Lucrarea de față este destinată în primul rând studenților Facultății de Litere secția Studii culturale. Etnologie și masteranzilor în antropologie,… [605975]

CERCETAREA ETNOLOGICĂ DE
TEREN, ASTĂZI
(CURS)
Narcisa Alexandra Știucă
Editura Universității
București, 2007
www.cimec.ro

CUVÂNT ÎNAINTE
Lucrarea de față este destinată în primul rând studenților Facultății de Litere
secția Studii culturale. Etnologie și masteranzilor în antropologie, etnologie și folclor.
Ea va fi utilă, de asemenea, celor care urmează cursuri opționale și facultative,
precum și celor care vor alege ca subiect pentru lucrările de diplomă studii aplicate în
aceste domenii.
Fără a avea pretenția de a fi epuizat problema cercetării de teren, aduc în fața
cititorilor o serie de concepții și concepte actuale, prezint în detaliu metode, principii
și creionez tehnici care pot înlesni munca de investigare a culturii populare.
Documentele anexate sunt modele ce pot fi ajustate astfel încât să slujească misiunii
fiecărui proiect de cercetare și fiecărui cercetător în parte.
La patru decenii de la apariția Îndreptarului pentru culegerea folclorului
elaborat de profesorul Mihai Pop și la centenarul nașterii acestui ilustru magistru al
etnologiei românești am socotit de datoria mea să aștern pe hârtie și să ofer tinerilor
cercetători în formare câteva repere necesare începutului de drum însoțite de cele mai
semnificative experiențe pe care le-am trăit de-a lungul a douăzeci de ani de
experiență.
Autoarea
2
www.cimec.ro

CAPITOLUL I
DOAR PATRU DEFINIȚII
1.1. Etnografia – al cărei nume se compune din cuvintele grecești ethnos (=
popor, nație, grup uman) și graphein (= a scrie, a descrie, a prezenta) – este concepută
până astăzi ca o disciplină ce corespunde unei munci descriptive de observație și
scriere ce presupune culegerea de date și documente și o primă descriere empirică sub
forma înregistrării faptelor umane, a traducerilor, clasării elementelor care sunt
socotite pertinente pentru înțelegerea unei societăți (Rivière: 1999, 14).
Această disciplină ce s-a conturat cu două veacuri în urmă ca demers de
cunoaștere și prezentare a tradițiilor și modului de viață ale unor comunități
considerate revolute („primitive”), este socotită astăzi o componentă a disciplinelor
sociale, însă lucrurile nu au stat dintru început așa. Primele încercări de cunoaștere și
interpretare (înțelegere) a popoarelor extraeuropene le datorăm călătorilor,
misionarilor și mai apoi exploratorilor. Pe de altă parte, așa cum s-a dovedit în timp,
descrierea manifestărilor de viață ale unui grup uman nu exclude o „coborâre în
timp”, adică o abordare istorică, dar și o minimă interpretare.
Cu toate că unele voci spun că, pe de o parte, sub semnul etnografiei ar trebui
puse doar demersurile prealabile, cele de inventariere și descriere, iar pe de alta, că
„vremea ei a trecut” astăzi fiind adecvate și chiar necesare studiile de amploare,
sintetice, bazate pe sondarea resorturilor psihosociale ale genezei tradițiilor și
organizate într-un discurs interpretativ comparat, se poate spune că această disciplină
asigură încă buna cunoaștere a culturilor contemporane, fie ele plasate în spații
„exotice”, fie în spații conservatoare de tradiții, ba chiar și în cele urbane care au
permis translatarea unor elemente ale culturii populare. Oricum ar fi, operațiile de
descriere, inventariere, clasificare și tipologizare sunt absolut necesare atât
muzeografilor (pentru cunoașterea și etalarea patrimoniului culturii tradiționale și
populare), cât și celorlalți specialiști care au ca obiect de studiu manifestările
3
www.cimec.ro

cutumiare, întrucât este imposibil de realizat interpretarea – și cu atât mai puțin
valorificarea acestora – fără o minimă descriere.
1.2. În mod surprinzător, cuvântul etnologie (derivat din același ethnos și
logos = cuvânt, discurs, cunoaștere, știință) a precedat termenul etnografie atribuit
istoricului german B.C. Niebuhr (1810), întrucât a fost introdus de moralistul elvețian
Chavannes în 1787. Inițial (sec. XIX), termenul etnologie acoperea studiul societăților
primitive, în mod special al omului fosil și clasificarea raselor.
În accepțiunea francezilor, elaborând materialele furnizate de etnografie,
etnologia vizează, după o analiză și o interpretare a acestora, să construiască modele
și să studieze proprietățile lor formale la nivel de sinteză teoretică prin analiza
comparativă.
În epoca actuală, britanicii utilizează termenul antropologie ca echivalent al
etnologiei franceze, iar cuvântul etnologie , pentru a desemna problemele de origine și
reconstituire a trecutului, de difuziune a trăsăturilor culturale și de contact care nu
relevă în mod direct studiul instituțiilor sociale (Rivière: 1999, 14).
Conceptul de etnie1 (< ethnos = popor) ce a stat în sec. XIX la baza constituirii
etnologiei ca știință nu mai corespunde astăzi obiectului de studiu întrucât nu toate
1 Se definește, în general ca o populație (ethnos=popor) desemnată de un nume (etnonim) ce se
mândrește cu aceeași origine, posedă o cultură tradițională comună specificată printr-o conștiință
de apartenență la un grup a cărui unitate se bazează în general, pe o limbă, un teritoriu și o istorie
identice. În timp, s-a constatat că această definiție comportă unele discuții ce decurg din realitatea
socială: unitatea grupurilor a fost reconstruită în manieră mitică, miturile dând seamă atât de
sciziuni, cât și de regrupări în urma cuceririlor, a migrației, federalizării, alianțelor; uneori,
indivizii aparținând unei etnii dominante au adoptat limba dominatorilor lor; un teritoriu poate fi
împărțit de mai multe etnii și aceeași etnie poate locui la mari distanțe. Numele poate fi rezultatul
unei operații politico-administrative (colonialismul, împărțirea administrativă). De exemplu,
termenul generic „oltean” denumește atât locuitorii din provincia istorică Oltenia, cât și pe cei
dintr-o unitate administrativă actuală (județul Olt), iar zonal, pe locuitorii așezărilor de pe malul
stâng al râului Olt, ce aparțin administrativ de județul Brașov, zonă numită de etnografi Țara
Oltului sau Țara Făgărașului. Totodată, numele poate fi rezultatul unei opțiuni individuale sau de
grup restrâns fiind unul pe care și-l atribuie în raport cu ceilalți pentru a se diferenția și valoriza (în
interiorul unor provincii istorice sau chiar al unităților administrative, locuitorii se delimitează de
vecini utilizând repere istorico-etnografice. „Romănățeni” sunt locuitorii zonei de sud-vest a jud.
Olt, fost județ, actualmente zonă etnografică bine conturată; „zărăndeni” sunt locuitorii părții de
est a județului Arad însă și cei din câteva localități plasate în nord-vestul jud. Hunedoara; în fine,
despre Maramureș se spune că este „județul cu patru țări”: Maramureșul istoric, Țara Chioarului,
Țara Lăpușul și Zona Codrului (ce se pătrunde și în județele învecinate, Satu Mare și Sălaj), cele
dintiâi fiind în epoci mai vechi centre cu statut juridico-administrativ aparte. Astăzi, ele se
conturează ca zone etnografice bine definite, ai căror locuitori se numesc „moroșeni”, „chioreni”,
„lăpușeni” și „codreni”.
4
www.cimec.ro

societățile umane întrunesc toate condițiile spre a se defini astfel, ceea ce a condus la
preferința pentru termenul antropologie.
Ca o tendință actuală remarcăm poziția etnologului contemporan care nu mai
este neapărat un martor al unei lumi care se șterge, se destramă, nici recuperatorul
unor mărturii ale vieții rurale de odinioară (atât al celor care vizează aspectele ei
materiale, cât și pe cele spirituale), ci poate să-și concentreze atenția asupra faptelor
vieții moderne și urbane (antropologia muncii, a hranei, a sportului, a divertismentului
etc.) (Rivière: 1999, 12).
1.3. Substituirea termenului mai sus menționat cu acela de antropologie
socială și culturală este o tendință din ce în ce mai pregnant afirmată. Calificativele
diferențiază această disciplină de antropologia filozofică (discurs abstract despre om)
și de antropologia fizică (studiul biologic și fizic al caracterelor rasei, eredității,
nutriției, sexului ce beneficiază de concursul științelor medicale).
Antropologia culturală , știința despre om (din anthropos = om și logos ),
disciplină apreciată ca extrem de actuală, se definește ca una globalizantă, mult mai
generalizatoare decât etnologia. După majoritatea opiniilor, aceasta s-a născut în
Statele Unite ale Americii la începutul secolului trecut, cel dintâi reprezentat fiind
socotit Franz Boas (1858-1942), însă termenul antropologie a fost lansat încă în
Antichitatea elenă de filozoful Aristotel „în sensul literal de discurs despre om /și/ se
referea pe atunci la o istorie naturală a omului” (Cocchiara: 2004, 294).
O analiză pertinentă și completă a termenului o datorăm etnologului francez
Jean Copans (apud Rivière: 1999, 15) care identifică patru accepțiuni: ansamblul
ideilor teoretice referitoare la om și operele sale elaborate de precursori; tradiție
intelectuală și ideologică proprie unei discipline având un anumit mod de înțelegere a
lumii; practică instituțională având obiective, obiecte și idei bine definite; metodă și
practică de teren.
Un alt reputat etnolog francez, François Laplantine, susține că antropologia nu
există niciodată „în stare pură” și că ar fi naiv, mai ales pentru antropolog, s-o izoleze
de propriul ei context (Laplantine: 1987, 165).
5
www.cimec.ro

Cât privește raportul cu celelalte două discipline definite anterior, același autor
menționează faptul că interesează mai ales variațiile, dar pentru a fi studiate din punct
de vedere antropologic și nu doar etnografic, acestea trebuie puse în relație cu un
anumit număr de invariante căci acest lucru stă la baza demersului ce caracterizează
această disciplină.
Prin urmare, ceea ce comparăm astăzi – obiceiuri, comportamente, instituții –
nu pot fi tratate ca fiind izolate de contextele lor, ci făcând parte integrantă dintr-un
sistem de relații. Pornind de la descriere (etnografie), continuând cu analiza unei
instituții, a unui obicei, a unui comportament (etnologie), căutăm să descoperim
progresiv ceea ce Lévi-Strauss numește <structură inconștientă> care poate fi reperată
sub forma unei dispuneri diferite într-o altă instituție, într-un alt obicei, într-un alt
comportament. Altfel spus, termenii comparației nu rezidă doar în realitatea faptelor
empirice însele, ci în sisteme de raporturi pe care le construiește cercetătorul ca
ipoteze operative pornind de la fapte.
Pe scurt, diferențele nu sunt culese ca atare de etnolog: confruntate unele cu
altele și cu ceea ce este în final comparat, rezultă un sistem al acestora, adică de
ansambluri structurate, gândite și expuse de cercetător (Laplantine: 1987, 163-164).
Rezumând, François Laplantine arată că „Antropologia este studiul social în condiții
istorice și culturale determinate.” (Laplantine: 1987, 165).
Revenind la opiniile formulate și argumentate de Claude Rivière, vom reține
că disciplina de care ne ocupăm aici se păstrează mereu pe un fundal comparativ, atât
în momentul căutării diferențelor și asemănărilor dintre grupurile umane, cât și atunci
când realizează clivajele necesare analizei (femei / bărbați, tineri / bătrâni etc.).
Prin urmare, antropologia este preocupată de totalitate, antropologul studiază
omul sub toate aspectele și dimensiunile. Spre exemplu, elementele economiei nu pot
fi înțelese și explicate decât în relație cu fenomenele politice, religioase, parentale,
tehnice, estetice. Fiecare element izolat capătă semnificația ansamblului cultural și
social în care este inserat. Același ansamblu social poate fi de asemenea remarcat de
alte discipline cu care antropologia intră în complementaritate. (Rivière: 1999, 16)
Un set minimal de întrebări în legătură cu societățile studiate la care
antropologul își propune să răspundă ar fi:
•Care este natura obiceiurilor și a instituțiilor?
6
www.cimec.ro

•Care este maniera în care individul vede propria cultură?
•Ce semnificație îmbracă între grupurile vecine diferențele sociale și
culturale?
1.4. Folclor , iată, în fine, un termen cu care cititorul se poate socoti
familiarizat întrucât, fie și la nivelul percepției comune, definește multitudinea de
manifestări tradiționale / populare / rurale, adică dans, muzică și creații verbale
(basme și povestiri, proverbe și ghicitori, povestiri cântate și poezie cu finalitate
ceremonială și augurală).
Ne aflăm de astă-dată în fața unui cuvânt derivat din două substantive
englezești – folk (= popor) și lore (= știință, cunoaștere) – calchiat apoi de germanul
Volkskunde . Termenul a fost propus de W. J. Thoms în 1846, impunându-se apoi
destul de rapid în ciuda ambiguității lui (traducerea ad litteram fiind „știința
poporului”). Prin urmare, prin folclor desemnăm o realitate (știința deținută de popor,
patrimoniul său cultural) devenită obiect de studiu pentru cercetători, dar și o
disciplină (știința despre popor, demersurile de cunoaștere a patrimoniului său
cultural).
Deși creația populară este prin excelență una sincretică – prin formă, limbaj și
funcționalitate – din necesități metodologice, s-au creat subramuri ale folcloristicii
(literară, muzicală, coregrafică). Pentru a risipi orice urmă de confuzie, în literatura
română de specialitate sunt utilizați termenii folcloristică și respectiv artă populară ce
desemnează suma acestor demersuri. În studiul manifestărilor ce țin de aspectul
material se disting specializările în tehnica populară (ocupații și meșteșuguri) de cele
care au în vedere virtuțile artistice (artă populară), cu toate că și aici ne confruntăm cu
aceeași realitate, cea a obiectului utilitar cu aspect estetic.
1.5. De-a lungul timpului, cercetătorii români s-au străduit să armonizeze
această terminologie cu obiectul de studiu – cultura populară și segmentele ei – și
totodată, cu tipul de abordare și metodele specifice.
7
www.cimec.ro

Rămân notabile trei contribuții la delimitarea și definirea disciplinelor: ideile
și principiile formulate de Ov. Densusianu în 19091, la inaugurarea cursului de folclor
de la Universitatea din București, cele rostite de Romulus Vuia la deschiderea
cursului de etnografie de la Universitatea din Cluj (1926)2 și cele propuse de
profesorii bucureșteni Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu în capitolul „Cultură populară și
folclor. Delimitări” al cursului „Folclor literar românesc” (Pop și Ruxăndoiu :1979,
39-65).
Beneficiarilor principali ai acestui curs, studenții Facultății de Litere de la
Universitatea din București, le datorez explicarea faptului că aici sunt incluse cursuri
de etnologie și folclor. Faptul se datorează direcțiilor de cercetare trasate de
întemeietorul catedrei, profesorul Ovid Densusianu, care, după ce a criticat culegerile
nesistematice și lipsa de metodă, a evidențiat în cursul citat necesitatea reconsiderării
demersului folcloristic și fundamentarea lui pluridisciplinară: „Folcloriștilor de mâne
suntem în drept să le cerem altă pregătire. Pentru a și-o însuși, vor trebui să se
formeze la școala vreunei științe care să-i deprindă cu metodele riguroase. Și care
poate fi această știință, dacă nu filologia, cu care folclorul are atâtea puncte de contact
și care-i poate arăta mai mult decât oricare alta calea sănătoasă pe care să se
îndrumeze. Spre a asigura o mai bună pregătire celor ce vor voi să se consacre
folclorului va trebui chiar să se dea acestui studiu un loc în învățământul universitar –
și să sperăm că nu va întârzia prea mult până ce cadre speciale de folclor vor figura
alături de cele de filologie. /…/ Nu voiesc prin aceasta să spun că folclorul va trebui
considerat ca o simplă anexă a filologiei. Domeniul lui, cu toate legăturile pe care le
are cu această știință, se apropie mai mult de al psihologiei și al sociologiei.”
1 Cursul a fost publicat un an mai târziu sub titlul: “Folclorul – cum trebuie înțeles”, apoi inclus în
volumul Viața păstorească în poezia noastră populară , București, Ed. pentru Literatură, 1966
2 Textul a fost publicat în anul 1930 sub titlul “Etnografie, etnologie, folclor”, apoi inclus în volumul
Studii de etnografie și folclor , București, Editura Minerva, 1972
8
www.cimec.ro

CAPITOLUL II
CERCETARE , CERCETĂTOR , TEREN
Voi începe acest capitol prin a răspunde la niște întrebări care, desigur,
cititorului / utilizatorului acestei lucrări i s-au ivit deja în minte odată cu citirea
titlului: Cercetarea etnologică de teren, astăzi .
Am pus în ecuație patru termeni: cercetare , etnologie , teren și
contemporaneitate (actualitate ). Cel dintâi nu este specific doar domeniului
(etnologie) și nici măcar disciplinelor conexe prezentate în capitolul anterior. Fac
cercetare specialiștii în științe exacte și umaniste; atât naturaliștii, cât și istoricii
descind pe teren – comunicând cu trecutul și confruntându-l apoi cu prezentul.
2.1. Cercetarea culturii populare poate îmbrăca (și chiar a îmbrăcat) forme
diferite, iar aici este punctul de convergență cu ceilalți trei termeni. Așa cum arată
Jean Copans, până către 1800 s-au elaborat lucrări având ca bază informațiile,
descrierile și mărturiile călătorilor și ale misionarilor (Copans: 1998, 10). Ba chiar și
după această dată a făcut carieră ceea ce se numește îndeobște „ cercetarea de
cabinet ”, un exemplu ilustru constituindu-l James George Frazer, autorul sintezei
etnologice Creanga de aur (The Golden Bough)1. Aceasta se bazează pe interpretarea
unui material extrem de vast privind magia, ritualistica, spiritul religios și
manifestările lui, pe care autorul l-a preluat din scrieri de factură diversă.
2.2. De la poziția cercetătorului-interpret al fenomenelor culturale să trecem
la o altă ipostază a lui, aceea de semiimplicare facilitată de instrumente de lucru
specifice cercetării mediate : chestionarele specializate expediate unei rețele de
colaboratori. Este vorba aici de o dublă mediere: pe de o parte, între comunitatea
cercetată și cel ce efectuează propriu-zis studiul se interpune colaboratorul (care nu
era doar un simplu „lector” al întrebărilor și „scrib” al transcrierilor, ci un „filtru” al
1 Creanga de aur (Golden Bogh ) a apărut inițial în două volume (1890) continuu dezvoltate de autor
până la varianta finală, în douăsprezece volume din 1915. În ediția românească a apărut în cinci volume
(1980).
9
www.cimec.ro

informațiilor în sine), pe de altă parte, între acesta din urmă și cercetător se interpune
chestionarul astfel elaborat încât să permită colectarea de date complete și complexe
(adesea cu intenții exhaustive), însă oarecum închis, întrucât – de cele mai multe ori –
se baza pe un construct ideal ce nu avea în vedere și abaterile de la anumite modele
socotite generale și, prin urmare, tradiționale.
La acest tip de cercetare au recurs la noi Nicolae Densușianu, care a lansat
„Chestionariul despre tradițiunile și antichitățile țerilor locuite de români (partea I, în
1893 și partea a doua, în 1895), Athanasie M. Marienescu, care a publicat în revista
„Albina” din 1870 „Epistola deschisă” către intelectualii din toată țara, cuprinzând un
chestionar privind stratul mitologic al credințelor populare și Bogdan Petriceicu
Hasdeu, care a transmis în 1878, cu sprijinul Ministerului Instrucțiunii Publice,
chestionarul „Obiceiele juridice ale poporului român”, iar în 1884-1885, „Programa
pentru adunarea datelor privitoare la limba română”. Inițiativele lor au fost preluate de
Simeon Florea Marian (chestionare privind sărbătorile de peste an și obiceiurile vieții
de familie) și în fine, de Th. Speranția (1906).
Dacă răspunsurile la chestionarele lui Densusianu1 și Hasdeu2 au văzut lumina
tiparului într-o formă sintetică mult mai târziu, iar cele ale lui Speranția doar parțial,
ca simple citări3, ceilalți doi – niciunul dintre ei nefiind totuși un „profesionist” – au
utilizat materialele primite în sinteze interpretative proprii. Lucrările lui S. F. Marian
publicate în ultimele decenii ale sec. XIX și primul al sec. XX și subintitulate „studii
etnografice” constituie și astăzi o sursă-reper de informație, nelipsită din bibliografiile
cursurilor și seminarelor universitare, ca și din cele ale studiilor interpretativ-
diacronice4.
1 Adrian Fochi – Datini și eresuri populare de la sfârșitul sec. XIX. Răspunsurile la chestionarele
lui Nicolae Densușianu , București, Editura Minerva, 1976
2 Ion Mușlea și Ov. Bârlea – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P.
Hasdeu , București, Editura Minerva, 1970
3 Th. Speranția – Cântecul popular la modă în București și în județul Ilfov în anii 1905 și 1906 (text
îngrijit de Doina Prisăcaru, studiu introductiv de Al. Dobre), CCVTCP București, colecția „restituiri”,
București, 1999; Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român , București, Editura Paideia,
2001
4 Ath. M. Marienescu – Cultul păgân (vol. I, 1884, cuprinde interpretări latinizant-mitologizante ale
obiceiurilor vieții de familie și sărbătorilor calendaristice); Simeon Florea Marian – Nunta la români
(1890), Nașterea la români (1892), Înmormântarea la români (1892) – reeditate în 1995 de Teofil
Teaha, Ioan Șerb și Ioan Ilișiu la Ed. Grai și Suflet – Cultura Națională sub titlul Trilogia vieții ;
Sărbătorile la români (vol. I – Cârnilegile , 1898; vol. II – Păresimile – 1899; vol. III – Cincizecimea ,
1901) – reeditate în 1994 de Iordan Datcu în două volume la Ed. Fundației Culturale Române, apoi, în
2001 în trei volume, conform concepției inițiale a autorului, la Ed. Grai și Suflet – Cultura Națională.
10
www.cimec.ro

O ultimă încercare de a colecta informații etnografice diverse cu sprijinul
intelectualilor satelor se datorează folcloristului clujean Ion Mușlea care, în anii 1930-
1942 a lansat 14 chestionare în întreaga țară. Publicate5 cu foarte puțină vreme în
urmă de cercetătorii de la Institutul „Arhiva de Folclor din Cluj-Napoca”, acestea
conțin date importante pentru înțelegerea și interpretarea vieții în satele românești din
perioada interbelică.
2.3. Se mai (poate) face astăzi cercetare indirectă? Este greu de dat un răspuns
tranșant. Mai curând, îmi vine în minte o altă întrebare: la ce bun?
Mai întâi, anticipând recomandările pe care le voi formula într-un capitol
destinat organizării cercetărilor de teren, voi afirma cu tărie că o cercetare a ceea ce au
cules (și eventual publicat) înaintașii noștri este absolut necesară înainte de a porni la
drum, întrucât, așa cum arăta un renumit folclorist, „eficiența poate fi asigurată de
îmbinarea cercetării de cabinet cu culegerea de teren” (Bârlea: 1966, 202). Consultând
materiale de arhivă, dar și studii monografice și de sinteză, colecții și antologii de
texte, precum și colecții muzeale și albume de etnografie și de artă populară, ne putem
contura o opinie asupra potențialului cultural al zonei (așezării) pe care o vizăm. Se
cheamă că „o scrutăm prin ochii altuia”, că o cunoaștem mediat, încercând cel puțin
să ne familiarizăm cu trecutul ei, cu configurația locului și compoziția comunității,
astfel încât să putem aprecia în ce măsură ne interesează, ce și cât mai putem adăuga
la ceea ce deja s-a consemnat.
Tot cercetare indirectă, „de cabinet” (arhivă și / sau bibliotecă) facem atunci
când avem de alcătuit o lucrare științifică pe o temă dată. Fie că dispunem dintru
început de o bibliografie, fie că nu, aceasta se va amplifica pe măsura aprofundării
analizei și interpretării, dar și în raport cu intențiile noastre și nivelul impus
demersului. Spre exemplu, fără a fi fost vreodată martori oculari la o nuntă țărănească
de odinioară (ar fi și greu, fiindcă nu s-a inventat încă o Mașină a Timpului!)
absolvenții și chiar studenții pot elabora lucrări de sinteză și interpretare foarte
izbutite dacă știu să utilizeze atât materialul furnizat de cei care l-au cules, cât și
metodele de interpretare specifice.
5 Ion Mușlea – Arhiva de folclor a Academiei Române. Studii, memorii ale întemeierii, rapoarte
de activitate, chestionare (1930-1948) (ediție îngrijită de Ion Cuceu), Cluj, Editura Fundației pentru
Studii Europene, 2005.
11
www.cimec.ro

Mai adaug, fie și în treacăt, urmând să revin într-un alt capitol, că în epoca
actuală medierea nu se face doar prin documentele și operele scrise: se utilizează ca
material de studiu – atât pentru documentare, cât și pentru comparație și interpretare –
fotografia clasică și cea digitală, înregistrările audio și filmul documentar de arhivă,
cât și materialele multimedia elaborate de unele instituții1.
Cât despre lansarea chestionarelor prin corespondență, nu m-aș grăbi să afirm
că „vremea lor a trecut” și iată de ce. Desigur că dezvoltarea rețelei de comunicații
conferă astăzi cercetătorului o mobilitate la care înaintașii noștri nici n-au cutezat să
viseze. După o lungă perioadă în care etnologii și antropologii au fost fascinați de
„relictele și supraviețuirile” propriei culturi, apoi, nemaifiindu-le suficiente acestea, s-
au orientat spre „lumile exotice” și popoarele ascunse privirii omului modern (pe care
le-au numit într-un final „civilizații preindustriale”), iată că s-a instaurat un fel de
plictis vecin cu blazarea și dezinteresul pentru acestea.
Unele voci clamează – adesea fără argumente și probe că „folclorul a murit” –
ca o confirmare irefutabilă a neliniștilor romantice. Alții, cum deja am arătat în treacăt
citându-i pe etnologii francezi (cf. supra, cap. 1.2.), se opresc astăzi asupra realității
orașului, asupra grupurilor și colectivităților care îl populează. Dacă până aici am
vorbit despre implicarea / semiimplicarea cercetătorului, nu putem spune că
demersului de etnologie urbană îi lipsește prezența cercetătorului. Dimpotrivă, el
trăiește – temporar sau permanent – alături de (în) grupurile cercetate și încearcă să le
înțeleagă / interpreteze însușindu-și măcar parțial stilul lor de viață.
În ultima vreme însă se pare că s-a creat un reflex modern al cercetătorului de
cabinet: cercetătorul internaut , cel care își lansează chestionarele pe chaturi și
forumuri de Internet. Retras acasă, în fața computerului personal, el poartă discuții,
întreabă și află răspunsuri sau rămâne în penumbra anonimatului ca un martor
neangajat la dialogul altora reușind, nu fără succes, să obțină informațiile dorite.
Desigur că acestea au ca sursă persoane relativ reprezentative pentru locuri (în sensul
antropologic) și civilizații, dar ceea ce rămâne cert este faptul că grupurile se
constituie, prin solidaritatea și consecvența comunicării, în comunități virtuale.
Așadar, putem astăzi cerceta, străbătând distanțe enorme, modul în care, spre
exemplu, își mai păstrează tradițiile „de acasă” reprezentanții comunităților românești
1 ex. colecțiile de folclor din arhiva IEF și documentele video din arhiva Muzeului Țăranului Român
(seria “Ochi în ochi”, București, 2002), toate editate pe suport digital.
12
www.cimec.ro

din Canada sau ce a mai rămas astăzi pe mapamond din interdicțiile și prescripțiile
magico-rituale ce însoțeau odinioară nașterea, căsătoria și moartea…
2.4. Revenind la tradiția cercetării culturii populare românești, până la
constituirea pe baze științifice a disciplinei (începutul sec. XX), să urmărim o altă
fațetă: culegerea directă de informații și mai cu seamă de texte. S-a cules mult:
informații despre credințe, datini și obiceiuri cu ample și detaliate descrieri s-au
consemnat încă din sec. XVIII1, iar mai apoi ceea ce astăzi numim „folclor literar”
(epică în proză și în versuri, lirică, poezie ceremonială și augurală, texte cu finalitate
magică și incantatorie și texte aforistice și enigmatice).
În mod evident, acumularea acestui vast material a implicat un contact direct
cu purtătorii și creatorii de folclor, însă acestor demersuri le-au lipsit atât strategiile
bine puse la punct, cât mai ales instrumentele de înregistrare. În lipsa acestora, se nota
exclusiv textul narațiunilor2 (simultan cu performarea sau chiar din memorie3), iar
piesele din repertoriul ritual-ceremonial, prin metoda dictării, fără consemnări sau
referiri la celelalte componente (muzică, mișcare, gesuri).
A lipsit, în general, interesul pentru contextul actualizării anumitor piese,
înțelegând prin aceasta actanții (performerii și beneficiarii), cadrul spațio-temporal,
recuzita4. Cu prea puține excepții5, culegătorii nu au consemnat date privind persoana
1 Dim. Cantemir – Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae (1716), publicată la Hamburg sub
titlul „Historisch-geographische und politische Beschreibung der Moldau” în A.F. Büsching’s Magasin
für die neue Historie und Geographie, III-IV (1769-1771)
2 Dacă din manuscrisele lui Mihai Eminescu rezultă că a cules basmele „Borta Vântului” și „Finul lui
Dumnezeu” utilizând un sistem propriu de notare semistenografică, Ion Pop-Reteganul consemna doar
schema epică, secvențele, personajele importante și formulele versificate și apreciind că „nu este cu
putință să fie puse pe hârtie cum ies din gura povestitorului” (adică, într-o formă neșlefuită din punctul
de vedere al esteticii literare cărturărești) și adăugând: „am păstrat numai fondul din manuscrisele
primite, iar forma le-o dădui eu, după cum se vede, grijind după putință să nu mă despart de povestitorii
cărturari.”
3 Citez din notațiile de la sfârșitul basmelor publicate de Petre Ispirescu: „Comunicat de fratele meu
George și cules dintr-un sat din Vlașca”; „Comunicat de d-na Brândza și cules de prin împrejurimile
Iașilor.”; „Povestit d-un june transilvănean, student la București, în anul 1868.”; „Povestit de mama pe
la 1840. scris la 1884, aprilie.”; „Povestit de tata, șezător în București, mahal. Udricani, între 1838-
1844. Publicat pentru întâia oară în Țăranul român nr. 11 din 1862.”
4 Sunt demne de apreciat descrierile obiceiurilor „Lăzărița” și „Caloianul” realizate de G. Dem
Teodorescu pentru a contextualiza textele „scrise” (notate după dictare) de la „baba Neaga,
descântătoare din strada Popa Tatu, București” și, respectiv, „moașa Stana din satul Rudeni, județul
Ilfov”. În privința orațiilor însă, acestea sunt fie reproduse din publicațiile vremii, fie obținute de la
colaboratori care au fost martori la nunți tradiționale.
5 Cf. G. Dem Teodorescu – „Petrea Crețu Șolcanu, lăutarul cel mare al Brăilei” (conferință susținută la
Ateneul Român în 1884) și biografia lui Mărcea Giuca din Ticvaniu Mic-Oravița, publicată de Ath. M.
Marienescu în revista „Familia” nr. 41 din 1866
13
www.cimec.ro

de la care au cules informațiile, poate ca un reflex al postulatului formulat de Vasile
Alecsandri în 1852, „Românul s-a născut poet!”, ce așeza pe același plan creatorii și
purtătorii de folclor (cf. Pop: 1967, 50-60). Așa se face că astăzi deținem imagini
unilaterale asupra creației populare din secolele trecute.
Pe lângă acestea, trebuie semnalată intruziunea culegătorului în faptele de
folclor, demers ce avea la bază o concepție foarte interesantă, aceea că, în timp, prin
circulație orală, acestea s-au „erodat”, și-au pierdut frumusețea și echilibrul, de aceea
era de datoria celui care le descoperea să efectueze o operație de „restaurare” care, de
cele mai multe ori, era făcută artificial, conform unor criterii estetice exterioare
culturii populare (Bârlea: 1969, 25-27). Nu în ultimul rând, trebuie să relev faptul că
transcrierea era tributară demersurilor de același tip, epurarea textelor de arhaisme
rare și de regionalisme fiind o regulă aproape generală, la transcrierea fidelă,
dialectologică, recurgând arareori folcloriștii1.
Se poate spune că înaintașii noștri au fost niște culegători harnici și foarte
pasionați, dar nicidecum niște cercetători în adevăratul sens al cuvântului, cât despre
cercetarea lor de teren, despre „teren” propriu-zis, nu avem foarte multe informații.
Unii folcloriști au descins în mediul de geneză a creațiilor populare (satele românești),
participând la manifestări ale vieții țărănești (sărbători comunitare, șezători)2, alții s-
au mulțumit să înregistreze textele de la creatori, interpreți și purtători de folclor în
tihna căminului acestora sau chiar de la intelectuali de proveniență rurală care au
rememorat tradițiile locurilor natale păstrate latent sau au furnizat texte poetice
consemnate despre care nu putem ști dacă au fost performate de înșiși3.
Strădaniile folcloriștilor erau puse sub semnul ideologiei epocii: poporul era
deținătorul unui tezaur spiritual național, iar acesta din urmă era supus pieirii, prin
1 Excepție fac volumul de Texte din literatura poporană română publicat în 1899 de George Alexici
și colecția de folclor local realizată de Nicolae Pauleti și publicată integral abia în 1962 de către Ion
Mușlea sub titlul Cântări și strigături românești de cari cântă fetele și ficiorii jucând, scrise de
Nicolae Pauleti, în Roșia, în anul 1838 .
2 Ion Pop-Reteganul, culegător pasionat și neobosit, a păstrat vii în amintire basmele auzite în copilărie
la șezători de la „Juan cel Mare, un om cât un deal și bătrân și sfătos care era un povestitor vestit, ce le
învățase de la Fata Pădurii pe care o prinsese și nu-i mai dăduse drumul până nu-i luase toate poveștile”
și de la păstorul Ion Dărăban, poreclit Bunzariul. Ulterior, ca învățător, a cules de la minerii din satul
Bucium (jud. Alba), de la țărani, la nedei și ospețe, precum și de la elevii și colegii săi de breaslă din
Blaj.
3 Iată câteva dintre sursele indicate de G. Dem. Teodorescu pentru colinde incluse în colecția Poezii
populare române (1885): „Scris la 1869 după repausatul meu tată.”; „Variantă scrisă, de pe lână
Buzău, de d-l Simeon Mănescu, în 1875, și comunicată prin căpitan C. Mănescu, pe când se afla la
Brest.”; „Variantă scrisă la 23 decembre 1884, în București, după fostul popmier Șerban Mușat de la
Crucea-de Piatră.”; „Scris de d-l Sim. Mănescu și comunicat la Paris în noiembrie 1875”.
14
www.cimec.ro

