Lucrarea de față dorește să vă prezinte o componentă importantă a solului, ceea a zăcămintelor de apă geotermală. Din acest punct de vedere arealul… [305471]

INTRODUCERE

Lucrarea de față dorește să vă prezinte o componentă importantă a solului, ceea a zăcămintelor de apă geotermală. Din acest punct de vedere arealul nu este amenajat corespunzător pentru a fi valorificată acestă resursă. Apele termale din această localitate au o temperatură de 55-60°C. [anonimizat], clădirilor, locuințelor cât și pentru tratarea diferitelor boli.

Prin metodele și mijloacele utilizate s-a urmărit o prelucrare cât mai exactă a tuturor datelor obținute cu scopul analizării obiective a [anonimizat] a prezentării vastului potențial geotermal existent în județul Bihor. Apele (termo)[anonimizat], gazele terapeutice și climat. Relieful a [anonimizat] , [anonimizat], sub formă de izvoare. [anonimizat] a României două arii (termo)[anonimizat] – [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] 1000 m și de un acvifer cretacic și un acvifer triasic dezvoltate local în zona Băilor Felix – 1 Mai (între 100 – 500 m adâncime) și în zona orașului Oradea (la cca 3000 m adâncime) (Preda & Țenu, 1981), [anonimizat] a apei (Stoicescu & Munteanu, 1976). [anonimizat]-Borod și descărcare în zona izvoarelor termale din Băile 1 Mai. [anonimizat].

Densitatea localităților cu fond balnear este de 0,0029 localități/kmp, [anonimizat] (0,00111 stațiuni/kmp). [anonimizat] – Felix – 1 Mai, zăcământul geotermal Salonta − Ciumeghiu – Tinca, [anonimizat], [anonimizat] – Balc.

În apropierea izvoarelor termale s-[anonimizat], sub supraveghere medicală, a valorilor terapeutice a [anonimizat].

Primele forme de valorificare a proprietăților terapeutice ale factorilor naturali de cură se pierd în timp și sunt legate de băile în apele termale. Experiența practică l-a [anonimizat], [anonimizat]-o climă specială.

[anonimizat] tendința de înlocuire treptată a tratamentelor alocate cu unele mai blânde, mai puțin toxice, cum sunt cele bazate pe factorii naturali de cură, paralel cu mutarea centrului de greutate dinspre tratare spre prevenire, rolul apelor termale devine din ce în ce mai important.

Capitolul I

1.1 Așezare și limite

Comuna Roșiori Bihor se află lângă Drumul Național 19 Oradea- Satu-Mare, la o distanță de 25 km de municipiul Oradea. Din punct de vedere administrativ se compune din trei localități: Roșiori-Bihor, Vaida si Mihai-Bravu.

Localitatea Mihai-Bravu se învecinează în partea nordică cu localitatea Ianca, în partea vestică este delimitată de granița cu Ungaria, în partea sudică se învecinează cu localitatea Tămășeu, iar în partea estică și nord-estică cu localitatea Roșiori.

Accesul în localitate se poate face cu trenul, prin localitate trece linia de cale ferată ce leagă Oradea de Satu-Mare, cu autobuzul, existând curse regulate în această zonă și cu mașina proprie.

Fig.1 Localizarea poziției geografice a localității Mihai-Bravu; scara 1:50000 (sursă:www.hartăbihor.ro)

1.2 GEOLOGIE

Localitatea Mihai-Bravu este situată în Câmpia de Vest, la contactul dintre câmpia înaltă subcolinară și câmpia joasă de divagare.

Din punct de vedere fundamentul său se compune din blocuri de șisturi cristaline, acoperite de sedimentar cretacic, peste care se află umplutură neogenă. Depozitele de umplutură încep de obicei cu badenianul și sarmațianul și sunt compuse din marne, argile, conglomerate, nisipuri.

La baza câmpiei se găsește soclul cristalin scufundat al masivului „Tisia” care apare la zi pe marginea de est a Depresiunii Panonice. Din punct de vedere petrografic, fundamentul cristalin este alcătuit din micașisturi, gnaise, cuarțite albe și cenușii și calcare cristaline. În foraje, cristalinul a fost întâlnit, în cuprinsul câmpiei, la diferite adâncimi, ca urmare a fragmentării și scufundării diferite a unor compartimente.

Peste soclul cristalin urmează pătura sedimentară, care, pe teritoriul Câmpiei de Vest a României, nu este unitară, ci ea diferă în funcție de condițiile de sedimentare care au existat, putându-se separa din acest punct de vedere trei sectoare:

– un sector nordic, care se întinde spre sud până la o linie ce ar uni prelungirea vestică a Munților Șes (Plopiș) cu valea Barcăului, pe la Sălard, și în continuare spre nord-vest. Aici peste fundament se găsesc depozite în facies de fliș (cretacic și paleogen), peste care se aștern transgresiv depozitele miocenului superior și pliocenului, succesiunea respectivă continuându-se spre Ungaria.

– sectorul central este delimitat la nord de cristalinul înălțimilor Almașului – valea Barcăului, iar în sud de ridicarea cristalinului Inand – Salonta. Formațiunile premiocene (paleozoice și mezozoice) care iau parte la alcătuirea acestui sector reprezintă continuarea unității Autohtonului de Bihor din Munții Apuseni.

– un sector sudic, dezvoltat între ridicarea cristalină Inand – Salonta și Dunăre. Aici fundamentul cristalin este străpuns, pe alocuri, de mase eruptive și acoperite de sedimente miocene și pliocene.

Ridicarea cristalinului în zona Inand – Salonta determină împărțirea Câmpiei Crișurilor, din punct de vedere stratigrafic, în două compartimente, compartimentul nordic, care se cuprinde în cadrul sectorului și compartimentul sudic, dezvoltat pe o bună parte a sectorului sudic.

Până în miocen condițiile de sedimentare în aceste sectoare erau diferite, determinând o diferențiere în succesiunea stratigrafică a celor două compartimente. Numai odată cu miocenul (tortonian), marea acoperă aproape întreaga depresiune, urmând ca sedimentarea să se facă pe întreaga unitate a câmpiei.

Compartimentul nordic al Câmpiei Crișurilor, cuprins între Valea Barcăului și falia Inandului, prezintă, peste cristalin, formațiuni permo-triasice cu grosimi variate, care se subțiază treptat spre vest, nord și sud.

Formațiunile paleozoice și mezozoice, care alcătuiesc acest compartiment, reprezintă continuarea celor din unitatea Autohtonului de Bihor. În facies diferit însă, apar și formațiuni din unitatea Pânzei de Codru.

Fundamentul acestui sector, alcătuit din șisturi cristaline, în special micașisturi, reprezintă continuarea cristalinului central al Gilăului în Bihor, Codru, Arieșeni etc., fiind dezvoltat într-un facies epi-mezozonal de vârstă mai veche decât carboniferul.

Începând cu miocenul, condițiile de sedimentare devin aproape uniforme în întreg bazinul Panonic. În cadrul Câmpiei Crișurilor depozitele miocene diferă doar prin grosimea lor mai mare în compartimentul Nordic, de unde acestea se subțiază spre sud.

Miocenul este reprezentat prin tortonian și sarmațian și este format dintr-o alternanță de marne cu argile cenușii și o serie gresoasă nisipoasă.

Depozitele pliocene au cea mai mare dezvoltare în cadrul câmpiei, fiind dispuse transgresiv peste cei mai diferiți termeni ai fundamentului și caracterizate printr-o monotonie litologică, datorită predominării argilelor, marnelor și nisipurilor. La zi apar pe o suprafață îngustă la marginea de est a câmpiei și pe interfluvii. Spre vest, aceste depozite se scufundă din ce în ce mai mult sub cuaternar având grosimi mari, uneori de 2000 m (Mihai-Bravu 1800 m, Socodor 2200 m.); adâncimea maximă este la 3000 de metri.

Depozitele cuaternare acoperă întreaga suprafață a câmpiei, pătrunzând de-a lungul râurilor până în zona muntoasă. Acestea sunt reprezentate prin formațiunile pleistocenului și ale holocenului. Pleistocenul este alcătuit dinargile, nisipuri argiloase, nisip fin, nisipuri grosiere, pietrișuri și bolovănișuri aparținând unor depozite proluviale ale conurilor de dejecție a râurilor.

Holocenul este alcătuit din depozitele aluvionare de luncă (pietriș, nisip, mâluri), depozitele acoperitoare, depozitele de mlaștină din Câmpia joasă a Crișurilor.

Litologia de suprafață (levantin-cuaternară) a Câmpiei Crișurilor indică o alternare de argile și prafuri cu bancuri de pietriș și nisip. ( I.O. Berindei, 1977)

1.3 RELIEFUL

Câmpia de Vest s-a format prin sedimentarea Mării Panonice cu sedimente aduse de râuri din timpul Neogenului până în timpurile recente. Ea a devenit uscat succesiv în pleistocen (câmpiile înalte) și holocen (câmpiile joase, luncile). Este alcătuită, la suprafață, din nisipuri, pietrișuri, lőess și aluviuni recente.

Altitudinea medie este de aproximativ 100 m, altitudinea maximă fiind de 174 m (în Câmpia Vingăi), iar cea minimă de 80 m pe cursul inferior al Timișului. Are o lățime variabilă (20-60-80 km) în funcție de pătrunderea ei în zona dealurilor. Are o înclinare foarte redusă, din care cauză râurile au cursuri meandrate, divagate, cu frecvente ieșiri din albie, în trecut. Există și aici, asemănător Câmpiei Române, câmpii de subsidență (Câmpia Someșului, Câmpia Crișurilor și Câmpia Timișului), câmpii tabulare (de exemplu Câmpia Aradului și Câmpia Careilor) și câmpii piemontane (Câmpia Vingăi, Câmpia Cermeiului, Câmpia Miersigului). De obicei câmpiile se împart însă în câmpii înalte și câmpii joase.

Câmpiile înalte sunt compuse din acumulări de lőess, pietriș și nisip, fiind neinundabile, terase, piemonturi, glacisuri sau chiar porțiuni de podiș. Ele se înalță cu 5-20 m peste talveguri și în mod excepțional mai mult.

Ca altitudini absolute, au între 100-180 m în Câmpia Crișurilor și se mai numesc și câmpii subcolinare, deși unele dintre ele au o poziție mai mult spre vest și nu sub dealuri.

Sub aspect genetic, în câmpia înaltă există următoarele tipuri: câmpii de glacis, glacisuri-piemontane, piemontane, de podiș peneplanat, de terase, precum și câmpii piemontan-terminale (sau tabulare cu lőess și/sau nisipuri).

Câmpiile de glacis se întâlnesc pe stânga Barcăului, cu prelungire în Biharia.

Câmpiile înalte (de glacis, de terase și piemontane) reprezintă o poală acumulativo-erozivă a dealurilor, plasată la contactul cu câmpia joasă. În acest caz, uneori terasele se pierd prin coborâre spre câmpia subsidentă, sau se lățesc lateral în glacisuri subcolinare.

Câmpia de glacisuri (înaltă) este intim legată de deal, de câmpia joasă și îmbracă, după sectorul local, și formă de piemont, de glacis-piemontan, de terase-glacisate sau de terase.

În cazul regiunii noastre, din cadrul reliefului minor fac parte și luncile. Acestea au un rol foarte diversificat și se evidențiază: grinduri, meandre și albii părăsite, albii paralele, albii difluente, belcinge, conuri ale pâraielor afluente, popine, conuri de albie, terase de luncă, glacisuri laterale de luncă (Barcău), microdepresiuni, maluri și prăbușiri de maluri.

În lunci, procesele geomorfologice sunt reprezentate de aluvionările și colmatările impuse de inundații și viituri. Sunt afectate de colmatări și canalele, inclusiv prin procesele biogene care se extindeau pe toate mlaștinile și bălțile. Colmatările impun divagări, despletiri de albii, meandrări excesive în regim natural.

Câmpiile joase au fost, până în secolul trecut, zone mlăștinoase, cu ape rătăcitoare, divagante, datorită fenomenului de subsidență (coborâre) pe care îl suportă suprafața terenului: râurile își schimbau succesiv direcțiile, îndeosebi în nordul câmpiei ( Crasna, Ier), formând chiar sectoare mai joase, de legătură între bazine hidrografice (de exemplu, Câmpia Ierului). Erau supuse la înmlăștiniri și sărăturări, datorită poziției și oscilației pânzei freatice. Au fost îndiguite, desecate, transformate în terenuri agricole sau, pe alocuri, în incinte piscicole (de exemplu lacul Cefa). În nord se află Câmpia Someșului, în centru Câmpia Crișurilor (pe Crișul Negru și Crișul Alb), iar în sud Câmpia Timișului (pe Timiș și Bega).

Câmpia joasă aluvială se caracterizează printr-o suprafață plană cu numeroase albii și meandre părăsite, cursuri divagante prin lacuri, mlaștini și lăcoviști, prin fragmente de râu fără izvor și fără vărsare. Toate acestea dovedesc tinerețea goemorfologică a câmpiei.

Suprafața câmpiei aluviale este cuprinsă între izohipsa de 90 și cea de 100-110 metri. Câmpia joasă (aluvială) are o altitudine absolută sub 100 m și se prelungește tentacular în câmpia glacisurilor, de-a lungul luncilor râurilor. Râurile sunt îndiguite, lipsite de terase și puțin adânci, creând o energie de relief mică (0-3 metri). Câmpiile interfluviale sunt situate la nivelul luncilor și au o înclinare slabă. În prezent, în această câmpie joasă holocenă, cu numeroase mlaștini, lacuri și fragmente de râuri, predomină procesele de colmatare, de desecare prin intermediul canalelor și de sărăturare a solurilor.

În câmpia aluvială apele de la adâncimi medii sunt bogate și potabile, iar cele de la adâncimi mari sunt termale și minerale.

În câmpia joasă holocenă predomină depozitele aluviale argilo-nisipoase. Depozitele nisipoase dau naștere unor soluri levigate, mai acide și mai sărace în humus, cum sunt cernoziomurile levigate, pe când depozitele bogate în baze cu textură argiloasă, greu permeabile și cu un drenaj intern slab, duc la formarea solurilor negre lutoase. Luturile și argilele, care au răspândire mare în regiune, prilejuiesc frecvente înmlăștiniri și pseudoghizări. Depozitele lőessoide au favorizat formarea cernoziomurilor.

În câmpia aluvială predomină cernoziomurile levigate și lăcoviștele. În cadrul câmpiei joase se poate deosebi și un microrelief format din depresiuni și porțiuni mai ridicate (grinduri), care influențează formarea și răspândirea solurilor. De exemplu, microdepresiunile având un exces de umiditate vor favoriza formarea lăcoviștelor, pe când pe porțiunile mai ridicate, cu drenaj mai bun, unde umiditatea este mai mică se vor forma cernoziomuri levigate și soluri sărăturoase.

În câmpia joasă sunt răspândite câteva pâlcuri de păduri de foioase mezofile, constituite în general din stejar, ulm și frasin, cărora li se adaugă vegetația lemnoasă de luncă, formată din esențe moi (sălcișo-plopișuri).

Suprafața câmpiilor joase este brăzdată pe lângă văile și luncile active, de alte numeroase albii părăsite, depresiuni mici de tasare (sufoziune) în care se acumulează apa din precipitații mai ales primăvara.

1.4 CLIMA

Trăsăturile de ansamblu ale timpului și climei sunt condiționate, în general, de circulația atmosferică a maselor de aer, de poziția geografică a județului și de modificările pe care le impun particularitățile reliefului. Astfel, teritoriul județului, fiind domeniul de influență a circulației vestice care transportă mase de aer oceanic, umede și reci, se caracterizează printr-un climat temperat continental moderat.

Clima Câmpiei Crișurilor este condiționată de faptul că frecvent câmpia este acoperită cu aer temperat maritim. Prin prezența spațiului carpatic, în est, ea este ferită de invaziile aerului rece continental.

Etajarea verticală a reliefului, precum și anumite particularități locale, cum ar fi orientarea diferită a povârnișurilor, diferența de calibru a văilor, orientarea diferită a culmilor muntoase, gradul de acoperire cu păduri, albedoul diferit al suprafeței terenului, provoacă o mare varietate a nuanțelor de climă și microclimă.

