Lucrarea de față cuprinde cunoștințele minime nec esare stud enților pentru disciplinele Fotbal – fundamente științifice și Metodica predării… [602552]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE GEOGRAFIE TURISM ȘI
SPORT
DEPARTAMENTUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ,
SPORT ȘI KINETOTERAPIE

GHEORGHE DUMITRESCU

FOTBAL

CURS

ORADEA
2016

3 Cuvânt înainte

Lucrarea de față cuprinde cunoștințele minime nec esare stud enților
pentru disciplinele Fotbal – fundamente științifice și Metodica predării
fotbalului în școală , din cadrul studiilor de licență. Ea este structurată pe
următoarele categorii de probleme:
– istoricul și evoluția jocului de fotbal;
– aspecte organizatori ce pe plan intern și internațional;
– sistemul competițional;
– tehnica jocului de fotbal;
– tactica jocului de fotbal;
– regulamentul jocului – Legile jocului;
– fotbal adaptat.
Toate aceste aspecte sunt cuprinse într -un singur manual pentru a
ușura învățarea lor. Pentru amănunte sau detalii pot fi consultate și alte surse
dintre care, cele mai multe, sunt menționate în bibliografie.

Autorul

4

5 CAPITOLUL I
JOCUL DE FOTBAL – ISTORIC – EVOLUȚIE – ORGANIZARE

Jocurile cu mingea au apărut din cele mai vechi timpuri. Există dovezi
care atestă folosirea sferei ca accesoriu al exercițiilor fizice la multe dintre
popoarele primitive. În această perioadă jocurile cu mingea aveau un caracter
magic, religios, ca un corolar al activității spirituale a populațiilor respective.

1.1. Istoricul și evoluția jocului de fotbal

Jocurile cu mingea la popoarele antice
La popoarele antice jocurile cu mingea devin mai numeroase și mai
variate. Ele își pierd din caracterul religios dar îl mențin pe cel utilitar
apropiindu -se chiar de caracterul sportiv, de întrecere.
În Egipt – mingile întrebuințate aveau un diametru de 10 cm,
confecționate din piele sau din pânză subțire (C. Manu șaride, C. Ghemigean,
1986 ).
În China – este atestată practicarea jocului cu mingea de inscripții
datate 3400 î. Ch. Documente din anul 2500 î. Ch. atribuie împăratului
Huangdi inventarea unui joc cu mingea, parte componentă a antrenamentului
războinicilor.
Din vremea dinastiei Han, acum 2000 de ani, s -a păstrat o elocventă
mărturie documentară, un manual în care este tratată metodica pregătirii
militare care cuprinde și jocul cu mingea denumit “Tsuh -Kuh” (minge șutată)
(C. Ma nușaride, C. Ghemigean, 1986 ).
Despre japonezi se afirmă că sunt creatorii celei mai armonioase forme
de joc cu mingea a antichității. În jurul secolului al V -lea ei practicau un joc
cunoscut sub numele de “Kemari” care era de fapt un ritual cu semnificați i
religioase, avându -și obârșia în jocul practicat de chinezi (C. Manu șaride, C.
Ghemigean, 1986 ).
Dintre toate jocurile cu mingea practicate de popoarele antice, la greci
și la romani întâlnim jocuri care se apropie din multe puncte de vedere de
jocul de fotbal așa cum este cunoscut el astăzi. La greci în cetatea Atenei se
practica cu pasiune “spheromachia” sau partida cu mingea. În palestră, loc
rezervat pentru exercițiile corporale, o sală închisă ( Sferisterion ) era destinată
pentru diferite jocuri cu m ingea. Cel mai cunoscut purta numele de
“sferarpaston” și folosea o minge de mărimea celei obișnuite în fotbalul de
azi (C. Teașcă, 1967 ).
În contactul cu civilizația greacă, romanii au adoptat un program școlar
complex, în care exercițiile fizice au fost influențate de cele ale elenilor
numai în măsura în care ele răspundeau necesităților pregătirii militare. La

6 romani mingea era denumită “pila” în timp ce terenurile purtau o denumire
de împrumut “sphaeristerium” (de la denumirea grecească).
Jocul roman “h arpastum” oferă imaginea cea mai apropiată de jocul
modern. Jocul se disputa între 2 echipe formate din numeroși jucători care se
străduiau să intre în posesia mingii și să o conducă dincolo de o linie trasată
în partea de teren care aparținea adversarului (C. Manu șaride, C. Ghemigean,
1986 ).

Jocul de fotbal la popoarele medievale
Documentele vremii scot în relief faptul că aproape toate popoarele
occidentale au practicat jocurile cu mingea cu o pasiune ieșită din comun.
Spre deosebire de celelalte jocur i, cu caracter utilitar sau pregătitor pentru
război, jocurile cu mingea erau prin excelență sportive.
În Italia, încă în jurul anului 1300 este răspândit “giuoco del calcio” – a
juca mingea cu piciorul – denumire ce a rezistat până în zilele noastre. El e ste
citat în numeroase documente ale vremii, ajungând la apogeu în perioada
Renașterii (sec. XIV – XVI), cel mai reprezentativ joc fiind cel practicat la
Florența. O descriere a jocului apare în lucrarea “Discorsa sopra il giuoco del
calcio florentino” pub licată la Florența în 1580 de Giovanni de Bardi, conte
de Verrino și academician de Florența. Terenul de joc avea 100 x 30m, era
presărat cu nisip, iar jucătorii erau împărțiți în două echipa a câte 27 de
echipieri (C. Manu șaride, C. Ghemigean, 1986 ).
În F ranța jocul cu mingea era și el foarte popular. În funcție de
provincie denumirile diferă: “soule” sau “mollat” în Bretonia,
“belle”,”etoffe” sau “boise” în Normandia, “barette” în Turingia. Mingile
folosite purtau denumiri diferite: “paume”, “balle”, “pe lote”, “boule” (C.
Manu șaride, C. Ghemigean, 1986 ).
În Anglia, cronicarii moderni ai jocului susțin că atunci când romanii
au ocupat Britania ei au adus, încurajat și stimulat dezvoltarea
“harpastumului” ca formă complementară de pregătire pentru ducerea
războiului. Cronicile scriitorului galez Nennius (sec.al IX -lea) sau legendele
irlandeze transcrise în sec. al XII -lea conțin știri convingătoare care atestă că
popoarele celte erau pasionate și dovedeau aptitudini pentru practicarea
jocurilor cu mingea. “ Strămoșul” englez al fotbalului era însă brutal.
Înverșunarea cu care se disputau partidele punea în pericol nu numai
integritatea fizică a participanților, dar și a spectatorilor, mulți dintre ei
pașnici și involuntari.
Acesta explică și “persecuțiile” la care a fost supus jocul și practicanții
săi o bună bucată de timp. Astfel Eduard al II -lea a dat dispoziție primarului
Londrei la 13 aprilie 1314 să interzică fotbalul nu numai pe străzi ci și pe
terenuri. Nu a fost singurul; astfel de interdicții au fost reînnoite și în timpul
lui Richard al II -lea, Henric al IV -lea, Henric al VI -lea. În ciuda acestor

7 interdicții jocul de fotbal și -a menținut popularitatea reușind să străbată cu
temeritate istoria ( M. Ionescu, 1988 ).

Jocul de fotbal modern
Fotbalul înce pe să fie practicat în cercuri tot mai largi ale tineretului
britanic, înrădăcinându -se puternic în școli, colegii și universități.
Organizarea suferă, este confuză, căci nu există nici o regulă scrisă.
În prima jumătate al sec. al XIX -lea încep să apară bazele celor două
jocuri de mai târziu – fotbalul și rugby -ul.
Primele încercări organizatorice cu conținut pedagogic le întâlnim în
anul 1857 când Thomas Hughes (judecător de curte) absolvent al școlilor din
Rugby și Oxford, publică o carte din care rezul ta o noutate în practicarea
jocului de fotbal rugby. Porțile au o nouă formă (asemănătoare celor de azi de
la rugby), mingea poate fi manevrată cu mâna și cu piciorul (C. Manu șaride,
C. Ghemigean, 1986 ).
În anul 1863, pe 26 octombrie, se înființează Footba ll Association
(F.A.) care adopt ă așa numitele “reguli de la Cambridge”. Cele două forme
de joc cu mingea se despart definitiv, sub denumirea de fotbal -asociație și
fotbal -rugby. Ambele jocuri vor evolua rapid, cuprinzând tot mai mulți
adepți, formând u-și reguli specifice și clare.
În 1866 s -a organizat prima cupă de fotbal denumită “Challenge” între
orașele englezești.
În 1871, la 20 iulie, se desfășoară prima Cupă a Angliei și de atunci
orice club din țară poate lua parte la competiție.
În privința regulamentului s -au stabilit câteva aspecte:
– echipele compuse din 11 jucători;
– terenul – dimensiuni 120 x 80 yarzi;
– durata jocului 90 minute;
– echipele cu echipament de culoare diferită.
În 1881 se introduce în regulament prevederea că jocul poate fi condus
de un arbitru. În 1885 se legiferează profesionismul în fotbal și se creează
prima divizie engleză, Football League. Răspândirea fotbalului se va face cu
repeziciune (C. Manu șaride, C. Ghemigean, 1986 ).
În 1886 a luat ființă International Footbal l Association Board ( I. B. ),
singurul organ abilitat să modifice regulile jocului. El cuprindea federațiile de
fotbal ale Angliei, Scoției, Irlandei de Nord și Țării Galilor. Ulterior a fost
cooptată și FIFA ( 1913 ). Primul memorandum privind interpretarea și
aplicarea regulilor de joc a fost elaborat de I.B. la 2 iunie 1886.
În 21 mai 1904 la Paris se crează F.I.F.A. – Federația Internațională de
Fotbal Asociație – al cărui președinte este francezul Robert Gu érin. Actul de
lansare pe plan mondial al ace stei organi zații a fost semnat de reprezentanții a
șapte țări : Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Olanda, Spania și Suedia.

8 Crearea F.I.F.A. a avut două obiective esențiale: unificarea regulilor jocului
și organizarea unei competiții mondiale pentru echip ele naționale. În anul
2013 erau afiliate 209 federații naționale.
La nivel continental, ca organe de conducere, ființează confederațiile
continentale:
– Confederația Sud -americană de fotbal (CONMEBOL ), fondată la 9
iulie 1916 la Buenos Aires ( Argentina ).
– Confederația Asiatică de fotbal ( AFC ), fondată la 8 mai 1954.
– Confederația Africană de fotbal ( CAF ), fondată în 1956.
– Confederația de fotbal a Americii de Nord, Centrale și a Caraibelor
(CONCACAF ) fondată în 1961.
– Confederația de fotbal a Oceaniei ( OFC ) fondată în 1968.
– Confederația continentală a Europei, Uniunea European ă de Fotbal
Asociație ( UEFA ), fondată în 1954.

Apariția și evoluția fotbalului în România
Unul din documentele referitoare la jocul de fotbal în România este
manuscr isul cu nr. 4853 intitulat “Avram Iancu” a avocatului Rubin Patiția
din Câmpeni ce se află la muzeul “Unirii” din Alba Iulia. La 1848 -1849 în
Transilvania, la Câmpeni, tinerii tribuni ai unirii naționale avându -l în
mijlocul lor pe Avram Iancu, în timpul l iber băteau lopta -pila (minge -balon).
Dintr -un document păstrat la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia
aflăm că tribunii Revoluției de la 1848 din Transilvania, în frunte cu Avram
Iancu, se relaxau la „lopta -pila“. Este vorba de una dintre denumirile sub care
este cunoscut jocul tradițional al românilor -oina, care a intrat după 1989 în
categoria sporturilor care „există, dar nu se practică“.Povestea jocului lopta –
pila, practicat de Avram Iancu și tribunii săi, este spusă de un „copil de
mingi“, care a vea sarcina „de a aduce lopta la domni“. „Tinerii tribuni a
miscarei naționale în tempul de după ameazi se adunau în troașul Onu
Chitului și băteau lopta -pila-în care joc erau foarte mulți dexteri. Noi copii
fugeam după loptă și o aduceam la domni. Iancul era totdeauna între ei și lua
parte. Cei mai dibaci erau Alexandru Tordașan și fratele /lui/ Amos, nepoți ai
protopopului Ighian“, se arată în documentul citat de Nicolae Josan, în
lucrarea „Românii din Muntii Apuseni de la Horea și Avram Iancu la Marea
Unire din 1918“. „Lopta“ era termenul din zona Munților Apuseni pentru
minge, iar „pila“ echivalentul său din limba latină. În document se face și o
legătură între jocul tradițional practicat de tovarășii lui Avram Iancu și
„inițierea“ copiiilor în „joaca de -a bătaia“. „Deprinderile de arme a gardiștilor
făcuse impresii asupra copiiilor, care începurăm a ne juca de -a bătaia.
Văzându -ne Incul jocul el ne /dete /niște feciori mai mari care să ne conducă
la acest joc de arme și ne formam în gloate cari se combăt eau. Goana ce o
făcea o ceată împotriva celeilalte de multe ori devenea serioasă și

9 periculoasă. Că la una i s -a tăiat una bucată de ureche și pe mine m -a ajuns o
peatră în frunte, încât am căzut amețit la pament. În urma astor feliu de
întâmplări s -a pus capăt gloatelor de copii și cu intrarea iernei neci că se mai
putea continua acest joc“, se mai spune în document. Oina, ciocota, ciurca,
hopciu… Jocul lopta -pila era denumirea locală pentru oină, considerat un
sport tradițional al românilor. De -alungul ti mpului a purtat denumiri diferite,
chiar și de la un sat la altul. Într -un istoric al sportului postat pe un site de
specialitate, oina.ro, se arată că „În ținutul Blajului, se juca oina sub numele
de “lapta -lunga” sau “de -a lunga”, în Moldova se numea “ho ina” sau chiar
“oina”, ca și în Muntenia. În Suceava și Botoșani era cunoscută sub numele
de “apuca” sau “ogoiul”. În alte zone se mai numea: “una si fugi”, “baci”,
“de-a patru sa stam”, “fuga” (Brașov), “halca”, “hopciu” (Dej), “ojerul” sau
“oirul”, “matc a-mare”, “pila”, “ticul” (Maramureș, zona Lăpușului),
“ciocota” (Baia Mare), “ciurca” (Sălaj), “de -a lunga” (Dobrogea). În unele
locuri oina se juca si de catre fete, sub numele de “oiniță”. 1763 – prima știre
despre oină Potrivit sursei citate, prima știr e scrisă despre existenta jocului de
oină a fost menționată de istoricul Nicolae Iorga, în 1763. Informația face
referire la un preot din Hațeg care, în anii tinereții, juca cu copiii în curtea
bisericii o varianta a jocului de oina, lopta mică. Practicant al sportului ar fi
fost și Ștefan a Petrei din Humulești (Ion Creangă), care este amintit în
contextul punerii pietrei de temelie la școala din Târgu Neamț, în 1852.
Marele povestitor ar fi întârziat la festivitatea organizată cu acel prilej, pentră
că „j uca pe toloaca cu un băț și o minge“ – oina. Sporturi străine cu care se
aseamănă Cei care au studiat în amănut istoria acestui sport susțin că regulile
arhaice de joc ale oinei sunt asemănătoare cu cele din baseball -ul american.
Mingea era servită pentru bătaie (halita) de către un adversar, denumit
halitor, echivalentul pitcher -ului, servirea eronată în mod repetat fiind de
asemenea penalizată. Exista și un echivalent direct al postului de catcher,
denumit ajutor de halitor, iar deosebirea dintre refugiil e ogoiului (n.r.
denumire a oinei) și bazele din baseball era doar de poziționare – la ogoi în
linie, iar la basebal în formă de pătrat!. Potrivit regulamentului, jocul de oină
se desfășoară în aer, pe un teren plat cu o lungime de 70 de metri –linia de
margine – și o lățime de 32 de metri – linia de bătaie. Echipele au câte 11
jucători. Cele doua reprize ale jocului nu au o durată exactă, depinzând de
profesionalismul practicanților Oina, un sport uitat Concursurile școlare de
oină erau, la început, deoseb it de populare printre elevi. Prima competiție a
fost organizată în 1893, când primăria orașului Bucuresti a amenajat un teren
special pentru oină, în actuala Piață a Victoriei. Sportul a cunoscut o decădere
în anii 1920 -1930. După Primul Război Mondial, f ascinația fotbalului, a
boxului, a curselor de cai sau de automobile a pus în umbră oina. De o
revenire a interesului pentru acest sp ort se poate vorbi după cel de -al doilea

10 război mondial, când comuniștii au adoptat o decizie în favoarea
reintroducerii oi nei.
În 1884 este menționat primul teren de fotbal la Arad. Virgil Economu
în lucrarea sa “Football” (publicată în 1935) spune că prima minge de fotbal
a adus -o în țară Mario Gebauer pe la 1889. Dup ă alte surse medicul
stomatolog Iuliu Weiner din Arad est e cel care a adus de la Londra, unde -și
făcuse studiile, prima minge de fotbal din țara noastră și odată cu ea și
regulamentul jocului.
Iosif Dudaș “biograful “ fotbalului timișorean atestă că la Timișoara
între anii 1899 -1902 s -a organizat primul club de fotbal, terenul pe care se
disputau jocurile fiind “Câmpul Târgului” de pe Calea Aradului. La începutul
secolului nostru apar echipele organizate. Primul joc disputat pe un teren
regulamentar, cu arbitri și public, cu durata de 2 reprize a 45 de minute a a vut
loc la Arad la 15 august 1899, pe terenul de lângă Uzina de Vagoane; la 2
noiembrie 1899 are loc primul meci internațional intercluburi Clubul Atletic
Arad – Politehnica Budapesta.
În 1901 la “Oradea Cercul de gimnastică Oradea”(CGO), înființat în
1880 introduce, pe lângă gimnastică și atletism, și fotbalul în activitatea sa. În
1905 în Oradea evoluează echipe din Austro -Ungaria și Regatul Marii
Britanii, primul meci internațional disputându -se între o selecționată a
orașului și echipa engleză Bishop Au ckland.
Anul 1909 marchează prima formă de organizare fotbalistică de la noi
din țară prin înființarea “Asociațiunii Societăților Atletice din România”.
Ulterior prin apariția, în 1912, a Uniunii Federațiilor Sportive din România
(UFSR), activitatea fotbal istică va fi condusă de Comisiunea de Football –
Asociație din cadrul UFSR.
În 1910 se pun bazele Clubului Atletic Oradea (CAO), care va deveni
celebru în lumea fotbalului românesc.
Pe la 1920 se reușește elaborarea și difuzarea în traducere oficială a
Regul amentului jocului de fotbal.
Din anul 1925 există un Regulament al “Asociațiunii Arbitrilor de
Fotbal –Asociație din România”.
La 16 februarie 1930 se constituie “Federația Română de Fotbal –
Asociație” (FRFA), avându -l ca președinte pe Aurel Leucuția și care din
1931 este afiliată la FIFA.
În 1930 România participă la primul Campionat Mondial din istoria
fotbalului internațional – Uruguay.
Anul 1932 marchează trecerea la sistemul divizionar și se dispută prima
ediție a diviziei “A”. Are loc debutul unei noi c ompetiții “Cupa României”.

11 Evoluția jocului de fotbal pe plan local
La 1 iunie 1902, în Oradea, pe terenul din parcul Rhedey (actual
stadionul Tineretului) s -a disputat primul joc cu public , arbitrul Jelenik
Geza conducând disputa dintre două selecționa te locale (roșii și albaștri),
eveniment consemnat în ziarul local Nagyvarad.
Adevăr ata ascensiune a jocului de fotbal va avea loc în perioada
interbelică.
Cele două mari echipe de fotbal din Oradea: CAO (Clubul Atletic
Oradea)/NAC (Nagyvarodi Atletikai C lub) înființată în 1910 și Crișana
înființată în 1929. Ele și -au disputat jocurile pe actualul stadion Municipal
“Iuliu Bodola” numit atunci Arena Carol II. Ambele echipe au fost o
prezență activă în primul eșalon divizionar.
O altă echipă a acestei pe rioade a fost Stăruința (Törekves) Oradea,
înființată în 1912. Aici au activat fotbaliști de mare valoare, internaționali ca
Iosif Bartha (fundaș) sau Albert Str öck II (atacant).
La prima ediție a campionatului în sistem divizionar, 1932/1933
Crișana a fos t repartizată în seria I (locul 3) iar CAO în seria a II -a (locul 2).
În ediția 1934/1935 când în premieră prima divizie națională a avut o
unică serie Oradea, prin cele două echipe, a făcut parte, ca și Cluj, Timișoara
și Arad, dintre cele patru orașe di n provincie care alături de București au avut
reprezentante în divizia A. Cele 12 echipe erau din București (4), Cluj (2),
Timișoara (2), Arad (2) și Oradea (Crișana și CAO).
Jucătorii celor două echipe au fost permanent selecționați în echipa
reprezentat ivă. Cei mai cunoscuți au fost:
Iuliu Baratki, Bodola Iuliu, David Mircea, Kovacs Nicolae, Juhasz
Augustin, Kocsis Elemer, Ronnay Francisc (primul gol al naționalei în 1922),
Spielmann Sarvari Francisc.
După Dictatul de le Viena, CAO (NAC) a activat în c ampionatul
Ungariei cu rezultate foarte bune locul II în ediția 1942/1943 și locul I în
ediția 1943/1944, cu un avans de treisprezece puncte față de următoarea
clasată, Ferencv áros Budapesta . A fost prima echipă din provincie care a
devenit campioană a Ung ariei.
După război vechiul CAO se va regăsi, în 1945, în formația Libertatea
care, după reluarea activității divi zionare, a activat în divizia A, ocupând
locul 8 în sezonul 1946/47 și locul 6 în sezonul 1947/48 .
Ulterior, din 1948, echipa s -a numit ICO (Intreprinderea Comunală
Oradea) și sub acest nume va câștiga titlul de campioană națională în ediția
1948/1949. Formația standard: Vecsei – Ion Vasile, Melan – Bodo, Zilahi,
Serfözö – Kovacs II, Spielmann, Váczi, Tudose, Turcuș, antrenor Nicolae
Kovacs.
Tot acum Gheorgha Váczi devine golgeterul României cu 24 de
goluri. Va câștiga acest titlu și în 1951 cu 23 de goluri.

12 Din 1950 echipa se va numi Progresul (un timp Progresul ICO)și va
avea o evoluție sinuoasă – locul 7 în 1950
Ocupă locul III în 1951 , după care începe declinul: locul VI (1952),
locul XI (1953), locul XIV (1954 ) și apoi retrogradează în Divizia B.
Progresul v a reveni în divizia A în 1955 ocupând în campionatul 1956
locul 8 și tot acum în 1956 va câștiga Cupa României . Antrenor Camil
Schertz. iar echipa: Gebner – Kromely, Barcu – Bartha, Țiriac, Cuc – Toth,
Köszegi, Caricaș, Vlad, Meszaros.
În sezonul 1957 – 1958, Progresul devine C. S. Oradea , ocupă locul 12
în divizia A și retrogradează iar în Divizia B.
CS Oradea, locul XIV (1958 – 1959), loc ul III (1959 – 1960), locul V
(1960 – 1961) în eșalonul secund. În 1961 se adopta denumirea Crișana
Oradea . Schimbarea se dovedește de bun augur, care coincide cu o nouă
promovare (1961 – 1962) a echipei în Divizia A, avându -l la conducerea
tehnica pe reputat ul antrenor Francisc Ronnay.
Lotul care a reusit aceasta performanță: Szilagy, Bodo, Szekeli,
Koszegi, Iacob, Neșu, Szakacs II, Toth II, Szucs, Harșani, Szakacs I, Petrică,
Nemeth I, Hauler II, Vald, Arnotzchi, Balogh, Fandli, Pugna.
Crișana va activa în s ezonul 1962/63 în divizia A , locul 13 și
retrogradare. Tot acum va fuziona cu Crișul , înființat în 1958, și va ceda locul
în divizia B formației Flamura Roșie Oradea.
În 1960 Crișul a fuzionat cu echipa fabricii de încălțăminte
“Solidaritatea” și ocupând p rimul loc în campionatul regional 1960/1961 a
promovat în divizia B după barajul disputat la Sinaia.
În 1961/1962 echipa s -a numit A.S.A. Crișul a ocupat locul XI în
seria a III -a a diviziei B scăpând cu greu de retrogradare.
În campionatul 1962/1963 Crișul va promova în divizia A după
ocuparea locului I în seria a II -a a diviziei B, sub conducerea antrenorului L.
Zilahi. Lotul: Weichelt, Bucur, Pojoni, Boroș, Șchiopu, Donciu, Al.
Georgescu, Kunkuti, Curtu, Oșan, Stanciu, Podaru, I. Pop, Bokos, I. Sand u,
Mănescu, Al. Iacob, Șovăială, Lenart, Fr. Stilgelbauer, R. Petschovschi.
Au urmat trei ani în divizia A
1963/1964 locul 7
1964/1965 locul 9
1965/1966 locul 13 și retrogradarea în divizia B.
Unde stă două campionate 1966/1967 locul 7 .
1967/1968 Crișul, locul 2 care îi va da dreptul la disputarea barajului
de la Timișoara și unde reușește promovarea în divizia A. Echipa antrenată
de Anton Ferenczi cuprindea pe Buiuc, Catona, Balogh, Sărac, Serfozo,
Eugen Naghi, Kun I, Kun II, Harșani, Cociș, Ujlaki, Levai.
În div A doi ani 1968/69 locul 10 .
1969/70 locul 15 și retrogradare .

13 Crișul revine în anul următor 1970/71 sub conducerea antrenorului L.
Vlad. Echipa de bază Catona (Bologan) – Popovici (Sărac), Lucaci, Bulc,
Balogh – Dărăban, Neșu – Szucs, Al. Naghi, Ar noțchi, Șchiopu. Rezerve
Baumgartner, Cocoș, Ceaușu, Cociș, Ungur, Moț.
La sfârșitul campionatului 1971/72 locul 16 și … retrogradare.
Din 1972 echipa se va numi F. C. Bihor .
Ocupă două locuri 2 în divizia B, în campionatele 1972/73 și 1973/74.
Promov are în sezonul 1974/1975 – antrenori L. Vlad (tur) și R.
Cosmoc și Gh. Staicu (retur) – Albu – E. Naghi, Lucaci, Sărac, Popovici –
Dărăban, Kun II, Florescu – Szucs, Agud, C. Vlad.
Urmează 4 sezoane în divizia A.
În divizia A, loc 9 în campionate 1975/76 (semifinale Cupa
României) și 1976/77
1977/78 locul 14 .
1978/79 locul 18 și retrogradare .
În această perioadă conducerea ing. Horia Cosma, președinte de
onoare.
Președinți Pascu Romeo și Dumitru Dragomir
Antrenori V. Blujdea, I. Reinhart și Al. Muta, Jene i și Buda.
După retrogradare va activa trei ani în divizia B
1979/80 div. B, seria a III -a., antrenor Jenei , locul 2.
1980/81, div. B, seria a III -a, locul 4, Jenei în tur, apoi Gh. Dărăban
În anii 70 Kun Attila a avut o evoluție consistentă în echipa n ațională.
Promovează cu antrenorul Gh. Staicu în ediția 1981/82.
Din nou 4 sezoane în divizia A.
1982/83 locul 11, an în care Petre Grosu va fi golgeterul
campionatului cu 20 de goluri m arcate.
1983/84 locul 7 – clasare foar te bună, antrenori Dărăban, Kun,
conducere ing. Horia Cosma, președinte de onoare , președinte executiv Ioan
Naom , organizator Romeo Pașcu .
Unul dintre cei mai buni jucători ai acestei perioade este Ioan Zare
care a fost selecționat în echipa națională și a făcut parte din lotul parti cipant
la turneul final al Campionatului european, ediția 1984, Franța.
1984/1985 locul 10, antrenori V. Stănculescu, Ioan Naom.
1985/86 locul 18 retrogradare, antrenor C. Teașcă, Muta, Dan Matei,
Viorel Kraus,ulterior Gh. Dărăban și președinte H. Văideanu .
1986/1987 div. B, loc 3,antrenor Viorel Mateianu, în retur C. Teașcă.
1987/88 antrenori Coidum, Popovici, Muta , locul 1 în div. B și
promovare.
Divizia A ediția 1988/1989 locul 7, fiind pregătită de Mateianu și
Pavel Popovits și apoi de Radu Troi, Popo vits.

14 În campionatul 1989/90, pregătită de R. Cosmoc, echipa a avut o
evoluție bună în tur dar a terminat campionatul pe locul 10.
În sezonul 1990/1991 a retrogradat în divizia B, loc 17 , condusă de
Paul Popovici, Alexandru Muta și Viorel Abrudan.
1991/92 locul 5 în seria a II -a a diviziei B
1992/93 locul 2 la 1 punct de UTA
1993/94 locul 5
1994/95 locul 12
1995/96 retrogradare în divizia C
În 1996 clubul a fost preluat de frații Borși (Attila și Armand).
1996/97 activează în seria a IV a diviziei C alătur i de Viitorul Oradea
sau Minerul Ștei terminând pe locul 7.
În sezonul 1997/98 FC Bihor revine în divizia B după un campionat
câștigat clar, la 13 puncte distanță de IS Câmpia Turzii.
În 1998 clubul este preluat de Viorel Știube.
1998/99 locul 6 în divizi a B.
1999/2000 Clubul a ajuns din nou în pragul retrogradării în divizia C
dar preluat de Consiliul Județean Bihor și condus de Marcel Iancu, a reușit
menținerea în divizia B.
În sezonul 2000/2001 clubul a fost preluat de Marius Vizer și,
avându -l antrenor pe Ioan Andone a terminat pe locul 4 în divizia B
2001/2002 locul 3 după UTA și FC Baia Mare
2002/2003, sub denumirea de F. C. Oradea, locul 2 după Unirea
Alba Iulia și participare la baraj pentru divizia A , cu Oțelul Galați 1 – 2 la
Galați și 3 – 1 la Or adea, toate golurile marcate de Vrăjitoarea. Antrenor
Ionuț Popa, președinte Ioan Lucian.
În aezonul 2003/2004 echipa a început ezitant iar antrenorul Ionuț
Popa a fost demis. Marius Vizer s -a retras, antrenor Dumitru Dumitriu care
nu a dat satisfacție, a fost demis iar echipa a retrogradat, F. C. Oradea locul
16. A fost ultima prezență a echipei în divizia A.
2004/2005 locul 3 în divizia B seria a III -a, după Jiul și Gaz Metan
după ce în tur se numise FC Oradea revine la denumirea F. C. Bihor.
2005/2006 l ocul 1 Liberty 58 p, locul 2 FC Bihor 55 p.
F.C. Bihor președinte Alexandru Sătmăreanu, director tehnic Emerich
Jenei, antrenor Alexandru Kiss, ia parte la turneul de baraj de pe stadionul
Național.
0 – 2 cu Forex Brașov
2 – 4 cu Unirea Urziceni
Pentru 20 06/2007, liga a II -a, președinte Alexandu Toth, antrenori
Alexandru Kiss și Florin Fărcaș, reușește cu greu salvarea de la retrogradare.
2007/2008 se pornește cu antrenori Gh. Silaghi, secunzi Mircea Fodor
și Zoltan Vig, Dorin Mudura antrenor de portari. – locul 8.

15 Echipa susținută de Consiliul Local Oradea și Consiliul Județean
Bihor.
Ediția 2008/2009, antrenor Zoltan Vig, locul 10
Ediția 2009/2010, președinte Gh. Alexandrescu, demisionat în
octombrie iar noul președinte este Ioan Lucian. Echipa va ocupa l ocul 9.
În 2010/11 F. C. Bihor, președinte Ioan Lucian, antrenor Gh. Ghț,
termină pe locul 2 seria Vest a ligii a II -a dar nu a putut promova pentru că
nu a primit licența pentru prima ligă.
În următorii doi ani – F.C. Bihor – club sportiv de drept privat
administrat de Consiliul Local al municipiului Oradea și Consiliul Județean
Bihor asociate cu Centrul de fotbal L iberty patronat de Marius Vizer a activat
în liga a II -a. În sezonul 2013/2014 F. C. Bihor a încheiat parteneriatul cu
Centrul de fotbal L iberty și a activat în liga a II -a, seria a II-a. Participarea în
liga a II -a a continuat până în sezonul 2015 -2016 când Tribunalul Bihor a
declarat falimentul clubului iar în data de 12 ianuarie 2016 Curtea de Apel a
respins recursul, echipa încetând practi c activitatea competițională.

1.2. Obiectul teoriei și metodicii jocului de fotbal
Teoria și metodica jocului de fotbal studiază o sferă largă de probleme
referitoare la fotbalul în școală, fotbalul de masă, fotbalul de performanță și
de înaltă performanț ă. Pentru toate aceste categorii valorice, cercetările
încearcă să găsească cele mai eficiente căi, mijloace și metodologii prin care
să se realizeze optimal obiectivele și sarcinile instructiv -educative
caracteristice fiecărui eșalon.
Teoria și metodica a cestei discipline se ocupă în mod deosebit de
studierea fotbalului din trei unghiuri diferite, fiecare având o problematică
proprie și anume: ca mijloc al educației fizice, ca disciplină sportivă și ca
disciplină științifică.

Fotbalul ca mijloc al educați ei fizice
Jocul de fotbal este o îmbinare armonioasă între mișcări naturale ca:
alergarea, săritura și lovirea mingii cu piciorul, pe de o parte și deprinderi
motrice specifice simple, accesibile și atractive, pe de altă parte. Jocul se
desfășoară pe un fo nd de solicitări psihice intense, care au un pronunțat
caracter educativ. Din aceste motive, fotbalul este considerat fără rezerve ca
un important mijloc al educației fizice, care contribuie pozitiv la rezolvarea
sarcinilor acesteia. Jocul de fotbal contri buie la întărirea sănătății, la
dezvoltarea multilaterală a capacităților fizice și psihice, la însușirea unor
deprinderi motrice și a unor cunoștințe speciale de tehnică și tactică.
Datorită calităților sale formative, fotbalul este prevăzut în programele
de educație fizică școlară printre disciplinele prioritare, fiind foarte des
utilizat în lecția de educație fizică.

16 Fotbalul ca disciplină sportivă
Ca disciplină sportivă, fotbalul a cunoscut o dezvoltare deosebită,
organizându -se în prezent competiții pe ntru toate categoriile, de la fotbalul de
masă până la cel de mare performanță. Paralel cu dezvoltarea sa cantitativă,
fotbalul a evoluat foarte mult și sub aspect calitativ, nivelul la care se practică
fiind deosebit de ridicat. Specialiștii domeniului, p rin experiența lor și
studiile efectuate, se preocupă de continua perfecționare a jocului. În acest
sens, prin Federația Română de Fotbal, se elaborează periodic concepția de
joc și de pregătire corespunzătoare exigențelor jocului, ținându -se seama de
tendințele evolutive pe plan internațional, aducându -se îmbunătățirile de
rigoare în urma studiilor și cercetărilor efectuate.
Fotbalul fiind un joc colectiv, pentru atingerea scopului propus, îi este
proprie o anumită organizare a colectivului, bazată pe răsp underea reciprocă,
pe subordonarea intereselor personale celor generale și pe repartizarea
judicioasă a sarcinilor ce revin jucătorilor. În aceasta rezidă și marea
importanță ce revine fotbalului în educarea spiritului de colectiv, a inițiativei,
a perseve renței, a stăpânirii de sine în timpul acțiunilor și a disciplinei
conștiente.
Fotbalul se practică pe baza regulilor de joc, în spiritul eticii sportive.
El contribuie la satisfacerea dorinței de întrecere a tinerilor. În același timp
cei ce asist ă la mec iuri în calitate de spectatori sau telespectatori trăiesc din
plin spontaneitatea și frumusețea fazelor de joc precum și încordarea luptei
sportive.

Fotbalul ca disciplină științifică
Teoria și metodica educației fizice și sportului este știința care stud iază
legile educației fizice și sportului. În teoria și metodica educației fizice și a
sportului se încadrează și teoria și metodica fiecărei ramuri sportive, deci și a
fotbalului. Teoria și metodica fotbalului este considerată că derivă din teoria
general ă a educației fizice și sportului și ca atare se poate vorbi despre fotbal
ca despre o disciplină științifică de predare în ANEFS sub forma cursului de
bază și a cursurilor de specialitate: specializare, promovare antrenori etc.
Disciplina fotbal are un o biect de studiu și căi de cercetare științifică proprii
sau preluate de la alte discipline sau științe.

Obiectul disciplinei fotbal
– studiază conținutul jocului de fotbal sub aspect tehnic, tactic, fizic,
teoretic și psihologic;
– generalizează teoreti c practica înaintată;
– studiază istoricul și evoluția jocului;
– studiază fiecare componentă a antrenamentului;

17 – practică relații de colaborare cu celelalte jocuri sau discipline
sportive: atletism, gimnastică, handbal, baschet etc. ;
– colaborează cu alte discipline științifice: igienă, fiziologie,
biomecanică, biochimie, psihologia, pedagogia, sociologia etc.;
– studiază metodica, structura și conținutul antrenamentului în fotbal;
– studiază regulamentul jocului și interpretarea corectă a acestui a.
Ca metode de cercetare fotbalul utilizează:
– observația;
– experimentul pedagogic;
– prelucrarea statistico -matematică;
– analiza și sinteza.

1. 3. Sistemul competi țional
Fotbalul se bucură de un sistem competițional foarte bine organizat.
Principalele competiții organizate la nivel internațional sunt :
Competiții organizate de FIFA:
Cupa Mondială a F.I.F.A Competiție internațională care se
desfășoară din patru în patru ani și este deschisă tuturor echipelor
reprezentative ale federațiilor afiliate.
Pentru turneu l final din Brazilia 2014, repartizarea locurilor
participantelor s -a făcut în felul următor:
Brazilia – calificată din oficiu ca țară organizatoare
Europa – 13 locuri
America de Sud – 4,5 locuri
Africa – 5 locuri
Asia – 4,5 locuri
Concacaf – 3,5 locuri
Oceania – 0,5 locuri.
A cincea echipă din America de Sud joacă baraj cu echipa de pe locul
4 din Concacaf iar câștigătoarea Oceaniei se întâlnește cu locul 5 din Asia.
Tabelul de mai jos ne pre zintă o evoluție a numărului de participa nte
și fruntașele competiției.

Editia Nr.
echipe Locul 1 Locul 2 Locul 3
1930 Uruguay 13 Uruguay Argentina SUA
Iugoslavia
1934 Italia 16 Italia Cehoslovacia Germania
1938 Franta 15 Italia Ungaria Brazilia
1950 Brazilia 13 Uruguay Brazilia Suedia
1954 Elvetia 16 Germania Ungaria Austria

18 1958 Suedia 16 Brazilia Suedia Franta
1962 Chile 16 Brazilia Cehoslovacia Chile
1966 Anglia 16 Anglia Germania Portugalia
1970 Mexic 16 Brazilia Italia Germania
1974 Germania 16 Germania Olanda Polonia
1978 Argen tina 16 Argentina Olanda Brazilia
1982 Spania 24 Italia Germania Polonia
1986 Mexic 24 Argentina Germania Franta
1990 Italia 24 Germania Argentina Italia
1994 SUA 24 Brazilia Italia Suedia
1998 Franta 32 Franta Brazilia Croatia
2002 Coreea – Japonia 32 Brazilia Germania Turcia
2006 Germania 32 Italia Franța Germania
2010 Africa de Sud 32 Spania Olanda Germania
2014 Brazilia 32 Germania Argentina Olanda

Prima ediție a avut loc în 1930 la Montevideo în Uruguay. Primul
trofeu al Cupei Mondiale a f ost creat de sculptorul francez Abel Lafleur și era
o statuetă de aur în greutate de 1,5 kg. După război această cupă s -a numit
“Jules Rimet”și a fost furată pentru prima dată la Londra în 1966. Ulterior,
după ce a fost recuperată, Brazilia a intrat defini tiv în posesia ei, în 1970,
după care trofeul a dispărut de data aceasta definitiv. Noua Cupă Mondială,
care se acordă începând cu 1974 conține 4,97 kg de aur, are o înălțime de
36cm și este creația sculptorului italian Silvio Gazzaniga.

Participare Român iei la CM
La edi ția inaugurală a Cupei Mondiale, Uruguay 1930 , unde
participarea s -a făcut pe bază de invitații, România a fost prima țară înscrisă.
Cele 13 participante au fost împărțite în 4 grupe. Țara noastră, antrenor și
căpitan Rudy Wetzer, manager C ostel Rădulescu, a făcut parte din grupa a
III-a alături de Uruguay și Peru. Partidele disputate:
România – Peru 3 – 1
Uruguay – România 4 – 0
România a ocupat locul 2 în grupă dar sistemul de disputare prevedea
atunci că se califică pentru faza următoa re numai câștigătoarele grupelor.
La cea de -a doua ediție, Italia 1934 , România a fost plasată într -o
grupă preliminară alături de Iugoslavia și Elveția. S -au calificat primele două
echipe în ordinea: 1. România, 2. Elveția.
Sistemul de disputare al CM 1934 a fost însă unul eliminatoriu,
echipa noastră, antrenată de austriacul Iosif Uridil, întâlnind un adversar
foarte valoros:

19 Cehoslovacia – România 2 – 1 (0 – 1).
La cea de -a treia ediție a CM, Franța 1938 , România s -a calificat fără
joc pentru că adver sarul ei, formația Egiptului, nu s -a prezentat. Sistemul
eliminatoriu de disputare s -a păstrat. Echipa n oastră, selecționer Alexandru
Săvulescu, antrenor Costel Rădulescu, a jucat cu formația Cubei în fața căreia
eram favoriți.
România – Cuba 3 – 3 (1 – 1, 2 – 2), după prelungiri.
Meciul s -a rejucat pentru că nu se inventaseră încă loviturile din
punctul de pedeapsă pentru departajare.
Cuba – România 2 – 1 (0 – 1), este considerată cea mai rușinoasă
înfrângere a echipei noastre la o asemenea competiție.
După război a urmat o lungă perioadă în care România nu a mai reușit
calificarea la Cupa Mondială. Absența noastră a fost întreruptă numai în 1970
prin calificarea la CM Mexic .
Aici selecționata noastră, condusă de Angelo Niculescu, a fost
repartizată în gru pa a III -a supranumită “el grupo de la muerte”. Jocuri:
Anglia – România 1 – 0 (0 – 0)
România – Cehoslovacia 2 – 1 (0 – 1)
Brazilia – România 3 – 2 (2 – 1)
România a ocupat locul 3 în grupă și nu s -a calificat mai departe.
A trebuit să treacă 20 de ani pe ntru ca echipa noastră să se califice din
nou la un turneu final al CM, la ediția Italia 1990 . Rom ânia, antrenată de
Emerich Jenei, a fost repartizată în grupa B și a avut următoarele rezultate :
România – U. R. S. S. 2 – 0 (1 – 0)
Camerun – România 2 – 1 (0 – 0)
România – Argentina 1 – 1
Clasament
1. Camerun 3 2 0 1 3 – 5 4p
2. România 3 1 1 1 4 – 3 3p.
Calificat ă din grupă România s -a oprit însă în optimile de finală unde
a fost eliminată de Irlanda.
Irlanda – România 5 – 4 (0 – 0, 0 – 0), după prelungiri și lovituri de
departajare.
La următoarea ediție a Cupei Mondiale, SUA 1994 , echipa României,
antrenată acum de Anghel Iordănescu, s -a calificat din nou. Reparti zată în
grupa A ea a avut următoarele rezultate :
România – Columbia 3 – 1
Elveția – România 4 – 1
România – SUA 1 – 0
Clasament
1. România 3 2 0 1 5 – 5 6p
2. Elveția 3 1 1 1 5 – 4 4p.

20 Calificată în optimi de pe primul loc România a întâlnit Argentina.
România – Argentina 3 – 2,
dar s -a oprit în sfertu rile de finală :
România – Suedia 2 – 2, după prelungiri și 4 – 5, după loviturile de
departajare, reușind totuși cel mai bun rezultat din istoria participărilor
noastre la Cupa Mondială.
Ultima ediție la care a mai participat România a fost cea din Franța
1998 . Formația noastr ă a fost repartizată în grupa G unde a obținut
următoarele rezultate :
România – Columbia 1 – 0 (1 – 0)
România – Anglia 2 – 1 (0 – 0)
România – Tunisia 1 – 1 (0 – 1)
Clasament
1. România 3 2 1 0 4 – 2 7p
2. Anglia 3 2 1 0 5 – 2 7p.
Calificată în optimi de finală, formația României a fost eliminată de
Croația, Croația – România 1 – 0 (1 – 0).

Turneul olimpic de fotbal – a fost prima competiție internațională
organizată de FIFA pentru echipele naționale. Dacă la pri ma ediție a Jocurilor
Olimpice moderne, Atena 1896, fotbalul a lipsit, el a apărut la următoarele
ediții cu jocuri demonstrative, primul turneu de fotbal autentic fiind cel de la
ediția din 1908 a J.O. Până la Cupa Mondială turneul olimpic de fotbal a fost
singura competiție de anvergură rezervată echipelor naționale. Ulterior
datorită divergențelor legate de statutul de amator al sportivilor ea a pierdut
din importanță.
Campionatul mondial de tineret U 20
Se desfășoară din doi în doi ani.
Campionatul mo ndial de juniori U – 17
Se desfășoară din doi în doi ani.
Cupa Confederațiilor
Cupa Confederațiilor, cea mai nouă competiție rezerv ată echipelor
naționale, participă reprezentante le tuturor continentelor. Câștigătorii :

Ediția Campioana
1992 Arabia Saud ită Argentina
1995 Arabia Saudită Danemarca
1997 Arabia Saudită Brazilia
1999 Mexic Mexic
2001 Coreea Japonia Franța
2003 Franța Franța

21 2005 Germania Brazilia
2009 Africa de Sud Brazilia
2013 Brazilia Brazilia

Campionatul mondial de fotbal în sa lă (futsal)
Competiție relativ nouă, desfășurată pentru prima dată în 1989.
Campionatul mondial al cluburilor
Competiție care, așa cum spune și numele, este rezervată echipelor de
club, mai precis campioanelor continentale. Ea înlocuiește Cupa
Interconti nentală a cărei ultimă ediție a avut loc în 2004. Este o dovadă a
faptului că, și la nivel de echipe de club, fotbalul nu mai este reprezentat
numai de cele două mari puteri de până acum, Europa și America de Sud.
Câștigătoare :
2000 – în Brazilia campioană fi ind Corinthians (Brazilia)
2005 – în Japonia campioană fiind Sao Paulo ( Brazilia ).
2006 – în Japonia, Internațional Porto Alegre (Brazilia);
2007 – în Japonia, campioană – A. C. Milan (Italia);
2008 – în Japonia, campioană Manchester United (Anglia);
2009 – în Emiratele Arabe Unite, F. C. Barcelona (Spania) ;
2010 – în Emiratele Arabe Unite , Internationale Milano (Italia );
2011 – în Japonia, campioană F. C. Barcelona (Spania) ;
2012 – în Japonia, campioană Corinthians (Brazilia) ;
2013 – în Ma roc, campioană Bayern München (Germania) ;
2014 – în Japonia, la Osaka, campioană Real Madrid (Spania) ;
2015 – în Japonia, la Osaka, campioană F. C. Barcelona (Spania) .

Competiții organizate de UEFA
Pe plan continental , în Europa, principala competiție rezervată
echipelor naționale este Campionatul European . Acesta are loc din patru în
patru ani chiar în intervalele dintre edițiile Cupei Mondiale. Tabelul de mai
jos ne pre zintă o evoluție a numărului de participante și fruntașele
competiției.

Tabelul câștigătoarelor C. E.
Ediția Nr.
echipe Locul 1 Locul 2 Locul 3
Franța 1960 4 URSS Iugoslavia Cehoslovacia
Spania 1964 4 Spania URSS Ungaria
Italia 1968 4 Italia Iugoslavia Anglia
Belgia 1972 4 RFG URSS Belgia
Iugoslavia 1976 4 Cehos lovacia RFG Olanda
Italia 1980 8 RFG Belgia Cehoslovacia

22 Franța 1984 8 Franța Spania Portugalia
Danemarca
RFG 1988 8 Olanda URSS Italia RFG
Suedia 1992 8 Danemarca Germania Suedia Olanda
Anglia 1996 16 Germania Cehia Franța Anglia
Belgia -Olanda
2000 16 Franța Italia Portugalia
Olanda
Portugalia 2004 16 Grecia Portugalia Olanda Cehia
Austria – Elveția
2008 16 Spania Germania Rusia Turcia
Polonia Ucraina
2012 16 Spania Italia Germania
Portugalia
Franța 2016 24 Portugalia Franța Germania
Țara Galilor

Pentru echipele de club UEFA organizează următoarele competiții :
Liga Europei (UEFA Europa League)
Liga campionilor (UEFA Champions League )
Liga Europei a evoluat de la Cupa UEFA, concepută de elvețianul
Ernest Thommen care, î mpreună cu italianul Ottorino Barrasi și sir Stanley
Rous, viitor președinte al FIFA, au creat un turneu pentru echipele orașelor
europene unde au loc regulat târguri comerciale. Acest precursor al Cupei
UEFA a fost fondat la 18 aprilie 1955 la două săptăm âni după apariția Cupei
Campionilor Europeni. Primele orașe implicate au fost Barcelona, Basel,
Birmingham, Copenhaga, Frankfurt, Lausanne, Leipzig, Londra, Milano și
Zagreb.
Numărul participanților a crescut , la turneul din 1958/1960 fiind de
șaisprezece , după acest turneu competiția desfășurându -se anual. În 1962
numărul participanților a crescut la 32. În primii ani echipele din sudul
Europei au dominat turneul, remarcându -se Barcelona, de 3 ori câștigătoare și
Valencia, de două ori. În 1968 Leeds Unite d a devenit primul club din
Europa de Nord câștigător.
Ediția 1971/1972 câștigată de Tottenham Hotspur este prima
cunoscută sub numele de Cupa UEFA.
În cepând cu anii 2000 cluburile eliminate în a treia rundă din Liga
campionilor , precum și cele clasate pe locul trei în grupele Ligii, au putut lua
parte la întrecerile Cupei UEFA. O fază a grupelor a fost introdusă pentru
prima dată în sezonul 2004/2005.
Liga Europei (UEFA Europa League) a apărut prima dată în sezonul
2009/2010, cu o fază a grupelor la ca re au participat 48 de echipe într -un
format similar celui din Liga Campionilor.

23 Liga Europei
Ediția Câștigătoarea
2009 – 2010 Atletico Madrid
2010 – 2011 F. C. Porto
2011 – 2012 Atletico Madrid
2012 – 2013 Chelsea Londra
2013 – 2014 Sevilla
2014 – 2015 Sevilla
2015 – 2016 Sevilla

Liga campionilor
Ediția Campioana
1992 – 1993 Olympique Marseille
1993 – 1994 A. C. Milan
1994 – 1995 Ajax Amsterdam
1995 – 1996 Juventus Torino
1996 – 1997 Dortmund
1997 – 1998 Real Madrid
1998 – 1999 Mancester Un ited
1999 – 2000 Real Madrid
2000 – 2001 Bayern München
2001 – 2002 Real Madrid
2002 – 2003 A. C. Milan
2003 – 2004 F. C. Porto
2004 – 2005 Liverpool
2005 – 2006 Barcelona
2006 – 2007 A. C. Milan
2007 – 2008 Mancester United
2008 – 2009 Barcelona
2009 – 2010 Internazionale Milano
2010 – 2011 Barcelona
2011 – 2012 Chelsea
2012 – 2013 Bayern München
2013 – 2014 Real Madrid
2014 – 2015 Barcelona
2015 – 2016 Real Madrid

Liga Campionilor
Denumit ă ințial Cupa Campionilor Europeni ( CCE ) competiția a fost
rezervată la început numai echipelor campioane din Europa și a fost

24 organizată începând din 1955, după o idee originală a francezului Gabriel
Hanot. Din 1992 se numește Liga Campionilor și la înt recere pot lua parte și
echipe care nu sunt campioane ale țărilor lor. Admiterea se face pe baza
coeficientului UEFA, fiind favorizate formațiile țărilor cu echipe puternice,
cu rezultate bune în competițiile continentale.

Supercupa UEFA – partidă dispu tată între câștigătoarea Ligii
Campion ilor și câștigătoarea Ligii Europei .
În 2011 Barcelona – F. C. Porto 2 – 0.
În 2012 Atletico Madrid – Chelsea 4 – 1.
În 2013 Bayern München – Chelsea 2 – 2 (5 – 4, lovituri de
departajare).
În 2014 Real Madrid – Sevillia 2 – 0.
În 2015 Barcelona – Sevillia 5 – 4, după prelungiri.
În 2016 Real Madrid – Sevillia 3 – 2, după prelungiri.

Competiții fotbalistice pe plan național , sezonul 2016/2017
Principala competiție pe plan intern este Liga I , denumită până în
2006 “divizia A” și organizată de LPF (Liga Profesionistă de Fotbal ),
organism înființat în 1993.
Liga I, 14 echipe.
La finalul sezonului regulat, 26 de etape, primele 6 echipe vor intra în
play-off iar celelalte 8 echipe în play -aut. În play -off vor fi 10 etape, în play –
aut 14.
Punctajul din campionatul regulat va fi înjumătățit.
În cupele europene merg 5 echipe, două în Champions League, 3 în
Europa League.
Ultimele două echipe din play -aut vor retrograda.
Locul 12 v a da baraj cu echipa de pe locul 3 din liga a 2 -a.
Formațiile din play -off vor avea barem de minimum 15 puncte, altfel
vot fi depunctate.
Cupa Ligii
Celelalte competiții naționale sunt organizate de FRF ( Federația
Română de Fotbal ).
Liga a II-a, 1 serie de 20 de echipe .
Liga a III -a – campiona t cu cinci serii, a 14 echipe , împărțite pe
criterii geografice.
Cupa României – competiție organizată de FRF, la care pot lua parte
numai echipele aparținând cluburilor afiliate. Este dotată cu un trofeu
transmisibil, pe care echipa deți nătoare îl păstrează de la data decernării până
la data de 1 iunie a anului următor, când este încredințat spre păstrare FRF.

25 Super Cupa României – se dispută între campioana țării și
câștigătoarea Cupei României.
Competiții de fotbal feminin :
Liga I, 10 echipe
Cupa României
Competiții juniori :
Liga elitelor, 2 serii est – vest
Campionatele naționale de juniori A și B .
Fazele zonale și finale ale campionatelor de juniori A1, B1, C și D
precum și faza finală a memorialului “Gheorghe Ola”.
Competiți i futsal :
Liga I
Liga II
Cupa României

Pe plan local (județean ) Asociațiile Județene de Fotbal ( AJF)
organizează următoarele competiții:
– Liga a IV –a – seniori , în județul Bihor, 1 serie cu 16 echipe ;
– Liga a V -a seniori, în județul Bihor, 2 ser ii a 12 echipe ;
– campionate municipale și orășenești;
– campionate de juniori A1, B1, C și D;
– campionate de copii;
– faza județeană a Cupei României;
– competiții de fotbal în sală.

26 CAPITOLUL II
TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

Tehnica este fundamentu l pe care se dezvoltă și se perfecționează jocul.
Specificul jocului de fotbal, care presupune în majoritate execuții cu piciorul,
face ca tehnica jocului să fie mai greu de însușit deoarece în evoluția
filogenetică s -a dezvoltat mai mult îndemânarea mâini lor.
Căpătarea unei bune abilități în mânuirea balonului cu piciorul este
legată de crearea în acea regiune corticală a unui număr mai mare de
“circuite” nervoase, a dezvoltării celulelor corticale existente, a măririi
conexiunilor acestei zone cu celelalt e zone corticale.
Dintre definițiile date tehnicii menționăm:
Sub tehnica fotbalului înțelegem modul de executare a tuturor
mișcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal (A. Csanadi, 1958).
Tehnica reprezintă ansamblul de deprinderi motrice specif ice jocului,
desfășurate pe baza capacităților fizice ale jucătorilor, în vederea satisfacerii
unor cerințe ale tacticii de apărare sau de atac (A.Niculescu și I.Ionescu,
1972).
Prin tehnica jocului de fotbal se înțelege ansamblul mijloacelor
specifice în formă și conținut prin intermediul cărora jucătorii realizează, pe
de o parte, acțiunile cu minge (controlul și circulația acesteia), iar pe de
altă parte, manevrele (cu și fără minge) necesare acționării și cooperării
eficiente, raționale, în vederea sat isfacerii scopului urmărit (I. Motroc și V.
Cojocaru, 1991).
Totalitatea mijloacelor care prin forma și conținutul lor specific,
permit practicarea unei ramuri de sport în conformitate cu regulamentul
alcătuiesc tehnica ramurii de sport respective (A. Nicu , 1993).
Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei
ramuri de sport efectuate rațional și economic, în vederea obținerii unui
randament maxim în competiții (A. Dragnea, 1996).
Tehnica de joc este un sistem de mișcări integrate sau o înlănțuire de
mișcări parțiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate și
automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm scopul și sarcinile de atac și
apărare ale jocului (D. Colibaba Evuleț și I.Bota, 1998).
Tehnica de joc este un sistem de miș cări și deprinderi integrate și
automatizate, folosite pentru a realiza un obiectiv ofensiv sau defensiv
(T.O.Bompa, 2003).

2.1. Componentele tehnicii
Analiza tehnicii evidențiază următoarele componente :
1. Elementul tehnic este o structură motrică fundam entală care stă la
baza practicării jocului (lovirea mingii cu piciorul, conducerea mingii,

27 preluarea mingii etc. ). Elementele tehnice au o definire abstractă, generală și
strict delimitată de sarcinile globale ale jocului.
2. Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau un
mod particular de efectuare a elementului tehnic. De exemplu elementul
tehnic “lovirea mingii cu piciorul” poate fi realizat prin procedee ca: lovirea
mingii cu latul, lovirea mingii cu șiretul plin, lovirea mingii cu șir etul
interior, lovirea mingii cu șpițul etc.
La rândul lor procedeele tehnice se diversifică și se realizează în funcție
de condițiile concrete de execuție în procedee tehnice derivate sau variante
de execuție. Aceste variante ale procedeelor tehnice sunt determinate de:
– dinamica jucătorului care se poate afla pe loc, în alergare, în săritură;
– poziția de sosire a mingii : pe sus, la semiînălțime, pe jos ;
– traiectoria de transmitere a mingii : pe sus, la semiînălțime, pe jos ;
– direcția loviturilor : înainte, oblic, lateral, înapoi.
3. Acțiunea tehnică reprezintă o înlănțuire de elemente și procedee,
desfășurate în atac sau în apărare. Caracteristica acțiunilor tehnice o
constituie automatizarea ridicată a diferitelor combinații de elemente tehnice,
într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze fluent,
fără întreruperi. Impresia pe care trebuie să o dea execuția unei înlănțuiri de
elemente tehnice este aceea a unei singure acțiuni. Acțiunile tehnice
reprezintă activități individual e, care luate izolat nu pot satisface decât cerințe
parțiale de joc.
4. Acțiunea tehnico -tactică reprezintă executarea unei acțiuni tehnice
printr -o colaborare a cel puțin doi jucători, într -o fază de atac sau de
apărare.Elementul care definește deci acți unea tehnico -tactică este
colaborarea. Așadar, acest termen caracterizează procesul care corelează
acțiunile individuale și se realizează prin mijloace tactice cum sunt : pasa,
sprijinul, dublajul, demarcajul etc.
5. Stilul constituie modul particular (amprenta personală ) de efectuare a
unui procedeu tehnic. El este dat de caracteristici individuale ( dimensiuni
corporale, calități motrice, atitudini, trăsături de personalitate etc. ) care
intervin și se impun cu pregnanță în modelul de execuție al procedeulu i
respectiv, respectând totuși mecanismul de bază. Stilul se manifestă la
sportivii de înaltă clasă și are ca rezultat efectuarea eficientă a unui procedeu.

2.2. Caracteristicile tehnicii
Evoluția tehnicii a fost determinată de o serie de cauze printre ca re
amintim:
– competiționalizarea crescândă a jocului ;
– lupta dintre atac și apărare;
– progresele realizate în pregătirea fizică;
– evoluția tacticii și a sistemelor de joc;

28 – perfecționarea metodelor și mijloacelor de antrenament;
– îmbunătățirea materialelor de j oc și antrenament.
Tehnica actuală se caracterizează prin următoarele aspecte.
Ușurință în execuții și în manevrarea mingii . Perfecționarea
deprinderilor a creat condițiile pentru reducerea efortului fiziologic al
organismului.Alternarea perfectă a contrac ției și relaxării economisește
forțele musculaturii efectoare iar execuția este lejeră.
Utilitatea și aplicativitatea procedeelor tehnice în joc . Între joc și
tehnică există o strânsă corelație. Procedeele tehnice trebuie să rezolve
situațiile specifice a le jocului, să fie utile. Tehnica fiecărui jucător trebuie
pusă în slujba echipei, a realizării victoriei. Se ajunge astfel la tacticizarea
tehnicii, încât fiecare procedeu tehnic conține în el germenul unei acțiuni
tactice și astfel orice execuție tehnică devine o soluție utilă jocului.
Esențializarea și selectivitatea sunt caracteristici principale ale
tehnicii actuale. Esențializarea se referă la acea capacitate a jucătorilor care
le permite ca, din totalul deprinderilor pe care le au, să le folosească d oar pe
acelea care servesc strict la rezolvarea momentelor de joc, selectivitatea fiind
de asemenea o capacitate care le permite să -și adapteze tehnica în raport cu
cerințele concrete ale jocului.
Precizia în executarea procedeelor , favorizează jocul co nstructiv și
colectiv, permite jucătorilor și echipei să aibă inițiativa. În condițiile jocului
actual precizia în executarea procedeelor tehnice mărește eficacitatea
acțiunilor.
Viteza în executarea procedeelor tehnice . Rapiditatea jocului modern,
dinamis mul acțiunilor, prezența permanentă a adversarului impun jucătorilor
să execute cu mare viteză toate procedeele tehnice. Manevrarea mingii va
trebui să fie la fel de rapidă și să corespundă situației concrete de joc. În jocul
modern viteza (de reacție, de deplasare, de execuție) este strict necesară
jucătorului de valoare.

2.3. Sistematizarea tehnicii
Dintre feluritele clasificări ale tehnicii prezentăm pe cea utilizată de
Academia Națională de Educație Fizică și Sport (I.Motroc și V.Cojocaru,
1991), und e elementele tehnice sunt împărțite în:
– elemente tehnice cu minge ;
– elemente tehnice fără minge;
– elemente tehnice specifice jocului portarului.

29 TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

Elemente tehnice Elemente tehnic e
cu minge fără minge

Elemente tehnice ale portarului

Fiecare dintre acestea se concretizează prin procedee tehnice. În
rândurile care ur mează ne vom ocupa de descrierea, utilizarea tactică și
greșelile ce pot apare în execuția acestor procedee.
Mișcarea pe care o efectuează jucătorul până la contactul cu mingea,
cât și mișcările părților corpului care sunt angrenate în execuția propriu -zisă
intră în componența procedeului respectiv.
Cunoașterea mecanismului de bază permite aprecierea valorii și
corectitudinii execuțiilor tehnice și stabilirea cu precizie a cauzelor ce
determină greșelile, fapt ce ușurează munca de instruire tehnică. Se pleacă de
la cunoașterea funcțiilor fundamentale ale segmentelor și ale corpului în
întregime. Elemente de intrare în posesia mingii
1.Preluarea mingii
2.Deposedarea adversarului de minge
Elemente de păstrare a mingii
3.Protejarea mingii
4.Conducerea mingii
5.Mișcarea înșelătoare
Elemente de transmitere a mingii
6.Lovirea mingii cu piciorul
7.Lovirea mingii cu capul
8.Aruncarea mingii de la margine
1.Alergările
2.Schimbările de
direcție
3.Căderile
4.Ridicările
5.Săriturile
6.Opririle
7.Rostogolirile
8.Mișcările înșelătoare

1.Poziția fundamentală
2.Deplasarea în teren
3.Prinderea mingii
4.Boxarea mingii
5.Devierea mingii
6.Blocarea mingii
7.Respingerea mingii
8.Repunerea mingii în joc

30 Deoarece în fotbal majoritatea procedeelor se efectuează cu piciorul,
determinarea mecanismului de bază se va axa în principal pe cunoașterea
lucrului membrelor inferioare. Funcțiile lor sunt :
– organ de sprijin ;
– organ de execuție a diferitelor procedee.
La orice procedeu, piciorul care susține greutatea corpului în timpul
execuției se numește picior de sprijin , iar celălalt picior, cu care se efectuează
execuția p ropriu -zisă, picior de execuție .
La executarea unui procedeu participă într -o măsură mai mare sau
mai mică toate părțile corpului. Partea activă revine piciorului de execuție, în
timp ce celelalte părți ale corpului servesc scopuri diferite.
În concluzie, descrierea unui procedeu tehnic va cuprinde:
– poziția piciorului de sprijin ;
– poziția și dinamica piciorului de execuție;
– poziția și acțiunea trunchiului;
– poziția și acțiunea brațelor ;
– poziția și acțiunea capului și a privirii.
Analiza biomecanică a pr ocedeelor va fi completată cu menționarea
greșelilor tipice precum și cu utilizarea lor tactică.