urmare trebuia cu orice chip, prin orice mijloace și metode, să fie salvat. De altfel, în
primul deceniu al secolului trecut, profesorul Ovid Densusianu (1909) sublinia: „La o
îndrumare nouă trebuie însă să corespundă o schimbare de metodă, de mijloace de
lucru. E o necesitate care se impune fără întârziere în cercetările folcloristice, cu atât
mai mult cu cât ele au suferit – și mai ales la noi – de lipsa unei discipline serioase.
Diletantismul a tronat neturburat până acum în folclor: oricine s-a crezut în stare să
culeagă texte populare și, sub pavăza ocrotitoare a serviciilor aduse literaturii ori a
dragostei pentru popor, am văzut îngrămădindu-se atâtea volume printre care abia
descoperi din când în când unul mai de samă. Epoca de culegere cu grămada, fără
orientare, fără pregătire științifică, trebuie să se încheie.”
2.5. Am vorbit până aici, cum lesne se poate observa, despre cercetătorul
solitar , cel care își structura propriul proiect de studiu, își elabora strategia și
instrumentele de lucru, colecta, ordona, selecta și prelucra materialul finalizându-și
munca prin publicarea unei lucrări. Chiar și după instituționalizarea domeniului –
crearea de cursuri și apoi de catedre și școli la București și Cluj, de arhive1 și apoi
institute– cercetătorii români și-au continuat până în zilele noastre2 demersurile
individuale, însă racordându-le la tendințele epocii, având în vedere permanent
prioritățile instituției în care lucrau și mai ales dispunând de o metodologie adecvată
și complexă, bazată pe principii bine statornicite și riguros respectate, precum și de
tehnici de cercetare și înregistrare care evidențiau acuitatea științifică a demersului
lor.
Opțiunile cercetătorilor culturii populare românești s-au îndreptat atât către
cercetarea de tip monografic (a unei zone3 sau așezări4, a unui obicei5, a unui segment
1 Arhiva Societății Compozitorilor Români din București s-a întemeiat în 1928 prin strădania
etnomuzicologului Constantin Brăiloiu, devenind în 1949 Institutul de Etnografie și Folclor. Arhiva de
Folclor din Cluj s-a înființat în anul 1930 sub egida Academiei Române ca încununare a eforturilor
folcloristului Ion Mușlea.
2 Un exemplu ilustrativ îl constituie trilogia profesorului ieșean Ion H. Ciubotaru Catolicii din
Moldova (2001-2005), precum și lucrările profesoarei Otilia Hedeșan de la Universitatea de Vest din
Timișoara, Pentru o mitologie difuză (2000) și Lecții despre calendar (2005).
3Ion Conea – Țara Loviștei (1934)
4 H. H. Stahl – Nerej, un village d’une région archaïque (1939)
5 Ion I. Ionică – Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii (1943)
15
www.cimec.ro

al culturii materiale1 sau spirituale2 sau a repertoriului local3 / zonal4), cât și tipologică
(a unui tip / subtip de creație folclorică5). Nu au lipsit nici contribuțiile bazate pe
metoda comparativ-istorică6 și comparativ-geografică7 și, desigur, nici studiile
etnologice de sinteză și interpretare elaborate din perspective moderne prin care
cultura românească este pusă în relație cu cea universală8.
Diferite ca perspectivă de abordare și metodă, ca intenționalitate și
concretizare, contribuțiile cercetătorilor români din ultimele șapte-opt decenii au o
trăsătură comună: se bazează toate pe profunde și minuțioase cercetări de teren.
2.6. De aproape un veac, cercetătorii fenomenului folcloric românesc au
consimțit că cercetarea acestuia este de neconceput fără teren. Cu toate acestea, doar
odată cu așezarea disciplinelor – etnografie și folclor, în principal – pe fundamente
științifice, cercetarea a căpătat un caracter instituționalizat . S-au stabilit strategii
ample, multianuale, cu finalitate bine precizată ce au beneficiat de alocări de resurse
umane, financiare și logistice menite să le asigure buna desfășurare, rezultatele
acestora concretizându-se în acumularea unui enorm material arhivistic de valoare
universală9, întemeierea de muzee-tezaur10 ale civilizației tradiționale și publicarea
1 Romulus Vuia – Tipuri de păstorit la români (1964)
2 Ștefania Cristescu-Golopenția – Gospodăria în credințele și riturile magice ale femeilor din
Drăguș (Făgăraș) (1940)
3 Pompiliu Pârvescu – Hora din Carta l (1908)
4 Ion Diaconu – Ținutul Vrancei (1969)
5 e.g. Colecția națională de folclor , tipologiile însoțite de corpusuri de texte elaborate de: Al. I.
Amzulescu – cântecul epic eroic și balada familială, Ghizela Sulițeanu – cântecul de leagăn, Sabina
Ispas – lirica de dragoste, Mariana Kahane și Lucillia Georgescu – cântecele rituale funerare, Elisabeta
Moldoveanu-Nistor – cântecele cununii de la seceriș, Cornelia-Sabina Stroescu – snoavele, Speranța
Rădulescu – cântecele lirice; precum și tipologiile portului popular românesc alcătuite de Hedvig Maria
Formagiu (1974) și, respectiv, Paul Petrescu și Elena Secoșan (1984).
6 Octavian Buhociu – Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească (1979)
7 Petru Caraman – Colindatul la români, slavi și la alte popoare (1983) și Gheorghe Pavelescu –
Mana în folclorul românesc (1944).
8 Mihai Pop – Obiceiuri tradiționale românești (1976) și Nicolae Constantinescu – Relațiile de
rudenie în societățile tradiționale (1987).
9 Arhiva Institutului deEtnografie și Folclor „C. Brăiloiu”, Institutul „Arhiva de Folclor din Cluj”,
Arhiva de Folclor a Moldovei și Bucovinei din Iași (toate aflate sub patronajul Academiei Române).
10 Muzeul de etnografie, artă națională, artă decorativă și industrială, actualul Muzeu al Țăranului
Român (1906), Muzeul Etnografic al Ardealului, astăzi, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-
Napoca (1922), Muzeul Satului, astăzi, Muzeul Național al Satului “Dim. Gusti” (1936), Muzeul
Civilizației Tradiționale ASTRA din Sibiu (1962).
16
www.cimec.ro

unor lucrări de înaltă ținută științifică1 și de covârșitoare importanță pentru
cunoașterea și promovarea patrimoniului imaterial2.
Cercetarea de teren este seva care alimentează orice studiu în domeniu,
racordul cu realitatea la care ne raportăm atunci când emitem opinii, teorii,
interpretări. Așa cum arată etnologul francez Jean Copans, „Etnologia personifică prin
excelență cultura anchetei de teren. /…/ Etnologia este terenul, terenul este etnologia.
Fără teren, etnologia se dezvăluie ca un cabinet de curiozități, fără probe empirice
metodologic valabile, fără (acel adaos de suflet care însemnă exercițiul negării
sinelui.” (Copans: 1998, 10 squ.).
Trebuie să accentuez asupra faptului că, urmare a evoluției disciplinelor de
studiu al culturii populare, cercetarea solitară a lăsat locul celei în echipă începând
chiar cu deceniul al treilea al secolului XX. Chiar și demersurile menționate mai sus
au preluat și aprofundat direcții incluse în programele și planurile de cercetare ale
instituțiilor de prestigiu național. Așadar, odată cu stingerea ultimelor ecouri ale
romantismului, se poate spune că vremea cercetătorului omnispecializat, ca și cea a
cercetătorului unilateral pregătit au apus, locul lor fiind luat de nucleele de lucru
pluridisciplinare capabile să cuprindă un fenomen cultural în complexitatea lui
funcțională, semantică și de limbaj.
2.7. Să vedem totuși ce este terenul . Iată câteva definiții: „( Terenul)
reprezintă locul unde etnologul pune la încercare un fel de conflict existențial între
conștiința curată (a savantului) și conștiința încărcată (a martorului indiscret)” (Bonte,
Izard:1999, 431); „Pentru unii etnologi terenul este o stare de spirit, un stil de viață,
deci o capacitate aproape înnăscută de a-și asuma tradițiile de cercetare. /…/ Aparent,
terenul aparține tuturor, totuși el este <proprietatea privată a etnologilor>. Ei folosesc
adesea sintagme precum: <terenul meu>, <populația (tribul) meu>, <satul meu>,
<informatorii mei>. /…/ Terenul se definește în raport cu patru aspecte: locul, tipul de
practică și de comportament (social și științific totodată), un obiect și, mai larg, un
domeniu tematizat, în fine, o tradiție științifică și chiar un ritual de intrare în
profesie /…/ Terenul însemnă o dublă experiență: a celorlalți și a ta însuți. /…/
1 e.g. studiile și monografiile publicate de reprezentanții Școlii sociologice condusă de prof. Dim. Gusti
în urma campaniilor de cercetare desfășurate în satele românești (cf. notele 3-7 cap. III)
2 Atlasul Etnografic Român însoțit de volumele în care sunt organizate pe provincii istorice
răspunsurile la chestionarele aplicate privitoare la obiceiurile calendaristice și la cele familiale.
17
www.cimec.ro

Terenul, ca loc, practică, procedură și obiect științific este un fapt care se elaborează
progresiv, cu intermitențe, șocuri și inovații.” (Copans: 1998, 10 squ.).
Prin urmare, terenul nu este doar o realitate spațială, ci una culturală, definită
de anumite valori, dar și de anumite relații sociale pe care cercetătorul trebuie să și le
asume. Acest spațiu geo-cultural ales în urma unei opțiuni creionată de anumite
deziderate devine o realitate paralelă căreia cercetătorul alege să i se supună cel puțin
parțial. Situația cercetătorului devine astfel una paradoxală, dacă nu chiar ingrată: pe
de o parte, trebuie să ajungă la rigoare științifică renunțând la prejudecățile culturale
(să observe și să descrie locul, ba chiar să și-l asume), pe de alta, trebuie să se
integreze în comunitatea studiată, pentru a o înțelege și analiza mai profund.
Demersul etnologic s-a distins prin caracterul exploratoriu, aventurier,
egocentric și idiosincrazic – afirmă J. Copans referindu-se la experiența franceză și
anglo-americană (Copans: 1998, 16), – adică la cercetările de lungă durată desfășurate
în afara propriei culturi. La noi, așa cum se poate observa, cercetarea a avut ca obiect,
cu precădere, civilizația și cultura populară, adică „lumea satului” considerată ca
păstrătoare a unor elemente de viață tradițională (nu rareori, arhaică) și mai puțin alte
medii (urban, semiurban, grupurile socioprofesionale, grupurile marginalizate social,
minoritățile etnice).
Dacă în Europa s-a renunțat de multă vreme la studiul vieții țărănești în
favoarea celui dedicat mediilor menționate, apreciindu-se că spațiul rural nu mai
prezintă un interes deosebit, în România se poate vorbi încă de un teren fertil
cercetării etnologice. Mă refer nu numai la zonele și așezările care dispun de o vocație
deosebită în păstrarea unor tradiții de muncă și viață a căror apreciabilă vechime a fost
deja demonstrată, ci și la configurația actuală a acestora ce prezintă fenomene
interesante supuse transformărilor socioeconomice de zi cu zi reflectate în modul de
viață, mentalitate și manifestări cutumiare.
Este evident că nu mai există teren „virgin” astăzi! Fie că a mai fost cercetat,
fie că se aseamănă până la detalii cu altele deja studiate, fie că dominantele sale sunt
reperabile în tipologiile și studiile teoretice elaborate la nivel general. Despre toate
acestea vom afla, de altfel, încă din etapa de documentare și din cea a perieghezei
(prima vizită, superficială, de luare de contact). Totuși putem fi siguri că orice teren
18
www.cimec.ro

ne rezervă surprize cel puțin în ceea ce privește mentalitatea, reacțiile, resursele
psihologice ale celor cu care vom sta de vorbă.
Așadar unde ne mai este (poate fi) terenul? Cum ni-l alegem și cum îl
accesăm? Pornind tot de la cercetarea de cabinet, ca etapă prealabilă de documentare,
avem mai multe opțiuni: zonele / așezările nestudiate (care, în treacăt fie spus, sunt
extrem de puține), cele prezentate în literatura de specialitate ca fiind conservatoare
(atribut pus de cele mai multe ori pe seama accesibilității dificile), cele bogate în
resurse culturale tradiționale afirmate în timp (care au fost studiate și despre care s-a
scris mult), în fine, cele de interferență etnografică (microzone, grupuri de așezări
plasate „în umbra” zonelor cu prestigiu conferit de o identitate pregnant afirmată).
Acestea din urmă, percepute de specialiști ca eterogene, ca și cele multietnice, au
suscitat foarte târziu atenția lor, așa încât sunt incomplet cercetate.
Să adăugăm terenurile moderne ce se organizează pe criterii diferite: spațial
(cartierul și chiar scara blocului, zonele industriale supuse strategiilor politico-
economice de restructurare și reconversie), social (comunitățile recent constituite în
marile orașe din imigranți – refugiați și comercianți – grupurile marginalizate –
cerșetorii, deținuții), de vârstă (pensionarii, copiii), de gen (bărbați / femei). Putem
cerceta, deopotrivă, mediul universitar și cel sportiv, mediul monahal, militar și cel
artistic printr-un demers ce se pune în mod evident sub semnul antropologiei
culturale.
Dacă cei interesați cu precădere de latura spirituală a culturii, aflată în
permanentă transformare, își pot găsi relativ ușor teme de cercetat, cei ce își propun să
studieze componentele materiale (arhitectură, ocupații, meșteșuguri, vestimentație) se
confruntă cu dificultăți în recuperea și colectarea martorilor materiali ai vremurilor de
odinioară, ba chiar și a tradițiilor tehnologice. Este vorba însă, în ambele cazuri, de
adoptarea unei atitudini adecvate și flexibile, de înțelegerea lor ca fenomene vii,
dinamice.
În acest sens, demersul pur etnografic destinat îmbogățirii patrimoniului
muzeal ar fi de dorit să depășească stadiul colectării informațiilor și obiectelor ce au
caracterizat vârsta arhaic patriarhală și să urce în timp mai aproape de
contemporaneitate. S-a afirmat cu totul îndreptățit că muzeele etnografice din
România suferă de un paseism bine mascat, fenomenele fiind prezentate unilateral, ca
19
www.cimec.ro

urmare a selectării lor exclusiv pe criterii estetice și a etalării regizate pe baza unei
elaborări muzeologice căreia îi lipsesc reprezentările privind legătura țăranului cu
proprietatea, religia, tradițiile și obiceiurile, precum și integrările, reconstituirile,
conexiunile cu aspectele economice, sociale și politice, absolut necesare pentru
înțelegerea etnografiei (Opriș: 1999, 170 squ.).
Nu peste multă vreme, vor fi de negăsit obiecte banale, nelipsite din inventarul
gospodăresc (rural, dar și urban) precum: lampa cu petrol, fierul de călcat alimentat cu
cărbuni, dar și cel electric cu plăci de ceramică, mașina manuală de tocat carne și
râșnița de alamă pentru cafea, mașina de cusut cu pedală și cea de gătit și încălzit de
tip „Vesta”, aparatele radio-tv cu lămpi și diode și, în curând videoplayerele pentru
casete magnetice…
Sunt prea puține muzeele din România care, etalând unele dintre aceste
obiecte, acoperă un hiatus tehnologic, punând în evidență adoptarea firească, dar
rapidă de către locuitorii satelor și ai măruntelor așezări urbane a ustensilelor menite
să le ușureze traiul cotidian.
Pe de altă parte, cu greu mai putem afla de la cei mai vârstnici informații
despre costumul specific anumitor zone, cel care a costituit un reper clasic
inconfundabil imortalizat ca atare de lucrările de specialitate, ori despre repertoriul
coregrafic și muzical categorisit astăzi chiar de interpreții profesioniști (muzicanții
satelor) drept unul „bătrânesc”.
După ce am văzut în ce manieră și unde cercetăm, să vedem ce ne mai rezervă
astăzi terenul și cum putem să ne adaptăm realității lui.
20
www.cimec.ro

CAPITOLUL III
CERCETAREA ȘI ANCHETA
3.1. Cercetarea culturii ce are ca scop culegerea de informații presupune
câteva caractere generale: perspectiva , metodologia și tehnica . Acestora, socotite
obiective, li se adaugă altele, subiective, ce caracterizează fiecare cercetător și nu sunt
deloc de neglijat: viziunea , stilul comunicațional și maniera de interpretare .
Terminologia utilizată de etnologi în relație cu activitatea lor de teren are ceva
detectivistic-polițienesc, fapt ce nu de puține ori irită pe cei cu care intră în contact:
anchetă , informator , chestionar , reconstituire , fișă… Dacă acestora le mai adăugăm
imaginea străinului încărcat cu o sumedenie de aparate de înregistrare, notesuri, fișe și
instrumente de scris și care descinde neinvitat, tulburând ritmurile, rânduielile și
ierarhiile unei comunități (grup) oarecare, putem lesne înțelege reticența cu care este
primit.
Pentru a o risipi – deodată cu suspiciunile că am putea fi „oamenii stăpânirii”
în urma vizitei cărora s-ar putea produce nedorite schimbări economico-sociale ori
reporteri indiscreți în goană după informații senzaționale, care ar putea prejudicia
imaginea comunității, ori reprezentanți ai vreunui cult religios, care le-ar deturna
credința de generații, cel mai înțelept lucru este să evităm pe cât se poate utilizarea
oricăruia dintre termenii de mai sus. Așadar, la întrebările „Cine ești și ce cauți pe la
noi?” e bine să răspundem direct, onest, în cuvinte simple: „Sunt cercetător (eventual,
„folclorist”, fiindcă termenul „etnolog” este irelevant, fiind complet necunoscut în
majoritatea mediilor) și aș dori să mă documentez în legătură cu…”
3.2. Cercetările din domeniul științelor socio-umane (și nu numai) se pot plasa
fie pe axă spațială (sincronică), fie pe axă temporală (diacronică). Cele din domeniul
etnologiei pot fi extensive sau aprofundate .
În cercetarea extensivă se pornește de la un punct de referință, pentru ca apoi
aria să se extindă în spațiu până la limita apreciată de cercetător ca fiind relevantă.
Finalitățile acestui tip de cercetare sunt multiple: se pot obține variante locale / zonale,
21
www.cimec.ro

ce pot fi organizate ca subtipuri după ce, mai întâi, prin extragerea caracteristicilor
generale, s-a creionat un tip. Ulterior, se poate ajunge, pornind de la faptul de cultură
studiat, la alcătuirea unei tipologii ca urmare a multiplicării cercurilor concentrice
trasate în jurul mai multor puncte de referință. Se pot delimita și defini arii culturale
cu identitate pregnantă (zone etnofolclorice), de interferență și de iradiere. De
asemenea, corelând abordarea sincronică cu cea diacronică, se pot formula
considerații privind geneza și vechimea faptelor de cultură prin realizarea unor clivaje
menite să pună în evidență acumulările, influențele și transformările multiple pe care
acestea le-au suferit în timp.
Cercetarea aprofundată se concretizează fie în cuprinderea unui tip de
manifestare, fie în adâncirea unei probleme privind latura materială sau spirituală a
culturii (în cazul acesteia din urmă, a unui obicei, a unui gen, a unei specii), pe scurt,
ceea ce se numește culegere de specialitate (Bârlea: 1969, 62 squ.). Cercetarea se
desfășoară progresiv, pornind de la reperele furnizate de înregistrări mai vechi, scopul
ei fiind epuizarea repertoriului identificat în aria luată ca reper (așezare /zonă /
regiune / teritoriu național).
Acestora li se adaugă cercetarea de tip monografic ce tinde spre exhaustivitate
prin consemnarea tuturor aspectelor culturii materiale și spirituale pornind de la
realitatea socioeconomică și de la coordonatele istorice ale așezării studiate.
O posibilă definiție ar fi următoarea: „Monografia poate fi o lucrare totală care
să dea seamă de tot ceea ce înseamnă viața unei etnii (grup, n.n., N.Ș.) de la faptele
ecologice la cele spirituale.” (Rivière: 1999, 26). Comentând cariera pe care a făcut-o
de-a lungul timpului acest tip de cercetare, etnologul francez mai arată că rezultatele
acesteia prezintă două mari inconveniente: se bazează mult prea mult pe observație și
prea puțin pe analiza din perspectiva reprezentanților comunității studiate și reclamă o
omnicompetență greu de realizat din partea cercetătorului. O monografie trebuie să
fie, la modul ideal, atât descriptivă, cât și explicativă, unică și comparabilă, să atragă
atenția atât asupra singularului (particularului), cât și asupra generalului. Etnologia,
chiar dacă s-a oprit multă vreme asupra studiilor monografice locale, nu s-a limitat la
microsocial, orice monografie lăsând să se întrezărească rețele, relații globalizante,
raporturi sociale și culturale la scară amplă. Tocmai de aceea au fost preferate, în
locul marilor lucrări monografice, cele ale satelor, cartierelor, familiilor1, ce servesc
1 Oscar Lewis – Sanchez’s Children (1961)
22
www.cimec.ro

drept modele la scară redusă ale unor grupuri și arii mai mari. De asemenea, sunt
preferate monografiile orientate spre un fenomen care permite regruparea în jurul lui a
principalelor aspecte ale vieții unei societăți.1
3.3. În România, un exemplu de cercetare extensivă îl constituie cea derulată
de echipele de specialiști pentru elaborarea Atlasului Etnografic Român . Tematica
generală a fost elaborată două etape: inițial, între 1967-1969 s-au structurat 20 de
teme, apoi, în 1972 s-au mai adăugat arta populară și portul tradițional. Cele 1200 de
întrebări ale chestionarului au fost cuprinse în 8 volume publicate patru ani mai târziu.
„Pentru a surprinde dinamica fenomenelor etnografice la nivelul secolului al XX-lea
întrebările solicitau subiecților intervievați să se refere la două momente: anul 1900 și
data efectuării cercetării de teren, 1972-1982. Întrebările deschise ofereau subiectului
posibilitatea să răspundă fără a fi influențat în vreun fel de culegător, iar întrebările
închise să-și încadreze răspunsul în una sau mai multe variante propuse.” (Ghinoiu:
2006, 34-35) Un al doilea instrument pe baza căruia s-au efectuat cercetările a fost
rețeaua de localități care, în final, a conținut 536 de puncte (reprezentare de 1/20 a
așezărilor rurale). Criteriile de selecție au fost multiple: „…sate reprezentative pentru
diferite domenii ale culturii populare, cu rezonanță pentru istoria și cultura locală, sate
anchetate anterior de lingviști, sociologi și antropologi. Proporțional cu întreaga
populație rurală au fost selectate și anchetate un număr de 60 de sate cu minorități
etnice2 /…/” (Ghinoiu: 2006, 35)
Cercetarea aprofundată de specialitate în domeniul folcloristicii are în Ovidiu
Bârlea și Alexandru I. Amzulescu două exemple ilustre. Desfășurate după rigorile
științifice ale domeniului în arii culturale ample și reprezentative pentru epica
populară în proză și, respectiv, pentru cea cântată, demersurile celor doi oameni de
știință s-au finalizat prin impresionante corpusuri de texte3 și tipologii4 ce constituie
astăzi martori-tezaur ai unor subcategorii trecute în fondul latent al culturii populare.
Cercetarea monografică a căpătat o mare amploare în deceniile al treilea și al
patrulea ale secolului trecut fiind pusă sub semnul afirmării unei discipline noi:
1 Bronislaw Malinowski – The Argonautes of the Western Pacific (1922)
2 Informațiile privind minoritățile vor fi publicate separat în Atlasul Minorităților Etnice din România.
3 Ov. Bârlea – Antologie de proză populară epică , București, ESPLA, 1966
4 Al. I. Amzulescu – Cântecul epic eroic (Tipologie și corpus de texte poetice), București, Ed.
Academiei, 1981 și Balada familială (Tipologie și corpus de texte poetice), București, Ed. Academiei,
1983 (amblele incluse în Colecția Națională de Folclor)
23
www.cimec.ro

sociologia. Cunoscute sub numele de „campaniile Școlii sociologice de la București”,
amplele cercetări inițiate de Institutul Social Român și coordonate de savantul
Dimitrie Gusti s-au derulat de-a lungul unui deceniu și jumătate în Oltenia1, Moldova2
și Basarabia3, în Transilvania4 și în Muntenia5. Au fost alese cu precădere zone cu
identitate bine conturată și pregnant afirmată, așa numitele „țări” ce avuseseră în
epoca premodernă autonomie politico-administrativă consolidată de poziția
geografică: Hațeg, Vrancea, Orhei, Câmpulung, dar și așezări plasate în zone de
interferență precum cele subcarpatice.
Definindu-și intențiile, profesorul Gusti arăta: „O cercetare monografică este
altceva decât o excursie (o cercetare de scurta durată, n.n., N.Ș.) și constituie în
același timp o muncă într-un laborator social viu; observatorul trebuie să fie așadar
informat cu seriozitate despre tot ce s-a scris (s.n. N.Ș.) despre localitatea și regiunea
studiată. /…/ Trebuie să fie apoi echipat cu toate instrumentele tehnice necesare
asigurării unei documentații cât mai vaste posibil, începând cu aparatul de fotografiat
și până la camera de luat vederi.” (Gusti: 1941)
Cercetarea concepută de profesorul Gusti se desfășura pe patru coordonate –
cosmologic, biologic, psihologic și istoric – și avea în vedere manifestările spirituale,
economice, etico-juridice, politico-administrative, precum și unitățile și procesele
sociale (Herseni: 1999, 101-114).
Membrii echipelor sociologice aveau formații și specializări diferite:
sociologi, istorici, medici, ingineri, dar și filologi, muzicologi și artiști. S-au lansat în
acest context conceptul de sociologie militantă care punea în evidență o nouă
condiție, cea a cercetătorului angajat într-un demers de cunoaștere aprofundată a
satului, urmat de implicarea lui în cele de educare și culturalizare a locuitorilor satelor
românești, căci, încă din 1934, mentorul acestei școli afirma: „Monografia
însemnează în același timp o disciplină sufletească din care participantul se alege cu
mai multă putere de inițiativă, cu o exercitare și o verificare a aptitudinilor științifice
și cu o mai mare iubire de țară, de care se leagă printr-o cunoaștere adâncită și o
1 1925, Goicea Mare (Gorj); 1930, Runcu (Gorj)
2 1927 și 1938, Nerej – Putna (actualul județ Vrancea); 1928, Fundu Moldovei – Câmpulung (actualul
județ Suceava)
3 1931, Cornova – Orhei (Republica Moldova)
4 1929 și 1932, Drăguș – Făgăraș (actualul județ Brașov); 1933, Făgăraș; 1935, Șanț – Năsăud (actualul
județ Bistrița-Năsăud); 1939, Țara Oltului – Făgăraș
5 1926, Rușeț – Brăila; 1939, Plasa Dâmbovnicului (în actualul județ Dâmbovița)
24
www.cimec.ro

convingere științifică. Adevăratul monografist mai învață apoi a fi sincer,
dezinteresat, îndrăzneț în inițiative și totuși modest și, mai ales, deprinde marile
virtuți: a observa și a ști ceva înainte de a judeca și a judeca înainte de a vorbi și
hotărî.” (Gusti: 1999, 55-56)
Poate că cea mai importantă consecință a acestui tip complex de investigare a
lumii rurale interbelice a fost modelarea unei conștiințe identitare la nivel comunitar,
cultivarea mândriei pentru valorile pe care le dețineau așezările cercetate și inducerea
sentimentului de necesitate a păstrării și transmiterii lor.
Materializate în studii minuțioase, fundamentate pe realitatea socială și
susținute de bogate informații de teren, în întemeierea Muzeului Satului (1936) și în
declanșarea unei emulații la nivel național concretizată în preluarea modelului
monografic de către membrii filialelor naționale ale Institutului Social Român și
intelectualii satelor, cercetările Școlii sociologice și-au pus o amprentă inconfundabilă
asupra studiului culturii populare din România.
3.4. Un alt tip distinct astăzi destul de des uzitat este studiul de caz . Ca și alte
tipuri de cercetare, acesta a slujit investigațiilor făcute asupra indivizilor, grupurilor,
organizațiilor etc. De către specialiști în domeniul psihologiei, sociologiei, științelor
politice și celor economice, al asistenței sociale și planificării comunitare.
Potrivit sociologului american Robert K. Yin, studiul de caz este o investigație
empirică al cărei țel este acela „de a cerceta un fenomen contemporan în contextul său
din viața reală, în special atunci când granițele între fenomen și context nu sunt foarte
bine delimitate” (Yin: 2005, 30). Clasificate în explorative, descriptive și explicative,
studiile de caz conduc, prin metode multiple convergente, la analiza detaliată a
modificării fenomenelor și a cauzelor care au determinat-o. Același autor punctează
faptul că, în mod eronat, se prezintă sub titulatura de studii de caz rezultatele
observației directe în manieră descriptiv-etnografică. Un studiu de caz izbutit trebuie
să se bazeze pe o strategie și o serie de premise care să genereze un design bine gândit
și articulat care integrează o serie de metode despre care voi vorbi mai departe
(interviuri individuale, de grup și încurcișate, analiza documentelor de arhivă și a
martorilor vizuali, observația directă și anumite experimente)1.
1 Fără a avea pretenția că am realizat un studiu de caz complet, exemplific aici cu cel realizat asupra
nunții din Roșcani (jud. Hunedoara) în care am pornit de la observația că amploarea și
25
www.cimec.ro