Temperatura aerului se caracterizează prin mari variații ale valorilor medii și extreme. Această situație este determinată, în cea mai mare parte, de procesele de răcire adiabatică, care au loc pe povârnișurile vestice ale Munților Apuseni datorită rolului de baraj natural pe care îl joacă ansamblul muntos în calea advecției maselor de aer vestice.

Drept urmare, apar modificări însemnate, de la vest la est, a valorii temperaturii aerului.

Astfel, pe întreaga suprafață a Câmpiei Crișurilor, precum și în părțile joase ale dealurilor piemontane, media anuală are valori cuprinse între 10-11°C.

Temperatura medie a lunii celei mai calde este de 22°C (în sud), 21°C (în nord), iar a celei mai reci între -1°C și -2°C; rezultă de aici o diferență (amplitudine) de 22-23°C, mai redusă decât în câmpia Română, ceea ce arată o nuanță mai oceanică, sub raport termic, a climatului.

Luna cea mai rece este ianuarie, cu o media de -1°C la limita cu dealurile până la Oradea, cu ușoare tendințe de scădere spre vest. Pe aliniamentul Barcăului media este de -2°C, iar la limita nordică a câmpiei se ajunge la -3°C.

Luna cea mai caldă este iulie și are o medie de 21°C. Izoterme de 21°C urmează contactul cu dealurile până la aliniamentul Oradea- Valea lui Mihai.

Precipitațiile. Repartiția și regimul precipitațiilor atmosferice sunt strâns legate, mai ales de valorile umezelii aerului și de gradul de înnorare, care variază în funcție de etajarea reliefului pe verticală. Drept urmare, precipitațiile atmosferice prezintă o creștere sensibilă a cantității lor, pe măsură ce relieful crește în altitudine.

Astfel, dacă în Câmpia Salontei media anuală este între 500-600 mm, în restul Câmpiei Crișurilor ea este între 600-700 mm, în zona de dealuri între 700-1000 mm, în munții joși între 1000-1200 mm ca în munții Bihorului să depășească 1400 mm.

Precipitațiile sunt de 630 mm anual, cad 115-130 zile pe an, fiind mai abundente în lunile mai și iunie, mai ridicate decât în alte zone similare din țară, datorită poziției și maselor de aer venite din vest.

Vântul. Regimul vântului este determinat de caracterul, succesiunea și frecvența sistemelor barice și a proceselor circulației atmosferice din țara noastră. O influență deosebită o are relieful munților Apuseni, care provoacă modificări esențiale ale direcției și vitezei vântului.

Predomină vânturile de vest, iar în sud bate Austrul, o componentă mediteraneeană. Există, pe fondul climatului de câmpie, o nuanță oceanică (în nord și centru) și una submediteraneană (în sud).

Din urmărirea datelor de observații s-a ajuns la concluzia că, în județ, vânturile de sud sunt cele mai frecvente, vânturile din nord au o frecvență medie, iar frecvența vânturilor de vest este variabilă.

În timpul verii, potențialul termic este relativ ridicat, față de alte câmpii din țara noastră, deoarece masele de aer vestice sunt mai răcoroase. În timpul iernii, partea mai înaltă a câmpiei are temperatura aerului ceva mai ridicată decât partea sa joasă.

Deoarece nu are intervale de uscăciune și secetă excesivă în timpul verii, nici geruri intense și persistente iarna, clima acestei regiuni este deosebit de favorabilă culturilor agricole, iar în partea mai înaltă a ei chiar dezvoltării pădurilor de foioase.

Această regiune a țării are un climat temperat continental moderat, de câmpie, influențat de masele oceanice din vest (împinse aici de anticiclonul Azorelor), de masele subtropicale (ciclonii mediteraneeni), de cele polare maritime (ciclonii nord-atlantici) și de masele polare continentale (anticiclonul est-european), ultimele două, fiind adesea în alternanță.

Masele de aer vestice și sud-vestice sunt dominante, prezintă umiditate ridicată care se impun primăvara mai ales. În timpul verii, în mod special în sud și centru se resimt influențele maselor de aer tropical. Aceste influențe se resimt și pe perioada iernii când sunt determinate dezghețuri și ridicări bruște de temperatură. Toamna se resimt influențele maselor de aer polar maritim ce impun răciri și creșteri ușoare de precipitații, iar iarna în alternanță cu masele din est, aduce geruri, în special în partea nordică.

Carpații prezintă o influență aparte, apărând câmpia de invaziile de aer polar, rece, maritim și continental din nord, nord est și est. Ca urmare, în această regiune viscolele de iarnă sunt rare.

În această regiune vânturile specifice sunt vânturile de Sud și vânturile de Nord.Vânturile din Est, vara prezintă o frecvență mai mare, cu deosebire la nord de Oradea, dar și pe culoarele văilor ce vin din munte și deal. Tot vara se identifică și vânturile din vest.

1.5 VEGETAȚIA ȘI FAUNA

Sensibilă la cele mai mici variații climatice, vegetația din cuprinsul județului se grupează în asociații, ținând seama mai ales de acest factor fizico-geografic. Ca urmare, în funcție de climat, fondul dominant al ei este central-european.

Etajarea climatului în funcție de desfășurarea reliefului impune o zonalitate verticală deosebit de evidentă în repartizarea vegetației.

Pe lângă acești factori principali, o serie de factori secundari, ca de exemplu orientarea și expunerea culmilor, particularitățile microclimatice, structura petrografică, particularitățile chimice ale unor soluri, poziția în apropierea suprafeței terenuriloe a apelor freatice, existența locală a unor acumulări de ape, au dus la conturarea unor aspecte particulare în cadrul zonelor de vegetație. La toate acestea, trebuie să mai adăugăm și acțiunea omului care a intervenit ca un factor deosebit de activ în modificările permanente ale vegetației naturale.

În funcție de etajarea condițiilor fizico-geografice existente și de întrepătrunderea acestora, în cadrul județului se desfășoară, de pe cele mai înalte culmi muntoase ale Bihorului până în Câmpia Tisei, o vegetație subalpină, o vegetație a domeniului forestier și o vegetație de silvostapă.

Vegetația domeniului forestier are extensiunea cea mai mare, fiind localizată în regiuni foarte variate fizico-geografic, de la petice de păduri care apar răzleț chiar și în câmpii, până în zona montană. Ea se individualizează în etajul coniferelor, etajul fagului și etajul stejarului.

Etajul stejarului se desfășoară din câmpii, urcând până la circa 500 metri, în Dealurile Crișurilor. Este caracteristică prezența dominantă a gorunului, cu un strat arbustiv destul de slab reprezentat, cum ar fi păducelul, sângerul, cornul și altele. (Pop Ioan, 1968)

În Câmpia înaltă (Câmpia Călacei, a Miersigului, a Marghitei etc.), în bazinul inferior al văii Roșia, pe unele dealuri din Țara Beiușului, precum și în Câmpia Nirului apar, fie pure, fie în amestec, unele petice de pădure de stejar pedunculat, de cer și gârniță.

Vegetația de silvostepă avea odinioară o mare răspândire în Câmpia joasă a Crișurilor. Din vechile păduri au mai rămas azi câteva petice, cum sunt de exemplu pădurile Rădvani și Cughid. Pajiștile naturale care au rămas sunt alcătuite mai ales din elemente halofile, datorită proceselor avansate de sărăturare, care se desfășoară în partea joasă a Câmpiei Crișurilor, ca Plantago tenuiflora, Puccinellia distans, Eleocharis palustris etc.

Fauna cuprinsă pe teritoriul județului este alcătuită din elemente faunistice central-europene în regiunile deluroase și montane și din elemente panonice în Câmpia Crișurilor, asociate în zone și etaje faunistice ce corespund, aproximativ, cu zonele și etajele de vegetație.

Fauna este caracteristică silvostepei și pădurilor de stejar (rozătoare, păsări etc); există și rezervații de dropii. La Satchinez (unde există o rezervație de faună) se întâlnesc numeroase specii de păsări, unele în pasaj.

Fauna pădurilor are o importanță deosebită, mai ales prin prezența din ce în ce mai însemnată a formelor de importanță cinegetică. Pe lângă acestea, prezente azi datorită repopulării lor, mai apare râsul, veverița, jderul de pădure, mistrețul, căpriorul etc. Lunca pădurilor este deosebit de bogată și în păsări, cum ar fi: buha, corbul, și mai ales fazanul.

1.6 SOLURILE

În funcție de condițiile pedogenetice, pe teritoriul județului poate fi întâlnită o gamă foarte variată de soluri zonale: solurile etajului de pajiște subalpină, solurile domeniului forestier, solurile silvostepei, la care adăugăm solurile azonale.

Cele predominante sunt molisolurile (cernoziom, cernoziom levigat), cu humus și fertilitate ridicată. Local apar soluri sărăturoase (halomorfe), lăcoviști (soluri hidromorfe), soluri de luncă și soluri nisipoase (în Câmpia Carei).

Nisipul este o rocă psefitică necimentată, caracterizată prin permeabilitate și necoerență. Particulele componente, luate fiecare separat, sunt foarte dure și rezistente la alterare, dar lipsa unui liant face ca roca, în ansamblul ei, să fie ușor atacată de agenții externe. Datorită necoerenței particulelor, precum și a golurilor existente între acestea, nisipurile sunt foarte permeabile. Prin umectare până la saturație sau prin înghețare, ele devin însă impermeabile.

Datorită permeabilității accentuate a nisipului, circulația internă a apelor este intensă, pe când cea superficială este intermitentă. Din această cauză, văile nu se pot adânci până la nivelul freatic, rețeaua hidrografică primind, astfel, un caracter intermitent. Văile sunt rare și separate de vaste interfluvii uniforme.

În morfologia nisipurilor, un rol important îl au condițiile climatice în care este modelat relieful, natura componenților și vegetația. (R. Petrea, 2001)

Dintre factorii climatici, cel mai intens își pune amprenta asupra morfologiei nisipurilor, precipitațiile. Cu cât climatul este mai secetos și vântul mai puternic cu atât relieful eolian, reprezentat prin toate formele sale, va fi mai bine exprimat.

În regiunile temperate umede, în prezența vegetației, este caracteristică forma convexă a versanților, care sub protecția covorului vegetal și a păturii de sol, se menține un timp mai îndelungat și aspectul neted și larg al interfluviilor, datorită rețelei hidrografice rare.

1.7 HIDROGRAFIA

Hidrografia din regiunea Bihor cuprinde râuri, lacuri și ape subterane. Râurile din cuprinsul județului aparțin bazinului hidrografic al Crișurilor, fiind reprezentate prin: Barcău, Crișul Repede, Crișul Negru și afluenții acestora.

Barcăul la care vom face referire este principalul râu care traversează localitatea Mihai-Bravu. Barcăul, ( suprafața bazinului este de 1977 km²; lungimea este de 118 km) cu izvoarele în zona nord-estică a munților Plopișului, pătrunde pe teritoriul județului după ce a străbătut defileul sălbatic de la Marca. Străbate de la est la vest depresiunea simetrică a Suplacului, străjuită de dealurile Bistrei și ale Dumbrăviței, după care taie în curmeziș, până la frontiera de stat, Câmpia Barcăului, printre maluri joase, pe care le poate depăși foarte ușor, la ape mari. Acest ultim aspect a determinat necesitatea ca în apropierea frontierelor de stat să fie îndiguit pe circa 15 km. În cuprinsul județului are o pantă redusă de scurgere, între 2 și 0,4 m/km și primește următorii afluenți: în nord Inodul, Valea Rece, Sînicolaul și Ierul, iar din sud Bistra, Gepișul, Almașul, Biharie. Dintre afluenți cel mai important este Ierul.

În cuprinsul județului primește cei mai însemnați afluenți din sud, cum ar fi: Valea Bistra, Valea Ghepișului, cu izvoarele în munții Plopișului și Valea Almașului și a Bihariei, cu izvoarele în Dealurile Oradiei. Aportul de ape în colector, realizat de acești afluenți este destul de redus, cu toate că media anuală a precipitațiilor cuprinsă între 600-800 mm este destul de însemnată. Cauza trebuie căutată în suprafețele bazinelor, care sunt destul de puțin extinse în suprafață. Din nord, Barcăul primește Valea Inolului, Valea Egerului, Valea Rece și Valea Sânnicolaului, al căror aport de ape în colector este și mai neînsemnat.

Încă în avale de defileul de la Marca, Barcăul străbate un șes aluvial, unde panta de scurgere este foarte redusă. Datorită acestei situații, profilul longitudinal al râului este de echilibru relativ, iar cursul apei leneș și meandrat.

Afluenții de pe partea dreaptă a Barcăului au înaintat regresiv foarte mult împingând cumpăna apelor până aproape de Valea Ierului.

Din dreptul localităților Hodoș și Vaida, Barcăul curge prin Câmpia Crișurilor, plană și uniformă, aflată altitudinal în jurul valorii de 100 de metri. Singurele „denivelări” sunt reprezentate de vechile meandre ale Barcăului, astăzi îndiguit și „corectat”, precum și de albiile unor cursuri de apă cu caracter temporar. Porțiunile joase ale câmpiei sunt acoperite cu apă în timpul ploilor, iar Barcăul constituie o permanentă amenințare pentru spațiile limitrofe.

Roșiori, ultimul afluent al Barcăului se varsă în colectul său în perimetrul localității Mihai-Bravu. Are o lungime de 19 km., o pantă medie de 3 ‰ și un coeficient de sinuozitate de 1,35.

Lacurile naturale sunt într-un număr foarte redus, fiind un element nesemnificativ în peisajul județului. Mai importante sunt lacul: Tăul Mare din masivul Biharia, Lacul Șerpilor și Lacul cu Stuf din vecinătatea municipiului Salonta.

Mai importante sunt lacurile artificiale realizate pentru satisfacerea unor cerințe economice. În acest sens exemplificăm amenajările piscicole din vecinătatea localității Cefa (cca. 700 ha), Homorog (cca. 105 ha), Mădăras( cca. 30 ha). Acestora li se adaugă acumulările cu scop complex: Leșu de pe Valea Iadului (28,3 mil.m3), Tileagd, de pe râul Crișul Repede, acumulările nepermanente Șimian(4,6 mil. m3), Galoșpetreu(46 mil. m3) de pe Valea Ierului, precum și o serie de acumulări locale pentru satisfacerea necesarului de apă în irigații, alimentare cu apă sau pentru atenuarea viiturilor (Vășad, Valea lui Mihai, Diosig, Sălacea, Gepiu, Călacea).

În funcție de condițiile litologice, structurale, climatice, precum și de particularitățile drenării și dinamicii lor, apele subterane din județul Bihor prezintă o mare varietate. Se deosebesc astfel ape subterane freatice și de adâncime.

Apele de adâncime constituie strate acvifere cu nivel sub presiune, care poate fi ascensional sau artezian. Regimul lor depinde de structura geologică, de posibilitățile de alimentare din orizonturile freatice superioare și, în foarte mică măsură, de condițiile climatice. Ele sunt legate de prezența formațiunilor sedimentare, reprezentate prin alternanțe de nisipuri, nisipuri argiloase, argile și marne, uneori nisipoase, la care se adaugă, local pietrișuri mărunte. Aceste strate acvifere se dezvoltă în zona de câmpie și de dealuri, fiind absente în formațiunile din regiunea montană. În general, aceste ape au o mineralizare redusă, ceea ce creează posibilitatea să fie utilizate în alimentarea cu apă potabilă a unor localități, ca de exemplu Salonta, Beliu, Beiuș, Diosig etc.

Un caz particular îl reprezintă apele de adâncime legate de sistemul de falii, care afectează fundamentul regiunii din vestul Munților Apuseni. Astfel, în zonă au fost puse în evidență ape intens mineralizate, cum este cazul celor carbogazoase de la Tinca, și ape geotermale, cum este cazul la , Băile Felix, Băile 1 Mai sau Răbăgani. (Pricăjan A.,1972)

Apele freatice sunt cantonate în nisipurile și pietrișurile din lungul luncilor, ale conurilor de dejecție, în pânzele aluviale ale câmpiilor joase sau înalte și în terase.