2.4. Elemente tehnice cu mingea
ELEMENTE TEHNICE DE INTRARE ÎN POSESIA MINGII

2.4.1. Preluarea mingii
Preluarea este elementul tehnic prin care jucătorul int ră în posesia
mingii. În literatura de specialitate se întâlnește uneori și termenul de „oprire“
sau „stopare” pentru a defini intrarea în posesia mingii. Există autori care
folosesc termenii de “stop” sau “oprire” ( V.Economu ), unii “intrarea în
posesia m ingii” (D.A polzan, Gh. Neța), alții “oprire -preluare” (A.Niculescu,
I. V. Ionescu, C. Cernăianu) majoritatea utilizând termenul “preluare” (A.
Csanadi, V. Stănculescu, N. Roșculeț, M. Ionescu, I.Motroc, V. Cojocaru).
În jocul actual, necesitatea intrării c orecte și utile în posesia mingii a
câștigat o importanță din ce în ce mai mare. Chiar dacă în fotbalul modern
viteza de joc este realizată de multe ori pe seama lovirii directe, fără preluare
a mingii, sunt și situații când, din considerente tactice, ming ea nu trebuie
transmisă direct. Ea trebuie preluată, condusă și abia apoi transmisă
coechipierilor care între timp și -au găsit poziții favorabile în joc.
Oprirea și preluarea sunt două posibilități concrete și diferite de a
intra în posesia mingii. Oprirea este un element static în care jucătorul “în
așteptare” întâlnește mingea, după care continuă mișcarea întreruptă.
Preluarea mingii constituie o variantă “în mișcare“ a elementului, determinată
de creșterea dinamicii jocului și care constă în intrarea în posesia mingii din

31 alergare, continuată imediat cu o altă acțiune tehnică desfășurată și ea tot din
mișcare.
Oprirea apare tot mai rar, dinamismul jocului actual impunând la
fiecare fază necesitatea de a se câștiga spațiu și timp, lucru realizabil doar
prin preluare. În acest fel nu se reduce viteza de înaintare a jucătorului și
acesta va “lua cu sine” mingea conducând -o în direcția convenabilă. Având
în vedere marcajul apropiat pe care -l suportă jucătorii în atac, preluarea se
efectuează precedată de fentă , cu posibilitatea depășirii adversarului prin
dribling chiar în momentul intrării în posesia mingii. În general, se tinde ca
preluarea să se facă pe direcția porții adverse iar atunci când acest lucru nu
este posibil, înspre spațiile libere. Biomecanic, m omentul intrării în posesia
mingii este contopit cu alergarea și fenta. Este de dorit ca acțiunea de
preluare să nu reducă viteza de înaintare a jucătorului, ea reprezentând o
intervenție de “luare cu sine” a balonului într -o direcție convenabilă tactic.
Pentru toate aceste considerente vom folosi în continuare, pentru tot
ceea ce ține de intrarea în posesia mingii, termenul de preluare socotind că el
este mai apropiat de caracteristicile fotbalului modern.
La baza preluării stau trei mecanisme diferite de terminate de acțiunea
suprafeței de contact (pi cior, piept, cap etc. ) asupra mingii:
– amortizarea reprezintă o diminuare progresivă a vitezei de venire a
mingii. În tehnica preluării fundamentată pe acest mecanism, jucătorul duce
piciorul în întâmpinarea mingii, iar la contactul cu aceasta retrage piciorul, la
început cu o viteză sensibil egală cu aceea a balonului, după care retragerea
se reduce treptat până când piciorul revine pe pământ, iar mingea cade pe
direcția către care se intenționează a fi conti nuată acțiunea;
– ricoșarea reprezintă schimbarea direcției mingii în urma lovirii sale
de un obstacol. Acest tip de preluare se folosește când, înainte de a intra în
posesia jucătorului, mingea lovește pământul. După ce a atins pământul,
mingea sosită spr e jucător este întâmpinată cu un plan rigid și oarecum
relaxat (talpă, abdomen) din care ea ricoșază pe o direcție dirijată de
executant. În momentul contactului mingea suportă și o ușoară amortizare din
partea acestora. Ricoșarea fără amortizare ar duce l a o îndepărtare
inconvenabilă a mingii de jucător;
– contralovirea rezultă dintr -o lovire amortizată a mingii. Execuțiile
din această categorie se fac fie că mingea vine spre jucător fie că jucătorul
urmărește mingea care se îndreaptă într -o direcție oarec are. Contactarea
mingii prin contralovire se realizează mai bine din alergare astfel că preluarea
ce are loc servește jocului de mișcare prin care se câștigă spațiu și timp.
Suprafețele de contact pot fi piciorul, pieptul, capul etc
Clasificarea procedeelo r de preluare
Procedeele de preluare a mingii pot fi clasificate după două criterii. În
primul rând în funcție de traiectoria mingii, se pot deosebi :

32 – preluarea mingilor rostogolite (la firul ierbii );
– preluarea mingilor venite la semiînălțime;
– preluarea m ingilor cu traiectorie înaltă.
Cel de -al doilea criteriu de clasificare este în funcție de partea
corpului care vine în contact cu mingea și din acest punct de vedere (cel mai
des utili zat) preluarea mingii se poate executa:
– cu piciorul ;
– cu abdomenul;
– cu pieptul;
– cu capul.
Preluarea mingii cu piciorul – poate fi efectuată printr -o mare
diversitate de procedee determinate de suprafața care vine în contact cu
mingea:
– cu latul ;
– cu talpa;
– cu șiretul interior;
– cu șiretul exterior;
– cu șiretul plin;
– cu exteriorul;
– cu călcâiul;
– cu gamba (gambele);
– cu coapsa.
În funcție de mecanismul biomecanic, de traiectoria și direcția de
sosire a mingii precum și de direcția de continuare a acțiunii din aceste
procedee derivă foarte multe variante.
Preluarea mingii cu latul
Atât mingile rostogolite cât și cele cu traiectorie semiînaltă și înaltă
pot fi preluate cu latul.Contactul cu mingea se face cu acea parte a piciorului
cu care se execută și lovirea cu latul, reprezentată de suprafața triunghiulară
delimitată de haluce, maleol a internă și calcaneu. Folosirea preluării cu latul
este indicată mai ales pentru mingile venite din față. Variantele preluării
mingii cu latul sunt :
– preluarea mingilor rostogolite (venite la firul ierbii );
– preluarea din aer a mingilor razante sau semiînal te;
– preluarea în aer a mingii sosite pe sus (cu boltă );
– preluarea mingii ricoșate de la pământ.
Preluarea cu latul a mingilor rostogolite
Poziția față de minge este similară cu cea folosită la lovirea mingii cu
latul. Piciorul de sprijin este flexat ușor d in genunchi și gleznă. Piciorul de
execuție realizează o răsucire externă astfel încât, suprafața de contact care
este latul, să ajungă în plan perpendicular pe direcția de sosire a mingii.
Umărul din partea piciorului de sprijin este adus puțin înainte.

33 La sosirea mingii, piciorul de execuție, puțin flexat din genunchi, este
dus înaintea liniei piciorului de sprijin. Articulațiile trebuie să fie relaxate. În
această poziție trunchiul este puțin aplecat înapoi. Brațele, ridicate lateral,
ajută la menținerea echilibrului. Privirea urmărește mișcarea mingii. În
momentul în care mingea ia contact cu piciorul (cu latul) , piciorul este tras
înapoi din șold. Această mișcare trebuie să fie aproape tot atât de rapidă ca
viteza de sosire a mingii. Astfel contactul m ingii cu latul se prelungește, forța
ei scade datorită amortizării și, după terminarea mișcării, ea rămâne în fața
piciorului.
Amplitudinea mișcării înapoi depinde de tăria, de viteza mingii.
Mingea nu trebuie lăsată totuși să ajungă prea mult înapoia cor pului
deoarece, în acest caz, transmiterea ei sau începerea conducerii ar cere
mișcări și timp în plus.
Pe măsură ce piciorul este tras înapoi, trunchiul este dus succesiv
înainte ceea ce permite protejarea acțiunii. Poziția brațelor rămâne
neschimbată.
Privirea trebuie să urmărească mingea până când aceasta rămâne în
fața piciorului.
Amortizarea cu piciorul a forței cu care vine mingea nu se poate face
însă întotdeauna pe un parcurs lung. Numai dacă mingea se rostogolește
încet, ea poate fi însoțită pe un parcurs mai lung de picior. La mingi puternice
nu există această posibilitate, deoarece piciorul nu poate fi nici pe departe dus
înapoi cu o viteză apropiată de aceea cu care vine mingea.
Pentru amortizarea ei este însă suficient ca tragerea înapoi a pic iorului
să se facă pe un parcurs mai scurt, dar repede, cu articulațiile relaxate. În
acest caz mingea se izbește de o suprafață pendulantă, ceea ce face ca forța cu
care vine, viteza ei, să scadă mult, mingea rămânând în fața piciorului. Dacă
viteza cu ca re vine mingea este redusă jucătorul, venind în întâmpinarea ei, îi
poate aplica o ușoară contralovitură, luând -o cu sine spre direcția dorită.
Preluarea cu latul a mingilor sosite pe sus (cu boltă)
Mingea care vine cu boltă, pe o traiectorie în cădere sp re jucător este
atacată cu piciorul de execuție ușor ridicat printr -o rotație externă suficientă
pentru a realiza un plan perpendicular față de obiectul de joc. Piciorul se va
retrage, amortizând viteza de venire a mingii și aceasta va rămâne în faț ă.
Piciorul de sprijin este întins și se va flexa din genunchi pe măsura
amortizării mingii. Brațele, ridicate lateral, ajută la menținerea echilibrului,
iar privirea urmărește mișcarea mingii.
Greșeli frecvente
Răsucirea externă insuficientă a piciorului de exe cuție, poziție ce
opune mingii un plan oblic din care ea va ricoșa spre lateral -interior.
Mișcarea de retragere (amortizare) prea dură, cu îndepărtarea mingii
de picior.

34 Utilizare tactică
La intrarea în posesia mingilor sosite pe sus (cu boltă) care vin di n
față, atunci când jucătorul are timp să -și potrivească mingea.
La pregătirea schimbării direcției de joc.
În pregătirea altor acțiuni cum ar fi transmiterea mingii sau trasul la
poartă, fără a mai lăsa mingea să ia contact cu pământul.
Preluarea mingii cu talpa
Atât mingile rostogolite cât și cele cu traiectorie înaltă (cu boltă) pot
fi preluate cu talpa, oferind spre contact pingeaua. Folosirea preluării cu talpa
este indicată mai ales pentru mingile venite din față, mișcarea fiind naturală.
Variantele preluării mingii cu talpa sunt :
– preluarea mingilor rostogolite;
– preluarea mingilor cu traiectorie înaltă ( cu boltă ).
Preluarea cu talpa a mingilor rostogolite
Piciorul de sprijin este ușor îndoit din genunchi, se plasează lateral și
înapoia liniei mingii. El asigură echilibrul. Piciorul de execuție întâmpină
mingea cu vârful înainte și ridicat suficient de mult pentru ca aceasta să intre
între talpă și sol. Piciorul de execuție este ușor relaxat și în momentul
contactului el nu apasă sau calcă pe minge. Că lcâiul, jos, împiedică trecerea
mingii pe sub picior.
Trunchiul u șor aplecat favorizează preluarea și protejarea balonului.
Brațele, asimetric și lateral, echilibrează acțiunea. Capul și privirea sunt
îndreptate concomitent sau succesiv asupra mingii și a terenului.
Mingea se oprește printr -un ricoș al ei între cele două planuri rigide
create de sol și talpa piciorului. În clipa contactului asupra ei se mai poate
acționa fie printr -o amortizare, caz în care piciorul trebuie să -și oprească
mișcarea, fie pri ntr-o contralovire cu împingerea ei înainte, execuție ce
permite continuarea alergării.
Greșeli frecvente
Piciorul de execuție apasă sau calcă pe minge în momentul
contactului.
Piciorul de sprijin avansat pe linia mingii.
Talpa piciorului de execuție este paralelă cu solul și există
posibilitatea ca mingea să scape de sub control.
Utilizare tactică
Pentru intrarea în posesia mingii care vine din față, la firul ierbii, cu
viteză redusă, favorizând trecerea rapidă în conducere sau transmiterea
mingii.
Prelu area cu talpa a mingilor cu traiectorie înaltă
Atunci când mingea atinge solul înaintea planului lateral al corpului
preluarea ei se va face în modul cel mai eficace cu talpa.

35 Piciorul de sprijin este ușor flexat din genunchi. Brațele ridicate
lateral ajut ă la menținerea echilibrului. Privirea însoțește mingea. Piciorul de
execuție se ridică din șold cu genunchiul ușor flexat. Piciorul este complet
relaxat din articulația gleznei. Talpa piciorului de execuție este așezată oblic
în fața mingii, în momentul î n care aceasta atinge pământul, într -un astfel de
unghi, încât mingea, lovindu -se de talpă să se întoarcă spre sol diminuându -și
viteza.
Unghiul format de talpă și sol depinde de traiectoria mingii. Teoretic
unghiul de ricoșare este identic cu unghiul de i zbire. În consecință, dacă
mingea cade pe pământ într -un plan vertical sau apropiat de verticală, talpa
va fi așezată în drumul mingii ricoșate de la pământ într -un plan paralel cu
solul, deci într -un plan orizontal. Cu cât traiectoria mingii este mai puți n
arcuită ( mai razantă ), cu atât planul tălpii se va apropia de verticală. În cazul
unei mingi cu traiectorie ușor arcuită talpa va avea o poziție oblică față de
sol. Trebuie avut grijă, totuși, ca, mai ales pe terenurile alunecoase, călcâiul
să nu fie pre a ridicat, pentru că în acest caz mingea poate să treacă,
alunecând, pe sub picior.
Preluarea cu talpa poate fi executată în două feluri.
În primul caz, în așa fel ca mingea, lovindu -se de talpă, să rămână
nemișcată sub ea și în al doilea caz, astfel ca m ingea să se rostogolească în
fața executantului. Tehnica de execuție se deosebește în cele două cazuri prin
aceea că, în cel de -al doilea caz, piciorul, relaxat, este ușor împins din
genunchi și șold în direcția opusă celei din care vine mingea, adică înai nte. În
acest caz, în raport cu împingerea înainte a piciorului, mingea se va rostogoli
în față.
Greșeli frecvente în timpul preluării
Greutatea corpului nu este trecută complet pe piciorul de sprijin.
Pentru a -și menține echilibrul după atingerea mingii, jucătorul trece o parte a
greutății corpului pe piciorul de execuție, aflat în față și calcă pe minge. După
atingere, greutatea corpului va trebui să rămână pe piciorul de sprijin. Ea nu
se va repartiza asupra ambelor picioare decât după ce se va executa p rimul
pas cu piciorul de execuție.
Unghiul format de talpă și sol nu este corespunzător cu traiectoria
mingii. Aceasta poate duce fie la ricoșarea defectuoasă fie la trecerea mingii
pe sub talpă.
Se observă uneori că mingea, în loc să se izbească de talpă, se lovește
de vârful piciorului. De aici ea ricoșază, primind o mișcare de rotație
îndreptată înapoi. Mingea se ridică de obicei în aer și este nevoie de o nouă
mișcare, deci de pierdere de timp, pentru a o readuce pe sol. Această greșală
se observă atunc i când piciorul de sprijin se află departe de locul de contact al
mingii cu pământul.

36 O greșală frecventă mai ales la începători este determinată de
rigiditatea piciorului care are articulațiile încordate. Se împinge cu putere
mingea printr -o mișcare porni tă din șold și din genunchi, călcând -o cu talpa.
Datorită suprafeței rigide de izbire, mingea ricoșază departe de jucător.
Utilizare tactică
La intrarea în posesia mingiilor care vin cu traiectorie înaltă și care
iau contact cu solul înaintea jucătorului.
Preluarea mingii cu pieptul
Este indicată pentru mingile venite cu traiectorie înaltă sau atunci
când transmiterea mingii cu capul nu este recomandată din punct de vedere
tactic. Suprafața de contact este mare și mai moale decât piciorul, gamba sau
capul, ușurând execuția. Preluarea cu pieptul se poate face în două variante
principale:
– prin amortizare, astfel încât mingea să cadă în fața noastră asigurând
prin aceasta posibilitatea continuării rapide a acțiunii;
– prin ricoș sau contralovire astfel ca ea să ricoșeze aproape vertical
de pe suprafața pieptului.
Prima variantă este indicată atunci când jucătorul și -a format încă din
momentul apropierii mingii o intenție clară asupra modului cum va continua
acțiunea. Suntem așezați cu fața spre minge, cu genun chii ușor flexați și o
ușoară înclinare a trunchiului spre spate. Greutatea corpului este repartizată
în mod egal asupra ambelor picioare. Șoldul este puțin împins înainte, iar
toracele bombat astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să formeze
un arc ușor aplecat spre spate. Împingerea înainte a șoldului este ajutată și de
împingerea înainte a genunchilor din glezne. Brațele ridicate lateral ajută la
menținerea echilibrului. Privirea urmărește traiectoria mingii.
Din această poziție, în momentul contactului mingii cu pieptul,
genunchii se întind aproape complet, șoldul fiind tras brusc înapoi. Piciorul
din față se retrage lângă celălalt picior. Contactul cu mingea se face cu
porțiunea de mijloc a pieptului, superioară sternului, balonul fiind “ca ptat” pe
piept și coborând apoi ușor în jos. Brațele urmează și susțin activ acțiunea de
bombare -retragere pe care o realizează toracele.
Cea de -a doua variantă, prin ricoș sau contralovire, este indicată
atunci când traiectoria mingii se apropie de vertic ală sau dacă schimbarea
poziției adversarului ne obligă să ne schimbăm intenția inițială. În acest caz,
lovindu -se de piept, mingea va ricoșa în sus, descriind o mică traiectorie
arcuită.
Mingea care vine este așteptată tot într -o ușoară fandare spre spate .
Greutatea corpului este repartizată în mod uniform pe ambele picioare, cu
genunchii ușor îndoiți și împinși înainte. Trunchiul formează un arc ușor
îndoit înapoi din șolduri. Brațele, lângă corp, mențin echilibrul. Privirea
urmărește mingea până când ace asta ia contact cu pieptul.

37 Înainte ca mingea să atingă pieptul, se execută o extensie din
articulațiile gleznelor și genunchilor. Prin mișcarea elastică a picioarelor
trunchiul este împins în întâmpinarea mingii. Această contralovire face ca
mingea să ri coșeze în sus de la suprafața pieptului.
Preluarea mingii cu pieptul este de asemenea procedeul care permite
jucătorului în alergare o “luare cu sine” a obiectului de joc chiar și atunci
când acesta nu vine spre el. Fără a încetini viteza, jucătorul atacă mingea cu
pieptul, de obicei printr -o ușoară contralovire sau ricoș și mai rar prin
amortizare.
Greșeli frecvente
Planul frontal al pieptului nu stă perpendicular ci oblic pe direcția din
care vine mingea. În acest caz mingea nu va ricoșa în fața jucătorul ui, ci într –
o direcție laterală.
Retragerea pieptului este executată cu întârziere. Datorită acestei
greșeli, mingea, pe de o parte, nu va ricoșa spre sol, iar pe de altă parte, nu se
va produce amortizarea mișcării mingii, care să ducă la “lipirea” ei de corp.
Mingea se lovește cu putere de pieptul jucătorului și ricoșază relativ departe
de el.
La începători, datorită fricii de minge, jucătorul opune balonului
părțile laterale ale pieptului sau brațele închid pieptul protejându -l. În ambele
cazuri preluare a se execută defectuos.
Utilizare tactică
La intrarea în posesia mingilor cu traiectorie înaltă, mai ales atunci
când transmiterea mingii cu capul nu este recomandată tactic.
La “luarea cu sine” a mingilor venite la o înălțime medie, fără ca
jucătorul să -și încetinească viteza de deplasare.
Preluarea mingii cu capul
Preluarea cu capul se poate face în două variante principale :
– preluarea prin amortizare;
– preluarea prin contralovire.
Pentru preluarea prin amortizare ne vom strădui să luăm contact cu
mingea câ t mai devreme, adică într -un punct cât mai înalt al traiectoriei sale.
Acest lucru este necesar pentru a putea asigura “însoțirea” mingii pe
un parcurs cât mai lung.
Așteptăm mingea venită pe sus într -o ușoară fandare cu genunchii
flexați. La apropierea m ingii ne ridicăm în vârful picioarelor, întinzându -ne
parcă după minge. Trunchiul este aproape drept, brațele ridicate lateral ajută
la menținerea echilibrului.
În momentul întâlnirii, când mingea ia contact cu fruntea, corpul, cu
capul sub minge, “cedeaz ă” vitezei de sosire a balonului, retrăgându -se brusc.
Poziția frunții este oblic -înainte pentru evitarea ricoșului peste cap al
mingii.

38 După atingerea sa de frunte, mingea, pierzând din tărie, cade în fața
jucătorului cu o traiectorie scurtă, arcuită. Pentru a obține o amortizare cât
mai completă a tăriei mingii, vom accentua “cedarea” și printr -un pas scurt
înapoi cu piciorul din spate, flexând genunchiul. Prin această mișcare,
aplecarea pe spate a trunchiului va putea fi mai accentuată realizând o
amortizare mai sigură.
Cea de -a doua variantă, preluarea cu capul prin contralovire, se
execută fără a întrerupe alergarea, aplicând mingii o scurtă contralovire
înspre sol, la o distanță care să permită păstrarea controlului asupra ei, printr –
o preluare cu piciorul.
Acțiunea începe pe “pasul înainte” al unui picior, se continuă cu o
ușoară extensie a trunchiului având brațele lateral, urmată de o revenire
arcuită spre balon, care este lovit cu capul printr -o mișcare suplimentară din
articulația gâtului.
Cont actul cu mingea se face prin contralovire evidentă atunci când
jucătorul încearcă o pătrundere rapidă și menține viteza, sau prin ricoș –
amortizat, atunci când el, preluând mingea în alergare, nu întrezărește o
continuare în viteză a acțiunii și mai caută î ncă soluții tactice viitoare.
Greșeli frecvente
Pentru prima variantă, una dintre greșelile frecvente este aceea că
jucătorul întârzie retragerea trunchiului și a capului. Mingea lovindu -se de un
plan rigid, ricoșază departe. Este mai bine să începem “ceda rea” mai devreme
decât mai târziu.
Execuția este greșită și atunci când retragerea trunchiului se face
numai din articulația șoldului. Jucătorul renunțând la acțiunea articulațiilor
gleznei și genunchiului, suprafața de contact rămâne mai rigidă iar mingea
ricoșază departe.
Este greșită și grăbirea atacului cu capul a mingii care realizează o
lovire și o îndepărtare a ei.
În cazul preluării prin contralovire, atacul mingii cu capul pe spate
poate determina o traiectorie înaltă a balonului, în timp ce o cont ralovire prea
puternică poate duce la scăparea mingii de sub control.
Utilizare tactică
La intrarea în posesia mingilor cu traiectorie înaltă fără a mai aștepta
să cadă.
În pregătirea unor acțiuni de transmitere a mingii fără ca aceasta să
cadă.

2.4.2. De posedarea adversarului de minge
Prin deposedare de minge înțelegem luarea nemijlocită a mingii din
posesia adversarului (A. Csanadi, 1958).

39 Deposedarea este elementul tehnic prin care se urmărește scoaterea
mingii din posesia adversarului (I. Motroc, V. C ojocaru, 1991).
Prin deposedare se înțelege intervenția activă a jucătorului în situație
de apărare asupra acelui jucător advers aflat în posesia mingii, cu scopul de
a i-o îndepărta, sau de a intra el în posesia ei (I.V.Ionescu, 1995).
Definițiile citate au ca punct comun faptul că prin deposedare urmărim
scoaterea mingii din posesia adversarului. Acest lucru se poate face fie prin
respingerea mingii și îndepărtarea ei fie prin intrarea balonului în posesia
jucătorului care execută deposedarea.
Deposedare a este unul dintre elementele tehnice la care principiile
generale ale tacticii se împletesc adânc cu latura tehnică a problemei. Dacă
executarea propriu -zisă a elementului este clar o problemă de tehnică, la
întrebările “când și cum” răspunsul este de ord in tactic.
Deposedarea adversarului de minge este prin excelență arma tehnică și
tactică a jucătorilor aflați în apărare. Cum în fotbalul actual toți jucătorii iau
parte la ambele faze ale jocului rezultă că fiecare, indiferent de post, trebuie
să cunoască și să execute bine procedeele de deposedare.
Clasificarea procedeelor de deposedare a adversarului de minge
Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcție de poziția
atacantului față de jucătorul care deposedează. Din acest punct de vedere
deposedăr ile pot fi :
1. Deposedarea prin atac din față (frontal ă).
2. Deposedarea prin atac din lateral (laterală).
3. Deposedarea prin atac din spate (posterioară).
4. Deposedarea prin alunecare.
Biomecanica generală a deposedării de minge
Privită în timpul jocului, mișcarea de deposedare pare că nu are părți
constituente și se desfășoară fluent de la începerea până la încheierea ei. La o
analiză mai atentă se pot observa totuși următoarele faze ale atacului de
deposedare:
– orientarea în contextul fazei și fixarea adversarului ;
– pregătirea prin tatonare a atacului de deposedare;
– decizia de intervenție;
– intervenția propriu -zisă;
– disputa pentru minge împreună cu adversarul;
– intrarea în posesia mingii.
Aceste faze sunt prezente la toate deposedările diferențierile fiind
făcute de du rata fiecăreia. Componentele biomecanice respectiv piciorul de
execuție (de atac), piciorul de sprijin, trunchiul, brațele și capul (privirea)
acționează de obicei după caracteristici individuale, respectând totuși unele
reguli generale.

40 Piciorul de atac ( de execuție) are poziții și acțiuni determinate de
mișcările și poziția adversarului. Intervine în momentul în care acesta,
conducând mingea, o lovește îndepărtând -o pentru o clipă de el. Piciorul de
atac acționează diferit: fie respinge (îndepărtează) min gea lovind -o și
scoțând -o de sub controlul atacantului, fie o blochează, fie o reține (preia)
pentru a o manevra în continuare.
Piciorul de sprijin , plasat variabil în funcție de poziția mingii și
adversar, susține în prima fază de intervenție, întregul c orp. Sunt și cazuri în
care, în timpul luptei cu adversarul pentru balon, greutatea trece parțial pe
piciorul de atac.
Trunchiul , din elan, se proiectează asupra adversarului imprimându -i
greutatea. Ca să fie regulamentar contactul cu posesorul de balon tr ebuie
realizat odată cu intervenția asupra mingii, umăr contra umăr. La apărătorii
puternici imprimarea forței corporale este unul din factorii importanți ai
deposedării, în timp ce la jucătorii de viteză și agilitate acest lucru nu se
realizează întotdeau na.
Brațele au rolul să echilibreze prin poziția lor laterală echilibrul instabil
în care se află cel care deposedează susținându -și greutatea pe piciorul de
sprijin.
Deposedarea prin atac din față (frontală)
Deposedarea din față este folosită împotriva ad versarului care se
îndreaptă în alergare spre noi, din față, controlând mingea.
În timpul conducerii mingii se întâmplă adeseori ca balonul să scape de
sub controlul adversarului și să se îndepărteze ceva mai mult de el. Sesizarea
unui asemenea moment ușur ează în mare măsură deposedarea adversarului
de minge. Este de ajuns ca apărătorul să lovească mingea pentru a o scoate de
sub controlul atacantului. Această metodă de deposedare este deopotrivă
aplicabilă atât față de adversarul care vine din față cât și de cel care aleargă
pe lângă noi. Esența deposedării de minge constă în aceea că apărătorul
trebuie să “prindă“ momentul când atacantul lasă mingea să se îndepărteze
puțin. Aceasta este clipa în care, mărind viteza de alergare putem lovi mingea
pentru a o îndepărta de adversar.
Mingea poate fi lovită cu oricare parte a piciorului, chiar și cu vârful.
Se poate întâmpla însă, ca apărătorului să -i scape momentul prielnic pentru
deposedare sau ca atacantul să conducă mingea atât de bine încât să nu -i
ofere nici o posibilitate pentru lovirea ei. În acest caz va începe duelul direct
între cei doi.
Apărătorul se va plasa în fața atacantului căutând să -i împiedice
înaintarea. Intervenția în vederea deposedării poate avea loc instantaneu sau
cu o parte pregătitoare. Indiferent de durata de timp în care acționează
apărătorul el parcurge câteva faze care se pot desfășura mai rapid sau mai
lent.

41 În prima fază are loc o orientare la situație care va cuprinde: observarea
poziției adversarului, a mișcărilor sale precum și ale partenerilor săi;
apropierea de adversar și căutarea momentului prielnic pentru declanșarea
atacului de deposedare.
Cea de -a doua fază, decizia de intervenție, presupune sesizarea
momentului în care adversarul își prelungește mingea sau vrea să driblez e.
Apărătorul va rămâne în echilibru stabil în fața fentelor adversarului și se va
concentra asupra mingii.
Atunci când intervine asupra mingii, a treia fază, corpul jucătorului se
lasă pe piciorul de sprijin, ușor flexat din genunchi și numai în cazuri
excepționale piciorul de execuție va susține greutatea corpului. Piciorul cu
care se încearcă deposedarea este răsucit din șold în afară, în mod asemănător
loviturii cu latul. Ajungerea în această poziție este înlesnită de îndoirea
ușoară din genunchi a pic iorului de execuție. În momentul deposedării,
trunchiul este ușor aplecat înainte, iar brațele, ținute lateral, ajută la
menținerea echilibrului.
După momentul contactului cu mingea posibilitățile de continuare a
acțiunii sunt următoarele:
– apărătoru l reușește să lovească mingea care se îndepărtează de
atacant;
– apărătorul blochează mingea concomitent cu imprimarea forței
corporale, se înterpune între adversar și minge, o protejază conducând -o
apoi spre un spațiu liber;
– apărătorul, mai rapid , intră în posesia mingii fără a mai lua contact
cu atacantul. Va conduce balonul spre o zonă liberă continuând acțiunea.
Reușita deposedării depinde de precizia cu care este realizată fiecare
din aceste faze. Faza cheie a întregii acțiuni o constituie con centrarea asupra
mingii și evitarea reacției la mișcările înșelătoare ale adversarului.
Greșeli frecvente
Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe piciorul de execuție.
În acest caz suprafața rigidă a piciorului cu care se execută deposedarea
opune o rezistență mai mare dar este mai ușor expusă accidentării iar pornirea
se face cu dificultate.
Lipsa vitezei de reacție și execuție ceea ce face ca piciorul care execută
deposedarea să nu mai găsească mingea ci piciorul adversarului, greșală
cunosc ută sub numele de “atac întârziat”.
Ținerea relaxată a piciorului care execută deposedarea poate conduce
de asemenea la accidentări în cazul unor contacte mai serioase. Eficacitatea
deposedării scade dacă jucătorul nu -și valorifică forța corporală dar în a celași
timp, căutarea cu orce preț a contactului cu adversarul, folosirea forței în mod
violent poate duce la scăparea din vedere a mingii.
Contactul cu adversarul luat înaintea contactului cu mingea.

42 Atenția îndreptată asupra mișcărilor înșelătoare ale ad versarului ceea ce
face ca apărătorul să se dezechilibreze.
Utilizare tactică
La intrare în posesia mingii.
La temporizarea (întârzierea) acțiunilor de atac ale adversarului.
Deposedarea prin atac din lateral (laterală)
Se poate face în două variante princ ipale:
– deposedarea cu piciorul exterior adversarului;
– deposedarea cu piciorul interior adversarului.
Ambele au loc atunci când adversarul conduce mingea iar apărătorul,
din poziție laterală, îl urmărește și încearcă atacul pentru deposedare.
În prima varia ntă apărătorul este lateral față de atacant alergând
aproape umăr la umăr. Piciorul de sprijin (cel de lângă adversar) se apropie
de acesta și în momentul prielnic pentru deposedare piciorul de execuție
(exterior adversarului) se interpune în calea mingii imprimând în același timp
forța corporală asupra adversarului. Piciorul de execuție manevrează activ cu
o mișcare similară celei de lovire cu latul. Mingea este fie respinsă fie blocată
caz în care urmează interpunerea între adversar și minge și protejarea
ulterioară a balonului.
În cazul celei de -a doua variante apărătorul situat tot lateral față de
adversarul care conduce mingea va încerca deposedarea cu piciorul dinspre
atacant.
După o apropiere convenabilă de acesta, apărătorul, în sprijin pe
piciorul exterior, va răsuci piciorul de execuție cu vârful în afară, realizând
blocarea mingii cu exteriorul. Concomitent are loc contactul (picior, șold,
umăr) cu adversarul, care în cazul unui atac de deposedare reușit este
dezechilibrat și pierde controlul ming ii.
De multe ori deposedarea laterală cu piciorul interior urmărește și
realizează ceea ce se cheamă “suflarea mingii”, adică scoaterea ei de sub
controlul atacantului. După ce adversarul este ajuns apărătorul “înțeapă”
mingea cu șpițul (vârful) îndepărtân d-o astfel de atacant.
Greșeli frecvente
Atacul cu corpul sau cu șoldul înaintea atacului la minge.
Lipsa de viteză în execuție poate duce fie la lovirea piciorului
adversarului fie la situația în care adversarul protejază mingea și apărătorul
nu mai poat e interveni.
Mâna de partea adversarului, în loc să fie lipită de corp și să ia
contactul umăr la umăr, este depărtată și realizează împingerea atacantului.
Utilizare tactică
La intrarea în posesia mingii atunci când aceasta este condusă în viteză
de atac ant.
Deposedarea prin atac din spate (posterioară)

43 Se folosește atunci când adversarul, cu mingea la picior, l -a depășit pe
apărător. În cazul în care acesta posedă o bună viteză și atacantul a depărtat
mingea de picior apărătorul se poate interpune între adversar și minge,
intrând în posesia acesteia și protejând -o.
În celelalte cazuri deposedarea se poate face prin două procedee
derivate :
– deposedarea posterioară cu piciorul interior adversarului;
– deposedarea posterioară cu piciorul exterior adversarului.
În primul caz apărătorul își urmărește adversarul și se apropie de el
trecând într -o poziție cât mai laterală. Piciorul exterior va fi picior de sprijin
iar piciorul interior va acționa fie prin suflarea mingii cu vârful, îndepărtând –
o de adversar, fie p rin blocarea mingii, caz în care va avea loc contactul
dintre cei doi jucători. Apărătorul își va folosi forța corporală regulamentar
(umăr contra umăr). Va intra în posesia mingii pe care o va proteja.
În cel de -al doilea caz, după apropierea de adversar, apărătorul își va
plasa piciorul de sprijin (interior) cât mai aproape față de adversar. Cu
piciorul exterior el va acționa asupra mingii reușind blocarea ei cu latul.
Urmează apoi imprimarea forței corporale și protejarea balonului rămas în
posesia apără torului.
În toate aceste situații mâna din partea atacantului va rămâne
apropiată de corp iar cea din exterior, depărtată, va ajuta la menținerea
echilibrului. Alegerea acestor variante se face de obicei spontan în funcție de
disponibilitățile apărătorulu i sau de modul în care îi ies pașii în timpul
disputei cu posesorul balonului.
Greșeli frecvente
Ratarea atacului la minge și agățarea piciorului adversarului.
Fie că nu -l mai poate ajunge fie că nu mai are timp, apărătorul încearcă
deposedarea din poziți e complet posterioară lovind astfel mai întâi piciorul
atacantului ceea ce este o greșală din punct de vedere regulamentar.
Utilizare tactică
La recuperarea mingii atunci când apărătorul a fost depășit de atacant.
Deposedarea prin alunecare (tackling)
Procedeul se aplică dacă adversarul a trecut de noi și nu mai există
posibilitatea de a lua contact cu el sau dacă, apropiindu -ne de atacant nu mai
putem să lovim mingea pentru a o îndepărta de sub controlul acestuia. În
aceste cazuri deposedarea prin alunecar e reprezintă o soluție de ultim
moment la care mai poate recurge apărătorul pentru a opri atacul advers.
Deposedarea prin alunecare are mai multe procedee derivate:
– deposedarea prin alunecare cu atac frontal ;
– deposedarea prin alunecare cu atac lateral;
– deposedarea prin alunecare cu atac posterior.
Cel mai frecvent folosit este alunecarea din lateral.

44 Deposedarea prin alunecare cu atac lateral
Se folosește atunci când adversarul care conduce mingea este atacat
din lateral. Se deosebesc două variante ale aces tui procedeu :
– deposedarea cu piciorul din exteriorul sensului de deplasare;
– deposedarea cu piciorul din interiorul sensului de deplasare.
Prima variantă este recomandată de majoritatea manualelor de
specialitate și este mai sigură pentru că în acest mod pu tem îndepărta sau
bloca mingea din fața adversarului, fără să atingem în prealabil o parte
oarecare a corpului său. După apropierea de adversar, piciorul de sprijin este
plasat aproape de acesta și printr -o fandare a piciorului de execuție (din
exterior) a cesta va lua contactul cu mingea asemenea unui braț care barează
calea balonului. Urmează apoi căderea pe părțile laterale, ajutată și de brațe și
redresarea rapidă. În momentul atacului la minge piciorul va lua contact cu
mingea cu vârful, atunci când se urmărește respingerea sau cu latul dacă se
dorește blocarea mingii.
Cea de -a doua variantă, mai puțin recomandată, se întâlnește totuși în
joc fie datorită modului cum îi “ies pașii” apărătorului, fie unor preferințe sau
particularități ale celui care depo sedează. De această dată după apropierea de
adversar piciorul din exterior este picior de sprijin iar cu cel din interior
(piciorul de execuție), răsucit cu vârful în afară, se va realiza blocarea mingii
cu exteriorul.
Executarea acestui procedeu presupune unele riscuri: pe de o parte
piciorul de partea atacantului întins în fața acestuia poate fi supus unei
presiuni venite de sus ducând la accidentări, pe de altă parte, adeseori, se
întâlnesc mai întâi picioarele sau șoldurile adversarilor și apoi se reali zează
contactul cu mingea.
Greșeli frecvente
La ambele variante contactul cu adversarul înaintea contactului cu
mingea este sancționat de regulament.
Nerealizarea atacului de deposedare la momentul oportun face ca
apărătorul să ia contact cu atacantul și nu cu mingea.
Utilizare tactică
Atunci când apărătorul consideră că atacantul care conduce mingea
are un plus de viteză și nu mai poate realiza deposedarea în mod obișnuit,
prin atac din lateral.

ELEMENTE TEHNICE DE PĂSTRARE A MINGII
2.4.3. Protejarea min gii
Protejarea mingii reprezintă elementul tehnic cu ajutorul căruia
jucătorul care o controlează o ferește de intervenția adversarului (N.
Roșculeț, 1968).

45 Protejarea mingii este elementul tehnic prin care jucătorul păstrează
mingea ferind -o de intervenț ia adversarului (I. Motroc și V. Cojocaru, 1991).
În lucrările de specialitate acest element nu face întotdeauna obiectul
unor analize aprofundate. Există autori care îl menționează (N. Roșculeț,
1968; M. Ionescu, 1976; I. Motroc și V. Cojocaru, 1991; A.Ni culescu, 1994;
Gh. Neța și C. Popovici, 1999;), după cum la alții, fie nu este prezent în
sistematizare (A. Csanadi, 1958), fie apare ca accesoriu la executarea altor
elemente tehnice (I. V. Ionescu, 1995).
Esențial în tehnica protejării este interpunerea corpului jucătorului –
executant între minge și adversar așa cum se recomandă, în toate situațiile în
care este vorba de preluare, conducere sau dribling.
Protejarea mingii se efectuează numai când jucătorul cu mingea este
atacat de adversar și când nu are posibilitatea să combine cu un coechipier.
Aceste situații apar când cuplul atacant -apărător este angrenat în lupta pentru
balon sau în timpul conducerii acestuia. Cele două situații determină și
procedeele de protejare a mingii influențate de caracterul s tatic sau dinamic
al execuției.
Protejarea mingii de pe loc
Când jucătorii atacant -apărător se găsesc față în față acțiunea de
protejare se compune dintr -o succesiune de mișcări executate de atacant cu
corpul și cu picioarele. Prima mișcare constă în așeza rea piciorului pe minge
și din tragerea ei înapoi cu talpa. Tragerea mingii se poate efectua printr -o
singură manevră sau prin câteva mișcări scurte și repetate.
Când mișcarea se execută printr -o singură manevră, piciorul de sprijin
se rotește, producând a stfel întoarcerea jucătorului până când acesta ajunge
cu spatele la adversar.
În cel de -al doilea caz, acțiunea de tragere a mingii înapoi se execută
prin manevre scurte și repetate, timp în care piciorul de sprijin efectuează
câțiva pași săltați înapoi. C oncomitent cu aceste mișcări piciorul de sprijin
pivotează producând astfel întoarcerea jucătorului cu spatele la adversar.
În ambele cazuri mingea este scoasă din raza de intervenție a
adversarului căruia i se taie posibilitățile de a lua contact cu ea. După
întoarcerea completă corpul jucătorului este ușor aplecat pe balon și încordat.
Este bine fixat pe ambele picioare care sunt puțin depărtate pentru mărirea
bazei de susținere și asigurarea unei bune stabilități. Această poziție
favorizează protejarea mingii, deoarece adversarul nu poate exercita o
împingere care să -l dezechilibreze cu ușurință pe atacant.
În acțiunea de protejare a mingii un rol important revine brațelor care
ajută atât mișcarea de întoarcere a jucătorului cât și menținerea echilibrul ui.
Când jucătorul este întors complet, iar adversarul caută să intervină, brațele
trebuie să fie încordate, ușor ridicate și flexate din articulațiile coatelor. Prin
această poziție a brațelor acțiunea de protejare se extinde.

46 În protejarea mingii un rol important îl are și privirea. Jucătorul trebuie
să urmărească mișcările adversarului pentru a -i observa intențiile. În acest fel
el are posibilitatea să -și deplaseze corpul astfel încât să anihileze orice
intervenție la minge din partea adversarului.
Mișca rea de protejare se continuă cu acțiuni corespunzătoare situației
nou create (dribling, conducere, transmitere etc.).
Greșeli frecvente
Jucătorul care protejază are tendința să -și împingă adversarul cu corpul
sau cu brațele și astfel neglijază controlul mi ngii.
Prelungirea unui astfel de moment creează condiții ca jucătorul să fie
atacat și de alți adversari pierzând controlul mingii.
Utilizare tactică
Păstrarea mingii atunci când nu putem înainta sau când nu avem
momentan soluții pentru continuarea acțiun ii.
Protejarea mingii în timpul conducerii
Acest procedeu se folosește de către jucătorul care conduce mingea
atunci când adversarul atacă din lateral și prin urmărire. Poziția jucătorului
care conduce mingea este aproape jumătate întors spre cel care atac ă, astfel
încât să se interpună între minge și adversar.
Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcției de atac a
adversarului ceea ce presupune din partea jucătorului abilitatea de a schimba
ușor piciorul de conducere. Brațul din partea advers arului se ține ușor ridicat
și flexat din articulația cotului. În acest fel adversarul este ținut la o oarecare
distanță. Din cauza poziției pe care o are jucătorul în timpul conducerii,
viteza de deplasare nu este atât de mare. Ea contribuie însă la menți nerea unei
anumite distanțe între minge și adversar, asigurând în acest fel protejarea
mingii.
Greșeli frecvente
Conducerea mingii se face cu piciorul de pe partea adversarului și în
acest fel atacantul se expune mai ușor deposedării.
Brațul din partea ad versarului se folosește la împingerea acestuia și nu
la întărirea acțiunii de protejare.
Utilizare tactică
Păstrarea mingii în timpul conducerii și ferirea ei de intervenția
adversarului până la găsirea unei soluții de continuare a acțiunii.

2.4.4. Conduc erea mingii
Conducerea mingii se caracterizează prin lovirea succesivă și repetată
a balonului, cu una din părțile labei piciorului, pentru a -l dirija într -o
direcție oarecare sub controlul permanent al jucătorului ce realizează o
astfel de execuție (M. I onescu, 1976).

47 Este elementul tehnic prin care mingea, în urma unor lovituri succesive
și repetate cu una din părțile labei piciorului, este dirijată înainte, în așa fel
încât să rămână permanent sub controlul jucătorului (A. Niculescu, 1994 ).
Conducerea e ste elementul tehnic prin care mingea, în urma unor
împingeri și lovituri succesive și repetate, cu una din părțile labei piciorului,
este controlată, transportată și orientată de către jucător în teren conform cu
solicitările și programul tactic al joculu i (I. V. Ionescu, 1995).
Deși conducerea mingii realizează o anumită frânare a vitezei și
continuității acțiunilor, ea constituie un element tehnic indispensabil jocului,
fără de care acesta și -ar pierde capacitatea de a fi controlat și dirijat tactic.
Conducerea mingii reprezintă elementul care leagă între ele alte
elemente tehnice structurând împreună acțiunile tehnice individuale. În afara
acestor conexiuni tehnice, conducerea se realizează într -un context motric
foarte variat. Ea are loc din alergare î n diferite tempouri și în direcții mereu
schimbate, determinate de intervenția adversarilor și coechipierilor precum și
de intențiile tactice personale ale celui care conduce. În timpul conducerii,
apar și acțiuni suplimentare de ordin fizic: opriri și por niri, fente, schimbări
de direcție precum și manevre de protejare a mingii.
Biomecanica generală a conducerii mingii
Acțiunea de conducere are loc din alergare. Prezența mingii modifică
puțin alergarea naturală, corpul fiind ușor răsucit în partea din care vine
adversarul, brațele lateral și genunchii ușor flexați.
Dintre părțile componente ale mișcării de conducere trebuie
menționată în primul rând acțiunea de împingere a balonului , decisivă în
reușita oricăruia dintre procedeele de conducere. Ea presupune abilitate în
execuție, încât mingea să nu se depărteze de picior, să rămână dacă este
posibil, aproape lipită de el, lucru realizabil atât prin forța și tehnica de
aplicare a loviturii, cât și prin perfecta sincronizare între viteza de deplasare a
jucăt orului și a mingii.
O a doua componentă este poziția corpului și a brațelor . În timpul
conducerii mingii se recomandă ca trunchiul să fie ușor aplecat înainte,
favorizându -se în acest fel deplasarea mai rapidă a jucătorului în timpul
execuției. Brațele vor acționa normal, ca într -o alergare obișnuită, ajutând
prin mișcarea lor la păstrarea echilibrului. În condițiile opoziției adversarului,
brațele pot servi, în funcție de direcția atacului pentru deposedare, și pentru
protejarea balonului, ele depărtându -se ușor de trunchi.
Cea de -a treia componentă principală a conducerii mingii este
privirea . Ea trebuie repartizată în așa fel încât să rețină în permanență poziția
în teren a coechipierilor și a adversarilor, precum și poarta adversă, fără a
neglija în aces t timp mingea. La nivelul jucătorilor de clasă internațională “a
privi mingea” este în realitate un fel de al șaselea simț, care permite celui în

48 cauză să acționeze dezinvolt, fără a fi obsedat de prezența balonului la picior
(M. Ionescu, 1976).
Sistematiz area procedeelor de conducere a mingii
Conducerea mingii presupune două procedee de bază:
– conducerea mingii cu un picior;
– conducerea mingii cu ambele picioare alternativ.
Primul dintre acestea are mai multe procedee derivate, în funcție de
suprafața de con tact:
– conducerea cu latul piciorului ;
– conducerea cu șiretul interior;
– conducerea cu șiretul plin;
– conducerea cu vârful;
– conducerea cu șiretul exterior;
– conducerea cu talpa.
În cursul jocului succesiunea și abordarea acestor procedee nu au o
evoluție ciclic ă și constantă. În cursul aceleiași perioade în care conduce
mingea un jucător manevrează pe rând prin mai multe procedee, în funcție în
principal de necesitățile jocului.
Aplicarea într -un fel sau altul a procedeelor de conducere a mingii
depinde și de v iteza alergării. La o conducere înceată a mingii, vom putea
folosi oricare procedeu, iar în cazul unei conduceri rapide sunt mai
avantajoase conducerile cu șiretul plin, cu vârful sau cu șiretul exterior.
Procedeul preferat de fotbaliști în conducerea min gii este determinat
și de conformația lor anatomică. Cei cu picioarele în formă de X (valgus)
înclină spre conducerea cu șiretul interior, cei cu picioarele în formă de ()
(varus) preferă șiretul exterior.
Conducerea mingii cu șiretul interior
Piciorul de conducere (de execuție) ia contact cu mingea cu partea
interioară a șiretului, cu aceeași suprafață cu care se execută lovirea cu șiretul
interior. În timpul alergării piciorul are vârful orientat spre exterior,
genunchiul în interior și ușor flectat iar mingea este lovită discret pe direcția
de alergare.
Laba piciorului nu este încordată din gleznă. Corpul, ușor răsucit spre
minge o protejază, acțiune la care contribuie și brațele printr -o poziție
laterală. Privirea urmărește în principal terenul de joc și cu “coada ochiului”
mingea. De fapt în momentul atingerii mingii privirea este îndreptată spre
aceasta, iar între două atingeri capul se ridică pentru o clipă pentru a vedea
tot terenul.
Conducerea este corect executată dacă mingea este menținută sub
control, fluent, fără ca mișcarea să fie sacadată în momentul atingerii mingii.
Viteza pe care o dezvoltă este mică.
Greșeli frecvente

49 Răsucirea exagerată a vârfului spre exterior și lovirea mingii cu latul.
Absența protejării mingii.
Privirea îndreptată ex clusiv asupra mingii.
Utilizare tactică
Se utilizează în momentul schimbării direcției de alergare.
Conducerea mingii cu șiretul exterior
Specificul acestui procedeu îl reprezintă orientarea piciorului de
conducere prin răsucire cu vârful spre interior, o ferind pentru lovire –
împingere suprafața exterioară a șiretului. Laba piciorului are față de minge o
poziție oblică sau chiar perpendiculară pe sol. Frecvența contactelor cu
mingea este variabilă în funcție de momentul tactic. Corpul este într -o poziție
naturală în spațiile de conducere libere, în schimb când adversarul este în
preajmă, se interpune între minge și acesta realizând protejarea. Brațele ușor
ridicate lateral ajută și ele această acțiune. Privirea urmărește spațiul de joc și
cu “coada ochiului” mingea. Procedeul practicat în mod deosebit de jucătorii
cu o conformație în var a picioarelor este avantajos pentru că poate dezvolta
o bună viteză de înaintare, permițând de asemenea și protejarea mingii.
Greșeli frecvente
Lovirea mingii cu efect exter ior și îndepărtarea ei laterală.
Conducere cu pași mari și săriți sau dimpotrivă cu pași mici și prudenți
sau privirea ațintită tot timpul asupra mingii.
Utilizare tactică
Atunci când schimbăm direcția de conducere fie în scop tactic fie
pentru a proteja m ingea de intervenția adversarului.
Conducerea mingii cu ambele picioare alternativ
Este cel de -al doilea procedeu de bază al acestui element. Conducerea
cu ambele picioare se realizează prin atingerea -lovirea mingii cu șiretul
interior, vârful sau șiretul plin al fiecărui picior. Acest tip de conducere se
realizează îndeosebi în spațiile aglomerate, în care protejarea permanentă a
mingii este absolut necesară.
Din cauza faptului că în deplasarea sa, centrul de greutate trece când pe
un picior când pe celăla lt, precum și că direcția de conducere a mingii se
schimbă continuu, procedeul dezvoltă o viteză mai redusă de alergare.
Siguranța în conducere este însă mai ridicată, ca și posibilitatea de a ocoli
toate obstacolele care apar în calea posesorului de balon . Față de procedeele
de conducere cu un picior trunchiul este puțin mai aplecat, iar brațele ajută
mai mult schimbările de direcție.
Greșeli frecvente
Mai mult ca la celelalte procedee există tendința de a fi atent numai la
minge și a neglija poziția adver sarilor și a coechipierilor.
Îndepărtarea mingii la mai mult de 1 -2 m de executant.
Utilizare tactică

50 Pentru conducerea mingii în spații aglomerate acolo unde schimbările
de direcție se impun în fiecare moment.

2.4.5. Mișcarea înșelătoare (driblingul)
Mișcarea înșelătoare, fenta sau driblingul sunt termeni folosiți în
literatura de specialitate pentru a desemna de obicei acțiunea de a deruta
adversarul și de a -l depăși. Câteva clarificări sunt însă necesare.
Mișcări înșelătoare se numesc mișcările sau ac țiunile întreprinse de
fotbalist pentru a -și induce în eroare adversarul (A. Csanadi, 1958).
Elementul tehnic prin care un jucător aflat sau nu în posesia mingii,
induce în eroare biomecanic, un adversar pentru a -l inactiva temporar și
pentru a -și crea pri n aceasta un avantaj tactic oarecare, definește noțiunea
de fentă (I. V. Ionescu, 1995).
După cum se vede mișcarea înșelătoare cât și fenta pot fi executate atât
cu mingea cât și fără minge.
În terminologia curentă însă, fenta sau mișcarea înșelătoare este
echivalentă, sinonimă cu noțiunea de dribling. Distincția dintre acești termeni
este dată de faptul că noțiunea de dribling înseamnă acțiunea de depășire a
adversarului cu mingea la picior. Dacă fenta poate fi făcută și pentru a deruta
adversarul în veder ea efectuarii unei pase pe lângă acesta sau pentru a scăpa
din marcaj, driblingul realizează numai depășirea adversarului având mingea
la picior.
Definim ca dribling acele procedee de fentare cu ajutorul cărora se
trece de un adversar conducând mingea (I. V. Ionescu, 1995).
Dacă însă, așa cum este cazul capitolului lucrării noastre, vorbim
despre elemente tehnice cu mingea, putem considera termenii de mișcare
înșelătoare, fentă sau driblig, ca fiind sinonimi în cazul când se realizează
depășirea adversarulu i, după cum mișcarea înșelătoare și fenta sunt sinonime
și atunci când prin folosirea lor nu realizăm depășirea adversarului.
Menționăm în continuare că driblingul constituie o aptitudine naturală.
După instruire, antrenament și joc ea devine deprindere. După repetări
îndelungate, fiecare jucător își formează felul său particular de a dribla,
determinat de caracteristicile individuale.
Clasificarea mișcărilor înșelătoare
În funcție de partea corpului care dă tonul mișcării fentele pot fi:
– cu trunchiul
– cu piciorul
– cu capul (privirea)
La fel ca și la celelalte elemente tehnice sistematizarea procedeelor
componente are loc din necesitatea de a le analiza separat, în mod amănunțit.
În joc, driblingul angajază în totalitate diferite părți ale corpului, fiecare d in
ele contribuind la realizarea efectului de ansamblu. Predominanța unuia sau

51 altuia dintre segmente, greu de sesizat uneori, definește procedeul, dar nici un
dribling n -ar fi posibil fără angajarea întregului corp.
Biomecanica generală de execuție a fen telor
Din punct de vedere biomecanic, fenta constă din inactivarea
adversarului, prin angajarea sa într -o direcție falsă de acțiune cu scoaterea
astfel a centrului său de greutate din suprafața de sprijin printr -o mișcare
sau intenție de mișcare înșelătoar e a posesorului mingii (I. V. Ionescu,
1995).
Fazele de acțiune și contraacțiune ale cuplului atacant -apărător, din
care rezultă pe de o parte fenta și pe de altă parte dezechilibrarea sunt:
– apelul 1 (fals) adresat adversarului printr -o intenție de mișc are de
către posesorul mingii ;
– reacția adversarului la apel, cu deplasarea centrului de greutate sau
chiar a corpului ;
– apelul 2 (real) adresat prin mișcarea adevărată, de către posesorul
mingii;
– absența reacției adversarului la apelul 2, el fiin d “plecat” pe apelul
1;
– depășirea adversarului pe partea sa inactivată.
În faza apelului 1, atacantul conștient sau spontan, inițiază o mișcare
de încercare, cu piciorul, trunchiul, brațele sau privirea. Dacă adversarul
răspunde și pleacă, atacantul îl “ex ecută” pe partea opusă, eliberată. Dacă
adversarul “nu se prinde” la prima fentă, atacantul sugerează o altă intenție.
Și tot așa până ce în sfârșit îl dezechilibrează.
Pe faza a doua, apărătorul “crezând” într -o oarecare mișcare a
atacantului, răspunde la ea cu intenția de -a i-o contracara. El pleacă, se
deplasează în direcția în care anticipează acțiunea atacantului.
În faza a treia, modificându -și planul, atacantul inițiază o mișcare
opusă primei, un alt apel deci, care -l găsește pe apărător nepregătit.
În faza a patra, apărătorul, dezechilibrat va reacționa întârziat la
schimbarea mișcării.
În faza a cincea atacantul va profita de dezechilibrarea apărătorului și
îl va depăși pe partea inactivată prin dribling.
Aceasta fiind schema tip a unei mișcări înșe lătoare trebuie precizat că
driblingul este o selecție motrică particulară a fiecărui jucător, determinată
atât de caracteristicile individuale cât și de reacția imprevizibilă a
adversarului care va impune modificări ale mișcării.
Fente executate cu trunch iul
Fentele executate cu corpul reprezintă un grup important de mișcări
înșelătoare care pot fi executate atât de pe loc cât și din mișcare. În cazul
procedeului etalon – fenta simplă de corp cu dribling – executantul aflat în
alergare cu mingea sau pe loc , va angaja corpul într -o anumită direcție. Va

52 întrerupe apoi mișcarea și va reangaja corpul în direcția opusă, trecând
împreună cu mingea pe spațiul eliberat de adversar. Prima fază a fentei se
desfășoară cu amplitudine mare, în vederea atragerii adversar ului.
Întreruperea primei mișcări se face cât mai târziu, tot în vederea captării
definitive a adversarului. Această întrerupere are o viteză mare de execuție,
ca și deplasarea pe noua direcție.
Fentarea adversarului se produce în momentul în care el, răs punzând
primei intenții a atacantului, deplasat fiind pe partea primei angajări, ca și
centrul său de greutate, trebuie să suporte și să răspundă neașteptatei
schimbări de direcție efectuate de posesorul mingii. De obicei, încercarea sa
de repoziționare du ce la dezechilibrarea sa și la pierderea unui tempou.
La fenta simplă de corp, participă cu roluri importante și celelalte
segmente ale corpului. Pe timpul 1, acela al falsei intenții, piciorul pleacă și
el pe direcția anunțată, după care va frâna puterni c această plecare. Capul și
privirea, sugerează certitudinea primei angajări. Privirea va urmări și
adversarul pentru a sesiza momentul de derută. Pe timpul 2, orientarea pe
direcția opusă se face în primul rând prin impulsul puternic de la sol al
piciorul ui cu care s -a frânat prima plecare. Corpul și brațele ajută acest al
doilea start. În momentul depășirii corpul și brațul din interior vor proteja
mingea de adversarul care între timp revine.
Condiția reușitei driblingului este ca atacantul să exploateze momentul
de derută al apărătorului, plecând pe partea inactivată a lui.
Greșeli frecvente
Insuficienta amplitudine a mișcării false.
Start greoi și întârziat care permite revenirea adversarului.
Nu se protejază mingea în momentul depășirii.
Utilizare tacti că
La depășirea adversarului aflat în poziție “față -n față” sau în spatele
atacantului.
Fente executate cu piciorul
Ca și la fentele executate cu trunchiul și în cazul fentelor de picior,
mișcarea principală care decide derutarea adversarului, este, de obi cei,
frânarea intenției inițiale de acțiune, urmată imediat de efectuarea depășirii.
Mai mult decât la celelalte procedee, fentele cu piciorul lasă câmp liber
inițiativei și creativității executantului. Cu toată diversitatea lor, care scapă
uneori clasific ărilor, se pot puncta procedeele cele mai întâlnite :
– fenta de pasare (sau de tras la poart ă);
– pendularea piciorului pe deasupra mingii – bicicleta;
– călcarea mingii;
– derutarea simplă cu șiretul;
– fenta cu trecerea piciorului peste minge din afară, înspr e înauntru ;
– fenta cu trecerea piciorului peste minge dinăuntru spre în afară;

53 – mișcarea înșelătoare cu readucerea mingii cu talpa;
– mișcarea înșelătoare cu piruetă;
– fenta de preluare;
– autopasa.
Fenta de pasare ( tras la poartă )
Mecanismul fentei de trans mitere a mingii are la bază acțiunea de
simulare a acestui procedeu. Executantul va pendula posterior piciorul în
vederea lovirii mingii, acțiune ajutată și de brațe, trunchi și privire. Instinctiv
apărătorul va încerca blocarea mingii, moment în care atac antul va frâna
mișcarea de pendulare, va prelua ușor balonul cu șiretul interior, depășindu -l
pe adversar pe partea piciorului de sprijin, rămas fixat.
Fentele prin lovirea înșelătoare a mingii sunt foarte eficace și în situația
când acțiunea se desfășoară în apropierea porții adverse. Se știe că lovitura la
poartă poate fi împiedicată dacă în momentul execuției apărătorul declanșază
un atac hotărât sau interpune piciorul pe direcția de deplasare a mingii spre
poartă. Schimbarea bruscă a mișcării de pendula re îl blochează pe apărător și
creează pentru moment o mai mare libertate de acțiune atacantului.
Fenta cu pendularea piciorului pe deasupra mingii – bicicleta
Se execută din conducerea mingii atunci când adversarul atacă din
lateral. În timpul alergării, piciorul mai îndepărtat de adversar este ridicat
deasupra mingii dând impresia că vrem să oprim mingea cu talpa sau să
pasăm cu călcâiul. Gamba piciorului este dusă din șold și genunchi întâi
înainte, pe urmă înapoi. Între timp mingea se rostogolește înain te. După
ducerea piciorului înapoi, călcăm pe sol și continuăm alergarea, respectiv
conducerea mingii.
Adversarul văzând că ridicăm piciorul deasupra mingii, va avea
instinctiv un moment de ezitare micșorând viteza alergării. Această reducere
bruscă a vite zei este suficientă pentru cel care controlează mingea pentru a se
elibera de adversar.
“Bicicleta” se poate executa bine într -o viteză moderată urmată apoi de
accelerare și de exploatarea frânării adversarului. O variantă modernă a
bicicletei, atunci când adversarul atacă din față presupune trecerea
alternativă a picioarelor pe deasupra mingii, pentru a -l deruta pe apărător.
Mingea este condusă înainte și în funcție de poziția adversarului atacantul
poate schimba în ultimul moment direcția de deplasare. P entru această fentă
trebuie un ritm bun și multă atenție la trecerea piciorului peste minge.
Jucători de valoare din fotbalul actual (Zidane, Cristiano Ronaldo,
Ronaldinho) o execută frecvent.
Mișcarea înșelătoare cu readucerea mingii cu talpa
Această m ișcare înșelătoare este eficace împotriva adversarului care
stă în față, se apropie din față sau dintr -o direcție laterală. Mingea se află în
fața executantului sau se rostogolește încet înainte. În fața adversarului care

54 atacă mingea este trasă înapoi cu talpa piciorului. Jucătorul calcă pe minge și
trăgând gamba înapoi din genunchi își trece talpa deasupra mingii. Greutatea
corpului este susținută de piciorul de sprijin, iar brațele ridicate lateral ajută
la menținerea echilibrului.
Atunci când mișcarea î nșelătoare se execută din alergare, vom căuta ca
la ultimul pas să împingem centrul de greutate înapoi ca să ne putem opri mai
ușor. Readucerea mingii este urmată de obicei de conducerea ei rapidă care să
exploateze eșuarea atacului de deposedare al advers arului.
Executarea cu succes a acestei fente necesită o atenție încordată, sânge
rece și rapiditate. Trebuie să ne dăm seama de intenția adversarului, să
așteptăm ca el să întindă piciorul iar în acest moment să acționăm rapid
deoarece, în caz contrar, juc ătorul advers va reuși să lovească mingea și să
ne-o ia.
O greșală frecventă în executarea acestei fente este așezarea piciorului
prea devreme pe minge. Adversarul, văzând intenția de a executa mișcarea
înșelătoare, va fi mai prudent la deposedare.
Mișcare a înșelătoare nu va fi eficace nici atunci când, după readucerea
mingii, nu continuăm imediat conducerea ei, deoarece în acest caz adversarul
va avea posibilitatea să intervină din nou.
O greșală frecventă este împingerea înainte a centrului de greutate. C u
cât centrul de greutate al jucătorului este mai departe de linia mingii, cu atât
mai ușoară va fi readucerea balonului. Este bine deci, ca înainte de
executarea mișcării înșelătoare, greutatea corpului să fie trecută pe călcâiul
piciorului de sprijin, cu flexarea puternică a genunchiului în același timp.
Mișcarea înșelătoare cu piruetă
Este o acțiune care se poate face indiferent de poziția adversarului. Din
conducerea mingii executantul depărtează balonul la circa 1 m. Având ca
picior de sprijin piciorul stâng, flexat din genunchi, atacantul va călca pe
minge cu dreptul, trăgând -o înapoi cu talpa. În aer corpul se va roti 1800
ajungând cu spatele la direcția de alergare ; sprijinindu -se pe piciorul drept
jucătorul va relua contactul cu mingea prin tragerea ei cu talpa piciorului
stâng. Ulterior va conduce pe o nouă direcție protejând mingea de intervenția
adversarului.
Fenta de preluare
O primă variantă a acestei mișcări înșelătoare este aceea în care
adversarul este înapoia atacantului. Când mingea vine la firul ierbii spre el,
atacantul va face o fandare moderată cu un picior, își trece greutatea corpului
pe piciorul cu care a fandat, care va fi puternic flexat din genunchi, aplecând
totodată trunchiul în aceeași direcție, dând astfel impresia că vrea să p reia
mingea în direcția mișcării pornite. Când mingea a ajuns la el, în ultimul
moment, readucând trunchiul în poziția inițială, jucătorul își trece greutatea

55 corpului pe piciorul opus și preia mingea spre partea cealaltă. Mingea este
așezată în fața jucăt orului cu latul piciorului care a executat fandarea.
Aceeași fentă poate fi executată și după două mișcări înșelătoare cu
corpul. Aplecăm trunchiul întâi într -o parte , pe urmă în cealaltă, însoțind
mișcările cu trecerea greutății corpului asupra piciorulu i cu care se
acționează. Deosebirea dintre cele două fente constă deci în executarea în
plus a unei mișcări înșelătoare cu corpul, la aceasta din urmă.
Cea de -a doua variantă este aceea în care adversarul este situat înaintea
atacantului. Acesta va iniția o preluare într -o anumită direcție. Dacă
apărătorul “se duce” într -acolo pentru intervenție atacantul va întrerupe prima
mișcare. Din inerție, apărătorul își va continua atacul de deposedare,
eliberând astfel partea opusă pe care va prelua și conduce minge a atacantul.
Greșala cea mai frecventă în executarea acestor fente este că jucătorul,
înainte de preluare, se mulțumește să -și încline numai trunchiul într -o parte
sau doar își întinde lateral piciorul, lăsând însă greutatea corpului pe piciorul
opus. O as emenea executare a mișcării înșelătoare este neconvingătoare iar
adversarul nu va reacționa întotdeauna așa cum ne așteptăm.
Fenta cu autopasă
Se execută din poziția față în față cu adversarul mai ales de către
jucătorii cu bune calități de viteză. Jucăto rul în atac efectuează o pasă pe
lângă adversar, în vreme ce acesta, încercând blocarea balonului eliberează
partea opusă. Pe această parte va sprinta executantul, preluându -și pasa.
Pentru reușita procedeului este necesar ca atacantul să -și mascheze inten ția
de autopasare. Lovirea trebuie să fie scurtă și rapidă, după cum, la fel de
rapidă trebuie să fie și ocolirea adversarului. Procedeul se folosește mai ales
pe părțile laterale ale terenului, în zone unde dublajul nu este asigurat foarte
bine.
Greșala în executarea acestei fente este lovirea mingii prea devreme,
când adversarul se mai poate întoarce și reveni.