3.5. Dacă termenul cercetare denumește întreg ansamblul de activități
ordonate cronologic în următoarele etape: alegerea temei și a locului, documentarea,
constituirea echipei, pregătirea descinderii în teren, efectuarea înregistrărilor, apoi
revenirea în cabinetul de studiu pentru clasarea și prelucrarea informațiilor, urmate de
interpretarea și, eventual, publicarea acestora, ancheta se confundă doar cu una dintre
etape, și anume cercetarea propriu-zisă de teren .
Literatura de specialitate bazată pe experiența de teren a cercetătorilor distinge
câteva tipuri: ancheta de scurtă durată , cea de lungă durată , revenirea în teren după o
anumită perioadă și ancheta încrucișată .
3.5.1. Există mai multe contexte care reclamă o anchetă de scurtă durată .
Unul dintre ele este cel de ordin didactic: cercetările incluse în programul de practică
de specialitate a studenților și coordonate de profesori. Acestea sunt mai curând un fel
de excursii cu sens informativ / formativ sau mai bine spus, niște exerciții
pregătitoare . Ele se pot derula în intervale variind între câteva ore și câteva zile. În
urma acestora, tinerii în formare pot realiza fie un raport individual asupra a ceea ce
au observat, fie, cel mult, un releveu (i.e. o schiță, o descriere etnografică sumară și
superficială) a faptului de cultură.
Tot o anchetă de scurtă durată efectuează etnografii în așezările / zonele pe
care le au în vedere pentru noi achiziții de monumente și obiecte, aceasta numindu-se
periegheză . De fapt, este vorba despre o verificare a datelor obținute în urma
documentării sau, în anumite cazuri, o revenire la „un teren mai vechi” din care este
necesară prelevarea altor piese pentru completarea colecțiilor și ansamblurilor deja
existente. În afară de identificarea pe cale senzorial empirică a acestora, muzeografii
culeg informații orale și documentare utile pentru derularea etapelor următoare.
În fine, atunci când o echipă sau un cercetător solitar are în vedere o anchetă
de lungă durată, sondarea terenului este pe cât de necesară, pe atât de importantă,
întrucât scopul ei este dublu: strict practic, organizatoric (stabilirea contactelor cu o
seamă de reprezentanți ai comunității / grupului și identificarea posibilităților de
spectaculozitatea acesteia păliseră nu din pricina influențelor urbane, ci din cauze interne pe care mi-
am propus să le investighez. (cf. Roșcani, un sat pentru mileniul III , p. 165-186)
26
www.cimec.ro

comunicare și chiar de cazare) și științific (întocmai ca în cazul arătat mai sus, se
urmărește confruntarea datelor obținute prin cercetarea de cabinet cu potențialul
informațional al terenului și evaluarea acestuia).
Atunci când cercetarea prealabilă se face în vederea deplasării unei echipe –
ceea ce necesită eforturi umane și mai ales financiare considerabile – ea cade în
sarcina coordonatorului sau responsabilului de temă întrucât tot el este cel care
stabilește întreaga strategie a cercetării, de la tematică, la constituirea echipei și la
finalizarea eficientă. Prin urmare, experiența, flerul, dar și capacitățile persuasive, nu
în ultimul rând prestigiul își spun cuvântul în acest prim contact cu terenul. Nu este
exclus ca, în virtutea primelor două calități, coordonatorul cercetării să decidă
schimbarea terenului în cazul în care demersul ar fi considerabil mai costisitor în
raport cu rezultatele previzionate. Este o soluție onestă și salutară cu atât mai mult cu
cât ea este adoptată la debutul cercetării, când costurile nu sunt încă mari.
În cazul unei cercetări individuale, păstrând proporțiile, lucrurile stau întocmai
pentru orice demers. Vizita de documentare le va sluji debutanților la stabilirea de
contacte dar mai ales scrutării terenului pentru că în formularea lui Marcel Mauss
cuprinsă în manualul său de etnografie: „Tânărul etnograf care pleacă pe teren trebuie
să cunoască ceea ce deja știe pentru a scoate la suprafață ceea ce încă nu știe.”
(Mauss: 2003, 24). Dincolo de jocul de cuvinte trebuie înțeles faptul că, în acest caz
(chiar și atunci când deplasarea se face exlusiv din resurse proprii), nu mai are de-a
face cu o „excursie de plăcere”. Aceasta este o cercetare preliminară în mod
obligatoriu precedată de documentare (pentru a ști ce caută și a avea repere de
confruntat) și succedată de revenirea în bibliotecă și arhivă pentru efectuarea unei
serii de operații care să-l facă eficient în ancheta propriu-zisă, atât de eficient încât să
fie capabil nu doar să descopere și să-și confirme ceea ce cunoștea doar teoretic, ci
chiar să scoată la iveală lucruri pe care nici sursele pe care le-a consultat nu le conțin.
3.5.2. Ancheta de lungă durată , iată visul și piatra de încercare ale oricărui
etnolog! De ce îi mai fascinează și acum pe cercetători acest tip de investigare a
realității care, în mod inevitabil, îi separă pentru o vreme îndelungată de confortul
căminului (și adesea al civilizației moderne), de ritmul și tabieturile sale cotidiene?
27
www.cimec.ro

Acest exil voluntar este dictat de curiozitatea științifică și, pe undeva, de
orgoliul individual: să merg unde nu a amai fost nimeni niciodată și să descopăr ceea
ce a fost până acum tăinuit! Totodată, o asemenea aventură poate însemna o
întoarcere în timp și o ieșire din propria civilizație, însă și acest fapt are multiple
fațete pe care nu-mi propun încă să le comentez. Mai este apoi puterea modelului
întruchipată de inegalabilele, tulburătoarele experiențe ale clasicilor antropologiei
culturale1.
Păstrând proporțiile, modelul campaniilor de teren ce s-au întins pe luni și
chiar ani (prin revenirea în același teren și / sau realizarea unor cercetări individuale)
îl constituie la noi tot cel al Școlii sociologice, urmat de cel al echipelor Atlasului
Etnografic Român și cele prin care s-au colectat obiecte și monumente destinate
patrimoniului muzeal2.
Așadar, dincolo de inconvenientele pe care le presupune, ancheta de lungă
durată este văzută ca cea mai eficientă modalitate de acumulare de informații. Timpul
petrecut de cercetător în sânul comunității studiate netezește asperitățile și spulberă
suspiciunile inițiale înlesnind comunicarea.
Este un fapt unanim recunoscut acela că etnologul nu poate derula ancheta
doar după propria-i dorință sau după schema teoretică și problematică elaborată în
prealabil, ci trebuie să aibă un fel de activitate ubicuă deambulatorie în cursul căreia
să cunoască mediul și habitatul, măsura temporală și cea spațială a activităților
publice, or toate acestea cer timp pentru familiarizare și reconsiderare. Este necesară,
de asemenea, adaptarea la mai multe niveluri de temporalitate, de sociabilitate și
stăpânirea lor progresivă (Copans: 1998).
Observarea îndelungată, tihnită și repetitivă îl ajută să înțeleagă faptele, apoi
să confrunte sensul pe care este capabil să-l confere acestora cu cel dat de membrii
comunității studiate. Numai locuind neîntrerupt în aceeași așezare etnologul poate să
elimine riscul de a pierde ceva, fiindcă o serie de evenimente sunt recurente și
periodice, aceste caractere fiind impuse de practica socială (obiceiurile de trecere de
la un an la altul, cele legate de calendarul agro-pastoral, hramurile și nedeile). Altele
1 cf. biografiile lui B. Malinowski, Cl. Lévi-Strauss, Margaret Mead în Dicționar de etnologie și
antropologie (coord. P. Bonte și M. Izard).
2 Un exemplu ilustrativ îl constituie actvitățile complexe desfășurate între 1962-1969 de specialiști
pentru înființarea Muzeului Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului (astăzi, Complexul Muzeal
Național ASTRA).
28
www.cimec.ro

au caracter ocazional (obiceiurile vieții de familie) sau se proiectează pe un fundal
magico-ritual (riturile de invocare a ploii, magia curativă). (Din fericire, studiul
culturii populare românești nu presupune, cu foarte puține excepții, excluderea
martorului din afară de la desfășurarea manifestărilor cutumiare, ceea ce ar fi generat
precauții și tactici suplimentare.).
În funcție de cadrul de manifestare al practicilor sociale, cercetătorul va
proceda la eșalonarea în timp și plasarea în spațiu a etapelor cercetării. El va avea în
vedere cuprinderea momentelor impuse din interior pentru derularea unor fenomene și
evenimente pe care alege să le înregistreze pe viu, asigurându-și totodată intervale
optime de timp pentru revizuirea și procesarea parțială a datelor în funcție de care va
proceda la ajustarea planurilor sale inițiale.
Condiția primordială este însă ca acesta să se adapteze în așa manieră la
rigorile vieții comunitare încât să sfârșească prin a fi adoptat și, pe cât posibil, să
ajungă să treacă neobservat pentru a-și putea realiza proiectele nestingherit și fără să
stingherească, aceasta fiind una dintre fațetele obiectivității lui relative.
În principiu, fiind supuse tradiției culturale și practicii sociale, aceste
evenimente sunt previzibile, dar nu lipsește o anumită doză de neprevăzut ce se poate
manifesta sub forma unor conflicte și crize cărora cercetătorul trebuie să fie pregătiti
să le facă față. O imixtiune prea evidentă a acestuia în derularea evenimentelor și / sau
atenuarea conflictelor îl poate duce la deturnarea de la scopurile sale, ba chiar la
excluderea din comunitate.
Așa cum arată Jean Copans, asemenea evenimente pot fi generate de un sejur
prea scurt, de reveniri complementare, de o percepție trunchiată și / sau inadecvată a
semnificațiilor manifestărilor vieții sociale și culturale (Copans: 1998, 28).
Pentru a conchide, aș afirma că ancheta de lungă durată este fructoasă în
măsura în care cercetătorul este dispus să-și sacrifice un timp apreciabil pentru
adaptare tinzând să devină, la modul ideal, „unul dintre ai lor”, cât și să reconsidere
„din mers” strategia și tacticile aplicate în atingerea scopului.
Unde și cum se mai poate efectua astăzi o anchetă de lungă durată? La aceste
întrebări se poate răspunde prin raportare la opoziția acceptată în urma delimitărilor
dintre antropologia culturală și etnologie (cf. supra cap. I), aceea dintre cercetarea în
exteriorul culturii căreia îi aparține cercetătorul și cea din interior.
29
www.cimec.ro

O cercetare asupra altei civilizații este un deziderat pe care, onest vorbind,
specialiștii români nu l-au avut, întrucât, convinși că satul românesc mai oferă
suficiente resurse, nu au manifestat un atare interes. Totuși, aș afirma că aceasta este o
experiență unică, ideală, ce ar putea pune în valoare capacitățile științifice (atât
teoretice, cât și practice) ale specialiștilor noștri, racordând totodată demersurile
românești la cele mondiale. Problema este însă cea a resurselor, dar aici elanul
cercetătorilor tineri, mobilitatea și flexibilitatea lor, spiritul temerar își pot spune
cuvântul. Există organisme internaționale (guvernamentale și nonguvernamentale)
care pot furniza fonduri. Cu două condiții însă: tema aleasă să aibă o anvergură cât
mai amplă, iar proiectul să fie solid argumentat științific și metodologic, conținând, în
același timp, o estimare realistă și o analiză detaliată a bugetului.
Aș mai adăuga aici, revenind la o discuție anterioară (cf. supra cap. III), câteva
considerații privind alegerea terenului formulate de antropologul Thomas Rhys
Williams: „Există studenți în antropologie care vor să meargă doar la presupusele
neatinse populații autohtone ale unei regiuni culturale. Dorința de a o lua înaintea
altor antropologi – de a fi <primul> – este propriu-zis o parte a motivației care
conduce cercetătorul de teren spre studiul unor populații retrase. Dar majoritatea
persoanelor care doresc să meargă la autohtoni <neatinși> (i.e. necercetați, n.n., N.Ș.)
nu au o imagine reală a problemelor cercetării desfășurate în asemenea condiții. O
investiție substanțială de timp și de efort se îndreaptă către pregătirea antropologului.
Bunăstarea lui este importantă pentru colegi. Un antropolog bolnav nu este un
antropolog care lucrează. /…/ Antopologii călătoresc spre și trăiesc laolaltă cu
populații foarte izolate în cele mai retrase părți ale lumii. Ei sunt, de obicei,
profesioniști experimentați, se feresc pe cât posibil de riscuri și sunt pregătiți să facă
față celor mai multe urgențe. Se spune că munca de teren este cu atât mai bună, cu cât
conține mai puțină aventură.” (cf. Williams: 1967, 12).
Pe de altă parte, și cercetarea de tip etnologic în propria cultură se poate face
prin anchetă de lungă durată ce nu implică în mod necesar și obligatoriu prezența
neîntreruptă în teren. Este așa numita anchetă prin metoda panel (Vulcănescu: 1979,
180) ce desemnează revenirea la intervale de timp stabilite în urma unei cercetări
prealabile de durată medie în cursul căreia cercetătorul a obținut suficiente informații
pentru a-și fixa reperele temporale necesare. Prin urmare, o asemenea anchetă se
poate derula de-a lungul mai multor luni sau ani cu mențiunea că este absolut necesar
30
www.cimec.ro

un contact permanent între specialist (echipă) și reprezentanții comunității, întrucât se
pot ivi oricând prilejuri de cercetat.
3.5.3. În prima jumătate a secolului trecut, cercetătorii considerau revizitarea
terenului ca fiind importantă pentru obținerea unei perspective diacronice asupra
cercetărilor lor. Această confruntare a produs inovații teoretice privind compararea
cazurilor semnificative, luarea în considerare a variațiilor structurale, reflectarea
elementelor de cultură și a evenimentelor istorice în istoria orală și păstrarea lor în
memoria colectivă.
Și astăzi, dacă revenim în teren, putem observa dinamica obiceiurilor și cea
repertorială. Putem remarca impactul factorilor multipli asupra acestor transformări ca
și asupra mentalității (economic, politic, social, confesional / religios). Putem studia
resorturile transmiterii faptelor de cultură și cele cărora se datorează geneza acestora
(influența culturii scrise, interferențele urban-rural, interferențele culturale).
Când cercetătorul își propune să revină regulat de-a lungul mai multor ani pe
același teren, după un sejur de lungă durată, se creează impresia unei anchete unice
ale cărei episoade succesive se suprapun și se juxtapun într-o reluare și o aprofundare
permanente. Revizitarea constituie și un bun prilej de deconstrucție și critică a
demersurilor anterioare, atât din punctul de vedere al datelor empirice, cât și al
conceptelor teoretice. Terenurile cele mai cunoscute și populațiile cele mai citate, prin
urmare, operele cele mai citite se află la distanță de una sau chiar două generații, de
aceea este important să revenim. (Copans: 1998, 44 squ.)
Uneori, arată același etnolog francez, revizitarea este imposibilă pentru că
obiectul s-a transformat radical sau chiar a dispărut, așa încât nu mai este vorba de o
revenire, ci, cel mult, de un nou teren. Totuși – chiar în condițiile urbanizării sau ale
depopulării – nu strică să vedem și să consemnăm realitatea după mulți ani, tocmai
pentru a nu întreține o imagine deformată, eternizată a acesteia. Detaliind și nuanțând
lucrurile, voi trece în revistă principalele subtipuri ale acestei activități.
Revenirea în (același) teren este pe de o parte, o operație ce se impune de la
sine, ca modalitate de completare și de corijare a datelor culese, de confruntare a
rezultatelor parțiale cu realitatea, iar pe de altă parte, un tip de anchetă în sine. Dacă
prima se efectuează la un interval relativ mic de timp (până la finalizarea cercetării),
31
www.cimec.ro

cea de-a doua poate avea loc după mulți ani cu scopul de a urmări dinamica perpetuă
a faptelor de cultură și factorii care o determină.
Este un fel de „revenire la prima dragoste” a cercetătorului aflat, de obicei, în
pragul unui bilanț profesional (elaborarea unei lucrări fundamentale, crearea unei
școli sau chiar pensionare), căci el nu se întoarce la „terenurile banale”, ci la cele
„fertile”, care i-au oferit satisfacții și i-au furnizat prestigiu științific. Fără a insista în
mod deosebit asupra acestui aspect, voi sugera doar că o asemenea întreprindere are și
implicații afective: reîntâlnirea cu locurile, oamenii și tradițiile lor prilejuiește
rememorări cu totul emoționante, ele însele demne de a constitui subiectul unei opere
etnologice.
Tot un fel de revenire la teren este și inițiativa discipolilor de a descinde pe
urmele magiștrilor lor1. Pornind de la experiența acestora (la care au fost sau nu
părtași), dar mai ales de la lucrările care au „imortalizat-o”, cercetările pot fi reluate
fie prin suprapunere (urmărind aceeași temă și accesând aceleași surse de informație),
fie prin racord, continuând-o din punctul în care a fost oprită sau urmând niște sugestii
formulate, dar nematerializate anterior.
În fine, literatura de specialitate include în aceeași categorie refacerea
traiectului de cercetare al unor înaintași fără ca cel (cei) care o realizează să cunoască
nemijlocit experiența acestora. Este, într-un fel, o confruntare a datelor deja publicate,
unele dintre ele devenite reper etnologic, cu o viziune și metodologie actuale. Acest
fapt se poate constitui într-un aport însemnat nu numai prin aducerea la zi a
informației, ci mai ales printr-o acuitate științifică mai accentuată.
În cazuri extreme, atunci când întreg materialul obținut a fost iremediabil
pierdut, terenul poate fi „revizitat” printr-un efort de memorie2. De aceea este
recomandabil ca, imediat după cercetare, să ordonăm și să prelucrăm toate datele, să
depunem documentele primare într-o arhivă, chiar să facem copii (o parte dintre ele
furnizându-le comunității studiate) și să fructificăm cât mai complet rezultatele.
Dacă vom consimți că astăzi nu mai există practic terenuri necercetate (cf.
supra 2.7.), atunci vom deveni conștienți de faptul că revizitarea terenurilor vechi,
1 vezi volumul Laboratorul Boișoara editat de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural
Național Vâlcea în colecția „Patrimoniu”, Rm. Vâlcea, 2003 (coordonatori: prof. dr. Nicolae
Constantinescu și dr. Gheorghe Deaconu)
2 Vezi cazul lui M.N. Srinivas, care a pierdut într-un incendiu toate notele de teren și apoi le-a
reconstituit scriind din amintiri The Remembered Village.
32
www.cimec.ro

reinvestigarea lor sunt operații absolut necesare mai ales dacă între primele demersuri
care le-au consacrat drept „fertile” și cel pe care ni-l propunem s-au interpus decenii
de transformări socio-economice și mentalitare care au antrenat modificări ale
elementelor de viață și cultură.
3.5.4. Jean Copans include printre metodele moderne de investigare pe cea pe
care o numește „ terenuri încrucișate ” constând în observarea „la ei acasă” de către
descendenții observaților (adică cei pe care un anumit cercetător i-a avut ca
informatori) și apreciază că este un fel de scrutare reciprocă absolut necesară în ideea
de a admite dreptul cercetătorilor la o nouă incursiune de cercetare.
33
www.cimec.ro

CAPITOLUL IV
METODE ȘI TEHNICI
Dar cum spune o vorbă înțeleaptă, teoria, ca teoria, dar practica ne omoară!
Prin urmare, să vedem care sunt metodele și mijloacele prin care se poate face
cercetarea de teren. Voi preciza dintru început că este necesară o distincție netă între
metodele de investigare și cele de interpretare .
Pornind de la sensul primordial al termenului (metodă < gr. methodos = drum,
cale, mod de abordare și de expunere), voi nota că aceasta se compune din totalitatea
procedeelor care ne călăuzesc rațiunea spre aflarea adevărului, adică un set de
principii și reguli puse sistematic în practică pentru descoperirea, scrutarea și
interpretarea secvenței realității aleasă ca obiect de studiu și a fenomenelor ce o
caracterizează.
Aparent, metodele de investigare asupra cărora mă voi opri cu precădere sunt
la îndemâna tuturor – comunicarea orală , observația, experimentele și înregistrarea
imaginilor – ba mai mult, niciuna nu este specifică strict domeniului nostru. Acestora
li se adaugă consultarea izvoarelor scrise oficiale și personale (arhive, documente,
jurnale și corespondență) și a martorilor vizuali (monumente, clădiri, obiecte,
fotografii, casete video), toate aflate în custodia comunității (instituții și persoane).
Tehnica aplicării metodelor este cea care personalizează cercetarea,
meșteșugul și stilul, chiar arta de a obține acele rezultate care să ne dea sentimente de
satisfacție. Anticipând, voi mai nota că succesul unei cercetări rezidă în îmbinarea
metodelor de investigare, întrucât un fapt de cultură populară insuficient revelat de o
metodă poate fi cunoscut profund utilizând alternative. De bună seamă că există un
anumit cadru obligatoriu, riguros, pe care trebuie să ni-l însușim încă înainte de a păși
peste pragul „cabinetului”. La început, acesta pare încorsetant, frustrant uneori, dar cu
timpul, depășind emoțiile debutului și acumulând experiență, orice cercetător ajunge
să și-l asume într-un fel caracteristic numai lui, sfârșind prin a avea flexibilitate,
naturalețe, inventivitate și prin a i se contura impresia că „tehnica e floare la ureche”…
34
www.cimec.ro

În capitolul de față îmi propun să prezint principalele metode de investigare
relevând regulile aplicării lor și formulând recomandări ce stau la baza conturării unor
tehnici adecvate fiecăreia dintre ele.
4.1. Unii teoreticieni și practicieni ai terenului plasează culegerea de
informații prin metode orale în rândul tipurilor de anchete (Copans: 1998, 59 squ.),
dar, cum toate cele patru prezentate mai sus conțin această componentă (cf. supra,
3.4.), pe lângă altele, desigur, prefer să o comentez în acest context.
Efectuarea cercetării de teren prin metode și tehnici orale impune ca o condiție
sine qua non stăpânirea limbii / vorbirii locale. Trecând peste cazul cercetării în afara
propriei culturi întrucât acesta este foarte limpede, voi spune că atât atunci când
atenția noastră se îndreaptă către satele românești, cât și atunci când grupurile vizate
aparțin mediului urban (cartier, categorii marginalizate) este absolut necesară o
minimă competență lingvistică (dialectologică, în primul caz și, respectiv, cunoașterea
argoului grupului, în cel de-al doilea). Pentru aceasta, cercetătorul are o primă sursă –
cursurile și studiile de lingvistică – iar în completare, chiar vorbirea persoanelor
intervievate. De aceea, este preferabil ca, cel puțin la început, cercetătorul să
beneficieze de asistența unui ins din interior, bun cunoscător al sensului cuvintelor și
capabil să ofere echivalentele lor literare care să fie notate scrupulos.
Cele dintâi cunoștințe pe care suntem datori să ni le însușim la instalarea în
teren sunt formulele de bunăcuviință1 și cele de adresare specifice locului2. Nimic nu
este mai stânjenitor pentru un țăran decât să i se adreseze cineva cu apelativul
„domnule” și, pe de altă parte, nimic nu ne asigură o mai mare prețuire decât
obișnuința de a saluta orice trecător cu formula pe care am deprins-o, indiferent dacă
îl cunoaștem sau nu.
Competența etnolingvistică se va manifesta mai ales în prelucrarea informației
(transcriere dialectologică, glosarea interviurilor, echivalarea termenilor din
chestionare), dar până acolo drumul e lung și trebuie netezit încă de la început.
1 În Maramureș, spre exemplu, oamenii se salută cu formula: „Lăudăm pe Cristos!”, răspunsul fiind:
„În veci, amin!”. Desigur că acestea sunt greu de adoptat instantaneu, însă este bine să fim avizați
pentru a nu afișa o mimică uluită.
2 Putem recurge de la început la termeni de adresare familiari: nene, dadă (în Muntenia), unchiule,
mătușă (în mai toate zonele), aciule, nană (în vestul țării), dar și aceasta în funcție de vârsta persoanei.
Oricum, utilizarea pronumelor de politețe familiară (dumneata, mata, matale) sunt evident mai mult
agreați și conferă o undă de căldură dialogului.
35
www.cimec.ro

Cunoașterea unui set minimal de cuvinte și expresii generale și locale specifice
domeniului și temei investigate (legate de ocupații și meșteșuguri, de speciile
folclorice1 etc.) este un bun câștigat încă din perioada de pregătire a cercetării.
Evitarea termenilor științifici de strictă specialitate care nu sunt cunoscuți mediilor
folclorice (e.g. basm, orație, cântec epic, incantație) și formularea unor întrebări
bazate pe perifrază ușurează mult comunicarea.
Un aspect demn de luat în seamă este acela că prezența etnologului, angajarea
într-un interviu, convorbire (mai ales când este înregistrată) și chiar investigația prin
intermediul chestionarului pot antrena modificări ale comportamentului lingvistic al
subiectului care poate recurge la limba literară, la expresii echivalente, la neologisme.
Acestora trebuie să li se acorde importanța cuvenită încă de la înregistrare prin
solicitări suplimentare (specificarea și notarea terminologiei locale). La rândul său,
cercetătorul trebuie să comunice firesc: să nu utilizeze cuvinte și / sau expresii
nespecifice sau neadecvate (provenite din alte zone, neologice sau arhaice), dar nici să
nu fie silit, din cauza nestăpânirii vorbirii zonale / locale, să-și oprească interlocutorul
prea des pentru explicații și „traduceri”.
4.1.1. Multă vreme culegerea de informații orale (în special cea etnografică)
s-a bazat pe un schimb inegal: cercetătorul punea întrebări (adesea strict la obiect) și
primea de la interlocutor răspunsuri pe măsură (seci, concise). Doar dacă acestea nu-l
mulțumeau, își reformula cerințele sau solicita informații suplimentare, de detaliu,
descrieri, exemplificări. Este lesne de intuit că întrebările se structurau într-un cadru
tehnic preformat, cel al chestionarului .
Elaborat în urma unei documentări solide și minuțioase, orice chestionar
sintetizează informațiile astfel obținute creând un fel de „portret-robot” al faptului de
civilizație / de cultură ce urmează a fi cercetat, sau, împrumutând un termen din
lingvistică, „o invariantă” a acestuia, adică o ipostază ideală.
1 Termenii cunoscuți din cursurile de folclor nu au același înțeles în diferite zone etnofolclorice: în cea
mai mare parte a Transilvaniei „a (se) cânta” înseamnă „a boci, a jeli”, în vreme ce cuvântul „horă” și
derivatul verbal „a hori” specific părții de nord desemnează piesele lirice și respectiv intonarea
acestora. La fel se întâmplă cu „descântecul (descânteca)”: în Bistrița-Năsăud și Maramureș este
corespondent al orației de nuntă scandate pe ritmul muzicii, în vreme ce prin “ciuitură” se înțelege
strigătura de joc și piesele liric rituale din același context, acestea poartă numele de „mustrări” în zona
Muscelului.
36
www.cimec.ro

S-au utilizat (și se mai utilizează încă) mai multe tipuri de chestionar
clasificate în funcție de perspectiva demersului (cf. supra 3.2.) și de răspunsurile pe
care specialistul se așteaptă să le primească.
Cele generice și extensive au în vedere fapte de cultură de anvergură mare
(e.g. sărbătorile calendaristice, repertoriul coregrafic local / zonal, tradițiile și
obiceiurile din ciclul vieții), iar cele specifice și aprofundate , un segment al
manifestărilor ori fenomenele care le influențează (e.g. colindatul cetelor de copii,
dansurile feciorești, modificările survenite în credințele și practicile rituale legate de
naștere).
În funcție de formularea seriei interogațiilor, se pot alcătui chestionare închise ,
la care se așteaptă doar răspunsuri afirmative sau negative, nu și detalii explicative sau
descriptive, precum și chestionare deschise , care reclamă adaosurile de mai sus și,
suplimentar, o analiză diacronică.
Chestionarul este, prin urmare, un instrument necesar, dar nu și suficient,
pentru reușita unei cercetări. Utilitatea lui rezidă în faptul că – formulând întrebări
specifice și circumscrise sau chiar focalizate asupra temei – reduce riscul abaterii de
la aceasta și pe cel al dispersiei informației. Totuși, de aici se naște sentimentul de
frustrare al cercetătorului și al interlocutorului său, deopotrivă. Cel dintâi poate să
constate, atunci când examinează materialul înregistrat, că, omițând să includă
anumite chestiuni, a obținut informații incomplete (e.g. riturile funerare și
postfunerare în cazul „morților năpraznice”); cel de-al doilea se vede obligat să ofere
date generale și amănunte după un dozaj impus, despre lucruri care poate nu-l
interesează fie pentru că le socotește banale sau desuete, fie pentru că nu mai sunt în
preocupările lui curente (e.g. date despre practicile magice vechi de aducere a ploii,
reproducerea colindelor din repertoriul infantil). Mai mult chiar, atunci când aplicarea
chestionarului seamănă izbitor cu un interogatoriu, cercetătorul neoferind niciun prilej
de divagații și de reflecție personală, comunicarea se poate bloca, reluarea ei fiind cel
puțin delicată, dacă nu chiar imposibilă. Pripa în care s-ar trece de la o întrebare la
alta, de la un capitol la altul, poate crea și ea asperități în comunicare izvorâte din
iritarea interlocutorului care se află în fața unui scrib presat de timp „să bifeze” o
activitate devenită plicticoasă pentru amândoi.
37
www.cimec.ro

Ar mai fi de spus că majoritatea chestionarelor sunt astfel alcătuite încât lasă
impresia, dacă nu chiar formează convingerea, că etnologul este omniscient și atunci,
în mintea celui interogat se nasc întrebări firești pe care cei mai mulți nu se sfiesc să
le rostească: „Păi, văd că pe astea le știți prea bine dumneavoastră! Atunci, la ce bun
să vă mai răspund? Pentru atâta lucru ați bătut amar de cale?!” Aici intervine
meșteșugul, stilul sau arta cercetătorului care nu trebuie nicidecum să dezarmeze, ci
dimpotrivă, cu tact, politețe și calm, să redreseze discuția explicând în cuvinte simple
(și poate chiar măgulitoare) de ce a ales acel teren și mai apoi de ce se adresează
acelei persoane .
O asemenea criză (ce-i drept, surmontabilă) se cere evitată dintru început
respectând două recomandări: prima, de a nu utiliza chestionare închise , prea stufoase
și autosuficiente și în orice caz de a nu le utiliza sub privirile vexate ale
interlocutorului, iar a doua, de a îmbina aplicarea lor cu dialogul destins (convorbire,
comentarii, mărturii și mărturisiri, relatări de fapte trăite). De altfel, cum voi arăta mai
departe, nu aplicarea chestionarului este socotită astăzi cea mai eficientă tehnică
pentru culegerea de informații, ci tocmai cele enumerate mai sus.
4.1.2. Am văzut până aici cum se comportă (comporta) cercetătorul-
anchetator , care inventariază bunuri culturale printr-o tehnică destul de rigidă, care nu
dă libertate interlocutorului de a-și formula considerațiile, cu atât mai puțin, de a-și
exprima opiniile proprii. Această atitudine a fost generată de o viziune uniformizantă
ce pornea de la ideea unei vieți private-standard și nu a unui patrimoniu cultural
înmagazinat în memoria educației, ea înlesnind în bună măsură demersurile
cercetătorului de a „radiografia” civilizații și culturi.
Secolul XX a însemnat în antropologia culturală o întoarcere către persoană și
către personalitate, preocupările teoretice marcate de împrumuturi din psihologie și
psihanaliză, având în vedere experiența personală și personalizată a culturii. De câteva
decenii bune munca etnologului a împrumutat ceva din maniera de comunicare a altor
categorii profesionale (jurnaliștii și psihanaliștii). Demersul lui recurge la o teorie a
comportamentului care ia în calcul variabilele bio-psiho-sociale ale persoanei
intervievate (cf. Copans: 1998, 68).
38
www.cimec.ro