Apele sunt bogate în arealele conurilor Barcăului, cu adâncimi de 0-5 m în câmpia joasă și 5-10 m și chiar 15 m, sub fruntea treptelor sau sub deal.

Apele de adâncime apar uneori sub formă de izvoare pe linii tectonice sau în foraje. Pe aliniamentele de falii de la contactul cu dealurile există și ape trermle. Aceste ape termale sun folosite pentru încălzirea locuințelor, a serelor, pentru uscarea cerealelor, ca apă menajeră, sanitară sau tehnologică. În prezent, în localitatea Mihai-Bravu există deja două foraje de apă termală.

1.8 AȘEZĂRILE RURALE

Pe arealul de la Nord de Oradea, mai ales pe Barcău și Ier, satele apar mai mari, tendința către adunat este mai puternică, dezvoltarea agriculturii și viticultura este mai accentuată.

Mihai-Bravu este o localitate de coloniști. Este situată în partea sudică a localității Roșiori. Cele două localități sunt separate doar de o singură stradă. În anii 1920, optzeci de familii din Beiuș au primit loc de casă pe fosta moșie a familiei Esterházy.

Datorită așezării colinare și a solului, teritoriul comunei Roșiori este ideal pentru cultivarea diferitelor specii de vii. Comuna aparține bazinului hidrografic al Barcăului și al Văii Ierului.

Localitatea Roșiori a fost atestată documentar din perioada migrațiunii tătarilor și a existat ca localitate de sine stătătoare până în anul 1968 când, prin reorganizarea administrativ teritorială, a fost desființată și unificată cu comuna Diosig.

În 2003 a avut loc o restructurare a comunelor din județul Bihor astfel că localitatea Roșiori s-a desprins din comuna Diosig devenind ea însăși comună.

Tabel nr.1 Structura populației după etnie:

Tabel nr.2 Structura populației după religie:

Tradiții și obiceiuri de peste an

De „Sfântul Ignatie” la români este datina de tăiere a porcului pentru Crăciun și de pregătire a bucatelor specifice (tradiționale): cârnați, caltaboși, sângerete, slănină, șuncă, jumări, precum și alte feluri de mâncare din pulpe, costițe și restul de carne.

Sărbătoarea Nașterii Domnului este marcată de numeroase datini și credințe, începând din ajunul Crăciunului, când ulițele satelor răsună de glasurile cetelor de colindători și terminând către Bobotează. Acestea fac din sărbătorile de iarnă unele dintre cele mai frumoase manifestări spirituale ale poporului român.

Bradul de Crăciun este o datină veche, pe care unii o consideră de origine precreștină, simbolizând pomul vieții. Alții îi conferă o semnificație creștină, ca pom al cunoașterii binelui și a răului, care împodobit cu mere roșii, amintește de păcatul originar. Până în secolul al XIV-lea această datină era considerată păgână și consta în împodobirea caselor cu crenguțe de brad și oferirea de cadouri celor dragi, cu ocazia Crăciunului.

Jocul „caprei” pe acompaniament muzical, este un ritual străvechi cu elemente și simboluri arhaice de cult, utilizat cu scopul de a aduce rodnicie gospodarilor în anul viitor, la fel cum ei aruncă boabele de grâu, orz sau porumb în fața caprei care joacă.

Capra nu este decât un om travestit, înconjurat de alți colindători cu măști și costumație specifică, ce cântă și dansează o dată cu jocul caprei. Cu ajutorul unui băț, cel travestit mișcă buza de jos a caprei care scoate un clămpănit în ritmul muzicii de acordeon, fluier, vioară, tobă etc. Prin dansul și muzica lor, prin strigăte, mișcări și costumație caraghioasă se mărește nota de umor și veselie a datinei.

În această noapte, în toate casele trebuie să fie lumina aprinsă și mai ales la icoana Domnului Nostru Iisus Hristos. De asemenea, tinerii și copiii umblă cu colindatul pe la casele oamenilor, dar mai cu seamă cu plugușorul, urând bucurie, fericire, noroc, belșug și sănătate tuturor.

Există diverse datini și credințe care tind spre superstiții, prin care omul caută să-și cunoască viitorul, să alunge duhurile rele sau să-și creeze condiții prielnice pentru obținerea unor recolte bogate.

Plugușorul este una dintre cele mai vechi și mai frumoase datini ale poporului român din seara Sfântului Vasile sau de Revelion. Rădăcinile lui de pierd în negura vremurilor, datina fiind strict legată de agricultură, una dintre îndeletnicirile de bază ale poporului român.

Această datină este pregătită din timp de tineri și adulți care se formează cete de trei până la șase oameni, pregătindu-și zurgălăii, clopoțeii, tălăngile, buhaiele, bicele și traista pentru depozitarea câștigului. De asemenea, cu multă atenție își pregătesc textul plugușorului. Pe tot parcursul urării se cântă din buhai, se face zgomot cu clopoțeii, cu tălăngile și, în mod special, cu zurgălăii, iar în timpul refrenului se pocnește din bice.

Paștele, această admirabilă sărbătoare, cuprinde în sine întreaga lumină harică și bucurie sufletească pe care o resimte fiecare credincios la marele praznic al Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos. Este o sărbătoare care, din punct de vedere calendaristic, guvernează întregul ciclu de sărbători creștine ale anului bisericesc.

Floriile reprezintă una din marile sărbători cinstite dintotdeauna de poporul român de pretutindeni. În această zi, la sfârșitul Sfintei Liturghi, la biserică se împart oamenilor flori și crenguțe de salcie cu mâțișori, după ce au fost miruiți. Acestea sunt aduse la biserică în ajunul Floriilor sau chiar în această zi, sunt slujite și apoi împărțite tuturor.

În noaptea de Înviere toată lumea merge la biserică pe la miezul nopții având la ei un ou roșu pe care îl vor lăsa la biserică. La sfârșitul Sfintei Liturghi oamenii iau paști de la biserică, adică anafură sau pâine din grâu curat cu vin roșu, pregătită în mod special și sfințită de preot, ce se consumă înainte de a mânca, de Sfintele Paști. Pasca sfințită la Paști se poate păstra ca leac sau se amestecă puțin în hrana oamenilor sau a animalelor.

Un alt obicei practicat în localitatea Mihai-Bravu este ca în prima duminică după Paști, lumea merge la cimitir, pentru a da pomană pentru sufletele morților. Preotul merge la fiecare mormânt unde ține o mică slujbă de pomenire a morților. Mormântul este acoperit de trei „pause” mari și șapte mai mici, mai există un coș cu ouă roșii, cozonac și prăjituri. După ce preotul a trecut pe la toate mormintele, acesta mai ține o scurtă slujbă, după care se dau pomană tot ce este pe mormânt.

Acestea sunt doar câteva dintre tradițiile și obiceiurile din acestă localitate pe care oamenii le păstrază și le înfăptuiesc cu sfințenie.

AGRICULTURA

Acest areal prezintă condiții geografice favorabile ca relief, climă și soluri. Este arealul cu cea mai mică energie de relief, cu talvegurile cele mai puțin înclinate, cu cele mai extinse suprafețe de divagare și cu apă freatică la foarte mici adâncimi. Folosirea agricolă intensă și permanentă a solicitat îndiguiri și desecări pe cele mai mari areale.Câmpia este dominată de culturi de câmp, iar în câmpia înaltă subcolinară se întâlnesc și: viță de vie, pomi fructiferi, plante tehnice, uneori și pajiști.

Între cerealele cultivate în acest spațiu se numără grâul, porumbul, secara, orzul, ovăzul. Iar dintre plantele tehnice se plasează pe un loc important floarea soarelui și sfecla de zahăr.

Legumele s-au extins în lunci, pe locurile cu posibilități de irigare, se cultivă în câmp, solarii și sere. Plantele furajere au ca dominantă lucerna și trifoiul. Ambele se cultivă pe suprafețe mari, dar lucerna apare mai des pe terenuri joase. În nord areale mari se găsesc pe aliniamentul Tășnad-Săcueni-Roșiori.

La Nord de Barcău vița de vie se extinde pe glacisurile de la Est de Câmpia Ierului (Diosig-Săcueni-Tășnad-Ardud) etc.

Creșterea animalelor este o preocupare de bază, reprezentând o pondere de circa 40% din producția agricolă. Există o importantă bază furajeră formată din cultura plantelor de nutreț, porumb (mai ales pentru porcine) și din pășuni (pentru ovine și bovine în special). Tradiția în creșterea porcinelor și bovinelor are un rol aparte. S-au conturat unele complexe și ferme mari.

Capitolul II

2.1 Evaluarea potențialului hidrogeotermal. Caracteristici generale

Cercetarea zăcămintelor hidrogeotermale din România a început în anii 1962-1965 prin săparea primelor sonde în Câmpia de Vest: , Felix, Călacea și . Până în prezent au fost forate și au dat indicații geotermale circa 200 de sonde, cvasi-totalitatea acestora fiind finanțate de la bugetul statului, în cadrul programelor de cercetare geologică și executate de firmele Transgex SA (fostul IPEG Cluj) și Foradex SA (fostul IFLGS București). Punerea în producție și exploatarea experimentală a peste 100 de sonde geotermale în ultimii 20 de ani a permis evaluarea resurselor și a rezervelor exploatabile de căldură a sistemelor hidrogeotermale din România.

Puterea totala instalată prin actualul parc de sonde și doar pentru utilizări energetice este de peste 320 MW (considerând o temperatură de referință de 30°C), din care, în prezent, se utilizează efectiv 137 MW prin exploatarea a circa 60 de sonde care produc apă cu temperaturi cuprinse între 55 și 115°C.

Operațiunile geotermice se desfășoară în 25 de localități din România, prin producerea a 60 de sonde care asigură o economie anuală de circa 35000 tone echivalent petrol-tep-(peste 90 % din energia extrasă se obține în regim artesian). Resursele geotermale ale României au permis ca la începutul anilor 1980, pe baza unei gândiri coerente și unitare, să se dezvolte o mini-industrie care valorifică această energie, economia de combustibil depășind 50000 tep pe an.

Principalele utilizări sunt:

ș încălzire spații și preparare apă caldă menajeră;

ș încălzire sere;

ș uscarea lemnului;

ș pasteurizarea laptelui;

ș topirea inului și a cânepii;

ș creșterea intensivă a peștilor etc

În scop balneoterapeutic sunt utilizate circa 30 de sonde ( cu un debit total de peste 360 l/s, avand temperaturi cuprinse între 38 și 65°C) care asigură funcționarea a 16 stațiuni termale, în care se tratează 500000 persoane/an. Sunt în funcțiune, de asemenea, 24 de ștranduri și șapte piscine acoperite.

Fig.2.Utilizarea energiei geotermale în România

Economia totală de energie realizată anual este de peste 35000 tep, repartizată după cum urmează:

ș încălzire spații 36%

ș încălzire sere 23%

ș procese industriale 7%

ș piscicultură 2%

ș balneologie 32%

Dispunerea resurselor la nivel național

Cercetările geologice pentru delimitarea “siturilor” geotermale, desfășurate pe parcursul a peste cinci decenii în România au fost strâns talonate în aceeași perioadă de activități de studii, cercetare, proiectare, testare, a unor instalații de valorificare la suprafață, multe fiind realizate ca aplicații demonstrative, fundamentate tehnic și economic, țintind consacrarea unor tehnologii, echipamente, materiale specifice care să asigure eficiența energetică a aplicațiilor realizate în diferite zone ale țării.

Acviferele geotermale – apă conținută în structuri geologice poroase ( soluri nisipoase saturate, calcare sau gresii fisurate) care ia temperatura rocilor în care este cantonată – sunt interceptate prin intermediul forajului ( sonde geotermale echipate corespunzător pentru producție). În funcție de temperatura acviferelor geotermale deschise prin foraj, în România se poare vorbi de existența geotermiei de joasă entalpie, care se referă la ape de adâncime, cu temperaturi situate de regulă în intervalul 25 – 60°C și, respectiv, geotermia de medie temperatură – ape mezotermale cu temperature între 60 și 100°C, până la maximum 125°C.

În România, explorarea resurselor de energie geotermală a început în anii 1960, deoarece țara are resurse considerabile de energie geotermală de joasă entalpie (40 – 120°).

În prezent, există mai mult de 200 de foraje realizate ( de la 800 la 3500 metri adâncime). Cele peste 200 de sonde geotermale forate până în prezent au confirmat prezența unor resurse geotermale semnificative în anumite zone din România (fig.3).

În perioada 1995-1999 s-au mai efectuat încă 14 noi foraje de ape geotermale, la adâncimi cuprinse între 1500 și 3000 m, pe baza fondurilor provenite din bugetul statului, foraje care au înregistrat rezultate bune, doar două dovedindu-se neexploatabile.

În prezent forajele se execută într-un ritm de 1-2 pe an, datorită limitărilor financiare de la buget, dar și faptului că există deja multe sonde promițătoare care așteaptă să fie utilizate. În zonele cu potențial geothermal cunoscut, sondele de cercetare geologică au fost astfel proiectate și executate încât să poată fi utilizate și ca sonde de producție sau injecție.

Fig.3 România – Sisteme Geotermale exploatate prin foraj și zone de perspectivă (sursa:Transgex)

2.2 Particularitățile fizico-chimice ale apelor

Datorită complexității, apele minerale prezintă individualitate fizico-chimică la care participă atât structura diferențiată supramoleculară a apei, cât și echilibrul ionic specific fiecărei ape minerale, aceste două stări intercondiționându-se reciproc (Teleki & colab., 1984). Caracterul unei ape minerale este dat de felul ionilor din apă, numărul particulelor în soluție și raportul unor ioni față de alții. Deși mediile științifice nu au căzut de acord asupra unei clasificări unanime a apelor minerale, în principiu, în clasificarea generală a acestora, se ține seama de trei factori fizico-chimici, respectiv: temperatura, compoziția chimică și osmolaritatea.

Temperatura în urmă a numeroaselor studii hidrogeologice și geofizice, realizate de-a lungul timpului, se cunoaște faptul că arealele geografice ale Crișanei și Banatului au cele mai mari valori termice din țară. Astfel, pe teritoriul județului Bihor, se găsesc zăcăminte hidrominerale a căror temperatură este cuprinsă între 24 – 90˚ C. Cele cu temperaturi foarte ridicate sunt incluse în categoria apelor hipertermale: Oradea, Borș, Ciocaia, Săcueni, Sânicolaul de Munte, Cheșereu, Sarcău, Marghita, Beiuș, Răbăgani. În prezent, compoziția chimică a apelor minerale se reprezintă după tabloul ionic al apei, stabilit de chimiștii Lyman, Fleming, Hintz și Grünhut ce redă balanța ionilor existenți în apa minerală. (Stoicescu, 1982) Mineralizarea totală oferă indicații asupra posibilităților de folosire în cura internă sau externă, precum și asupra măsurilor tehnice generale ce trebuie luate în instalațiile respective. Referitor la compoziția chimică, în arealul Băile Felix apele termale sunt oligominerale (oligometalice), dar conțin cantități mici de bicarbonați, sulfați și calciu și sunt slab radioactive (0,37 milimicroCurie/l). Mineralizarea acestor ape este cuprinsă între 0,7 – 1,1 g/l. De asemenea, mineralizarea totală este în strânsă legătură cu osmolaritatea ce reprezintă concentrația moleculară a particulelor osmotice într-o soluție respectiv apele care se situează sub 1g/l (1g/dm3 ) sunt oligominerale sau acratice, apele cu presiune osmotică echivalentă cu aceea a serului sanguin care au mineralizarea totală între 8 – 10 g / dm3 (280 – 320 mOsm) sunt izotone, apele cu mineralizarea totală sub acest interval sunt hipotone, iar cele cu mineralizarea peste acest interval sunt hipertone (Stoicescu, 1982) și (Vernescu, 1988). Din acest punct de vedere, pe teritoriul județului Bihor se disting: ape oligominerale sau acratice (Băile Felix, Băile 1 Mai, Finiș, Cusuiuș, Albești, Oșorhei, Salonta, Răbăgani, Stâna de Vale, Criștiorul de Sus, Ceica), ape hipotone (Oradea, Borș, Livada de Bihor, Marghita, Ciocaia, Săcueni, Sânicolau de Munte, Chișlaz, Balc, Sarcău, Mădăras, Ciumeghiu, Beiuș, Mihai Bravu, Tămășeu, Parhida) și ape hipertone (Băile Tinca, Cheșereu).