ELEMENTE TEHNICE DE TRANSMITERE A MINGII
2.4.6. Lovirea mingii cu piciorul
Prin lovirea mingii cu piciorul înțelegem transmiterea intenționată,
conștientă, dirijarea mingii cu ajutorul unei părți a piciorului (A. Csanadi,
1958).
Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de bază al jocului de
fotbal, mijlocul folosit cel mai frecvent. Aproape în toate fazele jocului
capacitatea jucătorului d e a lovi mingea cu piciorul poate fi valorificată cu
succes. Lovirea cu piciorul este utilă atât apărătorului, pentru a îndepărta
pericolul din fața propriei porți, cât și atacantului care se pregătește de
finalizare. Posibilitățile sunt aproape nelimitate în ceea ce privește distanța
loviturii.

56 Deși reprezintă un element tehnic, datorită faptului că efectuarea sa are
loc predominant în cadrul unei colaborări cu partenerii, lovirea mingii cu
piciorul , se transformă prin aceasta în pasă, noțiune și element d e tactică. În
terminologia curentă lovirea mingii cu piciorul și pasa tind să se identifice,
pasa fiind interpretată ca un element de tehnică, deși diferența dintre ele este
evidentă, ea precizându -se în funcție de scopul cu care fiecare se realizează
(I. V. Ionescu, 1995). Astfel, în timp ce lovirea mingii cu piciorul se execută,
în afara pasei, și în vederea degajării și trasului la poartă, pasa are loc numai
pentru a transmite balonul unui partener.
Biomecanica lovirii mingii cu piciorul
Mecanismul de bază al lovirii mingii cu piciorul este întâlnit la toate
procedeele de lovire și el se referă la acțiunea pe care o au diferitele segmente
ale corpului în realizarea execuției. Deși mișcarea de lovire a mingii este
aparent continuă, fluentă, ea se poate d escompune în mai multe elemente.
1. Elanul sau avântul luat de jucător pentru a executa o lovitură
oarecare determină prin mărimea sa distanța și forța de lovire. Există un elan
extern în cadrul căruia jucătorul obține energia de lovire valorificându -și
viteza de deplasare spre minge pe o anumită distanță și un elan intern , în
cazul căruia, jucătorul neavând posibilitatea de a efectua o deplasare în
vederea lovirii mingii, își procură energia printr -o mobilizare de pe loc a
forțelor sale.
2. Piciorul de sprijin , realizează stabilitatea corpului în momentul
lovirii și determină, prin așezarea sa în raport cu mingea, direcția, forța și
precizia execuției. Piciorul, pe care se sprijină greutatea corpului până la
realizarea loviturii, se așează în lateral fa ță de minge, pe linia acesteia, la o
distanță echilibrantă, cu vârful orientat spre direcția de lovire. Așezarea
piciorului de sprijin pe linia mingii face ca centrul de greutate al corpului să
cadă în interiorul poligonului de susținere, realizându -se ast fel echilibrul
acțiunii, aspect care permite aplicarea corectă a loviturii cu piciorul de
execuție.
Așezarea piciorului de sprijin înapoia liniei mingii duce la modificări în
acțiunea celorlalte segmente angrenate în lovirea balonului. Piciorul de lovire
va intra sub minge iar trunchiul va rămâne ușor înapoi din necesitatea
menținerii echilibrului corpului. Se va realiza o lovitură cu traiectorie înaltă.
Așezarea înaintea liniei mingii va determina o lovire cu piciorul de execuție
de sus în jos și o scădere a amplitudinii pendulării care va reduce din forța de
transmitere.
Distanța echilibrantă pe care am amintit -o mai sus înseamnă nici prea
departe față de minge, pentru că astfel scoatem corpul și centrul său de
greuate din suprafața de susținere lovind făr ă forță, dar nici prea aproape,
pentru că în acest mod se micșorează suprafața de susținere și executantul
este dezechilibrat.

57 3. Piciorul de lovire (de execuție) descrie în mișcarea sa trei faze
distincte :
– faza pendulării posterioare;
– momentul lovirii m ingii;
– faza pendulării anterioare.
Pendularea posterioară și momentul lovirii sunt faze active ce
determină calitatea execuției, în timp ce faza pendulării anterioare rezultă din
inerția primelor două și datorită dinamicii jocului ea este redusă și uneori
chiar dispare.
Pendularea posterioară a piciorului de lovire realizează, de fapt,
elanul intern ce transmite mingii energia corpului. O amplitudine mare a
acesteia ceează un elan mai mare și implicit o cantitate mai mare de energie –
forță care se va transmi te balonului. Este cazul degajărilor, transmiterilor la
distanță (lansări, deschideri, centrări), al trasului la poartă în care execuțiile
se realizează prin pendulări posterioare ample. În schimb, execuțiile din
spațiile aglomerate, în criză de timp și de spațiu, cu adversarul aproape fac
inconvenabile pendulările largi impunând lovituri cu pendulări scurte,
aparent incomplete. Forța de lovire care se pierde prin pendularea incompletă
se compensează printr -o mai mare viteză de lovire, prin oportunitatea
execuției sau prin precizia transmiterii.
Momentul lovirii mingii încheie acțiunea de pendulare posterioară.
Lovirea se face printr -unul din procedeele a căror denumire este dată de
suprafața de contact cu balonul. Indiferent de procedeu laba piciorului de
execuție este încordată pentru a realiza în bune condiții izbirea mingii.
Pendularea anterioară urmează din inerție momentul lovirii mingii.
Sunt rare momentele în care pendularea anterioară își urmează traseul până la
capăt, de obicei ea este scurtată sau redusă în funcție de cerințele fazei. La
loviturile de forță, cu elan, pendularea anterioară se încheie odată cu pășirea
pe sol, moment în care greutatea corpului va trece pe piciorul care a executat
lovirea.
4. Corpul este în momentele premergătoare exec uției și pe timpul
acesteia ușor aplecat. Această poziție permite o acțiune mai liberă a piciorului
de lovire și totodată o așezare mai controlată și precisă a labei piciorului pe
minge. Aplecarea corpului premergătoare lovirii este mai evidentă în trasul la
poartă și la loviturile de forță. La pasele medii și scurte, în care forța de lovire
este mai redusă, poziția jucătorului este mai aproape de cea naturală, foarte
puțin aplecat.
5. Brațele au o acțiune de echilibrare a corpului pe timpul lovirii. Ele
se dispun asimetric, brațul opus piciorului de lovire fiind de obicei mai ridicat
și poziționat anterior, în timp ce brațul de aceeași parte a piciorului de
execuție este coborât și poziționat posterior. Poziția și dinamica brațelor fiind

58 în mare parte ins tinctivă jucătorii au adaptări diverse în momentul lovirii
mingii.
6. Capul și privirea sunt îndreptate aproape concomitent asupra
mingii și a terenului de joc. Ele indică de cele mai multe ori direcția de lovire
sau dimpotrivă ascund această intenție anun țând deseori direcții false.
Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul
Poate fi făcută după mai multe criterii. Ce a mai frecvent întâlnită este
clasificarea după partea (suprafața) piciorului cu care se execută lovirea. Din
acest punct de ve dere elementul tehnic lovirea mingii cu piciorul se
concretizează în următoarele procedee tehnice de bază:
– lovirea mingii cu latul ;
– lovirea mingii cu șiretul interior (ristul interior );
– lovirea mingii cu ristul ( șiretul plin );
– lovirea mingii cu șiretul ext erior (ristul exterior );
– lovirea mingii cu exteriorul;
– lovirea mingii cu vârful ( șpițul );
– lovirea mingii cu călcâiul;
– lovirea mingii cu genunchiul;
– aruncarea mingii cu piciorul.
În timpul jocului aceste procedee de bază se execută în condiții
variate de di namică, poziție a jucătorului, traiectorie a mingii etc.,
determinând apariția unor procedee derivate . Principalii factori care duc la
apariția procedeelor derivate sunt:
– traiectoria pe care sosește mingea : pe jos, la semiînălțime, pe sus ;
– direcț ia din care sosește mingea : dinspre înainte, oblic, lateral,
înapoi;
– traiectoria pe care se lovește mingea : pe jos, la semiînălțime, pe
sus;
– direcția spre care se lovește mingea : spre înainte, oblic, lateral,
înapoi;
– înălțimea de la care se lov ește mingea : de jos, de sus (din voleu),
din drop ( demivoleu );
– dinamica jucătorului , care se poate afla : pe loc, în alergare, pe sol,
în săritură.
Toți acești factori determină o varietate foarte mare a procedeelor
derivate. Fiecare dintre ele suferă adaptări particulare impuse de condițiile
concrete de execuție.
Dintre variantele de execuție ale procedeelor de bază, o serie de
procedee derivate – lovirea mingii din drop (demivoleu), lovirea mingii din
voleu și lovirea mingii prin forfecare – apar la unii autori (M. Ionescu, 1976;
I. Motroc și V. Cojocaru, 1991; I. Motroc, 1994; Șt. Miu și F. Velea, 2002)
tratate distinct în timp ce alții (A. Csanadi, 1958; I. V. Ionescu, 1995; Gh.

59 Neța și C. Popovici, 1999; C. Cernăianu, 2001) le menționează în cadru l
procedeelor de bază. În lucrarea de față procedeele amintite vor fi tratate ca
variante ale procedeelor de bază, lovirea mingii cu latul și lovirea mingii cu
ristul.
Lovirea mingii cu latul
La acest procedeu suprafața de lovire – latul – este porțiunea
aproximativ triunghiulară de pe partea interioară a labei piciorului limitată de
haluce, calcaneu și maleola internă. Este o suprafață relativ mare care asigură
o dirijare precisă a mingii.
Lovirea mingii cu latul poate fi executată cu elan sau fără elan, tehnica
fiind asemănătoare.
Elanul , este în linie dreaptă și se face pentru ca jucătorul să ajungă cu
fața spre minge. El nu trebuie să fie mai lung de 3 – 4 m. Un elan mai lung
este inutil. Datorită mișcării specifice a piciorului de execuție la acest
procedeu, forța loviturii cu latul nu poate fi sporită într -o măsură însemnată
nici printr -un elan mai lung. Elanul va fi ușor și relaxat. Ultimii pași vor fi
lungiți sau scurtați în așa fel încât să asigure punerea piciorului de sprijin în
dreptul mingii.
Piciorul de sprijin, ușor flectat din genunchi, este așezat la o distanță
echilibrantă față de minge și pe linia ei.
Piciorul de lovire are ca acțiune principală rotația externă în așa fel
încât laba piciorului să realizeze un plan perpendicular pe direcția de lovire a
mingii, iar linia tălpii să fie paralelă cu solul. Genunchiul va fi puțin flexat
astfel ca partea de jos a labei piciorului să fie la 8 – 10 cm deasupra solului.
Din această poziție piciorul de execuție este pendulat din șold spre spate.
După potrivirea și pendularea înapoi a piciorului care execută lovitura,
urmează revenirea bruscă a piciorului spre minge, adică apropierea sa de
balon. Această mișcare pornește din articulația coapsei. Articulațiile
genunchiului și ale gleznei trebuie să fie r elaxate în momentul declanșării
mișcării.
În momentul în care se produce izbirea propriu -zisă, articulațiile
genunchiului și ale gleznei vor fi încordate pentru a asigura o suprafață fermă
de lovire. În general pendularea, chiar dacă este puternică este e xecutată mai
mult ca o acțiune de împingere, decât ca o lovitură. În cazul în care este
necesară o lovire mai puternică mingea este izbită cu forță prin mărirea
vitezei de pendulare a piciorului înainte.
Lovitura propriu -zisă este urmată de așa -zisa însoți re. După executarea
loviturii nu oprim mișcarea piciorului ci, după relaxarea articulațiilor
temporar încordate, piciorul care a executat lovitura își continuă ușor
mișcarea (pendularea anterioară) și prin aceasta asigură o mai îndelungată
acțiune de dirij are a mingii.

60 Trunchiul este ușor înclinat în față indicând intenția de siguranță și
precizie pe care o pune jucătorul în execuție.
Brațele dispuse asimetric echilibrează corpul și acțiunea.
Capul și privirea sunt aproape concomitent îndreptate spre minge și
spre terenul de joc.
În funcție de înălțimea pe care vrem să o imprimăm mingii alegem
locul de lovire. Înălțimile joase se obțin aplicând lovirea în centrul mingii. Cu
cât lovirea se face sub acest centru cu atât înălțimea crește.
Greșeli frecvente
Lovi rea mingii cu efect care o face să se abată de la direcția vizată.
Acest lucru este cauzat de rotirea insuficientă a piciorului de execuție care
face ca axa sa longitudinală să nu fie perpendiculară pe direcția de lovire. Din
această cauză forța nu se tran smite mingii în direcția centrului ei, provocând
o mișcare de rotație.
În momentul executării loviturii, articulația genunchiului, dar mai ales
aceea a gleznei nu sunt complet încordate astfel că, suprafața de lovire
nefiind suficient de rigidă, tăria ming ii va slăbi. La o minge care vine cu
putere, se poate întâmpla ca suprafața de lovire a piciorului să fie deplasată
de balon, care, după lovirea sa de laba piciorului, își va continua drumul în
altă direcție decât cea dorită.
Așezarea piciorului de spriji n înaintea sau înapoia liniei mingii, precum
și așezarea sa la un interval prea mare sau prea mic față de balon.
Utilizare tactică
Lovirea mingii cu latul este procedeul cel mai folosit în joc, aproape
60% din loviturile cu piciorul efectuându -se în acest mod (I. V. Ionescu,
1995). Principalele utilizări: pase la distanțe mici și medii, respingeri,
finalizare din apropierea porții, degajări.
Lovirea cu latul este un procedeu de mare siguranță și precizie datorită
suprafeței mari de contact cu balonul și une i acțiuni ușor de executat.
El asigură păstrarea mingii și dirijarea ei pe trasee cunoscute. Siguranța
și precizia execuțiilor conferă echipei și jucătorilor echilibru psihic. Este un
procedeu tehnic de calmare a jocului.
Față de aceste avantaje, lovirea cu latul limitează viteza de joc, anunță
intențiile, grupează și stagnează acțiunile. Forța de lovire este redusă în
comparație cu alte procedee. Abuzul de pase cu latul indică prudență și
teamă, o ezitare a jucătorului de a ataca hotărât. Evitând riscul p ierderii
mingii lovirea cu latul reduce din caracterul ofensiv al jocului.
Lovirea mingii cu șiretul interior (ristul interior )
La acest procedeu suprafața de lovire este reprezentată de marginea
interioară a metatarsienelor de la articulația primei falang e a halucelui până la
partea inferioară a maleolei interne.

61 Tehnica de execuție respectă biomecanica generală a lovirii mingii cu
piciorul, elementele de diferențiere fiind oferite de poziția și acțiunea labei
piciorului din momentul lovirii mingii.
Elanul este mai mare decât la lovirea cu latul, în cazul unei mingi
statice el începând de la 6 – 7 m de balon. Direcția elanului nu coincide cu
direcția ulterioară de deplasare a mingii, ci diferă de ea. Elanul are forma
unui arc de cerc continuu și este unifor m accelerat.
La luarea poziției față de minge, piciorul de sprijin se află mai departe
de minge decât la lovirea cu latul, și anume, lateral la aproximativ 25 – 30
cm. Dacă lovim pe jos piciorul de sprijin va fi lângă minge, pe aceeași linie
cu centrul ei . Dacă însă vrem să transmitem o minge la semiînălțime sau cu
traiectorie înaltă, piciorul de sprijin va trebui să fie înapoia liniei mingii.
Piciorul de lovire are o pendulare posterioară amplă care începe odată
cu ultimul pas lungit al elanului. Pendula rea va fi cu atât mai amplă cu cât
timpul de execuție este mai mare. Sub intervenția adversarului, scăzând
timpul de execuție se reduce și amplitudinea pendulării posterioare.
În timpul pendulării piciorul cu care lovim mingea va fi răsucit din șold
astfe l încât axa longitudinală a labei să formeze un unghi de 30 – 400 cu
direcția mingii.Vârful ghetei va fi deci îndreptat în afară, iar călcâiul, în
consecință, spre interior.
Piciorul de lovire va fi nu numai întors în afară ci și ridicat spre spate.
O dată cu pendularea piciorului spre spate din șold, gamba este ridicată din
genunchi spre spate. În acest moment lucrează musculatura posterioară a
gambei și a coapsei.
În faza următoare piciorul este aruncat cu putere înainte din șold.
Gamba se întinde din ge nunchi și lovește mingea.
În momentul lovirii mingii genunchiul, orientat spre interior, nu mai
este flectat decât foarte puțin. Articulațiile și musculatura anterioară a gambei
și coapsei sunt încordate. Laba piciorului este încordată și înclinată spre s ol.
Traiectoria mingilor lovite cu șiretul interior poate fi directă spre țintă
și în acest caz mingea trebuie lovită în centrul ei printr -o acțiune
perpendiculară a labei. Este o lovitură prin minge. Traiectoriile curbate (cu
efect) se obțin printr -o lovi re cu șiretul interior puțin lateral față de centrul
mingii care imprimă obiectului o mișcare de rotație.
Pendularea în direcția mingii a piciorului de execuție apare sub forma
unui arc de cerc cu raza mică. În faza de continuare a mișcării (pendulare
anterioar ă) arcul devine mai pronunțat.
După lovirea mingii piciorul cu care s -a executat lovitura se întinde
complet din genunchi și își mai continuă apoi puțin mișcarea din șold.
Rigiditatea articulațiilor și încordarea mușchilor cedează. După terminarea
pendulării anterioare, datorită mișcării sale arcuite, piciorul de execuție trece
în fața corpului.

62 Trunchiul va avea în faza pendulării posterioare umărul din partea
piciorului de sprijin puțin împins înainte, iar umărul din partea piciorului de
lovire va fi puțin retras. Trunchiul este înclinat din șold în partea opusă
piciorului de execuție.
În momentul executării loviturii, trunchiul este puțin înclinat înapoi din
șoldul piciorului de sprijin. Gradul de înclinare a trunchiului este în funcție
de înălțimea la care vrem să trimitem mingea; la mingi razante înclinarea va
fi minimă. Înclinarea spre spate a trunchiului atinge faza maximă după
terminarea pendulării anterioare, dar în momentul în care piciorul de execuție
a revenit pe sol, trunchiul se îndreaptă r epede.
Brațele ajută la menținerea echilibrului. Brațul opus piciorului de
execuție este dus anterior și ridicat lateral, în timp ce brațul de partea
piciorului de lovire este în jos și în spate.
Privirea urmărește permanent mingea și traiectoria ei.
Tehni ca loviturii cu șiretul interior este în esență identică atât în cazul
lovirii mingii statice cât și în cazul lovirii mingilor rostogolite. Prima fază a
mecanismului de bază – elanul – poate să lipsească uneori mai ales dacă
mingea vine cu viteză spre exec utant. În acest caz, energia obținută prin
luarea elanului este înlocuită de viteza de deplasare a mingii care, după
contactul cu piciorul, se transformă într -o energie utilă care sporește forța de
lovire a balonului.
Greșeli frecvente
Elanul luat în linie dreaptă împiedică acțiunea corectă a labei piciorului.
Pentru că nu poate întoarce îndeajuns laba în afară, jucătorul nu reușește să
lovească mingea în apropierea centrului ei sau o lovește cu alte părți în afara
procedeului.
Plasarea labei piciorului spr e partea superioară a mingii, de teama
contactului cu solul. În acest fel nu se poate imprima balonului o traiectorie
înaltă pentru că piciorul nu intră suficient “sub” minge.
În contrast cu greș eala anterioară, înclinarea prea mult pe spate din
șoldul pic iorului de sprijin, va duce la o traiectorie prea înaltă a mingii.
Plasarea piciorului de sprijin în afara poligonului de susținere, prea
departe de minge în plan lateral. Piciorul care execută lovitura va descrie o
pronunțată mișcare circulară și astfel o mare parte a forței obținute prin elan
va acționa în altă direcție decât în cea a loviturii, determinând scăderea forței
de lovire.
Folosirea pentru lovire numai a părții dinspre degetul mare a șiretului
interior. Mingea va fi lovită aproape cu vârful ghe tei, suprafață foarte mică,
ce va determina lipsa de precizie.
Utilizare tactică

63 Acest procedeu oferă posibilitatea de a se transmite mingea la o
distanță relativ mare cu putere mare. Se pot obține mingi cu o traiectorie
înaltă chiar și pe distanțe relat iv mici.
Lovitura cu șiretul interior este potrivită pentru realizarea paselor cu
efect. Posibilitățile de folosire ale acestui procedeu sunt aproape nelimitate:
pase scurte, pase lungi, pase în adâncime sau laterale, centrări, degajări,
lovituri libere s au tras la poartă.
Lovirea mingii cu ristul ( șiretul plin )
Suprafața de lovire la acest procedeu este partea anterioară a labei
piciorului cuprinsă între articulația metatarsofalangiană ( care leagă degetele
de metatars ) și articulația gleznei, suprafață ac operită în mod obișnuit de
șiretul ghetei de fotbal.
Din punctul de vedere al forței de lovire acesta este cel mai eficace
procedeu de a lovi mingea. Cu ristul se poate trimite mingea la distanța cea
mai mare. La acest procedeu forța elanului și pendulare a piciorului de
execuție acționează ambele în favoarea loviturii. La lovitura cu mijlocul
șiretului, mingea trebuie lovită exact în centru. Această lovitură imprimă
balonului o mișcare de rotație minimă și astfel ajunge la țintă de obicei în
linie dreaptă, pe drumul cel mai scurt.
Tehnica lovirii mingii cu ristul este cea mai simplă dintre toate
procedeele de lovire cu piciorul.
Elanul este de 6 – 7 m, uneori mai mult, se efectuează în linie dreaptă și
direcția sa coincide cu direcția deplasării ulterioare a mingii. Primii pași sunt
mai mici, ultimul pas este însă întins, având ca scop să asigure timpul necesar
pentru luarea precisă a poziției față de minge și a pendulării posterioare a
piciorului de execuție.
Ultimul pas înainte de a lovi mingea este urmat de luarea poziției față
de minge. Piciorul de sprijin este așezat pe sol, pe linia mingii, la o distanță
echilibrantă față de aceasta (10 – 15 cm), cu vârful îndreptat înainte, paralel
cu direcția mingii și ușor flexat din articulația genunchiului.
Picioru l de execuție are o pendulare posterioară care coincide cu planul
de zbor al mingii lovite, deci în plan vertical. Pendularea se face din
articulația coapsei, cu piciorul bine relaxat. Amplitudinea pendulării este mai
mare decât la oricare alt procedeu. Pi ciorul este puternic flexat din genunchi,
iar gamba ridicată brusc, potrivit ridicării coapsei. Laba piciorului este ușor
încordată și îndreptată cu vârful în jos.
După atingerea punctului maxim al pendulării urmează revenirea
piciorului înainte spre minge și lovirea propriu -zisă. Mișcarea este pornită din
șold. Coapsa este trasă brusc înainte, apoi, datorită intervenției active a
cvadricepsului femural, gamba este aruncată înainte din genunchi. Între timp
crește încordarea în jos a labei piciorului din gle znă atingând valoarea ei
maximă în momentul atingerii mingii. În momentul lovirii mingii genunchiul

64 este încă ușor flexat. Lovitura se termină prin urmărirea mingii cu piciorul
(pendularea anterioară ). În această fază piciorul își continuă mișcarea în
planul deplasării mingii, se întinde complet din genunchi și apoi își continuă
puțin mișcarea de pendulare din coapsă. După lovire articulațiile, până atunci
încordate, se relaxează. La loviturile cu elan mai puternic jucătorul va păși pe
piciorul de execuție după lovire.
Trunchiul este în faza pendulării posterioare aproape drept. În
momentul lovirii mingii el este ușor aplecat înainte permițând o acțiune mai
liberă a piciorului de execuție.
Brațele ajută la menținerea echilibrului. Brațul opus piciorului de
execuție este dus anterior și ridicat lateral, în timp ce brațul de partea
piciorului de lovire este în jos și în spate. În momentul lovirii mingii din
aceste poziții ambele brațe vor balansa înapoi compensând mișcarea
piciorului de execuție.
Privirea urmăr ește permanent mingea și traiectoria sa, începând de la
faza de pregătire a lovirii și până în momentul în care balonul a atins ținta.
Traiectoria lovirii cu șiretul plin este în cazul unei execuții corecte,
paralelă cu solul, pe jos, sau, după o ușoară ri dicare de la sol, la semiînălțime.
Traiectoria razantă reprezintă un element de control al poziției corecte a
piciorului pe minge. Al doilea element de control îl dă traiectoria directă, fără
rotație, pe care o primește mingea dacă este lovită în centrul e i.
Greșeli frecvente
Direcția elanului nu coincide cu direcția loviturii. De aici rezultă
greșala că jucătorul nu atinge corect mingea cu suprafața de lovire, mingea
ricoșând pe șiretul interior sau pe cel exterior și primind astfel o mișcare de
rotație.
Laba piciorului nu este complet încordată și îndreptată în jos. Datorită
acestei greșeli, traiectoria mingii va fi scurtă. Dacă laba piciorului este
relaxată nu se pot executa cu șiretul plin decât lovituri slabe.
Jucătorul execută pendularea piciorului de lovire numai din genunchi,
iar această greșală se manifestă în forța scăzută a mingii și se datorește
faptului că ultimul pas, înainte de lovirea mingii, este prea scurt, astfel că nu
mai rămâne timp pentru o pendulare posterioară eficientă.
Pendularea pic iorului spre minge numai din genunchi este
dezavantajoasă din punctul de vedere al tăriei cu care lovim mingea. Folosită
în fața porții adverse, o astfel de lovitură îl surprinde adeseori pe portar
tocmai datorită faptului că pregătirea loviturii este scur tă, aproape
imperceptibilă. Astfel surpriza lovirii compensează tăria mingii și lovitura
poate fi eficientă.
La luarea poziției de lovire piciorul de sprijin rămâne în urma mingii.
În consecință, traiectoria balonului va fi prea înaltă.

65 Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată și de poziția greșită a
trunchiului, atunci când el este înclinat spre spate brusc și prea devreme.
Utilizare tactică
Este procedeul prin care se realizează lovituri puternice și la distanță.
Folosirea lui caracterizează jocul angajat, deschis, ofensiv, în care jucătorul
își asumă riscuri. Gradul de precizie al transmiterii este mai scăzul decât la
lovirea cu latul.
Se folosește la pase la distanțe medii și lungi, degajări, lansări.
Principala utilitate a procedeului se realize ază în trasul la poartă, prin lovituri
puternice și precise de la distanțe variabile care pot fi foarte mari.

2.4.7. Lovirea mingii cu capul
Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii jocului de
fotbal. Cu ajutorul său se pot rezolva sarcini tactice ca respingerea mingii,
pasarea și finalizarea. Mai mult ca alte elemente jocul cu capul cere curaj și
inițiativă. Lovirea corectă a mingii cu capul este condi ționată de trei aspecte
importante:
Suprafața de lovire
În principiu mingea poate fi lovită cu orice parte a capului cu condiția
ca ea să ajungă la locul dorit. Avantajele cele mai multe le oferă însă lovirea
mingii cu fruntea . În primul rând, fiindcă partea frontală a craniului este cea
mai dezvoltată din punct de vedere anatomic, cea mai puternică și, în
consecință, cea mai rezistentă la izbire. Ciocnirea mingii cu fruntea rareori
provoacă dureri. Folosirea frunții este motivată și prin faptul că suprafața
mare și relativ netedă a ei înlesnește dirijarea precisă a mingii.
Mișcarea cap ului, atunci când lovește cu fruntea, face parte din
mișcarea dinapoi -înainte a trunchiului, pe care o întregește și din care își
procură o forță de lovire superioară. Pe lângă considerentele de mai sus
folosirea suprafeței frontale este justificată și de alte aspecte. Astfel, mingea
care vine poate fi urmărită cu privirea, fără nici o dificultate, pe tot parcursul
traiectoriei sale. În același timp, stând cu fața la terenul de joc, vederea
periferică poate controla o porțiune mult mai mare a terenului decâ t dacă am
sta lateral față de acesta.
Și din punct de vedere tactic lovirea cu fruntea este pe deplin
justificată. Având în față întregul câmp de joc, putem alege, încă din timpul
mișcărilor pregătitoare sau chiar în momentul execuției, partenerul cel mai
indicat pentru pasarea mingii.
Punctul de lovire
Punctul de lovire a mingii determină direcția, traiectoria și finalitatea
execuției. Astfel, aplicarea unei lovituri în partea centrală a mingii asigură
acesteia o traiectorie razantă și este indicată în tra nsmiterile la distanță și în
reluarea centrărilor spre poartă. Lovirea mingii în jumătatea sa inferioară

66 determină o traiectorie înaltă, utilizată în degajări sau în pasa cu boltă peste
adversar. În sfârșit, atunci când punctul de lovire este situat în par tea
superioară a balonului, traiectoria acestuia în aer capătă un sens de sus în jos,
asemenea execuții fiind cel mai ades întâlnite în trasul la poartă sau în cazul
pasei la distanță mică.
Momentul de lovire
Alegerea momentului de lovire în funcție de si tuația tactică din teren
trebuie să asigure o execuție tehnică precisă corectă și utilă, ceea ce
presupune un dezvoltat simț al balonului. Trebuie să se realizeze o
sincronizare perfectă între mișcările membrelor și mișcarea corpului și o
concordanță între elan, săritură și aplicarea loviturii cu capul. Nu întotdeauna
jucătorul mai înalt ajunge să lovească primul balonul cu capul. Întâietatea o
are jucătorul care “simte” traiectoria mingii, care “ia fața” adversarului sau îl
devansează în săritură.
Biomecan ica general ă a lovirii mingii cu capul
Deși în momentul lovirii componentele biomecanice ale lovirii
alcătuiesc o singură acțiune, din considerente didactice ele vor fi analizate
distinct și anume:
– acțiunea capului ;
– acțiunea trunchiului;
– acțiunea brațelor;
– acțiunea picioarelor.
Acțiunea capului – lovirea cu fruntea este cea mai eficientă și cea mai
folosită. În momentul lovirii capul face corp comun cu trunchiul și gâtul,
continuând mișcarea dinapoi -înainte a acestora realizată din articulația
șoldurilor. În acest fel se poate imprima mingii întreaga forță corporală.
Fazele acțiunii de lovire cu capul în cazul procedeului de lovire cu fruntea
sunt:
– mișcarea înapoi a capului (împreună cu trunchiul );
– revenirea rapidă spre înainte ( împreună cu trunchiul );
– lovirea mingii;
– continuarea mișcării înainte a capului după lovire (“conducerea”
mingii ).
Trebuie subliniat ă importanța fazei de revenire a cap -trunchiului înainte
spre minge, cu lovirea ei, moment ce trebuie efectuat cu o viteză sporită. Are
de asemenea importanță, mișcarea de însoțire (conducere ) a mingii cu capul
care asigură precizia loviturii.
Acțiunea trunchiului
În cazul lovirii cu fruntea acțiunea trunchiului are următoarele
componente:
– extensia trunchiului din articulația șoldurilor ;
– flexia.

67 Subli niem încă o dată că, în cazul acestui procedeu, trunchiul face corp
comun cu capul. Datorită acestui fapt energia acumulată prin mișcarea de
extensie -flexie poate fi transmisă în întregime capului, atunci când acesta
lovește mingea.
Acțiunea brațelor este îndreptată înspre asigurarea echilibrului
întregului corp aflat în acțiune. Deși poziția lor depinde de preferințele și
caracteristicile fiecărui jucător în parte, în principiu, brațele sunt duse în față
în faza de extensie a trunchiului iar la revenirea p uternică a trunchiului în față
ele compensează mișcarea rămânând în spate.
Acțiunea picioarelor se îndreaptă spre realizarea elanului și a bătăii în
vederea desprinderii și zborului și după aceasta spre aterizare.
Elanul poate avea loc prin câțiva pași de alergare, dar deseori el se
obține de pe loc, prin mobilizarea internă a resurselor necesare desprinderii.
În cazul în care nu se poate lua elan poziția ușor depărtată a picioarelor va
asigura echilibrul pentru realizarea execuției.
Bătaia se efectuează fi e pe un picior, caz în care se obține un zbor mai
înalt, fie pe două picioare, caz în care se echilibrează mai bine trunchiul aflat
în aer.
Aterizarea are loc pe două picioare sau pe unul singur, dar în orice caz,
ea trebuie să asigure o poziție convenabil ă de continuare a alergării.
Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul
Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul se poate face după
mai multe criterii. Cel mai des întâlnit în literatura de specialitate este cel al
poziției jucătorulu i în momentul lovirii. Întâlnim astfel :
– lovirea mingii cu capul de pe loc;
– lovirea mingii cu capul din alergare;
– lovirea mingii cu capul din săritură;
– lovirea mingii cu capul din plonjon.
Din punctul de vedere al direcției în care este trimisă mingea se po t
întâlni următoarele procedee :
– lovirea mingii cu capul înainte;
– lovirea mingii cu capul lateral;
– lovirea mingii cu capul înapoi.
Lovirea mingii cu capul de pe loc
Tehnica lovirii mingii cu capul de pe loc este relativ ușoară. Precizia și
puterea loviturii cu capul vor fi cu atât mai mari cu cât numărul articulațiilor
și al lanțurilor musculare angrenate în mișcare va fi mai mare. În acest scop
ne vom folosi atât de picioare cât și de trunchi, fără să mai vorbim de gât și
de cap. Sunt mai multe variante de lovire a mingii cu capul de pe loc.
Lovirea mingii cu capul de pe loc spre înainte
Poziția corpului poate fi cu picioarele pe aceeași linie, ușor depărtate la
nivelul umerilor, sau cu un picior înainte într -o ușoară fandare. Cea de -a doua

68 poziție oferă cor pului stabilitate și echilibru mai mari. Genunchii și gleznele
sunt ușor flexate, trunchiul puțin aplecat înainte din șolduri iar brațele, flexate
din coate, atârnă relaxate pe lângă corp. Aceasta este așa -numita poziție de
pregătire.
Lovitura cu capul se compune din două faze. Prima fază constă într -o
ușoară flexare a genunchilor însoțită de înclinarea trunchiului înapoi. Brațele
sunt duse înaintea corpului puțin flexate din articulația cotului și relaxate.
Privirea urmărește traiectoria mingii.
A doua fa ză începe cu revenirea energică a trunchiului dinapoi -înainte
prin extensia gleznelor și genunchilor precum și a contracției musculaturii
abdominale, a spatelui și a cefei. Brațele execută o mișcare inversă cu
trunchiul, realizând o pendulare energică dina inte-înapoi. În același timp cu
trunchiul, capul execută aceeași mișcare înainte lovind mingea cu putere,
mușchii gâtului fiind încordați în vederea loviturii. După lovire picioarele
conduc trunchiul spre înainte trecând în sprijin pe vârfuri în cazul când au
fost pe aceeași linie sau trecând greutatea pe piciorul din față, dacă s -au aflat
în fandare.
Întregul corp (picioare , trunchi, brațe, cap ) acționează ca un arc; în faza
întâi prin mișcarea de extensie acumulează energia care în faza a doua, în
momentu l revenirii, se va transmite mingii.
Un aspect important îl constituie momentul aplicării loviturii. Fruntea
va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul, în pendularea sa
dinapoi -înainte, se apropie de verticală fiind în avânt maxim.
Greșeli f recvente
Atunci când jucătorul stă cu picioarele pe aceeași linie acestea nu sunt
depărtate la nivelul umerilor pentru a avea o bază de susținere mai mare.
Extensia trunchiului nu este suficient de amplă iar la revenire mișcarea
nu se face brusc pentru a d a intensitate loviturii.
Jucătorul nu folosește suficient brațele pentru echilibrare.
Absența fazei de “conducere” cu capul a loviturii.
Lovirea mingii cu capul numai din articulația gâtului.
Utilizare tactică
La transmiterea mingii cu precizie la partener , la respingere sau la
finalizare.
Lovirea mingii cu capul din săritură
În timpul jocului se întâmplă adeseori ca traiectoria mingii să fie mai
înaltă decât înălțimea jucătorilor sau ca mai mulți jucători să lupte pentru o
minge cu traiectorie înaltă. În a cest caz va fi avantajat jucătorul care reușește
să atingă mingea într -un punct mai înalt, prin săritură.
Săritura poate fi executată în două feluri: de pe loc sau cu elan.
Alegerea este determinată de situația de moment a jocului.
Lovirea mingii cu cap ul din săritură cu bătaie pe ambele picioare

69 Acest procedeu se aplică în general atunci când jucătorul este în
contact cu adversarul sau dacă mingea îl surprinde static și nu mai are timp
pentru luarea elanului. Mișcarea începe printr -o ușoară fandare(dis tanța
dintre labele picioarelor fiind de 15 -20 cm).
Se execută o ușoară genuflexiune cu ambele picioare, trecând ambele
brațe în spate, cu mâinile îndreptate oblic în jos. Trunchiul este puțin înclinat
înainte. Din această poziție se execută impulsia: pri ntr-o pendulare bruscă și
puternică a brațelor înainte și în sus se întind cu putere genunchii și gleznele
și se realizează desprinderea de la sol. În timpul zborului trunchiul și capul se
înclină spre spate iar pentru lovire revin cu o mișcare scurtă și b ruscă de
aplecare înainte.
Datorită avântului trunchiului, picioarele sunt pendulate înainte, iar
brațele sunt trecute brusc în spate.
De la începerea mișcării și până la terminarea loviturii, mingea
trebuie urmărită cu privirea.
Aterizarea se face pe a mbele picioare. În momentul atingerii solului,
gleznele și genunchii sunt puternic flexați pentru a amortiza șocul. În timpul
și după revenirea pe gazon trebuie păstrat echilibrul pentru a putea interveni
din nou în joc fără nici o întârziere. Mișcarea bra țelor ajută și ea la păstrarea
echilibrului în momentul revenirii pe pământ.
Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior
Bătaia pe un singur picior este precedată de elan. Prin folosirea
elanului înălțimea săriturii este mult mai mare decâ t în cazul săriturii de pe
loc cu bătaie pe ambele picioare.Tot datorită elanului forța de lovire a mingii
cu capul este mai mare.
Folosirea acestui procedeu nu este posibilă decât atunci când jucătorul
dispune de un spațiu de cel puțin 1 -2 m necesar pent ru executarea elanului și
a bătăii.
Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior este
un procedeu complex și dificil și se compune din următoarele 4 faze:
– elanul;
– bătaia -desprindere;
– zborul, cu lovirea propriu -zisă;
– aterizarea;
Elanul – are o lungime care rareori trece de 5 -6 m și asigură
acumularea energiei cinetice necesară desprinderii de pe sol. Are aspect de
alergare accelerată, ultimul pas (înaintea bătăii) fiind mai scurt decât
precedenții.
Acest ultim pas e ste însoțit și de coborârea ușoară a centrului de
greutate (flexie mai pronunțată din articulația genunchiului piciorului de
bătaie) și are rolul de a pregăti declanșarea unei bătăi eficiente.

70 Elanul are rolul de a crea premize favorabile efectuării mișcă rilor de
lovire a mingii în faza de zbor.
Bătaia -desprinderea ,este faza principală a săriturii care alcătuită din
acțiunea de :
– impulsie a piciorului de bătaie;
– pendulare a piciorului de avântare și a celorlalte segmente (brațele );
Piciorul se așează pe sol înaintea centrului de greutate, mai mult sau
mai puțin oblic , activ, pe toată talpa.
Amortizarea contactului cu solul se face prin flexia ușoară din
articulațiile gleznei, genunchiului și șoldului. Impulsia se realizează prin
extensia picio rului de bătaie și pendularea piciorului de avântare și a altor
segmente (brațele). Ea accelerează deplasarea centrului de greutate și
imprimă o traiectorie ascendentă.
La lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior,
jucătorul părăsește so lul în poziție de pas săltat foarte asemănătoare din punct
de vedere tehnic cu a săritorului în lungime.
Zborul cu lovirea propriu -zisă – când corpul a atins punctul cel mai
înalt al săriturii, trunchiul, care formează un arc ușor îndoit spre spate,
“aștea ptă” parcă sosirea mingii. În clipa în care mingea ajunge la înălțimea
frunții, trunchiul execută brusc o mișcare de pendulare dinapoi înainte iar
capul acționând din gât lovește mingea cu putere. Datorită mișcării rapide a
trunchiului și picioarele sunt d use înainte iar brațele sunt trase brusc înapoi.
Aterizarea – este faza de încheiere a mișcării. Ea se face de obicei pe
ambele picioare. În momentul atingerii solului, gleznele și genunchii se
flectează pentru a atenua șocul. Brațele ajută la menținerea e chilibrului.
Greșeli frecvente
Fiind o mișcare complexă în execuția sa pot apare numeroase greșeli.
Una din ele este bătaia dublă pe ambele picioare în faza de elan – desprindere
pentru că jucătorului nu -i “ies pașii”.
Bătaia și aterizarea pe același picio r.
Absența extensiei -flexiei trunchiului și capului și înlocuirea acestei faze
cu o mișcare de lovire din gât.
Săritura contra -timp în care mingea ajunge la jucător atunci când acesta
se află în faza descendentă a zborului.
Utilizare tactică
Lovirea mingii cu capul din săritură se folosește în jocul aerian
realizându -se sarcinile tactice menționate anterior: respingerea mingii,
pasarea și finalizarea.

Lovirea mingii cu capul din plonjon

71 Acest procedeu dificil de lovire a mingii cu capul se poate face și d e pe
loc dar în cele mai multe cazuri el se execută din alergare cu bătaie pe un
picior. În ansamblu el cuprinde șase faze:
1. Elanul, reprezentat de o alergare treptat accelerată pe distanță de 3 –
4 m.
2. Ghemuirea se face prin coborârea centrului de gre utate. Corpul,
sprijinându -se pe piciorul de bătaie, execută o ușoară flexie din trunchi. Faza
de ghemuire are rolul de a pune în tensiune lanțurile musculare care vor
efectua contracția ce va proiecta corpul spre minge.
3. Bătaia (desprinderea) se efectue ază de obicei pe un picior, mai rar pe
două, și realizează o planare a corpului paralel cu solul.
4. Zborul – efectuat pe o traiectorie variată în funcție de elan, bătaie și
poziția mingii, se face cu corpul ușor aplecat înainte, brațele întinse lateral
pentru menținerea echilibrului, privirea orientată spre minge.
5. Lovirea – propriu -zisă se face cu fruntea iar forța de lovire este
asigurată de inerția de mișcare a corpului.
6. Aterizarea –se poate face fie prin cădere prin învăluire (pe umăr,
trunchi, co apsă) fie prin amortizare pe brațe, piept, șolduri coapse etc.
Greșeli frecvente
Tendința ghemuirii de protecție în timpul zborului.
Ochii sunt închiși pe parcursul execuției și se lovește cu creștetul.
Jucătorul este preocupat mai mult de zbor și aterizar e decât de lovirea
mingii.
Utilizare tactică
În apărare, pentru respingerea mingii atunci când jucătorul nu mai
poate ajunge la ea în alt mod.
În atac, pentru finalizare prezentând avantajul că mingii i se imprimă și
forța zborului întregului corp.

2.4.8. Aruncarea de la margine
Aruncarea de la margine este un mod de reluare a jocului atunci când
mingea a depășit pe pământ sau în aer o linie de margine a terenului de joc.
În condițiile fotbalului actual, când este din ce în ce mai greu să
pătrunzi spre poa rta adversă, aruncarea de la margine poate deveni o armă
redutabilă. De altfel, în cazul jucătorilor unor echipe europene ( englezi,
suedezi, norvegieni etc. ) repunerile mingii de la margine în terenul advers au
devenit veritabile lovituri de la colț sau c entrări care valorifică alte două
oportunități:
– mingea poate fi mai precis dirijată cu mâna decât cu piciorul;
– în prima fază, la aruncarea de la margine nu este ofsaid.
Aruncarea mingii de la margine are două procedee de bază :
– aruncarea mingii de la margin e de pe loc ;

72 – aruncarea mingii de la margine cu elan.
Aruncarea mingii de la margine de pe loc
Jucătorul ține mingea în ambele mâini astfel ca ea să fie susținută de
degetele puțin desfăcute, relaxate pe suprafața mingii. Mingea este spijinită
de palme în p artea ei posterioară. Degetele mari și arătătoarele sunt apropiate
unele de altele. La începerea mișcării picioarele stau fie pe aceeași linie, ușor
depărtate fie într -o ușoară fandare, unul înaintea celuilalt.
Mingea este ridicată deasupra capului cu bra țele relaxate puțin flexate
din cot, pe urmă, flexând mai mult cotul este coborâtă în spatele capului. În
același timp trunchiul este puternic aplecat pe spate din umeri, șolduri și
genunchi. Întreg corpul va forma un arc puternic îndoit spre spate.
Din ac eastă poziție pornește mișcarea. O dată cu întinderea brațelor are
loc flexia energică a corpului înainte, pornită din glezne și genunchi.
Aruncarea mingii se realizează atunci când ea se află deasupra capului.
Greutatea corpului este repartizată uniform p e ambele picioare.
În cazul aruncării mingii de la margine de pe loc elanul necesar
aruncării se obține prin mișcarea trunchiului cu brațele în prelungirea sa.
Forța aruncării provine pe de o parte din arcuirea rapidă spre înainte a
trunchiului, pe de alta , din mișcarea de azvârlire a brațelor, realizată în
punctul final al revenirii înainte a trunchiului. Ultimul impuls înaintea
aruncării este dat de mișcarea suplimentară a brațelor, efectuată din articulația
mâinilor care “însoțește” mingea.
Aruncarea min gii de la margine cu elan
Este un procedeu prin care se urmărește mărirea distanței de aruncare
prin valorificarea vitezei elanului. Tehnica sa de execuție nu diferă prea mult
de tehnica aruncării de pe loc.
Aruncarea se execută similar procedeului precede nt după o alergare
treptat accelerată de 6 – 8 m. Pentru menținerea unei poziții relativ naturale în
timpul alergării mingea este ținută în dreptul trunchiului și numai pe ultimii
doi pași este ridicată deasupra capului și spre spate.
Datorită elanului, se poate întâmpla ca mișcarea să se termine cu
căderea corpului în sprijin pe brațe dar esențial este ca aruncarea să se facă
fără ca tălpile picioarelor să întrerupă contactul cu solul.
Foarte des se folosește elanul de un singur pas. În cadrul său, jucător ul
este așezat pentru aruncare cu un pas înaintea celuilalt. La revenirea din
extensie o dată cu trunchiul revine și piciorul din spate lângă cel anterior în
așa fel încât în momentul aruncării ambele picioare să fie pe sol. Mișcarea
este suficientă pentru a asigura o distanță de aruncare convenabilă.
Greșeli frecvente
Datorită particularităților menționate anterior la realizarea aruncării de
la margine pot apare atât greșeli de natură regulamentară cât și sub aspectul
executării tehnice a mișcării.

73 Din pu nct de vedere regulamentar pot apare următoarele greșeli:
– jucătorul aruncă mingea cu o singură mână;
– în timpul aruncării își ridică un picior sau ambele picioare de pe
sol;
– se depășește linia de margine.
Sub aspectul executării tehnice a mișcării gr eșelile pot fi :
– jucătorul sprijină mingea lateral cu palmele ;
– la începerea aruncării jucătorul nu se apleacă spre spate în măsură
suficientă din umeri, șolduri sau genunchi;
– trecerea trunchiului din poziția aplecat spre spate în poziție aplecat
înainte nu este destul de energică.
Utilizare tactică
Aruncarea de la margine, fie de pe loc fie cu elan, este utilizată la
repunerea mingii în joc. Mai ales în terenul advers ea poate fi folosită la
realizarea unor combinații care să ușureze finalizarea. Av antajele sunt date de
precizia aruncării cu mâna și de faptul că la aruncarea de la margine nefiind
ofsaid așezarea coechipierilor nu este incomodată de adversari.

2.4.9. Exerciții pentru însușirea și consolidarea elementelor tehnice
ale jocului (G. Dumi trescu, 2006)
Obținerea unor performanțe superioare impune o tehnică perfectă.
Fotbalistul de valoare trebuie să stăpânească foarte bine tehnica de execuție a
tuturor procedeelor pe care la un moment dat i le solicită jocul. Dar care este
ordinea de predar e a elementelor tehnice ? În cadrul predării tehnicii
succesiunea elementelor trebuie astfel stabilită încât ele să poată fi utilizate
cât mai repede posibil în joc. Aceeași importanță revine și succesiunii
procedeelor ce derivă din același element tehnic. Și această succesiune este
determinată de gradul de utilizare în joc a procedeelor respective.
Majoritatea autorilor susține că ordinea primelor elemente de bază în
predarea jocului de fotbal este : lovirea mingii cu piciorul și preluarea ei.
Însușindu -și procedeele cele mai simple ale acestor două elemente, lovirea cu
latul și preluarea cu latul, începătorii vor putea trece ușor la jocul bilateral.
Atunci când vorbim despre exercițiile folosite în învățarea,
consolidarea și perfecționarea tehnicii de joc elementele tehnice cu mingea
vor fi abordate în următoarea succesiune :
– lovirea mingii cu piciorul;
– preluarea mingii;
– lovirea mingii cu capul;
– conducerea și protejarea mingii;
– mișcarea înșelătoare;
– deposedarea adversarului de minge;
– aruncarea de la margine.

74 Concomitent cu ele vor fi însușite elementele tehnice fără minge și
elementele specifice jocului portarului. Nu se cere, bineînțeles, ca în predare
să se treacă de la un element la altul numai după ce fiecare din ele a fost
însușit fo arte bine. Aceasta ar fi în contradicție cu principiul lărgirii treptate a
sferei de cunoștințe. Progresul în însușirea cunoștințelor nu va fi satisfăcător
decât dacă vor fi alese elemente a căror predare concomitentă va putea
contribui la progresul genera l al jucătorilor.
Predarea elementelor tehnice nu trebuie să constituie niciodată un scop
în sine. Tehnica slujește jocului și de aceea, încă de la începutul predării,
elementele însușite vor fi legate de alte elemente așa cum se întâmplă în
cursul desfășu rării jocului.
Pentru însușirea în bune condiții a procedeelor vom asigura la început
condiții ușurate : mingi adecvate, condiții bune de teren, lipsa adversarului
etc. În legătură cu ușurarea condițiilor de predare a tehnicii, se mai pune încă
o problemă: cu care picior să se execute mișcarea ? Scopul final al pregătirii
tehnice fiind formarea unui jucător care să știe să lovească și să preia mingea
cu ambele picioare este evident că exersarea se va face și cu dreptul și cu
stângul. La predarea unei mișcări noi va trebui să se renunțe vremelnic la
această cerință. Până să simtă perfect mișcarea, începătorul va executa
exercițiul cu piciorul mai îndemânatic și în direcția cea mai favorabilă. După
ce însă complexul mișcării, în forma ei definitivă și întreagă, s-a format și s -a
consolidat, se va trece la executarea ei și cu celălalt picior. În cazul unor
jucători avansați exersarea simetrică a mișcărilor este absolut obligatorie.
În prezentarea exercițiilor pentru însușirea și perfecționarea elementelor
tehnice ale jocului va fi abordată următoarea succesiune :
– exerciții individuale;
– exerciții cu antrenorul;
– exerciții între 2 – 3 jucători;
– exerciții între 4, 5, 6 jucători;
– exerciții sub formă de joc sau întrecere.
1. Lovirea mingii cu piciorul
Lovirea mingii cu piciorul este elementul principal al tehnicii și al
jocului. Ca atare, predarea trebuie să înceapă cu acest element. În prima etapă
a învățării se va urmări în principal corectitudinea în execuție și mai puțin
precizia și forța loviturilor.
La început, exe rsarea se poate face și prin mișcări de imitare a lovirii,
atenția fiind îndreptată asupra corectitudinii pendulării piciorului, încordării
gleznei și asupra poziției corecte a corpului în momentul lovirii. Aceste
mișcări se efectuează inițial prin pendulă ri lente, apoi din deplasare și din
alergare. Ele trebuie să se execute alternativ cu ambele picioare.
Trecând la balon, nu este bine ca de la început să se lovească într -o
minge statică, deoarece există pericolul (mai ales la lovirea cu șiretul ) de a

75 lovi în pământ. De aceea se recomandă ca mingea să fie lovită după ce în
prealabil a fost potrivită, adică puțin împinsă înainte.Tot în această perioadă
balonul poate fi lovit din mână sau se poate lucra cu mingea atârnată.
Pe măsura progresului înregistrat d e jucători condițiile de exersare
devin mai complexe. Mingea se lovește din mișcare, jucătorul este în
deplasare tot mai rapidă, pozițiile sunt variate, totul în condiții de precizie și
forță.
În etapa de învățare a lovirii mingii cu piciorul este bine să se respecte
următoarele indicații metodice generale :
– mingea care se îndreaptă spre jucător trebuie să vină pe jos și cu o
viteză scăzută;
– deplasarea jucătorilor spre minge va fi la început lentă și apoi din ce
în ce mai rapidă;
– jucătorul va urmări pe rmanent cu privirea mingea atât când vine spre
el cât și după lovire;
– când se urmărește aplicarea unei forțe mai mari loviturii, se atrage
atenția jucătorului asupra încordării gleznei;
– cele mai bune rezultate în însușirea procedeelor tehnice se obțin prin
exersări individuale, în doi sau în compania antrenorului.

Lovirea mingii cu latul
Majoritatea exercițiilor pentru lovirea mingii cu latul sunt execuții de
lovire -pasare. Se va lucra mai mult pentru pase medii și scurte, cu accent pe
precizie și ma i puțin pentru degajări, respingeri sau finalizări.
Exerciții individuale
În exersarea individuală se pot folosi zidul, panoul sau mingea atârnată.
Ele permit realizarea unei densități ridicate a loviturilor și de asemenea,
micșorează pierderile de timp pe ntru readucerea mingii.
Executarea pe loc, fără minge, a mișcărilor care alcătuiesc lovitura.
Lovirea mingii medicinale fixată de antrenor. Jucătorii lovesc mingea,
exersând așezarea piciorului de sprijin, pendularea piciorului de lovire etc.
Lovirea cu l atul a mingii atârnate.
Din minge statică, trimiterea ei în panou de la 5 – 10 m distanță.
Lovirea mingii la panou, cu pas de apropiere. Așezat la un pas în
spatele mingii jucătorul pune piciorul de sprijin pe linia mingii, în lateral și
apoi lovește.
Lovi rea mingii statice după câțiva pași de alergare ușoară, spre zid.
Mingea ținută în mâini, trimiterea ei în panou de la 5 – 10 m distanță,
prinderea ei după revenire și repetarea loviturii.
De la 3 – 5 m distanță, lovituri directe în panou (fără preluare ),
alternativ cu ambele picioare.

76 Pasând cu latul, fără preluare, jucătorul mărește și micșorează distanța
față de panou.
Trimiterea mingii pe sus în zid și apoi lovire după o singură ricoșare.
Se execută alternativ cu stângul și cu dreptul.
Trimiterea mingii pe sus în zid și apoi lovire fără ca mingea să mai
cadă. Se execută alternativ cu stângul și cu dreptul.
Lovirea panoului la punct fix, de la 10 – 15 m distanță, din minge
statică.
Lovirea panoului la punct fix, de la 10 – 15 m distanță, din conducere.
Jucătorul, dispus între două panouri aflate la 10 – 12 m distanță unul de
celălalt, trimite mingea alternativ în fiecare dintre ele.
Trimiterea mingii în două panouri dispuse perpendicular unul față de
celălalt. Se execută alternativ lovituri din întoarcere spre cele două panouri.
La început cu preluare apoi fără.
Jucătorul, dispus într două panouri, execută serii de 5 – 6 lovituri, fără
preluare, la fiecare panou.
Jucătorul, dispus între trei panouri așezate în formă de triunghi, trimite
alternativ mingea î n fiecare dintre ele, la început cu preluare apoi fără.
Deplasându -se paralel cu 3 – 4 panouri așezate în linie, jucătorul
lovește cu latul spre fiecare dintre ele, în așa fel încât mingea să -i vină pe
poziția viitoare.
Exerciții cu antrenorul
Antrenorul p asează jucătorului alternativ la piciorul stâng și drept, iar
acesta i -o retransmite după o prealabilă preluare.
Antrenorul pasează pe sus mingea jucătorului aflat la 5 – 15 m distanță.
Acesta o retransmite după ce mingea ricoșază de la sol.
Jucătorul alea rgă în jurul antrenorului și îi repasează mingile pe care
acesta i le trimite. Se execută în ambele sensuri.
Exerciții între 2 – 3 jucători
Pase între doi jucători dispuși față în față, la distanță de 5 – 10 m.
Fiecare pasă se execută după o prealabilă p reluare a mingii.
Pase între doi jucători dispuși față în față, la distanță de 5 – 10 m.
Unul dintre jucători preia, potrivindu -și mingea și o trimite ușor partenerului
care lovește fără preluare. Rolurile se schimbă.
Pase fără preluare între doi jucător i dispuși față în față, la distanță de
5 – 10 m. Fiecare jucător atacă mingea și după ce a lovit -o se retrage 2 – 3
pași înapoi.
Doi jucători față în față pasează continuu, fără preluare, mărind și
micșorând distanța dintre ei.
Doi jucători față în față l a distanța de 10 – 15 m pasează între ei
printr -o portiță cu lățimea de 1 – 2 m. Pasele se execută după preluare și apoi
direct.

77 Pase între doi jucători cu ricoșare din panou. Fiecare jucător lovește
mingea în așa fel încât ea să ajungă la partener.
Pase între doi jucători din alergare în jurul unui punct fix. Jucătorii
sunt pe circumferința cercului median, iar mingea lovită de ei trebuie să
treacă prin punctul de la centrul terenului. Se execută la început cu o preluare
apoi direct.
Pase în doi din ale rgare pe o lungime de teren. Distanța între jucători
este de 10 – 12 m, se pasează după preluarea și conducerea mingii, apoi
direct. Se lovește cu piciorul exterior deplasării, iar mingea este trimisă pe
poziția viitoare. Exercițiul se execută dus – întors pentru a angrena în execuție
ambele picioare.
Suveică între doi jucători cu ajutorul panoului (zidului ). La 8 – 10 m
de panou jucătorii trimit alternativ mingea în acesta și apoi se retrag 1 – 2 m.
Cel care urmează să lovească mingea vine în întâmpinarea e i.
Pase în doi din alergare cu schimb de locuri. Fiecare jucător pasează
mingea spre înainte partenerului, trecând pe locul acestuia prin înapoia sa.
Jucătorul care primește mingea preia spre interior și pasează pe poziția
viitoare coechipierului.
Doi ju cători așezați față în față la distanță de 10 – 12 m. Unul aleargă
cu spatele și celălalt cu fața. Jucătorul care aleargă cu fața pasează puternic
partenerului care oprește mingea și își continuă deplasarea. Rolurile se
schimbă.
Doi jucători așezați față în față la distanță de 3 – 5 m. Unul aleargă cu
spatele și celălalt cu fața. Jucătorul care aleargă cu spatele ofer ă mingea cu
mâna partenerului care lovește din voleu. Se execută alternativ, stângul –
dreptul. Rolurile se schimbă.
Doi jucători față în faț ă la distanță de 10 – 12 m. Unul din ei are
mingea în mână și i -o trimite partenerului care după o ricoșare o lovește cu
latul. Rolurile se schimbă.
Pase pe terenul de tenis cu piciorul, peste fileu. La început după 1 – 2
ricoșări și ulterior din voleu.
Doi jucători, față în față la distanță de 15 m unul de altul, exersează
lovirea din demi -vole. Mingea este lăsată să cadă din mână și apoi este lovită.
Pase în trei jucători din suveică cu trecere la șirul opus.
Pase între trei jucători, din mișcare pe l oc. Jucătorii sunt așezați în
triunghi și execută pasele în sens unic. Se execută la început cu preluare și
apoi direct. Mingea se pasează cu diferite tării. Sensul de pasare se schimbă
pentru a realiza execuția cu ambele picioare.
Pase în trei din alerga re cu schimb de locuri. Mingea se pasează
continuu spre jucătorul care temporar se află la mijloc. Se execută cu două
atingeri (preluare – pasă). Cel care a lovit mingea schimbă locul ocolindu -și
prin spate coechipierul.

78 Trei jucători sunt așezați în lini e la distanța de 10 – 20 m. Jucătorii
din margine au câte o minge și sunt orientați spre cel din mijloc. Ei îi pasează
alternativ celui din mijloc, care le va repasa. După fiecare pasă cel din mijloc
va face o întoarcere de 1800 pentru a pasa cu celălalt j ucător. El lovește
“dintr -o bucată” în timp ce coechipierii pot face o preluare. Rolurile se
schimbă.
În aceeași așezare se lucrează cu o singură minge. Unul din jucătorii
din extreme îi pasează celui din centru, acesta preia, se întoarce 1800 și îi
pasea ză celuilat jucător. De data aceasta jucătorii din margine lovesc “dintr -o
bucată” iar cel din mijloc după preluare și întoarcere.
Exerciții între 4, 5, 6 jucători
Suveică între 4 – 8 jucători la distanță de 10 – 12 m:
– varianta 1 : cu trecere la șirul propriu;
– varianta 1 : cu trecere la șirul opus.
Jucătorii sunt așezați pe o linie la intervale de 3 – 4 m între ei. Un
jucător este așezat în fața liniei și lateral față de aceasta, având o minge. El o
pasează și o reprimește pe rând de la fiecare jucăt or, deplasându -se în fața
liniei ( șarjă ). Când ajunge la capătul liniei se așează lângă ultimul jucător,
pasând în prealabil mingea jucătorului din capătul opus al liniei, care
reîncepe exercițiul.
Jucătorii sunt dispuși pe două linii față în față la inte rvale de 3 – 4 m.
Distanța dintre linii este de 8 – 10 m. Mingea pornește de la primul jucător al
uneia din linii care o pasează omologului său din cealaltă linie și de aici va
circula în zig -zag până la capătul liniei și înapoi. La început cu o preluare ș i
apoi cu o singură atingere.
Același exercițiu cu două mingi care pleacă în circulație de la capetele
opuse ale rândurilor.
Pasarea mingii în cerc. În centrul cercului median se așează un jucător
iar pe circumferința sa alți 6 – 7. Jucătorul din centru pasează pe rând celor
așezați pe circumferință iar aceștia îi retransmit mingea. Pasele vor fi
executate alternativ spre stânga și spre dreapta. Fiecare jucător trece prin
centru.
E xerciții sub formă de joc sau întrecere
Jucătorii sunt împărțiți în două echipe așezate în coloană. În fața
fiecărei coloane la 15 m distanță este o poartă (1 – 1,5 m ). Fiecare jucător
trage la poartă cu latul. Câștigă echipa cu cele mai multe goluri marcate. Se
poate executa o dată cu stângul și o dată cu dreptul.
Concurs d e doborâre a popicelor, prin lovituri cu piciorul. Popicele
pot fi improvizate din diferite materiale ( jaloane, fanioane etc. ). Ele se așează
la 10 –20 m de linia de tragere. Câștigă echipa cu numărul cel mai mare de
popice doborâte. Se poate executa cu fi ecare picior.

79 Concurs “cine nimerește stâlpul porții ”. Linia de tragere este situată
pe linia suprafeței de poar tă (5,5 m ) în dreptul unuia din stâlpii porții.
Concursul poate fi individual sau pe echipe. Se consideră corectă lovitura în
urma căreia minge a, după ce a atins stâlpul porții, revine în teren.
Concurs de menținere a mingii în aer prin lovire cu latul. Fiecare
jucător are dreptul la trei încercări. Se apreciază cea mai bună încercare sau
totalul celor trei serii de încercări. Se poate executa c u un picior sau cu
ambele.
Concurs de menținere a mingii în aer în perechi. Fiecare pereche
încearcă să mențină cât mai mult mingea în aer prin lovituri cu latul. În
momentul în care mingea cade, perechea este eliminată din concurs. Câștigă
perechea care rămâne ultima. Se poate executa cu o preluare sau “dintr -o
bucată ”.
Concurs de pase. Echipe de 5 – 7 jucători pe o jumătate de teren.
Echipa care este la minge încearcă să realizeze un număr cât mai mare de
pase, fără ca adversarul să atingă mingea. Aces te pase se numără de fiecare
dată când echipa este la minge și apoi la sfârșitul jocului se totalizează.
Echipa care nu este la minge încearcă deposedarea, pentru a trece ea la
realizarea unui număr cât mai mare de pase. Se lucrează din două atingeri
(preluare-pasă).