Voi supune aici atenției două formulări ale acestei perspective extrem de
importante pentru noutatea pe care au prezentat-o la vremea emiterii lor și care au
generat până astăzi atitudini modificate în raport cu obiectul și subiectul cercetării de
teren.
La inaugurarea cursului de folclor de la Unversitatea din București (1909),
profesorul Ovid Densusianu propunea: „Folclorul este chemat prin urmare să ne
aducă la stabilirea de fapte psihologice, și de aceea orice culegător de basme, poezii
populare, credințe ș.a. trebuie să vadă în materialul adunat contribuții prețioase,
sigure, pentru concluziuni etnopsihologice. /…/ Pentru constatările psihologice este
absolut indispensabil să se dea acest material, să se culeagă de la țăran, în afară de ce
s-a cules de obicei până acum, tot ce dânsul exprimă prin grai, tot ce alcătuiește
judecata lui asupra diferitelor împrejurări în care trăiește, tot ce crede el despre
actualitate.”
Structurând cadrele cercetării sociologice a satului românesc, savantul Henri
H. Stahl, emitea următoarele considerații: „Luat în parte, fiecare dintre indivizii
componenți ai societății reprezintă un cosmos, o lume în sine, atât de variată față de
alte vieți și de bogată în amănuntele sale, încât problema pe care o ridică existența
individului ca atare ar putea fi socotită insolubilă /…/. Sociologul va trebui să ia veșnic
cunoștință de această societate prin oamenii individuali și prin faptele izolate care o
constituie, va trebui veșnic să reconstruiască, din fragmente, un total care îi scapă
prizei directe. /…/. Greutatea de care ne izbim este aceea de a obține de la un
informator, cu cât mai puțin amestec din partea ta, exact informația care îți trebuiește,
sinceră și complectă, pe care tu s-o înregistrezi, și în a observa, fără deformare,
faptele.” (Stahl: 1999, 175)
Ambele aserțiuni fac trimitere la metode de investigare mult mai destinsă:
interviul și convorbirea.
În literatura de specialitate se face distincție între trei tipuri de interviu:
directiv , non-directiv și semi-directiv , fiecare dintre acestea fiind utilizate nu numai în
științele sociale, ci și în jurnalism și chiar în psihoterapie.
Interviul prezintă avantajul că se păstrează în context tematic, în cazul celui
directiv (structurat ), chiar foarte apropiat de acesta, facilitând totodată o comunicare
mai profundă între cercetător și cel cercetat, bazată pe recunoașterea și respectarea
mutuală a intereselor comunicaționale și a competențelor, de aceea se bazează pe o
39
www.cimec.ro

pregătire aprofundată a temei și subiectelor, chiar pe conturarea unui chestionar.
„Controlul, instrumentalizarea și neutralitatea sunt cuvintele-cheie ale apărătorilor
acestui tip de interviu.” (Géraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 41).
Interviul non-directiv încurajează discursul spontan și „presupune din partea
anchetatorului o atitudine empatică indispensabilă pentru crearea unei relații de
încredere și stimulare a vorbirii.” (Géraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 41)
Neutralitatea abordării se fundamentează pe non-intervenția anchetatorului, dar
simpla lui prezență și reacțiile lui influențează în mod evident răspunsurile
subiectului.
Plasat între celelalte două tipuri prezentate mai sus, interviul semi-directiv (cu
plan, ghid sau focalizat) „constă în acceptarea unei libertăți de vorbire cu exercitarea
unui control asupra a ceea ce se spune. Controlul este asigurat cu ajutorul unui ghid de
interviu, pe care cercetătorul îl alcătuiește pe baza ipotezelor sale de lucru. Acest ghid
servește ca memento și se dovedește de o mare utilitate când e vorba despre
efectuarea unei munci comparative.” (Géraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 42)
Interviul semi-directiv utilizat pe scară din ce în ce mai largă în cercetarea etnologică,
mai ales corelat cu reconstituirea orală a tradițiilor și povestirea vieții , reclamă o
relație strânsă între cercetător și cercetat, dar mai ales o experiență mare a celui dintâi,
care, potrivit autorilor menționați, trebuie să fie capabil să realizeze „din mers” o
primă sinteză evaluativă a informațiilor care să-i slujească ulterior reformulărilor și
reluărilor. Este de la sine înțeles că tema nu poate fi epuizată într-o unică întâlnire
astfel încât este de dorit ca prima să fie cât mai fructuoasă atât cantitativ, cât și în
privința netezirii asperităților și reticențelor comunicării.
Pregătirea unui interviu presupune crearea – tot pe baza documentării – a unui
cadru de discuție detaliat, ordonat logic și / sau cronologic în funcție de tema
(subiectul) ce se are în vedere și de perspectiva cercetării. Acestea trebuie să fie
anunțate de cercetător încă de la debutul întâlnirii în termeni clari, fermi, dar politicoși
(„Aș vrea să stăm de vorbă, dacă sunteți de acord, despre…”). El poate să traseze
discuției unele coordonate temporale, dacă urmărește dinamica unui fapt de cultură, și
spațiale, dacă are în vedere răspândirea acestuia. Chiar dacă nu-l interesează în mod
expres aceste aspecte și nu le-a inclus în cadrul de interviu, iar interlocutorul le-a
trecut cu vederea, este bine ca în final, într-o discuție rezumativă , să caute să obțină și
40
www.cimec.ro

asemenea informații care îl vor ajuta mult în demersurile similare succesive și mai
ales la intepretarea datelor culese.
Întrebările trebuie să fie generale (generoase chiar), permițând inserarea
detaliilor și a descrierilor, precum și împărtășirea opiniilor și a concluziilor evaluative
de către cel intervievat. Acesta trebuie să fie lăsat să-și urmeze propriul fir al
gândurilor și readus la subiect doar când divagațiile sunt prea mari, fie prin reluarea
unei secvențe („Spuneați mai înainte ceva despre…”), fie într-o manieră ceva mai
autoritară („Să revenim la…”), urmate de o întrebare de sprijin. În niciun caz
vorbitorul nu va fi întrerupt pentru a i se cere detalii, explicații sau exemplificări (să
actualizeze, spre exemplu, anumite piese repertoriale conexe), ci acestea se vor nota
simultan în caietul de teren și se va face apel ulterior la ele.
Metoda interviului se poate îmbina, așa cum se poate observa, cu descrierea
de tip etnografic (apreciată ca obiectivă), dar și cu povestirea (fie că este vorba despre
„nararea tradițiilor”, fie despre cea a propriei vieți). Această manieră de cercetare
pune problema raportului obiectiv – subiectiv, concret, a capacității cercetătorului de
a se plasa la o distanță constantă și admisibilă față de comunitatea cercetată, fapt care
se vădește astăzi pe cât de iluzoriu, pe atât de neproductiv.
Dacă descrierea este pusă sub semnul contemplării și se constituie într-o
„sfidare a fluxului temporalității” așternându-se pe axa spațială a desfășurării,
narațiunea se plasează mai aproape de acțiune și poate consta într-o „serie de descrieri
articulate în mișcarea temporalității” (Laplantine: 2000, 63). Pe de altă parte,
relatările cu caracter personal mai prezintă avantajul că, datorită implicării
subiective, pot cuprinde toate detaliile unei descrieri, experiența personală fiind un
suport real și eficient al memoriei. Nu în ultimul rând, corelarea acestei metode de
recuperare și de punere în valoare a memoriei colective cu cea clasică (aplicarea
chestionarului specializat ) și cu cele ale interviului și conversației poate furniza
perspective diferite asupra tradițiilor cutumiare, distribuite pe roluri actanțiale și pe
straturi temporale.
Cu scopul obținerii acelorași date, se poate proceda la interviuri încrucișate
aplicate mai multor persoane din aceeași comunitate sau din comunități diferite,
procedând, totodată, la eșantionarea lor pe categorii de vârstă, gen, competență
declarată / recunoscută etc. În acest mod, cercetătorul va putea confrunta și analiza
41
www.cimec.ro

mai profund faptele de cultură și va putea să emită opinii solid argumentate din
interior.
Pornind de la faptul real că astăzi cercetătorul nu mai poate fi omniscient, în
anchetele de etnologice complexe efectuate în echipă se mai aplică o altă manieră de
culegere: cea a interviurilor suprapuse . Cercetători de specializări diferite (filologi,
muzicologi, coreologi) pot intervieva succesiv aceleași persoane concentrând discuția
asupra componentei care îi interesează (e.g. obiceiurile de la nuntă, hora duminicală).
Trei condiții se impun de la sine: obținerea, în prealabil, prin interviu
individual sau / și prin chestionar general , a unei descrieri secvențiale a fenomenului
studiat (morfologia acestuia), verificarea competenței și performanței purtătorilor de
tradiții și selectarea lor în funcție de acestea și, în fine, eșalonarea în timp a
interviurilor sau sincronizarea lor, astfel încât operația să nu fie istovitoare pentru cei
intervievați. Dar cum realitatea culturii populare dovedește că sunt foarte rare cazurile
în care inșii folclorici manifestă mai multe competențe, munca cercetătorilor poate fi
considerabil ușurată dacă mai întâi vor depista specializările acestora.
Pentru culegerea de informații și date centrate pe un obicei performat colectiv
(e.g. colindat, ceremonii și rituri agrare, manifestări carnavalești) se poate recurge la
interviul colectiv . Se impun și aici două cerințe, ambele privind tehnica înregistrării:
crearea oportunității de a comunica fiecărui participant și acordarea unei atenții
deosebite efectuării înregistrărilor („etichetarea” fiecărei intervenții orale, asigurarea
unui cadru propice, fără zgomote și asistență). Satisfacerea celei dintâi va crea
interlocutorilor sentimentul utilității și va furniza cercetătorului informații prețioase
(evaluări, considerații izvorâte din experiența personală), iar cea de-a doua îi va
înlesni transcrierea și interpretarea acestora. Și mai eficientă este însă tehnica
înregistrării video a unei asemenea discuții întrucât permite identificarea fiecărui
partener de dialog și chiar îi stimulează să intervină.
Atât interviurile încrucișate , cât și cele colective nu le exclud pe cele
individuale ; ele se pot realiza în etapa de pregătire a observației directe – pentru o mai
bună gestionare a materialului ce urmează a fi filmat – sau după aceasta – cu scopul
înțelegerii mai profunde a implicării protagoniștilor și semnificației pe care aceștia o
acordă evenimentului cercetat în ansamblu și fiecărui act și gest în parte.
42
www.cimec.ro

În finalul acestui subcapitol voi formula un imperativ al aplicării metodei
interviului , acela de a proceda la înregistrări integrale (electronic sau digital) și
integratoare (note, idei, comentarii rostite sau nu de către cercetător) și de a transcrie
(translitera) totul.
4.1.3. Conversația este o metodă și mai lejeră de culegere orală de date, ea
supunându-se doar rigorilor sociabilității. Într-o cercetare de teren, prilejurile pot fi
multiple: plimbări de recunoaștere și familiarizare cu locul, întâlniri întâmplătoare în
spații cu semnificație socială (în centrul satului, la primărie, cârciumă, biserică, în
gară sau în stația de autobuz) și întâlniri stabilite în prealabil.
În principiu, convorbirile pot fi spontane sau programate (cu finalitate și
coordonate spațio-temporale precise), dar cum nimic nu poate fi lăsat la voia
întâmplării în munca de teren, chiar și atunci când nu-și propune să se angajeze în
dialog, cercetătorul nu le poate refuza și nici nu-și poate permite acest lucru.
De la caz la caz, cercetătorul se poate angaja într- o conversație sumară , redusă
la câteva formule de bunăcuviință, într- una euristică , în urma căreia află noutăți (e.g.
pentru ce s-au tras clopotele în seara precedentă?) sau detalii privind rutina vieții
cotidiene (e.g. când va începe recoltatul?) sau într- una preparatorie , care să-i
faciliteze o întâlnire ulterioară pentru un dialog mai amplu. Fiecare în parte este
profitabilă, de aceea este bine ca, urmărind ritmul vieții locale, cercetătorul să-și facă
apariția – „ca din întâmplare”, dar de fapt, propunându-și acest lucru – în punctele pe
care le-a reperat ca fiind consacrate întâlnirilor, dezbaterilor și altor activități
comunitare.
Lansarea în orice tip de convorbire , dar mai cu seamă într- una pregătitoare
este foarte importantă pentru recrutarea și selectarea de noi subiecți, fie remarcați cu
acest prilej de cercetător însuși, fie desemnați de alte persoane în virtutea prestigiului
de care se bucură.
Convorbirile mai ample (sau în termeni familiari, șuetele și taifasurile) au un
farmec al lor: desfășurate în cadrul intim al căminului partenerului de dialog, departe
de urechi indiscrete, ele furnizează o sumă de detalii picante („secrete” publice, bârfe
și zvonuri) pe care, chiar dacă cercetătorul nu le va crede, e bine să le înregistreze fie
doar și mental. În acest context, el trebuie să aibă o atitudine mai implicată, mai
43
www.cimec.ro

deschisă, să afișeze o curiozitate moderată și lipsită de malițiozitate, care va încuraja
conlocutorul și va conduce dialogul mai departe. El trebuie să fie pregătit, totodată, să
ofere „ceva la schimb” (mărunte și inocente observații, exemple din experiența
personală sau „cazuri” similare cunoscute de el și demne de a fi luate ca exemplu sau
ca reper de comentarii). Se pot obține informații prețioase despre tensiunile actuale și
conflictele mai vechi din interiorul comunității, despre centrele ei de autoritate și
prestigiu, despre codul comportamental etc.
În acest ultim caz se pun două probleme. Prima vizează imaginea
cercetătorului generată de reacțiile sale de moment și de întreaga atitudine. El nu
trebuie să treacă nicidecum în ochii celui cercetat (și mai apoi, ai comunității) drept
un provocator și colportor de bârfe, dar nici ca o persoană infatuată, complet
neinteresată de „noutăți”, ci ca una (relativ) onestă, un bun și discret confident, atent
cu tot ceea ce se întâmplă în jurul său și mai ales ca un bun ascultător. Cea de-a doua
se referă la înregistrarea convorbirii . Pentru aceasta, cercetătorului nu trebuie să-i
lipsească ustensilele de bază – carnetul de teren și reportofonul – dar pe acesta din
urmă îl va utiliza numai cu permisiunea gazdei.
Cu toate acestea, beneficiind de un cadru propice, convorbirea amplă poate
facilita cercetătorului înregistrarea ei, în vreme ce celelalte trei enunțate mai sus nu se
pretează la această operație. Ceea ce îi rămâne de făcut este ca, scrutându-și memoria,
să consemneze ulterior ceea ce este demn de reținut pentru demersurile viitoare în
carnetul de note de teren sau în jurnalul personal.
Convorbirile centrate pe o problemă, pe un aspect complex al faptelor și
fenomenelor de cultură investigate și care tind să devină veritabile interviuri , se pot
purta atât în contextul de mai sus, cât mai ales în etapa de revizuire și completare a
înregistrărilor de teren, după ce materialul a fost evaluat și sumar prelucrat. Mai ales
dacă la prima întâlnire s-au cules datele prin aplicarea chestionarului , este
recomandabil ca, la „retușarea” acestora interlocutorului să i se lase o libertate mai
mare de expunere și de detaliere, astfel încât să nu i se creeze sentimentul inhibant al
unui examen de corigență.
O familiarizare cât mai rapidă și eficientă a cercetătorului cu stilul de viață,
aspirând finalmente la o bună cunoaștere și înțelegere a normelor morale și
44
www.cimec.ro

comportamentale, a ierarhiilor valorice și mentalității comunității, constituie cheia
succesului oricărei discuții de acest tip ( interviu sau convorbire ).
Am lăsat la urmă un tip special de convorbire utilizat pentru finalizarea
cercetărilor prin metode orale de către discipolii lui Dimitrie Gusti: cea sociologică .
Aceasta se plasa la interferența a trei discipline: etnografia, sociologia și psihologia și
avea ca scop interpretarea faptelor de cultură populară dintr-o dublă perspectivă – cea
a insului dinăuntrul comunității și cea a cercetătorului. La aceasta se adăuga
încercarea de a sonda profunzimile gândirii și ale conștiinței individuale spre a
înțelege gradul de angrenare în tradiție, asumarea sau respringerea acesteia, dar și
detașarea de ea sau, dimpotrivă, acceptarea presiunilor pe care le exercită.
Iată și definiția pe care o dădea Traian Herseni: „ Convorbirea sociologică ,
spre diferență de conversație, discuție, interogație (chestionar, n.n.), este o metodă de
cercetare științifică și anume de cercetare completă a fenomenelor sociale sub forma
lor de interiorizare individuală. Calea directă este autocercetarea (echivalentul
introspecțiunii din psihologie) al cărei rezultat noi îl obținem prin mărturisire.
Cercetătorul sociolog ține prin convorbire să provoace atât autocercetarea, cât și
mărturisirea subiectului, obținând astfel un portret social al lui. (Întrebuințăm de
regulă pentru indivizii cu social interiorizat termenul de personalitate).” (Herseni:
1999, 151 squ.).
Așa cum se poate observa, această metodă de cercetare nu este una
preponderent psihologică sau psihanalitică, întrucât accentul cade, totuși, pe demersul
sociologic, iar biografia sau istoria unui individ interesează numai în măsura în care
acesta a jucat un rol semnificativ în viața socială. Confruntarea planului obiectiv cu
cel subiectiv duce la înțelegerea (sau confirmarea) trăiniciei societății studiate, oferă,
de fapt, cercetătorului o serie de imagini fragmentate care, recompunându-se ca într-
un joc de caleidoscop, se constituie într-o reflectare cât mai aproape de realitate a
vieții sociale, nu ca un dat încremenit și excesiv modelat, ci ca o sumă de existențe
modelabile, dar concrete. „Rezultatul este – conchide Herseni – cunoașterea adâncită a
fenomenelor psiho-sociale dintr-un moment dat și elucidarea problemei raporturilor
dintre indivizi și societate.” (Herseni: ibidem).
45
www.cimec.ro

4.1.4. „Dacă observația de teren rămâne una dintre condițiile esențiale ale
demersului etnologic, etnologul trebuie totuși să o completeze dând cuvântul
indivizilor.” (Géraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 39). În felul acesta cercetătorul
dispune, pe lângă rezultatele percepției sale, de o judecată din interior asupra faptelor
de viață și de cultură cercetate, nu întâmplător aceasta din urmă, putând fi mai justă
decât propria apreciere.
Perspectiva propusă de etnologii francezi nu se mărginește la confirmările pe
care le așteptau sociologii din primele decenii ale secolului trecut, ci, dimpotrivă,
tinde către sondarea profundă a personalității celui intervievat. Din punctul acesta de
vedere, autorii citați fac o distincție netă între narațiunile cu caracter autobiografic și
cele biografice . Dacă în cazul celor dintâi autorul (interlocutorul) „este lăsat singur și
are toată libertatea în desfășurarea povestirii. /…/ În privința biografiilor, ele se disting
prin prezența cercetătorului în timpul povestirii vieții de către subiect.” (Géraud,
Leservoisier, Pottier: 2001, 41).
Punctul de convergență al metodei convorbirii sociologice cu ceea ce ne-am
obișnuit să numim povestiri de viață („histoires de vie”, „life stories”) îl constituie
scopul în sine al unor asemenea înregistrări, anume acela de a obține o variantă
subiectivă, individuală, a fenomenului cercetat, urmărindu-se prin aceasta nu numai
gradul și modul implicării persoanei în viața comunității, judecata sa de valoare
asupra normelor și cenzurii sociale, ci chiar evitarea unei perspective idealizante și
uniformizante asupra tradiției.
Am arătat deja beneficiile aplicării acestei metode (cf. supra 4.1.2.) și vom
adăuga, exemplificând, că ea s-a dovedit oportună chiar și în investigarea
potențialului creator al unor așezări și zone meșteșugărești din țările nordice, astăzi
cuprinse între Stockholm și Uppsala, într-o zonă de mare aglomerare urbană
((Ljungström:1993, 140 squ.).
Interesul cercetătorilor a fost acela de a descoperi, pune în valoare și, eventual,
revitaliza meșteșugurile tradiționale. S-au utilizat multiple tehnici de investigare: celor
intervievați li s-a cerut să descrie viața la fermă (un fel de life story spusă în
colaborare cu cel ce lua interviul), apoi li s-a aplicat un chestionar legat de fiecare
artefact (cine îl făcea, cum, când, de ce, pentru cine și cu ce scop), în fine, ei au
manifestat uneori inspirație povestindu-și experiențele personale. Autorul articolului
subliniază faptul că asemenea relatări se nășteau atunci când obiectul-pretext al
46
www.cimec.ro

discuției trecea într -un alt plan al utilității , când se plasa în alt context decât cel
cotidian sau când se legau amintiri de crearea sau folosirea lui. În asemenea condiții,
interlocutorul găsea prilejul favorabil pentru a prelua conducerea interviului, acesta
constituindu-se într-un cadru similar celui scenic, un fel de „ramă” în care apărea
narațiunea. Astfel, pe lângă informațiile pur etnografice, s-au ivit două tipuri de
narațiuni : cele cu pronunțat caracter individual , ce imortalizau evenimente biografice
(personal narratives ) și cele legate de experiențe trăite și împărtășite la nivel
comunitar (experience narratives ).
Pornind de la artefacte, s-au putut reconstitui identitatea și istoria locale, s-a
observat în ce măsură meșteșugul și obiectul ce rezultă din prestarea lui fac legătura
între trecut și prezent, păstrează și cultivă tipare culturale moștenite de la o generație
la alta, punând în același timp în evidență modul de a gândi și concepția individuală
asupra lumii. În încheierea articolului său, cercetătorul suedez conchide: „Pattern-
urile sunt consecințe ale repovestirii, ale nevoii de a retrăi și înțelege trecutul
negociind cu viitorul. Această nevoie de revenire poate conduce la reluarea
tradițiilor. /…/ Competența narativă leagă, prin narațiuni, amintirile personale despre
evenimente actuale de reprezentările lor din trecut cu scopul de a forma prin ele și de
a transmite viziunea asupra culturii împărtășită, deopotrivă de naratorii trecutului și ai
prezentului, de cercetător și de ascultători.” (Ljungström:1993, 143)
În ceea ce mă privește, tentată de o „experiență postgustiană” în satul Roșcani
din județul Hunedoara (Roșcani: 2000), am propus echipei pluridisciplinare pe care
am coordonat-o într-o anchetă de lungă durată (1998-2000) adăugarea reconstituirii
narate a unor tradiții locale la metodele și tehnicile consacrate în cercetarea de teren.
Experimentul s-a dovedit fructuos atât în ceea ce privește ocupațiile,
meșteșugurile tradiționale, cât și industria casnică, portul de sărbătoare și
gastronomia. Mai adecvate abordării narative au fost însă experiența războiului, cea a
călătoriilor și manifestările ludice infantile în care modalitățile de expunere au
împletit armonios notațiile de tip jurnal (scris sau memorat), în proză sau în versuri,
cu mărturisirile, descrierea, evocarea și reconstituirea practică.
Viața și obiceiurile de familie cu toate etapele și pragurile de trecere, ca și
credințele și practicile legate de calendarul tradițional, dar mai ales obiceiurile agro-
pastorale se aflau într-un proces pronunțat de transformare, de simplificare și de
47
www.cimec.ro

desemantizare, fapt care m-a convins că era necesară aplicarea aceleiași metode
pentru a le putea înfățișa într-o formă cât mai complexă.
Am observat că, de cele mai multe ori, utilizarea chestionarelor sau tehnica
interviului semi-structurat nu ne permiteau obținerea datelor și informațiilor detaliate
pe care ni le doream. Cel mai adesea, partenerii de dialog, unii chiar preluând
conducerea anchetei, alții îndepărtându-se deliberat de tema pusă în discuție, tindeau
către o prezentare subiectivă a faptelor de cultură, mai ales atunci când întrebările se
refereau la stadii și forme mai vechi ale acestora. Din partea interlocutorilor era o
încercare de a conferi substanță și pondere răspunsurilor și de a oferi mărturii, în
maniera povestitorilor contemporani, adică printr-un discurs veridic de tip descriptiv-
narativ aplicat temei și impunând repere temporale și spațiale verificabile. Afirmarea
și susținerea prin detalii și martori incontestabili (obiecte rituale, fotografii de familie
și documente scrise) a ipostazei de protagonist sau doar de martor al unor evenimente
memorabile a constituit un alt argument al autenticității. Aceste tendințe de expunere
apăreau cu mult mai pregnant la persoanele ce se bucurau de prestigiul de cunoscători
și performeri ai tradiției (vornicul de nunți, descântătoarea satului). Demn de relevat
este faptul că tentația povestirii personale (sau a relatării despre experiențele celor
apropiați) dubla o serie de credințe, practici, rituri ce puteau părea stranii prin
complexitatea și arhaicitatea lor. Prin această modalitate de glosare a tradițiilor, de
descifrare destinată mai bunei înțelegeri și interpretări de către cercetătorii pe care-i
aveau ca oaspeți, localnicii se străduiau să se pună la adăpost de orice eventuale
etichetări defavorabile („superstițioși”, „primitivi” etc.). Era unul dintre
semnalmentele comportamentului comunităților despre care voi vorbi pe larg mai
departe, anume inițiativa acestora de a reorienta (recanaliza) ancheta. (cf. Știucă:
2006, 227 squ.).
De-a lungul timpului, povestirea / istorisirea vieții a slujit istoriei (pentru
alcătuirea biografiilor postmortem și înregistrarea mărturiilor despre trecut în
contextul unor schimbări sociopolitice rapide), etnografiei1 (care socotește persoana
intervievată ca „oglindă a timpului și mediului”, reprezentativă pentru o comunitate și
un stil tradițional de viață), sociologiei2 (ca metodă, alături de altele, ca tehnică, în
interviul aprofundat cu caracter biografic), psihologiei (ca metodă de investigație în
1 1926 – Crashing Thunder– traiectoria unui indian Winnebago (Paul Radin); 1942 – Sun Chief –
Don Talayesva (Leo Simmons)
2 1908 – Țăranul polonez (W. Thomas & F. Zaniecki)
48
www.cimec.ro

etape date), educației (ca demers de cercetare și practică formativă), literaturii (pentru
cunoașterea eului creator).
Dar, după cum se știe, metoda biografică / autobiografică a făcut carieră
imediat după primul război mondial ca un mijloc de cunoaștere a socialului, prin
culegerea de mărturii orale, ea permițând completarea în mod util a surselor scrise
(când acestea sunt disponibile) și având meritul de a da cuvântul unor categorii
sociale dezrădăcinate și marginale (Géraud, Leservoisier, Pottier: 2001, 39). Ea slujise
anterior clasicilor antropologiei în reconstituirea unor stiluri de viață pe cale de
dispariție și în păstrarea și cultivarea unor elemente de patrimoniu cultural. În anii
'70-'80 sociologii francezi au recurs la metoda biografică pentru studiul proceselor și
practicilor sociale, cât și în cel al dezvoltării individualismului moral în trecerea de la
stilul de viață rural la cel urban (cf. Pineau, Legrand: 2001, 101 squ.). Ca o
consecință, literatura de specialitate a lansat sintagme precum „life stories”, „récit de
vie”, „family history” și „histoire de vie sociale”, pe care le socotim adecvate pentru
ceea ce în România astăzi se publică sub titulatura de „istorie orală”.
Fiecare are o poveste de spus despre viața sa care este unică în raport cu a
celorlalți – prin evenimente sau prin modul de a povesti. Documentele istorice nu ne
spun tot, ci se concentrează asupra unor evenimente și personalități faimoase tinzând
să-i omită pe cei aflați spre marginea istoriei sau a societății, precum și evenimentele
cotidiene. Prin urmare, dat fiind că istoria este pretutindeni în jurul nostru – în familie
și în comunitate, în amintirile faptelor trăite și în experiența celor mai în vârstă –
putem și chiar ar trebui să socotim aceste medii (gruprui) un veritabil „teren”, căci,
din păcate, amintirile mor odată cu oamenii, de aceea, dacă nu le înregistrăm, ele vor
fi pierdute pentru totdeauna.
4.2. Observația directă a fost și rămâne principala metodă de cunoaștere și
înregistrare a faptelor de cultură. Preluată din domeniul științelor naturii, aceasta pare
a fi la îndemâna tuturor, numai că diferența dintre demersul unui naturalist și cel al
unui etnolog / antropolog este esențială întrucât, ea pune probleme deontologice
radicale, între care, primordiale sunt cele legate de însăși prezența acestuia în mediul
cultural studiat. Nu întâmplător, în lecția inaugurală de la Collège de France (1959),
49
www.cimec.ro

Claude Lévi-Strauss afirma: „în fața teoreticianului, observatorul trebuie să aibă
ultimul cuvânt, iar în fața observatorului, indigenul.” (apud Laplantine: 1987, 148).
Implicarea cercetătorului a constituit miezul dezbaterilor de mai bine de un
secol fiind pusă în relație cu două principii fundamentale ale demersului științific:
obiectivitatea și respectarea autenticității. Anticipând o serie de chestiuni pe care mi-
am propus să le dezvolt mai departe, trebuie să pun în evidență câteva aspecte ce fac
eficientă și chiar condiționează această metodă de culegere.
Atunci când un specialist în studiul culturii își propune să iasă din propriul
mediu, el este (trebuie să rămână) conștient că trăiește o aventură sau, în orice caz, o
experiență inedită. Pentru a comunica cu subiecții fie într-o manieră durabilă,
împărtășindu-le existența, fie în mod pasager (Laplantine: 1987, 148), el trebuie să o
facă și în mod afectiv și chiar să manifeste un anumit tip de mimetism
comportamental (Rivière: 1999, 22).
Cu toate aceste eforturi, cercetătorul va rămâne în ochii tuturor membrilor
comunității un ins din afară (outsider), un străin atât prin proveniența sa, cât și prin
apartenența la o cultură diferită, dar mai ales pentru că, prin natura preocupărilor sale
(care îl vor conduce și spre alte terenuri), el este o prezență temporară în fiecare dintre
ele.
Pe de altă parte, împărtășind doar circumstanțial mentalitatea și codul cultural
ale comunității, el va trebui să ceară mereu date suplimentare, lămuriri, explicații
absolut necesare unei cercetări exhaustive. Pentru a le obține, nu este recomandabil să
fie orgolios și, mulțumindu-se doar cu ceea ce a observat, să creeze impresia unei
integrări și omnisciențe perfecte, fiindcă astfel nu va ajunge la cele mai bune rezultate
(Copans: 1998, 35-38).
Astfel, prin simpla sa prezență, cercetătorul este pus în fața unei dileme:
involuntar, el provoacă perturbări în derularea evenimentelor și fenomenelor, poate
chiar a vieții comunitare în sine, creând nu de puține ori noi situații, dar, la rândul său,
își vede perturbată propria activitate. Explicând această stare de fapt, François
Laplantine, arată: „Noi (etnologii, n.n., N.Ș.) nu suntem niciodată martori obiectivi
care observă obiecte, ci subiecte (n.n. N.Ș., subiecți) care observă alte subiecte.”,
adăugând mai apoi că „Perturbarea pe care etnologul o impune prin prezența sa la
ceea ce observă și care îl perturbă și pe el însuși, departe de a fi considerată ca un
50
www.cimec.ro

obstacol epistemologic pe care ar trebui să-l neutralizeze, este o sursă infinit de
fecundă de cunoaștere /…/ Analiza, nu numai a reacțiilor celorlalți la prezența acestuia
din urmă, dar și reacțiile sale la reacțiile celorlalți, este chiar instrumentul susceptibil
să procure disciplinei noastre avantaje științifice considerabile, pentru ca puținul care
se cunoaște să poată fi extras.” (Laplantine: 1987, 168-172)
După opinia lui Claude Rivière, observația directă are caracter de meșteșug,
măiestrie; dificultatea realizării ei decurgând din poziția observatorului într-un spațiu
determinat cu o perspectivă limitată, având un statut dat de sistem ca nod de
interacțiuni (Rivière: 1999, 22).
Același autor operează în interiorul acestei metode de cercetare următoarele
distincții: observație internă (autoobservație, asupra propriului grup) / observație
externă (asupra unui grup exterior); observația simplă (utilizează doar propriile
simțuri) / observația echipată (beneficiază de dotări tehnice); observația continuă (de
lungă durată) / observația discontinuă (concentrată exclusiv asupra unei reuniuni,
manifestări); observația dezangajată / observația participativă ; observația
mărturisită / observația clandestină ; observația descriptivă (relativ pasivă, a
etnologului) / observația cu scop de a diagnostica și de a ghida o acțiune (e.g.
activismul cultural, specialiștii în conservarea patrimoniului) (Rivière: 1999, 22-24).
Desigur că niciuna dintre manierele de observare enumerate mai sus nu se
aplică în mod exclusiv, ci se vor corela pentru se a ajunge la rezultate cât mai
complete, aceasta ținând de experiența și stilul fiecăruia. Luând la întâmplare două
dintre ele – observația internă și cea clandestină, întâmplătoare – putem lesne să ne
dăm seama că nici atunci când asistăm la o ceremonie în propria familie, nici când ne
oprim în loc să privim un alai de nuntă în cartier sau felul în care se confecționează
sau repară un anumit obiect, nu ne limităm doar la o contemplare simplă, ci căutăm să
obținem cât mai multe detalii privind semnificațiile, rolurile, coordonatele păstrării și
transmiterii tradiției (apartenența, vârsta, statutul social ale protagoniștilor), iar în
cazul ultimului exemplu, explicații privind tehnica, materialele, ordinea operațiilor,
utilitatea obiectului etc. Așadar, doar în mod aparent observatorul / cercetătorul
manifestă în anumite împrejurări o atitudine dezangajată căci, simplul fapt că a
zăbovit din drum și a privit dovedește interesul său și chiar o anumită atitudine.
51
www.cimec.ro

Comentând sintagma „observație participativă”, Jean Copans opinează că
aceasta „este un nonsens, întrucât cercetătorul nu participă propriu-zis la eveniment,
ci doar este prezent, observația sa fiind vizuală și auditivă.” Atributul care i se
atașează în acest caz metodei de care ne ocupăm vizează însă atât activitățile
preliminare (de pregătire și familiarizare), cât și pe cele ulterioare (discuțiile de
aprofundare și înțelegere a fenomenului purtate cu participanții). „Prin urmare, –
conchide etnologul francez – nu se poate vorbi despre o pasivitate a cercetătorului,
chiar dacă se utilizează și această sintagmă, atâta timp cât scopul însuși al unei
deplasări în teren este cunoașterea profundă și detaliată a fenomenelor vii.” (Copans:
1998, 37)
Voi prezenta sintetic cele cinci reguli generale privind desfășurarea observației
directe pe care le formulează Claude Rivière în lucrarea sa, Introduction à
l’anthropologie :
a) Cercetătorul trebuie să aibă o personalitate și aptitudini de observator
(rigoare și precizie pentru lucrul exhaustiv, intuiție, imaginație, o anume empatie
constând în a gândi și a simți ca oamenii pe care-i observă);
b) Cercetătorul trebuie să fie o persoană dedicată învățării (de la
dezvoltarea capacității de a descoperi problemele și comportamentele
semnificative, până la dezvoltarea memoriei și deprinderea de a lua note detaliate
și exacte). Etnologul trebuie să fie antrenat în a stabili categoriile, a cunoaște
sistemul de fișare și metodele de clasare, dar și în a utiliza tehnica avansată, pentru
a colecta maximum de date. El trebuie să distingă net între faptele observate și
remarcile pe care acestea i le sugerează.
c) Ca procedură, etnologul trebuie să fie familiarizat cu obiectivul
cercetării și să memoreze o listă de control a elementelor pe care își propune să le
observe. El va lua notițe de teren în măsura în care îi permit circumstanțele sau cât
mai curând posibil, fără să aștepte să uite detaliile, indicând în același timp toate
acțiunile sale de observator care ar fi putut modifica situația.
d) Conținutul observației va fi bogat și minuțios alcătuit (fișele vor conține
ora, data, durata observației, locul exact – prin anexarea de hărți, fotografii, schițe,
– circumstanțele, persoanele prezente și rolul lor, aparatura și echipamentul
utilizate, eventual, aspectele care au putut influența derularea evenimentelor și
52
www.cimec.ro