Pe baza acestor proprietăți fizico-chimice, apele (termo)minerale de pe teritoriul județului Bihor prezintă diverse acțiuni farmacodinamice și indicații de cură. De exemplu: Apele termale din Stațiunea Băile Felix sunt indicate atât pentru cure cu scop profilactic, cât și pentru tratamentul terapeutic și recuperatoriu al afecțiunilor reumatice, neurologice, ginecologice, cât și bolile endocrine, de nutriție și metabolism. Marghita este o localitate balneoclimaterică de interes local, sezonieră care dispune de apă termominerală bicarbonată, clorurată, sodică, hipotonă, hipertermală, cu o temperatură de 64˚ C și o mineralizare de 3228,71 mg/l. În prezent, aici se derulează un proiect referitor la punerea în circuitul turistic al “Parcului balnear din Regiunea de Nord – Vest”. Apele termale din aceste stațiuni se utilizează în bazele de tratament sub forma băilor bazine acoperite, vane sau piscine. Alături de stațiunile balneare consacrate, pe teritoriul județului Bihor există numeroase localități unde apele termale sunt aduse la zi prin foraje și valorificate empiric în ștranduri termale (Oradea, Livada, Tămășeu, Săcueni, Sânicolau de Munte, Sărsig, Balc, Mădaras, Aleșd, Beiuș, Răbăgani). Oradea se găsește deasupra unui important zăcământ termal, exploatat sub forma forajelor, cu ape minerale hipotone, hipertermale cu temperaturi ridicate (între 40 – 90°C). Tămășeul dispune de ape minerale feruginoase, carbogazoase, bicarbonatate, sodice, hipotone cu o mineralizare de 6638 mg/l. Cheșereu dispune de apă bicarbonatată, clorurată, sodică, hipotonă, hipertermală, cu o temperatură de 88° C. Pe lângă aceste locații unde apele termale/minerale sunt exploatate controlat, în regim de ștranduri, în județul Bihor mai sunt și alte localități cu ape termale: în satul Mihai Bravu din comuna Roșiori există un ștrand cu apă termală care este folosit însă pe post de „băi comunale”, pe teritoriul satului Roșiori există o sondă în funcțiune unde apa curge „la voia întâmplării”, iar alte foraje de ape termale se găsesc la Salonta, Ciumeghiu, Chișlaz și Borș. Alături de apele termale, trebuie menționate apele minerale folosite în cure externe și interne sau îmbuteliate și în acest caz se remarcă stațiunea Stâna de Vale cu apă minerală feruginoasă, hipotonă, îmbuteliată sub denumirea de “Izvorul Minunilor”. În satul Parhida, ape minerale din foraj se îmbuteliază sub denumirea de apă minerală „Lithinia”, caracterizată prin prezența litiului.

În județul Bihor, ape minerale se mai găsesc la Finiș, Cusuiuș, Albești (ape oligominerale), Pădurea Neagră, Criștioru de Sus (ape minerale feruginoase), Oșorhei (ape minerale sulfuroase, oligominerale) și Ceica (ape minerale bicarbonatate, carbogazoase). (Teodoreanu Elena & colab., 1984)

2.3 Bazinul hidrogeotermal din Câmpia de Vest – Caracteristici generale

După cum se observă din figura prezentată anterior (fig.3), cele mai multe zăcăminte geotermale sunt localizate în partea de vest a României, respectiv în partea de est a Bazinului Panonic, o mare depresiune intramontană neogenă, formată după ce regiunea Carpatică a fost afectată de tectogeneza miocenă. Bazinul s-a format prin întinderea și subțierea litosferei, însoțită de scufundarea începută în Badenian și continuată cu viteză mai mare în Panonian. În această perioadă s-au acumulat cantități însemnate de sedimente, cu grosimi de până la 4000 m în zona Câmpiei de Vest a României. Subțierea litosferei a condus la apariția unei importante anomalii termice, fluxul geotermic natural având valori de 85 – 100 mW/m². Bazinul Panonic este astfel cea mai “caldă” regiune din Europa Centrală și de Est. Zăcămintele geotermale localizate în rocile permeabile ale Câmpiei de Vest sunt rezultatul acestui flux geotermic natural ridicat. Acestea se compun fie din acvifere închise multi-stratificat de întindere regională localizate la baza Panonianului Superior, fie din acvifere de întindere relativ mică, localizate în rocile Panonianului Inferior sau în rocile sedimentare fisurate ale fundamentului scufundat ( de exemplu calcare și dolomite mezozoice, ca în cazul zăcămintelor din zona Borș – Oradea – Băile Felix – Băile 1 Mai ).

Acviferul geotermal panonian este multi-stratificat și închis, pe o suprafață de aproximativ 2500 km², în lungul graniței de vest a României, de la Satu Mare, în nord, până la Timișoara și Jimbolia în sud. Acviferul a fost investigat prin circa 80 de sonde geotermale, care pot fi toate utilizate pentru producție și din care 37 sunt exploatate în prezent.

Temperaturile apelor geotermale sunt cuprinse între 40 și 120°C, sursa de căldură fiind partea superioară a mantalei terestre ( astenosferă ) și/sau camerele magmatice, situate la diverse adâncimi în crusta terestră. Gradientul geotermic natural este în această zonă de 45 – 55 °C/km. Mineralizația fluidelor geotermale din această zonă este de 4-5 g/l și majoritatea au un potențial ridicat de depunere de crustă (carbonați). Conținutul de gaze dizolvate variază între 0,8 și 2,0 Nm³/m³, mai ales metan, acestea putând fi separate la suprafață în degazoare speciale și, astfel, ar putea fi utilizate, de exemplu, pentru arderea în cazane, ducând la o creștere cu 15 – 20 % a fluxului de căldură furnizat de sondă. Majoritatea sondelor produc artesian.

Energia furnizată anual de aceste sonde geotermale este de aproximativ 19000 tep, la o putere instalată de aproximativ 55 MW. Rezervele exploatabile de căldură pentru următorii 10 ani, cu sondele existente, sunt estimate la peste, 1.2 x 10 la puterea 18 J. Dacă se ia în considerare forarea de noi sonde și generalizarea producției prin pompaj, resursele de căldură sunt de peste 9.0 x 10 la puterea 18 J în următorii 20 de ani.

Energia geotermală din acest perimetru este utilizată pentru încălzirea serelor (34 ha), termoficare (2460 apartamente), prepararea apei calde menajere (2200 apartamente) și, în 7 cazuri, pentru procese tehnologice (uscarea cerealelor, topirea inului și cânepei, uscarea produselor ceramice, uscarea lemnului).

Încălzirea sedimentelor din baza Panonianului superior (800-1200m) la temperatură de 60-80°C se datorează fluxului geotermic crescut, generate de diapirismul de manta de la baza litosferei subțiate, conform modelului extensional adoptat pentru depresiunea Panonică.

Acviferul geotermal din baza Panonianului superior permite o zonare pe verticală în complexe nisipoase care pot sta la baza realizării – în viitoarele sonde de exploatare – a deschiderii selective, pe complexe productive, în vederea interferenței între sonde apropiate și obținerea unor volume mai mari de apă pe unitate de depletare (scădere a presiunii de zăcământ).

Din urmărirea, timp de 20 ani, a efectelor exploatării asupra sondelor fără tendința de încrustare, apa geotermală este o soluție de săruri și gaze, subsaturată în condiții de zăcământ de tip bicarbonato-sodic, cu mineralizație mică (1.8 – 2.5 g/l). Nu au fost înregistrate nici fenomene de coroziune, cu excepția unor trasee prin care circulă apa ce a venit în contact cu oxigenul atmosferic. Apele geotermale pot fi deversate în emisarii de suprafață (râuri, lacuri, canale) fără restricții, fiind incluse în categoria apelor fără acțiune toxică letală. Ele au un conținut scăzut de elemente radioactive, concentrațiile radionuclizilor (radon, radiu, uranium, thoriu) se găsesc sub limita maximă admisibilă pentru apele potabile. Asociat apei geotermale există gaze dizolvate (în special metan) care separate și uscate pot fi valorificate pentru a fi arse în cazane.

Fig.4 Construcția forajului de apă geotermală 605 MIHAI- BRAVU (sursa :Transgex)

2.4 Hidrogeologia regiunii

Din studiile de arhivă sau publicate, studii care de cele mai multe ori au abordat numai anumite aspecte hidrogeologice sau suprafețe limitate areal, se cunoaște existența în regiunea de Nord Vest a țării a unor ape subterane cantonate în aproape toată seria formațiunilor ce iau parte la constituția geologică a regiunii, începând cu depozitele cuaternare și terminând cu șisturile cristaline.

Principalele sisteme acvifere existente în subsolul regiunii, dar nu în toate cazurile existente pe întreaga sa suprafață, sunt cantonate în depozitele corespunzătoare holocenului, pleistocen-pliocenului superior, ponțianului inferior, cretacicului inferior și triasicului; primele două sisteme au ape reci în timp ce ultimele trei, ape hipertermale.

2.4.1 Acviferul termal ponțian inferior

Apele termale cantonate în depozitele ponțian inferioare au constituit încă de la jumătatea deceniului trecut, datorită perspectivei de utilizare a lor ca agent energetic, obiectul unor cercetări cu interpretări regionale ce vizau fundamentarea lucrărilor geologice de descoperire de noi surse de ape hipertermale (E. Liteanu și colab., 1965). Amplificarea lucrărilor de foraj a permis detalierea cunoșterii hidrogeologice a sistemului acvifer în special pentru zona Oradea –Săcueni (G. Vasilescu și colab., 1973), elaborarea unei sinteze geologice în scopul mai bunei cunoașteri hidrogeologice a întregii Depresiunii Pannonice de pe teritoriul românesc (T. Bandrabur și colab.,1975) și chiar calcul rezervelor pentru zăcământul ponțian inferior din zona dintre Crișul Negru și Valea Ierului (G. Nechiti și colab.,1971). Toate aceste studii au condus la o bună cunoaștere a zăcământului din punct de vedere geometric, în special pentru jumătatea sudică a regiunii, dar au rămas la stadiul de ipoteze în ceea ce privește dinamica subterană cu tot ansamblul de probleme conexe. Astfel, în ceea ce privește realimentarea zăcământului, se admite încă, pe baza unor elemente geologice, că aceasta s-ar face destul de activ prin rama de pliocen aflorant, iar curgerea subterană regională ar avea o direcție generală orientată aproximativ est-vest.

Apele subterane termale cantonate în cretacicul inferior din zona Felix-1 Mai și din triasicul regiunii Oradea au făcut obiectul a numeroase cercetări de-a lungul anilor, cercetări care au adus cunoașterea hidrogeologică într-un stadiu destul de avansat.

Acest sistem acvifer, denumit uneori pentru facilitate și „complexul termal ponțian”, se dezvoltă în depozitele permiabile ale ponțianului inferior din arealul Biharea-Marghita, cu unele treceri probabile și spre partea superioară a pannonianului în zona nordică, Carei-Satu Mare. Îl găsim prezent la nord de linia Santău Mic- Biharea (interfluviul Crișul Repede- Barcău) și până la nord de cursul Someșului, dar grosimile complexului permeabil și temperaturile apei din această ultimă regiune ne fac să presupunem că el s-ar putea extinde și la nord de râul Tur. În cadrul acestei suprafețe, complexul acvifer apare la adâncimi și cu grosimi diferite, în funcție atât de condițiile strcturale locale, cât și de caracterul și intensitatea mișcărilor epirogenetice, care au imprimat complexul permeabil o eterogenitate areală din punct de vedere geometric.

Coperișul complexului termal ponțian apare în regiune la adâncimi ce variază într-un ecart de circa 500 de metri: de la mai puțin de 500 metri adâncime pe rama sud-estică a regiunii și pe structurile ridicate situate la sud-vest de Carei, până la peste 900 de metri în jumătatea sudică a acesteia, în două areale situate la vest de cursul Barcăului. Culcușul acestui complex corespunde cu patul depozitelor ponțiene.

Distribuția areală a grosimilor cumulate ale stratelor acvifere ce constituie complexul de care ne ocupăm pune în evidență variații ce merg de la grosimi de sub 50 de metri în regiunile sudică, nord-vestică și nordică ale suprafeței la valori de peste 250 de metri în regiunea centrală, în care subsidența a fost activă

Complexul acvifer termal ponțian, având ape cu temperaturi care la gura forajului variază între 35 și 38°C se manifestă în general artezian, cu presiuni de până la + 60 metri (4057 Săcueni), dar sunt și unele foraje care, în ultimii ani, au început să se manifeste intermitent, probabil ca urmare a unor fenomene de gas-lift. Hidroizohipsele complexului termal ponțian prezintă valori mult mai ridicate decât ale sistemelor acvifere superioare, ceea ce poate fi consecința exclusivă a presiunilor litostatice, deoarece trebuie să admitem că efectul unor eventuale areale de alimentare situate la cote înalte ar fi practic anulat de caracteristicile litofaciale ale sedimentelor purtătoare de ape. Curgerea subterană are un caracter convergent, foarte pregnant în regiunea sudică, ceea ce se datorează existenței unor domenii diferite de presiune ridicată, ceea ce nu susține ipoteza unei suprafețe de alimentare unice.

Potențialul complexului este variabil. Valorile transmisivității variază între 3 și 177 m²/zi cu frecvența maximă în intervalul 10-30 m²/zi; debitele de curgere liberă au variat la execuție între circa 100 m³/24 h (4040 Niuved) și 3000 m³/24 h (4058 Săcueni) cu cele mai frecvente valori în ecartul 200-500 m³/24 h.

Zăcământul ponțian inferior evidențiază o imagine hidrodinamică complexă, cu direcții de curgere convergente, generate de existența a două șenale drenate majore; aceste regiuni drenate au o cauză structural-tectonică ce se resimte prin efecte similare până la nivelul cuaternarului. Această nouă imagine hidrodinamică implică existența mai multor areale cu presiuni piezometrice ridicate, precum și mecanisme funcționale diferențiate.

Din punct de vedere genetic, apele acestui zăcământ constituie amestecuri în proporții variabile între două componente de bază. Originea acestor componente este foarte diferită. Componenta nouă provine din infiltrarea în subteran a unor ape asemănătoare izotopic cu cele ce cad astăzi în regiune în perioada rece, iar componenta veche este reprezentată de apa singenetică de tip salmastru din rocile hidrolizate.

Vechimea acestor tipuri de ape este și ea foarte diferită: componenta nouă are peste 35 000 de ani, în timp ce componenta veche poate avea minimum 2 000 000 de ani. Vârstele ambelor tipuri de ape le plasează însă pe toate în categoria apelor fosile, fără o legătură de realimentare sesizabilă.

Vitezele reale de curgere ale apelor în zăcământ sunt extrem de reduse, 0,1-0,7 m./an, în concordanță cu vârstele excepțional de mari determintă chiar pentru componenta nouă din arealul de ramă.

Interelațiile apelor acestui zăcământ cu cele ale sistemelor acvifere de deasupra și de dedesubt sunt extrem de slabe. Cu apele de medie adâncime II se pare că relația este de alimentare prin drenanță ascendentă a acestui sistem din apele termale, în timp ce schimburile cu apele din formațiunile inferioare sunt numai locale, dar au același sens ascensional.

În cadrul acestui zăcământ se pot separa trei suprafețe având caracteristici genetice și hidrodinamice oarecum distincte:

– suprafața I, plasată în părțile sud-estice și sudice ale regiunii, la limita cu regiunea colinară, se caracterizează prin prezența în proporții de peste 90% a apelor de origine meteorică, ape infiltrate prin banda de ponțian nisipos aflorant în zona colinară. Direcțiile de curgere prezintă variații subzonale, fiind Est-Vest în subzona centrală și Sud-Nord în celelalte două. Interelațiile cu acviferul subiacent sunt extrem de slabe.