Lovirea mingii cu șiretul (interior, plin, exterior )
Lovirea mingii cu șiretul contribuie la realizarea unei bogate palete de
acțiuni. Fiind o lovire de forță ridicată vor apare în exercițiile prezentate atât
pase lungi : degajări, lansări, des chideri, centrări cât și respingeri sau
finalizări prin tras la poartă.
Exerciții individuale
Trimiterea mingii în zid de la 20 – 25 m distanță, precedată de preluare
și manevrare.
Mingea ținută în mâini, trimiterea ei în panou de la 20 – 25 m distanță,
prinderea ei după ricoșare și repetarea loviturii (se poate executa din vole sau
din demi -vole).
La 10 – 15 m de panou, lovirea mingii din vole după o cădere. Se
execută alternativ cu fiecare picior.
Lovirea mingii în sus (2 – 3 m) și relovirea ei după fieca re ricoșare. Se
execută din deplasare pe teren.
Menținerea mingii în aer prin lovituri alternative cu piciorul.
Un jucător așează mai multe mingi în diferite unghiuri față de poartă.
El execută lovituri la poartă cu fiecare picior prin procedee diferite.
Un jucător își așează mingea pe linia de poartă între suprafața de
pedeapsă și steagul de colț. De aici va încerca s -o introducă în poartă prin

80 lovituri cu efect ( fie cu șiretul interior fie cu cel exterior ). Pentru ingreuierea
execuției mingea va fi așezat ă în spatele liniei porții.
Un jucător așează un grup de mingi la distanță de 30 – 40 m de poartă
în poziție centrală. El conduce pe rând fiecare minge și execută trasul la
poartă din dreptul liniei suprafeței de pedeapsă.
Un jucător are un grup de mingi la 16 m lateral de poartă, pe linia
porții. El conduce mingea până la punctul de 11m, pe care îl ocolește și trage
la poartă. Execută alternativ serii de 5 – 10 lovituri de pe partea stângă și de
pe partea dreaptă.
Un jucător așează un grup de mingi la dis tanța de 30 – 40 m de poartă
în poziție centrală ( apoi în seriile următoare în părțile laterale ). El își
autopasează mingea la distanța de 10 – 15 m spre centru, aleargă după ea și
trage la poartă.
Un jucător are un grup de mingi în mijlocul suprafeței de pedeapsă. El
își oferă mingea din mână sus, în față și o lovește din vole la poartă. Execută
cu fiecare picior. Același exercițiu și pentru lovirea din demi -vole.
Un jucător are un grup de mingi la distanța de 30 – 40 m de poartă, în
poziție centrală sau l aterală. Lovește mingea în sus -înainte și după 1, 2, 3
ricoșări trage la poartă. Se execută cu fiecare picior.
Un jucător are un grup de mingi în mijlocul suprafeței de pedeapsă, în
poziție centrală. El își oferă mingea stând lateral față de poartă, la 2 – 3 m
înainte și după ce aceasta ricoșază de 2 – 3 ori, trage la poartă din întoarcere.
Se execută de pe ambele părți, și cu stângul și cu dreptul ;
Același exercițiu cu executarea loviturilor din vole.
Un jucător are un grup de mingi și este așezat la 25 – 30 m de poartă,
cu spatele spre aceasta. El lovește mingea cu piciorul peste cap și după ce
aceasta face 2 – 3 ricoșări, se întoarce și trage la poartă.
Același exercițiu cu jucătorul aflat pe linia suprafeței de pedeapsă și
lovire din vole.
Un jucător are un grup de mingi și este așezat cu spatele la poartă în
interiorul suprafeței de pedeapsă. El își oferă mingea sus, înaintea sa și din
foarfecă trage la poartă.
Un jucător conduce mingea printre jaloane plecând de la 30 – 40 m de
poartă și șutează de la ma rginea suprafeței de pedeapsă.
Un jucător conduce mingea de la 20 – 30 m de poartă, la aproximativ
18 m, pasează mingea într -un panou orientat cu fața spre interior și după
ricoșare trage la poartă.
Un jucător, după ce conduce mingea 30 – 40 m, efectuează succesiv
două pase la două panouri orientate față în față și asimetric și încheie
acțiunea cu tras la poartă.
Tras la poartă pe lângă zid. Mingea se așează pe sol la 18 – 22 m de
poartă. Zidul se plasează la 9,15 m de balon în așa fel ca lovitura directă l a

81 poartă să nu poată fi posibilă. Se va executa din stânga, din dreapta și din
partea centrală a terenului.
Exerciții cu antrenorul
Antrenorul pasează jucătorului alternativ la piciorul stâng și drept, iar
acesta i -o retransmite după o prealabilă preluare.
Antrenorul pasează pe sus mingea jucătorului aflat la 5 – 15 m distanță.
Acesta o retransmite după ce mingea ricoșază de la sol.
Antrenorul pasează pe sus mingea pentru jucător. Acesta, după ce
mingea ricoșază de 1, 2, 3 ori, o retransmite antrenorului pr in întoarcere sau
peste cap.
Același exercițiu din vole.
Același exercițiu prin forfecare.
Jucătorul aleargă în jurul antrenorului și îi repasează mingile pe care
acesta i le trimite. Se execută în ambele sensuri.
Doi jucători stau față în față la 30 – 40 m distanță. Între ei este plasat
antrenorul care pasează alternativ fiecăruia dintre jucătorii. Jucătorul care
primește mingea o degajază peste antrenor partenerului său, care o retrimite
antrenorului pe jos.
Antrenorul are un grup de 5 – 6 mingi. Lângă e l, în lateral, stă unul
dintre jucători căruia îi va oferi din mână o minge pe care acesta o va degaja
din întoarcere spre partenerul aflat la 35 – 40 m distanță. Rolurile se schimbă,
fiecare dintre jucători transmițând și primimd mingea.
Centrare din pasa antrenorului și finalizare pe centru. Antrenorul
pasează la întâlnire jucătorului din lateral care preia, conduce și centrează
partenerului care trage la poartă.
Centrare din vole din serviciul antrenorului. Din colțul suprafeței de
pedeapsă antrenorul of eră pe sus mingea pentru centrare. Finalizare pe
centru.
Exerciții între 2 – 3 jucători
Pase cu boltă între doi jucători dispuși față în față la distanță de 25 – 30
m. Fiecare pasă se execută după o prealabilă preluare a mingii.
Pase între doi jucători dis puși față în față la distanță de 25 – 30 m. Unul
dintre parteneri pasează pe sus, după o prealabilă preluare iar celălalt
respinge precis lovind mingea din vole. Rolurile se schimbă dup ă 10 – 12
execuții.
Pase în doi pe un teren de tenis cu piciorul. Ming ea se lovește din vole
peste plasă, din demi -vole sau după 1 – 2 ricoșări.
Pase în doi, cu lovituri din vole. Exercițiul se efectuează din alergare
ușoară, cu un interval de 2 – 6 m între jucători, cu una sau cu două atingeri.
Pase în trei fără ca mingea s ă cadă. Jucătorii sunt așezați în formă de
triunghi. Fiecare dintre ei menține mingea în aer prin lovituri cu piciorul (4 –
5) și apoi o transmite partenerului care preia și o menține în aer.

82 Trei jucători sunt așezați în linie la distanță de 25 – 30 m. Du pă o pasă
scurtă cu jucătorul din mijloc, unul din jucătorii din margine trimite lung
jucătorului din cealaltă parte. Acesta, după preluare, pasează scurt cu
jucătorul din mijloc și apoi lung celuilalt partener.
Pase în doi peste jucătorul din mijloc. Doi jucători sunt așezați la 25 –
30 m unul de celălalt. Un al treilea se așează între ei. Mingea este trimisă cu
traiectorie înaltă peste jucătorul din mijloc. Dacă acesta atinge mingea,
jucătorul care a greșit îi va lua locul.
Portarul oferă mingea pe jos j ucătorului aflat în afara suprafeței de
pedeapsă. Acesta aleargă spre minge și trage puternic la poartă.
Același exercițiu dar mingea este aruncată cu traiectorie înaltă. După 1
– 2 ricoșări ea este lovită de jucător fie din aer fie din demivole.
Pase într e doi jucători (distanța de 10 – 25 m ) de la centrul terenului,
din poziții centrale și laterale, încheiate cu tras la poartă de la marginea
suprafeței de pedeapsă.
Un jucător conduce mingea de la 30 – 40 m de poartă urmărit fiind de
un adversar, la începu t semiactiv și apoi activ. După depășirea acestui
adversar, atacantul trage la poartă.
Încrucișare între doi jucători cu tras la poartă. Cel care sosește cu
mingea pasează partenerului și trece înapoia lui. Cel care primește mingea,
preia, conduce câțiva metri și trage la poartă.
Același exercițiu dar de data aceasta cel care primește mingea, după ce
o conduce, o retrimite partenerului care l -a învăluit și acesta din urmă trage la
poartă.
Pase în doi din deplasare cu schimb de locuri și tras la poartă.
Exercițiul se efectuează din poziții centrale și laterale.
Pase din vole în doi din deplasare spre poartă, de la 30 – 40 m,
încheiate cu tras la poartă. Distanța între cei doi jucători este de 2 – 5 m.
Lovitura de la poartă spre un jucător în mișcare. Mingea a șezată în
suprafața de poartă este trimisă coechipierului care traversează în alergare
terenul de joc în dreptul liniei mediene. Jucătorul nu se va deplasa numai în
lateral ci și în adâncime.
Centrări între doi jucători așezați la distanță de 20 – 25 m, pe ste un
obstacol. Înaintea fiecărei centrări, jucătorul va prelua și va manevra mingea.
Centrări din conducere înainte din alergare, între doi jucători. Distanța
între ei este de 20 – 25 m. Înaintea fiecărei noi centrări mingea se
manevrează 3 – 4 m. Între jucători, la mijlocul distanței, se află un al treilea,
care este pasiv și urmează deplasarea celorlalți doi, având rolul de a -i obliga
să treacă mingea peste el. Se exersează cu fiecare picior.
Centrare cu tras la poartă. Jucătorul aflat în lateral centre ază din poziție
statică la coechipierul aflat în fața porții, care de la 11 – 16 m șutează din
vole.

83 Centrare din conducere și tras la poartă. Unul dintre jucători conduce
mingea 5 – 10 m, pe partea laterală a terenului și de la linia de poartă
centrează, pe sus, în spațiul dintre 11 și 16 m. Coechipierul său pleacă de la
20 – 22 m de poartă, central și din alergare trage la poartă din vole.
Pase în doi din alergare, cu schimb de locuri pe partea laterală a
terenului, spre poartă. La aproximativ 25 m de po artă, perechea se desparte.
Unul dintre jucători conduce mingea spre linia de poartă, de unde pasează pe
jos celui de -al doilea aflat la punctul de pedeapsă, care de aici trage la poartă.
Pase în doi din alergare cu depășirea unui adversar semiactiv. Se pl eacă
din mijlocul terenului, pe una din părțile laterale, în deplasare cu pase în doi
(interval 3 – 7 m) depășind adversarul care intervine la aproximativ 25 m.
După depășirea acestuia, jucătorul care primește pasa trage la poartă.
Pase în doi cu finalizar e depășind un adversar activ. Cei doi coechipieri
se află pe linia mediană, unul în cercul median și celălalt pe linia de margine.
Cel de -al treilea ( apărătorul ) se află în colțul suprafeței de pedeapsă.
Jucătorul din cercul median pasează lateral coechipi erului pe care îl învăluie.
În acest moment apărătorul iese în întâmpinarea lor. În funcție de intervenția
apărătorului jucătorul care a primit mingea pasează mai departe sau ia
acțiunea pe cont propriu și trage la poartă. Acțiunea, cu tras la poartă, se
termină în cel mult 10 secunde, iar jucătorul care primește pasa trebuie să fie
în poziție regulamentară ( să nu depășască linia fundașului ).
Pase în trei din alergare, cu schimb de locuri și tras la poartă. Cei trei
jucători pleacă în deplasare de la mijloc ul terenului ( interval 5 – 25 m ),
pasând continuu și schimbând locurile prin înapoia jucătorului căruia i s -a
pasat. Jucătorul la care ajunge mingea în preajma suprafeței de pedeapsă
trage la poartă.
Reluarea mingii peste cap cu șiretul. Doi jucători se aș ează la 8 – 10 m
unul de celălalt, iar un al treilea se află la mijloc. Unul dintre jucătorii din
margine oferă cu mâna mingea celui din mijloc, care o reia peste cap, stând
pe loc sau lăsându -se să cadă pe spate. Apoi se ridică și se întoarce la celălalt
partener.
Degajarea mingii între trei jucători, așezați în triunghi, având distanța
între ei de 25 – 30 m. Se degajază cu sau fără preluare, din vole sau din
ricoșarea mingii de la sol.
Trei jucători se află pe linia mediană, unul la linia de margine și ce ilalți
în cercul median. Unul din jucătorii din mijloc îl lansează pe cel din lateral
care preia, conduce și centrează în fața porții. Mingea ajunge la jucătorul care
a pasat care o pasează celui de -al treilea pentru finalizare.
Exerciții între 4, 5, 6 juc ători
Degajarea mingii în patru, dintr -o așezare în pătrat. Se degajază într -o
ordine indiferentă.

84 Degajări între patru jucători cu două mingi simultan, în sensuri diferite,
având grijă ca un jucător să nu primească două mingi concomitent.
Trei jucători s e află pe linia mediană, unul la linia de margine și ceilalți
în cercul median. Unul din jucătorii din mijloc îl lansează pe cel din lateral
care preia, conduce și centrează în fața porții. Cei doi jucători din cerc vor
veni la finalizare, unul pe colțul s curt și celălalt pe colțul lung. Între ei va fi
un apărător activ care va încerca respingerea mingii.
Un jucător se afl ă în suprafața de pedeapsă. În jurul său, în afara
suprafeței de pedeapsă, lateral și central, se află 4 – 5 jucători. Fiecare din ei
are o minge pe care o pasează, pe sus sau pe jos, celui din suprafața de
pedeapsă. Acesta, din maximum două atingeri, trage la poartă. Portar activ.
Fiecare din jucători trece în postura de finalizator.
Exerciții sub formă de joc sau întrecere
Concurs de tras la poartă. Cele două echipe sunt așezate în cele două
colțuri ale suprafeței de pedeapsă și execută lovituri cu piciorul. Fiecare
jucător poate executa un număr de 2 – 4 lovituri, după cum se stabilește.
Portar activ, câștigă echipa cu cel mai mare număr de goluri marcate.
Tras la poartă din mingi statice. Pe zid se desenează dimensiunile
porții, suprafața ei fiind împărțită în careuri de o anumită valoare ( cele de la
colțuri, jos și sus având cele mai multe puncte ). Lovitura va fi apreciată după
locul în care nimerește mingea, iar câștigător va fi jucătorul care dintr -un
număr de lovituri dinainte stabilit va obține cel mai bun punctaj.
Cine lovește la distanță mai mare ? Lovitura se execută de pe sol sau
jucătorul și -o oferă din mână lovind din aer (din vole) sau din demivole. Se
pot face întreceri cu piciorul drept și stâng sau prin adiționarea ambelor
lovituri prin totalizarea celor mai bune lovituri realizate cu un picior.
Concurs de lovire, individual sau pe echipe a bării transversale a porții.
Jucăt orii sunt așezați pe linia suprafeței de pedeapsă și se consideră reușită
mingea care lovind bara revine în teren.
Concurs de men ținere a mingii în aer. Se desfășoară individual sau pe
echipe. Fiecare jucător are dreptul la trei serii de încercări, pentru a menține
prin lovituri mingea în aer cât mai mult timp. Se apreciază cea mai bună
încercare din cele trei serii sau totalul celor trei serii de încercări.
Concurs de menținere a mingii în aer în perechi. Fiecare echipă
încearcă să mențină cât mai mult mi ngea în aer prin lovituri cu piciorul. În
momentul în care mingea cade perechea este eliminată din concurs. Câștigă
perechea care rămâne ultima.
Variantă : perechile schimbă mingea avansând, cu sau fără preluare. Va
învinge echipa care parcurge distanța cea mai mare. Se poate juca acordând
un punct de greșală la fiecare atingere a balonului cu solul. Astfel, se poate
ajunge mai departe. Aici câștigă echipa care parcurge o distanță, dinainte
fixată, cu mai puține greșeli.

85 Concurs de tras la poartă din întoarc ere. Echipele sunt aliniate înapoia
stâlpilor porții. Fiecare echipă are o minge așezată pe linia suprafeței de
pedeapsă, în punctul cel mai apropiat de stâlpul respectiv. La semnal jucătorii
unei echipe aleargă și trag la poartă din întoarcere. Câștigă ec hipa care înscrie
mai multe goluri în timp mai puțin. Cronometrarea începe la startul primului
jucător de la stâlpul porții și se termină în momentul în care ultimul jucător
atinge (șutează ) mingea. Lovirea mingii este și startul pentru următorul
coechipie r.
Același exercițiu dar jucătorii aleargă spre mingea situată în dreptul
celuilalt stâlp al porții.
Concurs de degajări. Joc între două echipe formate din 2 – 4 jucători,
fiecare pe o jumătate de teren. Fiecare echipă are câte o linie de apărare și
între echipe se trasează o linie de mijloc. Fiecare echipă încearcă să trimită
mingea peste linia de apărare adversă, fără să depășască linia de mijloc,
obținând în acest caz un punct. Jucătorii din aceeași echipă pot face cel mult
două pase între ei. Câștigă ec hipa care face prima un punctaj oarecare.
Joc cu două mingi în terenul advers, între două echipe a 3 – 6 jucători.
Scopul jocului este de a degaja în așa fel mingile, încât la un moment dat să
apară ambele mingi în terenul echipei adverse, caz în care echi pa respectivă
primește un punct penalizare. Jocul se desfășoară pe întreg terenul. Jucătorii
unei echipe nu au dreptul să depășască linia de mijloc. Jocul începe cu o
minge în terenul fiecărei echipe.

2. Preluarea mingii
Învățarea preluării trebuie să în ceapă în prima etapă a instruirii, odată
cu procedeele de lovire a mingii. Diferitele procedee de oprire a mingii vor fi
folosite la început pentru a ușura exersarea. Treptat se va ajunge la execuții
din mișcare, specifice fotbalului actual.
Exerciții ind ividuale
Lovirea mingii în perete și oprirea ei din rostogolire înapoi. Se
efectuează cu piciorul (latul, talpa, șiretul ) stâng și drept.
Aruncarea mingii în sus cu mâna și preluarea cu talpa.
Aruncare mingii în sus și preluarea ei cu șiretul prin amor tizare.
Aruncarea mingii peste cap, întoarcerea și preluarea ei prin diferite
procedee.
Din șezând, aruncarea mingii în sus, ridicare și efectuarea preluării
acesteia.
Aruncarea mingii în sus sau lovirea ei cu piciorul și preluarea pe
coapsă.
Aruncarea -lovirea mingii în sus și oprirea ei cu ajutorul ambelor
gambe.

86 Aruncarea -lovirea mingii în sus și oprirea -preluarea ei cu ajutorul
abdomenului după ricoșare.
Aruncarea -lovirea mingii în sus și oprirea -preluarea ei cu ajutorul
pieptului. Se poate execut a prin amortizare sau prin contralovire.
Lovirea mingii în zid și din ricoșare oprirea -preluarea ei cu pieptul.
Lovirea mingii în zid și din ricoșare preluarea ei concomitent cu o
întoarcere de 900 spre stânga sau spre dreapta.
Aruncarea -lovirea mingii în sus și oprirea -preluarea ei cu capul prin
amortizare sau contralovire.
Exerciții cu antrenorul
Preluarea mingii pe care antrenorul o pasează din mai multe direcții,
de la distanța de 10 – 40 m, prin diferite procedee și apoi pasă spre antrenor.
Preluarea mingii din pasa antrenorului peste capul jucătorului. Se
execută prin toate procedeele tehnice de preluare de pe sol și din aer.
Preluarea mingii oferită cu mâna de antrenor.
Preluarea mingii cu capul din pasa antrenorului aflat la 10 – 20 m
dista nță. Se execută preluări cu amortizare, contralovire, întoarcere etc.
Preluarea mingii cu capul și întoarcere de 1800 cu deplasare într -o
nouă direcție, cu conducerea mingii. Exercițiul se efectuează dintr -o pasă
înaltă a antrenorului.
Exerciții între 2 – 3 jucători
Pase între doi jucători aflați la distanță de 10 – 15 m. Toate pasele
sunt precedate de opriri sau preluări cu piciorul. Este indicat ca pasele să fie
date cu tărie crescândă.
Pase și preluări între doi jucători, la distanță de 5 – 15 m. Î naintea
fiecărei preluări jucătorii efectuează câte o întoarcere de 3600.
Pase și preluări între doi jucători, cu efectuarea unei întoarceri de 900
la stânga sau la dreapta.
Pase înalte între doi jucători, cu opriri și preluări din aer prin
amortizare. După fiecare preluare, jucătorii efectuează câteva mențineri de
control ale mingii în aer.
Un jucător oferă mingea cu mâinile sau printr -o pasă cu piciorul,
partenerului aflat la 2 – 10 m. Acesta preia mingea peste cap, se întoarce
1800, o preia din nou p rin amortizare și o ridică apoi partenerului care
execută aceleași manevre.
Pase în doi din deplasare, la un interval de 2 – 20 m, cu preluarea
mingii înaintea fiecărei loviri.
Pase în trei dintr -o așezare în triunghi, cu oprirea și preluarea mingii
înaintea fiecărei pase. Acestea se dau cu tării crescânde.
Suveică între trei jucători cu oprire -preluare înaintea fiecărei pase.
Distanța între capetele suveicii este de 10 – 30 m.

87 Pase între doi jucători la distanță de 7 – 15 m, la înălțimea pieptului,
cu preluarea mingii cu pieptul.
Pase în doi la distanță de 10 – 20 m, la înălțimea capului, cu preluarea
mingii cu capul. Se pot realiza întoarceri de 900, concomitent cu preluarea.
Pase între trei jucători, din deplasare înainte, având între ei un inter val
de 5 – 20 m, cu preluarea mingii. Mingea circulă pe jos, apoi la semiînălțime.
Se preia cu piciorul exterior deplasării.
Pase între trei jucători din deplasare, cu schimb de locuri și preluarea
mingii. Intervalul dintre jucători este de 20 – 40 m. Pase le se dau puternic pe
jos, la 3 – 5 m înaintea jucătorului.
Trei jucători sunt așezați în linie, intervalul dintre ei fiind 5 – 25 m.
Jucătorii din extreme sunt orientați cu fața spre cel din mijloc, ambii având
câte o minge. Cei doi jucători cu mingea pa sează alternativ spre cel din
mijloc care preia și retrimite partenerilor. Fiecare jucător trece pe rând la
mijloc.
Exerciții între 4, 5, 6 jucători
Pase între patru jucători dispuși în dreptunghi. Pasele se dau într -o
ordine indiferentă, pe jos, pe sus și la semiînălțime, cu diferite tării fiind
precedate de preluare.
Pase în 5 – 6 jucători dispuși în cerc cu oprirea și preluarea mingii.
Circulația mingii este indiferentă ca sens și ca tărie, dar mereu alternată.
Un jucător stă în mijlocul cercului med ian de unde pasează pe rând
jucătorilor situați pe circumferință. Aceștia efectuează preluări și retransmit
mingea. Exercițiul este îngreuiat dacă mingea nu trebuie să cadă.
5 – 6 jucători sunt dispuși pe o linie, la intervale de 3 – 6 m. Un
jucător este așezat la capătul flancului drept sau stâng, la distanță de 15 – 20
m, având o minge la picior. El pasează pe rând fiecărui jucător din linie,
reprimind pasa și executând preluări. Când ajunge la capătul liniei cedează
mingea primului și se așează în conti nuarea formației.
5 – 6 jucători circulă liber, în alergare ușoară, pe o jumătate de teren.
Ei execută pase puternice pe jos fiecare având dreptul să paseze oricărui
partener. Se execută preluări din pasele primite din orice direcție. Se poate
lucra cu 2 – 3 mingi concomitent.
5 – 6 jucători circulă liber pe o jumătate de teren. Ei lovesc în sus (15
– 30 m ) cele 2 – 3 mingi cu care se lucrează, în orice direcție. Fiecare jucător
va căuta să oprească și să preia oricare dintre mingile care cad de sus. După
ce va face acest lucru jucătorul va degaja mingea în sus și va porni în
căutarea altei mingi pentru a o prelua.
Exerciții sub formă de joc sau întrecere
Jocul “Oprește mingea în cerc”. Concurs individual. Se trasează un
cerc cu diametrul de 1 m. Antreno rul pasează puternic pe jos sau la

88 semiînălțime spre jucătorul aflat în interiorul cercului. Acesta trebuie să preia
mingea fără ca ea să ricoșeze în afara limitelor cercului.
5 – 6 jucători lovesc mingea în sus (5 – 10 m ), după care fiecare
încearcă să pr eia oricare altă minge decât cea în care a tras. Jucătorul care nu
reușește să preia nici o minge este penalizat cu un punct sau părăsește
concursul.
Concurs de preluare. Două echipe sunt așezate în coloană. Fiecare
jucător din capul coloanelor are câte o minge pe care o aruncă partenerului
care urmează, acesta preluând și repasând la rândul său. După ce aruncă
mingea el trece la coada propriului șir. Câștigă echipa care revine prima la
așezarea de start.

3. Lovirea mingii cu capul
Element foarte importa nt în jocul de fotbal, lovirea mingii cu capul, se
va însuși gradat și cu mare atenție atât pentru învățarea corectă a mișcării cât
și pentru a depăși teama care uneori apare la această execuție.
Exerciții individuale
Jucătorul are mingea în mâini și o ar uncă la aproximativ 1 m în sus,
deasupra lui, apoi o lovește cu capul și o prinde din nou sau o preia cu
piciorul.
Jucătorul se deplasează înainte, în mers sau în alergare, își aruncă
mingea deasupra lui și o lovește cu capul oblic în sus.
Jucătorul alearg ă încet, își aruncă mingea deasupra capului și o trimite
cu capul (fără săritură ) într -un perete.
La mingea atârnată, jucătorul exersează lovirea cu capul : de pe loc, din
săritură.
Jucătorul trimite mingea la perete, cu capul, de cât mai multe ori, fără
ca aceasta să cadă.
Un jucător la marginea suprafeței de pedeapsă, își aruncă mingea în
sus, aleargă și trage cu capul la poartă.
Jucătorul încearcă să mențină mingea în aer cu capul prin lovituri
ușoare.
Jucătorul izbește mingea de sol și după ricoșare o tr imite cu capul în
perete.
La mingea atârnată, jucătorul încearcă să o lovească din săritură de pe
loc.
Menținerea mingii în aer prin lovituri cu capul din mers și apoi din
alergare.
Din șezând, menținerea mingii în aer prin lovituri cu capul.
Exerciții cu antrenorul
Antrenorul oferă mingea din mână de la distanță mică ( 2 – 3 m)
jucătorului care o retrimite cu capul de pe loc sau din săritură.

89 Antrenorul pasează mingea de la distanță unui jucător și acesta o
respinge cu capul cât mai precis.
4, 5, 6 jucător i se deplasează în cerc, în jurul antrenorului. Acesta oferă
mingea pe rând fiecărui jucător în deplasare, care o retrimite cu capul. Sensul
deplasării se schimbă continuu.
Antrenorul pasează înalt de la distanță ; doi jucători sar împreună la
minge, fiecar e încercând să o respingă.
Antrenorul oferă mingea în dreptul liniei suprafeței de poartă unui
jucător, care din mers (apoi din alergare ) trage cu capul spre poartă.
Antrenorul centreză mingea, iar jucătorii o trimit cu capul spre poartă
din plonjon.
Exerc iții între 2 – 3 jucători
Un jucător oferă din mână mingea unui partener, care o retrimite cu
capul de pe loc. Distanța este variabilă și procedeele diferite. Trimite cu
capul mingea în perete.
Menținerea mingii în aer între doi jucători, prin lovituri cu capul.
Un jucător oferă mingea unui partener, care printr -o întoarcere de 900
trimite cu capul mingea în perete.
Un jucător oferă mingea cu mâna unui partener care stă în ghemuit.
Acesta, din plonjon, trimite mingea cu capul spre partenerul său. Rolurile se
schimbă.
Un jucător oferă mingea unui partener care o retrimite din mers.
Un jucător oferă mingea unui partener care o retrimite din alergare.
Un jucător oferă mingea unui partener care o retrimite din săritură.
Pase în doi cu capul, precedate de o prel uare.
Pase în doi cu capul, precedate de o întoarcere de 3600.
Pase în doi cu capul din deplasare laterală.
Pase în doi cu capul. Un jucător lovește mingea, atunci când traiectoria
o permite, din plonjon. Rolurile se schimbă.
Un jucător pasează mingea unui partener cu piciorul, de la distanța de
15 – 20 m, la semiînălțime. Acesta o respinge cu capul, din plonjon. Rolurile
se schimbă.
Pase în doi cu capul, dintr -o mișcare în care unul din jucători se
deplasează înainte, iar celălalt înapoi.
Pase în doi din d eplasare, cu tras la poartă.
Pase în doi cu capul, dintr -o deplasare în jurul unui punct fix.
Pase în trei cu capul. Fiecare jucător oferă mingea partenerului din
dreapta, care o transmite în același sens.
Doi jucători sunt așezați unul înapoia celuilalt. Un al treilea oferă
mingea cu mâna jucătorului din spate, care o respinge cu capul din săritură.
Fiecare jucător trece prin cele trei roluri.

90 Pase în trei cu capul, fără întrerupere. Se execută în sensuri libere. Se
execută de pe loc și din deplasare.
Pase între trei jucători. Un jucător se retrage, ceilalți doi, la distanța de
2 – 3 m, înaintează. Mingea se pasează continuu jucătorului care se retrage.
Doi jucători aruncă alternativ mingea unui al treilea, care o respinge cu
capul spre jucătorul de la care a primit -o.
Pase cu capul în suveică, între trei jucători.
Pase cu capul între trei jucători, așezați în triunghi, în șezând.
Trei jucători dispuși în linie. Cei din margine sunt așezați cu fața spre
cel din centru, căruia îi pasează continuu cu capul. Ac esta, primind mingea
de la un partener, trimite mingea înapoi, pe urmă face stâga împrejur și
reprimind mingea, o trimite de data aceasta primului jucător. Jucătorul din
mijloc, care execută tot timpul lovituri cu capul înapoi, va schimba din când
în când locul cu jucătorii de la margine.
Trei jucători dispuși în linie. Cei din margine sunt așezați cu fața spre
cel din centru, căruia îi pasează continuu cu capul. Acesta, primind mingea
de la un partener, o preia, apoi, din întoarcere de 1800, o pasează celu ilalt.
Rolurile se schimbă continuu.
Un jucător centrează înalt unui partener care din alergare și din săritură
trage la poartă.
Un jucător centreză mingea spre centru supafeței de pedeapsă. Aici sar
la minge doi jucători, unul încercând să tragă cu capul la poartă, celălalt s -o
respingă în teren.
Un jucător centrează înalt unui partener, care cu capul pasează mingea
unui al treilea coechipier. Acesta trage la poartă cu piciorul sau cu capul.
Exerciții între 4, 5, 6 jucători
4 – 5 jucători formează un cerc. Unul dintre ei, stând în mijlocul
cercului, oferă mingea pe rând fiecăruia ; acesta îi retrimite mingea printr -o
lovitură cu capul. Se pot executa lovituri de pe loc, din mers, din alergare și
din săritură. Jucătorul care este la mijloc va fi schimbat.
4, 5, 6 jucători sunt așezați în linie, având între ei intervale de 2 – 3 m.
Un jucător, stând în fața formației, oferă mingea cu mâna pe rând fiecărui
jucător. Când ajunge la capătul formației cedează mingea ultimului jucător,
care îi ia locul.
4, 5, 6 jucăt ori sunt așezați în cerc și pasează mingea între ei cu capul.
Sensul de circulație al mingii este indiferent.
Suveică de 4, 5, 6 jucători și pase cu capul.
Pase cu capul între patru jucători, în careu. Mingea circulă alternativ în
cele două sensuri.
Un juc ător centrează, iar 3 – 4 jucători sar, în același timp spre minge,
încercând să o trimită spre poartă.

91 Patru jucători sunt dispuși în careu. Mingea se pasează înalt, în
diagonală și se respinge cu capul, lateral, jucătorilor alăturați.
Două linii de jucăt ori (3 – 4 în fiecare linie ) sunt dispuse la distanță de
25 – 30 m, față în față. Jucătorii unei linii degajază de jos, înalt, spre jucătorii
celeilalte linii. Aceștia resping mingea cu capul.
Exerciții sub formă de joc sau întrecere
Jocul “Apără cu capul ”. Un jucător de câmp ia locul portarului, iar
ceilalți jucători execută trasul la poartă (la înălțimea de 1,5 – 2 m). Portarul
are dreptul să apere doar cu capul. Jocul poate decurge și sub formă de
concurs.
Jocul “Cine lovește mingea de mai multe ori cu capul ”. Concurs
individual de păstrare a mingii în aer prin lovituri succesive cu capul.
Concurs de menținere a mingii în aer între perechi. Mai multe perechi
de jucători încep la semnal pase în doi cu capul. Perechea care scapă mingea
pe sol este eliminat ă din concurs. Perechea care rămâne ultima în joc, câștigă
întrecerea.
Concurs de menținere a mingii în aer, prin lovituri cu capul, între grupe
de trei jucători. Jucătorii care după semnalul de începere scapă mingea pe sol,
sunt eliminați din concurs. Câș tigă perechea care rămâne ultima în joc.
Concurs “Cine înscrie mai multe goluri cu capul ”, individual sau pe
echipe. De la o linie aflată la 6 – 7 m de poartă, fiecare jucător execută (cu
mingea pe care și -o oferă singur ) 5 – 8 lovituri cu capul spre poart ă. La sfârșit
se stabilește un clasament.
Concurs “Cine înscrie mai multe goluri cu capul ”, pe echipe. Jucătorii
sunt plasați pe două coloane la 8 – 10 m în fața porții, în dreptul stâlpilor
porții. La 1 m lateral de fiecare stâlp al porții este postat câ te un jucător care
aruncă mingea cu traiectorie înaltă în apropierea liniei suprafeței de poartă (5
– 6 m). Jucătorul aflat în fruntea coloanei respective, aleargă spre minge și
din săritură trage cu capul spre poartă. După fiecare rotație jucătorul care
aruncă mingea se schimbă.
Concurs individual “Cine trimite mingea mai departe ”. Fiecare jucător
își oferă mingea și o degajază cât mai departe. Locul unde cade mingea este
marcat. La sfârșit se stabilește clasamentul.
Întrecere de joc cu capul la mingea atâ rnată. Jucătorii lovesc pe rând,
cu capul din săritură mingea atârnată și pusă în mișcare prin pendulare. După
ce fiecare a făcut o încercare, mingea este ridicată mai sus. Jucătorii încearcă
din nou să lovească mingea care pendulează. Cel care atinge ming ea continuă
jocul, cel care nu reușește s -o atingă este eliminat din joc. Câștigă jucătorul
care rămâne ultimul. Exercițiul poate fi executat de pe loc sau cu elan.
Jocul “Gol la poarta mică”. Jucătorii se împart în număr egal în două
echipe. În fața lor s e găsește o poartă de dimensiuni reduse (1 m lățime ). De
la o linie stabilită, fiecare jucător al aceleiași echipe încearcă, oferindu -și

92 mingea, să o introducă în poartă. Apoi efectuează aceeași încercare și
jucătorii echipei adverse.
Joc la două porți cu capul. Se așează două porți față în față, la o distanță
de 10 m. Se dispută un joc între două echipe ( fiecare echipă are 2 sau 3
jucători ), după următorul regulament : într-o echipă un jucător este portar, iar
ceilalți jucători de câmp ; portarul poate prind e mingea cu mâinile ; între
jucătorii aceleiași echipe se permit oricâte pase cu capul ; scopul jocului este
de a înscrie cât mai repede un anumit număr de goluri.
Ștafetă între două sau mai multe echipe. Echipele sunt dispuse înapoia
aceleiași linii, în șir câte unul. Câte un jucător din fiecare echipă se află în
fața propriei sale echipe, la distanță de 2 – 3 m, având în posesia lui o minge.
La semnal, jucătorii plasați în față aruncă mingea la cap, primului din echipa
proprie, care o repasează înapoi cu ca pul, așezându -se. Apoi, jucătorul din
față aruncă în continuare mingea fiecărui component al echipei sale, care
execută aceleași manevre (pasă cu capul și așezare ). Echipa care termină mai
repede jocul, câștigă concursul.
Ștafetă în suveică, cu echipe de t rei jucători, pasele executându -se cu
capul. După pasă, fiecare jucător se deplasează la coada șirului opus. Câștigă
echipa ai cărei jucători ajung mai repede la locurile inițiale.
Concurs de pase înapoi cu capul. 2 – 3 echipe sunt așezate în șir câte
unul înapoia unei linii de plecare. Primii jucători din fiecare echipă, pasează
la semnal, cu capul, înapoi, partenerilor din spate și așa mai departe până la
sfârșitul șirului. După aceasta, întreg șirul se întoarce stânga împrejur și
reîncepe concursul de la ultimul jucător, devenit acum primul. Câștigă echipa
care, fără să scape mingea pe sol, o readuce la primul jucător.
Joc de volei cu capul. Pe un teren de volei sau pe altul improvizat, se
plasează două echipe de câte 4 – 9 jucători. Jocul decurge după ur mătorul
regulament : serviciul se execută de la 2 – 3 m de fileu cu capul ; pasele se
efectuează identic – se permit 3, 4, 5 pase în cadrul aceleiași echipe ; când
mingea atinge solul, după ricoșare, poate fi preluată cu capul ; se înregistrează
punct, când mi ngea nu mai poate fi jucată cu capul ; se joacă trei sau cinci
seturi, fiecare până la 15 puncte.
Joc de baschet cu capul. Se joacă la un coș sau la două coșuri. Mingea
se poate pasa numai cu capul sau și cu capul și cu piciorul. La coș se trage
numai cu ca pul.

4. Conducerea și protejarea mingii
Vor fi predate și exersate toate procedeele de conducere a mingii (cu
șiretul interior, cu șiretul exterior, cu latul etc. ) lăsând apoi jucătorilor
libertatea de a le folosi în funcție de situația de moment, person alitate sau
predispoziții.
Exerciții individuale

93 Jucătorul conduce mingea într -un spațiu delimitat. Se conduce
alternativ, cu fiecare picior.
Jucătorul conduce mingea până la un jalon pe care îl ocolește și revine
la locul inițial.
Jucătorul conduce minge a printr -un șir de jaloane dispuse la distanțe
mereu mai reduse. Se poate conduce cu un picior sau alternativ cu ambele
picioare.
Jucătorul conduce mingea printre jaloane așezate în șir, ocolindu -le pe
fiecare.
Jucătorul conduce mingea printre jaloane, așe zate dispersat într -un
spațiu delimitat.
Jucătorul conduce mingea într -un cerc marcat de jaloane. Se execută în
ambele sensuri, cu fiecare picior.
Jucătorul conduce mingea de -a lungul unei linii, fără să se abată în plan
lateral de la aceasta.
Jucătorul conduce mingea înapoi, călcând alternativ cu fiecare picior.
Jucătorul conduce mingea 4 – 5 m înainte, apoi 4 – 5 m înapoi, călcând
alternativ cu fiecare picior.
Jucătorul conduce mingea în sensuri diferite, pe spații de teren și cu
schimbări de ritm liber alese.
Jucătorul conduce mingea pe circumferința cercului median, în ambele
sensuri angrenând în lucru șiretul interior și cel exterior.
Exerciții între 2 – 3 jucători
Pase în doi din alergare cu prelungirea timpului de conducere ( 5 – 15
m).
Conducer ea mingii în tandem ( 1). Doi jucători sunt dispuși unul
înapoia celuilalt, la distanță de 5 – 6 m. Ambii se vor deplasa înainte.
Jucătorul din spate conduce mingea, îl depășește pe cel din față și apoi îi
cedează mingea călcând -o, el încetinind viteza. Cel din față, rămas înapoi,
preia mingea și continuă exercițiul. Se lucrează pe lungimea terenului.
Conducerea mingii în tandem ( 2). Doi jucători sunt dispuși unul
înapoia celuilalt, la distanță de 5 – 6 m. Ambii se vor deplasa înainte. Primul
jucător conduc e mingea 6 – 8 m, după care o pasează ușor înainte. Cel din
spate accelerează, depășește partenerul, preia mingea, o conduce și o pasează
din nou înainte. Se lucrează pe lungimea terenului.
Conducere în doi din alergare cu schimb de locuri.
Conducere în trei din alergare cu schimb de locuri.
Conducerea individuală a mingii în condițiile urmăririi de către
adversar. Doi jucători pleacă umăr la umăr în alergare înainte. Unul conduce
mingea cu protejare, iar celălalt îl urmărește la început semiactiv și apo i
activ. Rolurile se inversează.
Exerciții între 4, 5, 6 sau mai mulți jucători

94 Conducerea mingii printre partenerii dispuși în linie. 7 – 10 jucători
sunt așezați în linie sau șir, câte unul, stând pe loc sau se deplasează. Un
jucător conduce mingea pr intre parteneri. După ce ajunge la ultimul, îi
cedează mingea și se așează în continuarea formației.
Conducere printre 8 – 10 jucători dispuși în cerc.
Conducerea mingii în interiorul cercului format de parteneri, cu
cedarea ei unuia dintre aceștia și aș ezare pe locul respectivului jucător.
3 – 8 jucători, având fiecare câte o minge, o conduc, unii printre
ceilalți, pe un spațiu limitat.
Exerciții sub formă de joc sau întrecere
Concurs de conducere a mingii între echipe, în linie dreaptă. 2, 3, 4
echip e sunt dispuse în șir de câte unul, înapoia liniei de plecare. La semnal,
primii jucători ai fiecărei echipe conduc mingea până la un jalon, îl ocolesc,
revin la echipa lor și cedează mingea următorilor. Jocul este câștigat de către
echipa care termină mai repede.
Ștafetă printre jaloane. Concurs de conducere printre jaloane, așezate
în șir, între 2, 3, 4 echipe.
Ștafetă cu conducere. Jucătorii conduc mingea în prima parte a
traseului cu stângul, iar după ocolirea jalonului cu dreptul, cedând apoi
mingea următorului partener.
Ștafetă cu conducere și pasă. Jucătorii conduc mingea în prima parte a
traseului, iar după ocolirea jalonului o pasează următorului din formație.
Ștafetă de conducere cu rostogolire. Jucătorii conduc mingea în prima
parte a traseulu i, iar la întoarcere execută o rostogolire înainte, conducând
apoi mingea spre următorul din formație.
Ștafetă cu conducere înapoi și înainte. În prima parte a traseului,
mingea se conduce înapoi, prin călcarea și tragerea ei cu talpa și după
ocolirea jal onului mingea este condusă normal (înainte ) până la următorul
partener.
Concurs individual de conducere printre jaloane. Stabilirea
câștigătorului se face prin cronometrare.

5. Mișcarea înșelătoare
Execuția acestui element ține în mare măsură de dispon ibilitățile
fiecărui jucător. Instruirea, mai ales la începători, va căuta să asigure
condițiile subiective de executare (viteză, agilitate, mobilitate etc. ).
Exerciții individuale
Jucătorul, în timpul conducerii libere, execută fente de trunchi, de
picior etc.
Conducerea mingii printre jaloane, cu efectuarea de fente înaintea
depășirii acestora.

95 Conducerea mingii cu opriri și plecări bruște și dese, cu schimbări de
direcție.
Conducerea mingii cu permanente schimbări de sens și de direcție.
Conducere rapidă , oprire bruscă în dreptul unui jalon prin călcare pe
minge folosind talpa, urmată imediat de o nouă pornire rapidă în aceeași
direcție.
Același exercițiu, dar după oprire jucătorul va schimba direcția de
conducere.
Exerciții între 2 – 3 jucători
Un jucăto r conduce mingea spre un partener pe care îl fentează și îl
depășește, printr -o mișcare înșelătoare.
Un jucător conduce mingea spre un partener pe care îl depășește printr –
o mișcare înșelătoare dublă, de trunchi.
Un jucător conduce mingea, urmărit de un ad versar, pe care îl fentează
și îl depășește.
Conducere în ritm lent în direcția adversarului, în apropierea căruia
executantul țâșnește în direcția dorită, protejând mingea. Adversarul
semiactiv și apoi activ.
Depășirea unui adversar care atacă, prin trece rea mingii pe lângă el,
ocolindu -l prin partea opusă drumului mingii.
Exerciții între 4, 5, 6 sau mai mulți jucători
Un jucător conduce mingea într -un spațiu de 10 x 10 m, printre 4 – 5
parteneri care aleargă, depășindu -i.
Într-un spațiu de 10 x 10 m, 3, 4, 5 jucători, fiecare având o minge,
circulă unii printre alții, depășindu -se reciproc.
Într-un spațiu limitat, 5 – 6 jucători conduc mingea și încearcă să
depășască, prin fente, 3 – 4 adversari, care deposedează pe oricare dintre
jucătorii aflați la ming e.
Exerciții sub formă de joc sau întrecere
Concurs de conducere a mingii printre jaloane, între 3 – 4 echipe.
Joc “Șeful la mijloc ”. Doi jucători mențin mingea într -un spațiu limitat,
iar al treilea încearcă deposedarea.
Joc “Șeful la mijloc ” între 4, 5, 6 jucători. Jucătorul din mijloc încearcă
să atingă mingea pe care ceilalți jucători, situați în cerc sau în careu, și -o
pasează. Atunci când reușește trece în locul celui care a greșit.
Joc între două echipe de 4 – 5 jucători fiecare, fără finalizare. Se
urmărește păstrarea mingii în cadrul aceleiași echipe prin pase, conduceri,
protejări, fente.
Joc 1 la 1, fără finalizare, într -un spațiu limitat.
Joc 2 la 2, 3 la 2, 3 la 3 etc. într -un spațiu limitat, fără finalizare.
Același, cu finalizare la una sau do uă porți mici.
Joc 3 la 3 sau 4 la 4, la o poartă mare (victorie ).

96 Joc 8 la 8, la două porți mici, pe un spațiu redus.

6. Deposedarea adversarului de minge
Exerciții între doi jucători
Un jucător conduce mingea din mers sau din alergare ușoară, iar un
adversar încearcă deposedarea din față.
Un jucător conduce mingea, iar un adversar încearcă deposedarea din
lateral.
Un jucător conduce mingea, iar un adversar încearcă deposedarea prin
urmărire.
Un jucător conduce mingea cu mișcări înșelătoare, iar un advers ar
încearcă deposedarea din față, din lateral sau prin urmărire.
Un jucător conduce mingea cu mișcări înșelătoare, iar un adversar
încearcă deposedarea prin alunecare.
Exerciții între mai mulți jucători
2 – 3 jucători, fiecare având câte o minge, le conduc într-un spațiu
limitat, iar un adversar încearcă deposedarea alternativă a acestora. Rolurile
se schimbă continuu.
Doi jucători conduc mingea într -un spațiu limitat, iar alți doi încearcă
deposedarea. Rolurile se schimbă.
3, 4, 5, 6, 7 jucători conduc min gea cu fente într -un spațiu limitat, iar
alți 2, 3, 4 încearcă deposedarea, la oricare dintre ei.
4, 5, 6 atacanți, plecând de la mijlocul terenului spre poartă pentru
finalizare, sunt atacați de unul sau doi apărători, care îi deposedează succesiv.
Exerc iții sub formă de joc sau întrecere
Joc 1 la 1 la două porți mici.
Joc 2 la 1 la două porți mici.
Joc 2 la 2 la două porți mici.
6 – 7 jucători conduc mingea într -un spațiu limitat, iar 3 – 4 jucători
fără minge îi deposedează pe oricare dintre ei ; în caz de reușită rolurile se
schimbă.
Jocul “Șeful la mijloc ” 2 la 1, 3 la 1, 4 la 1, 4 la 2 etc. jucători. Jucătorii
la minge pasează între ei, iar cei din mijloc încearcă deposedarea. Când
reușesc acest lucru, îi schimbă pe cei care au greșit.
Jocul “Apărarea porții ”. 2, 3, 4 apărători încearcă deposedarea
atacanților (2, 3, 4, 5 ), care încearcă finalizarea. După deposedare, apărătorii
degajază mingea spre centrul terenului, de unde se reiau atacurile.
Apărătorii deposedează pe atacanții care circulă în fața po rții, încercând
să tragă la poartă. Când reușesc acest lucru, încep să paseze între ei, iar
atacanții, deveniți apărători, încearcă prin presing recuperarea mingii.
Jocul “Pasează partenerului și apoi deposedează ”. Un apărător la 30 m
de poartă pasează unu i partener, care vine spre el de la mijlocul terenului.

97 Acesta preia mingea și o conduce pentru finalizare, iar apărătorul încearcă
deposedarea. Rolurile se schimbă.
Același joc cu doi apărători.
Jocul “Cine deposedează de mai multe ori ”. Joc între două ec hipe, de
câte 5 – 6 jucători, la două porți mici. Fiecare echipă este la minge sau la
deposedare un timp limitat. Se numără deposedările efectuate de fiecare
echipă în cadrul timpului de joc și apoi se stabilește câștigătoarea.
Joc cu deposedare, la o poa rtă. O echipă susține 10 – 15 atacuri,
încercând finalizarea împotriva celeilalte care se apără. Rolurile se schimbă.
La sfârșit, după același număr de atacuri, se stabilește scorul final.

7. Aruncarea de la margine
Exerciții de aruncare a mingii de la margine între doi jucători, de la
distanțe variabile. Se execută de pe loc, din mers și din alergare.
Exerciții de aruncare în doi, din plonjon.
Aruncări de la margine între 3 – 4 jucători.
Aruncarea mingii într -un cerc format de 5, 6, 7, 8 jucători. Se po ate
executa cu 1, 2, 3, 4 mingi concomitent.
Aruncarea mingii în zigzag, jucătorii fiind dispuși la distanțe
variabile, pe două linii.
Ștafetă cu aruncarea mingii, între 2, 3, 4 echipe. Jucătorii sunt dispuși
pe 2, 3, 4 șiruri. Fiecare echipă are un jucăto r în față, care aruncă mingea, pe
rând, celor din formația sa. După ce aruncă înapoi celui din față, jucătorul se
ghemuiește.

2.5. Elemente tehnice fără minge
Mișcările fără minge, elemente nespecifice ale jocului, sunt mai puțin
tratate în literatura de specialitate a domeniului deși importanța lor în
economia jocului nu este de neglijat. Precizăm că în cursul unei partide de 90
de minute durata contactelor cu mingea ale unui jucător este de 2 -3 minute
(recordul de atingeri de balon se situează la 218) . Este evident deci, că
elementele tehnice fără minge valorifică procedeele tehnice, imprimă
dinamism jocului și, în ultimă instanță, diferențiază valoric echipele (A. Nicu,
1993).
În jocul de fotbal întâlnim mișcări care se execută fără legătură directă
cu m ingea cum ar fi alergările (pentru desprinderea de adversar, pentru
repliere, pentru urmărirea adversarului etc.), săriturile (pentru evitarea unei
ciocniri sau a unei loviri intenționate sau nu, peste un adversar căzut etc.) sau
mișcările înșelătoare (pentru evitarea marcajului advers). În strânsă legătură
cu acestea apar și opririle, schimbările de direcție, căderile, ridicările și
rostogolirile . Executarea lor corectă și cu economie de forțe poate ridica
nivelul randamentului jucătorilor.

98 O analiză a activității jucătorilor de performanță în timpul meciului ne
prezintă următoarea situație (J. Bangsbo, 1994):
1. Stând, pe loc 10 minute;
2. Mers, 4 km/h, – 3,4 km;
3. Alergare de revenire, 8km/h, – 3,2 km;
4. Alergare ușoară, 12km/h – 2,5 km;
5. Alergare moderată, 16km/h – 1,7 km;
6. Alergare de viteză, 21km /h – 0,7 km;
7. Sprint, 30 km /h – 0,4 km;
8. Alergare cu spatele, 12km/h – 0,2 km.

2.5.1. Alergare a
Alergările în fotbal pot fi alergări libere, alergări cu adversarul alăturat
și alergări cu mingea la picior. Tempourile sunt diferite fiind determinate de
succesiunea neașteptată a fazelor de joc și de posibilitatea apariției unor
situații noi. Deși mec anica pașilor de alergare ar trebui să fie aceeași există
totuși diferențe între alergarea pe pistă și alergarea jucătorului în teren.
În timpul meciului startul sau pornirea nu se fac de pe loc ci din mers
sau alergare ușoară, din întoarceri sau din poziț ii instabile fără a se cunoaște
piciorul de pornire.
Lansarea de la start se face fără o dezechilibrare așa de evidentă ca în
cazul atleților. Desprinderea de la sol în momentul startului este de asemenea
mai redusă. Pasul de pornire nu trebuie să fie at ât de lung ca la sprinteri ci
mai scurt. Pe parcurs jucătorul va căuta să calce sub propriul corp, spre
deosebire de atlet care caută să -și așeze piciorul înaintea axei verticale a
corpului său. Excepțiile apar atunci când jucătorul aleargă liber, cu toată
viteza, pentru a ajunge mingea sau un adversar.
Fotbalistul trebuie să fie gata în orice moment să -și schimbe direcția
mișcării și de aceea pasul său trebuie să fie mai scurt decât al sprinterului.
Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca, în timpul alergă rii, să nu ridice
prea mult centru de greutate. În acest caz el va executa mai ușor opririle
bruște sau schimbările de direcție.
Jucătorul de fotbal nu va alerga niciodată atât de relaxat ca atletul care
nu este influențat, în timpul alergării, de factori externi. Dacă la atlet, o
tehnică bună de alergare se remarcă prin ușurința deplasării, succesiunea
perfect regulată a contracțiilor musculare și a relaxărilor care urmează,
fluența mișcărilor, evitându -se o stare generală de încordare excesivă,
fotbalist ul va rămâne atent în permanență atât la minge cât și la mișcările
coechipierilor și la cele ale adversarilor.
Alergarea jucătorului de fotbal se deosebește de alergarea din atletism
și prin mișcarea brațelor. Dacă la atlet mișcarea brațelor în timpul aler gării se
face paralel cu direcția cursei și pe lângă corp, cu amplitudine mare ajungând

99 până în dreptul bărbiei, la fotbal acest lucru este posibil numai în cazul
alergării libere fără minge și adversar. În restul timpului, la fotbaliști, pe
lângă faptul c ă mișcarea brațelor nu este atât de puternică și de amplă, poziția
lor este puțin oblică pentru a echilibra corpul fie la contactul cu adversarii fie
la execuția procedeelor cu piciorul. În cazul executării conducerii protejate a
mingii, când adversarul at acă din lateral, brațul aflat pe partea adversarului va
fi flexat din cot, încordat și ușor depărtat de corp obligându -l pe adversar să
păstreze distanța, în timp ce brațul opus acționează liber, pe lângă corp,
ajutând alergarea.
Dacă din punct de vedere estetic alergarea fotbalistului nu poate fi
comparată cu mișcările armonioase ale unui atlet trebuie subliniat totuși că
tehnica specifică de alergare a jucătorului este adaptată condițiilor concrete
ale jocului.
Cele mai frecvente greșeli care apar în ale rgarea fotbaliștilor sunt:
– aplecarea exagerată a corpului înainte și lăsarea capului în jos;
– alergarea cu pieptul prea sus și cu capul lăsat pe spate;
– îndoirea exagerată a brațelor și balansarea lor înaintea trunchiului sau
brațele lăsate în jos, lipite de trunchi;
– alergarea fără ajutorul brațelor.
Variante de alergare întâlnite în joc
Alergarea ușoară
Alergarea se execută fără efort, relaxat, economic, în ritm uniform și
tempo lent. Atenția principală va fi îndreptată spre a realiza u șurință și
relaxare în totalitatea mișcărilor de alergare.
Alergarea lansată
Este o alergare într -un tempo superior, asemănătoare pasului lansat de
semifond. Contactul tălpii cu solul permite executarea unui pas suficient de
lung, iar la aterizare șocul n u este prea puternic.
Alergarea accelerată
Trebuie să asigure un echilibru perfect între lungimea și frecvența
pașilor. Contactul cu solul se face exclusiv pe pingea, atât cât călcâiul să nu
atingă solul. Pentru ca pasul să fie cât mai eficient, realizare a contactului cu
solul trebuie să fie făcută cu o “agățare” energică din înainte spre înapoi a
“contactului” cu solul. Pentru ca alergarea s ă fie cât mai eficientă, labele
picioarelor trebuie să se așeze paralel și cât mai aproape de axul alergării,
pentru a nu avea oscilații prea ample. Viteza mare în care se desfășoară
mișcarea, asigură o trecere rapidă în faza de impulsie, care se realizează prin
extensia instantanee a articulațiilor șoldului, genunchiului și gleznei.
Eficiența impulsiei este favorizată și de avântarea energică a genunchiului
piciorului pendulant spre “înainte -sus”, astfel încât glezna să nu depășască
planul genunchiului, până când piciorul de impulsie nu părăsește solul.

100 2.5.2. Opririle
Pe parcursul jocului sunt situații în care jucător ul trebuie să se oprească
brusc, fie că el decide acest lucru fie că adversarul îl obligă la aceasta. Dacă
jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare sau deduce din poziția
și mișcările adversarului că acesta intenționează să se oprească, el va căuta să
facă pași și mai mărunți decât de obicei. În acest fel nu -și va ridica prea mult
centrul de greutate de la sol, reducându -și faza de zbor. Apropierea de sol a
centrului de greutate este o condiție indispensabilă pentru ca jucătorul să se
poată opri brusc. Jucătorii scunzi, cu centrul de greutate coborât, reușesc
acest lucru mult mai bine decât cei înalți, cu segmente lungi.
Oprirea începe prin deplasarea spre spate a centrului de greutate. Pentru
aceasta, ridicăm puțin trunchiul din poziția sa înclinată înainte, trecând
greutatea corpului pe piciorul din spate, puternic flexat din genunchi.Facem
un pas ceva mai lung cu piciorul celălalt, a cărui talpă va frâna mișcarea
luând contact cu solul mai întâi cu călcâiul și apoi cu toată talpa. Dacă vit eza
alergării a fost prea mare există posibilitatea ca jucătorul să alunece puțin pe
piciorul de frânare.
Oprirea va fi mai ușoară, mai rapidă și mai sigură dacă, în momentul
frânării, ne vom îndoi mult ambii genunchi ajutând astfel la coborârea
centrului de greutate.
2.5.3. Schimbarea de direcție
Tehnica specifică de alergare a fotbalistului se datorează și faptului că
jucătorul poate fi nevoit, în orice moment, să -și schimbe direcția alergării.
Schimbarea direcției de alergare nu depinde întotdeauna de p ropria
voință a jucătorului. Direcția alergării este influențată de mișcarea mingii, a
coechipierilor dar și de mișcările adversarilor. Dacă, de exemplu, un apărător
a pornit în urmărirea unui atacant advers care face o cursă cu mingea, el va
trebui să urm eze orice schimbare de direcție a acestuia, pentru a avea șanse să
recupereze balonul.
Între situațiile de schimbare a direcției (ca atacant sau ca apărător) nu
există deosebiri tehnice prea mari. Totuși este mai avantajoasă situația
atacantului care iniți ază mișcarea având posibilitatea să -și pregătească
următoarea “mutare”, în timp ce apărătorul trebuie să reacționeze la apelul
adversarului. Tehnica schimbării direcției este bazată pe aceleași principii
fundamentale ca și tehnica opririlor. Și aici condiț iile de bază sunt: scurtarea
pașilor de alergare, coborârea centrului de greutate, frânarea. La schimbarea
direcției, problemele care se pot ivi vor fi mai mult cele privind alegerea
piciorului de frânare și începerea mișcării pe noua direcție.
Dacă avem d e gând să executăm o mișcare sub un unghi mare față de
direcția mișcării inițiale (de exemplu, alergând înainte, vrem să executăm o
întoarcere de 900 spre dreapta sau spre stânga), este necesar ca, înainte de
executarea întoarcerii, să ne oprim din alerga re, alegerea piciorului de frânare

101 neavând importanță. După oprire vom executa o întoarcere de 900 realizată pe
călcâiul piciorului de partea noii direcții de alergare și pe pingeaua celuilalt
picior. Apoi, printr -o zvâcnire puternică a brațelor, trecând c entrul de
greutate în față și îndreptând brusc piciorul din spate (cel care este în contact
cu solul pe pingea) ne vom lansa rapid în alergare.
Dacă dorim să schimbăm direcția alergării sub un unghi mai mic ( de
exemplu, 450) procedeul va fi asemănător celu i descris mai sus. Scurtarea
pasului și coborârea centrului de greutate sunt și în acest caz principalele
cerințe. La schimbarea direcției însă nu mai este indiferent piciorul cu care
executăm frânarea.
Dacă vrem să executăm întoarcerea spre stânga, trebu ie să frânăm cu
piciorul drept ( și invers ). Împingând puternic pe pingeaua piciorului drept,
executăm întoarcerea de 450 spre stânga și ne lansăm în acea direcție.
Tehnica schimbării direcției de alergare este un factor important în
jocul de fotbal atât în ipostaza de atacant cât și în cea de apărător.

2.5.4. Săriturile
În fotbal, în afara luptei pentru minge, săriturile se fac pentru :
– evitarea atacului adversarului;
– “trecerea ”peste un “obstacol”( adversar sau coechipier căzuți la
pământ ).
Săritura poate fi făcută cu bătaie -desprindere pe un picior sau pe
ambele picioare, cu și fără elan.
Eficacitatea săriturii cu elan, cu bătaie pe un picior este superioară
săriturii executate fără elan cu bătaie pe ambele picioare. În cele mai multe
cazuri î nsă, jucătorul nu are posibilitatea unei alegeri libere, felul săriturii
fiind determinat de situația de moment a jocului, în permanentă schimbare.
În joc execuția corectă a săriturilor, eficiența lor cât și efectuarea unei
tehnici corecte de desprindere sunt îngreuiate de doi factori:
– timpul scurt de pregătire – jucătorul nu are întotdeauna posibilitatea
de a alege momentul cel mai favorabil pentru executarea săriturii, fiind
adeseori nevoit să execute săritura ca o mișcare reflexă, de pe loc, fără el an;
– prezența adversarului – care împiedică uneori execuția corectă a
săriturii determinând modificări de tehnica execuției.
Dacă în situațiile legate de jucarea mingii este vorba de aspecte
asemănătoare pasului săltat, în cazul trecerii peste diferit e obstacole în joc
(evitarea atacului unui adversar, evitarea unei loviri, săritura peste un
coechipier căzut etc.) tehnica de execuție a mișcărilor se aseamănă cu pasul
sărit.
Elanul este, în funcție de situația de joc, 2 – 4 pași sau chiar mai mult.
Piciorul de bătaie se așează pe sol pe toată talpa. Impulsia este energică,

102 orientată oblic înainte și sus. Piciorul de bătaie termină impulsia întins
complet, după care se flexează puțin din articulația genunchiului.
Simultan cu extensia piciorului de băt aie piciorul opus oscilează
înainte și sus, îndoit din articulația genunchiului, cu coapsa la orizontală,
chiar peste, și gamba aproape perpendiculară pe sol.
Între coapse se realizează o depărtare în plan sagital iar impulsia
activă orientată oblic – înainte – sus face ca săritura să fie mai mult lungă
decât înaltă.
Trunchiul este ușor înclinat înainte. Brațele se mișcă alternativ sau
simultan stimulând impulsia și determinând o fază de zbor prelungită.
În funcție de situațiile din joc aterizarea se poa te face fie pe piciorul
de bătaie fie pe piciorul opus. Pentru că fazele de joc sunt imprevizibile
jucătorul trebuie să fie capabil să facă bătaia -desprindere atât cu dreptul cât și
cu stângul.

2.5.5. Mișcările înșelătoare
Prin mișcări înșelătoare se înț eleg, în general, mișcările executate de
jucător pentru a abate atenția adversarului de la adevărata sa intenție în
scopul obținerii unui avantaj tactic.
Mișcările înșelătoare pot fi executate cu oricare parte a corpului: cu
piciorul, cu trunchiul, cu bra țele, cu capul. Scopul final al acestora este
întotdeauna ceearea unor condiții favorabile pentru intrarea în posesia
balonului, pentru transmiterea sa ori pentru a scăpa de marcaj.
În esență mișcarea înșelătoare constă în a pune în acțiune o anumită
parte a corpului, care corespunde însă unei intenții secundare. Înainte de
pornirea mișcării executantul are în minte și acțiunea următoare, în direcția
opusă. Cel aflat în fața sa, în schimb, nu este pregătit și nu răspunde decât la
prima mișcare înșelătoare, și aceasta numai după trecerea intervalului de
reacție. Dacă acum, la momentul oportun, direcția primei mișcări este brusc
schimbată, adversarul nu numai că va observa cu întârziere această nouă
mișcare, dar mai are de învins și inerția căpătată în timpul executării primei
mișcări.
La fel se prezintă lucrurile și în cazul aplecării trunchiului cu intenția
de a-l înșela pe adversar. Jucătorul care inițiază mișcarea își apleacă trunchiul
într-o parte, fiind urmat de adversar. Adevărata intenție a jucătorului care are
inițiativa a fost însă, de la bun început, pornirea unei mișcări opuse, pe care
adversarul n -o mai poate urmări decât cu întârziere. Intervalul de timp între
executarea celor două mișcări este însă suficient pentru ca, datorită mișcării
înșelătoa re, inițiatorul să obțină o situație avantajoasă față de adversarul său.
Clasificarea elementului este foarte dificilă. Ipostazele de bază
(apărător – atacant ) din care pot fi executate mișcările înșelătoare sunt:

103 Mișcările înșelătoare ale apărătorilor au scopul de a -l face pe atacant
să-și schimbe intenția inițială și să creeze astfel o situație favorabilă fie
pentru deposedare fie pentru intercepție. Apărătorul simulează, de exemplu,
un atac brusc asupra atacantului, care se apropie cu mingea, dar în ult imul
moment își oprește pe neașteptate elanul. Este, de fapt, faza care în cadrul
deposedării se numește de tatonare și care -i permite apărătorului să -l întârzie
pe atacant și să -și ușureze condițiile de intrare în posesia mingii.
Apărătorii se folosesc ad eseori de aplecarea laterală a trunchiului
tocmai pentru a -l îndemna pe adversar să -i ocolească prin partea cealaltă.
Dacă adversarul încearcă să treacă prin partea lăsată liberă, apărătorul și -a
atins scopul, deoarece el era dinainte pregătit pentru o ase menea
eventualitate.
Portarul folosește și el mișcarea înșelătoare în scopuri tactice. Una din
situații este la executarea loviturii de pedeapsă atunci când își apleacă
trunchiul într -o parte simulând plecarea în acea direcție. Cu aceasta portarul
urmăreșt e să-l inducă în eroare pe executant sugerându -i să tragă în partea
opusă, lăsată liberă, el fiind pregătit dinainte pentru această eventualitate.
În duelurile unu la unu cu atacantul scăpat liber spre poartă, portarul
poate să -și aplece trunchiul lateral îndemnându -l pe jucător să șuteze în
partea opusă. Acolo el este, bineînțeles, pregătit să intervină.
Pentru a scăpa de sub supravegherea apărătorilor atacanții folosesc
frecvent mișcările înșelătoare. Una dintre acestea este startul fals realizat prin
execuția bruscă, din poziție statică, a unui pas lateral sugerând plecarea în
alergare pe direcția respectivă. După un pas însă el schimbă direcția alergării
pornind în direcția opusă. Mișcarea înșelătoare poate fi combinată și cu
aplecarea trunchiului spre p iciorul care pornește mișcarea.
Unul dintre procedeele cele mai eficiente de mișcare înșelătoare este
acela în care atacantul se îndreaptă în alergare către mingea care vine spre el
la firul ierbii ca și când ar avea de gând să intre în posesia ei sau s -o lovescă.
În ultima clipă el lasă să treacă mingea pe lângă el sau printre picioarele sale
realizând astfel o situație favorabilă pentru coechipierul său. Această mișcare
înșelătoare este de obicei eficientă în fața porții adverse în situații de
finalizare și presupune și o bună colaborare între coechipieri. Apărătorii își
îndreaptă atenția în special asupra atacantului care aleargă spre minge,
neglijându -i, în general, pe ceilalți.
Tehnica de execuție a mișcărilor înșelătoare are puternice influențe
person ale. Din această cauză ea este și greu de descris. Totuși unele principii
rămân valabile indiferent de executant. Astfel, la executarea unei mișcări
înșelătoare cu o anumită parte a corpului centrul de greutate nu trebuie
deplasat prea mult într -o anumită direcție, deoarece, în acest caz, pornirea
celei de -a doua mișcări ar fi îngreunată. Este mai bine ca centrul de greutate
să fie menținut, cu aproximație, în poziția sa inițială, mișcarea înșelătoare

104 limitându -se numai la deplasarea unei anumite părți a c orpului. De asemenea,
este bine ca centrul de greutate să fie coborât cât se poate de mult înainte de
pornirea mișcării în direcție opusă. Astfel se poate realiza mai rapid
schimbarea direcției mișcării.
Ca și în cazul tuturor fentelor timpul optim de cont inuare a acțiunii este
cel după dezechilibrarea adversarului. Dacă nu se profită oportun de acest
timp poziția se modifică, adversarul poate reveni și avantajul tactic se pierde.