înregistrarea lor cum ar fi: temperatura, luminozitatea, zgomotul). Conversațiile și
dialogurile vor fi notate sau rezumate în stil direct în carnetul de teren, iar opiniile
și remarcile cercetătorului vor fi consemnate separat în jurnalul personal.
e) Redactarea va implica operații de factură diversă . Pe cât posibil, notele
luate vor fi revăzute într-un timp cât mai scurt, pentru eventuale corectări și
completări. Se va opera un clasament provizoriu cu o numerotare cronologică,
marcaje de rubrici, clasament prin sistemul fișelor ușor de mânuit. Se va obține de
asemenea un document concret (raport preliminar sintetic) asupra aspectelor
culturii la care se vor raporta elementele lipsite de consistență și cele anecdotice
ce aparțin unui context de exprimare și care permit caracterizarea unei tradiții și
evaluarea unei dinamici.
Iată că cercetarea prin metoda observației directe nu este câtuși de puțin o
operație simplă care poate fi făcută la întâmplare. Însăși complexitatea
fenomenelor pe care cercetătorul își propune să le rețină (manifestări cutumiare,
evenimente sociale, dar și prestarea activităților specifice unei ocupații /
meșteșug) reclamă o atenție deosebită pentru detalii, cronologie și chiar intenția de
exhaustivitate. Acestora li se adaugă, așa cum propunea Lévi-Strauss, comentariile
și interpretările inșilor din interiorul grupului (fie ei protagoniști, beneficiari sau
simpli asistenți).
O atenție deosebită și constantă trebuie acordată comportamentului celor
observați întrucât, așa cum am arătat, prezența cercetătorului – mai ales atunci
când este dotat cu aparate de înregistrare – îi poate tenta să aducă modificări în
derularea cronologică a secvențelor, adăugarea sau omiterea unor acte și gesturi,
arhaizarea (prin actualizarea unor momente sau piese repertoriale ieșite din uzul
curent) sau modernizarea, toate având ca scop impresionarea cât mai adâncă a
martorului din afară. (Pop: 1967, cap. VI)
În niciun caz (nici chiar în cel de mai sus, care doar va fi consemnat în
carnet și se va reveni ulterior, în discuții, asupra lui), cercetătorul nu va proceda ca
un regizor de film, chiar dacă, poate, scopul lui este de a realiza un documentar
video. Stopările, reluările, punerile în scenă pentru o imortalizare reușită ar tulbura
desfășurarea evenimentului, l-ar transforma dintr-un document autentic și relativ
spontan, într-unul artificial, reconstituit pe baza unor cerințe exterioare, străine
53
www.cimec.ro

vieții comunitare. La astfel de abilități tehnice se referă Rivière când enunță cea
de-a doua regulă, și anume la acea știință a tehnicianului de a se plasa în cel mai
favorabil unghi pentru a lua imaginile cele mai izbutite.
Am arătat până aici care sunt cerințele și principalele caracteristici ale
observației directe, fără să reușesc, probabil, să conving cititorul în privința
importanței acesteia. Dacă prin celelalte metode etnologul urmărește să obțină
informații, date concrete și detalii despre fenomenul cercetat filtrate prin
experiența socială și personală a interlocutorilor, observația directă îi furnizează în
cel mai înalt grad imaginea vie a acestuia. Fără ea cercetătorul va deține informații
de arhivă orală comunitară fiind imposibil de înțeles pe de-a întregul dacă nu sunt
dublate de o „privire dinafară”, mai mult sau mai puțin detașată (obiectivă).
Pe de altă parte, oricât de detaliate ar fi reconstituirile orale obținute prin
metodele enunțate anterior, nu pot fi înțelese pe deplin funcțiile și sensul acelor
manifestări de cultură populară care prezintă o amploare deosebită concretizată
într-un scenariu, o serie de actanți cu roluri bine determinate, o suită de limbaje
convergente și o recuzită ce se supun, în principiu, normelor tradiționale (e.g.
obiceiurile de la nuntă, manifestările carnavalești, ceremoniile agrare). Aceasta se
întâmplă deoarece amănuntele privind atitudinea și gesturile, anumite formule și
chiar eventualele inovații apărute în performarea obiceiurilor în sine se supun unui
context situațional dat, de aceea este firesc să scape oricărei conversații sau
interviu, oricât de ample ar fi ele. Particularizând unul dintre exemplele de mai
sus, prin observație directă putem remarca inserarea / omiterea unor secvențe
ritual-ceremoniale și a unor formule poetice distincte în cazul unei nunți ai căror
protagoniști au o condiție aparte (sunt orfani, provin din localități sau zone foarte
îndepărtate, sunt de confesiuni diferite etc.).
Dacă tradițiile circumscrise cadrului festiv (familial și comunitar) pot fi
observate și înregistrate cu o pregătire prealabilă minuțioasă ce îi asigură
cercetătorului toate reperele generale (loc, moment, actanți) de care are nevoie
pentru a fi întotdeauna acolo unde se derulează cea mai importantă secvență, cele
legate de ocupațiile tradiționale și ritmul lor cotidian presupun o atitudine mult
mai implicată. Cositul fânului, prepararea pâinii, confecționarea unui vas de lut
sau a unei piese vestimentare sunt doar câteva exemple de îndeletniciri care se cer
observate pas cu pas, operație cu operație, întrucât, pe lângă „procesul tehnologic”
54
www.cimec.ro

reconstituibil fără doar și poate pe cale orală întrucât se supune tot tradiției și
rutinei muncii, intervin meșteșugul și secretele lui, adică ceea ce pentru specialiștii
în studiul manifestărilor artistice semnifică „stilul”. Chiar dacă este familiarizat cu
ocupația respectivă și solid documentat ca urmare a unor demersuri anterioare,
este bine ca cercetătorul să mimeze inocența pentru a obține cât mai multe
informații de detaliu și a pătrunde tainele ei. Nu de puține ori cercetătorul, dacă nu
este el însuși tentat, este îndemnat și îndrumat de către cel pe care îl observă să
efectueze anumite operații, practic, să învețe ceva din acea îndeletnicire. Mai mult
decât atât, suportul său practic poate condiționa observarea și obținerea unor
explicații suplimentare. De aceea metoda de care ne ocupăm în acest subcapitol
constituie astăzi resortul principal al unei direcții extrem de importante din punct
de vedere educațional a etnologiei aplicate – reînvățarea tradiției – ce se dorește
un mijloc eficient de cultivare, păstrare și transmitere a valorilor identitare.
Așa cum voi arăta într-un alt subcapitol, metoda observației directe poate
fi corelată, în anumite condiții, cu experimentul înregistrat video, finalitatea fiind
conservarea (arhivarea) informației ce poate sluji ulterior implementării unui
program asistat de revitalizare a tradiției sau doar unor scopuri educative
(cunoașterea ocupațiilor și meșteșugurilor locale din trecut, a vestimentației sau
gastronomiei).
4.3. Referirile exprese la experimentele etnologice apar destul de rar în
lucrările de specialitate. Fie că se concretizează în alternarea metodelor prezentate
mai sus, fie că, în condițiile păstrării până în urmă cu doar câteva decenii a unor
elemente de viață tradiționale și ale identificării relativ lipsită de dificultate a
purtătorilor de folclor, acestea au fost apreciate ca fiind fațete ale metodologiei
generale ce țin de stilul culegătorului, de aceea nu au suscitat interesul analitic.
Într-una din puținele lucrări românești de metodică a cercetării folclorului,
Ovidiu Bârlea opina cu justețe că experimentul a constituit apanajul cercetătorilor
formați care „au simțit nevoia unor verificări, unor precizări mai amănunțite
pentru conturarea caracteristicilor folclorului și a legilor lui.” (Bârlea: 1969, 94).
Totodată, el formulează câteva deziderate: „Pentru a fi fructuoase, experimentele
trebuie să fie bine conduse, executate în condiții propice. Informatorii trebuie să
55
www.cimec.ro

fie tipici, reprezentativi pentru categoria cercetată. Există și aici anumite limite,
faptele nu se cer forțate peste măsură, fiindcă atunci ies din autentic. Experimentul
trebuie delimitat cu claritate de faptele curente pentru a nu produce încurcături și
concluzii eronate. Culegătorul e dator să indice condițiile și întinderea lui, scopul
urmărit și dacă a corespuns așteptărilor sau, dimpotrivă, dacă există deficiențe
care știrbesc valabilitatea concluziilor, precum și alte indicații care să împiedice
confundarea artificialului din experiment cu firescul autentic.” (Bârlea: 1969, 96-
97).
Folcloristul așază în această categorie înregistrarea mai multor variante în
condiții diferite (în alt loc, la anumite intervale de timp, în contexte distincte, de la
mai mulți performeri), adică o ipostază a metodelor specifice anchetelor suprapuse
și recurente (cf. cap. III), pe care le-au realizat, între alții, Constantin Brăiloiu și
Ion Diaconu, precum și revenirea la teren, de obicei, pe urmele altor cercetători.
Alături de acestea, sunt amintite și înregistările solicitate pentru necesități de
comparație, cercetătorul fiind perfect conștient că interpretarea în atare manieră a
anumitor piese este de neconceput în realitatea folclorică (e.g. colinde cântate de
un solist1, recitarea sau dictarea versurilor de cântec epic), precum și cele prin care
se poate proceda la verificarea relației text-melodie (Bârlea: 1969, 96).
4.3.1. Conviețuirea cercetătorului cu propriii subiecți și integrarea lui în
viața comunitară în cazul anchetelor de lungă durată se constituie într-un
experiment în sine. Totuși, anumite inițiative ale acestuia – unele dintre ele intrate
deja în rutina cercetării – țin în mod evident de o strategie aparte revelând
autoritatea de care face uz nu de puține ori, în ciuda condiției sale de intrus tolerat.
Cel mai banal exemplu îl constituie înregistrarea în afara contextului genetic a
repertoriului folcloric, adică provocarea performării .
S-au cules și încă se mai culeg descântece, colinde, cântece rituale
funerare și bocete, orații și alte piese din repertoriul nunții, narațiuni și cântece
lirice, ca să nu mai vorbim de piese coregrafice, reconstituindu-se doar verbal
1 Pentru a reconstitui repertoriul de colinde din satul Roșcani (jud. Hunedoara) am apelat în martie
1998 la unul dintre foștii membri ai cetei de dubași care, cu toate că avea în față caietul de colindat al
fiului iar nepotul a dat fuga în pod să-i aducă duba, s-a înterupt spunându-mi că „nu-și poate potrivi
singur vocea” și a dus un vecin mai vârstnic, și el bun cunoscător. Înregistrarea a decurs normal câteva
zeci de minute până când o femeie care trecea pe uliță a bătut în ușă curioasă să vadă cine cântă colinde
în Postul Mare și astfel „dă înapoi” prunii care tocmai dăduseră în floare…
56
www.cimec.ro

cadrul de performare. În intimitatea căminului performerului / interpretului sau
chiar în condițiile de acustică perfectă oferite de studiourile special concepute,
purtătorilor de folclor li s-a cerut să se transpună în starea de spirit necesară
execuției la solicitarea cercetătorului. Putem vorbi, în egală măsură, de avantaje (o
înregistrare tehnic aproape perfectă, completă și susținută de informații bogate,
luate pe îndelete), dar și de inconveniente (imposibilitatea de a trăi întru totul
momentul sau, dimpotrivă, răscolirea unor vechi răni sufletești pot altera
actualizarea).
Unele piese din repertoriul ritual-ceremonial, precum colindele și
cântecele rituale, se cer înregistrate așa cum sunt performate în cadrul genuin: în
grup, cu o anumită repartizare a timbrului vocilor și într-o anumită manieră de
execuție, precum și cu un volum și o tonalitate puternice. A înregistra asemenea
fapte de folclor cu o singură persoană, oricât de competentă ar fi, nu poate reflecta
decât parțial realitatea repertorială. De altfel, nu de puține ori inșii specializați
refuză asemenea experimente sau se lasă foarte greu convinși1.
Prin urmare, se conturează o dilemă: este sau nu bine să procedăm la
asemenea experimente? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, din acest punct de
vedere metoda definindu-se ca una intermediară și auxiliară. Obținerea unor
variante complete și bine executate în condiții tehnice corespunzătoare este un
punct de plecare pentru demersurile viitoare, în special pentru observația directă și
pentru înregistrările filmate, căci furnizează reperele necesare cercetătorului
ajutându-l nu numai la înțelegerea relației text-context în cazul obiceiurilor, ci mai
ales la transcrierea cu acuitate a materialului știut fiind că, într-un cadru de
manifestare tradițional suprapunerile de sunet și mișcare, intervențiile spontane și
zgomotele de fond fac imposibilă această din urmă operație. Un al doilea
argument îl constituie necesitatea imortalizării unor fapte de cultură supuse unor
fenomene ireversibile precum simplificarea, sărăcirea sau uniformizarea
1 Într-o cercetare de teren pe care am efectuat-o în comuna Padeș (jud. Gorj) în vara anului 1994, am
solicitat celor trei femei recunoscute ca specializate în intonarea cântecelor rituale funerare să se lase
înregistrate. După îndelungi insistențe și după ce am plătit experimentul „cu o litră de țuică slabă” așa
cum mi-a sugerat un vecin participant la negocieri, ele au consimțit să se lase înregistrate fără a
înțelege pe de-a-ntregul scopul cererii mele, ba mai mult, suspectându-mă că aș fi ori o cântăreață de
muzică populară ori o învățătoare care „vrea să învețe Zorile ca să le ducă pe la ea pe-acolo, de unde
este ea”. Problema cea mai mare a fost găsirea unui loc pentru înregistrare: nimeni nu dorea „să cheme
Zorile” (divinități ale sorții și morții) în gospodăria proprie, așa că, profitând de ingenuitatea unei fetițe
ai cărei părinți erau duși la oraș, am rugat-o să ne primească în magazia lor de lemne care a devenit
pentru câteva ore un studio ad hoc, în vreme ce la poartă, s-au strâns destui curioși contrariați că
„țârcomnicul nu trăsese clopotele a mort”…
57
www.cimec.ro

repertorială, renunțarea la unele secvențe ritual-ceremoniale odinioară absolut
obligatorii care a antrenat trecerea unor piese folclorice în repertoriul pasiv sau
chiar uitarea lor.
În aceste condiții este bine să nu ratăm ocazia de a înregistra un bun
cunoscător al repertoriului tradițional care ne poate în acest fel furniza datele
absolut necesare înțelegerii dinamicii acestuia. În acest caz, provocarea
performării poate fi dublată de alte maniere de culegere: înregistrarea din surse
multiple eșantionate pe vârste, gen și competențe sau specializări, confruntarea
acestora cu cele scrise (caietele de colindat, de orații, de cântece)1. Toate aceste
materiale ne vor permite ulterior să observăm eficient manifestările la care ne
propunem să luăm parte și fenomenele la care sunt supuse.
Despre un experiment similar se poate vorbi și în cazul cercetării
segmentului material al culturii populare, aceasta făcându-se în aceleași condiții și
prezentând avantajul că se pot obține detalii tehnologice importante și chiar
secrete prețioase privind arta și stilul prin urmărirea fiecărei faze de execuție în
parte.
În epoca actuală când întreaga viață rurală este supusă fenomenelor
globalizării, asemenea experimente pot sluji la păstrarea, afirmarea și chiar
recuperarea valorilor identitare prin ceea ce am putea numi „reînvățarea tradiției”.
Este vorba despre un demers complex, ce se cere atent monitorizat de specialiști,
minuțios documentat și pregătit, iar acesta poate avea succes numai cu condiția
manifestării unui interes din interior2 și nu ca o inițiativă de activism cultural.
1 În treacăt notez că la un asemenea experiment a fost supus Ioachim Drăgoi în anul 1934, când fratele
său, compozitorul Sabin Drăgoi, l-a solicitat să noteze toate momentele nunții tradiționale din satul
Petriș, comuna Seliște (Timiș) (cf. Mihai Pop – „Nunta în satul Seliște” în Revista de Etnografie și
Folclor , nr. 2/1958). Luându-l ca model, am reconstituit dinamica obiceiurilor de la nuntă în Roșcani
(Hunedoara) din informațiile complete furnizate de către trei subiecți, dintre care, unul specializat
(vornic de nunți). Materialul rezultat a fost foarte variat: o descriere notată în maniera muzicantului
Ioachim Drăgoi de către Gheorghe Tomoaie (zis Pișta), înregistrarea unui interviu amplu cu Ioan Morar
și copierea caietului de orații cu adnotări orale privind adecvarea lor la situații particulare (miri orfani,
familii descompletate, mireasă adusă din altă provincie) și aplicarea unui chestionar specializat urmat
de provocarea performării repertoriului ritual-ceremonial de către Doliana Țel. Acestea ne-au slujit pe
de o parte reconstituirii unei ample perioade de timp (mai mult de o jumătate de secol) cu punctarea de
către insideri a principalelor momente și mecanisme ale schimbării, iar pe de alta, alcătuirii unui
„scenariu ideal” local, pe care mai apoi l-am confruntat – prin observare directă și înregistrare
complexă – cu o nuntă contemporană (1999).
2 O ipostază a acestei tendințe am înregistrat-o în anul 1995 în localitatea Cut din județul Alba unde,
după o întrerupere de mai bine de trei decenii a obiceiului colindatului, un grup de tineri intelectuali au
dorit s-o reia. Impactul psihologic extraordinar pe care l-a avut gestul lor asupra comunității s-a
concretizat nu numai în participarea plenară a acesteia la întreaga reconstituire a atmosferei, ci și în
preluarea și perpetuarea obiceiului până astăzi de către generațiile următoare. Pornită dintr-un impuls
58
www.cimec.ro

4.3.2. Dacă executarea unei piese folclorice sau a unui obiect de artă
populară ține de capacitatea persuasivă a cercetătorului, de o relație apropiată cu
subiecții săi manifestată într-o atitudine de interes viu și respect pentru
competențele lor, reconstituirea prilejului (contextului) performării este un
experiment mult mai complex și mai delicat. Scopul unei inițiative de acest gen
este tot înregistrarea faptelor de cultură populară, cu precădere, realizarea unui
film documentar, a cărui valoare de document se conturează încă de la început
prin unicitatea și amploarea lui. Comunitățile rurale contemporane sunt încă
fascinate de capacitatea filmului (mai ales a celui de televiziune) de a-i scoate din
anonimat și nu de puține ori, prin reprezentanții ce se bucură de încrederea
cercetătorilor, își exprimă interesul de a participa activ la reconstituirea unei
șezători, a unui joc tradițional sau chiar a unui obicei agrar sau pastoral la care au
renunțat de o vreme. O fac pentru „a rămâne ceva în urma lor” atât în arhivele
institutelor de cercetare, cât mai ales în videoteca lor. Pentru câteva ceasuri sau
zile, oamenii se transpun într-un alt timp, cel al al tinereții lor sau a părinților lor,
devenind în același timp actori, scenografi și regizori. Este bine ca lucrurile să fie
lăsate așa: cu cât mai puțină intervenție din partea echipei de cercetători, cu atât
mai spontan și plin de vervă, mai natural și mai veridic va fi filmul.
Sugestia de reconstituire poate veni, discret și oarecum indirect, din partea
echipei de cercetători dacă aceștia descind în teren la sărbătorile la care se știe că
se derulau anumite manifestări cutumiare. Pornind de la interviuri și convorbiri
ample cu scopul reconstituirii orale, ei pot crea cadrul propice care să-i stimuleaze
pe membrii comunității să-și „pună în scenă” amintirile și să-și dovedească în cel
mai convingător mod competența. Un alt factor care generează o asemenea
emulație este prestigiul vechilor sărbători tradiționale concretizat în complexitatea
lor și în repartizarea unor roluri ceremoniale pe gen, vârstă și statut marital
(Sântoaderul, Lăsatul Secului, Sâmbăta lui Lazăr, Sânzienele). De asemenea,
interesul cercetătorilor pentru un repertoriu tradițional abandonat de tineri și
pentru care maturii și vârstnicii manifestă regrete nostalgice poate fi un resort
interior al unui nucleu, inițiativa tinerilor a beneficiat de sprijinul unuia dintre fiii satului, folcloristul
Ilie Moise, autor al lucrării monografice Butea junilor (1977) și Confrerii carpatice de tineret (1998)
ce includ date etnologice importante privind colindatul cetelor de juni în Transilvania.
59
www.cimec.ro

eficient pentru reconstituirea unor întruniri comunitare precum șezătoarea sau
jocul duminical.
Formulând în urmă cu patru decenii câteva recomandări în legătură cu
acest tip de experiment, Mihai Pop arăta: „În domeniul obiceiurilor, metoda
reconstituirii permite să se descopere semnificațiile unor ceremoniale și rituri, ori
poate numai elemente de ceremonial și rit, ce astăzi sunt necunoscute majorității
celor care le practică. Astfel de semnificații sunt importante pentru cunoașterea
istorică a obiceiului și pentru a înțelege anumite aspecte din viața de altă dată a
colectivității. /…/ Faptele reconstituite vor fi firește înregistrate cu mențiunea că
înregistrarea este rezultatul unei reconstituiri.” (Pop: 1967, 65-66)
4.3.3. Experimentul reconstituirii poate fi prelungit de un altul,
autoevaluativ, și anume proiectarea filmului rezultat în fața protagoniștilor . Cu
acest prilej se poate efectua o nouă filmare, un studiu al reacțiilor și comentariilor
actorilor-spectatori la vizionarea imaginilor. Acestea pot completa în mod util și
interesant materialul înregistrat cu informații adiacente sau cu fapte și acte care,
din varii motive, au fost omise din reconstituire , precum și cu rememorări,
evocări, aserțiuni critice și autocritice. Trebuie însă să fim pregătiți pentru a face
față nemulțumirilor subiecților noștri, iar pentru aceasta, fie că le vom proiecta
materialul brut, fie că vom încerca să-i lămurim asupra viziunii noastre
cinematografice și regulilor de montaj, căci, aproape întodeauna, protagoniștii
unui film etnografic vor să vadă tot, să se scruteze în toate ipostazele, lucru care
oamenilor de film le pare nu doar superfluu, ci chiar epuizant.
Putem obține astfel trei documente filmate: „filmul filmului” (toate
operațiile de pregătire a evenimentului), „filmul-reconstituire” și „filmul-
comentariu”, adică o imagine completă și complexă a demersului nostru, iar acest
tip de finalizare este valabilă și în afara experimentului de care ne ocupăm.1
Conchizând, aș mai adăuga că oricâte eforturi de a se păstra detașat de
realitatea socială și culturală, cercetătorul trebuie să fie conștient că simpla lui
prezență perturbă desfășurarea oricărei manifestări, prin urmare, chiar simpla
1 Un asemenea experiment a fost realizat la Centrul Național de Conservare și Promovare a Culturii
Tradiționale pornind însă de la cercetarea unor obiceiuri vii: colindatul cu Brezaia la Valea Argovei și
datul câinilor în jujeu de Lăsatul Secului la Grădiștea, județul Călărași. Filmele-comentariu au fost
difuzate de postul național de televiziune la ore de maximă audiență.
60
www.cimec.ro

observare directă se pune întrucâtva sub semnul experimentului, iar materialul
rezultat îl îndeamnă să-și pună întrebări neliniștitoare de genul: „Cum ar fi fost
dacă eu n-aș fi fost martor?”
4.4. Cu toate că, în subcapitolele anterioare am atins tangențial problema
înregistrării voi reveni și voi stărui asupra ei întrucât aceasta este una dintre cheile
de boltă ale edificiului etnologic.
Orice tip de înregistrare pune probleme multiple și de natură diferită,
dintre care aș aminti: asigurarea condițiilor tehnice, implicarea cercetătorului
(echipei) și plasarea acestuia (acestora) față de faptul cercetat, principiile de
selecție a pieselor și secvențelor și normele deontologice care se cer astăzi
respectate riguros.
Cu toate acestea cercetarea modernă este de neconceput fără generarea
acestor tipuri speciale de martori sau, în termeni mai noi, a documentelor
etnografice / etnologice. Însă, așa cum arată teoriile contemporane, acestea au o
natură dublă: „Conținutul lor există independent de observația care îl constituie în
mărturie, dar ele nu acced la demnitatea de documente etnografice decât în măsura
în care etnologul este capabil să le utilizeze ca indicii , adică să le facă inteligibile
și semnificative totodată, prin intermediul întrebării care i se pune. Sub forma
faptelor la care se referă, ele preexistă anchetei; în calitate de documente, ele sunt
<create> de întrebarea care le suscită și de operația care le izolează de practică,
pentru a le promova ca instrumente de cunoaștere. Documentele etnografice sunt o
realitate transformată în semn de euristica etnologică. De aceea, constituirea unei
documentații etnografice nu poate face doar obiectul unei codificări tehnice sau
chiar metodologice.” (Bonte, Izard: 1999, 435).
Din acest amplu citat rezultă că, întocmai ca orice document obținut în
urma investigațiilor de teren, inclusiv studiile elaborate de cercetător, orice
imortalizare a faptelor de cultură cercetate este tributară atitudinii implicate a
acestuia, oricât de mult și-ar dori să se păstreze complet obiectiv.
Pe drept cuvânt, François Laplantine face o distincție netă între a vedea și
a privi apreciind că aceasta din urmă este tributară „unor convenții ale epocii
noastre, ale culturii noastre și mediului nostru social care, fără să ne dăm seama,
61
www.cimec.ro

ne indică ce trebuie să privim și cum să privim.” (Laplantine: 2000, 40)
Aparținând sferei cunoașterii, percepția etnografică este una mediată nu doar
lingvistic, ci și tehnic, distanțată în timp și spațiu (cercetătorul își reia notele și
înregistrările acasă, unde și elaborează studiul), ajutată de instrumente (de la
reportofon, aparat foto și cameră video, la carnet de note și jurnal), reevaluată și
remodelată prin scriere (cf. Laplantine: 2000, 43 squ.).
Prin urmare, ceea ce înregistrează un etnolog pe teren este rezultatul unei
percepții mediate, dorit detașată (cf. termenul de „privire îndepărtată” utilizat de
Claude Lévi-Strauss), evaluativă și nu de puține ori selectivă. Concret, preluarea
unor imagini ca și efectuarea unor înregistrări sonore revelează atitudinea sa față
de propriul teren, viziunea și principiile axiologice etc. Pe de altă parte, trebuie să
avem în vedere scopul realizării acestora: cercetare de tip descriptiv, analitică,
tipologică, comparată, care să slujească valorificării, popularizării sau inspirației
creatoare.
4.4.1. Înregistrarea pieselor folclorice ca manifestări sincretice la
realizarea cărora concură mai multe limbaje (poetic, muzical, coregrafic, mimetic,
gestual, plastic) s-a conturat ca o necesitate odată cu fundamentarea științifică a
disciplinei. Apărut în 1889, fonograful a fost utilizat în cercetarea culturii
populare românești abia în primul deceniu al secolului următor1.
Până la cercetările sistematice realizate de Școala sociologică, adică în
deceniile al treilea și al patrulea ale secolului XX culegerea pieselor folclorice
cântate – atunci când se intenționa notarea atât a versurilor, cât și a melodiei – se
realiza într-o manieră care astăzi ni se pare rudimentară, iar rezultatul ei,
îndoielnic din punct de vedere științific, așa cum arăta sociologul Henri H. Stahl
într-o lucrare publicată în anul 1934: „Multă vreme cântecele populare s-au cules
cu un sistem defectuos: culegătorul învăța el însuși cântecul de la informatorii lui
și-l transcria apoi pe portativ; iar graiul popular se nota după ureche cu un întreg
sistem de semne filologice foarte complicate.” (Stahl: 1999, 206)
1 1908 – Pompiliu Pârvescu utiliza fonograful pentru înregistrarea pieselor muzicale în elaborarea
lucrării „Hora din Cartal”, iar în 1909, Academia sprijinea demersul compozitorului G.D. Chiriac
pentru realizarea unei culegeri sistematice a muzicii populare cu scopul întemeierii unei arhive de
folclor, acest fapt fiind stimulat de culegerile etnomuzicologului maghiar Bartòk Bèla efectuate în
ținutul Bihorului tot cu ajutorul fonografului.
62
www.cimec.ro

De altfel, în același context, cel al pregătirii anchetelor de teren, eminentul
muzicolog Constantin Brăiloiu afirma că: „Numai mașina este obiectivă și numai
reproducerea ei întreagă și netăgăduită. Oricât de bine am scrie o melodie sub
dictat, tot va lipsi ceva notațiilor noastre, de n-ar fi decât timbrul vocii și colorația
aceea deosebită datorită emisiunii populare, ca să nu mai vorbim de instrumente.”
(Brăiloiu: 1931, 5)
Venind ca una dintre concretizările principiului respectării autenticității,
înregistrarea sonoră a fost la începuturile cercetărilor științifice restricționată de
utilizarea ca material de stocare a cilindrilor de ceară pe care puteau fi
inscripționate maximum 3 minute, fapt care i-a determinat pe cei ce au utilizat
fonograful să stabilească o serie de reguli și de norme al căror rost astăzi, când
tehnica digitală este teoretic la îndemâna oricui, cu greu îl putem înțelege. Astfel,
Bela Bartók instituia ca regulă notarea prealabilă a cântecelor (text și melodie),
urmată de înregistrarea unei sigure strofe, iar mai târziu, Ovidiu Bârlea propunea o
înregistrare selectivă ce succeda evaluarea repertorială prealabilă în contextul
căreia folcloristul „stabilește ceea ce trebuie imprimat pe documentul sonor sau pe
film, apoi bucățile de importanță secundară pentru care nu e nevoie decât de
notarea lor sumară și în sfârșit cele la care ajunge doar simpla menționare că
există în repertoriul cercetat în forma comună, generală.” (Bârlea: 1969, 80)
Folcloristul mai recomanda ca, pentru economisirea benzii magnetice și pentru a
cruța forțele interpretului, să fie înregistrate doar câteva fraze muzicale, iar restul
să fie scris după dictare. Pe de altă parte însă, el vorbește despre stopări și reluări
ale înregistrării pentru moderarea volumului, potrivirea registrului și a tonalității și
reîmprospătarea memoriei pe baza variantei notate în etapa preliminară. Acestea
sunt formulate în virtutea principiului metodologic urmărit de folcloriști, anume
„obținerea unei variante rotunjite” și „atingerea desăvârșirii artistice” (Bârlea:
1969, 84).
Privite prin prisma evoluției tehnicii aceste soluții sunt astăzi superflue,
întrucât un aparat digital banal poate înregistra un număr considerabil de ore în
condiții hi-fi. Din punct de vedere științific însă recomandările lui Ov. Bârlea sunt
primejdioase pentru un debutant etnolog fiindcă ele contrazic o serie de principii
precum cel al respectării autenticității, al non-imixtiunii cercetătorului în actul
creator-performativ, cât și pe cel al exhaustivității sau epuizării repertoriale, toate
63
www.cimec.ro

formulate de către Constantin Brăiloiu în debutul cercetărilor monografice în urmă
cu mai bine de șapte decenii.
Prin urmare, la întrebările: „Ce și cât înregistrăm?” voi răspunde răspicat:
totul, eventual, începând cu formulele de salut și de cunoaștere reciprocă,
deoarece, din fericire, nu mai e valabil nici dezideratul ca un bun folclorist /
etnolog să trebuiască să aibă „un scris repede și citeț” (Bârlea: 1969, 82),
computerul sau chiar echipamentele și programele speciale de transcriere făcând
ele în locul nostru această treabă anevoioasă… Ar fi, prin urmare, păcat să
economisim baterii închizând aparatul atunci când subiectul se abate de la discuție
sau interpretul greșește un vers1. Mai mult decât atât, manipularea în văzul
acestuia a echipamentelor îi poate distrage atenția și chiar genera complexe.
Cuvintele încurajatoare, gesturile de încuviințare îl vor convinge că nimic nu este
iremediabil, îi vor spori încrederea în sine și vor conduce mai departe
performarea.
Pe de altă parte, desigur cu încuviințarea celui pe care îl înregistrăm,
putem păstra aparatul deschis și după ce, practic, ne-am făcut treaba, adică am
obținut prin orice metodă orală informațiile pe care le vizaserăm. Astfel se pot
imortaliza impresii, comentarii, iar nu de puține ori, se pot naște discuții asupra
altor teme și subiecte la fel de interesante, interlocutorul își poate aminti sau poate
completa înregistrarea și abia în acest fel putem vorbi despre „variante rotunjite”.
O audiție imediat după executarea unei piese folclorice va stimula performerul
exigent cu sine însuși, poate chiar îl va îndemna să ofere o altă variantă
autoevaluându-se, dar în orice caz se va bucura să-și audă vocea.
Așa cum am arătat, metoda înregistrării audio se poate corela cu o serie de
experimente și chiar este de dorit ca acest lucru să se întâmple pentru a obține cât
mai multe variante, dar și piese complete și de mare acuitate, pentru a observa
influența factorilor mediului folcloric asupra performării sau a completa
1 Practica întreruperii înregistrării se pare că a fost cvasigenerală în anii 70 și nu doar din rațiunile
arătate de Ov. Bârlea ci și din altele, din păcate, necunoscute. Un exemplu ilustrativ îl constituie
înregistrarea în anul 1975 a unei informatoare de excepție, Maria Ionescu (celebra Baba Ruța despre
care au scris atât cel care a intervievat-o, prof. Vasile Tudor Crețu, cât și fosta lui studentă, Otilia
Hedeșan). Ascultarea și transcrierea benzilor la un sfert de veac de la inscripționarea lor a dezvăluit
faptul că, probabil dezinteresat de unele inițiative narative și de detaliere și interpretare ale
informatoarei, cercetătorul a interupt magnetofonul de zeci de ori făcând astfel să ne parvină, fără doar
și poate, o informație trunchiată. (cf. Otilia Hedeșan – Folclorul. Ce facem cu el? ,Timișoara, Ed.
Universității de Vest, 2001, p. 11-70)
64
www.cimec.ro