– suprafața II, plasată în partea centrală a regiunii, se caracterizează printr-o participare a componentei singenetice de 10-45%. Direcțiile de curgere sunt orientate în regiunea Crasna-Barcău în general Est-Vest și cu totul subordonat Vest-Est, spre areale colectoare ce drenează apele spre nord. Interelațiile cu acviferele adiacente sunt foarte reduse.

– suprafața III, plasată în părțile nord-vestică și nordică ale regiunii, se caracterizează prin prezența componentelor singetice într-o proporție de 45-75%; componenta de realimentare meteorică s-ar putea datora unor mecanisme convective din regiunea Tiszakécske. Direcțiile de curgere au în general orientarea Vest-Est în subzona sudică (Carei-Săcueni) și Nord-Sud în cea nordică.

Din cele prezentate mai sus rezultă că acviferul termal ponțian este în mod practic lipsit de posibilitatea realimentării. În evaluarea potențialului energetic al acestui acvifer se va putea lua în considerație numai apa termală existentă în momentul actual în rezervor, exploatabilă din punct de vedere tehnico-economic și nu va putea conta pe mecanisme de exploatare a căldurii rocilor printr-un circuit hidric natural.

2.4.2 Acviferul termal cretacic inferior

Apele acestui acvifer sunt cantonate în sistem fisural, uneori chiar carstic, bine dezvoltat în partea superioară a barremian-apțianului calcaros din regiunea Băilor Felix și 1 Mai. Ca urmare a lucrărilor de foraj executate, se știe că deși cretacicul păstrează grosimi importante atât spre vest, spre Oradea, cât și spre est, în amonte de valea Crișului Repede, el are în aceste regiuni un potențial de debitare arteziană foarte redus, cuprins în general între 40 și 140 m³/zi. Aceasta este cauza pentru care se consideră că extinderea areală a zăcământului se limitează la regiunea Băile Felix-Sânmartin-Rontău-Băile 1 Mai.

Datorită importanței balneoterapeutice a apelor din zăcământ, aceasta a constituit obiectul a numeroase lucrări de exploatare, observații și cercetări care, pentru ultimii 100 de ani, prezintă o certă valoare științifică. Conform celei mai recente cercetări executate (A.Țenu, 1975) imaginea hidrogeologică a regiunii Băilor Felix-1 Mai trebuie legată de condițiile structurale și carstogenetice deosebit de favorabile de care acesta beneficiază. Plasată pe un compartiment căzut tectonic și rupt din cea mai lungă ramificație calcaroasă a Munților Pădurea Craiului, arealul prezintă o puternică tectonizare și fracturi adânci, care asigură căile de ascensionare a apei calde din profunzime, un grad avansat de carstificarea la partea superioară a pachetului de calcare, mediul ideal de înmagazinare, și un acoperiș impermeabil, constituit din pliocen care permite conservarea potențialului acvifer și energetic al zăcământului.

În arealul 1 Mai, unde depozitele pliocene sunt foarte subțiri, apele termale au apărut în lungul văii Peța sub forma unei salbe de izvoare sublacustre, al căror debit însumat a variat în timp între 200 și 300 l/s, ajungând în mod excepțional în anul 1970 la 400 l/s. Această importantă descărcare naturală a avut drept consecință o mai scăzută presiune de zăcământ în arealul 1 Mai față de arealul Felix, unde grosimile depozitelor pliocene de circa 50 de metri conservă mult mai bine potențialul acviferului. Diferențierea areală a presiunilor din cele două regiuni s-a diminuat însă treptat, de la 6 metri în anul 1886, la 4 metri în 1969 și la circa 2 metri în 1971, ca urmare a creșterii continue a debitelor extrase în stațiunea Felix.

Conductivitatea hidraulică a zăcământului este foarte bună; exploatarea la debitul maxim pe gaură netubată (200l/s) a unui foraj se resimte în mod evident în forajele celeilalte stațiuni după un interval de circa 24 de ore. Coborând aceste date hidrodinamice cu temperaturi la emergență ale apelor (45-50°C în stațiunea Felix și 35-40°C în stațiunea 1 Mai), cu conținutul lor în săruri (600-900 mg/l și, respectiv, 460-670 mg7l) cu rapoartele unor ioni caracteristici și cu datele oferite de unii izotopi de mediu, se poate presupune că principalul areal de ascensionare a apei calde este plasat în regiunea Felix (A. Țenu, 1975).

Alimentarea zăcământului termal se face în bună măsură, așa cum sugerau de altfel și elementele geologice, prin carstul la zi din Munții Pădurea Craiului (vârste aparente de 24 000 ani), dar s-a evidențiat și o componentă recentă, sugerată inițial de variația sezonieră a debitelor și a raportului hidrogenului carbonat și acidului sulfuric și confirmată ulterior prin tritiu, componentă care interesează în special apele din arealul 1 Mai și care participă cu circa 1/8 la debitul fluxului subteran.

Trebuie adăugat că datele acumulate pentru arealul Felix-1 Mai au permis calcularea rezervelor de exploatare care în mare corespund valoric debitului mediu total exploatat actualmente în cele două stațiuni (V. Fasola și colab., 1976).

Zăcământul hipertermal cretacic inferior are ape cu vechimi de circa 20 000 de ani, ceea ce permite caracterizarea lor ca făcând parte din circuitul hidrologic activ; au o dinamică subterană destul de bună și o realimentare continuă. Diminuarea vârstei medii a acestor ape cu circa 4000 de ani în decurs de șapte ani, ca și modificările hidrochimice observate ar putea indica faptul că exploatarea actuală este la limita potențialului acestui acvifer. În această viziune, dată fiind și importanța terapeutică a acestor ape, este necesară o supraveghere în timp a parametrilor chimice, fizice și izotopici pentru urmărirea evoluției acestui fenomen.

2.4.3 Acviferul termal triasic

Acest sistem acvifer, investigat prin mai multe foraje hidrogeologice în regiunea scufundării tectonice Giriș-Oradea, interesează în special complexul calcaros-dolomitic aparținând intervalului campilian superior-anisian, care prezintă condiții favorabile de acumulare a apelor termale la adâncimi cuprinse în general între 2000 și 3000 de metri.

Apele hipertermale ale acestui sistem au temperaturi la gura sondei de 67-91°C (excepție face F 529 Borș, redeschis în 1977, care are o temperatură de 126°C) și debite de 200-1100 m³/zi la curgere liberă. Repartiția areală a presiunilor de strat permanente (se exclude F 529 Borș, care prezintă un puternic fenomen de gas-lift ce generează o presiune de strat falsă) este însa foarte diferită în cadrul acestei relativ mici areale tectonice și ea pare a indica faptul că în afară de direcția de curgere est-vest, intuită pe beze geologice ca urmare a condițiilor litofaciale și a existenței fenomenelor carstice din suprafața montană care absorb mari cantități de apă meteorică, ar exista și o direcție de curgere orientată aproximativ Nord Nord Vest-Sud Sud Est, ambele direcții convergând spre regiunea Felix-1 Mai, unde nivelul piezometric al sistemului acvifer ajunge la cote de sub 150 de metri.

Trebuie remarcată continuitatea spre vest a celor trei sectoare separate în regiunea cercetată pe baze litostratigrafice și având implicații sub raportul posibilităților de înmagazinare subterană:

– sectorul I, în care apele termale sunt cantonate în depozite permeabile de vârstă ponțian inferior, cu unele treceri și spre pannonian.;

– sectorul II, în care zăcământul termal se găsește exclusiv în depozitele permeabile ale ponțianului inferior;

– sectorul III, în care apele hipertermale sunt găzduite în depozitele permeabile aparținând ponțianului superior sau chiar în unii termeni mai noi ai pliocenului.

Se mai remarcă conturarea în partea centrală a regiunii a unei suprafețe delimitate aproximativ de localitățile Săcueni-Carei-Nyirbator-Debrecen, regiune care sugerează, prin cotele ridicate ale nivelurilor piezometrice, existența unei reîncărcări locale a acviferului. Pentru regiunea în discuție se evidențiază existența unei arii de reîncărcare cu influențe în profunzime, până la 200-300 de metri, alimentare care ar putea însă juca un rol pozitiv și în menținerea presiunilor de zăcământ ale unor ape situate la adâncimi mari.

Cercetarea zăcământului de ape hipertermale din triasic a sugerat un cadru hidrodinamic nou, cu direcții de curgere convergente spre arealul Oradea-Felix, cu realimentări de ape recente prin regiunea carstică situată la est și cu un posibil aport derivat din drenarea acviferului ecranat. Vechimea medie a acestor ape este de 26 000 de ani, fapt ce le situează spre limita de vârstă a apelor din circuitul hidric activ. Dată fiind însă adâncimea acestui acvifer, faptul că apele sunt mai puțin „bătrâne” decât cele din ponțian și chiar decât cele din complexul de medie adâncime II, demonstrează că acviferul triasic are o dinamică mai activă decât acestea și caracteristici de circuit deschis, ceea ce-i sporește importanța din punct de vedere economic.

2.4.4 Geotermalismul regiunii

Pentru existența unei arii hidrogeotermale este absolut necesară prezența simultană a doi factori, și anume: roci calde sau fierbinți situate aproape de suprafață, legate de o activitate vulcanică relativ recentă și de o suprafață cu flux termic crecut (aria geotermală) și un agent transportor al energiei termice, în mod obișnuit apa, care umple fisurile și porii rocilor supraîncălzite. O astfel de arie animală din punct de vedere hidrogeotermal se poate manifesta în anumite cazuri prin emergențe naturale (izvoare termale, fumarole, solfatare) sau, cum este în general cazul bazinelor sedimentare, se poate depista numai prin lucrări geofizice și foraje.

D. Paraschiv și M. Cristian (1973) identifcă, pentru adâncimea de 2000 de metri sub nivelul mării, opt anomalii geotermice locale (Pișcolț, Galoșpetru, Săcueni, Ciocaia, Abrămuț, Sâniob-Chișlaz, Mihai Bravu, Sânion-Biharea), cu valori ale izogeotermelor centrale mergând de la 120 la .

Distribuția energiei geotermice în regiune este condiționată de elementele structurii geologice majore ale scoarței terestre și de conductivitatea diferită a rocilor care iau parte la alcătuirea diferitelor blocuri. Așa se explică dispoziția generală a anomaliilor și faptul că cele mai multe dintre acestea corepund unor structuri ridicate ale fundamentului (Mădăraș, Carei, Pișcolț, Mihai Bravu).

2.5 Analiza SWOT

Puncte tari : – prezența unui cadru natural și peisagistic complex, de unde rezultă o mare diversitate privind utilizarea terenurilor și a sectoarelor economice ;

– apare o etajare climatică dată de creșterea altitudinii reliefului de la Vest la Est, care este reflectată în zonalitatea biopedogeografică și în regimul hidrologic al râurilor ;

– prezența unui climat temperat-continental favorabil practicării turismului balnear în tot cursul anului ;

– în estul regiunii rețeaua hidrografică este mai puțin densă, față de partea vestică ;

– prezența resurselor naturale importante, prezența numeroaselor izvoare termale  ;

– poziția geografică, accesul facil ;

– numeroase spații de forare

Puncte slabe : – existența izvoarelor de apă geotermală în areale în care nu sunt valorificate

– implicarea redusă a agențiilor de valorificare a zăcământului

-colaborarea defectuoasă a factorilor implicați autoritățile

– necoraborarea prețului cu calitatea serviciilor

– calea de acces slab dezvoltată, de proastă calitate și necorespunzătoare standardelor în județul Bihor ;

– perioada de amortizare mare în cadrul unor investiții ;

– amenajarea necorespunzătoare a staților de foraj din Bihor, –

– numeroase surse de poluare a apelor, solului și aerului, depozitarea și lipsa reciclării deșeurilor menajere și industriale ;

– dezvoltarea haotică fără planificare/avize a unor areale de locuit și forat

Oportunități : – instrumente active de sprijin financiar (Uniunea Europeană și alte organisme) ;

– accentuarea cooperării teritoriale la nivel european ;

– vecinătatea cu Ungaria și apropierea regiunii de piață celorlalte țări membre UE ;

– parteneriate între instituții, oameni de afaceri din euroregiune ;

– posibilitatea creării unor puncte de exploatare a apei geotermale;

– accesarea diverselor fonduri europene ar putea introduce în circuitul turistic localitățile ce dispun de factori balneari neexploatați până în prezent ;

– realizarea și susținerea proiectelor care duc la dezvoltarea regiunii și pun în valoareareale însemnate.

Amenințări : – reorientarea unei părți interne către regiuni externe învecinate, cu o calitate a serviciilor net superioară ;

– micșorarea puterii de cumpărare a populației ;

– neconștientizarea rolului importanței resursei de apă;

– nerespectarea principiilor „dezvoltării durabile”

– poluarea accentuată a mediului natural și intervenția tot mai mare a omului în natură;

– stagnare economică la nivel mondial și criza economică internațională;

– mentalitatea populației față de schimbare;

– fiscalitatea și birocrația.

Posibilități de dezvoltare a regiunii prin:

– dezvoltarea și aplicarea unei politici de dezvoltare ;

– acceptarea unei colaborări transfrontaliere în domeniul exploatării și protecției mediului;

– integrarea resurselor naturale precum și a celor antropice

– punerea în practică a unor proiecte care se bazează pe poziția strategică a regiunii;

– creșterea gradului de reciclare și reintegrarea deșeurilor în natură în condiții ecologice la care se adaugă colectarea selectivă a deșeurilor;

– organizarea de conferințe, cursuri de specialitate, întâlniri între spacialiștii în domeniu, acțiuni de conștientizare a populației despre starea actuală a mediului înconjurător și despre posibilitatea îmbunătățirii acestuia;

– identificarea problemelor de ordin comun;

– crearea unor politici de atragere de fonduri;

– atragerea capitalului extern printr-un sistem fiscal stimulator și infrastructură dezvoltată;

– dezvoltarea calității serviciilor;

– perfecționarea sistemului informațional între diverse instituții ;

– amenajări optime ale teritoriului,

– creșterea competitivității;

– reabilitarea, modernizarea și dezvoltarea infrastructurii.

Capitolul III

3.1 Metode moderne de îvățământ utilizate la predarea-învățarea geografiei. Conceptul de predare- învățare

Procesul de învățământ este o activitate complexă în a cărui structură se găsesc următoarele componente: predarea (comunicarea), învățarea și evaluarea, cele trei componente se interferează și se sprijină reciproc.

Conceptul de predare se referă la activitatea desfășurată de profesor în cadrul lecției spre a determina la elevi activitatea de învățare.

În legătură cu semnificația predării I. Neacșu (1990) aduce următoarele precizări:

este o activitate de colaborare între profesor și elevi;

este un proces orientat spre atingerea unor obiective instructiv-educative prestabilite;

este eficientă în măsura în care îi ajută pe elevi să realizeze obiectivele educative asupra cărora se focalizează ;

este un proces mult mai larg decât seria acțiunilor și interacțiunilor din clasă, ea cuprinde alături de comunicarea pedagogică întreaga activitate de dirijarea învățării în clasă, precum și activitatea de evaluare și control al rezultatelor.

Ca tip distinct de activitate profesională, predarea implică realizarea simultan de către profesor a trei tipuri de sarcini majore:

crearea unui mediu și a unui climat adecvat de învățare ( managementul clasei de elevi);

conceperea și repartizarea judicioasă a unor activități de învățare, în funcție de trebuințele educative ale elevilor (managementul învățării elevilor);

antrenarea elevilor în asemenea activități și sarcini de învățare, la care profesorul urmează să ia parte în mod active ( dirijarea instruirii).

Predarea nu poate fi înțeleasă doar ca simplă transmitere de informații, un fel de transfer de informațiii și experiență de la emițător (profesor) la receptor (elevul). Dimpotrivă, este un proces complex care începând din faza de proiectare și până în cea de evaluare angajează pe profesor atât în aspectul prelucrării și accesării informațiilor transmise, al organizării acțiunilor de predare pentru activitatea elevilor, cât și pe elevi cu privire la ceea ce aceștia trebuie să facă mai ales când predarea adoptă strategii generale, învățarea prin descoperire, conversația euristică, problematizarea.