2.5.6. Căderile
Potrivit F.I.F.A. “fotbalul este un sport de competiție, î n care contactul
fizic între jucători reprezintă un aspect normal și acceptabil.” În aceste
condiții lupta pentru balon, deposedările în care este folosită forța corporală
pot duce la căderi care să provoace în unele cazuri chiar accidentări.
Dacă în lite ratura de specialitate referitoare la tehnica jocului de fotbal
căderile nu sunt tratate special sau sunt numai amintite, în unele sporturi
există o anumită tehnică de cădere, specifică lor, care ar putea fi adaptată și
pentru instruirea fotbaliștilor.
Este vorba de plonjoanele de la volei, unele elemente de gimnastică
acrobatică și mai ales exercițiile din “școala căderii” specifică judoului.
Școala căderii impune respectarea câtorva reguli de bază (F. Frazzei, 1999):
– suprafața de contact la întâlnirea cu solul să fie cât mai mare. În cazul
căderilor prin rostogolire, contactul se face în mod succesiv de la un punct la
altul al corpului; forma curbată a corpului în cădere se realizează prin rulare
de la gambă și coapsă spre ceafă, adăugându -se aici lovit ura cu brațele pe
suprafața solului;
– cotul trebuie să se întindă, în așa fel încât întregul braț să întâlnească
solul pe orizontală. Căderea cu brațul întins perpendicular pe sol este
periculoasă;
– capul se menține flexat (cu bărbia în piept), pentru a feri regiunea
occipitală de contactul direct cu solul;
– unul dintre picioare (sau în unele cazuri amândouă) atenuează șocul
prin sprijinirea tălpii pe sol (fiind îndoit din genunchi).
Clasificarea diferitelor tipuri de căderi are drept criteriu sensul în care
se execută: înainte, înapoi sau pe o latură.
Căderea înainte
Se realizează prin amortizarea în brațe. În cădere brațele se întind
înainte, iar în momentul contactului cu solul ele se îndoaie din cot,
asemănător unui resort, musculatura cedând în mod p rogresiv. Palmele
aterizează pe sol orientate puțin spre interior.
Căderea pe spate
Se întâlnește în jocul de fotbal fie că jucătorul este dezechilibrat din
contactul cu adversarul, fie când lovește mingea prin forfecare.

105 În primul caz, după dezechilibrare , jucătorul va rula înapoi având
spatele încovoiat. Ambele brațe, întinse, lovesc solul pe toată lungimea lor.
Depărtarea dintre fiecare braț și trunchi cuprinde un unghi de aproximativ 300
(maximum 450). Izbirea solului se face într -un timp foarte scurt, retrăgând
imediat mâinile. Palmele se află în jos. Jucătorul își va menține bărbia lipită
de piept.
În cel de -al doilea caz, când mingea este lovită din săritură în cursul
căreia trenul inferior se află mai sus decât trenul superior, aterizarea se va
face pe omoplați. În acest fel regiunea sacro -coccigiană va fi ferită de
contactul direct cu solul. Capul se menține în flexie, brațele ajută aterizarea,
fiind depărtate la 450 față de corp și întinse.
Căderea pe o latură
În cazul căderilor laterale, capul se d uce cu bărbia în piept, piciorul din
partea căderii se ridică oblic înainte iar celălalt se flexează mult din genunchi
până șezuta se apropie de sol. Contactul cu solul se face progresiv cu coapsa,
șoldul și trunchiul. La contactul cu solul membrul superio r din partea căderii
execută bătaia fără să se depărteze prea mult de trunchi.

2.5.7. Rostogolirile
În unele situații, din cauza inerției, jucătorul cade înainte fiind nevoit să
execute o rostogolire. Un exemplu este cel în care conducând mingea în plin
elan este blocat de piciorul adversarului care se oprește chiar în dreptul
mingii. Fotbalistul va apleca trunchiul în față, spatele fiind încovoiat. Mâinile
se așează pe sol cu palmele orientate spre interior. După sprijinul mâinilor pe
sol urmează rularea pe ceafă și spate. În partea a doua a rulării genunchii se
îndoaie activ, călcâiele fiind trase sub corp și mișcarea se termină fie în
sprijin ghemuit fie în stând.
Rostogolirea înainte
Rostogolirea înainte este o rotare completă în plan sagital în care c orpul
trece succesiv de pe picioare, pe mâini, pe ceafă, spate (rotunjit), bazin și din
nou pe picioare (pe toată talpa). Jucătorul, plecând din stând, îndoaie
progresiv genunchii în stând ghemuit cu corpul ușor înclinat înainte. Se
împinge din picioare sp re înainte, se așează mâinile pe sol la înălțimea
umerilor și la o distanță corespunzătoare care să permită întinderea
picioarelor după împingere.
Greutatea corpului trece temporar pe brațe care se îndoaie imediat, se
așează ceafa pe sol, iar corpul rulea ză cu spatele rotunjit. În partea a doua a
rulării genunchii se îndoaie activ, călcâiele fiind trase sub corp, se apucă
gamba deasupra gleznelor, mărind astfel viteza de rotație a corpului.
Greșeli frecvente
– așezarea mâinilor pe sol prea aproape de linia p icioarelor;
– lipsa de împingere din brațe și picioare;

106 – sprijinul mâinilor înapoi la terminarea rostogolirii.
Utilizare
În cazurile când, fiind dezechilibrat înainte, jucătorul amortizează
contactul cu solul și este gata să participe la următoarea acțiune.
Rostogolirea înapoi
Din stând cu brațele sus, corpul se îndoaie înainte și se dezechilibrează
înapoi. Mâinile, așezându -se pe sol înaintea șezutei, amortizează căderea. În
momentul contactului șezutei cu solul, mâinile se duc energic la umeri și cu
coatele apropiate palmele se așează pe sol în dreptul capului. Se continuă
rularea accelerată prin îndoirea corpului din articulația coxo -femurală.
Picioarele ating solul cu vârfurile cât mai aproape de linia mâinilor, iar prin
împingerea energică din brațe centru l de greutate trece dincolo de sprijinul
mâinilor și ajunge în stând cu corpul îndoit. Corpul continuă mișcarea de
ridicare și se oprește în poziția stând.
Greșeli frecvente
– lipsa de așezare a mâinilor pe sol pentru amortizare;
– brațele rămân îndoite din cot, în loc să se întindă prin împingere și
din această cauză toată greutatea corpului rămâne pe ceafă și pe cap, cu
tendința de a cădea înapoi;
– lipsa de îndoire a trunchiului după împingerea din brațe, duce la
luarea contactului cu solul prea depa rte de mâini.
Utilizare
În toate cazurile când fiind dezechilibrat înapoi jucătorul trebuie să
amortizeze contactul cu solul și în același timp să fie gata să participe la
următoarea acțiune.

2.5.8. Ridicările
După fiecare cădere, determinată fie de lup ta pentru balon, fie de
plonjoane pentru jucarea mingii, jucătorul va căuta să fie în cel mai scurt
timp gata pentru continuarea acțiunii.
Ridicarea se va face prin sprijinirea pe palma mâinii aflată mai aproape
de pământ și prin ridicarea și sprijinul în genunchi. Prin lucrul brațelor și al
piciorului din spate (care împinge pe pingea) jucătorul se lansează în
alergare.

2.6. Elemente tehnice specifice jocului portarului
Portarul este singurul post dintr -o echipă de fotbal precizat în mod
expres de Legile jocului.
Sarcina principală a sa este apărarea porții și împiedicarea înscrierii
golurilor. În acest scop el se poate folosi și de mâini dar numai în propria
suprafață de pedeapsă. Datorită posibilității de a folosi mâinile, tehnica de joc
a portarului ar e unele caracteristici diferite de cea a jucătorului de câmp. În

107 literatura de specialitate sistematizarea tehnicii portarului prezintă abordări
diferite. Pentru uniformitate am preferat și de această dată clasificarea
existentă în Cursul de bază al Academ iei Naționale de Educație Fizică și
Sport ( I. Motroc și V. Cojocaru, 1991 ).
Procedeele tehnice ale portarului
La fel ca și în cazul elementelor tehnice cu mingea, cele specifice
jocului portarului, se concretizează prin mai multe procedee tehnice pe care
le enumerăm în rândurile următoare.
1.Poziția fundamentală
– înaltă;
– medie;
– joasă.
2.Deplasarea în teren
– porniri – opriri;
– cu pas adăugat;
– cu pas încrucișat;
– alergare înainte – înapoi (cu spatele) pe 10 -15m;
– schimbări de direcție din alergar e;
– întoarceri;
– sărituri pe unul sau pe două picioare, cu sau fără elan;
– căderi – ridicări (plonjon).
3.Prinderea mingii
– venită din față pe jos, fără plonjon;
– venită pe jos din lateral, fără plonjon;
– venită la înălțimea genunchiului, fără plonjo n;
– venită la înălțime abdomenului, fără plonjon;
– venită la înălțimea pieptului, fără plonjon;
– cu traiectorie înaltă, fără plonjon;
– venită pe jos din lateral, cu plonjon;
– cu traiectorie înaltă, cu plonjon.
4.Boxarea mingii
– de pe loc
– din săritu ră de pe loc – cu o mână; cu două mâini
– din săritură cu elan
-din plonjon
5.Devierea mingii
– de pe loc
– din săritură – cu o mână; cu două mâini
– din plonjon
6.Blocarea mingii
– la picior;
– din drop.

108 7.Repunerea mingii în joc cu mâna
– prin lansare de jos (ca la popice);
– prin aruncare pe deasupra umărului;
– prin lansare laterală (ca la disc);
– prin rotirea brațului (rotativ).
8.Repunerea mingii în joc cu piciorul
– de pe sol;
– de pe loc;
– din rostogolire;
– din demi -volé (drop);
– din volé (din mână).

2.6.1. Poziția fundamentală
Este un element tehnic specific acestui post. Este poziția care precede
intervenția asupra mingii. În literatura de specialitate o găsim definită și ca
poziție de bază (A. Csanadi, 19 58; Gh. Neța și C. Popovici, 1999; F. G.
Ocana, 2000 ) sau ca poziție de intervenție ( I. V. Ionescu, 1995 ). Poziția
fundamentală permite portarului “ realizarea de acțiuni tehnice succesive în
timpul meciului cu maximă eficacitate ” (F. G. Ocana, 2000 ). Ea e ste
particulară fiecărui portar având însă ca factor comun starea de atenție și
concentrare.
Portarul stă pe mijlocul porții, de obicei la 30 – 50 cm în fața liniei
acesteia, având picioarele ușor depărtate la nivelul umerilor, cu vârfurile
îndreptate sp re în afară, cu genunchii relativ îndoiți, cu segmentele ușor
flexate din articulațiile gleznelor, genunchilor, șoldurilor, cu spatele ușor
îndoit, deci cu tot corpul puțin arcuit în față.
Greutatea corpului este repartizată egal pe ambele picioare, dar c eva
mai accentuat lăsată pe partea din față a labelor picioarelor (pe pingea ).
Brațele lăsate în jos, pe lângă corp, flexate ușor din coate. Cotul trebuie să fie
în așa fel flexat, încât antebrațul să fie aproape orizontal, la înălțimea
șoldului. Palmele t rebuie să fie orientate în jos, iar privirea îndreptată spre
minge.
Poziția de “resort” din care portarul se pregătește pentru intervenție
permite declanșarea rapidă a acțiunii în vederea oricărui element tehnic.
Datorită poziției picioarelor el se află în tr-un echilibru stabil. Flexarea
genunchilor este neapărat necesară pentru luarea elanului. Poziția brațelor
este convenabilă, portarul putând să -și întindă brațele după minge cu ușurință
în oricare direcție.
În afară de poziția fundamentală clasică, descr isă mai sus, care ca
procedeu tehnic poate fi denumită poziție fundamentală medie mai deosebim
pe cele joasă și înaltă. În practică este greu de delimitat cu precizie unde se
termină, de exemplu, poziția fundamentală medie și unde începe cea joasă

109 sau de s tabilit dacă portarul, într -o anumită situație, a adoptat poziția medie
sau înaltă.
Greșeli frecvente :
– depărtarea exagerată a picioarelor în plan lateral;
– flexarea genunchilor insuficientă, poziția aproape în picioare;
– sprijin pe tălpi -călcâie.
Utilizare tactică :
– poziția din care portarul poate interveni eficient asupra mingii.

2.6.2. Deplasările în teren
Rareori se întâmplă ca portarul să stea timp îndelungat în poziția
fundamentală și acest lucru se întâlnește mai ales atunci când se execută o
lovitură liberă sau o lovitură de pedeapsă. În timpul desfășurării jocului el își
schimbă poziția în poartă, în funcție de locul mingii sau de fazele de joc.
Deplasările în teren fac parte din tehnica portarului fără minge și cu ajutorul
lor se r ealizează atât acționarea asupra mingii cât și plasamentul.
În deplasarea frontală (înainte -înapoi ) alergarea sa nu este diferită de a
jucătorului de câmp.
Deplasările se fac în următoarele scopuri:
– micșorarea unghiului de șut al adversarului ;
– ca fază care precede acțiuni tehnice defensive : ieșiri, respingeri,
degajări;
– ca acțiune tactică : urcare în linia defensivă, retragere defensivă ;
– ca fază care precede alte acțiuni de joc: repunerea mingii în joc,
lansare cu piciorul sau cu mâna, cond ucerea mingii.
În deplasarea laterală (stânga -dreapta) mișcarea sa este specifică și în
timpul ei portarul are întotdeauna fața la minge.
Alergarea laterală cu pași adăugați se realizează prin apropierea și
depărtarea picioarelor. Plecând cu piciorul dins pre direcția deplasării,
portarul îl apropie apoi pe celălalt, mișcarea repetându -se. Poziția în
ansamblu este cea fundamentală, cu trunchiul ușor aplecat și brațele lateral,
înainte. Contactul cu solul se face pe partea anterioară a labei piciorului și
mai mult pe partea sa internă. Amortizarea se efectuează prin jocul suplu al
articulațiilor, mai ales a gleznei și genunchiului.
Centrul de greutate urmează o linie cât mai orizontală, fără devieri prea
mari. Tălpile picioarelor rămân apropiate de sol, într -o mișcare razantă, ca la
o alunecare pe laterală.
Pașii laterali nu trebuie să fie prea lungi. În acest fel, greutatea corpului
poate fi trecută mai ușor de pe un picior pe altul.
Mai rar se întâlnește în jocul portarului deplasarea laterală realizată prin
pași încrucișați. Procedeul presupune încrucișarea succesivă a piciorului

110 drept peste cel stâng sau invers. Și în acest caz se impune evitarea unor
salturi pe verticală, pașii fiind razanți.
Deplasarea laterală are ca obiective:
– pentru a se orienta fa ță de minge în cazul când aceasta are traiectoria
paralelă cu linia porții ;
– luarea poziției în vederea unei acțiuni tehnice de apărare : prinderea,
blocarea sau devierea mingii;
– micșorarea unghiului de șut al adversarului .
Greșeli frecvente :
– nu se apreciază corect distanța până la minge;
– nu se apreciază corect traiectoria mingii;
– pașii sunt înalți și centrul de greutate prezintă devieri mari în plan
vertical;
– deplasarea se face cu pași mari – care nu permit efectuarea rapidă a
schimbărilor de direcție.
Utilizare tactică :
– contribuie la rezolvarea în condiții optime a celorlalte elemente
tehnice, cu mingea, din jocul portarului (prindere, boxare, deviere etc.).

2.6.3. Prinderea mingii
Prinderea mingii este unul din elementele de ba ză ale tehnicii
portarului. Siguranța în prinderea mingii ridică în mare măsură valoarea
randamentului portarului. O condiție de bază a prinderii mingii este
interpunerea unui obstacol corespunzător în drumul mingii. Trebuie să
interpunem ambele palme în fața mingii care vine încât ele pe de o parte să
oprească mingea din drumul ei și în același timp să reducă forța cu care este
transmisă.
Oprirea mingii cu mâinile este posibilă când formăm din ambele palme
un coș pe care -l așezăm în drumul mingii. Deg etele trebuie să fie depărtate,
relaxate astfel ca ele să cuprindă balonul. Trebuie avut grijă ca palma să
formeze un obstacol direct față de minge și să nu atingă mingea lateral, nici
în partea ei superioară sau inferioară. În timpul prinderii, cele două palme
trebuie să fie destul de apropiate una de alta, pentru ca balonul venit cu
putere să nu poată trece printre ele.
Prinderea mingii, ca element tehnic de bază al portarului, se
concretizează în numeroase procedee determinate de mai mulți factori dintre
care cel mai important este traiectoria mingii. Pot fi :
– mingi pe sus;
– mingi cu boltă;
– mingi la semiînălțime;
– mingi pe jos;
– mingi ricoșate.

111 Traiectoria de sosire a mingii determină astfel procedeele de bază ale
prinderii :
– prinderea mingilor joase;
– prindere a mingilor la semiînălțime;
– prinderea mingilor înalte.
Prinderea mingilor joase se poate realiza și ea prin mai multe
procedee.
Prinderea mingii cu picioarele paralele și întinse
La mingile care vin pe jos și direct din față portarul are poziția
fundamenta lă ușor modificată, picioarele fiind apropiate ( 10 – 12 cm ) și
întinse. Din această poziție el își îndoaie trunchiul înainte iar brațele, ținute
aproape paralel, sunt întinse în fața picioarelor spre pământ, astfel ca
vârfurile degetelor să atingă aproape solul. Palmele sunt apropiate una de
cealaltă, încât marginile exterioare dinspre degetele mici aproape că se ating.
Cele două brațe formează astfel în fața mingii un obstacol, asemănător unei
șine. După ce atinge degetele, respectiv palmele, datorită pute rii cu care vine,
mingea se rostogolește în sus de -a lungul antebrațelor. În același timp ridicăm
trunchiul. Prin flexarea coatelor facem ca mingea să se rostogolească de -a
lungul brațelor până la torace, iar aici îi blocăm drumul prin acoperirea
mingii cu antebrațele. Mingea ajunge deci în “cuibul” format de torace, brațe,
antebrațe și palme.
Până la conducerea mingii în sus de -a lungul brațelor, privirea este
îndreptată spre minge. În momentul în care am blocat mingea cu antebrațul,
îndreptând trunchiul, privirea se mută spre terenul de joc.
Greșeli frecvente:
– se îndoaie genunchii înainte ceea ce provoacă ricoșarea mingii;
– picioarele nu sunt apropiate și mingea poate trece printre ele;
– coatele desfăcute la aducerea mingii la piept, cu scăparea ei.
Utilizare tactică:
– portarul intră în posesia mingii în deplină siguranță și ulterior o
poate repune în joc cu rapiditate.
Prinderea mingii cu îndoirea unui genunchi
Procedeul este folosit mai ales de portarii cu o mobilitate coxo –
femurală mai red usă. Rolul trunchiului și al brațelor este aproape identic cu
cel descris la procedeul anterior, deosebirea constând în poziția și dinamica
picioarelor. Greutatea corpului este trecută aproape în întregime asupra
piciorului de sprijin flexat puternic din g enunchi. Celălalt picior rămâne
înapoia trunchiului, îndoit din genunchi până aproape de sol, răsucit lateral și
așezat în apropierea genunchiului piciorului de sprijin. Gamba sa, răsucită
lateral, blochează drumul mingii spre poartă. Brațele întinse înain te între cele
două picioare întâmpină mingea și o conduc de -a lungul palmelor și
antebrațelor spre torace mingea fiind prinsă ca într -un cuib. După ce mingea

112 este controlată portarul se ridică și privirea sa se îndreaptă spre teren. La
prinderea mingii cu îndoirea unui genunchi trebuie să avem grijă ca gamba
piciorului de sprijin și genunchiul celuilalt picior să fie apropiate. În cazul
unei greșeli de prindere, în drumul mingii mai apare astfel un obstacol.
Greșeli frecvente :
Cea mai frecventă greșală la acest procedeu este poziția neparalelă a
antebrațelor. Coatele sunt mai depărtate decât palmele și în consecință brațele
nu pot “închide” mingea în siguranță. Balonul se love ște de pieptul portarului
și ricoșând, poate să alunece prin deschizătura celor do uă coate.
Mai rar se întâmplă ca genunchiul care se îndoaie să fie mai ridicat
decât înălțimea la care vine mingea. În acest caz, drumul mingii nu mai este
blocat de un al doilea obstacol și mingea, scăpată din mâna portarului, poate
ajunge în plasă.
Utilizare tactică :
Ca și la procedeul anterior, prezența unui obstacol suplimentar în calea
mingii, crește siguranța în intervenție.
Prinderea mingilor la semiînălțime
Mingile la semiînălțime au o înălțime convențional cuprinsă între
nivelul genunchiului și al capului portarului. Reținerea balonului este mult
ușurată de prezența pieptului sau a abdomenului care ajută amortizarea.
Prinderea mingii venită la înălțimea abdomenului
La apropierea mingii, genunchii se flexează iar trunchiul se apleacă
înainte. Brațe le se flexează de la cot, palmele orientate spre interior. Când
mingea atinge corpul în regiunea abdominală se produce o retragere a
abdomenului necesară amortizării mingii. Pieptul vine deasupra mingii și
împreună cu coatele și palmele formează o cavitate de unde mingea nu poate
ricoșa.
Prinderea mingii venită la înălțimea pieptului
Portarul este a șezat în poziție fundamentală sau cu un picior înaintea
celuilalt, astfel ca greutatea corpului să fie trecută în mare parte asupra
piciorului aflat în față. Amb ele picioare sunt flexate din genunchi, iar
genunchii cât mai apropiați.
Trunchiul este puțin aplecat înainte, brațele îndoite din coate, sunt
întinse înainte, iar palmele îndreptate în sus. Mingea ia contact cu palmele și
cu antebrațele și se rostogolește de-a lungul lor întâlnind toracele. Înainte ca
mingea să să ia contact cu suprafața toracelui, antebrațele și palmele se ridică
brusc din coate și strâng balonul la piept.
În momentul contactului cu pieptul, greutatea corpului este trecută de
pe piciorul din față asupra piciorului din spate. Prin aceasta, suprafața de
izbire, aflată în fața mingii cedează, amortizând viteza cu care vine balonul.
Prinderea mingii venită la înălțimea capului

113 Din poziția fundamentală ridicăm brațele flexate din coate în fața liniei
toracelui, cu palmele îndreptate înainte. Degetele mari și arătătoarele
mâinilor sunt apropiate. Poziția picioarelor este cea de la poziția
fundamentală, dar trunchiul este ținut aproape complet vertical. În momentul
în care mingea se izbește de pa lme, mâinile și brațele sunt duse puțin înapoi
din articulația mâinii, respectiv din coate și umeri. Astfel puterea cu care vine
balonul este frânată. Dacă cedarea se face cu o viteză corespunzătoare,
mingea se va opri în cuibul format de palme și degete. Pentru mai multă
siguranță, mingea va fi dusă apoi în fața pieptului. Mișcarea se execută în așa
fel încât palmele, slăbind strânsoarea, lasă să cadă balonul în cuibul format
între timp de anteb rațe și torace și acoperit de sus de cele două palme.
Greșeli frecvente la prinderea mingilor semiînalte :
La prinderea la piept antebrațele închid cu întârziere astfel că mingea
ricoșază din torace. Portarul așteaptă mingea cu toracele bombat. Lovindu -se
de o suprafață relativ rigidă, balonul ricoșază mai puternic ș i mai repede,
scăpând din mâini. La prinderea la piept, coatele se țin depărtate prin spațiul
liber dinspre abdomen mingea scăpând în jos.
Prinderea mingilor înalte
În cazul baloanelor care vin la o înălțime mai mare decât înălțimea
capului atenția portaru lui trebuie să fie mărită, pentru că în spatele mâinilor
nu mai este, ca în cazul procedeelor anterioare, nici o suprafață care să
blocheze drumul mingii. Mingile înalte pot fi prinse din poziție statică sau
din săritură. Dacă mingea zboa ră la o asemenea înălțime, încât poate fi prinsă
și din poziție statică, portarul va sta cu picioarele ușor depărtate, unul înaintea
celuilalt, trecând greutatea corpului pe piciorul aflat în față. Genunchii ușor
flexați asigură menținerea unui echilibru s tabil. Brațele, puțin flexate din
coate, sunt ridicate oblic deasupra capului și întinse în sus. Palmele apropiate
sunt întinse înainte. Degetele mâinilor sunt ușor răsfirate, iar degetele mari
aproape că se ating.
Atacul la minge se face cu ambele mâini s pre sus și înainte. Poziția de
plecare a mâinilor este cu coatele îndoite, apoi în continuă extensie până la
întinderea completă în momentul prinderii.
Pe acest traseu, palmele cu degetele desfăcute, se apropie una de alta
formând un paravan în drumul min gii care sosește.
Priza este momentul principal al prinderii. Ea se face în “cuibul” format
de cele două palme. Condiția principală a prizei este acoperirea posterioară a
mingii, adică formarea acelui cuib -paravan, cu ajutorul palmelor, având
degetele răsf irate și degetele mari apropiate.
La contactul cu mingea are loc o ușoară amortizare a vitezei sale de
sosire. Ea se realizează atât prin retragerea brațelor cât și prin trecerea
greutății corpului pe piciorul din spate. Brațele vor fi cu coatele spre cor p,
această poziție favorizând acoperirea completă cu mâinile și degetele a

114 mingii. Mingea este urmărită cu privirea până la prinderea ei. După prindere
urmează asigurarea mingii, realizată în același mod ca și la prinderea
mingilor semiînalte. Astfel, palm ele, slăbesc strânsoarea și lasă să cadă
balonul în cuibul format între timp de antebrațe și torace și acoperit de sus de
cele două palme.
În cazul unor lovituri foarte puternice prinderea mingilor înalte este
destul de riscantă, mai ales că în spatele pal melor nu mai există nici o
suprafață de oprire. Pentru a evita surprizele, portarii nu caută cu orice preț să
prindă mingea.
Dacă nu se află adversari în apropiere, ei ating mingea mai întâi cu
supafața palmelor împreunate, pentru ca ea să cadă la pământ și abia pe urmă
o prind cu mâna.
Dacă mingea nu poate fi prinsă din poziție statică, ea trebuie prinsă din
săritură. Execuția este similară cu prinderea mingii din poziție statică.
Săritura poate fi executată cu un singur picior sau cu ambele picioare,
acest lucru fiind în funcție de înălțimea care trebuie atinsă și mai ales de locul
de care dispunem pentru executarea săriturii cu elan.
Elanul este, în funcție de situația de joc, de 2 – 4 pași sau chiar mai
mult. Piciorul de bătaie se așează pe sol pe toat ă talpa. Impulsia este energică,
orientată oblic înainte și sus. Piciorul de bătaie termină impulsia întins
complet, după care se flexează puțin din articulația genunchiului.
Simultan cu extensia piciorului de bătaie piciorul opus oscilează
înainte și sus , îndoit din articulația genunchiului, cu coapsa la orizontală,
chiar peste, și gamba aproape perpendiculară pe sol.
Trunchiul este drept, brațele ridicate prin înainte sus vin în
întâmpinarea mingii.
În funcție de situațiile din joc aterizarea se poate face fie pe piciorul
de bătaie fie pe ambele picioare. Pentru amortizarea căderii, în momentul
aterizării genunchii sunt ușor flexați.
Greșeli frecvente :
– atacul la mingea înaltă cu brațele și coatele desfăcute;
– priză fără acoperire posterioară a mingii, cu ajutorul degetelor;
– priză fără amortizare, cu scăparea mingii din mână;
– aducerea mingii la piept cu coatele desfăcute și scăparea ei.

2.6.4. Boxarea mingii
Nu întotdeauna portarul are posibilitatea să prindă mingea. Adeseori se
poate produce o aglomerare în fața porții care nu permite alegerea poziției
celei mai potrivite pentru prinderea mingii. Uneori portarul sare cu mai mulți
jucători în același timp după minge și din această cauză prinderea nu oferă
destulă siguranță. Prinderea mingii nu este sigură nici atunci când jocul se

115 dispută în condiții de ploaie și balonul devine alunecos. În toate aceste cazuri
mijlocul cel mai eficient de intervenție a portarului este boxarea mingii.
Boxarea este o respingere a mingii în teren ( mai ra r în afara terenului )
cu ajutorul pumnului sau pumnilor. Boxarea se face asupra mingilor cu
traiectorie înaltă și uneori semiînaltă.
Boxarea este un mijloc de apărare cu o eficacitate relativ redusă. Pe de
o parte datorită suprafeței mici de lovire care d etermină o lovire nesigură. Pe
de altă parte, pentru că după atingerea cu pumnul ( pumnii ) mingea ajunge de
cele mai multe ori înapoi în terenul de joc. Dacă portarul cade sau se
dezechilibrează după intervenție el are cel puțin un moment în care nu poate
interveni. De aceea tactica elementului recomandă ca mingea să fie boxată
înspre părțile mai libere ale terenului, cât mai departe de poartă și pe cât
posibil în partea opusă celei din care ea a venit.
Procedeele elementului sunt :
– boxarea cu un singur pumn;
– boxarea cu ambii pumni apropiați.
Ambele procedee se realizează în aproape toate cazurile din săritură.
De obicei săritura se face cu bătaie pe un singur picior dar sunt și situații
(aglomerație mare în fața porții) în care bătaia se face pe ambele picioa re.
Boxarea mingii se compune din următoarele mișcări :
– elanul ;
– bătaia -desprinderea;
– zborul și boxarea propriu -zisă;
– aterizarea.
Nu întotdeauna se dispune de loc și timp pentru efectuarea elanului.
Distanța elanului depinde de direcția și viteza mingii care vine spre poartă.
Portarul trebuie să fie atent la jucătorii care îl pot incomoda în mișcările sale.
Ultimul pas de alergare trebuie să fie mai lung, iar centrul de greutate va fi
coborât.
Piciorul de bătaie se așează pe sol activ, pe toată talpa, după c are
execută o rulare completă, călcâi -talpă -vârf, terminând impulsia pe vârf întins
din articulația genunchiului. Acțiunea piciorului de bătaie este însoțită la
desprindere de avântarea piciorului opus cu coapsa la orizontală, flexat din
articulația genunc hiului. Ridicarea genunchiului are și rolul de a -l proteja pe
portar la contactul cu adversarii, mai ales dacă el nu se află în suprafața de
protecție.
Înălțarea este ajutată și de mișcarea brațelor care se ridică prin înainte
sus. În timpul zborului pum nii se alătură unul de celălalt. Brațele aduse în
fața corpului și flexate din coate, se ridică deasupra capului, în direcția mingii
care vine. La contactul cu balonul brațele se întind brusc din coate și pumnii
lovesc cu putere mingea.

116 Pentru realizarea s uprafeței de lovire pumnii strânși sunt alăturați în așa
fel ca falangele proximale ale degetelor să formeze o suprafață plană.
Aterizarea se face pe ambele picioare și pentru amortizarea ei
genunchii se vor îndoi ușor. Portarul va reveni cât mai curând î n poziția
fundamentală fiind gata să intervină din nou.
Pentru siguranța și eficacitatea boxării se folosesc ambii pumni. În
situația în care portarul nu are loc sau nu poate atinge mingea cu ambele
mâini boxarea se poate face și cu o singură mână. În aces t caz suprafața de
lovire va fi suprafața formată de falangele proximale ale degetelor. Datorită
suprafeței mici dirijarea mingii este mai nesigură în acest caz dar se poate
ajunge mai ușor la balon.
Greșeli frecvente :
– lipsa de coordonare între elan, mișcarea brațelor și lovirea mingii;
– acționarea asupra mingii cu coatele flexate;
– boxarea mingii în aceeași direcție din care a venit ;
– coatele trebuie întinse printr -o mișcare bruscă în momentul lovirii
mingii. Mulți portari lovesc mingea în timpul când brațele sunt complet
întinse, folosind deci pentru trimiterea mingii la distanță numai forța elanului
și a săriturii care de multe ori nu este suficientă.
Utilizare tactică :
– procedeul este folosit frecent în suprafața de poartă atunci c ând
numărul jucătorilor care iau parte la acțiune este mare, iar prinderea mingii
nu prezintă siguranță. În situațiile în care nu există nici ofsaid în prima fază
(lovitură de la colț, aruncare de la margine ) prinderea mingii este îngreunată
de aglomerarea jucătorilor.

2.6.5.Devierea mingii
Este elementul tehnic cu ajutorul căruia este schimbată traiectoria
mingii fără ca aceasta să fie controlată. Noua traiectorie este consecința
contactului portar – minge ( F. G. Ocana, 2000 ).
După segmenele care sunt imp licate deosebim:
– devierea mingii cu mâna, în cazul căreia intră în contact cu balonul
brațul, antebrațul sau mâna;
– devierea mingii cu piciorul, în cazul căreia intră în contact cu
balonul membrul inferior.
Din punct de vedere tactic se recomandă ca atunci când portarul este în
luptă cu unul sau mai mulți adversari să folosească devierea. De asemenea în
cazul partidelor disputate pe ploaie, când mingea devine alunecoasă devierea
este eficientă.
În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se așează în așa fel încât
palma să fie pe direcția mingii, iar în urma contactului balonul să fie trimis
(deviat) peste bara transversală sau pe lângă stâlpii porții. Contactul cu

117 mingea trebuie executat cu cel puțin 20 – 30 cm înaintea liniei porții,
deoarece în caz contrar mingea poate intra pe sub bara transversală.
Execuția cu două mâini prezintă o siguranță mai mare și se folosește în
mod special la mingile șutate violent din față pe când execuția cu o singură
mână favorizează luarea unei înălțimi cât mai mari și se folosește la devierea
mingilor venite spre părțile laterale ale porții. Pentru executarea procedeului
portarul se va folosi de brațul din direcția plonjonului.
Greșeli frecvente :
– executarea devierii mingii cu brațul opus celui de pe partea căruia
vine mingea;
– în momentul contactului cu mingea palma nu are forța necesară de a
schimba direcția mingii consecință a aprecierii greșite a vitezei cu care vine
mingea.
Utilizare tactică :
– atunci când mingea nu poate fi prinsă; este o intervenție de ulti m
moment pentru a evita intrarea mingii în poartă.

2.6.6. Blocarea mingii
Blocarea mingii este elementul tehnic prin care portarul oprește
complet balonul cu un singur gest, reducând de fapt viteza mingii la contactul
cu pieptul și reținând -o cu ajutorul antebrațelor și al mâinilor, sub corpul său
(V. Folgueira, 1987 citat de F. G. Ocana, 2000).
Există două tipuri de blocare a mingii:
Blocarea la înălțime medie, se realizează atunci când mingea vine la o
înălțime situată între linia superioară a șoldurilor și umeri.
Blocarea cu plonjon, cea în care, portarul, efectuând elementul tehnic
intră în contact cu terenul cu toată suprafața corpului cu excepția tălpilor.
Este și situația în care portarul se opune atacantului scăpat singur spre poartă.
Se realizează în cele mai multe cazuri prin plonjonul la picioarele
adversarului care se pregătește să finalizeze și are două procedee concrete de
execuție:
– plonjonul longitudinal;
– plonjonul transversal.
Plonjonul longitudinal sau direct la minge și la piciorul atacant ului are
următoarele faze :
– ieșirea din poartă și îndreptarea către atacantul cu mingea;
– bătaie pe un picior cu proiecție înainte;
– zbor cu mâinile înainte – întinse spre minge;
– aterizare pe mâinile care prind mingea;
– interpunerea corpului între minge și ata cant;
– protejarea mingii și redresare.

118 Plonjonul transversal se face asupra atacantului cu mingea, într -o
poziție menită să bareze trasul la poartă al acestuia. Portarul plonjează cu
capul și mâinile spre partea laterală în care anticipează șutul, asigurând u-se
cu ajutorul picioarelor întinse de protejarea părții opuse.
Atunci când este posibil portarul se va culca perpendicular pe drumul
atacantului advers care se îndreaptă spre poartă, cât mai aproape de el,
interpunând astfel în drumul mingii un obstacol mare reprezentat de corpul
său și închizând unghiul de șut. Blocarea mingii permite oprirea completă a
balonului cu o singură acțiune. Se deosebește de alte elemente tehnice prin
folosirea pieptului ca suprafață principală de contact cu mingea.
Caracteris ticile principale ale blocării mingii sunt :
– siguranța, procentajul de reușită fiind superior altor elemente
tehnice;
– intrarea în posesia balonului într -o poziție care permite o acțiune
ulterioară ofensivă (declanșarea contraatacului);
– elementu l se realizează în principal printr -o deplasare înainte.
Greșeli frecvente :
– o greșală întâlnită la foarte mulți portari este efectuarea blocării
mingii în poziție statică; portarul așteaptă ca mingea să vină sub corpul său în
loc să se îndrepte el spr e ea;
– o altă greșală se referă la poziția capului în momentul contactului cu
balonul: acesta trebuie să fie puțin înclinat spre minge, ușurând astfel
prinderea ei.
Utilizare tactică:
– la intrarea în posesia mingii care vine la înălțime medie sau joasă în
condiții de maximă siguranță.

2.6.7. Respingerea mingii
Chiar dacă prinderea mingii este cel mai sigur element tehnic pentru
apărare folosirea sa nu este întotdeauna posibilă. De multe ori lipsește timpul
necesar pentru pregătire, alteori mingea se af lă la o distanță atât de mică încât
prinderea ei este o imposibilitate fizică. Sunt situații în care prinderea nu se
poate face în condiții de deplină siguranță: teren alunecos, aglomerație în fața
porții etc.
În toate aceste cazuri este indicată respinger ea mingii. Respingerea
mingii este un element tehnic realizat în principal cu mâna, dar el se poate
face și cu oricare parte a corpului, mai ales cu piciorul.
Terminologic, respingerea , reprezintă intervenția asupra mingii soldată
cu ricoșarea acesteia în teren sau în afara lui, după ce portarul i -a opus în
cale un plan rigid.
Respingerea are loc din poziție fundamentală, din săritură, din plonjon
și din alte foarte multe poziții intermediare. Ea este o intervenție de ultim

119 moment și se întâmplă atunci c ând portarul nu poate sau nu este indicat să
încerce prinderea.
Respingerea mingii este elementul tehnic prin care portarul realizează
schimbarea traiectoriei mingii trimițând -o într -o direcție opusă celei din care
a venit, dar fără a reuși să intre în pos esia ei (F. G. Ocana, 2000). Din punct
de vedere tactic este indicat ca respingerea să se facă înspre părțile laterale și
de asemenea în cazul în care mingea a devenit alunecoasă este mai bine ca
asupra baloanelor dificile să se intervină prin respingere. Din punctul de
vedere al segmentelor care realizează acțiunea deosebim :
Respingerea cu mâna : este aceea în care segmentul care intră în contact
cu mingea este mâna (mâinile) sau pumnul (pumnii). În cazul respingerii cu
palmele celelalte segmente ale corpul ui acționează conform biomecanicii
prinderii sau plonjonului. Respingerea se face cu două mâini (mai rar cu una),
sincronizând mișcarea de ridicare explozivă a brațelor cu cea de opunere a
palmelor deschise mingii.
Respingerea din plonjon : este aceea în ca drul căreia portarul, pentru
realizarea elementului, intră în contact cu terenul cu oricare din suprafețele
corpului cu excepția tălpilor.
Respingerea cu piciorul : este aceea în care segmentul care intră în
contact cu mingea este reprezentat de membrul inf erior.
O analiză a respingerii din plonjon ne arată faptul că ea este precedată
de două tipuri de deplasare:
– deplasare înainte , atunci când balonul este trimis de adversar din
zona centrală a terenului, în suprafața de pedeapsă: mingea trebuie trimisă
spre zonele laterale ale terenului;
– deplasare laterală , atunci când balonul este trimis din zonele laterale
ale terenului, iar portarul va dirija mingea lung spre zona centrală.
În cazul respingerii cu piciorul execuția se face prin fandare
asemănătoar e elementului specific portarului de la handbal. Din poziție
fundamentală are loc împingerea energică din piciorul de sprijin, trecerea
bruscă a centrului de greutate de pe acest picior pe celălalt, care cu coapsa
ridicată activ și cu gamba pendulată later al, cu vârful piciorului orientat în
aceeași direcție, pășește mult în întâmpinarea mingii. În cazul utilizării pentru
respingere a altor segmente portarul acționează reflex și spontan.
Greșeli frecvente :
– respingerea mingii când portarul este situat ch iar pe linia porții. În
acest caz mingea poate ajunge ușor în plasă și de aceea este bine ca portarul
să se plaseze cu 20 – 30 cm înaintea liniei porții ;
– revenirea greoaie în poziție fundamentală după respingerea mingii ;
– respingerea mingii pe cent ru unde pericolul ca ea să fie din nou
reluată spre poartă este foarte mare.
Utilizare tactică :

120 – în cazul în care prinderea mingii nu este posibilă sau nu este
indicată ;
– în cazul unor șuturi surprinzătoare, din apropiere, la care portarul nu
poate re acționa decât reflex.

2.6.8.Repunerea mingii în joc
Exprimarea, deși des utilizată în literatura de specialitate ( I. Motroc, V.
Cojocaru, 1991 ; I. Motroc, 1994; I. V. Ionescu, 1995 ; Șt. Miu, F. Velea,
2002), este improprie pentru că repunerea în joc presu pune că mingea a ieșit
din joc. De cele mai multe ori mingea este în joc fie că îi este trimisă
portarului de un coechipier și acesta este obligat s -o degajeze cu piciorul, fie
că portarul controlează mingea cu mâinile și se pregătește s -o transmită spre
un coechipier demarcat. Numai în cazul executării de către portar a unei
lovituri libere sau a unei lovituri de la poartă este vorba de o repunere
propriu -zisă a mingii în joc. Iată de ce – transmiterea mingii – ar defini mai
exact conținutul elementului pe care îl prezentăm în rândurile următoare.
Trei obiective pot fi menționate în cazul transmiterii mingii:
– precizia ;
– distanța;
– ambele (precizia și distanța ).
Transmiterea mingii cu mâna
Se folose ște atunci când portarul a prins mingea și o controlează.
Aruncarea cu mâna asigură promptitudine, rapiditate și precizie în circulația
mingii începând chiar din propria suprafață de pedeapsă.Cerințele tactice ale
aruncărilor cu mâna sunt:
– aruncările să se facă înspre zonele libere și laterale ;
– aruncările să nu fie “telefonate”;
– aruncările să fie în direcția de alergare a coechipierului;
– aruncarea să aibă precizia și claritatea care să îi permită jucătorului
preluarea mingii fără mișcări inutile.
Se pot folosi următoarele modalități de aruncare a mingii cu m âna:
– aruncarea pe jos, prin lansare – ca la popice;
– aruncarea pe sus.
Aruncarea mingii prin lansare de jos – ca la popice
Mingea este ținută cu ambele mâini la înălțimea șoldului. Ea este
sprijinită în partea sa inferioară de palma mâinii care execută ar uncarea, în
partea dinapoi de suprafața interioară a antebrațului, iar în partea ei
superioară de palma mâinii opuse. Degetele sunt ușor depărtate.
Aruncarea mingii pe jos începe prin executarea unui pas înainte cu
piciorul opus mâinii care execută mișcare a. Ținând mingea în mână, o ducem
puțin înapoi spre spatele corpului. Cotul se întinde complet. În această clipă

121 mâna cealaltă nu mai sprijină mingea ci este dusă în fața corpului. Trunchiul
este puternic aplecat înainte.
La începutul pendulării înainte a brațului care execută aruncarea,
greutatea corpului este trecută treptat de pe piciorul aflat în spate asupra
piciorului din față. Mișcarea mâinii se accelerează brusc. Dăm drumul mingii
în momentul în care brațul, aproape întins, se află într -o poziție ve rticală.
Antebrațul și mâna însoțesc mingea din articulație. Apoi cotul este îndoit și
antebrațul ridicat brusc în sus. În acest fel se asigură menținerea direcției
dorite și creșterea puterii mingii. Privirea urmărește coechipierul căruia îi este
adresat balonul.
Prin folosirea acestui procedeu coechipierul căruia îi este adresat
balonul poate prelua ușor, cu minimum de efort.
Greșeli frecvente :
Atunci când se dă drumul prea târziu mingii din mână aceasta va
descrie în mod inutil o traiectorie ușor arcuit ă. Dacă, în schimb, mingea este
eliberată prea repede ea va sări îngreunând preluarea.
Utilizare tactică :
– în situații de teren bun (neted) când pe traseul de transmitere nu
există pericol de intercepție a mingii;
– transmiterea mingii la distanțe m ici.
Aruncarea azvârlită pe deasupra umărului – ca la handbal
Este procedeul cel mai des utilizat de către portari. Mingea este ținută
în mâna care execută aruncarea, ridicată cam la înălțimea capului. Ea este
sprijinită dinapoi de degetele ușor desfăcute, respectiv de palma mâinii, mâna
opusă sprijinind partea inferioară și laterală. În momentul ridicării mingii la
înălțimea și în spatele capului, greutatea corpului se află pe piciorul din spate.
Mișcarea de aruncare pornește de la brațul de execuție. Pici orul opus
este sprijinit înainte, de sol. În momentul ridicării spre spate a mingii, mâna
opusă părăsește balonul și rămâne în poziție relaxată în fața toracelui. Brațul
care execută aruncarea este dus acum înainte și în același timp antebrațul este
zvâcni t înainte și în jos. Înainte de aruncare, printr -o încordare puternică a
articulației mâinii, se mai dă mingii un ultim impuls, asigurându -se prin
aceasta direcția precisă a aruncării. În clipa aruncării mingii greutatea
corpului trece asupra piciorului di n față, iar în timpul “însoțirii”, datorită
avântului, piciorul din spate este trecut în față executându -se un pas înainte.
Dacă vrem să mărim puterea și distanța aruncării, vom răsuci șoldul, în
momentul zvâcnirii, spre direcția aruncării.
Greșeli frecve nte:
Greșelile cele mai des întâlnite sunt cele legate de ținerea incorectă a
mingii. În clipa aruncării, degetele și palma, în loc să sprijine mingea
dinapoia ei, o sprijină de jos. În consecință, nu se transmite mingii întreaga

122 forță a aruncării. Palma alunecă înainte pe suprafața inferioară a mingii și
distanța aruncării scade.
Este o greșală și faptul că, în timpul luării elanului cu brațul care
execută aruncarea, mingea este dusă prea mult în spate față de linia capului.
Mingea fiind prea departe de c orp, portarul poate fi surprins de un atac al
adversarului care îl poate deposeda printr -o ușoară lovitură cu capul.
Utilizare tactică :
– transmiterea mingii atunci când între portar și coechipieri se află un
jucător advers;
– în transmiterea mingii l a distanțe medii.
Transmiterea mingii cu piciorul
Lovirea mingii cu piciorul a devenit cel mai utilizat element tehnic al
portarului.
Modificarea regulamentului, care a stabilit, din 1992, că portarul nu
mai are voie să atingă mingea cu mâinile atunci când aceasta îi este trimisă de
un coechipier, fie în mod intenționat cu piciorul, fie dintr -o aruncare de la
margine, a dus la creșterea frecvenței lovirii mingii cu piciorul de către
portar. Obligați să lovească mingea cu piciorul nu numai de pe loc dar mai
ales din mișcare, portarii trebuie să stăpânească acum procedeele de lovire a
mingii cu piciorul la fel de bine ca și jucătorii de câmp.
Cele mai multe intervenții ale portarului, cu piciorul, sunt degajări
menite să îndepărteze pericolul de propria poartă . În acest caz determinantă
este forța de lovire și mai puțin precizia. Sunt însă și situații în care portarul
pasează precis coechipierului contribuid prin aceasta la jocul constructiv.
Transmiterea mingii cu piciorul poate fi făcută prin următoarele pro cedee:
– lovirea mingii cu piciorul de pe loc (în cazul executării loviturii de la
poartă sau a unei lovituri libere);
– lovirea mingii cu piciorul din mișcare (în cazul degajării mingii
pasate de un coechipier sau în cazul degajării unei mingi lungi tri mise de
adversari);
– lovirea mingii cu piciorul din mână (în cazul în care mingea, aflată în
joc, a fost prinsă de portar în propria sa suprafață de pedeapsă).
Lovirea mingii cu piciorul din mână
Este specific ă jocului portarului și p oate fi executată în două modalități:
– din volé;
– din drop (demi -volé).
Lovirea mingii din volé
Ținând mingea în mâini se efectuează un pas înainte cu piciorul opus
celui care execută lovirea. Acesta este piciorul de sprijin care va fi ușor flexat
din genunchi. Piciorul de exec uție este pendulat spre spate din genunchi.
Brațul care ține mingea trebuie să fie întins pentru că în acest fel se realizează
o amplitudine mai mare a pendulării piciorului de execuție. După ce am dat

123 drumul mingii, piciorul care execută lovirea pendulând dinapoi înainte cu
laba bine întinsă și glezna încordată o lovește cât mai repede posibil. Brațul
opus este întins către înainte, privirea urmărește mingea. Portarul care
degajază mingea din mână prin acest procedeu trebuie să tindă ca degajările
sale să fie precise și lungi. Suprafața de lovire este ristul care, în cazul mingii
oferite din mână, permite o lovire puternică și bine direcționată.
Greșeli frecvente :
– mingea este aruncată prea înainte și în sus;
– brațul care ține mingea este îndoit din cot;
– executarea mișcării cu înclinarea laterală a trenului superior;
– executarea lovirii cu o traiectorie joasă care crește riscul
interceptării balonului de către adversar ;
– contactul cu mingea nu se face cu șiretul plin (ristul).
Utilizare tactică :
– la repunerea mingii în joc la distanțe mari;
– la declanșarea contraatacului.
Lovirea mingii din demi -volé (drop)
Ținând mingea în mâini se efectuează un pas înainte cu piciorul opus
celui care execută lovirea. Acesta este piciorul de sprijin care va fi ușor flexat
din genunchi. Piciorul de execuție este pendulat spre spate din genunchi.
După ce am dat drumul mingii, piciorul care execută lovirea pendulând
dinapoi înainte cu laba bine întinsă și glezna încordată o lovește imediat ce
aceasta a luat contact cu pământul. Brațul opus este întins către înainte,
privirea urmărește mingea.
Avantajul acestui procedeu este că traiectoria mingii nefiind de obicei
prea înaltă, preluarea ei de către coechipieri este ușurată. În schimb,
dezavantajele constau pe de o parte în aceea că neregularitățile terenului pot
influența precizia loviturii, iar pe de altă parte că adversarul are mai multe
posibilități pentru o eventuală intervenție.
Greșeli frecvente :
– mingea este aruncată prea înainte și în sus;
– executarea miș cării cu înclinarea laterală a trenului superior;
– executarea lovirii cu o traiectorie joasă care crește riscul
interceptării balonului de către adversar;
– nu se sincronizează lovirea cu momentul ricoșării mingii din
pământ.
Utilizare tactică :
– transmiterea mingii la distanță mare;
– la declanșarea contraatacului .

124 CAPITOLUL III
TACTICA JOCULUI DE FOTBAL

Tactica reprezintă totalitatea acțiunilor individuale și colective ale
jucătorilor unei echipe organizate și coordona te unitar și rațional, în limitele
regulamentului de joc și ale eticii sportive, în scopul obținerii victoriei. La
aceasta se adaugă valorificarea particularităților și calităților propriilor
jucători precum și a deficiențelor și slăbiciunilor adversarului (N. Ro șculeț,
1968 ).
În fotbal tactica are un rol deosebit de important în obținerea victoriei.
Ea constituie unul din factorii care au contribuit din plin la dezvoltarea
acestui joc. Disputa dintre atacanți și apărători a stimulat continuu gândirea
jucăt orilor.
Treptat ei au acumulat o serie de cunoștințe și deprinderi manifestate
sub forma unor acțiuni, dintre care la început au predominat cele individuale,
iar mai târziu cele colective.
Tactica este elementul decisiv care produce modificări esențiale î n joc,
manifestând continuu pretenții în ceea ce privește dezvoltarea pregătirii fizice
și perfecționarea tehnicii.
Corelația dintre factorii fizic, tehnic și tactic joacă un rol esențial. În
timp ce tactica reprezintă în joc o contribuție activă a rațiun ii prin care se
caută valorificarea pregătirii jucătorilor și a echipei proprii, ținând cont și de
particularitățile adversarului, pregătirea fizică oferă suportul iar tehnica
materializează gândirea tactică.
În jocul de fotbal, ca de altfel și în celelalt e jocuri sportive, tactica se
fundamentează pe:
– capacitate cognitivă (cunoștințe de specialitate );
– pregătire fizică ;
– pregătire tehnică ;
– pregătire psihică ;
– capacitate de discernământ și decizie.

Caracteristicile tacticii
1. Accesibilitatea – tactica de joc a unei echipe trebuie să corespundă
nivelului tehnic, particularităților fizice și psihice ale jucătorilor săi, precum
și condițiilor obiective (factori externi) de desfășurare a jocului. În caz
contrar chiar dacă ea corespunde cerințelor jocului modern, jucătorii nu o pot
aplica datorită unui nivel mai scăzut al pregătirii lor fizico -tehnice.
Accesibilitatea este una dintre caracteristicile de care antrenorii trebuie
să țină seama permanent. În funcție de calitățile propriilor jucători, concepem
tactica e chipei. Această afirmație nu este însă valabilă întotdeauna.

125 Antrenorii marilor echipe de club au posibilitatea să -și aducă jucătorii cei mai
potriviți sistemului preferat.
2. Elasticitatea și creația – tactica preconizată trebuie să facă față prin
variant ele sale, situațiilor nou apărute în joc, să provoace surprinderea
adversarului dar să și prevină surprizele posibile din partea acestuia.
Pregătirea tactică a jucătorilor trebuie să se facă în condiții cât mai variate și
complicate repetând procedee și ac țiuni tactice cât mai reale și mai deosebite,
care să stimuleze inițiativa creatoare a jucătorilor în rezolvarea situațiilor de
joc.
3. Evoluția – ca și în cazul tehnicii, nivelul general al tacticii nu rămâne
neschimbat, constant. Pe măsura creșterii cuno ștințelor teoretice, a
îmbogățirii experienței practice, tactica se perfecționează permanent.

Pentru o mai ușoară înțelegere a problemelor legate de tactică se
utilizează o împărțire convențională a terenului în zone și culoare ca în
desenele următoare.

Împărțirea
convențională
a terenului
pe zone

25m
25m 30m
30m
ATAC ZONA 1 ZONA 2 ZONA 3 ZONA 4 APĂRARE

126

Împărțirea
convențională
a terenului
pe culoare

Cele două situații tactice fundamentale ale jocului de fotbal sunt atacul
și apărarea. Se consideră că echi pa care este în posesia mingii se află în atac,
indiferent în care zonă a terenului se întâmplă acest lucru, după cum, echipa
care nu are mingea este în apărare.

3.1. Atacul
Atacul reprezintă situația tactică fundamentală în care echipa fiind în
posesia mingii are posibilitatea ca prin utilizarea unor procedee specifice să
înscrie golurile necesare victoriei.
În fotbalul actual atacul nu mai poate fi conceput decât având la baza
realizării lui o serie de principii și reguli tactice bine precizate, care în sușite și
aplicate creator pot conduce la o eficiență ridicată.

3.1.1. Principiile jocului în atac
1. Principiul penetrației – este legea de bază a jocului în atac, prin care
fiecare jucător cu mingea caută să câștige timp și spațiu prin joc penetrant, pe
direcția porții, punând cât mai mulți adversari în afara mingii.
2. Principiul lărgimii atacului, sau al atacului pe un front cât mai larg,
desfăcând apărarea adversă și creând posibilitatea de a ajunge mai repede și
mai sigur la poarta adversă
3. Princip iul mobilității sau al schimbării jocului de pe o parte pe alta
este des folosit în jocul aglomerat din fața porții.
4. Principiul improvizației – sau al găsirii celei mai bune soluții de joc
în funcție de posibilitățile jucătorului cu mingea, de adversar, de condițiile de
joc. CULOAR
STÂNGA CULOAR
CENTRAL DREAPTA 2 1 2 CULOAR

127 3.1.2. Fazele atacului
Prin fazele atacului se înțelege succesiunea acțiunilor individuale și
colective întreprinse de atacanți, precum și relațiile dintre aceștia, de la
intrarea în posesia mingii și până la finalizare sau pierdere a mingii.
Acțiunile se diferențiază între ele prin scopul, conținutul, mijloacele
de realizare și, mai ales, prin zonele în care au loc. Existența tuturor fazelor
nu este permanent necesară, fiind situații în care una sau alta dintre ele pot
lipsi. Conven țional însă, este acceptată împărțirea în cele trei faze pe care le
vom descrie mai jos.
Faza I – Intrarea în posesia mingii și trecerea din apărare în atac
Considerând că echipa aflată în apărare a recuperat mingea în zona 1
sau 2 (prin portar sau deposed are) jucătorii pot acționa prin contraatac sau
atac rapid. Trecerea din apărare în atac poate fi efectuată în funcție de
dispunerea momentană a adversarilor, de reacția lor (eventual presing) – prin
degajarea portarului sau inițierea atacului de către unul din jucătorii aflați în
posesia mingii.
Faza a II -a – Pregătirea și desfășurarea atacului
Acțiunile acestei faze se desfășoară de obicei în zonele 2 și 3 prin
atacul rapid sau atac pozițional (ca forme de atac). Așezarea jucătorilor în
teren va fi cea con formă cu sistemul de joc învățat, în scopul de a depăși
adversarul prin acțiuni coordonate și incisive.
Faza a III -a – Finalizarea atacului
După o succesiune de acțiuni tactice individuale și colective prin care
echipa în atac a ajuns în apropierea porții adverse se va realiza finalizarea
prin jucătorul cel mai bine plasat.

3.1.3. Formele atacului
Prin formele atacului înțelegem aspectele exterioare de manifestare a
echipei în ofensivă, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico -tactice și
bazându -se pe calitățile propriilor jucători.
1. Contraatacul este acțiunea individuală sau colectivă executată prin
surprindere, precizie și în mare viteză imediat după intrarea în posesia mingii,
înainte ca adversarii să se poată replia sau interveni. Contraatacul poate fi
inițiat de portar sau de oricare dintre jucătorii de câmp în funcție de situația
concretă de joc.
Contraatacul prezintă 3 faze:
– inițierea – odată cu intrarea în posesia mingii prin deposedare,
intercepție etc.;
– desfășurarea – se realizează de obicei prin transmiteri lungi ale
mingii direct pe vârf sau printr -un jucător intermediar;
– finalizarea – se efectuează prin conducere, pătrundere și tras la
poartă și se caracterizează prin rapiditate și simplitate.

128 Cerințe pentru realizarea contr aatacului
– gândire tactică evoluată pentru a sesiza situațiile favorabile de
inițiere a contraatacului;
– promptitudine și precizie a pasei de contraatac precum și demarcarea
cu pătrunderea pe culoar liber a vârfurilor de contraatac cu rapiditate,
preluare corectă, conducere, tras la poartă;
– pregătire fizică superioară – viteză de deplasare;
– prezența unor vârfuri de atac cu forță de pătrundere capabile să
finalizeze acțiunile de contraatac în condiții de adversitate extremă
Aplicarea contraata cului este posibilă numai în anumite condiții de joc
și cu anumiți jucători.
Sub aspect fizic accentul se pune pe dezvoltarea vitezei și rezistenței în
regim de viteză iar sub aspect tehnic se acordă importanță învățării și
perfecționării transmiterilor la distanțe mari pentru portar și apărători,
perfecționării preluării din deplasare (în viteză), conducerii rapide a mingii și
a șutului la poartă din viteză și în condiții de adversitate.
2. Atacul rapid – prin atac rapid înțelegem desfășurarea într -un timp cât
mai scurt a unor acțiuni tactice individuale și colective simple, orientate
incisiv pe poartă adversă.
Apariția și folosirea acestei forme de atac, denumit ă și atac direct , a
fost determinată de pregătirea fizică tot mai bună a jucătorilor, de reducer ea
și micșorarea spațiilor de pătrundere spre poartă de apariția apărărilor
supraaglomerate.
Depășirea acestor dificultăți a fost posibilă prin aplicarea atacului rapid,
respectiv prin trecerea imediată și în viteză din apărare în atac în general din
zonel e 1, 2 chiar 3 după recuperarea mingii. Atacul rapid presupune o corectă
și rapidă orientare și apreciere a situației, evitarea marcajului, alegerea
spațiilor și culoarelor libere.
Atacul rapid se poate realiza prin pase la distanțe mari și medii,
caract erizate de o mare precizie în transmiterea mingii precum și execuții
tehnice efectuate în viteză. Pasele pot fi și la distanțe mici sau medii, directe,
prin deviere concomitent cu demarcări pe poziții viitoare sau de sprijin.
Important este ca mingea să aj ungă pe traseul cel mai scurt și liber în cea mai
mare viteză în apropierea porții adversarului. Cursivitatea și viteza acțiunilor
îl pot surprinde pe adversar înainte ca el să -și ia cele mai eficiente măsuri de
apărare. Orice încetinire ușurează sarcina a părătorilor în vederea regrupării.
3. Atacul pozițional – prin această formă de atac înțelegem organizarea
jucătorilor în zona a 4 -a și a 3 -a, pe cât posibil supranumeric, pe un front cât
mai larg, acționând prin pase scurte și medii, precise, bazate pe co laborarea
între 2 -3 jucători.
Aceasta nu exclude folosirea paselor mai lungi de pe o parte pe alta a
terenului pentru schimbarea culoarului de atac în vederea surprinderii

129 adversarului în inferioritate numerică. Caracteristice acestei forme de atac,
cunosc ută în literatura de specialitate și ca atac combinativ , sunt demarcarea
spontană și derutantă a jucătorilor, pătrunderile perpendiculare sau oblice
spre poartă, schimburile de locuri, încrucișările și un -doi – urile.
Cerințe
– utilizarea celor mai potrivi te procedee tehnice de pasare și preluare pe
suprafețe mai reduse în condiții de luptă directă cu adversarul.
– surprinderea apărării prin pase, pătrunderi și demarcări spontane și
derutante.
– în cazul nereușitei unui acțiuni pregătitoare finalizării se v or evita
aglomerările inutile pe o porțiune de teren.

3.1.4. Atacul la momentele fixe de joc
În jocul modern, rezolvarea momentelor fixe cu mijloace tehnico –
tactice specifice, dinainte pregătite în procesul de instruire poate determina
chiar victoria. De aici rezultă necesitatea de a le acorda ponderea necesară în
antrenamente. Pregătirea se efectuează sub două forme: teoretică și practică.
Pregătirea teoretică – urmărește:
– importanța și avantajele ce decurg din executarea corectă tehnic și
tactic a mom entelor repective;
– explicarea și descrierea pe tablă, la machetă sau pe teren, rezolvarea
fiecărui moment fix de joc pentru a fi înțeles și reținut.
Pregătirea practică – urmărește:
– executarea acțiunilor fără adversar după ce au fost clar explicate;
– exersarea cu adversar, la început pasiv, apoi semiactiv și în final
activ;
– executarea lor în cadrul jocurilor școală, cu opriri pentru corectări;
– urmărirea executării lor (corectitudine și oportunitate) în jocurile
amicale și oficiale.
Cerințe care p ot contribui la reușita acțiunilor:
– acțiunea tehnico -tactică să corespundă posibilităților de realizare ale
executanților;
– acțiunile să fie simple;
– să fie executate repede și prin surprindere;
– să fie concepute cu claritate.
a) Lovitura de începere
Dispunerea jucătorilor în atac trebuie astfel realizată încât să favorizeze
o acțiune prin surprindere pe cât posibil finalizată cu gol. De exemplu pasă
scurtă, lansare a extremei – centrare – finalizare.
b) Lovitura liberă directă
– se poate executa de că tre un jucător specializat sau cu ajutorul
coechipierilor în cadrul unei scheme pregătite anterior.

130 Prezența în echipă a unui bun executant poate decide uneori soarta
meciului, dar este bine ca să fie pregătite mereu și variante, scheme, de
rezervă care să poată fi folosite în funcție de condițiile concrete ale jocului.
c) Lovitura liberă indirectă
– pentru că nu se poate marca gol direct se pot folosi scheme la care
participă doi sau mai mulți jucători pentru derutarea adversarului. Simulările
de șut, d irecțiile false de deplasare trebuie să fie bine însușite și
convingătoare.
d) Lovitura de la colț – poate avea mai multe variante de execuție:
– executantul poate marca direct gol;
– se poate folosi pasa scurtă urmată de centrare sau șut;
– centrarea î naltă cu boltă dacă se dispune de jucători cu un bun joc de
cap;
– centrare la un jucător plasat pe colțul scurt care prelungește cu capul
în fața porții.
e) Lovitura de la 11m
– executantul este un jucător specializat;
– el poate șuta puternic – sau cu fentă și plasat.
f) Aruncarea de la margine
– bine executată poate contribui la reușita acțiunilor de atac și la
creearea cu ușurință a unor ocazii de gol ;
– jucătorii trebuie să aibă calitățile fizice necesare – forță de aruncare;
– se poate folosi jocu l aerian fie direct fie cu prelungire

3.1.5. Acțiuni tactice colective în atac
Reprezintă mijloace de realizare a scopului final al atacului: marcarea
golului. Sunt acțiuni coordonate a doi sau mai mulți jucători prin care se
urmărește ajungerea cât mai e ficientă la poarta adversă. La baza acțiunilor
tactice colective stau elementele tehnice cu minge și fără minge realizate
printr -o mare diversitate de procedee.