înregistrarea sincronă cu observația directă . Parțial am răspuns și la întrebarea
„Cum înregistrăm?” dar este momentul să formulez două reguli extrem de
importante, urmând recomandările profesorului Mihai Pop (Pop: 1967, 63-64).
Cea dintâi vizează respectarea autenticității faptului înregistrat care se
concretizează în integritatea variantei primare, completată de cât mai multe
variante asemănătoare și diferite obținute prin înregistrări de la mai mulți
informatori (în cazul cântecelor de orice tip), prin reconstituirea cadrului
performării (e.g. șezătorile și clăcile drept cadru de povestit), confruntând
materialul preluat în urma observației directe cu cel rezultat din provocarea
performării (e.g. repertoriul nunții). Îndeplinirea acestui deziderat asigură succesul
celor trei tipuri de cercetare prezentate în capitolul III.
O a doua se referă la calitatea tehnică a înregistrării care trebuie să permită
nu doar o ascultare favorabilă operației următoare, transcrierea, ci, în principal, să
facă materialul susceptibil de a fi inclus în arhive. Dacă se urmărește utilizarea
fonogramei la mixajul de film sau la realizarea de materiale multimedia,
cercetătorul trebuie să aibă o grijă aparte pentru a obține o acuitate apropiată de
perfecțiune.
În mod ideal, echipele de cercetare beneficiază de un tehnician sau de o
persoană cu abilități dovedite, dar când acest lucru nu este posibil, fiecare
cercetător trebuie să ajungă la competențe suficiente pentru a manevra corect și
fără dificultate atât aparatura de înregistrare, cât și cea de stocare și chiar de
prelucrare. Oricum, prima grijă a cercetătorului, fie că are sau nu un tehnician
alături de el, este de a organiza cadrul de înregistrare încercând, pe cât posibil, să
elimine toate sursele de parazitare a acesteia prin alegerea unei incinte cât mai
ferite de zgomotele de fond, recomandări formulate ferm dar politicos date
asistenței de a nu interveni neanunțat mai ales când se imprimă piese folclorice,
plasarea microfonului și orientarea lui astfel încât sunetul redat să fie fidel
performării (evident, se vor face probe).
Rămân valabile până astăzi cerințele formulate de Constantin Brăiloiu cu
privire la alcătuirea unei bogate documentații care să însoțească documentul sau
martorul audio, adică înregistrarea propriu-zisă, aceasta compunându-se din fișa
materialului înregistrat și cea de frecvență a acestuia, fișa informatorului și cele
65
www.cimec.ro

de transcriere . În paralel, utilizând caietul de note de teren și chiar jurnalul
personal, cercetătorul trebuie să noteze observații, impresii și comentarii nerostite
în momentul înregistrărilor care dau seamă de actul performării și de atitudinea
interlocutorului și a eventualei asistențe, toate acestea fiindu-i utile în momentul
arhivării și apoi în cel al elaborării studiului.
4.4.2. Imaginea statică (instantaneul sau cadrul, portretul sau poza de tip
etnografic descriptiv) constituie, așa cum vom vedea, „un martor credibil”, o
mărturie chiar a evenimentelor pe care le-am observat, o ipostază spontană sau
minim regizată a performerului (interlocutorului), indispensabilă alcătuirii unei
documentații de arhivă complete, sau un corespondent vizual al obiectului
etnografic având aceeași destinație în instituțiile muzeale.
Tot în lucrarea Tehnica monografiei sociologice Henri H. Stahl
caracteriza aparatul fotografic drept „o unealtă indispensabilă cercetătorului de
teren” subliniind că „Oricât de bună ar fi descrierea, noi nu ne putem lipsi de
surplusul de autenticitate pe care ni-l aduce o fotografie. /…/ Sunt unele scene care
nici nu pot fi înțelese decât prin fotografie. Descrierea noastră în cuvinte ar fi prea
lungă, prea confuză și lipsită de sugestivitatea pe care o are fotografia.” (Stahl:
1999, 207) Cerința pe care o formulează imperios este aceea ca imaginea
imortalizată să nu fie falsificată: „Orișice aranjare de scene, orice punere
prealabilă, în ordine, a faptelor astfel ca fotografia să iasă pitorească, sunt
interzise. Pe cât este cu putință fotografia trebuie luată prin surprinderea unui
moment de viață sinceră a sătenilor.” (Stahl: 1999, 207)
Desigur că aceste recomandări au în vedere realizarea fotografiilor în
timpul observației directe, căci altfel stau lucrurile în cazul reconstituirii, al
înregistrării prin metode orale și în cel al cercetării aspectelor materiale ale culturii
populare.
Foarte pe scurt voi nota că se impune de la sine – dacă nu din interiorul
grupului, atunci prin intervenția cercetătorilor – un demers scenografic și regizoral
minimal în cazul reconstituirii anumitor manifestări. Nefiind vorba de un
eveniment spontan, distribuția actanților în spațiu, orientarea favorabilă față de
sursa naturală sau artificială de lumină și chiar proiectarea pe un fundal adecvat
66
www.cimec.ro

sunt permise. Totul însă se va face cu „etichetarea” imaginilor ca fiind rezultatul
experimentului ca atare pentru a nu genera dubii în privința veridicității
documentelor.
Fotografia care însoțește întotdeauna fișa informatorului trebuie să fie
reprezentativă pentru acesta, prin urmare, chiar dacă vizita noastră l-a surprins în
ținuta cotidiană de muncă, îi vom sugera să și-o revizuiască și, dacă îi face
plăcere, să îmbrace „hainele de biserică” (de sărbătoare) și să-și aleagă, eventual,
locul în care dorește să fie fotografiat. Desigur că va fi încântat să primească,
peste nu prea multă vreme, o fotografie pe care s-o păstreze ca amintire. În același
context se pot realiza mai multe imagini în timpul performării atunci când echipa
este mai numeroasă. Asemenea documente vor sluji nu numai ilustrării lucrărilor
științifice viitoare, ci într-o perspectivă mai amplă, vor prezenta fără putință de
tăgadă maniera de lucru a cercetătorilor.
În fine, fotografiile realizate în cursul cercetărilor civilizației rurale
reclamă o serie de condiții tehnice: claritate, un contrast și o luminozitate care să
permită perceperea detaliilor, raportarea la unități de măsură (se plasează rigle
geometrice în apropierea obiectului) etc. Obiectele de uz casnic și gospodăresc,
cele de recuzită ritual-ceremonială, țesăturile și piesele vestimentare, dar mai ales
construcțiile se cer imortalizate din multiple unghiuri, precum și de la distanțe
diferite care să le pună în evidență valențele plastice și să ofere detalii privind
funcționalitatea și tehnica realizării lor. Aceste documente au o importanță
covârșitoare pentru muzeografie întrucât ele sunt incluse în documentația aferentă
demersurilor ulterioare (conservare, restaurare și mai ales pentru translatarea
obiectelor, instalațiilor și monumentelor de arhitectură rurală în spațiul muzeal).
Revenind la problema autenticității imaginii statice dată de prezența hic et
nunc a cercetătorului și de imparțialitatea acestuia, voi accentua încă o dată asupra
valențelor ei de martor, căci „Specificul descrierii fotografice este dat de legătura
indestructibilă cu referentul său. În timp ce descrierea naturalistă denumește, iar
descrierea picturală evocă sau sugerează, imaginea fotografică se pretinde un
substitut al realului. La drept vorbind, ea nu aparține registrului <reprezentărilor>.
/…/ Fotografia pune imediat capăt scepticismului asupra problemei și îndoielii
asupra interpretării. Ea constată, autentifică, garantează. Ea este de domeniul
67
www.cimec.ro

certitudinii, evidenței, mai mult chiar, o probă a obiectivității faptelor.”
(Laplantine: 2000, 111)
Urmând firul ideilor etnologului francez, putem socoti fotografia ca
„modelul perfect al descrierii a ceea ce este unic și nu se repetă niciodată”,
definiție ușor contrariantă dacă ținem seamă de caracterul ciclic și formalizat al
manifestărilor populare. Și totuși aceasta este întotdeauna proiecția în palpabil a
unui anumit eveniment ce nu se va mai repeta într-un context spațio-temporal și
social dat (nunta unui anumit cuplu, o sărbătoare agrară cu anumiți protagoniști, la
o dată anume).
Prin urmare, înregistrările unor imagini ale faptelor de cultură sunt
echivalente cu cele audio ale variantelor pieselor folclorice. Ca material
documentar, imaginile statice permit analiza, comparația și alte activități săvârșite
a posteriori de cercetător, de aceea ele trebuie să fie nu numai autentice ci și
detaliate, numeroase și variate, ca să nu mai vorbim de calitățile tehnice (claritate,
contrast, luminozitate, etalare corectă a culorilor).
Am vorbit într-un capitol anterior despre caracterul mediat al cercetării în
general, iar în cazul fotografiei lucrurile sunt întru totul evidente: între cercetător
și obiectul cercetării se interpune aparatul, obiectivul lui. Dacă avem în vedere
sensul acestui cuvânt, acesta pare să vină în sprijinul aplicării unuia dintre
principiile cercetării etnologice, dar de fapt, acest dispozitiv optic filtrează privirea
însăși determinată, la rândul ei, de viziunea particulară, restricționată de
incapacitatea fizică a omului de a cuprinde întregul. Privirea și, prin urmare, și
fotografia sunt determinate de perspectiva individuală (câmpul, unghiul vizual și
plasarea față de obiectul de studiu), cărora li se adaugă influența propriei culturi,
hotărâtoare pentru percepție și selecție (interesul, curiozitatea, prejudecățile,
inhibițiile, pudoarea), precum și alte determinante strict personale (criterii
axiologice, simț estetic, experiențe anterioare etc.).
Cu toate că în mod teoretic cercetătorii au recunoscut „caracterul de
neînlocuit al fotografiei”, ei preferă, chiar în epoca audiovizualului, discursul scris
celui al imaginii fotografice sau filmice. „Faptul că imaginea, în special imaginea
fotografică, nu a avut întotdeauna un bun renume se datorează paradoxal, unor
rațiuni opuse – arată François Laplantine. Constrânsă la reiterare, ea ar fi o copie,
68
www.cimec.ro

un decalc, fără mare interes, [pe de altă parte] ar fi înșelătoare și mincinoasă,
făcându-ne să credem că ceea ce privim ar fi obiectul real, în timp ce nu ne aflăm
de fapt decât în prezența simulacrului său.” (Laplantine: 2000, 114-115)
Atitudinea cercetătorilor de la noi și de aiurea oscilează încă între a plasa
imaginea fotografică în sfera divertismentului, a ilustrativului documentar în cel
mai bun caz, și a-i refuza complet caracterul științific recunoscându-i apartenența
doar la domeniul artei. Acest fapt face ca doar lucrările de etnografie a ocupațiilor
și meșteșugurilor și cele de artă populară să beneficieze de bogate materiale
ilustrative care susțin discursul verbal, în general, acestea fiind elaborate de
specialiști în istoria artelor cu o instrucție intim legată de sfera vizualului.
Celelalte se mulțumesc să evoce verbal (prin descriere și narațiune) faptele de
cultură, dezinteresându-se în ultimă instanță de realizarea unei imagini complete și
complexe a acestora, de fapt, de constituirea martorilor etnologici.
Desigur că, la fel ca și în cazul înregistrărilor sonore, multă vreme
costurile mari și operațiile complicate pe care le presupunea realizarea
fotografiilor i-a descurajat pe cercetători să recurgă din plin la această metodă și
implicit la includerea imaginilor în lucrările tipărite1. Astăzi, când imaginile pe
plăcuțe de sticlă și chiar clișeele alb/negru de acum câteva decenii fac mândria
arhivelor naționale, nu ne mai punem deloc problema realizării fotografiei pe
teren. Cu un aparat clasic performant, cu unul digital capabil să stocheze sute de
imagini ce pot fi selectate „din mers” și apoi prelucrate computerizat sau chiar cu
telefonul mobil orice cercetător poate imortaliza cadre care să completeze ancheta
de teren, fie ea o simplă descindere, luare de contact sau un studiu aprofundat și
de lungă durată. Într-adevăr, aici operează distincția între o imagine-martor și una
făcută ca suvenir, pentru plăcerea ludică proprie, căci, dacă aceasta din urmă poate
fi puternic impregnată de personalitatea celui care o realizează (stare de spirit,
efecte de lumini, umbre și culori, aspect pitoresc al scenei surprinse etc.), cea
dintâi trebuie să fie, dacă nu reprezentativă, măcar ilustrativă pentru faptul de
cultură sau așezarea studiată.
1 H. H. Stahl vorbește despre faptul că a prelua instantanee din activitatea de zi cu zi a echipei de
cercetare înseamnă “a prăpădi clișee” (Stahl: 1934/1999, 208), când de fapt, noi le socotim documente
de mare importanță pentru tehnica abordării și maniera de integrare în comunitățile studiate, iar Ov.
Bârlea în lucrarea sa, Metoda de cercetare a folclorului (1969), abia dacă amintește în capitolele
destinate culegerii de teren rolul fotografiei în acest demers, cu toate că, în cele câteva anexe ale
lucrării recurge la imagini din timpul înregistrărilor, reproduceri fotocopiate ale unor documente de
arhivă și facsimile.
69
www.cimec.ro

O fotografie demnă de a fi inclusă într-o arhivă, iar mai apoi într-o lucrare
de specialitate trebuie să fie clară din punct de vedere tehnic și detaliată din punct
de vedere documentar-științific pentru a putea să „vorbească de la sine” despre
momentul și actanții surprinși sau despre obiectul etnografic studiat.
Desigur că în cercetarea prin observație directă vor prima instantaneele iar
pentru un cercetător angrenat în această activitate nu va fi deloc ușor să le
efectueze simultan cu înregistrarea și notarea secvențelor. Îmi permit să formulez
pentru tinerii cercetători care vor realiza anchete solitare – cel puțin la începutul
carierei – câteva soluții, fără pretenția de a le impune ca infailibile rețete de succes.
Acestea țin de corelarea metodelor expuse mai înainte, dar și de o judicioasă
organizare a timpului observării și nu în ultimul rând, de o educare și o cizelare în
timp a mobilității și spiritului de observație.
Cercetarea în teren a unor obiceiuri complexe (calendaristice și familiale)
va debuta cu aplicarea chestionarelor sau interviurilor care permit creionarea
scenariului local al acestora, atât în forma mai veche, cât mai ales în cea actuală.
În cursul acestei etape se vor realizează documentele de teren: înregistrări, fișe,
note și fotografii.
În principiu, cercetarea prin metode orale trebuie să devanseze cu mult
observația directă și să se constituie într-o anchetă suficient de lungă pentru a oferi
posibilitatea reconsituirii pe scară diacronică a fenomenului studiat, depistarea
purtătorilor de folclor specializați și a performerilor activi și înregistrarea lor în
condiții tehnice corespunzătoare prin metodele experimentale enunțate anterior,
dar și studierea și eventual fotocopierea altor surse precum: caiete de repertoriu,
imagini relative la tema de cercetat păstrate în arhive familiale și locale,
documente și lucrări (registre, însemnări, monografii), precum și vestimentația și
recuzita ritual-ceremoniale.
Realizând un set de imagini atât ale celor intervievați, cât și ale
documentelor și obiectelor de interes etnografic, cercetătorul va avea și răgazul de
a cere explicații suplimentare care îl vor ajuta să înțeleagă mai bine informațiile
culese prin interviu și în același timp, se va degreva de această operație pentru
etapa următoare, când își va putea concentra atenția exclusiv asupra desfășurării
evenimentelor.
70
www.cimec.ro

De-a lungul acesteia, plasarea în timp și în spațiu se va face exact acolo
unde se întâmplă ceva important, relevant, irepetabil, spectaculos, iar opțiunea va
ține seamă de acel desfășurător al secvențelor rezultat din descrierea notată1. Cât
privește realizarea efectivă a instantaneelor, se impun câteva condiții asupra
cărora aș formula avertismentul că nu sunt întotdeauna ușor de realizat.
Concentrarea atenției asupra a ceea ce se întâmplă în anumite momente și
asupra distribuției rolurilor ține de familiarizarea prealabilă a cercetătorului cu
scenariul actual, de aceea în mintea acestuia trebuie să stăruiască permanent
cadrul conturat în etapa de documentare, dar, în același timp, și chipurile
protagoniștilor, știut fiind că arborarea unei ținute ceremoniale îi transfigurează pe
aceștia. Numai urmărind consecvent, cu atenție și multă răbdare nucleul în jurul
căruia se concentrează desfășurarea riturilor și ceremonialelor, el va reuși să
surprindă secvențele cele mai încărcate de sens. Această operație poate fi dificilă
de cele mai multe ori din cauza prezenței în număr mare a asistenței, de aceea,
încă de la început, renunțând cu bună știință la înregistrarea momentelor de
legătură (pregătiri, străbaterea drumului, popasuri), etnologul își poate alege un
punct cu vizibilitate bună, pe cât posibil un spațiu larg și înalt, care să-i permită o
mobilitate relativă. O cerință tehnică ce nu trebuie nicidecum ignorată este aceea a
plasării pe direcția luminii solare știut fiind că fotografiile făcute în contre-jour
sunt ratate de cele mai multe ori de cei care nu sunt experți în mânuirea aparatelor.
În fine, dacă a pierdut ceva, cercetătorului nu-i mai rămâne decât să
completeze într-o incursiune ulterioară, perfect conștient fiind că evenimentele
sunt unice, așa cum am mai spus. Toate aceste recomandări sunt valabile și pentru
cercetarea în echipă, repartizarea sarcinilor fiind facută de coordonatorul acesteia.
Chiar dacă nu a fost prezent la realizarea înregistrărilor pregătitoare, tehnicianul
care va fotografia sau filma trebuie să dispună de toate detaliile descriptive
decupate pe secvențe temporale și localizate în spațiul de desfășurare, ca și de
suportul celorlalți participanți la observația directă.
1 Spre exemplu, în cazul înregistrării unei nunți de către un cercetător solitar, acesta va petrece mai
mult timp la casa miresei decât la cea a mirelui știut fiind faptul că acolo se săvârșesc o serie mult mai
bogată de acte rituale și ceremoniale (gătitul, iertările, ruptul turții, jocul din curte, adusul apei,
răsplătirea nunilor) însoțite până astăzi de un repertoriu impresionant. Atunci când participă la un
eveniment cu structură secvențial repetitivă (e.g. colindat, căluș, carnaval, rituri de aducere a ploii),
hotărâtoare sunt observațiile și înregistrările efectuate la casele cu fete de măritat, în centrul așezării și
mai apoi în gospodăriile notabilităților și ale personalităților locului; acestea pot fi înlesnite de o
comunicare permanentă și discretă cu grupul de performeri.
71
www.cimec.ro

S-ar putea ca primele cercetări să nu-i mulțumească pe debutanți: fie că nu
au fost prezenți în locul și în momentul potrivite, fie că mulțimea adunată le-a
obturat vizibilitatea, fie că s-a confruntat cu probleme independente de voința lui
(fenomene meteorologice nefavorabile, defecțiuni ale aparatului), el nu trebuie să
renunțe la a face fotografii (chiar dacă poate, la început, vor fi simple „poze”!),
căci ele sunt, întâi de toate, mărturia participării la un eveniment, iar mai apoi
suportul studiului pe care și-a propus să-l realizeze.
4.4.3. Cinematografia, ce amai tânără artă, a venit relativ repede în
sprijinul antropologilor și etnologilor: camerele Lumière au slujit imediat după
inventarea lor, în 1895, înregistrării reprtoriului folcloric al unor grupuri etnice din
SUA, punând astfel bazele filmului documentar, pentru ca doar câțiva ani mai
târziu, în 1898, A. C Haddon să realizeze primele filme de teren în Noua Guinee și
în Australia (Bonte, Izard: 1999, 142).
Imaginea animată și însoțită de sunet sincron și/sau mixat a făcut așadar
posibilă în sfârșit o abordare adecvată a culturii populare întrucât ea surprinde
sincretismul de limbaj, geneza producțiilor folclorice in actu și in vivo, elementele
de stil ale acestora, dar și complexitatea cadrului performării (atmosferă, asistență
activă sau pasivă, forme de comunicare non-verbală între aceasta și protagoniști).
Pe de altă parte, aș îndrăzni să afirm că un film etnolgic veritabil , deși nu este întru
totul acceptat de cercetătorii cu pedigree, poate fi superior discursului scris fiindcă
este capabil să nareze și să descrie, să indice sau doar să evoce și să sugereze, să
reveleze și să oculteze, executând, prin efecte meșteșugite, volute în timp și în
spațiu și lăsând receptorului impresia că se află în fața unei opere deschise.
În cercetarea civilizației noastre țărănești prezența aparatului de filmat ca
instrument auxiliar de culegere a avut o apariție fulgurantă, datorată și aceasta
profesorului Dimitrie Gusti și discipolilor săi. În 1929 s-a realizat primul
documentar în localitatea Drăguș, apoi, doi ani mai târziu, în satul Cornova,
ambele beneficiind de aportul întregii echipe și în special, de cel al lui Henri H.
Stahl, ca monteur și regizor. Scopul primordial al acestor documente extrem de
costisitoare la acea vreme era unul exclusiv științific întrucât „/…/ cinematograful
are avantajul de a-ți permite înregistrarea unui șir întreg de gesturi. /…/ Prin el se
72
www.cimec.ro

pot salva fragmente de viață, pe care teoretic le socotim deosebit de importante, ca
prin niciun alt mijloc.” (Stahl: 1999, 211). Filmele au fost integrate proiectului
„Cadre și manifestări” și urmăreau ca viziune schema generală a elaborării
monografiilor tratând așezările în cercuri concentrice de la o perspectivă largă
asupra zonei și satului, la concentrarea asupra unor puncte de referință (biserică,
vatra satului, troițe, fântâni) și apoi asupra oamenilor surprinși în freamătul
muncilor de fiecare zi. Nu erau însă decât documente de lucru pe baza cărora se
aprofundau analizele și se efectuau comparațiile și nu realizări cinematografice în
sine. A fost, desigur, o achiziție îndrăzneață prin modernitatea ei și salutară prin
intențiile materializate în documentele care au astăzi o inestimabilă valoare
patrimonială, dar, din păcate, nu a avut continuitate. De altfel, același autor
observa în 1934 că „Din nenorocire, aparatul cinematografic nu este la îndemâna
oricui.” (Stahl: 1999: 211), fapt consemnat, trei decenii mai târziu de folcloristul
Ovidiu Bârlea care simțea acut nevoia imortalizării pe peliculă a talentaților
povestitori ale căror basme le-a inclus în Antologia de proză populară epică
(1966).
De altfel, după ce a cucerit și s-a lăsat, la rândul ei, cucerită de timpuriu de
domeniul antropologiei culturale, cinematografia și-a consolidat cu greu poziția de
domeniu particular, căci realizarea unui document filmat punea (și încă mai pune)
o serie de probleme deontologice precum: relația cercetător-cineast, cea dintre
ficțiune și realitate și dileme privind experimentele cu care se împletește demersul
filmic. În principal, au existat încă din primele decenii ale secolului trecut două
tendințe fundamentale: aceea de a surprinde viața, de a o dezvălui și apoi de a o
interpreta și aceea de a re-prezenta în mod dramatic realitatea, ambele având ca
punct de convergență atitudinea de implicare a cercetătorului. Așa se face că, în
ultimă instanță, „cinematografia etnologică va rămâne împărțită între iluziile unei
înregistrări sistematice, cvasinaturaliste, a faptului uman socializat și tentațiile
hollywoodiene ale unui spectacol generalizat.” (Bonte, Izard: 1999, 143)
Abia odată cu nașterea televiziunii și impunerea stilului acesteia de a trata
realitatea, înregistrările video s-au plasat pe o altă direcție beneficiind totodată de
progresul tehnic (de neimaginat în urmă cu șaptezeci de ani) care asigură
accesibilitatea celor mai mulți cercetători la instrumentele ce se dovedesc cele mai
potrivite pentru studiul etnologic și antropologic.
73
www.cimec.ro

Prin urmare, ca și în cazul aparaturii audio și foto, se poate spune că astăzi
tehnica video este la îndemâna oricui și că realizarea unei înregistrări animate nu
mai este deloc costisitoare. Cum de câteva decenii s-a născut o altă ipostază a
etnologului/antropologului, aceea de film-maker, rămâne de știut ce și cum trebuie
făcut pentru ca o înregistrare să devină un document etnologic veritabil care să
merite titulatura de film, căci, așa cum afirmă etnologul francez Jean Copans:
„Filmul etnologic este, în același timp, o specializare a disciplinei și unul dintre
cele mai bune mijloace de a o preda și de a o aduce la cunoștință non-etnologilor.”
(Copans: 1999, 162)
În principiu, specialiștii din domeniul etnocoreologiei, morfologiei sociale,
al tehnicii și tehnologiilor tradiționale au remarcat și exploatat relativ rapid
avantajele extraordinare ale utilizării metodei cinematografice în studiul
manifestărilor care presupun un dinamism al acțiunii ce nu poate fi surprins și
studiat în detaliu prin operațiile de notare și fixare a imaginii ce însoțesc
observația directă.
Un răspuns sintetic la prima întrebare l-a formulat profesorul Mihai Pop în
urmă cu patru decenii: „Se vor filma toate acele manifestări folclorice în care
mimica, gestul, mișcarea contribuie la realizarea artistică. Înainte de toate,
dansurile și obiceiurile populare. Filmul este de asemenea util și pentru a
consemna riturile cu urme de străvechi practici magice și pentru a eterniza pe
peliculă mimica și gesturile povestitorilor, mimica cântăreților și mai cu seamă a
cântăreților epici sau a celor care interpretează piese comice menite să stârnească
hazul ascultătorilor. /…/ Filmul ar putea fi un auxiliar prețios și pentru studierea
anumitor tehnici populare, de pildă, fabricarea unor instrumente populare,
pregătirea costumelor și recuzitelor la obiceiuri și chiar pentru anumite momente
ale interpretării, de exemplu, digitația la vioară etc.” (Pop: 1967, 60)
În viziunea autorului citat filmul se împletește intim cu metoda observației
directe, dar și cu o serie de experimente precum provocarea și reconsituirea
cadrului performării și a manifestărilor la care comunitățile actuale au renunțat.
Sunt foarte prețioase recomandările privind înregistrarea filmată în afara
contextului propriu-zis, atunci când se dorește o calitate foarte bună a unor piese
muzicale, poetico-muzicale și coregrafice, acestea din urmă fiind preluate din
74
www.cimec.ro

unghiuri diferite prin repetarea execuției pentru a putea fi ulterior transcrise în
sistemul de notare coreologic (cf. Pop: 1967, 49).
Realizarea unei înregistrări video este mult mai solicitantă decât cea a
fotografiei nu numai pentru că cercetătorul trebuie să aibă o atenție distributivă vie
și eficientă, ci și pentru că, aflându-se în perpetuă mișcare, trebuie totuși să
respecte anumite reguli și cerințe tehnice. Rămâne valabilă necesitatea plasării
într-un unghi de vizibilitate și perspectivă favorabil, cât mai deschis pentru a
cuprinde momentele și etapele semnificative, dar nu prea îndepărtat pentru a
obține și o coloană sonoră corespunzătoare, evitând, pe cât posibil, îndreptarea
obiectivului către sursa de lumină care poate altera imaginea. Mișcările de aparat
(unghiurile și panoramarea), ca și mișcările de obiectiv (transfocare înainte pentru
obținerea detaliilor și înapoi pentru lărgirea cadrului filmat) trebuie făcute cu
prudență, lent și cu atenție la succesiunea lor. Aș recomanda chiar să fie evitate de
către începători întrucât, la montaj, dacă nu sunt suficient de lungi, se vor supune
cu greu înlănțuirii secvențiale sau se vor obține imagini dificil de urmărit.
Filmarea pe o focală mult prea lungă poate genera, la rândul ei, cadre neclare,
tremurate, imposibil de utilizat, de aceea este mai bine ca cercetătorul să opteze
pentru un cadru mai strâns dar vizibil pe care să-l completeze pe cât posibil cu
deplasarea treptată către subiectul urmărit. Cât despre contrast, luminozitate și
etalonare a culorilor este bine ca acestea să fie lăsate pe seama profesioniștilor,
cercetătorului-cameraman fiindu-i mai la îndemână să utilizeze camera video, ca
și aparatul foto, pe funcția autoreglantă pentru a nu risca nimic.
Lungul drum al înregistrării video către film trece în mod necesar prin
laboratorul de montaj pentru a deveni un material coerent, epurat de erorile cele
mai grave și defrișat de balastul secvențelor nesemnificative și de cel al acțiunilor
repetitive. Dacă filmarea propriu-zisă nu solicită cunoștințe tehnice medii,
montajul nu poate fi efectuat, în principiu, decât de un profesionist atunci când se
dorește ca rezultatul să fie un material susceptibil de a fi prezentat public. Când nu
are alături un asemenea specialist, cercetătorul poate recurge la un premontaj
decupând din materialul brut momentele semnificative prin realizarea operațiilor
enumerate mai sus. Un document util cercetării se poate obține cu condiția
respectării cronologiei și logicii secvențelor, a inserării corecte a înregistrărilor
extra-evenimențiale, astfel încât să nu genereze confuzii, utilizînd cât mai puține
75
www.cimec.ro

efecte și cadre de legătură care diluează sau, dimpotrivă, încarcă inutil discursul
filmic și acordând cea mai mare atenție coloanei sonore (se va proceda la filtrarea
sunetului, nu se vor efectua tăieturi pe replici și nici pe frazele muzicale, iar în caz
de înregistrări confuze sau dificil de receptat la care nu se poate renunța, se va
recurge la subtitrare).
După cum lesne se poate observa, tehnica video este doar în mod aparent
„o joacă de copil”, operațiile ce se cer respectate nefiind dintre cele mai simple și
mai ușor de expediat, iar realizarea lor defectuoasă sau doar imprecisă aș îndrăzni
să afirm că aduce… insuccesul garantat. Atunci când premontajul este unul reușit,
documentul poate fi utilizat pentru ilustrarea unui discurs privind cercetarea de
teren chiar și în fața unui public avizat căci va stârni discuții, întrebări, dezbateri.
În caz contrar însă, cercetătorul riscă să-și compromită întreaga muncă fiindcă își
va plictisi asistența care va face eforturi considerabile să urmărească un material
prea lung, confuz, supărător pentru privire și obositor pentru auz.
76
www.cimec.ro

CAPITOLUL V
CERCETĂTORUL FAȚĂ CU CEI CERCETAȚI
5.1. Succesul aplicării metodelor de cercetare, precum și cel al însușirii unor
tehnici adecvate și al formării unui stil personal sunt de neconceput fără stăpânirea
unei conduite de comunicare specifice demersului etnolgic / antropologic, întrucât, în
ultimă instanță, „situația de teren este o situație de comunicare. /…/ Ancheta în sine
este o chestiune de metodă de lucru individuală – nu se poate vorbi la propriu despre o
<metodă de anchetă> generală -, dar și de empatie interpersonală și de șansă.” (Bonte,
Izard: 1999, 432). Ar rezulta de aici că, în afară de competențe lingvistice și de tact în
abordarea tematicii, cercetătorului nu-i mai trebuie calități notabile, întrucât, ar putea
pune accent pe observația directă și nu pe metodele de investigare orală.
Chestiunea este însă cu mult mai complicată și nu poate fi rezolvată nicidecum
prin eludarea comunicării, ci dimpotrivă, printr-o atitudine onestă, dublată de o
afectivitate moderată fiindcă nicio informație înregistrată nu poate fi completă fără
lămuriri, explicații, detalieri și chiar decriptări, iar acestea nu se obțin decât printr-un
contact nemijlocit cu inșii din interiorul comunității. Înlesnirea acestuia ține de
conceperea și buna funcționare a relației complexe și biunivoce dintre cercetător și
terenul accesat, înțelegând prin teren nu doar un spațiu, ci un loc socializat, populat de
un grup uman care poate manifesta fie o tendință de recul în fața nou venitului, fie una
de influențare, de modificare a atitudinii și comportamentului, ca o condiție a
adoptării lui temporare. Zădărnicirea cercetării ar putea fi prețul plătit în acest ultim
caz de cercetător, un preț considerabil, dacă avem în vedere intențiile (și rigorile
impuse de știință) de a se păstra la distanță, pentru a putea observa, judeca și analiza
obiectiv faptele de cultură.
Tratând într-un capitol aparte problema informatorilor, folcloristul Ovidiu
Bârlea observă îndreptățit că: „Prezența unui culegător străin se aseamănă cu
pătrunderea unui corp străin în organismul omenesc: partea atacată dă semnalul și tot
organismul se pune în stare de alarmă, pregătindu-se de împotrivire.” (Bârlea: 1969,
49) Autorul mai arată că nu se pot oferi soluții și nici măcar formula recomandări
general valabile, dar sugerează un secret al succesului care „rezidă într-un fel de artă
de a ști înnoda relații sufletești cu oamenii” pentru ca mai apoi, moderându-și
77
www.cimec.ro

optimismul, să consimtă că: „/…/ personalitatea umană e atât de diversă, chiar printre
cei simpli, încât modul de comportare și acționare nu pot fi cuprinse [sic!] într-un
sistem dinainte stabilit. Aproape de fiecare dată, culegătorul are în față un <caz>,
pentru care trebuie să fie înzestrat cu abilitatea de a-l rezolva.” (Bârlea: 1969, 50)
5.2. Cum intenția acestei cărți este în primul rând una didactică, nu-mi pot
permite să las ca lectorul să plutească pe crestele de val ale dilemelor și cu atât mai
puțin să se pună la discreția șansei invocate de autorii francezi citați mai sus, ci,
încercând o aplicare în practică a proverbului „Norocul și-l face omul.”, voi încerca să
propun o serie de principii și reguli operante slujindu-mă, între altele, și de experiența
mea de teren.
Am arătat în capitolele II și III cât de complicată (și chiar ingrată!) este
condiția cercetătorului, ce atitudine trebuie să adopte în relație cu propriul teren și
care sunt impunerile și limitele integrării lui în grupul pe care îl studiază, iar în cel de-
al IV-lea care sunt metodele orale de culegere și tehnicile recomandate. Acum a sosit
momentul pentru comentarii privind angrenarea lui în actul de comunicare destinat
să-i furnizeze informațiile de care are nevoie.
Strategia și tacticile pe care trebuie să le utilizeze cercetătorul îi vor schimba
în mod dramatic felul de a fi, transformându-l în sclav al propriului său demers, așa
cum reiese dintr-o descriere detaliată realizată de antropologul Claude Lévi-Strauss în
lucrarea Tristes Tropiques (1955): „trebuie să te trezești o dată cu răsăritul soarelui și
să stai treaz până când ultimul indigen a adormit și uneori să le supraveghezi chiar și
somnul; trebuie să te pricepi să treci neobservat, fiind mereu prezent; să vezi totul, să
reții totul, să notezi totul, să dai dovadă de o indiscreție umilitoare, să cerșești
informații de la un puști mucos, să fii mereu gata să profiți de orice clipă de
complezență sau de neatenție sau să fii capabil ca, mai multe zile la rând, să-ți refulezi
orice fel de curiozitate și să te cantonezi în rezerva impusă de vreo modificare de
dispoziție din partea tribului.” (apud Bonte, Izard: 1999, 431).
La rândul lor, scrutând relația etnologului cu furnizorii informațiilor, etnologii
francezi avertizează asupra unui aspect deloc neglijabil: „Este legitim, dar nu în mod
necesar verificabil, să consideri că în toate societățile există <locuri> privilegiate de
unde se pot obține informații sigure și bogate: în această categorie intră de la sine
persoanele de vârsta a treia, demnitarii, oamenii cu o autoritate evidentă. /…/ Nu în
primul rând etnologul este cel care își alege informatorii; anchetatorul se va trezi
78
www.cimec.ro