Între predare și învățare există o strâsă legătură, dacă în predare centrul de greutate cade pe activitatea profesorului și îl vizează în mod expres pe el, învățarea îl vizează pe elev, dar nu numai pe el. Deci predarea –învățarea sunt acțiuni complementare, predarea nu ar avea rost dacă nu ar viza învățarea. Interacțiunea dintre cele două componente ale procesului didactic vizează atât aspectele structurale cât și cele formale și ambele se subordonează obiectivelor educaționale, formării și dezvoltării personalităii elevului.

Din punct de vedere al psihopedagogiei moderne se conturează câteva perspective importante și până la un punct testabile empiric:

predarea implică producerea unor rezultate în conduita elevilor, profesorul încearcă o punere în acord a schemei învățării cu schema conținutului predării sau crearea unei noi scheme;

rezultatele ce urmează să apară în mod necesar unui proces de predare sunt legate de forța de inducere a învățării pe de o parte și de producerea efectivă a învățării pe de alta;

predarea implică învățarea când aspectul intențional este regăsit într-un rezultat cu valoare de succes;

învățarea este logic implicată în predare pentru că multe din obiectivele educaționale nu pot fi atinse sau realizate într-un interval scurt de timp fără apel la activități de explicare, de introducere sistematică, efectivă și deliberată a unui conținut în alte contexte;

predarea și învățarea se manifestă ca procese coevolutive, dată fiind interacțiunea firească și necesară a celor două activități privite ca subsisteme. Progresele și regresele la nivelul uneia are consecințe asupra celeilalte;

predarea capătă o structură funcțională și eficientă în contextul celorlalte activități didactice, dacă-i motivează pe elevi să se implice în activități care necesită efort, înțelegere, asimilare de valori, să realizeze transferuri și aplicări creatoare;

predarea implică o structură mentală și interacțională, ordonată și bazată pe relații interne la nivelul dimensiunilor temporale și spațiale al variabilelor psihosociale și psihoaxiologice;

predarea este un proces secvențial și reversibil în funcție de nivelurile de înțelegere ale elevilor, de capacitatea feed-back-ului negativ prezent în conduita cadrului didactic, de gradul de operaționalizare a obiectivelor educaționale și conținuturile corespunzătoare;

predarea este un proces rescriptiv și normativ de convertire a normelor, regulilor și principiilor pedagogice în elemente practice de transmitere și însuțire, actualizare a unor valori de conținut informațional, metodologic și acțional;

predarea este un proces care facilitează dezvoltarea și formarea progresivă a personalității elevilor;

predarea este o activitate complexă care include atât ”comportamente deschise” observabile și măsurabile cât și “comportamente închise” interiorizate (atitudini, gesturi, comportamente) greu măsurabile;

predarea se legitimează a fi un proces mult mai larg decât seria acțiunilor și interacțiunilor din clasă. Ea cuprinde alături de comunicarea pedagogică și întreaga activitate de programare didactică, tehnologia elaborării lecției, elaborarea auxiliarelor precum și activitatea de evaluare a rezultatelor.

Predarea se poate defini drept “o componentă a instruirii care constă în dirijarea învățării elevului în vederea realizării anumitor obiective educative”. Această definiție sugerează următoarele elemente:

predarea este o activitate a adultului de instruire a elevilor;

este un proces dirijat către atingerea unor obiective pedagogice prestabilite;

este în permanentă interacțiune cu învățarea;

nu are sens decât în măsura în care se produce un proces corespunzător de învățare din partea elevului;

este un proces social realizat prin cooperarea mai multor persoane fiecare cu rolul și statutul său bine determinate;

este un ansamblu de interacțini, de comportamente verbale și nonverbale, care respectă o anumită organizare a condițiilor de mediu;

apare ca un lanț de interacțiuni, ca un proces de transmitere a unui conținut bazat pe o relație subiect-obiect din care elevul iese cu un câștig, cu o experiență personală și socială certă.

3.2 Clasificarea metodelor de învățământ utilizate în predarea-învățarea geografiei

Conceptul de metodă de învățământ își păstrează și în prezent semnificația originară, împrumutată din “methodos”- drum spre, cale de urmat, în vederea atingerii unor scopuri determinate în prealabil ( R. Petrea, 2002). Metoda este un plan de acțiune transpus într-un ansamblu de operații mintale și practice ale binomului educațional, instrument prin care elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, cunosc esența obiectelor, fenomenelor și proceselor, își însușesc cunoștințe, își formează deprinderi, capacități, aptitudini și atitudini. Prin metodă se programează condițiile externe ale învățării, prin ea elevul este plasat într-o situație de învățare eficientă, similară cercetării științifice, care duce la descoperirea adevărului. Prin metodă profesorul transpune intenții în sarcini de efectuat cu ajutorul repertoriului abilităților de predare, a procedurilor acționale și cognitive fixate în memorie prin experiență și studiu individual.

Dacă în trecut se utiliza teoria asociaționistă, prima concepție psihologică despre învățare, axată pe dirijarea procesului de acumulare și prelucrare a experienței senzoriale (povestirea, explicația), alături de teoria învățării bazată pe reflexul condiționat, un model al instruirii care are la bază stimularea cognitivă prin organizarea activității practice ( exercițiul), didactica modernă utilizează metode active prin care elevul nu mai este un simplu receptor de informații, ci un subiect al cunoașterii și acțiunii.

Profesorul trebuie să decidă metodologia în funcție de natura activității, de conținut, de formele de organizare, de mijloacele utilizate, să coordoneze componentele în relație cu tehnicile de influențare a activității de învățare pe care o desfășoară elevul.

Unele metode facilitează activitatea elevului în registrul symbolic ( modelarea logico-matematică), altele în registrul acțional ( modelarea obiectuală), altele în registrul figural (demonstrația). Profesorul trebuie să-și înscrie lecția în repertoriul de operații logice de care este capabil elevul la diferite vârste. Considerăm că la orice vârstă, o noțiune mai dificilă se dobândește mai ușor dacă i se atașează suporturi concrete. Unele metode sunt mai utile în etapa de predare și asimilare de cunoștințe ( explicația, demonstrația, experimentul), iar altele în faza fixării și consolidării ( exercițiul).

Metoda are un caracter polifuncțional, în sensul că poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective insrtuctiv-educative. Opțiunea profesorului pentru o metodă sau alta constitue o decizie de mare complexitate. Alegerea unei metode se face ținând cont de finalitățile educației, de conținutul procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale elevilor, de psihosociologia grupurilor școlare, de natura mijloacelor de învățământ, de experiența și competența didactică a profesorului

Cerghit (1980) acreditează că metodele dețin mai multe funcții specifice:

a) funcția cognitivă- metoda constitue pentru elev o cale de acces spre cnoașterea adevărurilor și procedurilor de acțiune, spre însușirea științei și tehnicii, a culturii și a comportamentului uman; metoda devine pentru elev un mod de a afla, de a acerceta, de a descoperi;

b) funcția formativ-educativă- metodele supun exersării și elaborării diversele funcții psihice și fizice ale elevilor, prin formarea unor noi deprinderi intelectuale și structuri cognitive, a unor noi atitudini, sentimente, capacități, comportamente, metoda de predare nu este numai calea de transmitere a unor cunoștințe, ci și un proces educativ;

c) funcția instrumentală- sau operațională, în sensul că metoda servește drept tehnică de execuție mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-educative;

d) funcția normativă- sau de optimizare a acțiunii, prin accea că metoda arată cum trebuie să se procedeze, cum să se predea și cum să se învețe astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate.

Clasificarea metodelor didactice reprezintă încă o problemă controversată, ce alimentează noi discuții și experimentări. Atât în legătură cu stabilirea criteriilor clasificării, cât și în raport cu apartența metodelor la anumite clase, problematica taxonomiei rămâne încă deschisă.

Avansăm presupoziția coexistenței simultane a mai multor clasificări ce pot fi destul de operante în circumstanțe bine stabilite . Mai facem observația conform căreia criteriile de clasificare nu sunt absolute, iar încadrarea unei metode într-o anumită clasă nu este definitivă ci relativă. Se știe că, din punct de vedere logic, o bună clasificare va respecta anumite condiții:

a) criteriile de clasificare trebuie să fie unice, irepetabile;

b) clasele care se decantează în urma clasificării trebuie să se excludă între ele;

c) clasificarea trebuie să fie completă, adică să epuizeze universul de discurs;

d) suma claselor găsite trebuie să fie identică cu universul de discurs.

Plecând de la o literatură în acest domeniu ( Palmade 1975, Cerghit 1980) avansăm următoarele clasificări posibile, cu criteriile subsecvente:

a) Din punct de vedere istoric:

metode tradiționale, clasice: – expunerea, conversația, exercițiul;

metode moderne: -algoritmizarea, problematizarea, insrtuirea programată, brainstorming-ul etc.

b) În funcție de extensiunea sferei de aplicabilitate:

metode generale: – expunerea, prelegerea, conversația, cursul magistral;

metode particulare sau speciale: – restrânse la predarea unor discipline de învățamânt sau aplicabile în anumite trepte ale instruirii și educației;

c) Pornind de la modalitatea principală de prezentare a cunoștințelor:

metode verbale: – bazate pe cuvântul scris sau rostit;

metode intuitive: – bazate pe observarea directă, concret-senzorială a obiectelor și fenomenelor realității, sau substitutelor acestora;

d) După gradul de angajare a elevilor la lecție:

metode expositive ( pasive): – centrate pe memoria reproductivă și pe ascultarea pasivă;

metode active: -suscită activitatea de exploatare personală a realității;

e) După funcția didactică principală:

metode cu funcția de predare-comunicare;

metode cu funcția de fixare – consolidare;

metode cu funcția de verificare și apreciere a rezultatelor muncii;

f) În funcție de modul de administrare a experienței ce urmează a fi însușită:

metode algoritmice: – bazate pe secvențe operaționale, stabile, construite dinainte;

metode euristice: – bazate pe descoperirea proprie și rezolvarea de probleme;

g) După forma de organizare a muncii:

metode individuale;

metode de predare –învățare în grupuri ( omogene, eterogene);

metode frontale: – cu întreaga clasă;

metode combinate: – prin alternări între variantele de mai sus;

h) În funcție de axa învățării mecanică ( prin receptare)- învățarea conștientă (prin descoperire) :

metode bazate pe învățarea prin receptare: – expunerea, demonstrația cu caracter expozitiv;

metode care aparțin descoperirii dirijate: – conversația euristică, observația dirijată, studiu de caz, instruirea programată;

metode de descoperire propriu-zisă: – observarea independentă, exercițiul euristic, rezolvarea de probleme, brainstorming-ul;

i) După sorgintea schimbării produse la elevi:

metode heterostructurante: – transferul se produce prin altul, ca în cazul expunerii, conversației, studiul de caz, problematizarea etc.

metode autostructurante: – individul se transformă prin sine, ca în situația unor metode de tipul descoperirii, observației, exercițiul.

Maria Eliza Dulamă în lucrarea “Didactica geografică”, 1996 clasifică metodele de predare-învățare după două criterii:

a) după criteriul registrului în care operează:

în registru simbolic: – învățarea asistată de calculator, modelarea logico-matematică, algoritmizarea, exercițiul, analiza structurală, statistică etc.;

în registrul figural: – descrierea, demonstrația, învățarea prin film, observarea etc.;

în registru acțional: – experimentarea, lecturarea, munca cu manualul și cartea, investigarea documentelor obiectuale, inventica, documentarea, informarea, proiectarea, modelarea, jocul didactic, jocul de rol, lucrări de laborator, în atelier, în terenul geografic sau natură, experimentul, ancheta, rezolvarea de probleme, investigarea, rezumarea, referatul, studiul comparativ, monografierea, comunicarea științifică, analizarea textelor etc.;

în registrul verbal: – prelegerea magistrală, prelegerea-dezbatere, prelegerea cu oponenți, prelegerea în echipă, prelegerea cu demonstrații, conversația catrehetică, conversația euristică, dezbaterea, dezbaterea Phillps 66, discuția liberă-dirijată, povestirea, descrierea, explicația, informarea, interievarea, asaltul de idei, problematizarea, descoperirea, reflexia personală etc.;

b) după rolul elevul în activitatea de instruire:

cu rol pasiv: – povestirea, descrierea, explicația, prelegerea magistrală, prelegerea cu oponenți, prelegerea în echipă, demonstrația, învățarea prin film, prin înregistrări audio-video, lecturarea etc.;

cu rol semi-activ: – conversația catehestică, observarea, conversația euristică, dezbaterea, prelegerea-dezbatere, problematizarea , discuția dirijată;

cu rol activ: – asaltul de idei, proiectarea, studizul de caz, lucrările de laborator, în atelier, în terenul geografic, în natură, exercițiul, rezolvarea de probleme, jocul de rol, jocul didactic, modelarea, experimentarea, lucrul cu manualul și cartea, algoritmizarea, instruirea asistată de calculator, modelarea logico-matematică, analiza structurală, dezbaterea Phillips-66 și în grup, studierea comparativă, documentarea, investigarea, ancheta, monografierea, învățarea pe simulator, rezumarea, informarea, comunicarea științifică, referatul, analiza textelor, descoperirea, proiectarea, intervievarea, reflexia personală etc.

În prezent când lipsa timpului a devenit o problemă datorită ritmului alert în care trăim metodele bazate pe limbajul interior ( lectura, reflecția personală) sunt tot mai necesare. Aceasta presupune decongestionarea programelor și manualelor, reducerea supraîncărcării, organizarea rațională a timpului necesar lecturii, studiul individual și reflecției personale. Contribuția metodelor bazate pe limbajul interior și a celor de învățare prin acțiune la realizarea educației și autoeducației elevului este esențială, iar școala trebuie să valorifice din plin aceste metode. (Rodica Petrea, 2002)

3.3 Descrierea câtorva metode modern

Dintre metodele moderne ce se pot utiliza în predarea –învățarea geografiei am ales câteva metode pe care le utilizez mai mult la clasă: explicația, demonstrația, modelarea, problematizarea, descoperirea, cooperarea, exercițiul, studiul de caz, jocul didactic, experimentarea.

3.3.1 Explicația

Este o metodă expozitivă prin care se prezintă un conținut științific într-o succesiune logică prin argumentare rațională, se dezvăluie, se clarifică, se asigură înțelegerea semnificațiilor, cauzelor, relațiilor, principiilor, legilor, ipotezelor, teoriilor esențiale care definesc obiectele, fenomenele și procesele. Explicația este o cale eficace și rapidă prin care se prezintă un fenomen, un proces sau un concept analizîndu-se cauzele, desfășurarea, efectele, prognoza.Volumul de cunoștințe ce se transmite, profunzimea explicării legăturilor cauzale trebuie să difere de la o clasă la alta, în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al elevilor.

Când explică profesorul trebuie să stea în picioare, în fața clasei sau lângă tablă, eventual se poate plimba prin fața șirurilor de bănci.

În explicația deductivă operația logică urmează calea de la general la particular, de la necunoscut spre cunoscut, de la abstract spre concret și ajunge la judecăți mai puțin generale, în raport cu judecățile conținute în premise. De exemplu se definește mai întâi noțiunea de “apă curgătoare” apoi se analizează premisele, cauzele formării, tipuri de ape curgătoare, se pot prezenta și exemple folosind fotografii, imagini, diapozitive sau filme didactice.

În explicația inductivă operația logică pornește de la cazuri particulare la general sau la esențial, de la fapte concrete la concepte, pornește de la observație sau experiment pentru a stabili cauzele, pentru a cunoaște legile. În explicația inductivă se parcurge calea inversă a explicației deductive. De exemplu, elevii sunt puși în situația de observa o apă curgătoare (ex. Barcăul, pe teren) apoi ei analizează, descriu, explică și trag concluzii general valabile pentru toate apele curgătoare.

În explicația analogică punctul de pornire și punctul terminus se află la același grad de generalitate. Explicația analogică implică compararea diverselor fapte geografice de același gen pentru a descoperi asemănările și deosebirile dintre ele. Explicația analogică se poate utiliza mai ales la predarea unor țări, a unor regiuni sau a unor sisteme mai puțin extinse.