1. Pasa – componenta tactică cea mai importantă pentru organizarea și
desfășurarea atacului; pasa constă în transmiterea conștientă a mingii de la un
coechipier la altul, în timp util și în așa fel încât jucătorul s -o poată juca
imediat, fără mișcări în plus.
Pasa este cea mai simplă acțiune colectivă și ea este întâlnită cel mai
des în cadrul unu i meci. Ea este simbolul jocului de fotbal. Pentru reușita
pasei nu este suficientă expedierea mingii spre un coechipier. Aceasta
presupune un acord tacit între cei doi parteneri : unul trimite mingea, celălalt
efectuează toate mișcările necesare pentru a i ntra în posesia mingii.
Trimiterea mingii presupune că jucătorul aflat în posesie o dirijează voluntar
spre coechipier, că a înțeles demarcarea acestuia. La fel de important este ca

131 jucătorul să fie capabil din punct de vedere tehnic să efectueze lovirea m ingii
cu precizie.
Jucătorul care urmează să primească mingea se demarcă, vine spre
minge, își exprimă clar intenția de aintra în posesie.

Clasificarea paselor
Pasele pot fi clasificate după următoarele criterii :
a) după distanță:
– pasa scurtă
– pasa medie
– pasa lungă
b) după direcție:
– pasa înainte sau în adâncime
– pasa în diagonală
– pasa laterală (dreapta – stânga)
– pasa înapoi
c) după traiectorie:
– pasa pe jos
– pasa la semiînălțime
– pasa pe sus, cu boltă
d) după poziția coechipierului:
– pasa la picior (direct coechipierului) – este transmiterea mingii
direct pe coechipier, pasă de siguranță, dar folosirea ei repetată poate trăda și
o anumită teamă
– pasa pe poziția viitoar e – este specifică jocului modern, se
transmite pe poziția pe care va ajunge coechipierul și favorizează jocul în
viteză, cursiv.
Pasa lungă – poate fi:
– degajare – executată de obicei de către fundași – dacă are adresă
precisă poate lansa contraatacul;
– lansare – transmiterea mingii în adâncime spre un atacant, făcută, de
obicei, din zonele 1 sau 2;
– deschiderea – reprezintă transmiterea mingii din culoarul central spre
un jucător din culoarul 2 (stânga – dreapta) – deci oblic spre marginile
terenul ui;
– centrarea – constă în transmiterea mingii din culoarele 2 (de
margine) spre interior.
2. Schimbul de locuri este o acțiune tactică colectivă la care pot lua
parte 2 -3-4 jucători. Ea presupune părăsirea voluntară și temporară a
posturilor obișnuite d in echipă de către atacanți și apariția pe aceste posturi a
altor jucători. Acțiunea se face în scopul de a scăpa de marcajul apărătorilor

132 și poate disloca apărarea adversă, creând culoare libere pentru jucătorul care
finalizează.
3. Un – doi – ul (dă și d u-te)
– este un alt mijloc de realizare a acțiunilor colective în atac;
– depășirea este realizată prin pasa la un coechipier – pătrundere spre
poartă, reprimirea pasei și șut;
– se desfășoară pe spații reduse și în viteză;
– are la bază pasa pe coechi pier și apoi pe poziția viitoare.

3.1.6. Acțiuni tactice individuale în atac
1. Demarcajul – acțiunea pe care jucătorul în atac o efectuează pentru a
scăpa de sub supravegherea adversarului și a ocupa o poziție nouă în care să
poată acționa mai liber.
Dem arcarea poate fi directă sau indirectă.
Demarcarea directă este forma activă de acțiune a atacantului
determinată de voința sa de a se desprinde de adversar.
Demarcarea indirectă se realizează datorită unui acțiuni reușite a unui
coechipier care atrage sp re el pe apărătorul care -l marcase până atunci pe
atacant.
Cerințe pentru reușita demarcării
– atacantul să fie în permanență atent la joc
– deplasarea să se facă pe spațiile libere
– să se facă la momentul oportun, pentru a nu se trăda intenția și a
realiza surpriza
– să fie precedată de fentă
În lupta dintre atac și apărare se urmărește permanent crearea
superiorității numerice. Aceasta se realizează în primul rând prin demarcare.
O bună demarcare a atacanților are un efect psihologic nefavorabil asupra
apărătorilor adverși. Ea crează derută, confuzie în apărarea adversă.
2. Depășirea individuală – este acțiunea prin care posesorul mingii,
folosind diferite procedee tehnice trece de unul sau mai mulți adversari.
Depășirea constă în complexe de procedee teh nice și se realizează prin
valorificarea unor calități motrice în special viteză, îndemânare, forță.
Complexele de procedee tehnice care se execută în lanț cuprind mișcări cu
mingea (conducere, fentă, protejare).
Reușita unei depășiri este condiționată de:
– varietatea și gradul de însușire a procedeelor tehnice
– viteza de execuție a acestor procedee
– gândirea tactică a jucătorului
– valoarea adversarului
Depășirea individuală nu reprezintă decât o acțiune parțială a jocului
care trabuie să se încadreze î n tactica colectivă. De aceea o depășire poate fi

133 considerată reușită numai dacă a dus la rezolvarea cu succes a fazei de atac
respective.
3. Lovituri libere – descrise la "Atacul la momente fixe".

3.2. Apărarea
Apărarea – reprezintă situația tactică fu ndamentală în care echipa,
nefiind în posesia mingii,caută, utilizând procedee specifice, să împiedice
adversarul să înscrie goluri dar, în același timp, să recupereze mingea pentru
a întreprinde acțiuni ofensive. De aici rezultă caracterul constructiv, a ctiv al
apărării.
La fel ca și în cazul atacului, la baza realizării apărării stau o serie de
principii și reguli tactice bine precizate, care, dacă sunt respectate, pot
conduce la o eficiență ridicată.

3.2.1. Principiile jocului în apărare
1. Principi ul asigurării contra jocului în adâncime , care este opusul
principiului penetrației din jocul de atac. În fiecare moment din apărare este
necesar să organizăm jocul pe direcția de atac a mingii, dar atenți mereu să
putem contracara jocul în adâncime, direc t, de surpriză al adversarului.
2.Principiul întârzierii atacului advers, în scopul organizării în apărare
a echipei proprii. Este un principiu de bază al apărării. Orice întârziere a
atacului advers oferă răgaz echipei în apărare să se poată organiza.
3.Principiul concentrării jocului pe direcția mingii, pentru a opri
atacul prin marcarea jucătorilor în scară, dublaj, triplaj, care să formeze un
bloc funcțional în apărare
4.Principiul echilibrului în apărare se realizează prin acoperirea în
întregime a ter enului în apărare, adică acoperirea și în partea opusă celei pe
care adversarul își organizează jocul, evitând în felul acesta surpriza
schimbării atacului de pe o parte pe alta de către adversar.
5.Principiul controlului retragerii asigurat de apărarea în bloc a
echipei, care reduce astfel spațiile dintre jucători, reducând efortul
apărătorilor și îngreuind posibilitățile de pătrundere ale atacanților.

3.2.2. Fazele apărării
Sunt reprezentate de succesiunea obiectivă a acțiunilor individuale și
colective întreprinse de apărători, precum și relațiile dintre aceștia (inclusiv
portarul) din momentul pierderii mingii până la recuperarea ei.
La fel ca și în cazul atacului nu întotdeauna vor fi prezente în cadrul
unui moment de apărare toate fazele.
Faza I – Pierderea mingii și lupta pentru recuperare
În momentul pierderii posesiei balonului echipa se consideră în
apărare. În funcție de modul în care adversarul își organizează atacul, precum

134 și de calitățile propriilor jucători echipa în apărare va acț iona pentru
recuperarea mingii.
Faza a II -a – Replierea rapidă, organizarea apărării și lupta pentru
recuperare
Apărătorii se repliază cât mai repede, organizează apărarea în
zonele 1 și 2, folosind presingul sau apărarea combinată, închizând cu loarele
pa care s -ar putea infiltra atacanții adverși. Lupta pentru recuperarea mingii
este în această fază sarcina prioritară.
Faza a III -a – Organizarea apărării imediate, lupta pentru
recuperarea mingii și apărarea porții
În cadrul fazei a II I-a și ultima, echipa aflată în apărare va continua
lupta pentru recuperarea mingii. Pentru că echipa adversă s -a apropiat de
poarta proprie marcajul devine strict și se restrâng spațiile de manevră ale
adversarilor.

3.2.3. Formele apărării
Prin formele a părării înțelegem aspectele exterioare de manifestare a
echipei în defensivă, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico -tactice și
bazându -se pe calitățile propriilor jucători.
1. Apărarea "om la om" – a apărut în jocul de fotbal odată cu sistemul
de joc WM. Ea este o apărare rigidă, constând în aceea că, fiecare apărător
este răspunzător de activitatea unui anumit înaintaș advers. În același timp
apărătorul trebuie să urmărească întreaga desfășurare a jocului, pentru o mai
bună orientare a sa în ce pri vește plasamentul cel mai corespunzător din care
să poată efectua dublajul, în caz de nevoie. Prin aplicarea acestei forme de
apărare, se mărește responsablitatea fiecărui jucător pentru modul în care
rezolvă sarcinile pe care le are.
Apărarea "om la om" e ste o formă de apărare activă. Acționând cu
perseverență, dârzenie și în strânsă colaborare, apărătorii au posibilitatea să
împiedice pătrunderile spre poartă ale adversarilor sau lovituri la poartă de la
distanță, de asemenea, se obține o creștere a posib ilităților de a intra în
posesia mingii.
Calitățile pe care trebuie să le posede jucătorii care aplică apărarea "om
la om":
– să posede o bună pregătire generală și specifică;
– să cunoască bine toate formele de marcaj și de deposedare;
– să cunoască bi ne dublajul;
– să fie bine înzestrați și educați din punct de vedere al calităților
moral -volitive, pentru a putea lupta cu perseverență și decizie cu adversarul
direct.

135 Apărarea "om la om" are dezavantajul că nu prezintă suficientă
siguranță în fața unor adversari care acționează în viteză și cu permanente
schimbări de locuri în atac.
2. Apărarea în zonă
În acestă formă de apărare, jucătorii au grijă de o anumită zonă de
teren, zonă în care vor supraveghea și urmări pe oricare dintre atacanții
adverși car e intră în această porțiune de teren. Este specific ă sistemului clasic
și mai ales sistemului cu patru fundași.
Apărarea în zonă cere din partea jucătorilor un dezvoltat simț al
plasamentului și o justă apreciere a intențiilor și posibilităților adversaru lui.
Apărătorul își păzește strict zona sa, dar acționează și în zonele vecine
dacă situația de joc o cere.
Avantaje:
– apără poarta împotriva unor combinații bazate pe o circulație activă de
jucători și îngreunează pătrunderile prin acțiuni individuale;
– obligă pe adversar să tragă la poartă de la distanță;
– interceptarea mingii se poate face mai ușor, datorită urmăririi
permanente a ei de către apărător;
– în majoritatea cazurilor apărătorii sunt dublați în situația când sunt
depășiți.
Dezavantaje:
– este vulnerabilă în fața contraatacului, dispozitivul de apărare
organizându -se mai greu.
– este ineficace în fața unor atacanți care șutează bine de la distanță;
– deposedarea adversarului de minge se bazează în special pe greșelile
atacanților, nu pe acțiu ni active de intrare in posesia mingii;
– răspunderea individuală este redusă.
3. Apărarea combinată ("om la om" și zonă)
Este forma de apărare cea mai mult folosită în fotbalul modern și în
același timp cea mai eficientă.
În cadrul apărării combinate o pa rte dintre apărători aplică principiile și
regulile tactice ale apărării pe zonă, iar altă parte pe cele ale apărării "om la
om". Apărarea combinată asigură, pe de o parte acoperirea rațională a unor
zone mai depărtate de locul unde se duce lupta pentru mi nge, iar pe de altă
parte asigură marcajul strict al adversarilor apropiați de locul unde se află
mingea.
Jocul colectiv în apărare este singurul în măsură să genereze un joc de
calitate, dar nu poate fi realizat exclusiv prin marcajul "om la om" fără să s e
țină seama de zonă, dar nici practicând numai pe cel "în zonă" fără
respectarea marcajului "om la om".

136 Apărarea combinată ușurează desfășurarea acțiunilor de dublaj, a
jocului în scară și oferă posibilitatea aplicării în bune condiții a ajutorării și
sprijinirii reciproce.

3.2.4. Acțiuni de apărare la momentele fixe ale jocului
În jocul modern, rezolvarea momentelor fixe cu mijloace tehnico –
tactice specifice, dinainte pregătite în procesul de instruire, poate determina
contribui la obținerea victoriei. M ai mult decât în cazul acțiunilor de atac,
unde pot apărea improvizații sau soluții de moment, pregătirea apărării la
momentele fixe, trebuie atent și riguros efectuată. Și în acest caz instruirea
trebuie să se efectueze sub două forme: teoretică și practi că.
1. Lovitura de începere
Pentru a preîntâmpina surprizele din partea adversarului echipa în
apărare se va așeza astfel pe teren încât să asigure spațiul periculos pentru
poarta proprie și de asemnea să nu permită atacanților culoare sau zone
centrale li bere.
Mijlocașii laterali se vor plasa spre interior. Înaintașul (înaintașii)
central se așează pe cercul median pentru a putea ataca cât mai rapid pe
jucătorul care a primit mingea.
Fundașii de margine se vor plasa pe linia imaginară dintre extreme și
poarta proprie. Mijlocașii se așează în centrul terenului propriu în adâncime
iar fundașul centrali în scară pentru a putea dubla pe ceilalți jucători din
apărare.
2. Aruncarea de la margine
Plasamentul apărătorilor la aruncarea de la margine este determinat în
primul rând de locul din care ea se execută și în al doilea rând de faptul că la
aruncarea de la margine nu este ofsaid în prima fază.
Pentru apărători interesează în special situația când aruncarea se
execută dintr -un loc mai apropiat de poartă.
În ace st caz un apărător se va plasa în imediata apropiere a jucătorului
care execută aruncarea, pentru a împiedica reprimirea mingii de către acesta.
Ceilalți apărători vor ocupa spațiul din fața porții executând un marcaj sever
asupra adversarilor direcți.
În cazul în care aruncarea se efectuează din terenul advers sarcina
jucătorilor echipei este de a marca om la om pe fiecare atacant.
3. Lovitura de la colț
La lovitura de la colț apărarea spațiului din fața porții trebuie făcută cu
aproape întreaga echipă. În cazul în care se cunoaște că echipa adversă este
periculoasă în astfel de situații nu va mai rămâne în față nici un jucător pentru
un eventual contraatac, primordială fiind împiedicarea adversarului să
archeze.

137 Plasamentul jucătorilor echipei din apărare este determinat, în primul
rând, de plasamentul și mișcările adversarului care va trebui să fie sever
marcat.
Portarul se plasează lângă stâlpul porții opus părții din care se execută
lovitura de colț. Din această poziție el poate observa atât traiectoria mingii,
cât și plasamentul apărătorilor și atacanților.
Un apărător se plasează în poartă la stâlpul de unde se execută cornerul.
El va interveni la loviturile executate mai scurt sau cu efect spre acest colț al
porții, iar în ultimă instanță ia imediat lo cul portarului care părăsește poarta
în intervenția sa aeriană.
Un alt apărător se așează la o distanță de 9,15 m de la locul unde se
execută lovitura între poartă și minge. El are sarcina de a opri mingea cu
piciorul sau cu capul, în cazul că ea a fost ex pediată pe jos sau la
semiînălțime. De asemenea el va fi acela care trebuie să intervină imediat în
cazul că mingea nu a fost trimisă în fața porții fiind pasată în apropiere.
Ceilalți apărători apără zona din fața porții, aplicând un marcaj om la
om mai a les jucătorilor cu un bun joc de cap. Cel mai bun apărător la jocul cu
capul nu se va angaja in marcajul om la om al adversarului ci rămâne cu
sarcina de a sări și respinge balonul.
Apărătorii care fac marcaj om la om au ca sarcină principală de a -și
jena adversarii, în mod regulamentar (umăr contra umăr) pentru ca aceștia să
nu poată executa lovituri eficace spre poartă.
4. Loviturile libere
Lovitura liberă directă – ne referim la loviturile libere directe executate
din apropierea suprafeței de pedeapsă c are pot constitui un pericol imediat
pentru poartă.
În cazul că lovitura se execută din lateral este foarte puțin probabil ca
ea să fie expediată direct la poartă și de aceea apărătorii trec rapid la marcajul
strict al adversarilor direcți. Ei se vor plasa între adversar și poartă, pe o linie
indicată de fundașul central coordonator al apărării sau de către portar.
Această linie va trebui să se situeze în felul următor:
– dacă lovitura se execută de la o distanță de 25 -30 m, linia apărării se
va face imedia t în afara suprafeței de pedeapsă, pentru a nu aglomera zona
din fața porții, unde portarul trebuie să acționeze nestingherit de adversari sau
coechipieri;
– dacă lovitura se execută de la cca. 8 -10 m (din lateral) distanță de linia
de poartă, atunci apără torii se vor plasa cât mai aproape de nivelul mingii;
– dacă lovitura se execută din imediata apropiere a liniei de poartă,
plasamentul apărătorilor se va face ca la executarea loviturii de la colț.
La executarea acestor lovituri libere din lateral, se poa te întâmpla ca
jucătorul advers, posesor al unei tehnici bune de lovire și a unei forțe de șut,
să execute direct spre poartă. În acest caz:

138 – portarul va trebui să fie foarte atent, pregătit pentru ambele variante;
– apărătorii în momentul execuției, să s e deplaseze rapid spre poartă
pentru a putea fi primii care să joace mingea eventual respinsă de portar.
În cazul în care lovitura se execută dintr -o poziție mai periculoasă
pentru poartă, adică unghiul format de minge și cei doi stâlpi ai porții este
mare , iar distanța de la care se execută este de 16 -25 m, atunci apărarea
recurge la formarea zidului.

Zidul este format dintr -un număr variabil de jucători așezați strâns unul
lângă altul cu fața spre minge, care caută să blocheze cu corpul lor d rumul
mingii spre poartă. Numărul jucătorilor care compun zidul variază în functie
de locul din care se execută lovitura, mai precis de unghiul sub care acesta se
execută. Cu cât locul execuției este mai perpendicular pe mijlocul porții, cu
atât numărul ju cătorilor care participă la formarea zidului va trebui să fie mai
mare.
În cazul unei lovituri care se execută chiar pe axul longitudinal al
terenului, va fi necesar ca la zid să ia parte un număr de 5 -6 jucători. Pe
măsură ce unghiul sub care se execută l ovitura se ascute numărul jucătorilor
scade putând ajunge la 2 -3 jucători, dacă lovitura se execută din părțile
laterale ale suprafeței de pedeapsă.
Pentru eficacitatea acțiunii tactice a apărării, zidul trebuie să acopere
totdeauna o parte a porții, parte a pe care o stabilește portarul. El are de
regulă, preferință pentru una din părțile porții spre care el se deplasează mai
greu.
La loviturile executate din lateral, zidul va trebui să acopere colțul scurt
al porții, indiferent de preferințele portarului.
Dirijarea formării zidului este o sarcină exclusivă a portarului. Zidul nu
trebuie să se desfacă decât după executarea loviturii. După executarea
loviturii, jucătorii care au alcătuit zidul trec cu rapiditate la marcarea strictă a
adversarilor lor direcți.

139 Jucătorii care rămân în afara formării zidului trebuie să efectueze un
marcaj om la om al atacanților care au o poziție mai periculoasă pentru
poartă, în eventualitatea că mingea le va fi pasată.
Lovitura liberă indirectă
În cazul loviturilor libere indir ecte din apropierea porții se vor lua, în
general aceleași măsuri ca la lovitura libară directă.
Se va acorda atenție celor două aspecte:
– zidul;
– marcajul atacanților adverși.
5. Lovitura de pedeapsă
Nu întotdeauna loviturile de pedeapsă sunt transfo rmate. Aceasta se
datorește, pe de o parte, impreciziei în șut, iar pe de altă parte, bunei pregătiri
a portarului. De aceea, jucătorii echipei în apărare vor trebui să ia măsurile
cuvenite pentru a interveni promt în eventualitatea că mingea a întâlnit ba ra și
a revenit în teren, sau că portarul respinge în teren.
Portarul – se plasează pe mijlocul porții, în poziția fundamentală
însușită concentrându -se asupra execuției adversarului.
Este indicat ca portarul să urmărească mișcările picioarelor atacantului
pe timpul elanului și în special piciorul care va lovi mingea, pentru a intui cu
o clipă mai devreme, procedeul pe care îl va folosi, fără a neglija observarea
mingii.
Doi dintre jucătorii echipei în apărare vor rămâne pe o poziție avansată
în eventualita tea unui contraatac. Ceilalți jucători vor marca strict pe
adversarii direcți, plasându -se între aceștia și poartă, pentru a putea fi mai
aproape de mingea pe care, eventual bara sau portarul o respinge.

3.2.5. Actiuni tactice colective în apărare
1. Schimbu l de adversari
Este o acțiune colectiv ă presupune preluarea atacanților apăruți
temporar în zonele de acțiune ale apărătorilor. Ea necesită o bună colaborare
între jucătorii echipei în apărare astfel încât să nu fie nici adversari nemarcați
dar nici zone “ neacoperite ”. Acțiunea este folosită în cazul utilizării formelor
de apărare “în zonă” sau “combinată” și se dovedește eficientă pentru
contracararea schimbului de locuri și a un -doi-urilor folosite de atacanți.
2. Dublajul – Prin dublaj sau asigurare reciprocă se înțelege în mod
obișnuit ajutorul dat partenerului la momentul oportun când acesta din urmă
este depășit. Apărătorul care se pregătește pentru intervenție trebuie să se
plaseze mai aproape și înapoia coechipierului său.
Jucătorul care va execu ta dublarea va rămâne înapoia coechipierului
său, până când acesta va respinge mingea. După aceea, va reveni în zona sa și
va marca adversarul direct sau va acționa în funcție de locul în care se află
mingea.

140 3. Presingul – este considerat o formă activă d e apărare.
Imediat ce s -a pierdut mingea, atacantul deposedat sau atacantul cel
mai apropiat de apărătorul care controlează mingea va ataca cu toată
hotărârea pentru a nu -i da posibilitatea acestuia să realizeze o pasă sau o
execuție bună. În același timp cu acțiunea jucătorului care atacă, ceilalți
coechipieri își vor marca strict adversarii lor direcți. În acest fel apărării
adverse i se taie posibilitatea ca din această porțiune a terenului să inițieze
atacuri constructive.
Folosirea presingului pe tot t erenul crează mari dificultăți echipei
adverse, dar solicită și jucătorilor care îl aplică un mare consum de energie
fizică și nervoasă.

3.2.6. Acțiuni tactice individuale în apărare
1. Marcajul adversarului – este acțiunea tactică individuală prin care
un jucător al echipei în apărare împiedică adversarul direct să primească
mingea sau să se îndrepte direct spre poartă.
Calitatea unui jucător în acțiunile de apărare nu este apreciată numai
după felul în care deposedează adversarul de minge ci, mai ales, d upă felul
cum știe să joace fără minge, adică să se așeze corespunzător în teren, în
funcție de poziția adversarului, poziția mingii și poarta proprie.
În tot timpul jocului, apărătorul trebuie să se plaseze în așa fel în teren
încât șansa lui de a interce pta mingea să fie mai mare, închizând sau deviind
drumul adversarului spre poartă. Pentru realizarea unui bun marcaj
apărătorul trebuie să respecte următoarele reguli:
– să se plaseze între adversar și poarta proprie, pe linia imaginară dintre
adversar ș i mijlocul porții, corectându -și permanent poziția, în așa fel, încât
să poată cuprinde în câmpul său vizual, atât mingea care circulă în diferite
părți ale terenului cât și pe adversar;
– să se așeze permanent în așa fel încât adversarul să nu se poată
îndrepta direct spre poartă ci numai ocolindu -l;
– să se plaseze și să acționeze astfel încât să oblige pe adversar să se
deplaseze spre marginea terenului;
– să se plaseze și să acționeze de așa manieră încât să se afle în
permanență de partea piciorului cu care adversarul conduce mingea, iar în
apropierea porții de partea piciorului cu care șutează încercând să scoată
mingea, să o blocheze sau să o devieze din traiectoria ei către poartă.
Se întâlnesc mai multe forme de marcaj.
Marcajul strict ("om la om ") – este atunci când adversarul se găsește
intre minge și apărător și distanța dintre atacant și apărător este de până la un
metru. Această formă de marcaj se aplică de regulă numai pe jumătatea de
teren proprie, este caracteristică apărării "om la om" și se mai aplică în cazul

141 apărării combinate – în apropierea porții proprii. Se folosește și la fazele fixe
ale jocului.
Marcajul de intercepție – presupune situarea apărătorului între adversar
și minge în același linie sau în lateral de adversar la o distan ță de 3 -5 m. Se
folosește la pasele lungi ale adversarului și în situații de inferioritate
numerică – unu contra doi. Solicită din partea jucătorului capacitate de
anticipare, clarviziune, viteză de reacție și de deplasare pe distanțe mici.
Marcajul de sup raveghere – la această formă de marcaj apărătorul se
plasează pe linia care îl unește pe atacant cu poarta, la o distanța mai mare
față de atacant la mijlocul terenului și din ce în ce mai mică cu cât se apropie
de poartă.
2. Tatonarea – este o acțiune spe cifică apărătorului și constă din
executarea unor mișcări de simulare a atacului de deposedare, prin care se
urmărește împiedicare adversarului cu mingea de a -și crea situații favorabile
de atac sau de a pătrunde spre poartă. Scopul acțiunii de tatonare re zidă în
împiedicarea adversarului cu mingea de a avansa spre poartă, dar și de a
întârzia atacul advers.
2. Recuperarea mingii
Este încununarea activității jucătorului în apărare. Ea se poate realiza
prin:
– deposedare – prin atac hotărât asupra adversarulu i cu balonul;
– intercepție – realizată printr -un bun plasament, înainte ca
atacantul să intre în posesia mingii.

3.3. Sistemul de joc
Sistemul de joc reprezintă forma generală de așezare, organizare și
coordonare a acțiunilor celor 11 jucători care com pun echipa.
El presupune în primul rând un dispozitiv (o așezare inițială). În cadrul
acestei așezări funcționează compartimentele sau liniile echipei (fundași,
mijlocași, înaintași) în care jucătorii ocupă anumite posturi .
În afară de așezare, sistemul ma i presupune organizarea și coordonarea
acțiunilor de atac și de apărare, dinamica jocului, sarcinile liniilor și
jucătorilor. Ele se realizează printr -o judicioasă repartizare a forțelor
(jucătorilor) pe teren, prin stabilirea prealabilă a sarcinilor și zo nelor de
activitate ale compartimentelor și posturilor. De asemenea se stabilesc
principii de colaborare între compartimente și jucători, ajungându -se astfel ca
echipa să acționeze ca un tot unitar.
Cerințele unui sistem de joc
Pentru a fi aplicat cu rezu ltate bune, sistemul de joc trebuie să respecte
următoarele cerințe:

142 1. Sistemul de joc trebuie să urmeze calea evoluției și dezvoltării
generale a fotbalului, indiferent dacă această dezvoltare este provocată de
schimbarea regulamentului de joc sau de per fecționările aduse jocului.
2. Un bun sistem de joc nu trebuie să neglijeze nici atacul nici
apărarea .
3. Sistemul de joc, trebuie să fie elastic . În cadrul acestei cerințe
deosebim două aspecte:
– pe de o parte vorbim despre capacitatea echipei de a reve ni cu
rapiditate din atac în apărare și invers, de felul cum apărătorii contribuie la
crearea acțiunilor de atac precum și de contribuția înaintașilor la realizarea
sarcinilor de apărare;
– pe de altă parte sistemul de joc trebuie să fie elastic, pentru a fi
aplicabil – cu mici modificări – contra oricărui adversar, fără ca principiile
sale de bază să fie schimbate.
4. Sistemul de joc trebuie să fie echilibrat ca posibilități și sarcini date
pe jucători. Jocul nu trebuie să fie pur ofensiv, neglijând sigur anța în apărare,
și nici nu trebuie să se bazeze numai pe defensivă, neglijând organizarea,
desfășurarea și finalizarea acțiunilor ofensive. Cât mai mulți jucători trebuie
să facă ambele faze ale jocului.
5. Sistemul de joc trebuie să fie simplu pentru a p utea fi înțeles și
aplicat de jucători. Simplitatea sistemului se referă la principiile de bază, care
trebuie respectate de jucători.
Evoluția sistemelor de joc
La începutul practicării sale jocul se desfășura la voia întâmplării și nu
se putea vorbi de u n sistem de joc bine constituit.
Se poate spune că obârșia sistemului de joc o constituie ideea potrivit
căreia scopul propus poate fi îndeplinit în mai bune condiții dacă jucătorii nu
vor mai trimite mingea la întâmplare, ci o vor îndrepta spre un anume
coechipier, nu vor mai alerga la întâmplare, ci se vor deplasa mai rațional pe
câmpul de joc și nu vor mai gravita în jurul mingii, ci se vor împărți
proporțional pe toată întinderea terenului de joc.
Ca urmare se va ajunge la o economie de forțe prin evita rea deplasării
tuturor jucătorilor spre centrul de greutate – zona în care se află mingea – iar
jucătorii vor putea răspunde mai bine celor două cerințe fundamentale ale
jocului, și anume ducerea mingii spre ținta adversă și împiedicarea
adversarului să -și finalizeze o asemenea acțiune. În acest fel se conturează
primul sistem de joc în care componenții fiecărei echipe își împart sarcinile în
funcție de rolul pe care -l au în cadrul acesteia – ofensiv sau defensiv.
Primul sistem de joc apare în Anglia. Acest prim sistem statuează
repartizarea forțelor în cadrul unei echipe în două categorii în raport cu
sarcinile pe care le au jucătorii respectivi – atacanți sau apărători: 9 atacanți
și 2 apărători din care un portar și un fundaș.

143 Odată cu trecerea timpului s -au dezvoltat și cunoștințele tehnice ale
jucătorilor iar concepția lor tactică a început să se schimbe, să evolueze spre
forme mai raționale de joc.

Sistemul de joc
1 – 1 – 9

Și pentru că un portar și un fundaș nu puteau stăvili jocul din ce în ce
mai bun al atacanților care în plus erau și superiori numeric tot englezii retrag
în spatele atacanților încă doi jucători și -i așează între linia celor 7 înaintași și
linia celor doi apărători denumindu -i „half -back“ ( jumătate fundaș). Noua
așezare va crea o perioadă de timp probleme deosebite atacanților care au
început să caute noi posibilități de valorificare a superiorității lor numerice
față de fundași.

1 – 1 – 2 – 7 1 – 2 – 2 – 6

144 Tot în această perioadă prin anul 1870 jucătorii echipei scoțiene
„Queen‘s Park“ Glasgow aplică un sistem de joc ce constituie premizele
apariției jocului combinativ. P rin retragerea în apărare a încă unui înaintaș se
întărește și mai mult sistemul defensiv. Sistemul 1 -2-2-6 devine astfel celebru
sub denumirea de „sistemul scoțian“. Sistemul scoțian nu va rezista nici el
multă vreme deoarece perfecționarea continuă a teh nicii jucătorilor,
superioritatea numerică a atacanților, care încă mai persistă, vor scoate la
iveală și slăbiciunile acestui sistem.
În deceniul următor (1880 -1890) englezii găsesc o nouă soluție de
contrabalansare a acestor neajunsuri, printr -o măsură f oarte simplă și anume
retragerea unui alt înaintaș și așezarea lui pe linia celor doi mijlocași, așezare
cunoscută sub denumirea de „sistemul în piramidă“ sau „sistemul clasic“ (1 –
2-3-5).
În acest fel s -a ajuns la realizarea echilibrului între atac și apăr are și în
plus la folosirea în sprijinul apărării a regulei de ofsaid cu trei jucători.
Se practica apărarea în zonă. Cei doi fundași care formau linia de
apărare se plasau în centrul porțiunii de teren din fața porții și în raport de
direcția atacului se deplasau spre dreapta sau spre stânga.

Sistemul clasic
2 – 3 – 5

Dintre cei trei mijlocași cel aflat în centrul acestei linii era liber și avea
ca sarcini să se retragă numai atunci când presiunea asupra porții sale era
insistentă. În faz a de atac el juca un rol important în organizarea jocului iar
uneori devenea al șaselea înaintaș angajându -se în pătrunderi în adâncime.
Ceilalți doi mijlocași de margine se plasau în spațiul dintre extremele și
interii adverși, fără a -i marca strict, dar cu sarcina de a le supraveghea
deplasarea.
Sistemul clasic propriu zis a decăzut după aproape 50 de ani, începând
cu anul 1926 după ce s -a modificat (în urma unor experimentări care au durat
aproape 7 ani) regula de ofsaid.

145 Astfel până în anul 1925, spre a nu se afla în ofsaid, între atacanți și
linia porții adverse trebuiau să existe minimum 3 jucători. Dându -și seama că
această regulă ar putea frâna jocul I.B. – ul a modificat regula cu doi în loc de
trei jucători adverși. Această regulă, defavorabilă a părătorilor le -a îngreunat
sarcinile. Atacanții se puteau apropia mai ușor de poarta adversă iar sistemul
în piramidă nu se mai dovedea corespunzător noii situații.
Astfel pe la 1930 s -a cristalizat un nou sistem de joc. Regulile acestuia
au fost elabora te de Herbert Chapmann, conducă torul echipei engleze
„Arsenal“ între 1925 și 1934. Acesta este cel care a propus și înscrierea
numerelor pe tricouri precum și folosirea luminii artificiale pe stadioane.
Noul sistem se numea WM sau „sistemul cu 3 fundași “. În acest sistem de joc
jucătorii erau repartizați după cum urmează: un portar, trei fundași, doi
mijlocași și cinci înaintași.

Compartimentul înaintării era format din două linii – una alcătuită din
centrul înaintaș și extreme, a doua din cei doi interi. Linia de atac lua în acest
fel forma literei W. Compartimentul apărării lua forma literei M. Principiul
de bază al acestui sistem îl constituie marcajul strict aplicat de apărători
înaintașilor adverși.
Sarcinile jucătorilor în atac .
Fundașii , inclusiv stoperul, contribuie la acțiunile de atac prin
transmiterea cât mai precisă a mingii. Fundașii laterali avansează numai până
la linia de mijloc a terenului. Mijlocașii participă la organizarea și
desfășurarea acțiunilor ofensive, intercalându -se uneori în linia de atac pentru
a finaliza. Extremele acționează la marginile terenului începând de la linia de
mijloc și finalizează acțiunile de atac. Centrul înaintaș își desfășoară
activitatea începând de la mijlocul terenului până la poarta adversă, fi ind
principalul realizator.
În sistemul WM acești jucători – extremele și centrul înaintaș sunt
jucători realizatori, considerați vârfuri permanente de atac. Interii sunt
considerați jucători creatori. 2
5
7 8 4
6 3
11 10
9

146 Sarcinile jucătorilor în apărare . Fundașii marchează s trict extremele,
stoperul acționează asupra centrului înaintaș advers, iar mijlocașii marchează
interii echipei adverse. În acțiunile de apărare participă permanent și interii.
Ceilalți atacanți ( extremele și vârful ) nu au o contribuție efectivă în apărare .
În sistemul WM, interii și mijlocașii sunt jucătorii cei mai solicitați, cu
o activitate continuă în timpul jocului. Ei fac legătura între compartimente,
execută trecerea echipei din atac în apărare și invers fiind denumiți „motorul
echipei“ și formează așa-numitul careu magic.
Avantajele sistemului WM .
La vremea sa WM – ul a constituit o etapă de progres, acoperind mai
echilibrat terenul, echipa fiind dispusă pe patru linii.
Dezavantaje
– marcajul strict obligă înaintașii la luptă individuală cu advers arii lor
direcți, fapt ce dezvoltă un joc individual mai accentuat la extreme și la
centrul înaintaș;
– din cei 11 jucători – 4 jucători (mijlocașii și interii) au o activitate
permanentă – ceilalți pe bucăți;
– în apărare sistemul prezintă dificultăți împ otriva unui adversar care
joacă cu 4 atacanți.
Sistemul cu patru fundași – 4 – 2 – 4
Senzaționalul joc Anglia -Ungaria din 1953 de la Londra a constituit o
cotitură în evoluția sistemelor de joc. Prin victoria Ungariei cu 6 -3 s-a dat
lovitura de grație sist emului WM și s -au făcut primii pa și spre sistemul cu
patru fundași. Prin retragerea vârfului în zona interilor stoperul advers a
rămas fără “obiectul muncii” iar venirea din linia a doua a unor jucători fără
marcaj a dezechilibrat apărarea engleză.
Sistem ul cu patru fundași va fi însă strălucit reprezentat, la Cupa
Mondială din Suedia – 1958, de către Brazilia, care, cu această ocazie
cucerea pentru prima dată titlul de campioană.

Sistemul cu
patru fundași
4 – 2 – 4

2 3 6 1
4
5 10
7 8 9 11

147 Principiul de bază al acestui sistem de joc îl constituie „ apărarea în
zonă “. Aceasta înseamnă că fiecărui fundaș îi revine o zonă în care
acționează asupra adversarului, dacă acesta pătrunde în ea. Caracteristica
esențială a acestei variante constă în aceea că princip ala forță a echipei se
constituie pe axa longitudinală a terenului, pe direcția de atac și apărare. Ea
s-a întărit evident prin prezența a câte doi jucători pereche (doi fundași
centrali, doi mijlocași și doi înaintași centrali).
Echipa prezintă numai 3 l inii:
– linia de fundași – doi fundași laterali și doi fundași centrali;
– linia de mijlocași – doi jucători;
– linia de înaintași – două extreme și doi înaintași centrali.
Acțiunile pe cupluri de jucători sunt specifice acestui sistem; cele mai
frecvente cupluri sunt :
– fundaș și extremă;
– cei doi înaintași centrali;
– extremă și înaintaș central.
Sarcini de bază pe compartimente și posturi
Linia de fundași are ca sarcină de bază organizarea apărării porții și
împiedicarea adversarului de a marca.
Fundașii centrali au ca sarcină organizarea apărării porții pe direcția
centrală, ei acționează pe o zonă lărgită până la linia de mijloc a terenului,
prin aceasta se delimitează și zona lor principală de acțiune. În atac sarcinile
fundașilor centr ali se rezumă la pasarea precisă a mingii, dirijarea paselor de
contraatac și la venirea la fazele fixe.
Fundașii laterali au ca sarcină principală marcarea extremelor adverse.
În atac fundașii laterali participă la construirea acțiunilor de atac prin pase
precise și prin sprijinirea coechipierilor apropiați. Prezența în linia de apărare
a doi fundași centrali dă fundașilor laterali posibilitatea ca , în unele situații,
să avanseze până în zona de finalizare unde vor termina acțiunea cu tras la
poartă sau c entrare.
Un rol activ joacă fundașii laterali și în acțiunile colective prin
susținerea coechipierului cu balonul. Prin demarcări ei vor crea omul în plus
de pasă sprijinind astfel jocul combinativ.
Linia de mijlocași asigură legătura permanentă dintre fundași și atacanți
și organizează jocul la mijlocul terenului.În apărare participă la recuperarea
mingii prin deposedare sau intercepție și tatonează activ pentru a întârzia
atacul advers și a permite organizarea echipei. De asemenea sprijină linia de
fundași atunci când situația de joc o cere.În atac sprijină linia de atacanți și se
intercalează în acțiunile de finalizare.
Linia de înaintași are ca sarcină să atace permanent poarta adversă și să
marcheze goluri.

148 Înaintașii centrali au o poziție permanent ofensivă ei acționând cu cea
mai mare intensitate pe direcția principală de atac. Pentru eficacitatea
acțiunilor celor doi înaintași centrali o mare importanță are felul cum aceștia
colaborează între ei și cum își sincronizează acțiunile. Înaintașii centra li
trebuie să se completeze unul pe altul, să acționeze ca un cuplu omogen,
lucru care se realizează prin susținere reciprocă, schimburi raționale de
locuri, prin combinații.
Sarcinile de apărare ale înaintașilor centrali sunt mai reduse. Ei vor
lupta pent ru recuperarea mingilor pierdute în zona lor de acțiune, vor
stânjenii fundașii adverși obligându -i să greșească.
Extremele au o zonă de acțiune mai mare în sens longitudinal. Ele
pornesc la atac din poziții retrase de unde inițiază acțiuni constructive. Poziția
retrasă a extremelor are ca scop ieșirea din raza de acțiune a fundașilor
adverși.
În defensivă extremele ajută efectiv apărarea prin atacul asupra
adversarilor direcți precum și prin sprijinirea mijlocașilor.

Sistemul cu patru fundași varianta 1 – 4 – 3 – 3
Echipa Braziliei, campioană mondială în Chile – 1962, este prima care
a pus bazele acestei variante pentru că a beneficiat de serviciile unui jucător
de excepție: extrema stângă Mario Zagalo. Prin retragerea sa, în faza de
apărare, din linia de atac în linia de mijlocași așezarea echipei braziliene a
devenit 1 – 4 – 3 – 3.

Sistemul
cu patru fundași
varianta
4 – 3 – 3

Ulterior această variantă a fost perfecționată și s -a impus fiind
adoptată de multe echipe de valoa re. Prezența a trei jucători în linia mediană
a contribuit la o fortificare a mijlocului terenului și a permis opțiuni diferite

149 echipelor: fie doi mijlocași ofensivi și unul de “acoperire”, fie doi mijlocași
defensivi și unul “de creație”, coordonator etc.
Sarcini de bază pe posturi și compartimente
Portarul și linia de fundași au același sarcini în atac și apărare ca și în
varianta 1 – 4 – 2 – 4.
Linia de mijlocași asigură sprijinirea liniei de atac, inițiază atacuri prin
lansarea vârfurilor de atac, parti cipă efectiv la acțiunile de atac.
În apărare, mijlocașii sprijină acțiunile de apărare ale fundașilor și iau
parte la destrămarea atacului advers încă de la mijlocul terenului.
Linia de înaintași are o poziție permanent ofensivă, la nivelul ultimului
apărător, ceea ce face ca principala lor sarcină să fie atacarea permanentă a
porții adverse. În această așezare linia de atac are și sarcini defensive
supraveghind apărătorii adverși.
Dinamica de funcționare în varianta 1 – 4 – 3 – 3
În atac – Fundașii latera li participă efectiv la desfășurarea unor acțiuni
individuale pe părțile laterale ale terenului. Această activitate este favorizată
de prezența celorlalți trei mijlocași care îi pot acoperi.
Mijlocașii se intercalează în linia de atac, fără ca prin aceasta
compartimentul median să rămână descoperit, deoarece, în timp ce un
mijlocaș participă la atacul final, ceilalți doi sunt prezenți înapoia liniei de
atac, ținând la nevoie, legătura cu linia de fundași.
Linia de înaintași cu cea de mijlocași realizează ac țiuni rapide de atac
prin colaborare. Acțiunile de atac sunt frecvente datorită pătrunderii
mijlocașilor dinapoi -înainte, existând deci posibilități mari de a juca în
adâncime.
Prin poziția permanent ofensivă a înaintașilor jocul pe contraatac
devine o car acteristică a acestei variante.
În apărare – Sarcinile atacanților sunt mai reduse dar ei trebuie să
aplice presingul asupra fundașilor adverși constituind astfel prima linie de
apărare.
Mijlocașii participă activ la faza de apărare. Prin tatonare, dublaj și
sprijinire reciprocă ei caută să oprească atacurile adverse cât mai departe de
poartă. În momentele de presiune exercitată de adversar, mijlocașii sprijină
linia de fundași, participând efectiv la acțiunile din fața porții proprii.
Fundașii acționează prin marcaj și dublaj, prin atacuri de deposedare. În cazul
când adversarul atacă supranumeric se folosesc tatonarea și retragerea.
Sistemul cu patru fundași în varianta 1 – 4 – 4 – 2
Această variantă a apărut încă de la CM din 1966. Echipa Angliei,
campio ană mondială, a adoptat un astfel de sistem prin sarcinile duble pe
care le -a dat celor două extreme Ball și Peters. Astfel încât, deși în ofensivă
cei doi acționau pe extreme lărgind frontul de atac, în faza de apărare ei
deveneau veritabili mijlocași înc hizând alături de ceilalți doi toate culoarele

150 de pătrundere spre propria poartă și creând superioritatea numerică în zona de
mijloc a terenului.

Sistemul
cu patru fundași
varianta
4 – 4 – 2

Sarcini de bază pe compartimente și posturi
Apărarea compusă din patru fundași folosește, de obicei, zona și mai
rar libero -ul. Fundașii centrali joacă alternativ la om sau la acoperire, fiind
gata să dubleze și fundașii laterali. Aceștia urmăresc omul din zona lor iar în
faza de atac parti cipă activ la construcție și uneori chiar la finalizare.
Cei patru mijlocași au o așezare variabilă. Fie doi mijlocași centrali,
defensivi și doi mijlocași laterali ofensivi fie doi mijlocași centrali unul
defensiv, unul ofensiv și doi mijlocași laterali de legătură.
Atacul este format din doi jucători. Fie unul împins și celălalt mai
retras, fie ambii avansați, atacanții au o mare mobilitate acționând și pe
centru în lateral. Postul de extremă clasică a dispărut deși se joacă foarte mult
pe părțile latera le, suprafețe pe care apar atacanți, mijlocași sau fundași
laterali.

Jocul cu „libero“
Creație a lui Helenio Her rera în perioada de glorie, deceniul al 7 -lea
al secolului trecut, a lui Internaționale Milano. Prototipul „libero“ – ului a
fost Armando Picchi cel care avea sarcina să dubleze întreaga linie de
fundași. În această formulă Inter a reușit cucerirea Campionatului Italiei, a
C.C.E și a Cupei Intercontinentale.
Așezarea era 1 – 1 – 4 – 2 – 3, cei patru fundași, care făceau un marcaj
“om la om” necruțător, fiind dublați de libero. Era o așezare ultradefensivă
care sacrifica spectacolul de dragul rezultatului. Faza de construcție a fost
redusă iar echipa, care se lăsa deseori dominată, acționa foarte mult pe
contraatac beneficiind de atacanți de m are viteză.

151 Din păcate, alături de inovația tactică și de valoarea jucătorilor, se pare
că Helenio Herrera a folosit și alte “stimulente”. Pastile pe care jucătorii erau
obligați să le ia, testate inițial pe rezerve și apoi folosite de titulari. Chiar dacă
acuzațiile n -au fost probate niciodată rămân decesele membrilor echipei cu
diagnostice ca tumoare la coloană (Picchi, la 36 de ani), osteosarcom, cancer
la ficat, leucemie sau tumoare la pancreas (Facchetti, la 64 de ani).
În deceniul al 8 -lea, prin apari ția lui Bekenbauer jocul cu "libero" a fost
perfecționat. Datorită calităților sale tehnice "prințul Franz" a reușit să aducă
o notă constructivă acestei post până la el eminamente defensiv. După
rezolvarea fazei de apărare "liberoul" devenea primul iniția tor al atacului,
prin ieșiri din dispozitiv cu mingea la picior sau prin intrarea în combinații.
Sistemul folosit de echipa sa Bayern München, ca și de echipa R.F.G.
campioană mondială în 1974, a fost 1 – 1 – 3 – 3 – 3, adoptat și de Ajax
Amsterdam o altă mare echipă a acestei perioade.
Cei patru fundași aveau roluri diferențiate astfel că trei dintre ei făceau
marcaj “ om la om ” atacanților adverși iar cel de -al patrulea, libero -ul, asigura
dublajul.
Mijlocașii și atacanții colaborau frecvent iar schimbul de locuri a
devenit obișnuit. Jucătorii participau activ la ambele faze, iar fotbalul
practicat de Ajax a fost denumit de teoreticienii vremii “ fotbal total ”.

În deceniul al 9 -lea al secolului trecut a apărut sistemul 3 – 5 – 2
favorizat de faptul că maj oritatea echipelor jucau acum cu doar doi atacanți.
Tehnicienii care l -au adoptat au considerat că trei fundași, doi care fac marcaj
și unul care dublează, sunt suficienți pentru defensivă. Un fundaș, din vechea
linie de patru, eliberat de sarcini a întări t compartimentul median.
Astfel compartimentul apărării era format din trei jucători ( 1 libero și
doi stoperi ).
Opțiunile posibile în repartizarea mijlocașilor au fost fie:
– 3 mijlocași defensivi (unul central și 2 laterali );
– 2 mijlocași ofensivi, care des fac atacul pe aripi;
fie:
– 2 mijlocași defensivi, de acoperire;
– 1 mijlocaș central,coordonator, cu mare libertate de mișcare;
– 2 mijlocași laterali.
Atacul era format din doi jucători care acționau în zona centrală.
În ultimul deceniu al secolului trecut si stemele de joc au devenit mult
mai elastice. Analiza sistemelor de joc folosite la campionatele mondiale (90
și 94) arată următoarele
Sistemul folosit este 3 – 5 – 2 uneori – 3 – 6 – 1.
– apărare – fie 3 jucători (2 stoperi și un libero) – fie 5 (cu 2 apă rători
laterali culisanți);

152 – mijloc – geometrie variabilă – mijlocași ofensivi și defensivi;
– atac – 2 jucători de mare putere, viteză și eficacitate.
La C.M. – S.U.A. 1994, unde echipa Rom âniei a realizat cea mai bună
performanță din istoria particip ărilor (sferturi de finală ) sistemul de joc
folosit a avut urm ătoarele caracteristici:
– dispunere 5 – 4 – 1 – foarte elastică;
– doi apărători centrali de marcaj (Prodan – Mihali);
– doi fundași laterali cu marcaj în zonă – cu notabile capacități
dinami ce și vocație a jocului ofensiv (Selimesi și D. Petrescu);
– libero -ul acționează întotdeauna în spatele tuturor dând siguranță și
echilibru întregului compartiment defensiv (Belodedici);
– linia mediană – a cuprins patru sau cinci jucători și în faza de posesie
a fost susținută și de cei doi fundași laterali; aspecte:
– unul acționează ca marcator central (Gic ă Popescu);
– unul care menține echilibrul (Lupescu);
– unul cu rol de legătură între apărare și mijloc (D. Munteanu);
– unul ca dispecer (Hagi );
– un singur vârf de atac – Răducioiu – cu viteză și dribling;
– un atacant mai retras, încadrat mai mult în linia mediană, cu spații mai
largi de manevră (Ilie Dumitrescu).

După anul 2000 nu au apărut mari noutăți în privința sistemelor de joc.
Majori tatea echipelor folosesc în apărare patru fundași, pentru a acoperi
toată suprafața terenului iar postul de libero a dispărut. Se joacă în zonă, cei
doi fundași centrali dublându -se reciproc și asigurând și dublajul fundașilor
laterali. Aceștia se apără în zonă și participă activ la faza de construcție și în
atac.
Mijlocul are o geometrie variabilă și cuprinde 4 sau 5 jucători :
– doi mijlocași de acoperire, centrali;
– doi mijlocași laterali ofensivi ;
fie:
– un mijlocaș de acoperire, central ;
– un mijlocaș ofensiv , central;
– doi mijlocași laterali, de legătură;
fie:
– doi mijlocași de acoperire, centrali;
– doi mijlocași laterali;
– un mijlocaș coordonator, cu mare libertate de mișcare.
Atacul este format din unul sau doi jucători. Foarte rar ambii sunt
avansați, de cele mai multe ori unul este mai avansat (realizator ), celălalt mai
retras ( creator ). Atunci când se joacă cu un singur vârf el este sprijinit de o
linie de trei mijlocași, așezarea fiind 4 – 2 – 3 – 1.

153 Sistemul de joc 4 – 2 – 3 – 1, sarcini pe compartimente și posturi
Când suntem în posesia mingii
Portar – responsabil cu apărarea porții. Să poată acționa și ca fundaș,
să fie capabil să prindă mingea, să paseze corect chiar sub presiune.
Repunerea sa rapidă poate declanșa un contraatac. Atenție la reluarea jocu lui
după ce a prins mingea care vine din stânga o repune în dreapta și invers.
Fundaș dreapta și stânga – când unul pleacă în atac celălalt este
bine să rămână la siguranță alături de cei doi centrali. Să fie gata să
primească mingea atunci când portarul este în posesia balonului, să se arate la
pasă. Prima opțiune – să paseze înainte cât de repede posibil. Când are timp
și spațiu să urce rapid cu mingea la picior. A doua opțiune să paseze lateral
spre mijlocașul liber care se arată la pasă. A treia opțiun e să paseze înapoi
pentru a se începe construcția pe cealaltă parte. Să aprecieze corect cum
trebuie jucați coechipierii de pe partea sa. Dacă coechipierul este marcat strict
îi va da mingea pe spațiul liber din spatele fundașului. Dacă extrema de pe
parte a sa are timp și spațiu o va juca la picior. Să colaboreze foarte bine cu
coechipierul de pe partea sa.
Fundași centrali – de obicei unul mai tehnic și cu plasament bun și
altul mai luptător, de forță. De la cel tehnic se așteaptă construcția atacului
chiar cu pasă la mijlocaș. Ideal central drept – dreptaci, central stâng –
stângaci și ambii tehnici și puternici. Este importantă poziția lor atunci când
portarul are mingea. Ar trebui să fie în colțurile suprafeței de pedeapsă pentru
că altfel un singur atac ant advers îi blochează pe amândoi. Când primesc
mingea, dacă se arată la pas, cu minimum de risc, se hotărăsc rapid dacă
pasează sau înaintează cu mingea la picior. O decizie incorectă ne poate costa
golul. Fundașii centrali sunt inima și sufletul apărări i. De aceea este
important ca atunci când unul dintre ei urcă să fie acoperit de mijlocașul
central sau cei doi laterali strâng pentru siguranță. Atenție: la lovituri libere
din lateral sau la lovituri de la colț, nu pleacă niciodată ambii fundași centrali .
Cel care rămâne organizează apărarea, marcajul etc.
Mijlocași centrali – fac legătura fundașilor cu atacul și îl sprijină și
pe mijlocașul ofensiv. Când unul pleacă în atac celălalt trece în poziție
centrală pentru a asigura echilibrul în cazul în care pierdem posesia. Trebuie
să se arate la pasă mai ales când mingea este la portarul nostru sau la fundași
pentru a primi și a transmite rapid balonul spre atacanți. Prima lor opțiune –
pasă înainte pe atacanții demarcați central. Dacă nu se poate, a doua op țiune ,
pase pe lateral sau în spatele fundașilor laterali (fie pe aceeași parte fie pasă
lungă în diagonală). A treia opțiune a lor – pasă în lateral spre fundașii de
margine care urcă liberi. A patra opțiune – pasa înapoi la un jucător de
sprijin.
Mijloc aș central ofensiv – ar trebui să fie foarte tehnic, conducător
de joc. Principala responsabilitate – să-l sprijine și să -l joace pe atacantul

154 central. Să intre în combinații cu el. Să citească bine jocul și să anticipeze
toate demarcările atacanților. Să fie pregătit să primească mingea de la
oricare jucător din atac. Să poată exploata orice spațiu liber dintre cei doi
fundași centrali adverși care poate apărea din demarcarea atacantului central.
Să creeze ocazii de gol pentru ceilalți sau chiar pentru el.
Mijlocași laterali , dreapta și stânga – principala calitate, viteza. Este
nevoie și de rezintență, de preferință în regim de viteză. Să se demarce în
lateral pentru a putea primi și să -l servească cu mingi utile pe atacntul
central. Trebuie să înțeleagă că atunci când sunt marcați strict de fundașul
lateral advers vor putea fi jucați pe spațiul liber din spatele fundașului. Invers
când este spațiu între ei și fundași vor fi jucați la picior. Foarte important
duelul 1 contra 1 cu fundașul advers. Să creez e spații pentru ceilalți
coechipieri.
Atacant central – principala sarcină – să dea gol. Să poată proteja
bine mingea, să o poată primi când este marcat și să îi poată juca pe ceilalți
coechipieri veniți la sprijin. Să poată câștiga duelurile aeriene, de obicei vine
pe scurt la centrări. Să -i citească bine pe fundașii centrali, să fie capabil să
joace sub presiune. Joacă de obicei împotriva a doi fundași centrali.
Când nu suntem în posesia mingii
Atacant central – stă între cei doi fundași centrali și îl o bligă pe
portar să trimită mingea în lateral. Planul este ca mingea să ajungă la
centralul mai tehnic și aici poate fi șansa de a recupera mingea sau de a -l face
pe el să greșească. Trebuie să anticipeze pasa înapoi spre portar.
Mijlocași laterali , dreapta și stânga – rsponsabili de fundașii laterali
adverși. Pot lăsa o distanță care să -l invite pe portarul advers să dea mingea
spre fundași apoi pun presiune imediat pe el ajutați și de atacantul central
care poate bloca portarul sau fundașii laterali.
Mijlocaș central ofensiv – este reponsabil să oprească mijlocașul
central advers să primească și să joace mingea pe centru. Trebuie să fie atent
pe centru să blocheze posibilitățile de pasare prin centru. Este bine să se
poziționeze pe centru în dreptul celor două careuri de 16 m blocând
ppermanent posibilitățile de pasare pe centru.
Mijlocași centrali – sunt responsabili de menținerea formei
triunghiului făcut de cei trei mijlocași centrali. Fac asta sprijinind mijlocașul
central ofensiv. E bine să fie între e i nu mai mult de 10 – 12 m. Trebuie să
blocheze toate acțiunile de pe centru ale adversarului iar în cazul în care
acesta a pătruns în suprafața de pedeapsă îl va urmări și acolo îndepărtând
pericolul.
Fundaș dreapta și stânga – daca adversarul joacă 4 – 3 – 3 (4 – 2 – 3
– 1) atunci își vor marca adversarul direct de pe aripă. Dacă atacul are loc pe
partea opusă atunci lateralul va strânge ca să -i acopere pe fundașii centrali.
Dacă jucăm împotriva unui sistem 4 – 4 – 2, atunci când mingea este pe

155 partea ta marchezi mijlocașul lateral de pe partea ta iar celălalt lateral va
acoperi și va sprijini. Difrența dintre aceste două sisteme este că fundașul
trebuie să reacționeze mult mai rapid împotriva mijlocașului, care se mișcă
mai mult, pe când aripa este mai m ereu în zona fundașului lateral.
Fundași centrali – responsabili de sprijinul fundașilor laterali atunci
când aceștia se află în luptă cu extrema care este în posesia mingii. Asta
înseamnă că ei trebuie să fie în spatele fundașului lateral la circa 10 m
(distanță de joc) pentru a împiedica pătrunderea spre interior a adversarului.
Acești jucători răspund de modul în care apărarea se mișcă și își păstrează
forma. Ei colaborează cu fiecare dintre fundașii laterali dar, mai important,
ei sunt cei care citesc cel mai bine atacul advers și comunică apărării ce
trebuie făcut. Ar trebui ca apărarea să se comporte ca un tot ghidat și
coordonat de cei doi fundași centrali.
Portar – trebuie să fie un excelent comunicator și să dea permanent
instrucțiuni și informații apărării. Să fie capabil să vadă ce va face atacul
advers și să comunice asta apărării clar și concis. Trebuie să fie foarte
specific în ceea ce le cere apărătorilor. Un bun portar știe cum să comunice
timp de 90 de minute și este întotdeauna la comandă î n propriul careu. Este,
de asemenea, necesar pentru portar să fie capabil să acționeze ca un fundaș la
mingile lungi de contraatac advers. Acest sistem forțează echipele să joace și
cu mingi lungi în încercarea de a scăpa de presiunea adversă sau de a ține
adversarul în jumătatea sa de teren. Portarul trebuie să înțeleagă asta și să fie
capabil să vadă mereu ce va face adversarul și cum poate fi el oprit.

156 CAPITOLUL IV
LEGILE JOCULUI

Regu lamentul jocului de fotbal – Legile jocului – au suf erit de -a
lungul timpului numeroase modificări. Versiunea actuală, cu 17 Legi, datează
din 1938, atunci când a fost realizată de Sir Stanley Rous, fost președinte al
FIFA.
Singurul organism abilitat să modifice Legile jocului este
International Football Association Board (I.B.)
Primele șapte Legi se referă la organizarea jocului iar următoarele (8 –
17) la desfășurarea lui. Ultima formă a Legilor Jocului a intrat în vigoare
la 1 iunie 2016.
În rândurile care urmează vom prezenta aspectele esențiale care
considerăm că trebuie cunoscute referitor la Legile jocului. Acolo unde a fost
cazul am făcut trimiteri și la Regulamentul de organizare a activității
fotbalistice din România (ROAF).

LEGEA 1 – Terenul de joc
Text oficial

1. Suprafața terenului de j oc
Terenul de joc trebuie să fie o suprafață de joc în totalitate naturală
sau, dacă regulamentul compeției permite, o suprafață de joc în totalitate
artificială, cu excepția situațiilor în care regulamentul competiției permite o
combinație integrată de m ateriale artificiale și naturale (sistem hibrid).
Culoarea suprafețelor artificiale trebuie să fie verde.
Atunci când suprafețele artificiale sunt folosite pentru disputarea unor
jocuri între echipele reprezentative ale unor asociații naționale afiliate la
FIFA sau în cadrul unor competiții inter -cluburi, suprafața de joc trebuie să
întrunească cerințele impuse de FIFA Quality Programme for Football Turf
sau International Match Standard, cu excepția cazurilor în care IFAB acordă
o derogare specială.
2. M arcajele terenului de joc
Terenul de joc trebuie să fie de formă dreptunghiulară și marcat cu
linii continue care sa nu fie periculoase. Aceste linii fac parte integrantă din
suprafețele pe care le delimitează.
Doar liniile indicate în Legea 1 trebuie să fie marcate pe terenul de
joc.
Cele două linii de demarcație mai lungi se numesc linii de margine.
Ce două linii mai scurte se numesc linii de poartă.
Terenul de joc este împărțit în două jumătăți prin linia mediană, care
unește mijlocul celor două lini i de margine.

157 Punctul de la centrul terenului este marcat la mijlocul liniei mediane.
În jurul acestui punct este trasat un cerc cu raza de 9,15 m (10 yds).
Se pot trasa linii în exteriorul terenului de joc, la 9,15m (10 yds) de
fiecare arc de cerc de la colțul terenului, perpendicular pe liniile de poartă și
liniile de margine.
Toate liniile trebuie să fie de aceeasi latime, care nu trebuie să
depășească 12 cm (5 ins). Liniile de poartă trebuie să fie de aceeași latime ca
si cei doi stâlpi ai porții și b ara transversală.
Acolo unde se folosește suprafață artificială, sunt permise și alte linii
cu condiția ca acestea să fie de o culoare diferită și clar distincte față de
liniile de fotbal.
Un jucător care face marcaje neautorizate pe terenul de joc trebu ie să
fie sancționat pentru comportare nesportivă. Dacă arbitrul observă că acest
lucru este făcut în timp ce mingea este in joc, jucătorul este avertizat la prima
ieșire din joc a mingii.
3. Dimensiuni
Linia de margine trebuie să fie mai lunga ca linia de poartă.
• Lungime (linia de margine): minimum 90 m (100 yds) maximum
120 m (130 yds)
• Lungime (linia de poartă): minimum 45 m (50 yds) maximum 90 m
(100 yds)
4. Dimensiuni pentru meciuri internaționale
• Lungime (linia de margine): minimum 100 m (100 yds) maximum
110 m (120 yds)
• Lungime (linia de poartă): minimum 64 m (70 yds) maximum 75 m
(80 yds)
Organizatorii competițiilor pot determina lungimea liniei de poartă și
a liniei de margine în conformitate cu dimensiunile mai sus menționate
5. Suprafața de poartă
Se trasează două linii perpendicular pe linia de poartă, la 5,5 m (6
yds) de la partea interioară a fiecărui stâlp al porții. Aceste linii se vor întinde
în terenul de joc pe o distanță de 5,50 m (6 yds) și vor fi unite printr -o linie
trasată paralel cu linia de poartă. Spațiul delimitat de aceste linii și linia de
poartă se numește suprafața de poartă.
6. Suprafața de pedeapsă
Se trasează două linii perpendicular pe linia de poartă, la 16,50 m (18
yds) de la partea interioară a fiecăr ui stâlp al porții. Aceste linii se vor întinde
în terenul de joc pe o distanță de 16,50 m (18 yds) și vor fi unite printr -o linie
trasată paralel cu linia de poartă. Spațiul delimitat de aceste linii și linia de
poartă se numește suprafața de pedeapsă.

158 În interiorul fiecărei suprafețe de pedeapsă este marcat punctul
loviturii de pedeapsă, la 11 m (12 yds) de la mijlocul liniei de poartă între cei
doi stâlpi ai porții.
În exteriorul fiecărei suprafețe de pedeapsă se trasează un arc de cerc
cu raza de 9,15 m, care are ca centru punctul loviturii de pedeapsă.
7. Suprafața colțului de teren
Suprafața colțului de teren este determinată de un sfert de cerc cu raza
de 1 m (1yd) trasat în interiorul terenului de joc, de la fiecare steag de colț.
8. Steagurile
La fiecare colț al terenului de joc trebuie fixat un steag cu vârful
suportului neascuțit, care va avea o înălțime de cel puțin 1,50 m (5 ft)
Pot fi fixate steaguri la fiecare capăt al liniei mediane, la cel puțin 1m
(1 yd) in afara terenului de joc
9. Suprafața tehnică
Suprafața tehnică se referă la meciurile jucate pe stadioane cu o zonă
specială de scaune pentru oficialii echipelor și jucătorilor înlocuitori, dupa
cum urmează:
• Suprafața tehnică trebuie să se întindă doar 1 m (1 yd) in lateralul
celor două părți a zonei de scaune iar distanța între aceasta și linia de margine
să fie de până la maxim 1 m (1yd)
• Trebuie folosite marcaje pentru a delimita suprafața
• Numărul persoanelor cărora le este permis să ocupe suprafața
tehnică este stabilit d e regulamentul competiției
• Ocupanții suprafeței tehnice:
• sunt identificați înainte de începutul meciului în conformitate cu
regulamentul competiției
• trebuie să se comporte într -un mod responsabil
• trebuie să rămână în limitele suprafeței, cu exc epția circumstanțelor
speciale, ex: fizioterapeutul/doctorul care intră pe terenul de joc, cu
permisiunea arbitrului, pentru a evalua un jucător accidentat
• Pe rand, o singura persoana este autorizată să comunice instrucțiuni
tactice din suprafața tehnic ă
10. Porțile
O poarta trebuie fixată la mijlocul fiecărei linii de poartă.
Poarta este alcătuită din doi stâlpi verticali, care vor fi montați la
distanță egală de steagurile de la colț și care sunt uniți la vârf printr -o bară
transversală. Stâlpii por ții și bara transversală trebuie să fie confecționate din
material aprobat. Forma lor trebuie să fie pătrată, dreptunghiulară, rotundă
sau eliptică și nu trebuie să prezinte niciun pericol.
Distanța interioară dintre cei doi stâlpi este de 7,32 m (8 yds), iar
distanța dintre partea inferioară a barei transversale și pământ este de 2,44 m
(8 ft).