înconjurat de copii, de adulți marginali, chiar atipici, cu un profil psihologic foarte
asemănător: curioși, inteligenți interesați – în ambele sensuri ale cuvântului -,
șmecheri, certați cu discreția, uneori chiar cochetând cu autoritatea.” (Bonte, Izard:
1999, 433).
După ce decenii de-a rândul culegătorii români nu și-au pus decât în mod
pasager problema creatorului și a purtătorului de folclor, Henri H. Stahl va așterne
câteva pagini exemplare privind „contactul cu informatorii” în care formulează o serie
de norme, dublate de calități de care trebuie să dea dovadă cercetătorul în această
privință (Stahl: 1999, 183 squ.).
Cea dintâi, deloc surprinzătoare, devenită regulă deontologică fundamentală în
abordarea Celuilalt, este cea a manifestării respectului față de cei anchetați.
Sociologul conturează doi poli ai acestei atitudini întruchipată, pe de o parte de
„orășenii [care] au un dispreț de nelecuit pentru sătenii pe care nu-i cunosc decât din
viața de la oraș, ca servitori, lucrători, soldați sau ordonanțe”, iar pe de alta, de cei
„îndrăgostiți de o viață țărănească patriarhală pe care o vor trăită aievea, de sătenii pe
care îi cercetează”. El înfățișează apoi reacțiile cu totul nepotrivite ale reprezentanților
celor categorii: cei dintâi „au la sate atitudinea arendașului cu slugile sale”, în vreme
ce ceilalți se vor lansa în demersuri cu totul deplasate care „viciază însuși sensul
cercetării” (prelegeri despre păstrarea tradiției, intervenții în repertoriu și chiar
mustrări rostite pe tonul omniscient al celui care se erijează într-un regizor al vieții
rurale croită după scenariul său ideal).
De aici, decurge o altă normă, aceea a păstrării unei discreții convenabile
științific față de comunitatea studiată („în faza de cercetare, grija cercetătorului la
teren trebuie să fie aceea de a nu face simțită prezența lui. Oricare ar fi faptele care ți
se înfățișează, niciun gest din partea ta nu trebuie să arate că față de aceste fapte ai o
atitudine.”), dublată abil de o atitudine disimulantă care să facă din „pastișarea
obiceiurilor locale” una dintre „datoriile imperioase”.
Dacă în privința păstrării în penumbra așteptării și a curiozității reprimate
lucrurile sunt oarecum limpezi, în cea a „simulării unei perfecte concordanțe cu
mediul” notez că aceasta presupune acceptarea și mai apoi adoptarea codului
comportamental al locului de la ospitalitatea nu de puține ori sufocantă, la aflarea de
soluții pentru înfrângerea refuzului obstinat al unor persoane de a furniza informații
sau pentru repunerea în discuție a aspectelor vădit idealizate și în fine, la „chipul în
care trebuie să vorbești cu țăranii”.
79
www.cimec.ro

Abordarea interlocutorului este o chestiune ce ține atât de educație, cât și de
tact, de personalitatea cercetătorului, cât și de stăpânirea metodelor de cercetare orală.
Pentru a ne convinge, autorul citat recurge la un exemplu care poate părea amuzant
dacă ignorăm faptul că un asemenea incident duce la blocarea oricărei relații de
comunicare: „A-l lua de pe drum și a-l întreba nitam-nisam, cum de pildă a făcut un
monografist începător care voia să cerceteze obiceiurile de la moarte: <Ce-ai face d-ta
dacă ți-ar muri tatăl?>, este a risca să ți se răspundă cum i s-a răspuns lui: <Tiu,
stuchi-te-ar mâțele! Piei de aici cobe!>, și a pierde pentru totdeauna un informator.”
(Stahl: 1999, 185)
Pe de altă parte, viața oricărei așezări, a oricărui grup uman – de la nucleul
familial, la grupurile de gen și vârstă și la comunitățile rurale – se supune unui ritm
cotidian și sezonier al muncilor ce se cere neapărat respectat. Poate că din politețe și
din dorința de a-și arăta ospitalitatea și prestigiul, cel pe care dorim să-l înregistrăm ne
primește într-un moment inabil ales (în timpul prânzului sau al executării unei munci)
și răspunde – laconic sau doar lacunar – tirului de întrebări care nu-l privesc și nici
măcar nu-l interesează, dar asta nu înseamnă că trebuie să bifăm acest rateu ca pe o
activitate realizată. Există două alternative: o vizită preliminară, preparatorie (cf.
4.1.3.) în care să ne fixăm întâlnirea propriu-zisă sau reluarea, în alte condiții, a
dialogului (dar asta numai dacă nu am „reușit” să ne facem indezirabili și dacă, între
timp, am scornit un pretext!).
Cele mai favorabile prilejuri de înregistrare a conversației (mai puțin a
interviului și povestirii vieții și nicidecum de aplicare a chestionarelor) ne sunt
furnizate chiar de tabieturile pe care le vom observa la localnici și care generează atât
cadrul cât și contextul propice. Întâlnirile de seară de la porți și răscruci, de la „butic”
și „bufet”, discuțiile informale de după întrunirile comunitare (ședințe la primărie, la
școală sau după serviciul religios), dar mai ales ceasurile de răgaz ale după-amiezelor
de sărbătoare, când oamenii stau pe banca la poartă sau „ies pe centru”, precum și
hramurile, nedeile și praznicele pentru răposați sunt excelente atât pentru dialoguri,
cât și pentru observație.
Oricare ar fi prilejul conversațional, discuția asupra a ceea ce îl interesează pe
cercetător nu poate debuta brusc, ci o vreme ea trebuie să graviteze în jurul unor
subiecte neutre, apoi să se centreze pe cele de interes general și individual și abia după
ce „gheața s-a spart”, poate fi canalizată treptat, cu tact și răbdare, spre scopul
cercetării. Tinerii cercetători trebuie să fie pregătiți – mai ales astăzi – să asculte
80
www.cimec.ro

păsurile oamenilor și să-i consoleze atunci când evocă neajusurile vieții de zi cu zi. Se
vor confrunta adesea atât cu situații ce provoacă un sentiment de compasiune sinceră
(în cazul persoanelor vârstnice care se vor plânge de sănătate și neputință și poate și
de faptul că i-au uitat copiii), cât și cu altele agasante (când vor aborda persoane
nostalgice ale epocii nu de mult apuse a comunismului care, confundându-i poate cu
jurnaliștii sau oamenii stăpânirii, vor răbufni într-o cascadă de nemulțumire, revoltă și
chiar injurii). Atitudinea rece, neinteresată sau doar neutră și nerăbdătoare poate
conduce la risipirea brumei de încredere cu greu câștigată și la anularea oportunităților
de comunicare, de aceea o poziție moderat angajată poate salva situația.
Mai mult decât atât, cercetătorii întâlnesc la tot pasul oameni curioși care, fără
prea mult efort, preiau firul anchetei supunându-i unui șir de întrebări greu de stopat,
astfel încât cercetătorii devin ei înșiși cercetați… Aș atrage atenția debutanților că
aceasta poate fi o tactică de a se sustrage dialogului cu scop științific, o temporizare
izvorâtă din plictis, lipsă de chef sau pur și simplu din plăcere ludică, dar la fel de
bine poate masca incompetența și lipsa de consistență a informației pe care și le
recunoște în sinea lui interlocutorul. În termeni generali însă, întrebările acestea sunt
destinate cunoașterii și scrutării reciproce, instalării empatiei despre care vorbeam la
început, iar răspunsurile generoase, dar fără a degenera în confesiuni care ar prelungi
nepermis momentul, pot consolida poziția de încredere căpătată, asigurând măcar
parțial succesul anchetei.
Tot mimetismului propus ca strategie a adaptării în vederea comunicării se
circumscrie și „jocul naivității voite” care, după părerea lui Stahl, conferă partenerului
de discuție oportunitatea de a fi sincer și de a răspunde complet, detaliat și la obiect,
fără a încerca să fie pe placul cercetătorului. Tonul autoritar și discursul doct îl
intimidează, iar întrebările retorice duc la răspunsuri monosilabice (Nu-i așa că?…
Da / nu!) care nu pot fi socotite satisfăcătoare nici măcar atunci când se aplică un
chestionar închis. Și mai grave erori pot fi socotite interogările (interogatoriile, aș
îndrăzni a spune!) total nepotrivite cu locul și omul: utilizarea unor termeni
necunoscuți pe plan local, a vorbirii arhaizante, întrebările prost plasate privind
aspectele sociale, cele ce constrastează puternic cu momentul, ca și maniera
inchizitorială de a verifica repertoriul și competențele persoanei intervievate, toate pot
81
www.cimec.ro

genera conflicte puternice între partenerii de dialog ori, în cel mai bun caz, comentarii
ironice la adresa cercetătorului1.
5.3. În mod firesc, identificarea, selectarea și abordarea acelor persoane cărora
comunitatea le recunoaște anumite competențe și specializări este cu mult mai facilă.
Mă refer, desigur, la performerii care dețin temporar roluri în desfășurarea
obicieurilor (colindătorii și călușarii, membrii alaiurilor de carnaval, copiii care
săvârșesc rituri de fertilitate, feciorii și fetele din alaiul cununii de la seceriș și din cel
de la nuntă), la cei care sunt învestiți permanent cu funcții rituale sau ceremoniale
(vornicul și socăcița de nunți, descântătoarea, moașa, prescurărița și femeile tocmite
să intoneze cântecele rituale funerare) și în fine, la profesioniștii propriu-zis , cei care
trăiesc efectiv de pe urma priceperii și talentului lor (meșterii și meșteșugarii, dar mai
ales muzicanții).
Cititorul atent al acestui manual a remarcat – poate întrucâtva contrariat –
multitudinea de termeni pe care i-am utilizat pentru a desemna persoanele-sursă ale
anchetei de tip etnologic, precum și faptul că am evitat termenul consacrat,
„informator”, dar și pe cei întâlniți în lucrările mai vechi: țăran, sătean sau omul de la
sat.
Dacă aceștia trei mi s-au părut cu totul nepotriviți atât pentru sugestiile lor
peiorative, cât și pentru cele de restricționare a terenului la spațiul rural, celui dintâi
merită să-i acord o discuție mai amplă.
Nu exclud nici în cazul lui, așa cum am arătat la începutul capitolului III,
conotații care generează confuzii sau chiar triste amintiri atunci când îl utilizăm în
prezența și la adresa persoanelor cu care angajăm o discuție, urmată, din ce în ce mai
frecvent în ultima vreme, de o atitudine fățișă de respingere2.
1 Aș evoca aici o întâmplare, din fericire, fără consecințe dramatice, la care am fost martoră în anul
1996 ca membră a unei echipe multidisciplinare care a desfășurat o anchetă de scurtă durată în
localitatea Cenad (jud. Timiș). Printre cercetători se afla un realizator de emisiuni radio care încerca să
păstreze (și să impună) cât mai mult din viața arhaică a satului. Adresându-se unui octogenar, fruntaș și
fost notar al satului, absolvent al unei școli comerciale și veteran de război, jurnalistul a considerat că
cel mai bine este să utilizeze graiul neaoș bănățean cam în această manieră: „Ge câț’ ani iești dumneta
pe astă lume?” „Când mi-s născut vrei să zici? În o mie nouă sute șase.” – a venit răspunsul. „Dzău
dacă-ț’ dăgeam mai mult ge șapcezăci! D’a cân erai dumneta cinăr cum era Crășiunu?”, „Era frumos,
ce să zic?!… Da’ de ce vorbești dumneata așa? Parcă n-ai fi de pe la noi!” „Ba da, io mi-s din
Cimișoara! Nu mă cunoșci ge la ragio?…” „A, acuma da! De-aia te chinui dumneata să vorbești așa…
Am mai auzit io prin alte părți vorbă de-asta, da pe la noi de când mi-s nu s-o grăit așa… nici bătrânii
mei, no!”
2 La începutul cercetării pe care am coordonat-o în satele Roșcani și Mihăiești (jud. Hunedoara), într-o
seară de conversație tihnită în casa învățătorului, acesta ne-a spus pe un ton pe jumătate mâhnit, pe
jumătate indignat: „Doamna Știucă, nu puteți renunța, zău, la cuvântul ăsta urât, informator ? Păi ce, noi
82
www.cimec.ro

Pe de altă parte, termenul „informator” mi se pare, dacă nu uniformizant, cel
puțin restrictiv întrucât nu spune nimic despre gradul de competență și nici despre
implicarea în elaborarea și performarea faptelor de cultură populară, ci ne poartă cu
gândul doar la cei care ne pot ajuta să înțelegem mai bine ceea ce observăm.
Nu întâmplător, atât în literatura străină de specialitate, cât și în cea
românească, cercetătorii au utilizat expresii și termeni denominativi precum:
informator-tip, creator, interpret, purtător (colportor) de folclor, performer, actant,
insider , pe care, pentru a fi înțeleși și utilizați corect de către utilizatorul acestei
lucrări, îi voi trata în mod separat.
Termenul informator-tip apare în discursul științifico-metodologic al lui
Constantin Brăiloiu (1931) și îi definește pe „exponenții artistici, buni păstrători și
creatori în domeniul diferitelor genuri ale creației populare” (Pop: 1967, 50). Aceștia
dispun de specializare categorială (sau subcategorială) și de un repertoriu activ,
reprezentativ pentru așezarea studiată și pot actualiza „creațiile în forma cea mai
desăvârșită” (Pop: 1967, 50), întrucât „sunt conștienți de valoarea creaței lor și dornici
să o transmită cercetătorilor” (Pop: 1967, 53). Includem aici profesioniștii anumitor
categorii folclorice și meșteșugarii, precum și indivizii specializați în repertoriul
ritual-ceremonial.
În lucrarea sa Îndreptar pentru culegerea folclorului , Mihai Pop identifică
grade diferite de competență și performanță de care cercetătorul trebuie să țină seamă
și pe care, rezumându-le, le-am putea clasifica astfel: informatori cu repertoriu activ,
latent și uitat (Pop: 1967, 55 squ.). Acestea au în vedere nu numai calitățile
individuale și de specializarea repertorială, ci și alte aspecte strâns legate de raportul
individ-colectivitate, dictate de evoluția vieții culturale și a mentalității ce se supun
influențelor istorico-sociale (relația cu spațiul urban și cu zonele învecinate și
deschiderea spre nou, raportul cu puterea, coordonatele conviețuirii multiculturale
etc.), ceea ce îl îndeamnă pe autorul studiului (și el discipol al lui Dim. Gusti) să
recomande: „Fără îndoială că studierea situației economice, a structurii sociale,
modului de trai și nivelului cultural al colectivității cercetate este importantă pentru
suntem ăia despre care se vorbește la Memorialul durerii (serie de documentare dedicate ororilor
comunismului, n.n.) sau la punctul 8 de la Timișoara (proclamație anticomunistă formulată imediat
după Revoluția din 1989 ai cărei semnatari cereau demascarea și excluderea din viața politică a
nomenclaturii comuniste, precum și a cadrelor și colaboratorilor fostei poliții politice, n.n.)?!… Mai
bine ne-ați zice la toți țărani, că doar asta suntem, nu?”. Pe moment, am încercat să dau vina pe
literatura de specialitate, pe termenii îndeobște utilizați, iar ulterior, ca măsură radicală, am impus
tuturor membrilor echipei ca atunci când își vor elabora studiile să opteze pentru alții echivalenți din
nomenclatorul terminologic, a cărui diversitate am remarcat-o și am aprofundat-o abia cu acel prilej.
83
www.cimec.ro

înțelegerea folclorului ca <fapt social>, dar felul în care toate acestea determină
realitatea folclorică sub specia ei artistică, nu ni se dezvăluie decât prin cercetarea
creatorilor populari ca exponenți artistici ai colectivității, ca interpreți, ca păstrători și
transmițători ai creațiilor populare, ca înnoitori ai tradiției etc.” (Pop: 1967, 53).
Aprofundând analiza profesorului Pop, aș releva că, în funcție de calitățile
individuale afirmate în contextul raporturilor enunțate mai sus, pe o scală ascendentă
a competenței, informatorii pot manifesta calitatea de purtător (capabil să
înmagazineze și să reproducă elemente de cultură populară fără aporturi personale),
interpret (cel care, plasându-se în interiorul comunității sau detașându-se de aceasta,
oferă auditoriului, și implicit cercetătorului, lecturări, și puneri în valoare ale tradiției
în manieră proprie atât ca viziune, cât și ca stil) și, în fine, creator (cel care, înzestrat
cu un talent deosebit, inovează în spiritul tradiției, contribuind astfel la îmbogățirea
patrimoniului culturii populare1).
Ar mai trebui adăugat aici că libertatea de a inova și de a-și afirma calitățile
creatoare este determinată nu numai de o receptare favorabilă din partea beneficiarilor
actului folcloric, ci și de ceea ce am putea numi „permeabilitate categorială”. Concret,
o serie de categorii folclorice circumscrise obiceiurilor, ale căror funcții au fost
primordial magice și rituale, devenind apoi ceremoniale și augurale (e.g. colindele,
cântecele din repertoriul nupțial2 etc.), dar mai ales cele care continuă să-și afirme
aceste funcții (e.g. descântecele, invocațiile de aducere a ploii) restricționează –
parțial sau total – orice aport personal.
Atunci când vorbim despre manifestări complexe precum cele cutumiare avem
în vedere o participare diferențiată a indivizilor în funcție de rolurile (secvențiale,
1 Nu mă refer aici numai la vestiții lăutari sau povestitori care au furnizat folcloriștilor creații de valoare
deosebită, ci și la artiștii populari (olarii, cioplitorii în lemn, țesătoarele) care au creat școli și și-au pus
amprenta asupra meșteșugului în așa măsură încât creațiile lor, cu o stilistică inconfundabilă, au devenit
adevărate mărci identitare de anvergură națională (e.g. ceramica de Horezu și cea de Oboga, ouăle
încondeiate de Bucovina, porțile de Bârsana, țesăturile de Alțâna).
2 Trebuie să semnalez însă faptul că, în funcție de beneficiarul actului folcloric, și aceste creații suportă
modificări și „personalizări”. Participând la ceremonialul colindatului la Roșcani (jud. Hunedoara) de
Crăciunul anului 1999, am remarcat faptul că, pentru o tânără care era studentă la medicină, ceata de
dubași din Mihăiești a modificat colindul dedicat ei (tipul 105 din tipologia alcătuită de Monica
Brătulescu) adecvându-l la condiția ei socială (în loc să fie pețită de un păstor, un oștean și un plugar și
să-l accepte pe acesta din urmă, fetei „i s-a menit” să-și aleagă ca mire un dascăl, adică un
intelectual…). În cursul cercetărilor din localitatea Telciu (jud. Bistrița-Năsăud), între anii 2000-2002,
am descoperit-o pe Măricica Suciu, creatoare de verșuri funerare și descântece de nuntă care le
compunea în scris după ce obținea detalii de la familiile care i le comandau. Astfel, am aflat în
manuscrisele ei povești tragice și elogii la adresa beneficiarilor, topite în tiparele morfologice și
stilistice locale.
84
www.cimec.ro

temporare sau permanente) care le sunt distribuite conform scenariului ritual-
ceremonial și / sau specializării repertoriale .
Prin urmare, avem de-a face cu o sumă de persoane pe care generic îi vom
numi actanți . În funcție de context, unii dintre ei sunt pasivi (e.g. asistența venită să
privească orice fel de alai, de la cel de nuntă, la cel de carnaval sau de ceremonie
agrară), alții sunt angrenați ca semi-activi în anumite secvențe ale derulării
obiceiurilor (e.g. gospodarii care primesc ceata de colindători și-i răsplătesc cu
darurile consacrate, soacra mare care-i leagă simbolic în jug pe mirii sosiți de la
cununie, fata de măritat care urmează prescripțiile babei știutoare când i se fac vrăji
de dragoste) și, în fine cei mai importanți, protagoniștii , performeri propriu-ziși ai
gesturilor și actelor complexe, care, de la caz la caz, actualizează individual sau în
grup un anumit repertoriu (e.g. nunii și mirii, socăcița sau bucătăreasa de la nuntă,
descântătoarea, colindătorii, călușarii, tinerii mascați din carnavalul de Lăsata Secului,
copiii purtători de făclii în desfășurarea obiceiurilor solstițiale de Sânziene).
Este de la sine înțeles că amploarea evenimentului / sărbătorii, funcțiile și
semnificațiile recunoscute și respectate de comunitate dictează asupra numărului
participanților și asupra ierarhizării rolurilor1 distribuite și în funcție de vârstă, statut
marital și gen. Așadar, informatori potențiali sunt cu toții, întrucât, plasându-se în
unghiuri și pe poziții diferite, ei cunosc tradiția și pot comenta asupra morfologiei,
sintaxei și poate chiar asupra semnificațiilor acesteia însă nu toți pot actualiza acele
componente care se bazează pe cunoașterea unui limbaj verbal sau non-verbal, adică
nu toți pot fi performeri.
De altfel, Mihai Pop insistă în lucrarea citată asupra specializării repertoriale
afirmând că: „Fiecare gen al creației populare are cum s-a văzut, informatorii săi (i.e.
informatorii-tip, n.n. N.Ș.). Se întâmplă rareori ca același informator să stăpânească în
egală măsură mai multe genuri.” (Pop: 1967, 50), apoi formulează o serie de
recomandări privind alcătuirea unei „ample biografii a informatorilor de la care am
cules, cu accent deosebit asupra rolului lor social, structurii lor sufletești și
înclinațiilor artistice.” (Pop: 1967, 53)
1 De pildă, sărbătoarea cunoscută în calendarul popular ca Sântoader (prima sâmbătă din Postul Mare)
își afirmă prestigiul și își păstrează funcțiile multiple, între altele, și prin angrenarea secvențială
succesivă a mai multor categorii de actanți: fetele culeg plante cu virtuți magice în revărsat de zori și se
spală pe cap rostind invocații, femeile culeg plante utilizate în magia erotică și curativă pe care le
răsplătesc cu pâini rituale plămădite în ajun, prepară colivă pentru pomenirea morților și bradoși sau
brăduleți (pâini fitomorfe) pe care copiii le schimbă între ei când se prind frați de cruce sau veri,
bărbații țesală caii și-i hrănesc mai atent decât în alte zile, iar cei necăsătoriți fie merg în pădure după
lemn de corn pentru a confecționa unelte, fie încură caii (se iau la întrecere).
85
www.cimec.ro

Am lăsat la urmă termenul insider propus în lucrarea Lectura textului
folcloric (1986) de profesorul Nicolae Constantinescu, pornind de la teoriile
comunicării și urmând maniera de tratare a fapului de folclor ca act de comunicare de
către Mihai Pop (Constantinescu: 1986, 53 squ.). Așa cum se poate lesne bănui,
cuvântul desemnează orice individ aparținând grupului uman pe care îl investigăm.
Este un termen generos întrucât privește și pe cei care fac, spun și pot comenta ceea
ce fac și spun, și pe cei ce au o prezență pasivă, dar, tocmai prin aceasta, exercită un
control asupra performării sub forma unor multiple constrângeri. Trăind în interiorul
unei comunități, ei dispun de instrumentele de înțelegere (lecturare) ale oricărui mesaj
care utilizează codul de comunicare tradițional.
Și în literatura străină de specialitate au apărut nuanțări, unele dintre ele
echivalente cu cele comentate până aici: informatorul ocazional, specializat,
profesionist (Bonte, Izard: 1999, 433). Acești termeni se referă mai mult la relația
cercetător – cercetat, la medierea și ghidarea pe care acesta din urmă le poate oferi,
devenind astfel din simplă călăuză un colaborator apropiat al cercetătorului și
făcându-și, în timp, un fel de profesie din asta (este remunerat și apoi consultat și de
alți specialiști care descind în același teren).
La rândul său, Jean Copans vorbește despre „agenții de legătură socială”,
intermediari și promotori ai culturii locale, ce facilitează contactul etnologului în
interiorul societății, al grupului sau al instituțiilor1, cu sprijinul cărora etnologul va
identifica informatorul privilegiat , adică acea persoană fără de care ancheta de teren
nu s-ar putea realiza. În cazul nostru, auxiliari direcți și agenți de legătură socială pot
fi socotiți inșii din interiorul comunității: intelectualii satelor, cunoscătorii
neperformeri ai tradițiilor, activiștii culturali și reprezentanții autorităților locale
(primărie, școală, biserică). Schițând un portret al informatorului privilegiat ,
etnologul francez arată că, dacă în trecut acesta era „adesea plasat pe un piedestal
ritual de alter ego al cercetătorului, autoetnologul desculț” și „nu avea nimic uimitor,
era cel mai adesea vârstnic și de sex masculin. Astăzi, se poate întâmpla ca,
dimpotrivă, o prostituată senegaleză sau un paria indian să dețină această condiție.”
(Copans: 1998, 56) Preferința pentru informatorii vârstnici a fost cvasigenerală
întrucât cercetătorii căutau să tezaurizeze un repertoriu pe cale de dispariție (basmele,
cântecul epic) sau să reconstituie stadii vechi ale tradițiilor. Când investigăm fapte vii
1 Aceștia pot fi, după părerea lui J. Copans: paznicul unui imobil, al unei instituții sau întreprinderi,
reprezentanți ai administrației, ori, prin opoziție, marginalizatul social, cerșetorul, handicapatul,
spectatorul profesional, comerciantul mărunt de la colțul străzii care aude toate zgomotele și bârfele.
86
www.cimec.ro

însă este absolut necesar să trecem de la această etapă a „privirii în urmă”, la stadii
mai recente, până la cele actuale. Prin urmare, așa cum am mai arătat, ne vom
eșantiona sursele pe vârste, gen și competențe pentru a înțelege cum s-au petrecut
schimbările și care este perspectiva insiderilor asupra acestora și a perpetuării
tradiției.
87
www.cimec.ro

CAPITOLUL VI
ÎN LOC DE CONCLUZII
Lucrarea de față nu se dorește a fi decât un ghid sau, așa cum și-a intitulat
profesorul Mihai Pop în urmă cu patru decenii propria contribuție, un îndrumar
pentru cercetarea de teren. Normele, ca și punctele de vedere, viziunea și perspectiva
cercetătorilor, se schimbă în timp, căci terenul însuși este în dinamică perpetuă.
Așa cum am subliniat de mai multe ori, metodele se cer preluate în mod
personal de fiecare cercetător în parte devenind un meșteșug , un stil adecvat misiunii
unui proiect, poate chiar o soluție de moment. Niciuna nu ne poate satisface pe deplin
și nici nu poate fi utilizată „în stare pură”, ci în combinație sau în alternanță cu
celelalte și nici în acest caz nu v-aș putea „prescrie” vreo „rețetă”…
S-a vorbit și încă se mai vorbește în literatura de specialitate despre principiile
care călăuzesc acest tip de activitate și iată că, în final, trebuie să mă opresc asupra
lor.
După cum am văzut, este dificil să vorbim despre fidelitatea și obiectivitatea
intrinseci ale documentelor ce rezultă în urma unor investigații de teren ci mai curând
aș fi tentată să recunosc rolul fidelității cercetătorului față de propriile principii și
metode, cel al consecvenței în punerea în practică și al adecvării lor la tipul de
abordare pe care și l-a propus.
Unul dintre principiile cel mai des invocate în lucrările de profil este cel al
respectării autenticității faptelor de cultură cercetate. Acesta prezintă mai multe
fațete: înregistrarea integrală (a tuturor fenomenelor, elementelor și componentelor,
precum și a variantelor acestora), contextualizarea datelor și informațiilor culese și,
prin aceasta, punerea în evidență a funcționalității lor și în fine, notarea în sisteme
capabile să ofere transcodări și transliterări cât mai fidele ale materialului.
Concret, chiar dacă informațiile au fost culese într-un alt cadru decât cel
genetic, tradițional, acestea se cer completate prin altele suplimentare privind
momentul și circumstanțele în care apar de regulă. Dacă ne referim la creațiile
folclorice cu funcție pronunțat rituală sau ceremonială, principiul se aplică atât la
cadrul surprins prin observație directă, cât și la o radiografiere diacronică prin
activarea straturilor latente, în măsura identificării unor surse de informație. Contextul
88
www.cimec.ro

performării liricii și epicii, dar mai ales al aforisticii și enigmaticii populare se poate
reconstitui astăzi prin metode orale.
În privința manifestărilor ample de tipul obiceiurilor trebuie să evidențiez
faptul că seria de metode și tehnici prezentate în capitolul IV prezintă tocmai acest
avantaj: acela de a cuprinde cultura populară în complexitatea, sincretismul și
dinamica sa.
Și în cercetarea laturii materiale ale culturii populare se impune respectarea
autenticității acest fapt vizând includerea în inventarele etnografice și în taxonomii a
tuturor tipurilor și subtipurilor de ocupații, meserii și meșteșuguri, precum și a
rezultatelor acestora. Variațiile sunt prezente pe coordonate sincronice putând genera
specificități zonale și locale definite în ultima vreme ca mărci identitare (e.g.
păstoritul oierilor din Mărginimea Sibiului, rudăritul din Băbeni-Vâlcea, arta
ceramicii din Corund, portul tradițional din Ținutul Pădurenilor, preparatele de brânză
din zona Bran-Moeciu etc.).
Materialul rezultat – alcătuit din transcrieri în sistem fonetic însoțite de
partituri muzicale și de diagrame coreologice, imagini statice și dinamice, înregistrări
sonore, dar și schițe, note și comentarii – urmează să se consituie în concretizări ale
efortului cercetătorului (echipei) de a imortaliza și tezauriza realitatea de teren tocmai
în virtutea caracteristici.
O „filtrare” pe baza unor criterii exterioare celor care stau la baza procesului
de creație, de inovare și de receptare specifice culturii populare este astăzi de
neconceput. Atitudinea de extaz în fața arhaicității și pitorescului, ca și cea de
respingere a tot ceea ce contravine mentalității și gustului contemporan sau
taxonomiilor rigid științifice nu trebuie să caracterizeze demersul unui etnolog sau
antropolog, căci el nu este chemat să corijeze și să ajusteze cultura unui grup uman
după propria-i grilă de valori sau conform surselor bibliografice, ci să se străduiască s-
o înțeleagă și s-o aprecieze slujindu-se de principii unitare și riguros urmate.
În subcapitolele destinate experimentelor și realizării martorilor vizuali am
vorbit în detaliu despre maniera în care trebuie să se efectueze acestea. Un document
excesiv „scenizat” și „regizat” nu numai că trădează chiar și nespecialiștilor ingerința
cercetătorului devenind neverosimil, dar, peste timp, poate crea confuzii maxime care
ar conduce la concluzii inadecvate. „Confecționând” un asemenea tip de „document”,
trecând sub tăcere acele informații care dau seamă de progresul și stilul de viață ale
unei așezări și trunchind realitatea, cercetătorul ar crea o falie temporală care „ar
89
www.cimec.ro