În explicația relațiilor conchiderea se fundamentează pe proprietățile relațiilor ce se enunță între termenii judecăților de relație. Conținutul ales pentru explicație trebuie să fie accesibil elevilor și să se preteze la desprinderea cu ușurință a ceea ce este caracteristic și tipic pentru activizarea explicației profesorul poate utiliza dialog retoric, poate adresa întrebări elevilor pentru a evalua dacă și-au însușit corect și conștient conținutul explicat anterior, poate solicita ca elevii să paricipe la explicație, să formuleze reguli, să interpreteze fapte.Activitatea profesorului rămâne totuși dominantă față de cea a elevilor. Această metodă se poate folosi mai ales cînd procesele logice sunt în fază incipientă de dezvoltare, când elevii nu au clare noțiunile cu care se operează, când se sesizează mai greu esențialul fenomenelor și proceselor geografice.

3.2 Demonstrația didactică

Demonstracția didactică este o metodă de explorare și cunoaștere sistematică, organizată, indirectă a obiectelor, fenomenelor și proceselor reale prin prezentarea lor de către profesor în stare natural ( la scară reală), prin substituirea lor în fața elevilor cu ajutorul modelelor ( obiectuale, figurale, simbolice sau verbale) și prin utilizarea raționamentelor inductive, pentru evidențierea aspectelor fizice, acționale și ideatice esențiale ale realității. Predarea geografiei devine mai eficientă și mai interesantă când profesorul recurge, pentru cunoașterea adevărurilor științifice, la intuirea acestora prin intermediul mijloacelor didactice naturale, de substituție și prin activtăți experimentale. Cu ajutorul demonstrației elevii convertesc imaginile percepute concret- senzorial în noțiuni, legi sau concepte aparținând nivelului rational ( logic). Demonstrarea conținutului lecțiilor cu ajutorul acestora este însoțită de conversație sau de expunerea profesorului. Poate fi făcută în fața elevilor de către profesor sau de către un elev cu ajutorul unui material intuitiv, deci demonstrația are caracter ilustrativ. Elevii au atitudine pasivă, de simplă întipărire a imaginilor sau de familiarizare cu modul de executare a acțiunii.

Metodologia demonstrației

în etapa pregătitoare profesorul precizează competențele specifice, alege fenomenul sau procesul care va fi demonstrat în funcție de obiectivele propuse și de elevi, se documentează, alege mijloacele și materialele didactice necesare, alege procedeele și efectuează demonstrația;

în timpul lecției profesorul captează atenția elevilor, precizează obiectivele, stimulează motivația intrinsecă, prezintă mijloacele și materialele cu care va fi efectuată demonstrația, efectuează demonstrația, conduce observația elevilor și stimulează observația independentă, activă a acestora;

după demonstrație sunt sistematizate informațiile obținute, noțiunile și legile demonstrate.

Există mai multe forme ale demonstrației :

după tipul de modele utilizate pentru demonstrație sunt: – demonstrații obiectuale, demonstrații figurale, demonstrații simbolice și demonstrații logice;

după raționamentul utilizat sunt:- demonstrații inductive (obiectuale, figurale) și demonstrații deductive ( simbolice, logico-verbale).

Demonstrații obiectuale – se utilizează modele natural ( roci, minerale, plante presate, eșantioane de sol etc. ), mulaje, machete:

exemplu demonstrarea permeabilității nisipului deasupra unui vas transparent profesorul așează o pâlnie transparentă în care mai întâi pune un tampon subțire de vată, apoi un strat de nisip până la jumătatea pâlniei: Profesorul toarnă apă curată în pâlnie, iar elevii observă că această apă traversează stratul de nisip în mai puțin de 30 sec.- concluzia: nisipul este o rocă permeabilă.

Demonstrații figurale – se pot realiza prin desene geografice efectuate pe tablă, prin demonstrații cu ajutorul planșelor, prin demonstrații cu ajutorul filmului didactic a diapozitivelor sau a ilustrațiilor.

Desenul geografic reprezintă materializarea grafică sau cartografică a cunoștințelor geografice și este utilizat pentru ușurarea înțelegerii fenomenelor și proceselor geografice. Aceste desene pot fi realizate de profesor sau de către un elev în orice moment al lecției, nu trebuie să înlocuiască desene existente în manual , desenul să nu fie încărcat și să se întocmescă simultan cu expunerea. Se utilizează cel mai mult harta schematică și desenul schematic. Harta schematică nu necesită utilizarea scării de proporție, impune menținerea proporțiilor, simplifică fenomenele și reliefează caracteristici. Cartoschema indică clar caracteristicile esențiale ale unei porțiuni din suprafața terestră ( granițe, relief, climă, hidrografie, orașe, resurse). Elevii își formează deprinderi de a localiza obiectele și fenomenele geografice și reușesc să-și însușească cunoștințe temeinice. Desenul schematic este cea mai simplă formă a desenului geografic și se folosește mai ales la clasele V-VIII.

Demonstrația cu ajutorul planșelor – planșele sunt materiale grafice realizate pe cartoane de dimensiuni mari care permit vizualizarea de la distanță mare, fără ajutorul unui aparat de proiecție. Planșele trebuie să aibă conținut științific corect, să nu cuprindă denaturări sau erori, să prezinte esențialul. În prezent majoritatea școlilor sunt dotate cu planșe editate care pot fi folosite în multe ore exemplu:

“ Alcătuirea internă a Pământului”, “ Sistemul solar”, “ Domeniile de viață ale Terrei” etc.

Demonstrația cu ajutorul filmului didactic, diapozitivelor, ilustrațiilor proiectarea acestora necesită aparatură specială de proiecție, are foarte multe avantaje deoarece prezintă fapte geografice ce nu se pot percepe direct, se pot relua de mai multe ori, captează atenția elevilor, permit surprinderea detaliilor. Cu ajutorul filmelor se pot demonstra formarea reliefului, erupția unui vulcan, formarea norilor etc.

3.3.3 Modelarea

Este o modalitatea de studiere a obiectelor, proceselor, fenomenelor din natură și din societate prin intermediul modelelor ideale sau materiale. Modelarea este o metodă cu potențial mare de activizare și cea mai eficientă metodă de cercetare geografică și de predare-învățare a geografiei, este cadrul cel mai adecvat de expunere a rezultatelor. Modelul este o copie a realității, reprezintă un sistem material sau ideal care reproduce, mai mult sau mai puțin simplificat, la o scară mică, însușirile esențiale sau particulare ale unui obiect, fenomen, proces sau sistem original mai complex, având ca scop oferirea unor date mai accesibile investigării teoretice și experimentale. Modelul reprezintă o sursă de informare și un instrument de lucru ce prezintă avantaje numeroase, dar și dezavantaje legate de analogie (au caracter limitativ, aproximativ, convențional, incomplet). Modelele au mai multe funcții: funcția informativă, funcția de sistematizare, funcția de integrare, funcția de perfecționare a comunicării, funcția ilustrativă, funcția demonstrativă, funcția euristică, funcția de evaluare/autoevaluare , funcția formativă.

Modelarea presupune alegerea modelului adecvat temei de studiu, respectarea cerințelor demonstrației intuitive, analiza caracteristicilor esențiale ale modelului, verificarea modelului prin exerciții și aplicații. Există mai multe tipuri de modele:

obiectuale: machete, mulaje, eșantioane;

grafice: hărți ,diagrame, blocdiagrame, profile;

simbolice (matematice): semnele convenționale, simboluri matematice (rata natalității, sporul natural, reacții chimice), simboluri chimice;

fotografice: fotografii, diapozitive;

simulacre: filmul geografic;

logice-propoziționale (verbale) – sunt reprezentate prin formule logice fundamentale și prin regulile logicii;

cibernetice: reproduc matematic legăturile, comenzile și controlul în sistemele tehnice și în organismele vii. Ele nu modelează structurile ci doare funcțiile.

În predarea geografiei se folosesc mai ales modele material ( globul geografic, hărți în relief, eșantioane de roci, de soluri) și grafice.

Harta este o reprezentare grafică, convențională, în plan a suprafeței terestre sau a unei părți a acesteia. Nici un obiect de învățământ nu este atât de strâns legat de hartă ca geografia. Nu se poate concepe predarea geografiei în școală fără hartă. Harta reprezintă modelul care oferă cea mai bună posibilitate de informare, analiză, sinteză, investigare și prognoză. În școli se folosesc hărți speciale: fizico- geografice, economico-geografice, compexe ale lumii, ale României, ale continentelor. Familiarizarea elevilor cu harta începe din clasa a III-a , iar în clasa a V-a se aduc suficiente elemente pentru definirea noțiunilor de hartă, se face clasificarea hărților. Simion Mehedinți scria că “harta a fost și va rămâne totdeauna temelia adevărată a tuturor descrierilor geografice.” Pentru a forma la elevi deprinderea de a citi și interpreta harta este necesar ca orice hartă utilizată în clasă să fie analizată cu elevii în privința tipului ei și să fie descifrată cu rigurozitate legenda. Profesorul nu trebuie să spună niciodată elevilor ceea ce elevii pot citi singuri de pe hartă, însă trebuie să le ceară să indice, să analizeze, să interpreteze fenomenele cu ajutorul hărților. Profesorul trebuie să-i învețe pe elevi să indice corect la hartă, să ocupe o poziție corectă la hartă ( în stânga hărții, cu fața la clasă), să folosească un indicator fără să atingă harta pentru evitarea deteriorării ei, direcțiile vor fi precizate cu ajutorul punctelor cardinale, râurile să fie indicate de la izvoare spre vărsare, localitățile să fie indicate pe semnul lor convențional, granițele să fie localizate în lungul liniilor respective, să pronunțe corect denumirile proprii ale elementelor geografice. Harta poate fi utilizată în orice moment al lecției.

Modelul grafic este o reprezentare simplificată, esențializată și micșorată la scară a obiectelor, fenomenelor și proceselor geografice. Pe baza lor poți face comparații, se pot stabili cauzele unor fenomene și procese geografice, se pot stabili corelații, prognoze. Se pot utiliza mai multe tipuri de modele grafice, cum ar fi: diagramele, cartograma, cartodiagrama, cartoschemele, profilele geografice.

Diagramele sunt reprezentări grafice concrete ale datelor statistice sub formă de desene geometrice, liniare, sau în suprafață prin care se redau mai concret, mai sintetic, mai exact, mai expresiv, la scară, fenomenele concrete atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ, evidențiind trăsăturile esențiale ale acestora în domeniul didactic. Există mai multe tipuri de diagrame: diagrame în coloane, diagrame în benzi, cronograme, diagrama areolară, diagrama structurală, diagrama polară, piramida structurală.

Cartograma este o reprezentare cartografică în care colorarea sau hașurarea indică gradul diferit al intensității unui fenomen într-o unitate teritorială. Sunt utile pentru prezentarea comparativă a densităților populației țărilor unui continent.

Cartodiagrama reprezintă combinația dintre diagramă și cartogramă. Ele se utilizează mai mult pentru reprezentarea faptelor specifice geografiei umane.

Cartoschemele sau schițele geografice sunt reprezentări cartografice în care este delimitată repartiția teritorială a diferitelor fenomene geografice pe o suprafață .

Profilele geografice reprezintă conturul care rezultă din secționarea unui obiect printr-un plan cu o poziție dată și reprezentarea la scară a conturului respectiv. Cele mai utilizate în practica didactică sunt profilele topografic, hidrogeologic, pedologic, climatic.

3.3.4 Problematizarea

Vizează dezvoltarea gândirii independente, productive, asigurînd și o motivare intrinsecă. Ea constă în crearea unei situații conflictuale între ceea ce știe elevul și ceea ce nu știe (trebuie să rezolve) elevul.

Problematizarea presupune mai multe momente: un moment declanșator, unul tensional și unul rezultiv.

Problematizarea poate îmbrăca mai multe forme: întrebarea-problemă, problema, situația- problemă.

Întrebarea -problemă – este cea mai frecventă formă, ea abordează o singură chestiune și presupune o premisă (ansamblul de cunoștințe pe care le posedă deja elevul sau pe care le comunică profesorul la lecție) și care pretinde un efort mintal din partea elevilor. Întrebarea-problemă începe cu “de ce?” și solicită un răspuns scurt.

Problema- creează o situație conflictuală mai complexă ce cuprinde un sistem de date cunoscute, un sistem de întrebări asupra unei necunoscute și solicită rezolvarea prin calcule sau raționamente a unor date sau elemente.

Situația- problem- desemnează o situație contradictorie, conflictuală , paradoxală, un dezacord sau o neconcordanță între cunoștințele și realitatea cunoscută prin experiența anterioară și realitatea prezentă, concretă în care apare necunoscutul, noul, iar elevul , pentru rezolvarea acesteia nu deține cunoștințe, deprinderi, scheme de răspuns pe care să le poată aplica imediat, el trebuie să le creeze, să le inventeze. Situația problemă cuprinde în sine o problemă de rezolvat percepută ca o dificultate care se înlătură prin apelarea la experiența anterioară și care dublată, pe plan psihic și afectiv, de trebuința și voința de a o rezolva. În problematizare este mai important stilul de rezolvare a situației –problemă (Cum?) decât de cantitatea realizată (Cât?) .

Exemplu: calculați pierderile de apă termală, geotermală , în anul 2016, cunoscând cantitatea de apă care este forată la suprafață și cantitatea de apă consumată de localnici. Transformați apoi în procente.

Crearea unor situații-problemă în timpul lecției activizează clasa, îi determină pe elevi să cerceteze independent pentru găsirea răspunsului. Ridicarea gândirii la treapta noțiunii cu ajutorul întrebărilor problemă consitue o etapă superioară în însușirea cunoștințelor de către elevi.

3.3.5 Descoperirea

Este înțeleasă ca modalitate de lucru grație căreia elevul este pus să descopere adevărul, refăcând drumul elaborării cunoștințelor prin activitate proprie, independentă. Această metodă îi permite elevului să-și dezvolte imaginația și creativitatea. Descoperirea este, de fapt o continuare a problematizării, finalitatea acesteia. În această situație elevul se folosește mult de experiența proprii, el este pus în situația să descopere independent lucruri cunoscute în știință dar noi pentru el. De exemplu, pentru formarea noțiunii de apă curgătoare, la clasa a V-a elevii au fost duși mai întâi să observe pe teren râul Barcău, atrăgându-li-se atenția aupra elementelor importante. În clasă, la lecție elevilor li se cere să pună în relație datele culese, să le analizeze, să compare, să selecteze datele esențiale, să evidențieze elementele generale, comune tuturor apelor curgătoare și, în final, să definească noțiunea vizată.

3.3.6 Cooperarea (munca în grup)

Este modalitatea de a studia o temă compexă în echipă, în grup. Munca în grup vizează aspectul social al învățării, dezvoltarea comportamentului social la elevi. Această metodă exersează la elevi simțul și răspunderea nu doar pentru munca proprie, ci și pentru cea a colegilor din grupul de muncă. Grupele sunt, în general, formate din 4-6 membri, ele pot fi permanente sau ocazionale, eterogene sau omogene. Această activitate se desfășoară pe baza unui plan de tipul: – se analizează tema și obiectivele;

se împart sarcinile de învățare pe echipe și apoi pe membrii grupului;

se face documentarea asupra temei prin cercetarea surselor de informare;

se emit ipoteze;

se efectuează investigațiile propriu-zise;

se discută, în echipă, rezultatele obținute;

se discută, se fac corecturi sau completări, în cadrul clasei;

are loc evaluarea și aprecierea rezultatelor.

Folosind această metodă este mai greu să faci aprecieri asupra muncii depuse de fiecare membru al grupei, de aceea este indicat ca această metodă să se utilizeze împreună cu alte metode de predare.

3.3.7 Exercițiul

Constituie o modalitate de efectuare a unor operații și acțiuni mintale sau motrice, în chip conștient și repetat, în vederea achiziționării sau consolidării unor cunoștințe și abilități. Exercițiul presupune o suită de acțiuni ce se reiau relativ identic și care determină apariția unor componente acționale automatizate ale elevilor. Pentru a se asigura o învățare temeinică, exercițiile trebuie să urmărească și exersarea operațiilor, să se efectueze în mod conștient, să se asigure gradarea succesivă a exercițiilor sub aspectul dificultăților, să se asigure exerciții diversificate.