159 Poziția barelor în relație cu linia de poartă trebuie să fie conform
graficelor.
Cei doi stâlpi și bara transversală trebuie să fie albe (ALBI) și să aibă
aceeaș i lățime și grosime, care să nu depășească 12 cm (5 ins).
Dacă bara transversală s -a deplasat sau s -a rupt, jocul trebuie oprit
până când bară va fi reparată sau reașezată la locul ei. Dacă nu este posibilă
repararea ei, jocul trebuie oprit definitiv. Bar a transversală nu poate fi
înlocuită de o frânghie sau orice material flexibil sau periculos. Jocul va fi
reînceput cu o minge de arbitru.
Plasele porților pot fi fixate de porți și pământ, în spatele porții. Ele
trebuie să fie bine prinse pentru a nu jen a portarul.
Măsuri de siguranță
Porțile (inclusiv porțile mobile) trebuie să fie bine fixate în pământ.
11. Tehnologia Liniei de Poartă (GLT)
Sistemele GLT pot fi folosite pentru a se verifica dacă un gol a fost
înscris sau nu, pentru a sprijini decizia arbitrului.
Acolo unde se utilizează GLT, pot fi permise modificări ale porților în
conformitate cu specificările stipulate în Programul de Calitate FIFA pentru
GLT și cu Legile Jocului. Utilizarea GLT trebuie să fie specificată în
regulamentul competiți ei.
Principiile GLT
GLT se aplică numai pentru linia de poartă și doar pentru a determina
dacă un gol a fost înscris sau nu.
Indicarea faptului că un gol a fost înscris trebuie să fie imediată și
automat confirmată în timp de o secundă de către sistemul GLT doar către
oficialii jocului (prin intermediul ceasului arbitrului, prin vibrare și semnal
vizual)
Cerinte si specificatii ale GLT
Dacă GLT este folosit în meciuri oficiale, organizatorii acestora
trebuie să se asigure că sistemul este garantat în c onformitate cu următoarele
standarde:
• FIFA Quality PRO
• FIFA Quality
• IMS – INTERNATIONAL MATCH STANDARD
Un institut independent de testare trebuie să verifice acuratețea și
funcționalitatea diferiților furnizori de sisteme de tehnologie, în confor mitate
cu Manualul de testare. Dacă tehnologia nu funcționează în conformitate cu
Manualul de Testare, arbitrul nu trebuie să folosească sistemul GLT și trebuie
să raporteze acest lucru autorităților abilitate.
Acolo unde se utilizează GLT, arbitrul trebu ie să testeze
funcționalitatea tehnologiei, înainte de meci, așa cum este prevăzut în
Manalul Programul de Calitate FIFA pentru Testarea GLT.

160 12. Publicitate comercială
Niciun fel de publicitate comercială, indiferent că este reală sau
virtuală, nu este p ermisă pe terenul de joc pe suprafețele delimitate de plasele
porților sau în suprafața tehnică sau la mai puțin de 1 metru de liniile ce
delimiteaza terenul, din momentul în care echipele intră pe terenul de joc și
până când îl părăsesc la pauză, și din m omentul întoarcerii lor pe teren, până
la finalul jocului. Publicitatea este interzisă pe porți, plasele porților, pe
steaguri sau suporții acestora, și niciun fel de echipament care nu are legătură
cu fotbalul (camere de luat vederi, microfoane, etc) nu p oate fi montat pe
aceste obiecte.
În plus, panourile publicitare trebuie să fie amplasate la cel puțin:
• 1 m (1 yd) de liniile de margine ale terenului de joc
• La aceeași distanță de linia de poartă ca și adâncimea plasei porții
• 1 m (1 yd) de plasa porții
13. Logo -uri și embleme
Reproducerea, fie reală sau virtuală, a logo -urilor și emblemelor
FIFA, confederațiilor, federațiilor naționale de fotbal, competițiilor,
cluburilor sau a altor asociații este interzisă pe terenul de joc, plasele porților
și a suprafețelor delimitate de acestea, porților și suporților de steaguri în
timpul jocului . Ele sunt permise pe steagurile de col ț și pe suporț ii acestora.

Teren impropriu
În anumite condiții terenul de joc poate fi sau poate deveni impropriu
pentr u joc. Sunt două situații în care un joc oficial nu se poate desfășura:
teren neregulamentar sau teren impracticabil .
Potrivit ROAF terenul de joc este neregulamentar în următoarele
situații:
– când lipsește sau este deteriorat gardul împrejmuitor;
– când nu este marcat sau este marcat neregulamentar;
– când lipsesc sau sunt deteriorate ori neregulamentare porțile,
plasele și steagurile de colț;
– pentru jocurile programate în nocturnă, instalația de iluminat nu
funcționează sau funcționează n ecorespunzător.
În cazul în care arbitrul constată că un teren este neregulamentar el
anunță echipa organizatoare care trebuie să ia măsuri de remediere a
deficiențelor în maximum 30 de minute de la ora oficială de începere a
jocului. Dacă neregularitatea terenului survine în timpul desfășurării partidei
termenul de așteptare este tot 30 de minute.
Terenul de joc este impracticabil în următoarele situații:
– dacă aproximativ ¼ din teren este sub apă, iar adâncimea apei nu
mai permite ca mingea să vină în contact cu pământul, astfel încât controlul și
circulația mingii sunt împiedicate cu desăvârșire;

161 – în caz de furtună, ploaie torențială, descărcări electrice, ninsori
abundente, ceață sau viscol, sau dacă, urmare a acestora, vizibilitatea este sub
150 m. Dacă aceste situații intervin după începerea jocului, arbitrul va
întrerupe jocul;
– teren acoperit cu zăpadă a cărei grosime împiedică controlul și
circulația mingii;
– teren cu una sau mai multe porțiuni acoperite de gheață și care
constituie pericol pentru integritatea corporală a jucătorilor și arbitrilor.
Impracticabilitatea terenului de joc se constată și se declară numai de
către arbitrul jocului. În aceste situații ora de începere a partidei se poate
amâna sau jocul se poate întrerupe, m aximum 60 de minute, dacă terenul de
joc devine impracticabil.
Jocul poate începe sau se poate relua numai în situația în care cauza
de impracticabilitate a fost înlăturată. În cazul când acest lucru nu este posibil
(ninsoare abundentă, ceață etc. ) jocuril e vor fi programate a doua zi, având
aceeași oră de începere, cu excepția jocurilor de juniori, care vor fi
reprogramate de forul organizator. Dacă, din aceleași cauze obiective,
jocurile de seniori nu se dispută nici a doua zi, acestea vor fi reprogramate
conform prevederilor regulamentare.
Delegații, căpitanii de echipă și jucătorii echipelor sunt obligați să
execute necondiționat toate dispozițiile date de arbitru în legătură cu
desfășurarea regulamentară a jocului.
Nerespectarea dispozițiilor date duce la oprirea jocului de către
arbitru. Dacă, în termen de 3 minute de la oprirea jocului, nu se iau măsuri
regulamentare privind îndeplinirea dispozițiilor date, arbitrul va fluiera
sfârșitul jocului și va părăsi terenul. Termenul de 3 minute se arată în mod
vizibil, se anunță căpitanului echipei în cauză și se arată o singură dată pentru
fiecare echipă în cursul unei partide.

LEGEA 2 – Mingea
Text oficial
1. Caracteristici și dimensiuni
Toate mingile trebuie să fie:
• De formă sferică
• Confecționate din tr-un material corespunzător
• De o circumferință între 70 cm (28 ins) și 68 cm (27 ins)
• De o greutate între 450 g (16 oz) și 410 g (14 oz) la începutul
meciului
• De o presiune egală cu 0.6 – 1.1 atmosphere (600 – 1,100 g/cm2) la
nivelul mării (8.5 l bs/sq in – 15.6 lbs/sq in)

162 Toate mingile folosite în meciurile jucate în competiții organizate sub
auspiciul FIFA sau confederațiilor, trebuie să fie marcate cu unul din logo –
urile de mai jos:
• FIFA Quality PRO
• FIFA Quality
• IMS – INTERNATIONAL MA TCH STANDARD
Mingile care au deja marcate logo -urile de calitate anterioare, cum ar
fi "FIFA Approved", "FIFA Inspected" sau "International Matchball
Standard" pot fi folosite în competițiile menționate mai sus până la 31 iulie
2017.
Fiecare logo indcă f aptul că mingea a fost testată oficial și corespunde
caracteristicilor tehnice prevăzute pentru categoria respectivă, care sunt în
plus față de caracteristicile minime prevăzute în Legea 2 și trebuie să fie
aprobată de IFAB. Institutele care efectuează ace ste teste trebuie de asemenea
să fie aprobate de FIFA.
Acolo unde se utilizează tehnologia liniei de poartă (GLT), mingile
care au tehnologia integrată trebuie să aibă unul din logo -urile de calitate mai
sus menționate.
Asociațiile naționale pot impune fo losirea de mingi având unul din
aceste trei logo -uri în cadrul competițiilor organizate.
La jocurile care se dispută în cadrul competițiilor organizate de FIFA,
de confederații sau asociații naționale de fotbal, niciun fel de publicitate
comercială aplica tă pe mingi nu este permis, cu excepția logo/emblema
competiției, numele organizatorului competiției și marca fabricantului de
mingi. Regulamentele competițiilor pot impune restricții referitoare la
formatul și numărul acestor însemne.
2. Înlocuirea unui mingi neregulamentare
Dacă mingea se deteriorează :
• Jocul este oprit și
• reluat cu altă minge, printr -o minge de arbitru, din locul în care
mingea inițială s -a deteriorat
Dacă mingea se deteriorează la lovitură de începere a jocului, lovitură
de la poartă, lovitură de la colț, lovitură liberă, lovitură de pedeapsă sau
aruncare de la margine, jocul se va relua corespunzător.
Dacă mingea se deteriorează în timpul executării unei lovituri de
pedeapsă sau în timpul loviturilor de departajare din punctul de pedeapsă
imediat ce se mișcă spre înainte și înainte ca aceasta să fie atinsă de un
jucător, bara transversală sau stâlpii porții, lovitura de pedeapsă se va repeta.
Mingea nu poate fi înlocuită în timpul meciului fără acordul
arbitrului.
3. Mingi su plimentare

163 Mingile suplimentare, care corespund cerințelor Legii 2, pot fi plasate
în jurul terenului de joc, iar folosirea lor se face sub controlul arbitrului.

LEGEA 3 – Jucătorii
Text oficial
1. Numărul jucătorilor
Un joc se dispută între două echip e compuse fiecare din cel mult 11
jucători, dintre care unul este portar. Un joc nu poate să înceapă sau să
continue dacă una dintre echipe are mai puțin de șapte jucători.
Dacă o echipă are mai puțini de șapte jucători pentru că unul sau mai
mulți jucăto ri au părăsit în mod deliberat terenul de joc, arbitrul nu este
obligat să oprească jocul, iar avantajul poate fi aplicat, dar jocul nu trebuie să
fie reluat, după ce mingea a ieșit din joc, dacă una dintre echipe nu are
numărul minim de șapte jucători.
Dacă regulamentul competiției precizează că toți jucătorii și jucătorii
înlocuitori trebuie înscriși în raportul de joc înainte de lovitura de începere a
jocului, iar o echipă începe jocul cu mai puțini de 11 jucători, doar cei înscriși
in raportul de arbit raj, înainte de începerea jocului ca jucători titulari sau
inlocuitori, pot completa echipa în momentul sosirii lor.
2. Numărul înlocuirilor
Competiții oficiale
În orice joc disputat în cadrul competițiilor oficiale organizate de
FIFA , confederații sau asociațiile membre, este permis să se efectueze cel
mult trei înlocuiri de jucători.
Regulamentele competițiilor trebuie să stipuleze câti jucători
înlocuitori pot fi nominalizați, de la trei la maximum doisprezece.
Alte jocuri
La jocurile dintre echipel e naționale “A”, se pot efectua cel mult șase
înlocuiri.
La toate celelalte jocuri, se poate efectua un număr mai mare de
înlocuiri dacă:
• echipele respective cad de acord asupra numărului maxim de
înlocuiri
• arbitrul este informat înainte de începere a jocului
Dacă arbitrul nu este informat sau dacă cele două echipe nu au căzut
de acord înainte de începerea jocului, fiecare echipă are dreptul la maxim
șase înlocuiri.
Reintrarea jucătorilor înlocuiți
Folosirea jucătorilor înlocuiți este permisă numai la cele mai mici
niveluri (grassroots, copii/de agrement), sub rezerva acordului asociației
naționale de fotbal.
3. Procedura de înlocuire

164 Numele jucătorilor înlocuitori trebuie să fie comunicate arbitrului
înainte de începerea jocului. Orice jucător în locuitor care nu este inscris in
raport la acel moment nu va putea să participe la joc.
Pentru a se înlocui un jucător cu un jucător înlocuitor, trebuie să fie
indeplinite următoarele conditii:
• arbitrul trebuie să fie informat înainte ca înlocuirea să aibă loc
• jucătorul înlocuit primește permisiunea arbitrului să părăsească
terenul de joc , dacă nu este deja în afara terenului
• jucătorul înlocuit nu este obligat să părăsească terenul pe la linia
mediană și nu mai poate participa la joc, cu excepția reintrării jucătorilor
înlocuiți, atunci cănd aceasta este permisa.
• dacă un jucător care urmează să fie înlocuit refuză să părăsească
terenul, jocul va continua.
Jucătorul înlocuitor va intra doar:
• când este o oprire a jocului
• pe la linia median ă
• după ce jucătorul înlocuit a părăsit terenul
• după ce a primit un semnal din partea arbitrului
Procedura de înlocuire se termină în momentul în care jucătorul
înlocuitor intră pe terenul de joc; din acel moment, înlocuitorul devine
jucător, iar juc ătorul care a fost schimbat devine jucător înlocuit.
Jucătorii înlocuitori care urmează să înlocuiască un jucător pot repune
mingea în joc prin orice modalitate, cu condiția ca ei să intre mai întâi pe
terenul de joc.
Dacă o înlocuire are loc în timpul p auzei dintre reprize sau înaintea
prelungirilor jocului, procedura de înlocuire trebuie efectuată înainte de
începerea jocului.
Toți jucătorii înlocuiți și înlocuitori se supun autorități arbitrului
indiferent dacă joacă sau nu.
4. Înlocuirea portarului
Oricare din ceilalți jucători poate înlocui portarul dacă:
• arbitrul este informat înainte ca înlocuirea să aibă loc
• înlocuirea este efectuată în timpul unei opriri a jocului
5. Abateri și sancțiuni
Dacă un jucător înlocuitor începe un meci în locul unui jucător la
începutul jocului fără ca arbitrul să fie informat de această modificare:
• arbitrul va permite jucătorului înlocuitor să continue jocul
• nu va fi luată nicio sancțiune disciplinară împotriva jucătorului
înlocuitor
• jucătorul titular poate trece în locul jucătorului înlocuitor
• numărul de înlocuiri nu este redus
• arbitrul va raporta incidentul organelor competente

165 Dacă un jucător înlocuiește portarul fără permisiunea arbitrului,
arbitrul:
• lasă jocul să continue
• avertizează a mbii jucătorii la prima întrerupere a jocului Pentru
orice altă abatere de la această Lege:
• jucătorii respectivi vor fi avertizați
• jocul se va relua cu o lovitură liberă indirectă, din locul în care se
afla mingea în momentul opririi jocul
6. Elimin area jucătorilor și jucătorilor înlocuitori
Un jucător care a fost eliminat:
• inainte ca raportul arbitrului sa fie inmanat acestuia, nu mai poate fi
inscris în raport
• după ce a fost înscris în raportul arbitrului și înainte de lovitura de
incepere a jocului, poate fi înlocuit de un jucător înlocuitor deja numit, care
nu poate fi înlocuit; numărul înlocuirilor pe care echipa le poate face nu este
redus
• după începerea jocului, nu poate fi înlocuit
Un jucător înlocuitor numit, care a fost eliminat î nainte de lovitura de
începere a jocului sau după începerea jocului, nu poate fi înlocuit.
7. Persoane străine pe terenul de joc
Antrenorul și ceilalți oficiali înscriși în raportul arbitrului (cu excepția
jucătorilor și jucătorilor înlocuitori) sunt cons iderați a fi oficiali ai echipei.
Orice persoană care nu este înscrisă în Raportul Arbitrului ca jucător, jucător
înlocuitor sau oficial al echipei este considerată persoană străină.
Dacă un oficial al echipei, jucător înlocuitor, jucător înlocuit sau
jucător eliminat sau o persoană străină intră pe terenul de joc, arbitrul
trebuie să :
• oprească meciul doar dacă se intervine in joc
• dispune ca persoana respectiva sa paraseasca terenul de joc la prima
oprire a jocului
• ia măsurile disciplinare adecva te
Dacă jocul a fost oprit și cel care a intervenit in joc este:
• un oficial al echipei, jucător înlocuitor, jucător înlocuit sau un
jucător eliminat, jocul se va relua cu o lovituă liberă directă sau lovitură de
pedeapsă
• o persoană străină, jocul se va relua cu o minge de arbitru
Dacă mingea se duce spre poartă și daca interventia nu impiedica un
jucător aparător sa joace mingea, se acordă gol dacă mingea intră în poarta
(chiar dacă a fost contact cu mingea). Cu exceptia situatiei in care mingea
intra in poarta adversa celui care a intrat pe terenul de joc.
8. Jucător ieșit în afara terenului de joc

166 Dacă, după părăsirea terenului de joc cu permisiunea arbitrului, un
jucător reintră pe terenul de joc fără permisiunea acestuia, arbitrul trebuie să:
• oprească jocul (dar nu imediat dacă jucătorul nu influențează jocul
sau este cazul aplicării avantajului)
• avertizeze jucătorul pentru intrarea pe terenul de joc fără
permisiunea sa
• dispună ca jucătorul să părăsească terenul de joc
Dacă arbitrul opr ește jocul, acesta trebuie reluat:
• cu o lovitură liberă indirectă din locul unde se afla mingea în
momentul opririi jocului sau
• în conformitate cu Legea 12 dacă jucătorul încalcă aceasta lege
Un jucător care depășește una dintre liniile care delimit ează terenul de
joc, intr -o actiune de joc, nu se consideră că a comis o abatere.
9. Gol înscris cu o persoană în plus pe terenul de joc
Dacă, după marcarea unui gol, arbitrul își dă seama, înainte de
reluarea jocului, că o persoană în plus se afla pe ter enul de joc în momentul
înscrierii golului:
• arbitrul trebuie să anuleze golul dacă persoana în plus era:
• un jucător, jucător înlocuitor, jucător înlocuit, jucător eliminat sau
oficial al echipei care a înscris golul
• o persoană străină care a influ ențat desfășurarea jocului, cu exceptia
in care golul a fost inscris asa cum este mentionat mai sus la punctul 5
(persoane straine pe terenul de joc)
Jocul este reluat cu o lovitură de poartă, lovitură de la colț sau minge
de arbitru.
• arbitrul trebuie să valideze golul dacă persoana în plus era :
• un jucător, jucător înlocuitor, jucător înlocuit, jucător eliminat sau
oficial al echipei care a primit golul
• o persoană străină care nu a influențat desfășurarea jocului
În toate cazurile, arbitrul trebu ie să scoată persoana în plus de pe
terenul de joc.
Dacă, după ce a fost înscris un gol și jocul a fost reluat, arbitrul
realizează că a fost o persoană în plus pe terenul de joc atunci când golul a
fost înscris, golul nu poate fi anulal. Dacă persoana în plus este încă pe
terenul de joc arbitrul trebuie să:
• oprească jocul
• să scoată persoana în plus de pe teren
• reînceapă jocul cu o minge de arbitru sau o lovitură liberă după caz
Arbitrul trebuie să raporteze incidentul autorităților abilitate.
10. Căpitanul echipei
Căpitanul echipei nu are un statut privilegiat sau privilegii, însă are un
nivel de responsabilitate legat de comportamentul echipei.

167 Referitor la numărul minim de jucători FRF a stabilit prin ROAF că
“jocurile oficiale nu pot începe d acă echipele nu prezintă cel puțin șapte
jucători, la meciurile de seniori și, respectiv, opt jucători la competițiile de
juniori, copii și fotbal feminin, cu carnete de legitimare și drept de joc pentru
echipele respective” (art.16.2). În cazul în care o echipă se descompletează
ajungând sub numărul minim de jucători admis de Legile jocului, indiferent
dacă acest lucru s -a făcut cu sau fără intenție, arbitrul va opri jocul și va scrie
constatările sale în raportul de joc. Din dispozițiile Legilor jocului r ezultă că
nici o echipă nu poate juca fără a avea desemnat un jucător în calitate de
portar, cu toate drepturile și obligațiile ce derivă din această funcție.

LEGEA 4 – Echipamentul jucătorilor
Text oficial
1. Măsuri de siguranță
Un jucător nu trebuie să poarte echipament sau alt accesoriu care este
periculos.
Orice fel de bijuterii (coliere, inele, brățări, cercei, brățări de piele sau
cauciuc, etc.) sunt strict interzise și trebuie înlăturate. Nu se acceptă folosirea
bandei adezive pentru acoperirea bijuteriilor.
Jucătorii trebuie verificați înainte de începerea jocului, iar jucătorii
înlocuitori înainte de intrarea acestora pe terenul de joc. Dacă un jucător
poartă vestimentație sau bijuterii neautorizate/periculoase în timpul jocului,
arbitrul treb uie să dispună ca jucătorul să:
• înlature respectivul articol
• părăsească terenul de joc la prim oprire a jocului dacă jucătorul nu
poate sau nu vrea să se conformeze
Un jucător care refuză să se conformeze sau poartă articolul din nou
trebuie avertiz at.
2. Echipamentul de bază
Echipamentul de bază al fiecărui jucător se compune din următoarele
articole separate:
• un tricou cu mâneci
• șort
• jambiere – banda adezivă sau orice material aplicat sau purtat extern
trebuie să fie de aceeași culoare c a acea parte a jambierului pe care este
aplicată sau pe care acoperă
• apărători pentru tibie – acestea trebuie să fie confecționate dintr -un
material adecvat pentru a asigura protecție corespunzătoare și acoperite de
jambiere
• ghete
Portarii pot purta pantaloni lungi de trening.

168 Dacă un jucător își pierde din greșeală gheata sau apărătoare de tibie
trebuie să o înlocuiască cât de repede poate și nu mai târziu de momentul în
care mingea iese din joc, dacă înainte de a face asta jucătorul joacă mingea
și/sau înscrie un gol, golul va fi acordat.
3. Culori
• Cele două echipe trebuie să poarte culori distincte una față de
cealaltă, precum și față de oficialii de meci
• Fiecare portar trebuie să poarte culori diferite față de a celorlalți
jucători precum și de oficialii de meci
• Dacă tricourile celor doi portari sunt de aceeași culoare, iar niciunul
dintre ei nu are un tricou de altă culoare, arbitrul va permite începerea jocului
Bluzele termice trebuie să fie de aceeași culoare ca cea principală a
bluzei cu mânecă; șortul termic/colanții termici trebuie să fie de aceeași
culoare ca cea principală a șortului sau partea cea mai de jos a șortului –
jucătorii aceleiași echipe trebuie să poarte aceeași culoare.
4. Alt echipament
Echipamentele de protecție c are nu sunt periculoase, ca de exemplu,
caschetele, măștile de față, cotierele și genunchierele confecționate dintr -un
material ușor, moale căptușit este permis, așa cum sunt căștile de protecție ale
portarilor și ochelarii de sport.
Acolo unde se poartă cască pentru acoperirea capului, acestea trebuie:
• Să fie negre sau de aceeași culoare cu cea a tricoului ( culoarea
predominantă/principală) (cu condiția ca jucătorii aceleiași echipe să poarte
aceeași culoare)
• Să fie în conformitate cu aspectul prof esional al echipamentului
jucătorului
• Să nu fie legată de tricou
• Să nu pună în pericol jucătorul care o poartă sau orice alt jucător
(exp. Mecanismul de deschidere/închidere din jurul gâtului)
• Să nu aibă părți care se extind în afara suprafeței (e lemente
proeminente)
Utilizarea sistemelor de comunicare electronică între jucători
(inclusiv jucătorii înlocuitori/înlocuiți și cei eliminați ) și/sau personalul
tehnic nu este permisă.
Acolo unde se folosesc sisteme electronice de monitorizare a
perform anței jucatorilor (EPTS) (sub rezerva acordului membrilor asociației
naționale de fotbal/ organizatorului competiției) acestea:
• ele nu trebuie să fie periculoase
• informațiile și datele transmise de la dispozitive / sisteme nu este
permis să fie primi te sau utilizate în suprafața tehnică în timpul meciului
Echipamentul de bază nu trebuie să conțină sloganuri, declarații sau
imagini de natură politică, religioasă sau personală. Jucătorii nu trebuie să își

169 arate maieurile pe care apar sloganuri de natur ă politică, religioasă sau
personală, declarații sau imagini ori reclame, altele decât logo -ul firmei
producătoare de echipament. Pentru orice abatere, jucătorul și/sau echipa va
fi sancționată de organizatorul competiției, asociația națională de fotbal sa u
să fie confimată/ legitimata de FIFA.
5. Abateri și sancțiuni
Pentru orice abatere de la această Lege jocul nu trebuie să fie oprit, iar
jucătorul:
• Este informat de către arbitru să părăsească terenul de joc pentru a -și
corecta echipamentul
• Părăse ște terenul când jocul se oprește, afara de cazul in care
echipamentul a fost deja corectat
Un jucător care părăsește terenul de joc pentru a -și corecta sau
schimba echipamentul trebuie:
• Să îi fie echipamentul verificat de către un oficial al jocului î nainte
de a-i fi permis să reintre pe teren
• Să reintre pe teren doar cu permisiunea arbitrului (care poate fi dată
în timpul jocului).
Un jucător care intră pe teren fără permisiunea arbitrului trebuie să fie
avertizat și dacă jocul este oprit pentru a acorda cartonasul galben, se va
acorda lovitură liberă indirectă de pe locul in care se afla mingea, când jocul
a fost oprit.

LEGEA 5 – Arbitrul
Text oficial
1. Autoritatea arbitrului
Fiecare joc este controlat de un arbitru care dispune de întreaga
autoritate pentru a aplica Legile Jocului în legătură cu meciul.
2. Deciziile arbitrului
Arbitrul va trebui sa depuna toate eforturile astfel ca deciziile sale sa
fie în conformitate cu Legile Jocului și ‘spiritul jocului’ și vor fi bazate pe
opinia arbitru lui, care are autoritatea de a hotărî care este cea mai buna
decizie în baza Legilor Jocului.
Deciziile arbitrului asupra faptelor în legătură cu jocul, inclusiv dacă
un gol a fost sau nu marcat și rezultatul jocului, sunt definitive.
Arbitrul nu își poa te schimba o decizie atunci când realizează că este
incorectă sau la sfatul unui alt oficial de meci dacă jocul a fost reluat sau
arbitrul a fluierat încheierea primei sau celei de -a doua reprize (inclusiv
minutele de prelungire) și a părăsit terenul de jo c sau meciul s -a încheiat.
Dacă, din orice motiv, arbitrul se află temporar în incapacitatea de a
conduce jocul, acesta poate continua sub îndrumarea celorlalți oficiali de
meci până la prima oprire a jocului.

170 3. Competențe și îndatoriri
Arbitrul:
• aplică Legile Jocului
• controlează jocul în colaborare cu ceilalți oficiali de meci
• îndeplinește funcția de cronometror, întocmește un raport asupra
jocului și trimite autorităților competente un raport, care cuprinde
informațiile cu privire la orice mă sură disciplinară și orice alte incidente
petrecute înainte, în timpul sau la sfârșitul jocului
• controleaza și/sau indică reînceperea jocului
Avantajul
• lasă jocul să continue atunci când o abatere are loc și echipa
împotriva căreia s -a comis o abate re poate să obțină un avantaj și să
sancționeze abaterea comisă inițial dacă avantajul presupus nu se realizează
in acel moment sau în câteva secunde.
Măsuri disciplinare
• sanctioneaza cea mai gravă abatere, în ceea ce privește sancțiunea,
reluarea jocu lui, severitatea fizică și impactul tactic, atunci când mai mult de
o abatare au loc în același timp
• ia măsuri disciplinare împotriva jucătorilor care au comis o abatere
sancționabilă cu avertisment sau eliminare
• are autoritatea să ia măsuri discipli nare din momentul cand intra pe
terenul de joc pentru inspecția dinaintea meciului până la părăsirea terenului
de joc după terminarea meciului (inclusiv loviturile de la punctul de
pedeapsă). Dacă, înainte de intrarea pe terenul de joc la începutul meciulu i,
un jucător comite o abatere care se sancționează cu eliminarea, arbitrul are
autoritatea să interzica ca jucătorul să ia parte la meci (vezi Legea 3.6);
arbitrul va raporta orice altă abatere
• are autoritatea să arate cartonașe galbene și roși de la i ntrarea pe
terenul de joc la începutul meciului, până după terminarea acestuia, inclusiv
în timpul pauzei dintre reprize, reprizele de prelungiri și loviturile de la
punctul de pedeapsă/11 metri
• ia măsuri împotriva oficialilor echipei care nu au un comp ortament
responsabil și poate sa -i elimine de pe terenul de joc sau din imediata
apropiere a acestuia
• intervine la semnalizările celorlalți oficiali de meci în privința
incidentelor pe care nu le -a văzut
Accidentări
• lasă jocul să continue până când mingea nu va mai fi în joc, dacă un
jucător este doar ușor accidentat
• oprește jocul dacă un jucător este accidentat grav și dispune
transportarea acestuia în afara terenului de joc. Un jucător accidentat nu poate
fi tratat pe terenul de joc și poate rev eni pe terenul de joc numai după ce jocul

171 a fost reluat; dacă mingea este în joc, reintrarea trebuie să fie făcută pe la
linia de margine, dar dacă mingea este afară din joc, poate fi făcută pe la
orice linie care delimitează terenul de joc. Excepții la co ndiția de a părăsi
terenul de joc sunt când:
> un portar este accidentat
> un portar și un jucător de camp s -au ciocnit și au nevoie de îngrijiri
> jucători coechipieri s -au ciocnit și au nevoie de ingrijiri
> a avut loc o accidentare gravă
> un jucăt or este accidentat ca urmare a unei abateri/atac fizic pentru
care adversarul este avertizat sau eliminat (exp: atac imprudent sau atac
grosolan), dacă examinarea/îngrijirile medicale sunt efectuate rapid
• se asigură că orice jucător care are o plagă ce sângerează părăseaște
terenul de joc. Jucătorul nu poate reveni pe terenul de joc decât cu
permisiunea arbitrului după ce acesta a constatat că sângerarea a fost oprită și
că nu există urme de sânge pe echipament
• dacă arbitrul a permis doctorilor și/sau brancardierilor să intre pe
terenul de joc, jucătorul trebuie să părăsească terenul pe targă sau pe picioare.
Un jucător care nu se conformează trebuie să fie avertizat pentru comportare
nesportivă
• dacă arbitrul a decis să avertizeze sau să elimine un jucător care este
accidentat și care trebuie să părăsească terenul de joc pentru îngrijiri
medicale, cartonașul trebuie să îi fie arătat înainte ca acesta să părăsească
terenul de joc
• dacă jocul nu a fost oprit pentru un alt motiv, sau dacă o accidentar e
suferită de un jucător nu este rezultatul unei incalcari a Legilor Jocului,
meciul este reluat cu o minge de arbitru
Interventii externe
• oprește, suspendă sau oprește definit jocul dacă se încalcă Legile
Jocului sau din cauza unor evenimente neprevăz ute exp. dacă:
> nocturna funcționează necorespunzător
> un obiect aruncat spectator loveste un oficial de meci, un jucător
sau un oficial al echipei, arbitrul poate permite continuarea, întreruperea sau
oprirea definitivă a jocului în funcție de gravita tea incidentului
> un spectator utilizează un fluier care influențează jocul – jocul este
oprit și reluat cu o minge de arbitru
> pe terenul de joc intră o minge în plus, alt obiect sau animal în
timpul meciului, arbitrul trebuie să:
– să oprească jocul (și să -l reia cu o minge de arbitru) doar dacă
intervine in joc, mai putin dacă mingea se indreapta spre poartă și dacă
interventia nu impiedica un jucător apărător să joace mingea, golul este
acordat dacă mingea intră în poartă (chiar dacă a avut loc cont actul cu
mingea), decât dacă mingea intră în poarta adversarului.

172 – lase jocul să continue dacă nu influențează jocul și dispuna scoatere
in afara terenului cât mai curând posibil.
• Nu permite accesul pe terenul de joc persoanelor neautorizate
4. Echip amentul arbitrului
Echipament obligatoriu:
• Fluier(e)
• Ceas(uri)
• Cartonașe galbene și roșii
• Carnețel (sau alt mijloc de a ține evidența meciului)
Alt echipament
Arbitrilor le este permis să folosească:
• Echipament de comunicare/Sistem de com unicare cu ceilalți oficiali
ai jocului – buzzer/steaguri cu bipuri, căști audio etc….
• EPTS sau alt echimant de monitorizare a condiției fizice
• Spray cu spumă
Arbitrilor și celorlalți oficiali de meci le este interzis să poarte
bijuterii și orice alt echipament electronic.
5. Semnalele arbitrului
Consultați graficele pentru semnalele aprobate ale arbitrilor.
În plus, actualului semnal ‘cu două brațe’ pentru avantaj, un semnal
similar cu ’un singur braț’ este permis acum, întrucât nu este întotdeaun a ușor
pentru arbitri să alerge cu ambele brațe întinse
6. Îndatoriri ale Oficialilor jocului
Un arbitru sau alt oficial de meci nu este considerat răspunzător
pentru:
• niciun fel de accidentare suferită de un jucător, oficial sau spectator
• nici un p rejudiciu adus vreunei proprietăți de nici un fel
• nicio altă pierdere suferită de vreo persoană, club, companie,
asociație sau altă organism, care se datorează sau poate fi datorată unei
decizii luate în conformitate cu Legile Jocului sau în legătură cu procedurile
normale care se impun pentru a organiza, a disputa și a controla un meci.
Aceste decizii pot include decizia:
• de a permite sau de a interzice desfășurarea unui joc din cauza stării
terenului și a anexelor sale sau din cauza condițiilor met eorologice
• de a opri jocul definitiv pentru orice alt motiv
• cu privire la starea accesoriilor folosite în timpul jocului și a mingii
• de a opri sau nu jocul din cauza intervenției spectatorilor sau a
oricărei alte probleme apărute în spațiul rezerv at spectatorilor
• de a întrerupe sau nu jocul pentru a permite transportul unui jucător
accidentat în afara terenului de joc pentru a primi îngrijiri medicale
• de a cere unui jucător accidentat să părăsească terenul de joc pentru
a primi îngrijiri medi cale

173 • de a permite sau de a interzice unui jucător să poarte anumite
accesorii sau echipamente
• acolo unde arbitrul are autoritatea, de a permite sau de a interzice
oricărei persoane (inclusiv oficialii echipelor sau ai stadionului, organelor de
ordine , fotografilor sau altor reprezentanți ai mass -media) să stea în
apropierea terenului de joc
• orice altă decizie pe care arbitrul poate s -o ia în conformitate cu
Legile Jocului sau în conformitate cu obligațiile sale așa cum sunt stipulate în
regulamente le și instrucțiunile FIFA, ale confederațiilor, asociațiilor membre
sau organizatorilor competițiilor sub responsabilitatea cărora se desfășoară
jocul .

LEGEA 6 – Alți oficiali ai jocului
Text oficial
Alti oficiali si jocului/de meci (doi arbitri asistenți , cel de -al patrulea
oficial, doi arbitri adiționali și rezerva arbitrului asistent) pot fi delegați la
meciuri. Ei îl vor ajuta pe arbitru să controleze meciul în conformitate cu
Legile Jocului, însă deicizia finală va fi luată întotdeauna de arbitru.
Oficialii jocului acționează la sub îndrumarea arbitrului. În caz de
amestec nejustificat sau de comportament inadecvat/ intervenții inoportune,
arbitrul va renunța la aceștia și va întocmi un raport către autoritățile
competente.
Cu excepția rezervei arbit rului asistent, ei ajuta arbitrul atunci când au
loc abateri, când au un câmp vizual mai bun decât arbitrul și ei trebuie să
înainteze un raport autorităților competente asupra oricărei comportări
nespotive sau incidente care au avut loc în afara câmpului vizual al arbitrului
și a celorlalți oficiali de meci. Ei trebuie să infomeze arbitrul și pe ceilalți
oficiali de meci despre conținutul raportului redactat.
Oficialii jocului sustin arbitrul la inspectarea terenului de joc, a
mingilor și echipamentului j ucătorilor (inclusiv dacă probleme au fost
rezolvate) și țin evidența minutelor, golurilor, comportărilor nesportive etc
Regulamentul competiției trebuie să stipuleze clar cine înlocuiește un
oficial de meci, care nu poate începe sau continua și orice sch imbări aferente.
În mod particular, trebuie să fie clar în cazul în care arbitrul nu poate
continua, dacă cel de -al patrulea oficial sau arbitrul asistent cel mai
experimentat/principal sau arbitrul adițional cel mai experimentat/principal îi
va lua locul.
1. Arbitri asistenți
Aceștia vor semnaliza atunci când:
• mingea a ieșit în întregime de pe terenul de joc și cărei echipe îi
revine o lovitură de la colț, o lovitură de la poartă sau o aruncare de la
margine

174 • un jucător trebuie sancționat pentru că s e află în poziție de afară din
joc (ofsaid)
• se solicită o înlocuire de jucători
• la loviturile de pedeapsă, portarul părăsește linia de poartă înainte ca
mingea să fie lovită și dacă mingea a depășit linia de poartă; dacă au fost
delegați arbitri adiț ionali, arbitrul asistent se va poziționa pe linie cu punctul
de pedeapsă
Ajutorul arbitrului asistent include de asemenea monitorizarea
procedurii de înlocuire.
Arbitrul asistent poate intra pe terenul de joc pentru a se asigura că
distanța de 9,15m (10 yards) este respectată.
2. Cel de -al patrulea oficial
Asistența celui de -al patrulea oficial include de asemenea:
• Supravegherea procedurii de înlocuire
• Verificarea echipamentului unui jucător/jucător înlocuitor
• Reintrarea unui jucător pe terenul de joc în urma unui
semnal/aprobării arbitrului
• Supravegherea mingilor de rezervă
• Indicarea minimului de minute de prelungiri pe care arbitrul
intenționează să le acorde la finalul fiecărei reprize (inclusiv reprizele de
prelungiri)
• Informarea ar bitrului cu privire la comportamentul iresponsabil al
unui ocupant al suprafeței tehnice
3. Arbitri adiționali
Arbitri adiționali pot semnaliza:
• atunci când mingea depășește în întregime terenul de joc peste linia
de poartă, inclusiv când un gol a fos t înscris
• cărei echipe îi revine lovitura de la colț sau lovitura de poartă
• dacă, la loviturile de pedeapsă, portarul părăsește linia de poartă
înainte ca mingea să fie lovită și dacă mingea depășește linia.
4. Rezerva arbitrului asistent
Singura în datorire a rezervei arbitrului asistent este să înlocuiască un
arbitru asistent sau cel de -al patrulea oficial care nu mai poate continua.
5. Semnalele arbitrului asistent
6. Semnalele arbitrului adițional

LEGEA 7 – Durata jocului
Text oficial
1. Repriz ele de joc
Un joc se va desfășura în două reprize egale de 45 de minute, care pot
fi reduse doar dacă s -a convenit de comun acord între arbitru și cele două

175 echipe participante, înainte de începerea jocului și dacă este în conformitate
cu regulamentul com petiției.
2. Pauza dintre reprize
Jucătorii au dreptul la o pauză între cele două reprize, care nu trebuie
să depășească 15 minute. Regulamentul fiecărei competiții trebuie să
precizeze clar durata pauzei dintre cele două reprize și poate fi modificată
doar cu consimțământul arbitrului.
3. Adăugarea timpului pierdut/pierderilor de timp
Adăugarea timpului pierdut este acordată de către arbitru la fiecare
repriză pentru a se recupera tot timpul pierdut din cauza:
• inlocuirilor de jucători
• examinarea și/sau transportarea jucătorilor accidentați in afara
terenului de joc
• pierderilor de timp
• sancțiunilor disciplinare
• pauzelor de hidratare sau alte cauze medicale permise de
regulamentul competiției
• oricărei alte cauze, inclusiv orice întârzier e semnificativă la o
reîncepere a jocului (e.g. sărbătorirea unui gol)
Cel de -al patrulea arbitru indică minimum de minute de prelungiri
decis de către arbitru la sfârșitul ultimului minut din fiecare repriză. Numarul
minutelelor de prelungiri poate fi ma rit de arbitru, dar nu redus.
Arbitrul nu trebuie să compenseze o eroare de cronometrar e petrecută
in prima repriza, schimbând durata celei de -a doua reprize.
4. Lovitura de pedeapsă
Durata fiecărei reprize va fi prelungită pentru a se permite executare a
sau repetarea unei lovituri de pedeapsă.
5. Oprirea definitivă a jocului
Un joc oprit definitiv trebuie să fie rejucat, cu excepția situațiilor în
care regulamentul competiției sau organizatorii dispun altfel.
În funcție de categoria jocurilor asociaț iile naționale pot să
reglementeze durata jocului pentru a fi în concordanță cu posibilitățile
jucătorilor. Astfel pe plan național durata unui joc oficial sau amical este
(ROAF, art. 28.1 ):
– 90 de minute pentru jocurile de seniori, fotbal feminin și juni ori din
categoriile A, A1 și B ;
– 80 de minute pentru jocurile de juniori din categoriile B1 și C ;
– 70 de minute pentru jocurile de juniori din categoriile D și E ;
– 60 de minute pentru jocurile de copii ;
– 40 de minute (joc efectiv ) pentru jocurile d e fotbal în sală.
Acest timp de joc este împărțit în două reprize egale iar pauza nu
poate depăși 15 minute decât cu acordul arbitrului.

176 LEGEA 8 – Începerea și reluare a jocului
Text oficial
Lovitura de începere este modalitatea de începere a ambelor repri ze
ale unui meci, ambelor reprize de prelungiri și de reluarea a jocului după
înscrierea unui gol. Loviturile libere (directe sau indirecte), loviturile de
pedeapsă, aruncările de la margine, loviturile de la poartă și loviturile de la
colț reprezintă alt mod de a relua jocul (vezi Legile 13 – 17).
O minge de arbitru este modalitatea prin care se reia jocul atunci când
arbitrul oprește jocul și Legea nu prevede una din modalitățile mai sus
menționate de reîncepere.
Dacă o abatere are loc atunci când minge a nu este în joc, acest lucru
nu schimbă modul în care jocul este reînceput.
1. Lovitura de incepere
Procedura
• Echipa care a câștigat tragerea la sorți va alege poarta în direcția
căreia va ataca în prima repriză.
• cealaltă echipă va avea lovitura d e începere a jocului
• echipa care a ales terenul va efectua lovitura de începere a celei de -a
doua reprize a jocului
• la începutul celei de a doua reprize, echipele vor schimba terenul și
vor ataca în direcția porții adverse
• după ce o echipă a înscr is un gol, lovitura de reluare a jocului
aparține echipei adverse
Pentru toate loviturile de începere:
• toți jucătorii trebuie să se afle în propria jumătate de teren
• jucătorii echipei care nu beneficiază de lovitura de începere trebuie
să se afle la o distanță de cel puțin 9,15m(10yds)de minge înainte ca aceasta
să fie în joc
• mingea trebuie așezată pe punctul de la centrul terenului de joc
• arbitrul va da semnalul de începere a jocului
• mingea este în joc atunci când a fost lovită și în mod cl ar se mișcă
• un gol poate fi înscris direct împotriva echipei adverse din lovitura
de începere
Abateri și sancțiuni
Dacă executantul loviturii de începere joacă mingea a doua oară
înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător se va acorda o lo vitură
liberă indirectă sau pentru jucarea mingii cu mâna în mod deliberat se acordă
lovitură liberă directă.
Pentru orice altă abatere la executarea loviturii de începere aceasta se repetă.
2. Mingea de arbitru
Procedura

177 Arbitrul va lăsa mingea să cad ă pe pământ în locul în care se afla
aceasta în momentul când jocul a fost oprit, cu excepția cazului în care
mingea se afla în suprafața de poartă, situație în care mingea de arbitru va fi
lăsată să cadă pe linia suprafeței de poartă paralelă cu linia por ții, din punctul
cel mai apropiat de locul unde se afla mingea în momentul opririi jocului.
Mingea este în joc îndată ce aceasta atinge pământul.
Oricâți jucători pot juca o minge de arbitru (inclusiv portarii) ; arbitrul
nu poate decide cine poate poate juca mingea de arbitru sau rezultatul în
urma acesteia.
Abateri și sancțiuni
Mingea de arbitru se repetă dacă:
• atinge un jucător înainte să fi atins pământul
• părăsește terenul de joc după ce a atins pământul fără să fi fost atins
un jucător
Dacă o minge de arbitru intră în poartă fără să fi atins cel puțin doi
jucători jocul se reîncepe cu:
• o lovitură de poartă dacă intră în poarta adversarului
• o lovitură de la colț dacă intră în poarta echipei proprii .

LEGEA 9 – Mingea în joc și afară di n joc
Text oficial
1. Mingea afară din joc
Mingea este afară din joc atunci când:
• a depășit în întregime linia de poartă sau linia de margine, pe pământ
sau în aer
• jocul a fost oprit de către arbitru
2. Mingea în joc
Mingea este în joc în toate m omentele, inclusiv atunci când ricoseaza
după ce a atins un oficial al jocului, stâlpul porții, bara transversală sau un
steag de la colțul terenului și rămâne pe terenul de joc .

LEGEA 10 – Stabilirea rezultatului jocului
Text oficial
1. Înscrierea unui gol
Un gol se consideră înscris atunci când mingea a depășit în întregime
linia de poartă între stâlpii porții și pe sub bara transversală cu condiția ca, în
prealabil, echipa care a înscris să nu fi comis nicio abatere de la Legile
Jocului.
Dacă un arbi tru semnalizează marcarea unui gol înainte ca mingea să
fi depășit în întregime linia de poartă, jocul este reluat cu o minge de arbitru.
2. Echipa învingătoare

178 Echipa care a înscris cele mai multe goluri în timpul jocului obține
victoria. Dacă ambele e chipe nu înscriu nici un gol sau înscriu același număr
de goluri , jocul va fi declarat egal.
Atunci când regulamentul unei competiții prevede ca o echipă să fie
declarată învingătoare după un joc terminat la egalitate sau după un joc tur –
retur, singurele proceduri permise pentru determinarea echipei câștigătoare
sunt:
• regula golurilor înscrise în deplasare
• prelungirile
• executarea loviturilor de la punctul de pedeapsă.
3. Loviturile de la punctul de pedeapsă
Loviturile de la punctul de pedeapsă sunt executate după ce meciul a
fost încheiat și dacă nu se stipulează altfel, se aplică dispozițiile
corespunzătoare Legilor Jocului.
Procedură
Înaintea executării loviturilor de la punctul de pedeapsă
• Dacă nu există alte motive (e.g. starea terenulu i, siguranță etc.),
arbitrul trage la sorți pentru a decide poarta la care se vor executa loviturile,
care poate fi schimbată doar din motive de siguranță sau dacă poarta sau
suprafața de joc devine impracticabilă.
• Arbitru trage la sorți inca o data cu o monedă,iar echipa care va
câștiga alege să execute prima sau a doua lovitură
• Cu excepția unui jucator înlocuitor pentru portarul accidentat, doar
jucătorii care sunt pe terenul de joc sau sunt temporar în afara terenului de joc
(accidentări, corectare a echipamentului etc.) sunt eligibili să execute
loviturile la sfârșitul meciului
• Fiecare echipă este responsabilă pentru selectarea ordinii în care vor
executa loviturile din jucătorii eligibili. Arbitrul nu este informat cu privire la
ordinea lor
• Dacă la sfârșitul unui joc și înainte sau în timpul executării
loviturilor din punctul de pedeapsă o echipă termină jocul cu un număr de
jucători mai mare decât cel al echipei adverse, ea va reduce numărul la un
număr egal de jucători și arbitrul trebuie să fie informat în legătură cu numele
și numărul fiecărui jucător exclus. Orice jucător exclus astfel, nu poate
participa la executarea loviturilor din punctul de pedeapsă (cu excepția celor
subliniate mai jos)
• Un portar care nu poate continua înainte sau în timpul loviturilor de
departajare și a cărui echipă nu a folosit numărul maxim permis de înlocuiri,
acesta poate fi înlocuit de un jucător înlocuitor inscris in raport, sau un
jucător exclus pentru a egala numărul de jucători, dar nu mai poate lua part e
și nu poate executa lovituri din punctul de pedeapsa.
În timpul loviturilor de la punctul de pedeapsă

179 • Doar jucătorilor desemnați și oficialilor de meci le este permis să
rămână pe teren
• Toți jucătorii desemnați, cu excepția jucătorului care execut ă
lovitura și cei doi portari, trebuie să rămână în interiorul cercului de la centru
terenului
• Portarul coechipier cu executantul trebuie să rămână pe terenul de
joc, în afara suprafeței de pedeapsă, pe linia porții unde aceasta se
intersectează cu supr afața de pedeapsă
• Un jucător desemnat poate înlocui portarul
• Lovitura se încheie atunci când mingea se oprește din mișcare, iese
din joc sau arbitrul oprește jocul din cauza unei abateri la Legile Jocului
• Arbitrul ține evidența loviturilor.
Sub r ezerva condițiilor explicate mai jos, ambele echipe execută
cinci lovituri
• Loviturile sunt executate alternativ de către echipe
• Dacă, înainte ca cele două echipe să execute toate cele cinci lovituri,
una a înscris mai multe goluri decât ar putea ceal altă să înscrie, chiar dacă ar
mai avea de executat pana la terminarea celor cinci, nu se vor mai executa
celelalte
• Dacă, după ce ambele echipe au executat cele cinci lovituri, scorul
este egal, atunci loviturile continuă până când o echipă înscrie cu u n gol mai
mult decât cealaltă din același număr de lovituri
• Fiecare lovitură este executată de un jucător diferit și toți jucătorii
desemnați trebuie să execute o lovitură până când orice jucător poate executa
o a doua lovitură
• Principiul de mai sus se reia pentru orice șir ulterior de lovituri, însă
o echipă poate schimba ordinea executanților
• Loviturile din punctul de pedeapsă nu trebuie să fie întârziate pentru
un jucător care părăsește terenul de joc. Executarea jucătorului va fi pierdută
(ca ș i cum nu a înscris) dacă jucătorul nu se întoarce în timp util pentru a
executa lovitura.
Înlocuiri și eliminări în timpul loviturilor de la punctul de
pedeapsă
• Un jucător, jucător înlocuitor sau jucător înlocuit poate fi avertizat
sau eliminat
• Un po rtar care este eliminat trebuie să fie înlocuit de un jucător
desemnat
• Un jucător altul decât portarul, care nu poate continua, nu poate fi
înlocuit
• Arbitrul nu trebuie să oprească definitiv meciul, dacă o echipă este
redusă la mai puțin de șapte juc ători.

180 LEGEA 11 – Ofsaid
Text oficial
1. Poziția de ofsaid
Nu constituie o abatere a fi în pozitie de ofsaid.
Un jucător se află în poziție de ofside dacă:
• Orice parte a capului, corpului sau picioarelor se află în jumatatea
adversa (excluzând linia mediană) și
• orice parte a capului, corpului sau picioarelor este mai aproape de
linia porții adverse, în același timp, decât mingea și de penultimul adversar
Mâinile și brațele tuturor jucătorilor, inclusiv portarilor, nu se iau în
considerare.
Un juc ător nu este în poziție de ofsaid dacă se află pe aceeași linie cu:
• penultimul apărător sau
• ultimii doi adversari
2. Abateri
Un jucător aflat în poziție de ofsaid, în momentul în care mingea este
jucată sau atinsă de către un coechipier, este sanci tionat doar atunci când el ia
parte activ în joc :
• Intervenind în joc jucând sau atingând o minge pasată sau care a fost
atinsă de un coechipier sau
• Influențând un adversar prin:
• împiedicarea unui adversar să joace mingea sau un adversar care ar
fi în măsură să joace mingea, prin obstrucționarea clară a câmpului vizual sau
• atacarea adversarului pentru a intra in posesia mingii sau
• încercarea în mod clar de a juca mingea care se află în apropierea lui
când această acțiune are un impact asupra adversarului sau
• făcând o acțiune evidentă care în mod clar are un impact asupra
capacității adversarului de a juca mingea sau
• obținând un avantaj din jucarea mingii sau influențând un adversar
când aceasta :
• revine sau este deviată din stâlpul po rții, bara transversală sau de
către un adversar
• respinsă* de un adversar care împiedică înscrierea unui gol (*
jucătorul nu are control asupra mingii)
Un jucător aflat în pozitie de ofsaid care primește mingea de la un
adversar, care a jucat mingea (e xceptând situația în care un adversar
respinge* mingea împiedicând înscrierea unui gol), nu se consideră că obține
un avantaj din această poziție.
O ”respingere” este atunci când un jucător oprește mingea care se
duce în, sau foarte aproape de poartă cu o rice parte a corpului cu excepția
mâinilor (cu excepția portarului în suprafața de pedeapsă).
3. Lipsa abaterii

181
Nu se sancționeaza ofsaid atunci când un jucător primește mingea
direct dintr -o:
• Lovitură de la poartă
• Aruncare de la margine
• Lovitu ră de la colț
4. Abateri și sancțiuni
Dacă are loc o abatere de la această lege, arbitrul acordă o lovitură
liberă indirectă de pe locul unde a avut loc abaterea, inclusiv dacă aceasta a
avut loc în propria jumătate de teren a jucătorului.
Un jucător ap ărător care părăsește terenul de joc, fără permisiunea
arbitrului, trebuie să fie considerat ca fiind pe propria linie de poartă sau de
margine pentru orice situație ofsaid până la prima oprire a jocului sau până
când echipa în apărare a trimis mingea catr e linia mediana si aceasta este in
afara suprafetei de pedeapsa. Dacă jucătorul echipei in aparare părăsește
terenul de joc în mod voit, el trebuie avertizat la prima oprire a jocului.
Un jucător atacant poate pasi sau poate sta în afara terenului de joc
pentru a nu fi implicat activ in joc. Dacă jucătorul reintră pe la linia porții și
se implică activ în joc înainte de prima oprire a jocului sau inainte ca echipa
în apărare să fi jucat mingea spre linia mediană și aceasta sa fie in afara
suprafetei de ped eapsă, se va considera că jucătorul este poziționat pe linia de
poartă atunci cand se analizeaza o situatie de ofsaid. Jucatorul echipei in
atacat care, pentru a evita o pozitie de ofsaid, paraseste sau sta in afara
terenului de joc si reintra, nefiind san ctionabil pentru ofsaid, dar care obtine
un beneficiu trebuie sa fie avertizat.
Dacă un jucător atacant rămâne nemișcat între stâlpii porții și în
interiorul porții atunci când mingea intră în poartă, golul trebuie acordat, cu
exceptia cazului in care jucă torul comite o abatere sanctionabila pentru ofsaid
sau abatere ce se încadrează în Legea 12, caz în care jocul se reia cu o
lovitură liberă indirectă sau directă.

LEGEA 12 – Faulturi și incorectitudini
Text oficial
Loviturile libere directe și indirecte ș i loviturile de pedeapsă pot fi
acordate doar în cazul unor abateri sau încălcări ale legilor comise atunci
când mingea este în joc.
1. Lovitura liberă directă
Se acordă o lovitură liberă directă dacă un jucător comite una din
abaterile următoare împotri va unui adversar, într -o manieră considerată de
către arbitru a fi din neglijență, imprudență sau cu o forță excesivă:
• atacă
• sare asupra

182 • lovește sau încearcă să lovească cu piciorul
• împinge
• lovește sau încearcă să lovească (inclusiv cu capul )
• atacă prin alunecare sau atacă incorect
• Pune sau incearca sa puna piedică
Dacă o abatere implică un contact aceasta este pedepsită cu o lovitură
liberă directă sau o lovitură de pedeapsă.
• Neglijență este atunci când un jucător dă dovadă de lips ă de atenție
sau cosiderație atunci când atacă sau acționează fără precauție. Nu se impune
sancțiune disciplinară
• Imprudență este atunci când un jucător acționează fără să îi pese de
pericolul, sau consecințele pentru un adversar și trebuie avertizat
• Folosirea forței excesive este atunci când un jucător depășește cu
mult limita folosirii forței și pune în pericol integritatea corporală a
adversarului și el trebuie eliminat
Se acordă lovitură liberă directă dacă un jucător comite una din
urmatoarele a bateri:
• Joacă în mod voit mingea cu mâna (cu excepția portarului în
suprafața proprie de pedeapsă)
• ține un adversar
• impiedică evolutia un adversar prin contact fizic
• scuipă un adversar
Vezi de asemenea abateri la Legea 3
Jucarea mingi cu mâna (Henț)
Hențul presupune actul deliberat al jucătorului care intră în contact cu
mingea atingând -o cu mâna sau brațul.
Trebuie luate în considerație următoarele:
• mișcarea mâinii către minge (nu a mingii către mână)
• distanța dintre adversar și minge (minge neașteptată)
• poziția mâinii nu presupune neapărat existența unei incorectitudini
• atingerea mingii cu un obiect ținut în mână (îmbrăcăminte, apărători
pentru tibie, etc) este considerată o incorectitudine
• lovirea mingii cu un obiect aruncat (gheata, apărători pentru tibie,
etc.) este considerată o incorectitudine.
Portarul are aceleași restricții atunci când joacă mingea cu mâna ca
orice alt jucător în afara suprafeței de pedeapsă. În interiorul suprafeței de
pedeapsă, portarul nu poate fi considerat vinovat de jucarea mingii cu mâna
și pasibil de o lovitură liberă directa sau o altă sancțiune, dar se poate face
vinovat de jucarea mingii cu mâna la care se impune lovitură liberă indirectă.
2. Lovitură liberă indirectă
Se acordă o lovitură liberă indirectă dacă un jucător:
• joacă de o manieră periculoasă

183 • împiedică evoluția unui adversar fără să fi avut loc un contact
• împiedică portarul să dea drumul mingii din mâini sau lovește sau
încearcă să lovească mingea atunci când portarul se pregătește sa deă drumul
mingii din mâini
• comite orice altă greșeală, nemenționată în prealabil în Legea12,
pentru care jocul este oprit de arbitrul să avertizeze sau să elimine un jucător.
Se acordă o lovitură liberă indirectă dacă portarul care, aflâ ndu-se în
propria suprafață de pedeapsă, comite una din următoarele abateri:
• ține mingea în mâini mai mult de șase secunde înainte de a -i da
drumul
• atinge mingea cu mâinile după ce:
– i-a dat drumul și nu a fost atinsă înainte de un alt jucator
– i-a fost trimisă intenționat cu piciorul de către un coechipier
– o primește direct dintr -o aruncare de la margine efectuată de un
coechipier
Se consideră că portarul este în posesia mingii:
• când mingea este în mâinile sale sau între mâna sa și orice a ltă
suprafață (de exemplu : pământ sau propriul corp) sau atingând -o cu orice
parte a mâinilor sau brațelor cu excepția situației în care mingea revine
accidental de la portar sau portarul respinge mingea
• când ține mingea în mâinile sale larg deschise
• atunci când bate mingea de pământ sau o aruncă în aer
Un portar nu poate fi atacat de catre un adversar atunci când el se află
în posesia mingii.
Jocul p ericulos
Jocul periculos este definit ca orice acțiune a unui jucător, care în
încercarea de a juc a mingea, pune în pericol de accidentare un adversar
(inclusiv jucătorul însuși) și include împiedicarea unui adversar aflat în
apropiere să joace mingea, fiindu -i teamă de accidentare.
Foarfeca sau bicicleta este permisă dacă nu reprezintă un pericol
pentru adversar.
Împiedicarea deplasării unui adversar fără contact
Împiedicarea deplasării unui adversar înseamnă ieșirea în calea
adversarului pentru a -l obstrucționa, bloca, încetini sau a -l forța să -și schimbe
direcția, atunci când mingea nu este la dis tanță de joc de nici unul dintre
jucători.
Toți jucătorii au dreptul de a ocupa o poziție pe terenul de joc; a te
găsi în drumul adversarului nu este același lucru cu a te deplasa în calea
adversarului
Un jucător poate proteja mingea plasându -se între adv ersar și minge
,atât timp cât mingea se află la distanță de joc, iar jucătorul respectiv nu ține

184 (blochează) adversarul cu brațele sau corpul. Dacă mingea este la distanță de
joc, jucătorul poate fi atacat regulamentar de către adversar
3. Sancțiuni disci plinare
Arbitrul are autoritatea să ia măsuri disciplinare din momentul intrării
pe terenul de joc pentru inspecția dinainte de meci până în momentul părăsirii
terenului de joc după încheierea meciului (inclusiv loviturile de departajare).
Dacă, înainte de intarea pe terenul de joc, la începutul meciului, un
jucător comite o abatere sancționabilă cu eliminare, arbitrul are autoritatea să
interzică jucătorului de la a lua parte la meci (vezi Legea 3.6); arbitrul va
raporta orice altă incorectitudine.
Un j ucător care comite o greșeală sancționabilă cu avertisment sau
eliminare, indiferent dacă a fost comisă pe terenul de joc sau în afara lui,
asupra unui adversar, coechipier, oficial de meci sau oricărei alte persoane
sau incalcă Legile Jocului, va fi sancț ionat conform naturii greșelii comise.
Cartonașul galben este folosit pentru a arată un avertisment,
cartonașul roșu este folosit pentru a arată o eliminare.
Nu poate fi arătat un cartonaș galben sau roșu decât unui jucător, unui
jucător înlocuitor sau u nui jucător înlocuit.
Întârzierea reluării jocului pentru acordarea unui cartonaș
Odată ce arbitrul a decis acordarea unui cartonaș, pentru a avertiza
sau elimina un jucător, jocul nu trebuie reluat până când sancțiunea nu a fost
notată și pusă în aplica re.
Avantaj
Dacă arbitrul aplică avantajul în cazul unei situații în care un
avertisment/ o eliminare trebuie să fie acordate, acest avertisment/ eliminare
trebuie să fie acordată la prima ieșire a mingii din joc, cu excepția
împiedicării unei ocazii cla re de înscriere a unui gol, dar din care se
marchează, atunci jucătorul este avertizat pentru comportare nesportivă.
Avantajul nu trebuie să fie aplicat în situații care implică atac
grosolan, comportament violent, sau o a doua abatere sancționabilă cu
avertisment, decât dacă există o ocazie clară de a înscrie un gol. Arbitrul
trebuie să îl elimine pe jucător la prima oprire a jocului,exceptie cazul in care
jucătorul vinovat joacă mingea sau atacă /influențează un adversar, arbitrul
va opri jocul, va elimi na jucătorul și va relua jocul cu o lovitură liberă
indirectă.
Dacă un jucător apărător începe ținerea unui jucător atacant în afara
suprafeței de pedeapsă, dar continuă să -l țină și în interiorul suprafeței de
pedeapsă, arbitrul trebuie să acorde o lovit ură de pedeapsă.
Greșeli sancționabile cu avertisment
Un jucător este avertizat (cartonas galben) daca se face vinovat de:
• întârzierea reluării jocului
• protest prin vorbă sau gest

185 • intră, reintră sau părăsește în mod voit terenul de joc fără
perm isiunea arbitrului
• nu respectă distanța prevăzută de regulament, când jocul se reia cu o
lovitură de la colț, a unei lovituri libere sau o aruncare de la margine
• încalcă cu persistență Legile Jocului (nu există un număr specific
sau model de abateri care să constituie “persistență”)
• comportare nesportivă
Un jucător înlocuitor sau un jucător înlocuit este avertizat atunci când :
• întârzie reluarea jocului
• protest prin vorbă sau gest
• intră sau reintră pe terenul de joc fără permisiunea arbitr ului
• comportare nesportivă
Avertismente (cartonas galben) pentru comportări nesportive
Există diferite situatii în care un jucător trebuie avertizat pentru
comportare nesportivă, inclusiv atunci când un jucător:
• încearcă să înșele arbitrul, simulân d accidentarea sau pretinzând că a
fost atacat neregulamentar (simulare)
• isi schimbă postul cu portarul în timpul desfășurării jocului sau fără
permisiunea arbitrului
• comite într -o manieră imprudentă o abatere sancționabile cu lovitură
liberă directă
• comite o abatere sau joacă mingea cu mâna cu scopul tactic de a
interveni intr -un/sau opri un atac promițător
• joacă / atinge mingea în mod voit cu mâna în încercarea de a marca
un gol (chiar dacă încercarea reușește sau nu) sau încearcă fără succes de a
împiedica marcarea unui gol
• trasează semne neautorizate pe terenul de joc
• joacă mingea în timp ce iese de pe terenul de joc, după ce a primit
de la arbitru permisiunea de a părăsi terenul de joc
• acționează într -o manieră ce demonstrează lipsă de respect față de
joc
• folosește trucuri în mod intenționat pasând mingea (inclusive dintr -o
lovitură liberă) propriului portar cu pieptul, capul sau genunchiul cu scopul
de a încălca Legea 12, indiferent dacă mingea este atinsă de către portar cu
mâin ile sau nu
• distrage verbal atenția adversarului în timpul jocului sau la reluarea
jocului
Bucuria înscrierii unui gol
Este permis ca un jucător să -și manifeste bucuria înscrierii unui gol,
însă manifestarea ei nu trebuie să fie excesivă; practicile re gizate nu sunt
încurajate și nu trebuie să provoace întârzierea reluării jocului.