înghiți” tot ce s-a petrecut acolo dintr-o epocă patriarhală până astăzi, or acest lucru
este de neacceptat. Pe paliere de „lectură” (i.e. interpretare) diferite s-ar putea ajunge
astfel la aprecieri defavorabile asupra vieții unei comunități care n-ar fi comis decât o
greșeală: aceea de a accepta provocarea unei reconstituiri regizate profund și cu toate
astea inabil.
Mutatis mutandis , descrierea, scrierea și scriitura etnologică pot fi tributare
acelorași false înțelegeri ale principiului autenticității , iar aici lucrurile pot fi și mai
grave întrucât, dacă nu sunt menționate metodele și tehnicile de investigare, ci doar
datele rezultate și comentate outside (de cercetător), acestuia i se va acorda o
credibilitate infinit mai mare decât film-makerului fiindcă el se slujește de
manipularea în scris – dar, atenție, scripta manent ! – iar terenul, același teren, poate fi
accesat de un cercetător onest care să demoleze întreg eșafodajul construit pe epurări
și arhaizări.
Prin urmare, a respecta autenticitatea înseamnă a consemna realitatea trăită la
timpul prezent și a coborî pe cursul temporal pentru a urmări transformările. Sunt
perfect conștientă de faptul că, audiind cursurile cuprinse în curricula universitară,
tinerii mei cititori, viitorii mei colegi de breaslă, vor fi fascinați de civilizația
patriarhal țărănească, că își vor vedea împlinită „nostalgia originilor”, însă asta nu
înseamnă că nu vor trăi și deziluzii la întâlnirea cu terenul , or scopul acestei lucrări
este de a-i avertiza și chiar de a-i înzestra cu acele abilități menite să-l înțeleagă mai
bine.
Un alt principiu invocat de lucrările de specialitate este, așa cum ați putut
intui, cel al non-imixtiunii în derularea faptelor de cultură populară. Evident, acesta se
corelează cu cel enunțat anterior sau poate fi considerat un pandant al lui. Este vorba,
în primul rând, de atitudine, dar și de viziune, de o solidă pregătire teoretică și
metodologică, dar și de intuiție, echilibru interior și respect pentru Celălalt.
Tentația apare, de bună seamă, atunci când ne propunem să efectuăm
experimente, dar nu numai bunul simț, ci mai ales documentarea științifică solidă o
vor tempera. Dacă în cazul reconstiuirilor trebuie să ne limităm doar la sugestii,
întrebări-sprijin de detaliu sau de confirmare și rememorare, în cazul aplicării
metodelor orale lucrurile sunt ceva mai delicate și mai complexe. Ceea ce am
consemnat ca aparținând repertoriului activ sau latent trebuie verificat și mai ales
consemnat, de aceea ni se cere un efort suplimentar în comunicare. Concret, lapsus
memoriae și lapsus linguae care ne pot juca feste oricăruia dintre noi pot fi suplinite
90
www.cimec.ro

de o bună dirijare a dialogului fie prin evocarea unor date culese anterior (în
cercetarea preliminară), fie prin citarea expresă a variantelor culese prin alte metode,
ori prin orice altă stratagemă menită să determine obținerea răspunsului așteptat.
Încatenarea principiilor continuă cu unul extrem de greu de atins: epuizarea
repertorială ce caracterizează în primul rând cercetările de tip exhaustiv, cu precădere
cele ce vizează patrimoniul imaterial, care ambiționează să imortalizeze și să
tezaurizeze toate tipurile și ipostazele manifestărilor culturii și civilizației populare.
Este un deziderat din ce în ce mai greu de îndeplinit astăzi, când creația orală ni se
revelează, chiar la o scrutare sumară, ca fiind „sărăcită”, întrucât a fost supusă unor
fenomene firești și totodată ireversibile precum uniformizarea și simplificarea
repertorială, schimbările funcționale (în special, desacralizarea și glisarea către
spectacular).
Făcând apel la memoria colectivă, vom fi de cele mai multe ori obligați să
realizăm operații de arheologie culturală, să desprindem strat cu strat stadiile
tradițiilor și faptelor de folclor, să recompunem piese ascunse și uitate din „vestigii”
sau chiar să ne mulțumim cu „fărâme” și nuclee raportabile la ceea ce s-ar putea numi
„valorile clasice ale culturii populare” (i.e. cele înregistrate în urmă cu un veac – un
veac și jumătate). Creatorii talentați și chiar purtătorii de cultură populară înzestrați cu
o memorie deosebită și cu o profundă conștiință a valorilor pe care le dețin vor fi
principalele surse de recuperare a manifestărilor caracteristice unei comunități sau
așezări, dar, cu tenacitate și răbdare, trebuie să căutăm și pe cei care rememorează mai
greu, fragmentar și poate infidel. Numai așa vom putea spera că am epuizat întregul
zăcământ cultural asupra căruia ne-am oprit.
În final, voi răspunde unei ultime întrebări pe care, fără doar și poate, cititorii
acestui curs și-au pus-o: cum trebuie să fie un etnolog? Primul atribut care îmi vine în
minte este „pasionat”, dar de bună seamă că, de vreme ce ați optat pentru această
specializare, ea a și încolțit în conștiința voastră, ca să nu mai vorbim despre
curiozitate care, oricum este specifică vârstei.
Cele mai multe calități care asigură succesul în anchetele de teren se referă
însă de angajarea relațiilor interpersonale și de comunicare: sociabilitatea și
flexibilitatea, respectul și aprecierea valorilor Celuilalt, tactul și răbdarea.
Cât despre abilitățile de a aplica metodele expuse și de a vă forma un stil
personal de lucru, las toate acestea în seama lecturării și relecturării paginilor de mai
înainte care abundă în exemple și sfaturi sugestive, dar mai ales în împărtășirea
91
www.cimec.ro

experienței iluștrilor înaintași pe care i-am citat. În felul acesta sunt convinsă că, nu
peste multă vreme, școala românească de etnologie se va afirma și impune ca una
puternică și înnoitoare.
92
www.cimec.ro

Capitolul VII
DOCUMENTE PENTRU TEREN ȘI DOCUMENTE ALE TERENULUI
(ANEXE)
MODEL
CHESTIONAR ÎNCHIS1
privind păstrarea, transmiterea și valorificarea tradiției Călușuluiși a
manifestărilor tradționale similare (Călușerul și jocurile de căiuți)
I. T IPUL DE DANS
Ce tip de dans masculin cu funcție ritual-ceremonială este atestat în județul
dvs.?
Căluș (de
Rusalii)…………………………………………………………………………………………… €
Căluș (de
iarnă) ……………………………………………………………………………………………..€
Călușer (de
Crăciun)……………………………………………………………………………………….. €
Călușer (de
Rusalii)………………………………………………………………………………………… €
Căiuți (Anul
Nou) ………………………………………………………………………………………….. €
Care sunt performerii?
a) tineri
necăsătoriți………………………………………………………………………………………. €
b) bărbați
maturi…………………………………………………………………………………………… €
1 Lansat în aprilie 2006 de Comisia Națională pentru Salvgardarea Capodoperei Patrimoniului Imaterial
„Tradiția Călușului” din subordinea Ministerului Culturii și Cultelor
93Completat:––––––––––––
Data:–––––––––––
Instituția:–––––––––––––
De către (nume, funcție):
–––––––––––––––––
www.cimec.ro

c) bărbați
vârstnici………………………………………………………………………………………… €
d) copii
(școlari)……………………………………………………………………………………………. €
e) grupuri mixte de vârstă și
statut………………………………………………………………….. €
II. F ORMA DE PĂSTRARE
Geniună ((performat în context tradițional, în sat)………………………………………… €
Reconstituită (reluat după un interval de timp)…………………………………………….. €
Scenică…………………………………………………………………………………………………… €
a) Formații
sătești…………………………………………………………………………………………. €
b) Prelucrată și scenizată (formații ale unor
instituții)……………………………………….. €
Latent (în memoria foștilor purtători)…………………………………………………………. €
Documentară (în arhive, imposibil de recuprat)……………………………………………. €
III. M ODALITĂȚI DE TRANSMITERE
Tradițional (în interiorul grupului, de la o generație la alta)…………………………… €
Asistat (cu suportul responsabililor culturali) …………………………………………….. €
Profesionist (impus în repertoriul scenic)…………………………………………………… €
IV. L OCALITĂȚI , ZONE (MICROZONE ) DE INTERES PENTRU FORMA
Genuină………………………………………………………………………………………………….. €
Reconstituită……………………………………………………………………………………………. €
Prelucrată………………………………………………………………………………………………… €
Latentă……………………………………………………………………………………………………. €
Documentară…………………………………………………………………………………………… €
94
www.cimec.ro

Model
Chestionar deschis
privind obiceiurile de la nuntă1
A. E TAPA PRELIMINALĂ (SENSUL CĂSĂTORIEI ȘI ALEGEREA PARTENERULUI )
1.Concepțiile poporului despre căsătorie (Ce crede poporul (este începutul
vieții)? Rostul ei (întemeierea familiei, intrarea în rândul oamenilor, continuitatea
numelui). Necesitatea ceremonialului (fiecare tânăr, chiar dacă moare, trebuie să-
și facă nuntă; oricât de sărac își face nuntă, chiar darul obștei).
2.Credințe și practici pentru cei ce rămân necăsătoriți Cum sunt priviți în
colectivitate? Ce fac fetele care nu se mărită, pentru că n-au fost “întrebate” (rituri
pentru săvârșirea căsătoriei)? Dacă nu se mărită nici cu aceste practici, ce se crede
despre acea fată (că i-a murit ursita, etc.)? Dacă-i trăiește ursita, cum se află cine
este și dincotro are să vie?
3.Credințe și practici pentru prevestirea căsătoriilor Care sunt zilele anului când
este obiceiul să-și ghicească mirele (mireasa) menit? Ce fac anume și pe ce semne
se cunosc cum o să fie? Cine anume practică aceste obiceiuri?
4.De ce principii se ține seama într-o căsătorie? (Neamul, sănătatea, interesul
material pentru învecinarea pământurilor, calitățile morale, vârsta, dragostea).
Cine alege: mireasa sau mirele (fata sau băiatul sau consiliul de familie, bătrânii
satului)? Interdicții de căsătorie (rudenie… până la ce grad, rudenie spirituală: frați
sau surori de lapte, frați de cruce, copii adoptivi, fini, lunatici)?
5.Ocazii de întâlnire a tinerilor Hora, șezătoarea, nedeia, munca etc. Vârsta la care
se căsătoresc. După ce se cunosc cei care au ajuns la vârsta căsătoriei (port)?
6.Pețitul Fazele lui: informarea în sat (de către o rudă sau un bătrân). Cum se face
(pe ascuns, în văzul tuturor, se anunță, pleacă seara, în secret etc.)? “Întrebarea”:
plecarea din partea mirelui, la părinții fetei (pentru a sta de vorbă cu ei). Pețitorii,
starostele, un om bătrân, rude. Cine-i alege (tânărul, părinții săi, familia)? Ce
poartă starostele când pleacă la părinții fetei (o ploscă plină cu țuică, un măr în
care au fost înfipți bani etc.)? Cum se zice când se duc la pețit (“a umbla după
picior de ciută”, etc.)? În ce zile este bine să se ducă (duminica, miercurea etc.)?
Sunt cazuri când se duce chiar mirele în pețit? Dacă da, cine-l însoțește (oameni
de frunte, oameni buni de gură etc.)? Ce nume poartă aceștia (cătători în curtea
miresei, cătători de casă, grăitori etc.)? Ce obiceiuri se fac, înainte de a pleca,
pentru a le merge bine (adună tăciunii în sobă, astfel ca să nu se stingă, pun o
femeie să toarcă un caier alb de lână etc.)?
7.Cererea în căsătorie Cum intră în vorbă despre căsătoria fetei (vor să cumpere
ceva etc.)? Vorbesc despre zestre? Ce răspund părinții fetei, după ce se află că
sunt de acord (beau toți din aceeași ploscă etc.)? Se spune vreo orație?
8.Refuzul Cum răspund părinții fetei ca să nu jignească pe pe pețitori (fata nu e de
nuntă, e prea mică etc.)? Care sunt semnele că flăcăul și fata nu se plac (nu beau
din ploscă etc)?
9.Consimțământul (“tocmeala”, “învoiala”, “înțelegerea”) Se dă consimțământul
imediat după cererea în căsătorie sau după un consiliu de familie? După cererea în
căsătorie, fata se duce “pe vedere” (ca să vadă realitatea)? Le duce cadouri? Cine
1 Elaborat de Constantin Brăiloiu pentru cercetările monografice.
95
www.cimec.ro

o însoțește (părinții)? Ce anume poartă cosimțământul (răspuns, datul mâinii etc.)?
Se face apoi o întâlnire a tinerilor și a părinților (cine asistă)?
10.Zestrea Se face pe bază de act dotal sau pe credință și omenie? Se face o tocmeală
pentru foaia de zestre? În ce constă zestrea (când familia fetei are mai mulți copii
sau numai unul)? Ce zestre trebuie să aibă fata (băiatul)? “Adălmașul tinerilor”,
oferit în onoarea celor doi tineri. Mama fetei cheamă femeile din sat ca să vada
lada miresei? Ce le spune rudelor tinerilor? Ce răspund aceștia? Este și un om care
face glume? Ce urări își adresează părinții tinerilor (“cuscrii”)?
96
www.cimec.ro

MODEL
CADRU DE INTERVIU DIRECTIV1
– Colindatul în Țara Loviștei –
A – constituirea cetei (denumirea locală în Țara Loviștei, preucă )
1.criterii (se va urmări justificarea și ierarhizarea acestora la generația actuală în
comparație cu cei vârstnici, precum și comentarea unor excepții, dacă și când
este cazul)
a) gen
b) vârstă
c) statut marital
d) calități morale
e) situație materială
f) calități fizice
g) cunoașterea repertoriului
h) voce (tonalitate, armonizare cu ceilalți)
2.data constituirii (în trecut și astăzi; se vor cere explicații privind eventualele
derogări de la regulă și modificări ale tradiției)
3. modalități (ceremonial special, întrunire, masă comună festivă: locul și
desfășurarea)
a) alegerea funcționarilor și gruparea pe voci (local, strane ): (vot, consens,
înțelegere, prestigiu și influență)
4.funcțiile membrilor: (denumiri și atribuții)
5.alte persoane care fac parte din ceată (mascați,cel care cară darurile, iapă,
desagar)
B – desfășurarea ceremonialului colindatului (în paralel, în urmă cu 50 de ani /
astăzi)
1. Întâlnirea cetei
a) ziua și ora
b) locul
c) mod de marcare (petrecere cu băutură, repetiție, colindatul liderului etc.)
2. Începerea colindatului
a) momentul și locul (notabilitățile sau la rând)
b) permisiunea (persoana care o cerea, formula, semne de
acceptare/neacceptare)
c) desfășurarea (colindul de intrare și alte acte, locul colindării – în curte, în
casă -, colinde speciale, beneficiari, solicitări suplimentare și plăți, darul,
răsplata colindatului, formule de mulțumire)
3. Colindatul la casele cu tineri sau copii
a) ce se face la fiecare casă în mod curent (excepții: rude ale
colindătorilor, prieteni ș.a.)
b) ce colinde se cântă, câte și în ce ordine (cine decide?)
1 Aplicat în cercetarea obiceiului colindatului în comuna Boișoara (jud. Vâlcea) în perioada 22-27
decembrie 2002 de către studenții specializării B etnologie de la Facultatea de Litere. (cf. Laboratorul
Boișoara editat de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Vâlcea în colecția
„Patrimoniu”, Rm. Vâlcea, 2003)
97
www.cimec.ro

c) unde se cântă colindele
d) are voie gazda colindată să ceară alte piese (în ce condiții, care)
e) cum sunt răsplătiți colindătorii
4. Colindatul la casele cu fete de măritat
a) ce se face la fiecare casă în mod curent (excepții excepții: rude ale
colindătorilor, prietene, iubite)
b) ce colinde se cântă, câte și în ce ordine
c) unde se cântă colindele
d) dacă se dansează (unde, ce)
e) se fac invitații pentru balul de a doua zi (cine negociază)
f) are voie gazda colindată să ceară alte piese (în ce condiții, care)
g) cum sunt răsplătiți colindătorii
5. Colindatul la casele îndoliate
6. Colindatul la casele cu băieți plecați în armată
7.Respingerea colindătorilor (ce se face, spune, cine; ce spune lumea)
C – desfăcutul cetei
1. Când și unde are loc
2.Prin ce acte speciale (adunarea în centrul satului urmată de petrecere, bal)
3.Cine participă (activ, pasiv)
4. Care este desfășurarea
D – Atribuții ale cetei în următoarele zile din ciclul festiv hibernal (Sf. Vasile,
Bobotează, Sf. Ion, Câșlegi)
E – Atribuții ale cetei în alte contexte (obiceiuri agrare, sărbători de peste an,
jocul duminical și balurile, nunta unuia dintre membrii cetei)
98
www.cimec.ro

MODEL
CADRU DE INTERVIU SEMI -DIRECTIV1
-viața la bloc în perioada comunistă –
1. Înțeleg că primii ani ai copilăriei i-ai petrecut la țară. Cum ți s-a părut zona
când v-ați mutat în oraș?
2. Am auzit despre această „poreclă” veche a cartierului, dar care era atunci
denumirea oficială?
3. Erau deci vestigii de dinainte de sistematizare. Ai cunoscut familii în casele de
la curte și ți-ai făcut prieteni?
4. Cu ceilalți copii unde vă jucați?
5. Vă delimitați în vreun fel voi, cei de pe scara ta, de ceilalți copii din fața
blocului?
6. Și ați păstrat până acum legătura de prietenie, nu? Mai locuiesc aici?
7. A propos: Nu-i invidiați pe cei care stăteau în centru? Avea vreun alt cartier al
orașului un farmec deosebit pentru tine?
8. Dar aici care au fost primele semne de „personalizare” a spațiului de locuit?
9. Faptul că locatarii și-au amenajat mici grădini era un semn de nostalgie pentru
satele de unde veniseră? I-a unit mai mult acest fapt, au închegat prietenii, nu?
10. Dar voi mergeați la vreo cofetărie unde „vă cinsteați” reciproc? Vă
sărbătoreați ziua de naștere sau onomastica ori le ignorați?
11. Să vorbim acum despre sărbătorile la bloc. Ce-ți mai amintești?
12. Ai putea să faci o comparație între confortul de la bloc și cel de la curte?
13. Restricțiile acestea de curent electric, de apă și căldură erau generale pe atunci
și creau disconfort într-adevăr, dar în mod special acest oraș și acest bloc ți-au
dat această senzație?
14. Ai putea să-mi enumeri în final câteva lucruri care te leagă de cartierul și de
blocul în care locuiești?
1 Aplicat în orașul Călărași în proiectul-grant CNCSIS „Relații de vecinătate în spațiul urban” (2005-
2006). Cf. Relații de vecinătate în spațiul urban (coord. dr.Sanda Larionescu), București, Editura
Paideia, 2006
99
www.cimec.ro

FORMULAR
FIȘĂ DE INFORMATOR
Codificare arhivă…………………….corespunde înregistrării audio (cod)…………………….
imaginilor foto……………………………………imaginilor video…………………………………….
Împrejurările înregistrării…………………………………………………………………………………..
Numele și prenumele informatorului ……………………………………………………………………
Porecla (și numele dinaintea căsătoriei)………………………………………………………………..
Adresa………………………………………………………………………………………………………………
Data nașterii…………………………………….Locul nașterii…………………………………………….
Educație…………………………………………………………………………………………………………….
Apartenența etnică……………………….și religioasă……………………………………………………
Unde a făcut armata……………………………………………………………………………………………
Călătorii și alte deplasări (notabile, frecvente)……………………………………………………….
Evenimente importante din cursul vieții………………………………………………………………..
Profesia și ocupația actuală………………………………………………………………………………….
Informații despre familie……………………………………………………………………………………..
Alte informații de interes deosebit………………………………………………………………………..
Interese (politică, presă, cultură)…………………………………………………………………………..
Competența declarată………………………………………………………………………………………….
Competența verificată…………………………………………………………………………………………
Contextele în care performează……………………………………………………………………………
Materiale înregistrate (funcțional și categorial)………………………………………………………
Detalii privind sursa de învățare……………………………………………………………………………
Autoapreciere privind performarea……………………………………………………………………….
Observațiile cercetătorului asupra performării, dialogului în general…………………………
Scurtă caracterizare…………………………………………………………………………………………….
Numele cercetătorului…………………………………………………………………………………………
Data completării…………………………………………………………………………………………………
Data intrării în arhivă………………………………………………………………………………………….
10
www.cimec.ro

FORMULAR
FIȘA SINTETICĂ DE OBSERVAȚIE
Ocazia înregistrării (proiectul, contextul, locul, data)………………………………………………
Evenimentul înregistrat……………………………………………………………………………………….
Locul înregistrării……………………………………………………………………………………………….
Data și durata înregistrării……………………………………………………………………………………
Numele și specializarea cercetătorilor……………………………………………………………………
Protagoniști ……………………………………………………………………………………………………….
Asistență……………………………………………………………………………………………………………
Alte persoane prezente la eveniment……………………………………………………………………..
Persoane intervievate ocazional……………………………………………………………………………
Codurile materialelor conexe:
Fișa de observație individuală………………………………………………………………………………
Fișa de material………………………………………………………………………………………………….
Fișa de transcriere……………………………………………………………………………………………….
Fișa informatorului……………………………………………………………………………………………..
Observații și aprecieri generale privind evenimentul (complexitate, importanță,
relevanță, raportul cu informațiile culese prin metode orale)……………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………
Notații privind variante și fenomene similare…………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………………
Numele coordonatorului de echipă………………………………………………………………………..
Data completării…………………………………………………………………………………………………
Data intrării în arhivă………………………………………………………………………………………….
10
www.cimec.ro

FORMULAR
FIȘA MATERIALULUI ÎNREGISTRAT
Subiectul și conținutul materialului………………………………………………………………….
Ocazia înregistrării (proiectul, contextul, locul, data)…………………………………………..
Forma înregistrării (chestionar, interviu, convorbire, observație directă, reconstituire)
Persoane înregistrate…………………………………………………………………………………………
DATE TEHNICE1:
Natura documentului :
Audio / foto / video
Original / copie / selecție
Tipul suportului:
Bandă magnetică / casetă audio / CD
Clișeu foto / fotografie / fotografie pe suport electronic
Casetă video / DVD
Marca suportului ……………………………………………………………………………………………..
Durata totală a înregistrării ……………………………………………………………………………….
Desfășurătorul înregistrării (minutaj, trackuri, foldere)…………………………………………
Calitatea înregistrării : excelentă / foarte bună / corspunzătoare / necorespunzătoare
Starea de conservare : excelentă / foarte bună / corspunzătoare / necorespunzătoare
Alte
informații …………………………………………………………………………………………………….
Codurile materialelor conexe :
Fișa informatorului……………………………………………………………………………………………..
Fișa de transcriere……………………………………………………………………………………………….
Fișa de observație……………………………………………………………………………………………….
Numele cercetătorului…………………………………………………………………………………………
Data completării…………………………………………………………………………………………………
Data intrării în arhivă………………………………………………………………………………………….
1 Se încercuiește
10
www.cimec.ro

MODEL
FIȘA DE TRANSCRIERE
Codurile materialelor conexe :
Fișa informatorului: corespunde fișei info. BC II-5
Fișa de material: corespundei fișei mat. audio BC II-2 și fotografiei BC II-11
Ocazia înregistrării (proiectul, contextul, locul, data): „Povestirea trecutului apropiat
în satul Fundătura, comuna Glăvănești, județul Bacău”, etapa a II-a 17-23 iulie 2000
Numele cercetătorului: Narcisa Știucă
Forma înregistrării (chestionar , interviu, convorbire , observație directă , reconstituire )
Persoane înregistrate Elisabeta Stângă
Tip de text: relatare
Denumire locală: pățanie
Contextul performării: la solicitarea cercetătorului
Conținutul: practici magice de ghicire a ursitei
Limbaje care concură la realizarea mesajului: verbal, mimic, gestual
Transcrierea textului:
„Am fos’ șî io la Anu’ Nou la Ghițî Gligoraș: įara Anica fatî mari! Įara țața Anica
asta a lu’ Ispiraki mai mari ca mini cu șapti ai.
Șî dupî či-am urat, am stat di vorbî. Zâci țața Ileana lu’ Gligoraș:
-Ia duceți-vă, fa, la oi! Duceți-vă șî videț’ pi cari oaì puniț’ mâna!
Șî ni-a dus acolo în ocol. Am pus toati mâna: a mè įara cu niști pukițăi pi obraz, da’
tânârî! (A’ ńeu îi mai ńic cu v’o doi ai!).
Da’ țața Anica o pus mâna pi iadî! (Șî l-o luat pi Ispiraki cu opt ai mai ńic ca įa!).
Șî įera șî fetili Ioanii lu’ Ŝeapî: Pavlina ceia o pus mâna pi-o oaì bătrânî șî-i curğè șî
ok’i!… (Ș-așa o loat unu’: bătrân!…).
Șî baba o vinit cu lumânarea:
-Įa sî videm pi ci-aț’ pus mâna! Țâneț’ g’ini di oaì ca sî văd io cumu-i!”
10
www.cimec.ro

MODEL
SYNOPSIS DE FILM ETNOLOGIC
-„De Crăciun la grecii din Izvoarele (Tulcea)” –
1. Imagine de ansamblu a localității cu focalizări pe biserică, primărie, căminul
cultural și școală, copii cu sania și oameni pe drum. Coloană sonoră mixată de
pe caseta audio (TL-IZ I-1 0:05.00.1) conținând legenda satului povestită de
Nicolae Diaconu.
2. Prim-plan: dialog cu Ianis Lefter – „…cele mai frumoase sărbători…” (caseta
video TL-IZ I-1, 0:10.30.).
3. Cadre ample: colindatul cetei Drăgumanului (caseta video TL-IZ I-2,
0:05.10.). Fragment de colind la preot și primirea darului (+ subtitrare) (caseta
video TL-IZ I-2, 0:25.10.). Colind pe drum și joc (geamparalele) în
răspântie(caseta video TL-IZ I-2, 0:40.20.). Colind la casă cu fată de măritat
(caseta video TL-IZ I-2, 0:00.30.).
4. Prim-plan: dialog cu Ianis Lefter și Ion Iofciu despre colindatul de odinioară
(caseta video TL-IZ I-1, 0:30.30.).
5. Imagini de la „udatul ginerilor” (în cele două curți)cu revenire la dialog
(semnificația și relatări personale) (caseta video TL-IZ I-3, 0:10.30.).
6. Prim-plan: dialog cu Anastasia Lefter despre „udatul nurorilor” (caseta video
TL-IZ I-1, 0:50.00.) .
7. Imagini ample de la „udatul nurorilor” (la familia Gheorghe: alaiul nunei,
căutarea nurorii, udatul nurorii, răsplătirea nunei, ospățul, plecarea la horă,
scurt fragment de joc) (caseta video TL-IZ I-3, 1:00.30. și TL-IZ I-4, 0:00.30.)
pe vocea Anastasiei Lefter(caseta video TL-IZ I-1, 0:54.10), apoi pe sonorul
original.
8. Cadre ample de la „ziua moașei” (jocul femeilor în căminul cultural, prim-plan
cu cele două moașe ale satului, ritualul spălatului mânilor, al sărutatului
mânilor și dăruirii ploconului, primirea primiparelor în joc și datul în leagăn)
(caseta video TL-IZ I-5, 0:00.30.). Coloană sonoră mixată de pe caseta audio
(TL-IZ II-2, 0:15.00.) conținând dialogul cu Ana Milu și Calița Gheorghe.
1 (județul, localitatea, deplasarea, numărul de ordine al casetei, ora, minute, secunde)
10
www.cimec.ro

9. Prim-plan: dialog cu Niculina Dascălu despre importanța moașei (caseta video
TL-IZ I-5, 1:10.00.).
10. Cadru amplu de la hora nunilor și mireselor în centrul satului (caseta video
TL-IZ I-4, 0:50.20.). Coloană sonoră mixată de pe caseta audio (TL-IZ IV-1,
0:05.00.) conținând dialogul cu Dumitru și Calița Gheorghe („… nu-i așa,
doamna profesoară, că și noi, grecii, avem sărbători frumoase?”). Fond
muzical colindul de vestire (caseta video TL-IZ I-2, 0:03.30.).
10
www.cimec.ro

Referințe bibliografice
Bârlea, Ovidiu (1966) – Principii ale cercetării folclorice în „Revista de Etnografie și
Folclor”, tom XI, nr. 3
Bârlea, Ovidiu (1968) – Metoda de cercetare a folclorului , București, Editura pentru
Literatură
Bonte, Pierre și Izard, Michel (coord.) (1999) – Dicționar de etnologie și
antropologie , Iași, Editura Polirom
Brăiloiu, Constantin (1931) – Schiță a unei metode de folklore muzical în Revista
„Boabe de grâu”, an. II, nr. 4
Cocchiara, Giuseppe (2004) – Istoria folcloristicii europene (Europa în căutare de
sine) , București, Editura Saeculum I.O.
Constantinescu, Nicolae (1986) – Lectura textului folcloric , București, Editura
Minerva
Copans, Jean (1998) – L’enquête ethnologique de terrain , Paris, Nathan
Densusianu, Ovid (1909) – Folclorul, cum trebuie înțeles în Flori alese din cântecele
poporului, Editura pentru Literatură, București, 1966 (p. 33-56)
Géraud, Marie-Odile, Leservoisier, Olivier, Pottier, Richard (2001)– Noțiunile-cheie
ale etnologiei (Analize și texte) , Iași, Editura.. Polirom
Ghinoiu, Ion (2006) – Atlasul Etnografic Român. Tezaur de documente etnologice , în
„Caietele ASER” nr. 1/2005, Oradea, Editura Muzeului Țării Crișurilor
Gusti, Dimitrie (1941) – La Science de la réalité sociale (apud „Privirea social-
militantă”, CD-ROM publicat de Muzeul Țăranului Român în seria “Ochi în ochi”,
București, 2002)
Herseni, Traian (1999) – Teoria monografiei sociologice , București, Editura
Institutului Social Român, colecția Biblioteca de Sociologie, Etică și Politică nr. 1,
1934, reeditată în volumul D. Gusti, T. Herseni, H.H. Stahl: Monografia – teorie și
metodă , București, Editura Paideia
Laplantine, François (2000) – Descrierea etnografică , Iași, Ed. Polirom
Laplantine, François (1987) – L’anthropologie , Paris, Editions Seghers
Ljungström, Åsa (1993) – Narratives of Artefacts în „Nordic Frontieres, Recent Issues
in the Study of Modern Traditional Culture in the Nordic Countries” (edited by Pertti
J. Anttonen and Reimund Kvideland), Turku, Nordic Institute of Folklore
10
www.cimec.ro

Mauss, Marcel (2003) – Manual de etnografie , Iași, Institutul european
Opriș, Ioan (1999) – Transmuseographia , București, Editura Oscar Print
Pineau Gaston, Le Grand, Jean-Louis (2001)– Les histoires de vie , Payot, Paris
Pop, Mihai (1967) – Îndreptar pentru culegerea folclorului , București, Casa Centrală
a Creației Populare, reeditat în volumul Folclor românesc (II), București, Editura Grai
și Suflet – Cultura Națională, 1999
Pop, Mihai și Ruxăndoiu, Pavel (1979) – Folclor literar românesc , București, Editura
didactică și pedagogică
Rivière, Claude (1999) – Introduction á l’anthropologie , Paris, Hachette
Stahl, Henri H. (1999) – Tehnica monografiei sociologice , București, Editura
Institutului Social Român, 1934, reeditată în volumul D. Gusti, T. Herseni, H.H.
Stahl: Monografia – teorie și metodă , București, Editura Paideia, 1999
Știucă, Narcisa Alexandra (coord.) (2000) – Roșcani, un sat pentru mileniul III (coord.
Narcisa Alexandra Știucă), Editura Emia, Deva
Știucă, Narcisa (2006) – Raportul descriptiv-narativ în cercetarea obiceiurilor în
„Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei”, tom. VI, Iași
Vulcănescu, Romulus (1979) – Dicționar de etnologie , București, Editura Albatros
Williams, Thomas Rhys (1967) – Field Methods in the Study of Culture , New York,
Chicago, Atlanta. Dallas, Montreal Tornonto, London, Holt, Rinehart and Winston
Yin, Robert K. (2005) – Studiul de caz. Designul, colectarea și analiza datelor , Iași,
Editura Polirom
10
www.cimec.ro

CUPRINS
I. DOAR PATRU DEFINIȚII
I.1. Etnografie
I.2. Etnologie
I.3. Antropologie culturală
I.4. Folclor
I.5. Armonizarea terminologiei
II. CERCETARE , CERCETĂTOR , TEREN
I.6. Cercetarea de cabinet
I.7. Cercetarea mediată
I.8. Dileme și răspunsuri
I.9. Culegerea directă
I.10. Cercetarea în echipă
I.11. Cercetarea instituționalizată
I.12. Definiții ale terenului
III. CERCETAREA ȘI ANCHETA
I.13. Terminologia cercetării etnologice
I.14. Tipuri de cercetare
I.15. Cercetarea monografică
I.16. Studiul de caz
I.17. Ancheta etnologică
I.17.1. Ancheta de scurtă durată
I.17.2. Ancheta de lungă durată
I.17.3. Revizitarea terenului
I.17.4. Terenurile încrucișate
10
www.cimec.ro

IV. METODE ȘI TEHNICI
I.18. Metode și tehnici orale
I.19. Observația directă
I.20. Experimentele etnologice
I.20.1. Provocarea performării
I.20.2. Reconstituirea contextului performării
I.20.3. Confruntarea cu documentul reconstituirii
I.21. Metode și tehnici de înregistrare
I.21.1. Înregistrarea audio
I.21.2. Fotografia
I.21.3. Filmul
V. CERCETĂTORUL FAȚĂ CU CEI CERCETAȚI
I.22. Condiția cercetătorului
I.23. Identificarea și abordarea persoanelor-sursă
I.24. O tipologie a persoanleor-sursă
VI. ÎN LOC DE CONCLUZII
VII. DOCUMENTE PENTRU TEREN ȘI DOCUMENTE ALE TERENULUI
(ANEXE )
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
10
www.cimec.ro