Învățarea prin exerciții trebuie să aibă ca finalitate nu numai formarea deprinderilor ci să determine efectuarea operațiilor cu caracter reversibil, asociativ care pot fi mereu regândite într-o formă semnificativă, care pot fi combinate în structuri complexe, în sisteme de ansamblu care sparg tiparele rigide ale unei deprinderi și nu permit elevilor să se descurce printr-un procedeu mecanic.

Exercițiul permite și o anumită clasificare:

după funcțiile îndeplinite: – introductive, de bază, de consolidare, operatorii, structurale;

după numărul de participanți la exercițiu: -individuale, colective, de echipă;

după gradul de intervenție a profesorului: – dirijate, semidirijate, autodirijate, combinate.

Cele mai utile exerciții care se efectuează la orele de geografie sunt cele legate de orientare, de măsurare a distațelor, a unghilurilor, a suprafețelor, a înălțimilor unor forme de relief etc. Folosirea acestei metode presupune parcurgerea mai multor etape:

în etapa pregătirii lecției profesorul stabilește obiectivele, alege suportul teoretic pentru rezolvarea exercițiilor, elaborează fișe de lucru cu exerciții ușoare, apoi mai complexe și mai dificile;

în timpul lecției profesorul comunică elevilor obiectivele vizate prin efectuarea exercițiilor, le stimulează curiozitatea, interesul, atenția, actualizează cunoștințele necesare rezolvării exercițiilor, explică și demonstrează modul de rezolvare a exercițiilor pentru ca elevii să-și fixeze în plan mintal componentele și succesiunea operațiilor;

elevii rezolvă exercițiile după fișa de lucru, apoi modul de rezolvare este verificat, autocontrolat și controlat imediat pentru a sesiza erorile, pentru a soluționa detaliile.

Exemple de tipuri de exerciții ce pot fi utilizate în clasele V- VIII:

exerciții de observare a liniei orizontului: enumerați obiectele situate pe linia orizontului, descrieți forma liniei orizontului;

exerciții de orientare cu ajutorul punctelor cardinale: doi elevi situați în fața clasei, față în față indică obiectele indicate de profesor. Ce obiecte sunt situate la vest?, Ce obiecte sunt la est?, profesorul desenează pe tablă săgeți, apoi cere elevilor să indice spre ce puncte cardinale sau intercardinale indică fiecare săgeată;

exerciții pentru însușirea semnelor convenționale: pe o planșă sunt desenate semnele convenționale fără denumirile lor. Ce reprezintă fiecare semn?

exerciții de măsurare a unghiurilor: unghiul orizontal (azimut), unghiul vertical (unghiul de pantă);

determinări de distanțe: determinați distanța dintre două puncte cu ajutorul pasului etalon, stabiliți pasul etalon astfel: mergeți 100 de pași de mers normal în linie dreaptă, măsurați această distanță în metri, apoi împărțiți distanța la cei 100 de pași, determinați distanța dintre cele două puncte cu ajutorul ruletei, determinați înălțimea unei forme de relief cu ajutorul înălțimii unui om, elevul ridică mâna dreaptă orizontal deasupra ochilor și vizează un punct de pe coasta formei de relief pe care dorim să o măsurăm. Urcă apoi la la punctul vizat și repetă operația până ajunge la culme. La sfârșit înmulțește înălțimea corpului său până la ochi cu numărul vizărilor și află înălțimea formei de relief.

3.3.8 Studiul de caz

Este o metodă de instruire și învățare activă prin care se analizează un caz, o situație particulară autentică sau ipotetică, modelată sau simulată, care există sau poate apărea într-un sistem natural, social sau economic, este o metodă prin care se analizează cauzele, elementele implicate, se fac prognoze, se propun soluții de rezolvare, se alege decizia optimă pentru rezolvarea cazului. Un caz poate servi atât pentru cunoașterea inductivă, în sensul că de la premise particulare se trece la concluzii generale, cât și pentru cunoașterea deductivă prin particularizări și concretizări ale unor aspecte generale. Această metodă are un puternic caracter activ-participativ, formativ și euristic, antrenează și dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor. Prin studiul de caz elevii se obișnuiesc să formuleze întrebări, să adune informații, să le selecteze, să le valorifice, să ia decizii valabile pe care le argumentează, să acționeze rapid și eficient în situații excepționale.

Metoda cazului presupune: identificarea cazului, studiul său analitic (cauze, relații, rol etc.), reorganizarea informațiilor deținute, obținerea de noi informații și organizarea lor într-un ansamblu unitar, stabilirea variantelor de rezolvare, alegera soluției optime verificarea experimentală a variantei alese.

Exemple de studii de caz:

în Mihai Bravu, în forarea apei geotermale există câteva probleme. Determinați câteva dintre aceste probleme și indicați câteva soluții de remediere a acestor probleme;

în Mihai Bravu toate apele uzate sunt deversate în Barcău care curge prin vecinănatea satului și care constituie o sursă urât mirositoare și de îmbolnăviri . Ce soluții propuneți?

3.3.9 Jocul didactic

Este o metodă recomandată mai ales la ciclul gimnazial , pentru ca elevii să învețe cu plăcere. Jocul este o activitate naturală, umană urmărită prin ea însăși, fără un scop material sau vizibil util, activitate desfășurată după reguli benevol acceptate, activitate care generează plăcere, bucurie, destindere, care satisfac o cerință interioară a individului. Prin joc elevii învață cu plăcere, cei timizi devin mai volubili, activi, capătă încredere în capacitățile lor, învață să-și subordoneze interesele personale în fața intereselor grupului. Jocurile solicită percepția, reprezentarea, atenția, spiritul de înțelegere și de echipă, implică învățare, muncă, creație. Profesorul trebuie să aleagă jocuri prin care cunoștințele sunt reactualizate, fixate, asociate într-un mod amuzant și relaxant. Profesorul va introduce jocul în lecție numai dacă acesta vizează obiectivele propuse, iar conținutul lor este în concordanță cu conținutul lecției. Profesorul pregătește înainte de lecție jocul, stabilește regulile, conținutul, iar în timpul lecției organizează elevii, fixează și explică regulile, modul de desfășurare a jocului. Există mai multe tipuri de jocuri:

după obiectivele vizate:- jocuri de orientare, jocuri aplicative, jocuri demonstrative, jocuri de memorie, jocuri simbolice, jocuri logice;

după materialul utilizat: – jocuri cu materiale, jocuri orale, jocuri cu întrebări, jocuri –ghicitori, jocuri de cuvinte încrucișate.

Exemple de jocuri:

Orașe la apă:- profesorul are bilete cu denumiri de râuri din România, iar elevii le trag la sorți, apoi fiecare elev trebuie să scrie într-un interval de timp cât mai multe orașe prin care curge râul respectiv, folosind sau nu harta. Câștigă elevul care are mai multe denumiri scrise corect;

Satul meu :- fiecare elev împarte foaia de caiet în patru părți egale și în fiecare dreptunghi scrie următoarele: satul meu acum 5 ani; satul meu în prezent; satul meu peste 20 ani; satul meu peste 100 de ani. În fiecare sector elevii trebuie să deseneze un element simbolic corespunzător cu imaginea localității natale corespunzător momentului precizat. Profesorul împarte clasa în grupe de câte 4-5 elevi fiecare elev prezintă celorlalți din grupă desenele și explică semnificația lor. Acest joc oferă elevilor posibilitatea de a se concentra asupra esențialului din mediul său, să-l analizeze și să facă o prognoză. Desenele mai interesante pot fi expuse sau premiate;

Harta mută: pe harta județului, sau a țării sau a unui continent profesorul numerotează localități, unități de relief, ape, apoi indică elevilor un număr, iar elevii trebuie să specifice denumirea respectivă. Elevii nu trebuie să asocieze denumirile cu numărul, ci să învețe localizarea corectă a unor elemente geografice.

3.3.10 Experimentarea

Este o metodă de explorare directă a realității prin care se provoacă intenționat un fenomen sau proces în condiții determinate, în scopul cercetării, al descoperirii esenței acestui fenomen sau proces, al legităților care-l determină, al verificării unor ipoteze. Poate fi folosit și în ciclul gimnazial, dar se recomandă utilizarea acestei metode mai ales la liceu. Experimentarea este o metodă cu potențial mare de activizare, un mijloc de adaptare la condițiile concrete a societății și de dezvolzare a creativității. Profesorul trebuie să realizeze experimentul la momentul oportun, iar elevii trebuie să cunoască înainte de experimentare modul de efectuare a acesteia. Elevii vor realiza experimentul sub directa îndrumare a profesorului. Profesorul poate realiza experimente în cabinetul de geografie, în terenul geografic sau poate găsi “experimente” reale, efectuate sau în curs de desfășurare, în mediul înconjurător. Experimentul poate fi efectuat în diferite forme: demonstrativ, frontal, pe grupe omogene sau eterogene, individual.

Experimentarea demonstrativă: are un potențial redus de activizare, deoarece elevii sunt numai spectatori, completează protocolul de observație, în caiete, sistematic, după un plan, sub conducerea profesorului;

Experimentarea frontală : se face atunci cînd toată clasa efectuează același experiment, în același ritm, sub îndrumarea directă a profesorului sau prin intermediul unor fișe de activitate experimentală;

Experimentarea pe grupe: se recomandă atunci când se fac simultan experimente diferite, când nu există același tip de aparatură pentru toate grupele. După ce elevii rezolvă un experiment trec la rezolvarea experimentului unui alt grup, iar la final rezultatele se compară. Evaluarea și aprecierea activității experimentale se poate face prin probele de evaluare din fișa de activitate experimentală.

Exemple de experimente:

murdărirea și curățirea apei- se pun în 3 pahare apă potabilă, apoi într-un pahar se adaugă un colorant, în al doilea pahar se adaugă detergent, iar în ultimul pahar se adaugă ulei. Apa din cele 3 pahare mai este potabilă? A fost greu să murdărim apa? Fiecare elev trebuie să găsească și să propună metode de curățire a apei. Aveți la îndemînă filtre, vată, burete, pâlnie. Este ușor sau dificil să curățim apa?

Câtă apă murdăresc? Cînd vă spălați pe dinți lăsați apa să curgă? Luați un pahar cu apă, sub robinetul deschis puneți un vas mare gol. Spălați-vă pe dinți utilizând doar apa din pahar. Când ați terminat spălatul dinților închideți robinetul. Măsurați câți litri de apă s-au adunat în vas. Ce se întâmplă cu apa care se scurge când vă spălați pe dinți? Calculați câtă apă murdăriți prin spălatul dinților zilnic, săptămânal, lunar sau anual, dacă utilizați doar apa din pahar sau dacă lăsați robinetul deschis. La ce concluzii ați ajuns?

Controlul calității apei prin pești ca animale de test: peștii închiși într-o plasă de sârmă sunt introduși în apă în râul cercetat. Principiul experimentului constă în înregistrarea reacției peștilor în apă poluată sau a timpului de supraviețuire. Stabiliți gradul de toxicitate a apei după timpul în care se produce moartea peștilor după următorul ctriteriu: dacă peștii mor mai repede de 15-20min., toxicitatea este foarte mare, dacă mor până în 6 ore toxicitatea este mare, dacă mor după 6 și 12 ore toxicitatea este medie, toxicitate slabă când moartea se produce în 24 ore, toxicitate foarte slabă când peștii mor după 24 ore și până la 7 zile ( M.E.Dulamă, 2002).

Capitolul IV

4.1 Cercetarea pedagogică

Fig.14 Harta satului Mihai-Bravu; scara 1:25000 (sursa:Primăria Roșiori)

Fig.15 Harta satului Mihai-Bravu din satelit; 1: 25000 (sursa:Primăria Roșiori)

Fig.16 Harta satului Mihai-Bravu;scara 1:25000 (sursa:Primăria Roșiori)

Fig.28 Pivnițele din Roșiori – Mihai.Bravu

Imagini din Mihai-Bravu și arealul înconjurător:

Fig.17 Intrarea în localitetea Mihai-Bravu

Fig.18 Biserica din Mihai-Bravu

Fig.19 Biserica din Mihai-Bravu

Fig.20 Căminul cultural din Mihai-Bravu

Fig.21 Casă de rugăciuni

Fig.22 Imagini din Mihai-Bravu

Fig.23 Imagini din Mihai-Bravu

Bibliografie:

1. Berindei, I, O, Măhăra, Gh, Pop, Gr, P, Posea Aurora, (1977) Câmpia Crișurilor, Crișul Repede, Țara Beiușului, Editura Științifică și Enciclopedică, București

2. Berindei, I, O, Pop, Gr, P, (1972) Județul Bihor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

3. Burescu Petru, (2001) Flora și vegetația luncilor joase ale râurilor din Nord-Vestul României, Editura Treira, București.

4. Josan, N, Sabău, N, C, Tamara Romocea, Monica Costea, Maria Cristea, Borăta, D, Berchez, O, Dorina Ilieș, Nistor, St, Vlaicu, M, (2004) Hazarde și riscuri naturale și antropice în bazinul Barcăului, Editura Universitară din Oradea, Oradea.

5. Josan Nicolae, (2003) Analele Universității din , Seria Geografie, Tom XIII, pag. 19-22,

6. Mihăilescu Vintilă, (1966) Dealurile și câmpiile României, Studiu de geografie a României, Editura Științifică, București.

7. Petrea Rodica, Petrea Dan, (2000) Turism Rural, Editura Presa Universitară Clujeană, .

8.Petrea Rodica, Petrea Dănuț, Josan Nicolae, (1996) Geomorfologie generală, Editura Universității din , .

9. Pop Ioan, (1968) Flora și vegetația Câmpiei Crișurilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București.

10. Pop, P, Gr, (2005) Dealurile de Vest și Câmpia de Vest, Editura Universitară , .

11.Posea, Grigore, (1997) Câmpia de Vest a României, Editura Fundației “România de Mâine”, București.

12. Posea, Grigore, (1992) Câmpiile României, Câmpia Banato-Crișeană, Câmpia Crișurilor, Editura Tipografia Universitară, București.

13. Posea, Grogore, Popescu, N, Ielenicz, M, (1974) Relieful României, Editura Științifică, București.

14. Pricăjan, Artemiu, (1972) Apele termale și minerale din România, Editura Tehnică, București.

15. Țoca, Ioan, (2004) Sărbători religioase, datini și credințe populare, Editura Allfa, București.

16. Ujvàri, I, (1972) Geografia apelor României, Editura Științifică, București.

17. Primăria Comunei Roșiori.

***Județele României Socialiste, (1972) Editura Politică, Ediția a II-a, București

www.bihorturism.ro

www.casașibiroul.ro

www.cjbbihor.ro

www.hartăbihor.ro

www.incasa.ro

www.mobiliacenter.com.

www.mturism.ro

www.oradea-bihor.ro

www.pensiuniromânești.ro

www.prefecturabihor.ro

www.primăria roșiori.ro

www.prokoncept.r

www.românia-turistică.ro

www.românia-hotel.org

www.turismdevis.ro

fie Berlescu, Elena (1996), Mică enciclopedie de balneoclimatologie a României, Ed. All, București

Munteanu, L., Stoicescu, C., Grigore, L., (1978), Ghidul stațiunilor balneoclimaterice din România, Editura Sport – Turism, București;

Preda, I., Țenu, A. (1981), Resurse de ape minerale și termale, Note de curs și lucrări practice, București Pricăjan, A., (1972), Apele minerale și termale din România, Editura Tehnică, București

Stoicescu, C., Munteanu, L. (1976), Factorii naturali de cură din principalele stațiuni balneoclimaterice din România, Editura Sport-Turism, București Stoicescu, C., (1982), Farmacodinamia apelor minerale de cură internă din România, Editura Academiei Române, București

Teleki, N și colab. (1984), Cura balneoclimatică în România, Ed. Sport-Turism, București Teodoreanu Elena și colab., (1984), Bioclima stațiunilor balneoclimaterice din România, Editura Sport – Turism, București

Țenu, A. (1975), Cercetări hidrogeologice complexe asupra apelor termale din zona băilor Felix și 1Mai, rev. Studii de Hidrogeologie, XII, București Vernescu, M. (1988), Apele minerale, Ed. Tehnică, București *** (1999),

Monografia comunei Sânmartin, S.C. “G.C