186 Părăsirea terenului pentru manifestarea bucuriei înscrierii unui gol nu
este o greșeală sancționabilă cu avertisment, dar jucătorii trebuie revină pe
terenul de joc în cel m ai scurt timp.
Un jucător trebuie avertizat dacă:
• escaladează gardurile împrejmuito are ale terenului
• face gesturi provocatoare, batjocoritoare sau ațâțătoare
• își acoperă capul sau fața cu o mască sau alt obiect similar
• își scoate tricoul sau î și acoperă capul cu tricoul
Întârzierea reluării jocului
Arbitrii trebuie să avertizeze jucătorii care întârzie reluarea jocului
din motive precum:
• manifestarea intenției de a efectua o aruncare de la margine, iar apoi
renunță brusc și transmite minge a unui coechipier pentru executarea acesteia
• întârzierea părăsirii terenului de joc la efectuarea unei înlocuiri
• întârzierea excesivă a reluării jocului
• îndepărtarea mingii sau luarea acesteia în mâini sau provocarea unei
confruntări prin lovirea intenționată a mingii, după ce arbitrul a oprit jocul
• executarea unei lovituri libere dintr -un alt loc, pentru a forța
repetarea ei
Greșeli care se sancționează cu eliminare
Un jucător, un jucător înlocuitor sau un jucător înlocuit este eliminat
de pe terenul de joc atunci când comite una din următoarele greșeli:
• împiedică echipa adversă să înscrie un gol sau oprește o ocazie
evidentă de gol, jucând intenționat mingea cu mâna (aceasta nu se aplică
portarului în propria suprafață de pedeapsă)
• opre ște un adversar care se deplasează către poarta adversă, având o
situație clară de înscriere a unui gol, comițând o greșeală care se sancționează
cu lovitură liberă (dacă nu este cazul celor mai jos subliniate)
• fault grosolan
• scuipă spre un adversar sau oricare altă persoană
• comportare violentă
• folosește cuvinte sau face gesturi jignitoare, injurioase și/sau
grosolane
• primește al doilea avertisment în cursul aceluiași joc
Un jucător, un jucător înlocuitor sau un jucător înlocuit, eliminat,
trebuie să părăsească incinta terenului de joc, precum și suprafața tehnică.
Oprește un gol sau o situatie evidentă de înscriere
Atunci când un jucător împiedică echipa adveră să înscrie un gol sau
să aibă o situatie evidenta de înscrie printr -o jucare în mod voit a mingii cu
mâna, jucătorul este eliminat indiferent de locul în care are loc abaterea.
Atunci când un jucător comite o abatere împotriva adversarului în
interiorul propriei suprafețe de pedeapsă , fapt care îl împiedică pe adversar

187 să aibă o si tuatie clară de a înscrie și arbitrul acordă lovitură de pedeapsă,
jucătorul vinovat este avertizat, în afară de cazul în care:
• abaterea este ținere, tragere, împingere sau
• jucătorul vinovat nu încearcă să joace mingea sau nu există nicio
posibilitat e sa joace mingea
• abaterea este una pedepsită cu cartonaș roșu, indiferent de locul în
care are loc pe terenul de joc (exp. Fault grosolan, comportare violentă etc.)
În toate situațiile de mai sus jucătorul este eliminat.
Următoarele aspecte trebuie c onsiderare:
• distanța între locul greșelii și poartă
• direcția jocului
• probabilitatea de a păstra sau recupera controlul mingii
• poziția și numărul apărătorilor
• Faultul grosolan
Un atac prin alunecare sau un atac (efectuat cu scopul de a juca
mingea) care pune în pericol integritatea fizică a unui adversar sau care
utilizează forță excesivă trebuie sancționat ca fault grosolan.
Orice jucător care lovește un adversar în momentul când își dispută
mingea, din față, din lateral sau din spate, cu u nul sau ambele picioare, cu
forță excesivă, periclitând integritatea fizică a adversarului, se face vinovat de
fault grosolan.
Comportare violentă
Comportare violentă este atunci când un jucător folosește sau încearcă
să folosească forță excesivă sau bru talitate împotriva unui adversar atunci
când nu -și dispută mingea, sau împotriva unui coechipier, spectator, oficial
de echipă, oficial de joc sau oricărei altă persoană, indiferent dacă a avut loc
sau nu contactul.
În plus, un jucător care, atunci când n u intră în disputa pentru minge,
în mod deliberat lovește un adversar sau orice altă persoană, în cap sau față
cu mâna sau brațul, se face vinovat de comportare violentă cu exceptia
cazului in care forța folosita a fost neglijabila.
Greșeli care implică a runcarea unui obiect (sau a mingii)
Dacă, în timp ce mingea este în joc, un jucător, un jucător înlocuitor
sau un jucător înlocuit aruncă cu un obiect (inclusiv mingea) către un
adversar sau altă persoană, arbitrul trebuie să oprească jocul și dacă abater ea
a fost:
• imprudență – să avertizeze jucătorul vinovat pentru comportare
nesportivă
• folosindu -se forță excesivă – să elimine jucătorul vinovat pentru
comportare violentă.
4. Reluarea jocului după faulturi si incorectitudini

188 • Dacă mingea este afară din joc, jocul se va relua în conformitate cu
decizia anterioară
• Dacă mingea este în joc și un jucător comite o abatere în interiorul
terenului de joc împotriva :
> unui adversar: lovitură liberă indirectă sau directă sau lovitură de
pedeapsă
> un co echipier, jucător înlocuitor, jucător înlocuit, oficial de echipă
sau de meci : lovitură liberă directă sau lovitură de pedeapsă
> orice altă persoană: minge de arbitru
Dacă mingea este în joc și jucătorul comite o abatere în afara
terenului de joc:
> dacă jucătorul este deja în afara terenului, jocul va reîncepe cu o
minge de arbitru
> dacă jucătorul părăsește terenul de joc pentru a comite abaterea,
jocul se reia cu o lovitură liberă indirectă de pe locul în care se afla mingea
când jocul a fost oprit. Însă, dacă un jucător părăsește terenul de joc în urma
unei acțiuni de joc, și comite o abatere împotriva unui alt jucător, jocul va fi
reluat cu o lovitură liberă executată din punctul de pe linia de margine sau de
poarta cel mai apropriat locului în car e a avut loc abaterea;
Pentru abaterile sancționate cu lovitură libera directă se acordă
lovitură de pedeapsă dacă acestea au loc în interiorului suprafeței de
pedeapsă a jucatorului vinovat
• Dacă un jucător care este poziționat pe sau în afara terenulu i de joc
aruncă un obiect spre un adversar de pe terenul de joc, jocul este reluat cu o
lovitură liberă directă sau lovitură de pedeapsă de pe locul unde obiectul a
lovit sau ar fi lovit adversarul
• Jocul se reia cu o lovitură liberă indirectă dacă:
> un jucător care este poziționat pe teren aruncă un obiect spre orice
persoană dinafara terenului de joc
> un jucător înlocuitor sau jucător înlocuit aruncă un obiect spre un
adversar care este în interiorul terenul de joc

LEGEA 13 – Lovituri libere
Text oficial
1. Categorii de lovituri libere
Loviturile libere directe și indirecte se acordă echipei adverse
jucătorului care se face vinovat de o abatere sau incorectitudine.
Semnalul pentru o lovitură liberă indirectă
Arbitrul va semnala o lovitură liberă indirectă ridicând brațul
deasupra capului ;brațul va fi menținut în această poziție până la executarea
loviturii libere și până când mingea atinge un alt jucător sau iese din joc.

189 O lovitură liberă indirectă trebuie să fie reexecutată dacă arbitrul nu
reușește să semnalizeze că acea lovitură este una indirectă și mingea este
trimisa direct în poartă.
Mingea intră în poartă
• dacă dintr -o lovitură liberă directă, mingea intră direct în poarta
echipei adverse, se acordă gol
• dacă dintr -o lovitură liberă indirectă, mingea intră direct în poarta
echipei adverse, se acordă lovitură de la poartă
• dacă dintr -o lovitură liberă directă sau indirectă, mingea intră direct
în poarta echipei proprii, se acordă lovitură de la colț
2. Procedura
Toate loviturile l ibere se execută de pe locul în care a avut loc
abaterea, exceptind:
• lovitura liberă indirectă în favoarea echipei în atac acordată în
suprafața de poartă a adversarului trebuie executată din punctul cel mai
apropiat de pe linia suprafeței de poartă, ca re este paralelă cu linia porții
• Loviturile libere în favoarea echipei în apărare în propria suprafață
de poartă pot fi executate din orice punct al acestei suprafațe
• Loviturile libere acordate pentru abateri in situatia in care un jucător
care intră , reintră, sau părăsește terenul de joc fără permisiune sunt executate
de pe locul în care era mingea atunci când jocul a fost oprit. Însă, dacă un
jucător părăsește terenul de joc, el făcând parte din joc, și comite o abatere
împotriva unui alt jucător, j ocul va fi reluat cu o lovitură liberă executată din
punctul pe linia de margine cel mai apropriat locului în care a avut loc
abaterea; pentru abaterile de lovituri directe se acordă lovitură de pedeapsă
dacă aceasta a avut loc în interiorul suprafeței de pedeapsă a jucătorului
vinovat
• Legea prevede alt loc de executare (vezi Legile 3, 11, 12)
Mingea:
• trebuie să fie statică și executantul nu trebuie să atingă mingea din
nou înainte ca aceasta să fi fost atinsa de un alt jucător
• este în joc atunci când este lovită și se mișcă în mod clar, cu
excepția unei lovituri libere în favoarea echipei în apărare în propria
suprafața de pedeapsă, cand mingea va fi în joc,atunci cand va fi trimisa
direct în afara suprafeței de pedeapsă
Până când mingea este în joc toți adversarii trebuie să rămână:
• la cel puțin 9.15 m (10 yds) de minge, cu excceptia situatiei in care
sunt pe propria linie de poartă între stâlpi porții
• în afara suprafeței de pedeapsă pentru loviturile liberea acordate in
suprafața de pedeap să a adversarului

190 O lovitură liberă poate fi executată prin ridicarea mingii cu un picior
sau cu ambele picioare simultan .
Simularea executării unei lovituri libere pentru a induce in eroare
adversarii este permisă, facand parte din jocul de fotbal.
Dacă un jucător, ce execută în mod corect o lovitură liberă, trimite în
mod inteționat mingea intr -un adversar cu scopul de a rejuca mingea, dar nu
într-un mod neglijent, imprudent sau folosind forță excesivă, arbitrul lasă
jocului să continue.
3. Abateri ș i sancțiuni
Dacă la executarea unei lovituri libere un jucător al echipei adverse
nu se află la distanța regulamentară , lovitura liberă trebuie repetată, cu
exceptia situatiei in care poate fi aplicat avantajul; dar dacă un jucător
execută rapid o lovitu ră liberă și un adversar care este la mai puțin de 9,15 m
de minge o interceptează, arbitrul va lăsa jocul să continue. Însă, un adversar
care în mod voit împiedică o lovitură liberă executată rapid trebuie să fie
avertizat pentru întârzierea jocului.
Daca o lovitura libera este execuatat rapid in propria suprafata de
pedeapsa, iar adversarii se afla in aceasta suprafta deoarece nu au avut timp
sa o paraseasca, arbitrul lasa jocul sa continue.
Dacă la executarea unei lovituri libere din propria suprafață de
pedeapsă, mingea nu este trimisă direct în joc de echipa în apărare, lovitura
liberă trebuie repetată.
Dacă,după ce mingea este în joc, și executantul atinge mingea a doua
oară înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător se acordă o lovitură
liberă indirectă.Dacă executantul o joacă în mod voit cu mâna :
• Se acordă lovitură liberă directă
• Se acordă lovitură de pedeapsă dacă abaterea are loc în interiorul
suprafeței de pedeapsă, cu exceptia situatiei in care executantul era portarul,
caz în care se acordă lovitură liberă indirectă .

LEGEA 14 – Lovitura de pedeapsă
Text oficial
Se acordă o lovitură de pedeapsă dacă un jucător comite o greseala
sanctionabila cu lovitura libera directa în propria suprafață de pedeapsă, sau
în afara teren ului de joc, precum este stipulat în Legile 12 și 13.
Dintr -o lovitură de pedeapsă se poate înscrie un gol direct.
1. Procedura
Mingea trebuie să fie statică, asezata pe punctul de pedeapsă.
Executantul loviturii de pedeapsă trebuie precis identificat.
Portarul echipei în apărare trebuie să rămână pe propria linie de
poartă, cu fața la executant, între stâlpii porții, până când mingea a fost lovită.

191 Toți jucătorii în afara executantului și a portarului trebuie să se afle:
• la cel puțin 9,15 m de pun ctul de pedeapsă
• în spatele punctului de pedeapsă
• în interiorul terenului de joc
• în afara suprafeței de pedeapsă respective
Arbitrul dă semnalul de executare al loviturii de pedeapsă după ce
jucătorii sunt plasați conform Legii.
Executantul lovi turii de pedeapsă trebuie să trimită mingea spre
înainte; se permite lovitura cu călcâiul atâta timp cât mingea se deplasează
spre înainte.
Mingea este în joc când este lovită și în mod evident se mișcă.
Executantul nu trebuie să joace mingea din nou pân ă când aceasta nu
a fost atinsă de un alt jucător. Lovitura de pedeapsă este considerată
executată în momentul în care mingea nu se mai mișcă, iese din joc sau
arbitrul oprește jocul pentru orice abatere de la Legi.
Timpul de joc se va prelungi pentru o l ovitură de pedeapsă care
trebuie să fie executată și dusă la bun sfârșit la finalul fiecărei reprize sau
reprizelor de prelungire .
2.Abateri si sanctiuni
Dupa ce arbitrul a dat semnalul de executarea a unei lovituri de
pedeapsă, aceasta trebuie să fie ex ecutata. Dacă, înainte ca mingea să fie
în joc, are loc una din următoarele situații:
Executantul loviturii de pedeapsă sau un coechipier comite o abatere
de la Legile Jocului :
• dacă mingea intră în poartă, lovitura se repeta
• dacă mingea nu intră în poartă, arbitrul oprește jocul și îl reia cu o
lovitură liberă indirectă cu excepția următoarelor situatii în care jocul trebuie
sa fie oprit și reluat cu o lovitură liberă indirectă, indiferent dacă este sau nu
înscris un gol daca:
• o lovitură de pedea psă este lovită spre înapoi
• un coechipier al executantului desemnat executa lovitura; arbitrul
avertizează jucătorul care a executat lovitura
• fentează că loveaste mingea după ce executantul isi termina
alergarea (fenta atunci când aleargă este permis ă); arbitrul avertizează
executantul
portarul sau unul din coechipierii lui comite abateri la Legile Jocului:
• dacă mingea intră în poartă, se acordă gol
• dacă mingea nu intră în poartă , lovitura se repeta; portarul este
avertizat dacă el comite abate rea

192 Dacă câte un jucător din ambele echipe comit o abaterea de la Legile
Jocului, lovitura este repetată,cu exceptia situatiei in care un jucător comite o
abatere mai gravă (exp. fenta neregulamentară)
Dacă, după executarea loviturii de pedeapsă:
Execu tantul joacă mingea din nou înainte ca această să fie jucată de
un alt jucător:
• se acordă o lovitură liberă indirectă (sau o lovitură liberă directă
pentru jucarea mingii cu mâna în mod voit, hent) dacă mingea este atinsă de
o persoană străină în timp c e se mișcă spre înainte:
• lovitura se repeta
Mingea revine în terenul de joc dupa ce ricoseaza din portar, bara
transversală sau stâlpii porții și este apoi atinsă de o persoană străină :
• arbitrul oprește jocul
• jocul se reia cu o minge de arbitru din poziția în care era atunci când a
fost atinsă de persoana străină
3. Tabel de rezumat
Rezultatul loviturii de pedeapsă
gol Nu este gol
Intrare în suprafața de
pedeapsă a jucătorului
atacant Lovitura de
pedeapsă se repetă Lovitură liberă indirectă
Intrare în suprafața de
pedeapsă a jucătorului
apărător Gol Lovitura de pedeapsă se
reia
Abatere comisă de
portar Gol Lovitura de pedeapsă se
repetă și se acordă
avertisment pentru
portar
Mingea lovită spre
înapoi Lovitură liberă
indirectă Lovitură liberă indirectă
Fentă neregulamentară Lovitură liberă
indirectă și
avertisment pentru
executant Lovitură liberă indirectă
și avertisment pentru
executant
Execuție greșită Lovitură liberă
indirectă și
avertisment pentru
executant Lovitură liberă indirectă
și av ertisment pentru
executant

193 LEGEA 15 – Aruncarea de la margine
Text oficial
O aruncare de la margine se acordă echipei adverse jucătorului, care a
atins ultima oară mingea, atunci când aceasta a depășit în întregime linia de
margine, pe pământ sau în aer.
Dintr -o aruncare de la margine nu se poate înscrie un gol direct:
• dacă mingea intră în poarta adversă – se acordă lovitură de la poartă
• dacă mingea intră în propria poartă – se acordă lovitură de la colț
1. Procedură
În momentul aruncării de la margine, executantul trebuie:
• să fie cu fața la terenul de joc
• să aibă o parte a fiecărui picior pe linia de margine sau în exteriorul
acestei linii
• să arunce mingea cu ambele mâini din spatele și peste cap de pe
locul în care mingea a depășit linia de margine
Toți jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel puțin 2 metri de
locul aruncării de la margine.
Mingea este în joc din momentul în care a intrat pe terenul de joc.
Dacă mingea atinge pământul înainte de a intra pe terenul de jo c, aruncarea
de la margine trebuie executată din nou de către aceeași echipă, din același
loc. Dacă aruncarea de la margine nu este executată corect, trebuie să fie
executată din nou de către echipa adversă.
Dacă un jucător, care execută corect o aruncare de la margine, trimite
mingea intenționat într -un adversar, pentru a o putea juca a doua oară, fără ca
această acțiune să fie făcută din neglijență, imprudență sau cu o forță
excesivă, arbitrul trebuie să lase jocul să continue.
Cel care execută aruncare a nu trebuie să atingă din nou mingea până
când aceasta nu a fost atinsă de un alt jucător.
2. Abateri si sanctiuni
Dacă, după ce mingea este în joc, executantul o atinge a doua oară
înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător se acordă lovitur ă liberă
indirectă; dacă executantul atinge mingea în mod voit cu mâinile :
• se acordă o lovitură liberă directă
• se acordă o lovitură de pedeapsă, dacă abaterea s -a comis în
interiorul suprafeței de pedeapsă a executantului, cu exceptia in care mingea
a fost jucată cu mâna de portarul echipei în apărare, caz în care se acordă
lovitură liberă indirectă
Un adversar care împiedică sau jenează executantul aruncării de la
margine (inclusiv să se mute mai aproape de 2 m ( 2 y ds) spre locul unde
aruncarea d e la margine va avea loc) este avertizat pentru comportare
nesportivă și dacă aruncarea de la margine a fost efectuată se acordă o
lovitură liberă indirectă.

194 Pentru orice altă abatere de la această Legă, aruncarea de la margine
este executată de un jucăto r al echipei adverse.

LEGEA 16 – Lovitura de la poartă
Text oficial
Se acordă o lovitură de la poartă atunci când mingea, atinsă ultima
oară de un jucător al echipei în atac, a depășit în întregime linia de poartă, pe
pământ sau în aer, fără să se fi în scris un gol.
Un gol poate fi înscris direct dintr -o lovitură de la poartă, dar doar
împotriva echipei adverse; dacă mingea intră direct în poarta executantului se
acordă lovitură de la colț adversarilor dacă mingea a părăsit suprafața de
pedeapsă.
1. Pr ocedură
• Mingea trebuie să fie statică și este lovită din orice loc din suprafața
de poartă de către un jucător apărător
• Mingea este în joc atunci când părăsește suprafața de pedeapsă
• Jucătorii echipei adverse trebuie să fie în afara suprafeței de
pedeapsă până când mingea este în joc
2. Abateri și sancțiuni
Dacă mingea nu părăsește suprafața de pedeapsă sau este atinsă de un
jucător înainte ca acesta să părăsească suprafața de pedeapsă lovitura se
repetă.
Dacă, după ce mingea este în joc, execut antul atinge mingea din nou
înainte ca aceasta să atingă un alt jucător se acordă lovitură liberă indirectă;
dacă executantul joacă în mod deliberat mingea cu mâna:
• se acordă lovitură liberă directă
• se acordă lovitură de pedeapsă dacă abaterea a avut loc în interiorul
propriei suprafețe de pedeapsă a executantului , cu exceptia cazului in care
executantul era portarul, caz în care se acordă lovitură liberă indirectă
Dacă un adversar care se află în suprafața de pedeapsă când se
execută lovitura de po artă atinge sau intră în disputa pentru minge înainte ca
aceasta să atingă un alt jucător, lovitura de poartă se repeta.
Dacă un jucător intră în suprafața de pedeapsă înainte ca mingea să fie
în joc si este fault sau faultat de un adversar, lovitura de l a poartă se repeta și
jucătorul vinovat poate fi avertizat sau eliminat în funcție de abatere.
Pentru orice altă abatere la această Lege lovitura se repeta.

LEGEA 1 7 – Lovitura de la colț
Text oficial
Se acordă o lovitură de la colț, atunci când mingea atinsă ultima oară
de un jucător al echipei în apărare, a depășit în întregime linia de poartă, pe
pământ sau în aer, fără să se fi înscris un gol.

195 Dintr -o lovitură de la colț se poate înscrie un gol direct, dar numai
împotriva echipei adverse; dacă ming ea intră direct în poarta executantului se
acordă adversarilor lovitură de la colț.
1. Procedură
• Mingea trebuie să fie așezată în suprafața de colț
• Mingea trebuie să fie statică și lovită de un jucător atacant
• Mingea este în joc imediat ce a fost lovită și în mod evident se
mișcă; ea nu trebuie neapărat să părăsească suprafața de la colț
• Steagul de la colțul terenului nu trebuie înlăturat
• Jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel putin 9.15 m de
arcul de cerc înainte ca mingea să f ie în joc
2. Abateri și sancțiuni
Dacă, după ce mingea este în joc, executantul o atinge a doua oară
înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător se acordă lovitură liberă
indirectă; dacă executantul atinge mingea în mod voit cu mâinile:
• se acordă lovitură liberă directă
• se acordă lovitură de pedeapsă dacă abaterea a avut loc în propria
suprafată de pedeapsă a executantului, cu exceptia cazului in care acesta era
portarul, caz în care se acordă lovitură liberă indirectă
Dacă un jucător ca re execută corect o lovitură de la colț, trimite
mingea intenționat într -un adversar, pentru a o putea juca a doua oară, fără ca
această acțiune să fie făcută din neglijență, imprudență sau cu o forță
excesivă, arbitrul trebuie să lase jocul să continue.
Pentru orice altă abatere de la această Lege lovitura se repeta.

196 FOTBAL ADAPTAT

Sport pentru persoane cu dizabilități , în lume
Sport pentru persoane cu dizabilități ex istă de mai bine de 100 de ani.
În secolele al XVIII – lea și al XIX- lea activitățile sportive au devenit
importante pentru reeducarea și reabilitarea persoanelor cu dizabilități. După
primul război mondial, fizioterapia și medicina sportivă au devenit la fel de
importante ca ș i ortopedia și chirurgia .
Cluburi sportive pen tru surzi/persoane cu deficiențe de auz existau
deja în 1888 în Berlin. Organizația sportivă mondială pentru surzi CISS a fost
fondată în 1922 iar surzii își organizează deja jocuri mondiale numite
Olimpiada pentru Surzi. Sportul pentru persoanele cu diz abilități fizice a fost
introdus după al doilea război mondial pentru a satisface nevoile medicale și
psihologice ale unui număr mare de foști soldați și civili care au fost răniți. În
încercarea de a găsi noi metode pentru a minimaliza consecințele imobilit ății
lor reactualizarea ideii cum că sportul este un mijloc de tratament și
reabilitare s -a cristalizat ca și o nouă și excelentă posibilitate.
În 1944 doctorul Ludwig Guttmann, la solicitarea guvernului britanic,
a deschis un centru pentru persoane cu le ziuni ale coloanei vertebrale în
cadrul spitalului Stoke Mandeville. Un nou mod de abordare a prezentat
sportul ca și parte dominantă în tratamentul recuperator și reabilitar ea totală a
unei persoane cu diz abilități. Sportul de reabilitare s -a transformat repede în
sport de recreere iar următorul pas a fost spre sport ul de perform anță.
Pe 28 iulie 1948, ziua ceremoniei de inaugurare a Jocurilor Olimpice
din 1948 de la Londra, doctorul Guttmann a organizat prima competiție
pentru atleți în sc aun cu rotile, Jocurile Stoke Mandeville. În 1952 veterani
olandezi s -au alăturat acestei mișcări și așa au luat ființă Jocurile
Internaționale Stoke Mandeville, care vor deveni ulterior Jocurile
Paralimpice adic ă Jocurile desfășurate în paral el cu Jocurile Olimpice. În
1960 primele Jocuri Paralimpice au avut loc imediat după Jocurile Olimpic e
la Roma în Italia. Competiția , care a folos it aceleași dotări și format ca și
Jocurile Olimpice , a mobilizat 400 de atleți din 23 de țări. Acest eveniment a
continuat să aibă loc în această manieră la fiecare 4 ani ghidându -se după
ciclul oli mpic. Un număr de grupuri cu diz abilități diferite au fost reunite în
competiție în 1976 și în același an au avut loc Jocurile Paralimpice de Iarnă.
De asemenea , în 1960, sub protecția Federației Mondiale a
Veteranilor, a fost înființat un grup internațional de lucru privin d sportul
pentru persoane cu diz abilit ăți. A rezultat crearea , în 1964 , a unei federații
internaționale de sport denumită ISOD: International Sport Organization for
the Disabled (Organizația Internațională de Sport pentru Persoane cu
Disabilități). ISOD oferă oportunități pentru acei atleți care nu s -au putut

197 afilia organizației ISMGF (Federația Internațională a Jocurilor Stoke
Madeville), mai exact cei cu deficiențe de vedere, c u amputări, persoane cu
paralizie cerebrală și paraplegici. La început 16 țări au fost afiliate
organizației ISOD iar organizația a insistat pentru a include atleții nevăzători
și cei cu amputări la jocurile paralimpice din 1976 în Toronto și persoanele
cu paralizie cerebrală în 1980 în Arnhem. Țelul lor a fos t pe viitor să includă
toate diz abilitățile iar rolul lor să fie cel al unui comitet de coordonare. Cu
toate acestea alte organizații inter naționale pentru persoane cu diz abilități au
fost fondate prec um CPISRA (Asociația Internațională de Sport și Recreere
pentru Persoane cu Paralizie Cerebrală) și IBSA (Federația Internțională de
Sport pentru Nevăzători) în 1978 respectiv 1980.
Cele patru organizații internaționale au simțit nevoia de a coordona
jocurile. Prin urmare ele au creat "International Co -ordinating Committee
Sports for the Disabled in the World" (ICC) (Comitetul Internațional de
Coordonare Sport pentru Persoane cu Disabilități din Întreaga Lume) în
1982. Acest comitet a fost format inițial d in cei patru președinți ai CPISRA,
IBSA, ISMGF and ISOD, secretarii generali și un alt membru adițional (la
început vicepreședintele iar mai apoi referenții tehnici). CISS și INAS -FM
s-au alăturat în 1986, însă surzii au continuat și cu propria lor organ izație. Cu
toate acestea națiunile memb re au solicitat mai multă reprezentanță națională
și regională în organizație. Acest fapt a dus într -un final la fondarea , la 22
septembrie 1989, a unei instituții noi organizate democratic, Comitetul
Internațional Pa ralimpic (CIP) .

Sport pentru persoane cu dizabilități , în România
În decembrie 1990 un grup de inițiativă constituit din persoane cu
afinit ăți pentru activitatea sportivă a persoane lor cu handicap s -a constituit în
grupul fondatorilor Federaț iei Romane a Sportului pentru Handi capaț i.
Membrii acestui grup , din care a făcut parte și colegul nostru,
profesor Vasile Marcu de la Universitatea din Oradea , au fon dat federaț ia
care s -a constituit prin ordinul ministrului tineretului func ționând în mod
obștesc în c adrul Direcț iei Sportul pentru t oți. Anul 1992 a venit să confere
oficializare federației prin dorinț a Gu vernului de atunci ca Romania să aibă
reprezentan ți la primele Jocuri Paralimpice pentru persoane cu handicap
mintal, Madrid, Spania.
Participarea repr ezentanților noș tri a avut un imp act social
extraordinar prin obț inerea a 23 medalii – 10 aur, 6 argint, 7 bronz la atletism,
fotbal redus, nat ație, tenis de masă . În anul 2001 a fost reglementat statut ul
juridic al federaț iei.
Prin aplicarea Legii 69 / 2000 Federaț ia Româ nă a Sportului pentru
Handi capaț i, la fel ca ș i toate celelalte federa ții naț ionale sportive, devine
persoană juridică de drept privat ș i de utilitate public ă. Tot atunci s -a

198 modificat ș i denumirea sub care există în prezent – FEDERAȚIA ROMÂNĂ
A SPORTULUI PENTRU PERSOANE CU HANDICAP.
Deși scopul princi pal al FRSPH nu este unul de obținere a
performanțelor, este de remarcat că, din anul 1992 până î n prezent, sportivii
cu handicap diferit, reprezentan ți ai României la competiții internaț ionale
oficiale au obtinut rezultate remarcabile.

Fotbal pentru personae cu handicap
Popularitatea fotbalului este foarte mare și în rândurile persoanelor cu
handicap. Acest lucru a făcut ca jocul, cu unele modificări care țin de durata
reprizelor, dimensi unile terenului de joc, circumferința, greutatea și
materialul din care este confecționată mingea, înlocuirile etc., să poată fi
practicat și de această categorie de persoane.
Cécifoot , numit și fotbal ul celor cu cinci deficiențe de vedere (în
engleză football 5 -a-side), este un sport practicat de persoanele cu handicap ,
sportivi cu deficiente de vedere ( parțial sau orbi ).
Cécifoot este inspirat din jocul de fotbal. El respectă regulile FIFA și
are modificări care să permită jucătorilor cu handicap practica rea sa .
În 2004, la Jocurile Paralimpice de la Atena, Cécifoot a deve nit oficial
un sport Paralimpic .
Cécifoot nu t rebuie confundat cu fotbal în 7, un alt joc de fotbal
adaptat, în scaun cu rotile, practicat de sportivi cu handicap motor .
Participanții j oacă pe terenuri de handbal prevăzute cu bariere laterale
de 1, 30 metri înălțime. Timpul de joc este împărțit în două jumătăți de
douăzeci și cinci de minute. Meciul se desfășoară între două echipe compuse
fiecare din câte patru jucăto ri de câmp legați la ochi (pentru a se a sigura că
handicapul este același), patru înlocuitori și un portar văzător . Există, de
asemenea, un ghid care se află în spatele porții adverse care îi spune
atacantul ui poziția porții . Jucătorii pot localiza mingea după zgomotele
produ se de clopoțeii care se află în ea. În general, jucătorii urmează aceleași
reguli ca în fotbalul clasic, cu modificări mino re, de exemplu, nu există
offside. Greșelile, la fel ca la baschet, pot fi individuale și colective .
Cécifoot este o adaptare a fotb alului pentru persoane cu deficiențe de
vedere. Acest sport permite confruntarea a două echipe de 6 jucator i (numai
portarul nu este nevăzător ) pe pe terenuri amenajate cu repere sonore.
Spectaculoasă , această disciplină contribu ie la dezvoltarea unor
calității care pot asigura autonomia necesar ă în viața de zi cu zi căci gesturile
din fotbal ul obișnuit sunt aceleași. În timpul liber practicarea Cécifoot se
face, în principal în cluburile din cadrul Federației Sportului pentru
handicap ați (Handisport) . Céci foot este, de asemenea, practicat în unitățile
școlare în care astudiază copii cu deficiențe de vedere. Competiții sunt
organizate la nivel național:

199 – Campionatul Franței " nevăzători "
– Campionatul Franței "cu deficiențe de vedere"
– Coupe de France
– Tineret (sub 20 de ani)
Și pe plan internațional: Campionatul european și Campionatul
Mondial.
Există de asemenea, unele modificări pentru a ține seama de
particularitățile sportivilor cu handicap de vedere în ceea ce privește:
– ofsaid: nu există
– greșel i colective
– durata jocului: 2 reprize de 20 de minute pentru cei cu deficiențe de
vedere și 25 de minute pentru nevăzători
– dimensiu nile terenului: 25 -30 m lățime, 50 m lungime
– un balon sonor
– un echipament electronic ( cu beep plasat în spatele porț ii).
– o sfoară prevăzută cu clopoței dispusă pe perimetrul terenului.
Fotbal și handicap (Séverac Claire, 2007)
“… Am regăsit traseul lui Julien Zelela, director tehnic federal al
Cécifoot (fotbal pentru nevăzători).
Există deci o disciplină organizată p entru handicapații vizual, apărută
oficial în Franța în 1987 la Saint -Mand é pentru că acolo există un centru
pentru deficienți vizuali, știind că, dintotdeauna, cei cu deficiențe de vedere
au practicat fotbalul cu mijloace rudimentare, o minge pe care o pu neau într –
o plasă sau o cutie de conservă umplută cu pietre, tot ceea ce ar face un
zgomot și în care ei să poată șuta. Există acum un veritabil balon sonor
fabricat în Brazilia. Pele a fost cel care a introdus acest joc.
În 1994, pasionat de fotbal și nev ăzător el însuși, Julien a reușit, cu
ajutorul câtorva prieteni, ca disciplina să fie recunoscută oficial de către
Federația Handisport (Federația Sportul pentru handicapați) și să inițieze, în
1998, un prim campionat al Franței. Această disciplină parali mpică va debuta
în competiție la Jocurile Olimpice de la Atena (2004).
Există echipe diferite, mai mari de 20 de ani sau mai mici de 20 de
ani, și, de asemenea, întâlniri organizate pentru tinerii de la 10 la 15 ani și
mai ales din ce în ce mai cerute, pen tru cei sub 10 ani.
Și două categorii distincte: nevăzătorii numiți B1 ( blind one , orb):
pentru a se asigura că toată lumea este în întuneric jucătorii evoluează cu o
bandă pe ochi pentru că unii orbi văd lumina sau formele; nevăzătorii numiți
B2 (nevăzăto ri care au 1/20 din acuitatea vizuală) sau B3 (de la 1/20 la1/10).
Aceștia din urmă pot foarte bine să se decurce cu mingea la picior cu ceea ce
le-a mai rămas din acuitatea vizuală.
Fotbalul pentru nevăzători se joacă după regulile fotbalului în sală, cu
jucători de câmp pe teren, orbi sau cu deficiențe de vedere, și un portar

200 văzător. Există trei reguli importante (se aude frecvent cuvântul voy „eu”
termen spaniol care vrea să spună „plec, mă duc”) pentru că explică Julien: „
dacă ai mingea și eu sunt ad versar nu pot să încerc să -ți iau balonul dacă nu
mă identific; pentru că nevăzându -mă, nu știi că sunt acolo și se poate să ne
lovim. Când auzi voy știi că este un adversar deci joci mingea, driblezi,
pasezi…”. Jucătorul care nu se identifică este sancți onat pentru greșeală. La
nevăzători există un jucător în spatele porții adverse pentru a permite
localizarea porții; el este cel care va da instrucțiuni atacantului pentru ca
acesta să poată înscrie.
Pe scurt, ghidul care este în spatele porții, antrenorul și portarul sunt
cele trei persoane văzătoare din cadrul echipei. Pentru antrenamente totul
depinde de nivelul jucătorilor dacă au văzut vreodată sau nu au văzut
niciodată. Unul care nu a văzut niciodată un meci de fotbal va fi luat deoparte
și i se va ex plica prin atingeri ce se așteaptă de la el.
Altfel jocul este foarte intens. Oamenii nu -și pot imagina cât de
repede se joacă. Ajung câteodată să piardă mingea. Balonul se oprește, nu
este sonorizat și ei îl caută… În afara acestor scurte momente nu ai cr ede că
sunt nevăzători.
În afara aspectului sportiv practicarea fotbalului pentru nevăzători
scoate în evidență și lucrul pentru autonomie și independență. Jocul permite
dezvoltarea urechii, plasarea în spațiu în funcție de coechipieri și adversari,
auzir ea indicațiilor, auzirea balonului. Sunt numeroși cei care spun că datorită
fotbalului se simt în largul lor.
Impunerea acestei discipline nu s -a făcut totuși fără greutăți;
responsabilii de la Handisport au fost împotrivă gândindu -se că este foarte
pericu los, că participanții riscă accidentări. Julien, el însuși, crede, ca toți cei
care practică acest sport, că și jucătorii sănătoși se accidentează și că este mai
puțin periculos decât să mergi prin Paris: „ Când prinzi un semafor pot să
spun că înainte de a pleca este la fel de greu”.
Fără să vorbim de aspectul competițional. Băieții se grăbesc să
găsească mingea pentru că este ca o gură de oxigen: având balonul pot să
câștige lejer.
Meciurile au loc la Saint -Mand é dar sunt mai multe cluburi în Franța.
Și chiar un centru de formare, la Bordeaux, din 2005 cu tineri în jurul vârstei
de 20 de ani. În cea ce privește școlarizarea ei depind de Creps Aquitaine iar
pentru celelalte de Asociația pentru persoane cu handicap vizual.
Competițiile sunt, de asemenea, fo arte motivante. Există un
campionat al Franței, Cupa și toate competițiile internaționale.
„ Se știe că ei nu pot fi fotbaliști profesioniști” spune Julien, „ dar
lăsați -i să viseze în plină adolescență… le -am spus delicat că acest lucru nu
este cu putinț ă”. Trebuie, puțin câte puțin, să -i facem să admită dar ei sunt în
mica lor lume și nu putem să le scoatem ușor din cap visele. Și apoi poate că

201 datorită muncii lor sunt în echipa Franței, în competiții internaționale și pot ei
înșiși să guste bucuria de a fi în top.
La acest sfârșit de mai, echipa de fotbal pentru nevăzători s e reunește
la Clairefontaine pen tru a se întâlni cu naționala Franței. După ședințele de
alergare și stretching ei au făcut un joc demonstrativ și apoi albaștii (les
Bleus, naționala Franței) au încercat să se pună în situația lor și să joace cu
ochii legați. Experiență călduroasă și amuzantă. Internaționalii, de obicei atât
de rapizi, nu îndrăzneau să se miște. Ei se întreabă încă, admirativ, cum
reușesc să se deplaseze nevăzătorii cu atâta ușurință pe un teren de fotbal.
Numai datorită unei voințe puternice de a trăi ca toată lumea”.

De-a lungul istoriei umane persoanele cu dizabilități nu aveau
modalități de adaptare la o viață normala. Odată cu evoluția economică,
socială și mental ă a societății umane, după cel de al II -lea război mondial s -a
încercat o adaptare la sport a persoanelor cu dizabilități vizuale. Acest lucru
s-a datorat faptului că în urma accidentărilor suferite de oameni în perioada
deflagrației mondiale au rămas foar te mulți membrii ai societății cu probleme
parțiale sau totale de vedere. Dorința de a practica un sport a acestora, a dus
treptat la înființarea de sporturi pentru persoane cu dizabilități vizuale.
Disciplinele sportive nou apărute: golbal , rolbal și torb al au
reprezentat o soluție optimă pentru nevăzătorii sau cei parțiali nevăzători în
practicarea de sport. Aceste sporturi sunt practicate în săli închise pentru că
este nevoie de liniște totală. Terenul este alcătuit din două jumătăți, în fiecare
dintre e le existând câte o poartă. Scopul central al acestor sporturi este de a
folosii abilitățile fizice ale jucătorilor în afară de văz. Astfel mingea folosită
de jucători are în interiorul ei clo poței. Mingea rostogolită va fi astfel ușor de
localizat datorită clopoțeilor existenți, care produc un sunet specific.
O altă condiție a acestor jocuri este ca jucătorii să nu vadă. Din acest
motiv și nevăzătorii și cei cu probleme parțiale de vedere vor fi legați la ochi.
Acestora li se vor monta niște ochelari specia li prin care se reduce total
acuitatea vizuală. Echipamentul sportiv adecvat, în componența sa mai
trebuie să conțină cotiere, genunchiere și șoldiere datorită plonjoanelor după
mingea sunătoare.

Goalball este un sport cu minge a care este practicat de spo rtivi cu
probleme de vedere (parțial cu deficiențe de vedere sau orb i) și face parte din
sporturile p aralimpice. Acesta a fost inventat după cel de -al doilea război
mondial. Aceasta este diferită de torball, un alt sport de echipă minge jucat de
sportivi c u deficiențe de vedere.
Istoria jocului
Jocul de goalball a fost inventat în 1946 de către austriacul Hanz
Lorenzen și germanul Sepp Reindle, în efortul de a facilita reabilitarea

202 veteranilor de război nevăzători. Jocul a fost prezentat publicului în 1976 la
Jocurile Paralimpice de la Toronto, Canada, și de atunci se joacă la fiecare
ediție a Jocurilor Paralimpice. Are loc de asemenea un Campionat Mondial
din patru în patru ani, primul ținându -se în Austria în 1978. De atunci,
popularitatea jocului a cr escut, acesta fiind sport prezent în toate competițiile
IBSA (Asociația Internațională de Sport pentru Nevăzători ).
Goalball respectă regulile stabilite de Asociația Sportivă pentru
nevazatori, care să țină seama de jucatori cu handicap. O echipa este formată
din trei jucători care se află în teren și maxim alți trei jucători pe post de
rezerve. Fiecare jucător are ochelari complet negri pentru a juca de la egal la
egal cei nevăzători complet cu cei care mai au resturi de vedere.
Timpul de joc este împărțit î n două jumătăți de douăsprezece minute
fiecare, cu o pauza de trei minute între. Scopul este de a înscrie cât mai multe
goluri posibil. În caz de egalitate, apar prelungiri .
Cei trei jucători stau într -o poartă de 9 metri, unul pe centru, doi pe
lateral . Mingea se lansează de la o poartă la cealaltă .Jocul e format din două
reprize a câte 12 minute, timp efectiv de joc. Un alt criteriu de departajare
este că la 10 goluri distanță se oprește meciul.
Atacatorii trimit mingea cu mâinile , în timp ce ap ărătorii folosesc
corpul pentru a intercepta mingea și a apăra poarta .
Echipament și teren.
Goalball este jucat cu o minge de cauciu c care conține clopoței pentru
ca jucători i să o poată localiza. Mingea este din cauciuc rezistent, de culoare
roșie sau albastră, c u 8 găurele și este prevăzută cu 3 clopoței. Diametrul este
de 220 milimetri (22 centimetri), iar greutatea este de 1,246 kilograme.
Jocul de desfășoară pe un teren de formă dreptunghiulară 18 m / 9 m.

REGULAMENT GOALBALL
Goalball -ul este u n sport specific pentru nevăzători care se dispută
între două echipe a câte trei jucători, cu maxim trei jucători de rezervă. Pe
banca de rezerve nu au dreptul să stea decât antrenorii (oficialii) echipei și
jucătorii de rezervă. Terenul de joc are dimensi unile de 9 m lățime și 18 m
lungime ( lungimea împărțită în două jumătăți perfect egale, câte 9 m pentru
o echipă).
Scopul jocului este de a marca gol în poarta adversarului, în condiții
regulamentare.

CAPITOLUL A – PREGĂTIREA PENTRU JOC
1.Terenul (Area)
Dimensiunile terenului vor fi considerate de la marginea exterioară a
marcajelor. Se interzice folosirea altor semne, decât cele prevăzute în

203 prezentul regulament. Lungimea întreagă a terenului de joc este împărțită în
șase zone a câte trei metri, fiecare zonă.
1.1) ZONA DE APĂRARE (DE ECHIPĂ) – este zona situată între linia
de gol a porții și primul marcaj palpabil situat la trei metri de aceasta (prima
zonă). În zona de apărare se află marcajele ajutătoare pentru jucători după
cum urmează:
– câte două marcaje de 1,5o m lungime, situate la 1,5o m față de linia
de gol, îndreptate spre interiorul zonei, pentru poziționarea extremelor;
– două marcaje de câte 50 cm, una perpendicular pe linia de gol,
cealaltă perpendicular pe linia de trei metri care delimitează zona de
apărare.Aceste semne se vor fixa la jumătatea liniilor de limitare a zonei,
perpendicular pe acestea,la 4,5o m de marginile terenului,îndreptate spre
interiorul zonei de apărare.
– două marcaje de câte 15 cm fiecare perpendicular pe linia de trei
metri ,îndreptate spre interiorul zonei de apărare, la distanță de 1,5o m față de
cele două linii de margine ale terenului.
1.2) ZONA DE ATAC (DE LANSARE) – este zona situată între
marginea superioară a zonei de apărar e și următorul marcaj situat la șase
metri de linia de gol, (a doua zonă) deci la distanță între trei și șase metri față
de linia de gol. În această zonă mingea arunca tă în timpul procesului de atac
trebuie să aibă contact cu solul altfel aruncarea se vali dează dar va fii
considerată neregulamentară (high ball -minge înaltă) și este penalizată cu
aruncare de pedeapsă în favoarea echipei adverse.
1.3) ZONA NEUTRĂ – este zona situată între marginea superioară a
zonei de atac și linia care marchează mij locul terenului (a treia zonă), la
distanță între șase și nouă metri față de linia de gol. Această zonă se
întâlnește cu zona neutră a celeilalte echipe formându -se astfel o zonă de șase
metri, în care mingea aruncată în timpul procesului de atac trebuie s ă atingă
solul (în oricare din cele două zone), altfel aruncarea se validează, dar va fii
considerată neregulamentară (long ball) și este penalizată cu aruncare de
pedeapsă.
Sforile cu care se va marca terenul vor avea grosimea între 0.oo3 –
0.oo5m, fiind fixate de sol cu o bandă adezivă, de obicei transparentă
(incoloră) a cărei lățime nu va depăși 6 cm. Pe toată lungimea terenului
(18m) pe ambele părți ale acestuia , va fi un marcaj efectuat cu o bandă
adezivă colorată (de altă culoare decât solul te renului) nepalpabilă, la distanță
de 1,5 m. Această linie se numește linie de ,,line -out,, iar în momentul când
mingea trece peste această linie, arbitrul fluieră și spune ,,line -out,, și
cronometrul de zece secunde se oprește automat.
1.4) ZONA BĂN CII DE REZERVĂ – este zona destinată poziționării
antrenorului și jucătorilor ca re nu participă efectiv la joc. Această zonă se va
afla de cele două părți ale mesei oficialilor, la minim trei (3) metri de

204 marginea terenului, cuprinzând o zonă de patru (4) metri lungime și un (1)
metru adâncime. Este interzisă părăsirea acestei zone în timpul jocului, fără
permisiunea arbitrului, antrenorul având obligația de a se afla în această zonă,
în timpul regulamentar de joc. Dacă un jucător accidentat dorește să s tea în
zona băncii de rezervă a echipei sale , acesta trebuie să poarte un tricou de
identificare, asigurat de comisia de organizare a competiției.
2. Porțile (goal posts and cross bar)
Vor fi amplasate pe cele două margini ale terenului d easupra liniei de
gol, în afara terenului de joc. Barele vor fi rotunde (pentru a preveni
accidentările, în cazul contactului cu ele). Porțile vor avea dimensiunile de 9
m lățime și 1,30 m înălțime (grosimea barelor porții nu va depăși 0,15m) .
Bara transve rsală trebuie să fie rigidă. Măsurătorile se vor face în interiorul
porților.Porțile trebuiesc bine ancorate (cu greutăți), pentru a fii stabile,
pentru a nu se răsturna și provoca accidentări.
3. Mingea (ball)
Este confecționat din material de cauciuc de esență tare, netoxic pentru
organism, culoarea albastră, circumferința între 75.5 – 78.5 cm, greutatea de
1250 grame, prevăzută cu opt (8) găuri, prin care se aud ,,clopoței i,, din
interiorul mingii. La competițiile de anvergură(C.M., C.E., J.O .) delegatul
I.B.S.A.va supraveghea ca mingea (mingile ) de joc să fie conforme cu
regulamentul.
4. Echipamentul sportivilor (equipment)
Toți sportivii trebuie să poarte un tricou de joc oficial, identic pentru
componenții aceleiași echipe. Tric ourile trebuie să aibă numere fixate
permanent în față și spate. Numerele trebuie să fie între unu (1) și nouă (9) și
trebuie să aibă o înălțime de cel puțin 20 cm. Îmbrăcămintea nu trebuie să
atârne de corp, mai mult de 10 cm. La Jocurile Paralimpice și C ampionatele
Mondiale, tricourile, pantalonii și șosetele purtate de sportivi unei echipe au
voie să fie inscripționate siglele sau numele sponsorului oficial al competiției
sau al echipei respective.
5. Ochelarii de joc și acoperitoarele de ochi (ey esheades)
Este interzisă purtarea ochelarilor de vedere sau a lentilelor de contact.
Ochelarii și acoperitoarele de ochi trebuie purtați de către toți jucătorii din
teren, de la primul fluier al reprizei până la sfârșitul acesteia. Aceasta va
include timpul regulamentar, prelungirile și aruncările libere. Pe timpul
aruncărilor libere, toți jucătorii ambelor echipe vor fii bandajați. În momentul
în care ochela rii unui jucător cad de pe cap jocul se oprește automat, după ce
mingea este sub control, s au d acă s -a înscris gol. La toate campionatele
majore, toți jucătorii care sunt în teren, vor avea ochii acoperiți cu petice de
tifon, sub supravegherea delegatului tehnic I.B.S.A pentru Goalball (în restul
cazurilor antrenorul este cel care ,,bandajează,, och ii jucătorilor,dar arbitrul
are obligația de a verifica dacă acestea sunt puse regulamentar). În situație

205 de time -out,al echipei jucătorii de pe bancă dacă intră pe teren, nu au
obligația să poarte ochelarii de joc sau acoperitoarele de ochi.
6. Componența echipei (team)
La startul unei competiții, o echipă va fi formată din trei (3) jucători, cu
maximum trei (3) rezerve. În cazul în care un sportiv se accidentează astfel
încât nu mai poate continua jocul în meciului respectiv, echipa sa po ate opta
pentru înlocuirea celui accidentat cu un jucător valid, sau să continue jocul
cu doi (2) jucători, acesta fiind numărul minim de jucători pentru o echipă
oficială. O echipă nu poate continua să joace cu un (1) jucător. Fiecare echipă
este limitat ă la maxim trei (3) însoțitori pe banca echipei. Arbitrul trebuie
informat înainte de începerea jocului cu privire la un jucător din zona băncii
echipei care nu este implicat în competiție și care poartă un tricou identic cu
cel al echipei, dacă se omite a cest lucru echipa respectivă va fi penalizată cu
aruncare de pedeapsă.
7. Oficiali (oficials)
Fiecare meci va avea doi (2) arbitri de teren, patru (4) arbitri de poartă, un
(1) arbitru care consemnează procesul verbal al întâlnirii, un (1) cronome tror
al timpului efectiv de joc, un (1) cronometror pentru zece secunde și un (1)
contabilizator al aruncărilor. La toate campionatele majore, sunt necesari doi
(2) cronometrori pentru 10 secunde. Rolul arbitrilor poate fi găsit în manualul
programului de c ertificare a oficialilor pentru goalball IBSA. Rolul oficialilor
secundari poate fi găsit în manualul oficialilor ITO IBSA.

CAPITOLUL B – ÎNAINTEA JOCULUI
1. Tragerea la sorți (coin -toss)
Pentru această operațiune câte un reprezentant al echipelor implicate se va
prezenta la locul și în timpul prestabilit de către organizatori pentru a se stabili
care echipă va avea dreptul la prima aruncare și stabilirea părții de teren care
revine fiecărei echipe.Un arbitru sau un alt oficial al competi ției, desemnat
pentru acest lucr u, va efectua tragerea la sorți prin aruncarea cu moneda.
Câștigătorul poate alege prima aruncare sau apărarea acesteia ori poate alege
poarta pe care s -o ape re. Opțiunea care rămâne este a echipei care pierde
tragerea la so rți. La sfârșitul primei reprize, se schimbă porțile, terenul de joc,
băncile de rezervă și rolurile, echipa care a efectuat la începutu l meciului prima
aruncare va fi cea care va apăra, de această dată. Dacă un reprezentant al echipe i
nu este prezent la t ragerea la sorți, se va acorda o penalizare pentru întârziere la
începutul meciului.
2. Încălzirea jucătorilor (players warm -up)
Jucătorii vor efectua exercițiile de încălzire numai pe acea parte a terenului
pe care vor începe jocul. Dacă mingea va tr ece pe partea echipei adverse, în
prima fază arbitrul va atenționa echipa care a greșit după care , dacă se repetă
această greșe ală, o va penaliza cu aruncare de pedeapsă.

206 3. Durata jocului (time of play)
Un meci va avea o durată totală de 24 de minute de joc efectiv, împărțite în
două părți egale de câte 12 minute fiecare. Trebuie să existe un interval de cel
puțin cinci (5) minute între sfârșitul unui meci și începutul meciului următor,
la Jocurile Paralimpice și Campionatel e Mondiale acest interval va fi de
cincisprezece (15) minute. Cronometrorul va avertiza sonor cu cinci (5)
minute înainte de începutul meciului și din nou cu treizeci (30) de secunde
înainte de începutul fiecărei reprize. Orice repriză trebuie considerată
încheiată la expirarea timpului . Pauza dintre reprize va avea o durată de trei
(3) minute. Jocul va începe la expirarea celor trei (3) minute. Jucătorii care
urmează să joace vor fi gata pentru controlul ochelarilor de joc și
acoperitoarele de ochi , cu 90 de secunde înaintea începerii reprizei. Dacă o
echipă nu este pregătită să înceapă jocul cu 30 de secunde înainte de
începutul reprizei, aceasta va fii penalizată pentru întârzierea jocului. Toate
cronometrele vor fi oprite în timpul situațiilor de penalizări. Timpul de joc
începe și se termină la fluierul arbitrului.

CAPITOLUL C – ÎN TIMPUL JOCULUI
1. Arbitrii (referee)
Arbitrul de ma rgine va începe jocul prin a cere liniște precum și păstrarea
acesteia pe toată durata întâniri. După aceasta va spune ,,center,, și va arunca
mingea echipei care va începe jocul, jucătorului aflat cel mai aproape de
marcajul centrului terenului. După ce echipa este în posesia mingii, fluieră de
trei ori și spune ,,play,,. Timpul efectiv de joc pornește imediat după al treilea
fluier. Arbitrul va înch eia jocul cu un sunet de fluier după care va spune după
caz, ,half time – după prima repriză,, sau ,,game,, – la încheierea meciului,,.
Acest semnal permite jucătorilor să -și atingă sau să -și scoată ochelari de joc
și acoperitoarele de ochi, făra a fii pen alizați .
Cronometrul de timp efectiv de joc (12 minute/repriză) se oprește automat
când arbitrul fluieră și repornește la un nou fluier al acestuia, exceptând
situațiile de aruncare de pedeapsă, moment în care toate cronometrele sunt
oprite (si cel de t imp efectiv și cel de 10 secunde). Mingea va fi repusă în joc
numai de arbitrul de linie sau cel de gol, la întîlnirea liniei de 1,5 m cu linia
de margine, pe partea pe care mingea a părăsit terenul.
În orice situație în care mingea părăsește terenul de joc arbitrul va spune
,,out,,. Va repune mingea în joc în modul mai sus menționat și va spune
,,play,,. Dacă mingea trece și peste linia de ,,line -out,, arbitrul va spune
,,out,,, după care fluieră și spune ,,line -out,,. Mingea va fi repusă în joc în
modul mai sus menționat (la întâlnirea liniei de 1,5m cu linia de margine a
terenului). Dacă mingea a părăsit terenul în urma procesului de apărare, deci
a ricoșat dintr -un jucător apărător, cronometrul de 10 secunde se oprește la
primul fluier și reporneșt e la cel de -al doilea. În orice situație în care mingea

207 a fost repusă în joc, la linia de 1,5 m, arbitrul va fluiera și va spune ,,play,,
indiferent dacă mingea este controlată sau nu de echipa care o primește.
2. Repoziționarea jucătorilor (players reorient ation)
Este interzisă repoziționarea jucătorilor în timpul jocului, de o altă
persoană decât arbitrul, când jucătorii au părăsit terenul pentru o situație de
aruncare de pedeapsă. Jucătorilor din teren le este permis de asemenea să -și
ajute cole gul de echipă pentru ca acesta să -și găsească zona de joc. Dacă
arbitrul constată că un jucător a fost repoziționat de o altă persoană decăt un
coechipier, atunci va penaliza echipa respectivă cu aruncare de pedeapsă,
pentru ,,illegal coaching,,. Dacă un j ucător trebuie, în timpul regulamentar de
joc, să părăsească terenul de joc (probleme medicale, probleme majore cu
echipamentul) acel jucător nu va mai putea intra în joc până la sfârșitul
reprizei.În vederea cursivității jocului, arbitri vor cântări foart e bine dacă vor
acorda sau nu ,,oficial time out,, pentr u a șterge suprafața de joc udă de
transpirația jucătorilor. Dacă consideră că integritatea jucătorilor va avea de
suferit atunci vor acorda imediat acest tip de time -out.
3. Regula mingii moarte (dead ball)
Dacă , în urma unei aruncări, mingea lovește bara porții adverse și fără să
fie atinsă de vreun jucător apărător, se oprește în zona de atac sau zona neutră a
echipei aflate în defensivă, se va fluiera ,,dead -ball,, iar mingea va fi acordată
echipei aflate în apărare.
4. Înscriere – marcarea golului (validing the gol)
Golul se consideră valabil numai în momentul în care a depășit cu întreaga
circumferință linia de gol,arbitrii de gol trebuie să fie foarte atenți ca să poată
aduce o decizie c orectă. Nu se consideră gol dacă mingea intră în poartă,
după ce a fost atinsă de un oficial al meciului, sau orice alt obiect sau
persoană din afara terenului. Echipa care marchează mai multe goluri va fi
considerată învingătoare. La o diferență de zece g oluri între cele două echipe
combatante, meciul se va termina .
5. Timp de odihnă (time -out)
5.1. Time -out de echipă
Fiecărei echipe se vor permite trei (3) time -out-uri (timp de odihnă) de
câte patruzeci și cinci (45) de secun de în timpul regulamentar de joc. Odată
solicitat, time -out-ul poate fi utilizat de către ambele echipe. După ce o
echipă cere și primește time -out, trebuie să aibă loc cel puțin o aruncare
înainte ca aceeași echipă să ceară un nou time -out sau o înlocuire . În această
situație mingea de joc rămâne la echipa care a solicitat time -out. Este permisă
o înlocuire, înainte de expirarea perioadei de time -out. În plus, fiecare echipă
are dreptul la un (1) time -out de echipă în timpul prelungirilor. Dacă are loc o
înlocuire în timpul unei un time -out, echipei i se va consemna atât o înlocuire
cât și un time -out. Un time -out poate fi solicitat unui arbitru în orice moment
de către un antrenor sau un jucător prin semne, non -verbale. Se poate acorda

208 time-out unei echipe când mingea este sub controlul echipei care cere time –
out sau în timpul unei pauze oficiale de joc. Cronometrorul de 10 secunde va
cronometra această cerere de timp,din momentul în care arbitrul numește
echipa care a solicitat întreruperea. Cronometroru l va da un semnal sonor cu
cincisprezece (15) secunde înainte de expirarea perioadei de time -out.
Arbitrul va anunța de asemenea cu voce tare 15 secunde, moment în care
antrenorul se va pregăti să părăsească terenul, până la expirarea timpului de
45 secund e. Dacă o echipă solicită mai mult de trei (3) ,,time -out-uri de
echipă,, în timpul regulamentar de joc sau două (2) în prelungiri, atunci ea va
fii penalizată cu aruncare de pedeapsă. În momentul când arbitrul spune
,,quiet please – liniște vă rog,, se in terzice antrenorului orice fel de activitate,
în sensul că este interzis s ă mai comunice cu echipa și să dea indicații
acesteia.
5.2. Time -out official (oficial time -out)
Un a rbitru (inlusiv cei de la masă în cazul când au nelămuriri legate de
joc) poate cere un time -out oficial în orice moment al jocului. Antrenorii vor
putea da instrucțiuni din zona băncii de rezervă, jucătorilor pe teren în timpul
unui time -out oficial, până în momentul în care arbitrul spune ,,quiet please –
liniște vă rog,,. Dacă antrenorul continuă cu instrucțiunile și după această
comandă aceasta va fi considerată atitudine nesportivă și echipa sa va fi
penalizată cu aruncare de pedeapsă. Dacă un arbitru a fluierat pentru un time –
out oficial, mingea trebuie să treacă sub contr olul arbitrului de poartă care, la
comanda arbitrului de centru , o va poziționa la întâlnirea liniei de 1.5 m cu
linia de margine al terenului. Mingea va fi returnată de către arbitrul de
poartă echipei în posesia căreia se afla când arbitrul a cerut time -out oficial.
Acest tip de time – out nu are limită de timp. Dacă a fost solicitat acest tip de
time-out, cronometrul de zece secunde se va reseta. Din acest motiv arbitrii
trebuie să fie foarte atenți când solicită (acordă) acest tip de time – out.
5.3. Time -out medical (Medical time -out)
Acest tip de time -out se solicită de către arbitru în cazul unei accidentări,
la solicitarea unui jucător, dacă este convins că jucătorul este accidentat și nu
vrea numai să tragă de timp, prin solicitarea acestu i tip de time -out.
Cronometrul de zece secunde va măsura acest time -out care va dura maxim
patruzeci și cinci (45) de secunde. Cu 15 secunde înainte de expirarea și la
expirarea timpului, se va da un semnal sonor. Dacă jucătorul în cauză nu este
pregătit p entru reluarea jocului, el va fi schimbat, dar poate reveni în timpul
aceleiași reprize cu o nouă schimbare. Dacă accidentarea se soldează cu
sângerare, jucătorul în cauză va fi schimbat obligatoriu din joc, până la
oprirea totală a sângerării, bandajarea acestuia, dacă este cazul schimbarea
tricoului de joc, precum și curățarea perfectă a terenului sau zonei afectate.
Schimbarea de pe teren al jucătorului accidentat nu contează ca și schimbare

209 oficială, deci echipei care a operat acest tip de schimbare îi rămâne numarul
maxim de schimbări conferate prin regulament.
5. Schimbare de jucători (substitution)
Fiecărei echipe i se permit trei (3) schimbări în timpul regulamentar
de joc și încă una (1) în prelungiri. Schimbarea poate fi solicitată de că tre o
echipă prin semne non -verbale și/sau verbal prin ,,substitution,, dar numai în
momentul în care mingea este în posesia propriei echipe. În oficial time –
out oricare echipă poate solicita schimbare. Schimbarea se poate efectua
numai după acordul arb itrului, când acesta va numi echipa care operează
schimbarea. Antrenorul trebuie să indice cu o tăbliță (asigurată de
organizatori) numărul jucătorului care iese de pe teren și după aceasta
numărul celui care intră în joc. Jucătorul care va intra în joc va avea ochii
tamponați, trebuie să se afle în zona băncii de rezervă, pregătit cu ochelarii de
joc în mână, pentru a -i putea înmâna arbitrului pentru verificare. Schimbarea
se va face numai de către arbitru. Acesta va avea sarcina de a coborî jucătorul
schimbat din teren și de a duce jucătorul introdus în joc până la bara porții,
apropiate băncii sale de rezervă. Un jucător schimbat din joc nu are voie să –
și atingă ochelarii de joc și acoperitoarele de ochi până nu se află în zona
propriei bănci de rezerv ă, deci până nu a părăsit complet terenul de joc, în caz
contrar urmează să fie penalizat cu aruncare de pedeapsă. În timpul
schimbărilor se pot da indicații jucătorilor, până în momentul în care arbitrul
spune ,,quiet please –liniște vă rog,,. Dacă se con tinuă acordarea de indicații
acesta va fii considerat ,,illegal coaching,, și echipa respectivă va fi
penalizată cu aruncare de pedeapsă.
Schimbările efectuate în pauza dintre reprize (de trei minute) se
înregistrează dar nu se iau în considerare, echipa având dreptul la trei
schimbări (sau căte i -au mai rămas), în restul timpului efectiv de joc (în
repriza a doua). Schimbările efectuate în pauza dintre reprise vor fi anunțate
obligatoriu arbitrului întâlnirii, acesta având obligația ca înainte de începerea
reprizei secunde să anunțe cu voce tare acest lucru. Dacă se omite anunțarea
arbitrului despre schimbare, echipa respectivă va fi penalizată cu aruncare
liberă, pentru tragere de timp.
După ce o echipă efectuează o înlocuire, trebuie să aib ă loc cel puțin o
aruncare înainte ca aceeași echipă să poată cere o altă înlocuire sau time -out.
Același jucător poate fi înlocuit de mai multe ori. Fiecare schimbare va fi
înregistrată ca o înlocuire.
6.1. Schimbare medicală (medical substitution)
Dacă un jucător trebuie schimbat din cauza unei accidentări, acestă
schimbare nu contează în cele trei acordate de regulament, echipei
rămânând u-i la dispoziție toate celelate schimbări acordate de regulament.
Dacă jocul trebuie oprit de două ori în aceeași repriză pentru același jucător,
pe motive medicale, atunci acest ju cător va trebui să fie schimbat definitiv

210 până la sfârșitul reprizei respective. În cazul unei accidentări, când un
antrenor sau oficial al echipei trebuie să intre în teren pent ru a acorda
asistență, jucătorul în cauză va fi schimbat pentru timpului rămas din
respectiva repriză. Dacă un jucător nu poate continua să joace după expirarea
celor patruzeci și cinci (45) de secunde de time -out medical, înlocuirea lui
trebuie efectuată cât mai curând posibil, iar jucătorului nu i se va permite
reintroducerea pe teren înainte de terminarea reprizei. Schimbarea va fi
permisă și în situație de penalizare, cu excepția jucătorului penalizat.
7. Infracțiuni (infraction)
În cazul unei infr acțiuni,arbitrul fluieră, denumește infracțiunea iar
mingea va fi acordată echipei care nu a comis infracțiunea. În aceste cazuri
nu se acordă aruncare de pedeapsă.
7.1. Aruncarea prematură (Premathure trow)
Dacă un jucător aru ncă mingea înainte ca arbitrul să dea comanda
,,play,, aruncarea se consemnează în procesul verbal de aruncări dar dacă
este gol, nu va fi validat ca atare.
7.2. Pasă în afara terenului (Pass out)
Această inf racțiune are valabilitate în unu l din următoarele cazuri:
– dacă în timpul paselor între membrii unei echipe, mingea trece de
liniile de limitare ale terenului echipei.
– ori de câte ori mingea lovește un obiect aflat deasupra terenului.
– un jucător scoate intenț ionat mingea din terenul de joc (rămâne la
latitudinea arbitrului să decidă dacă jucătorul a scos sau nu intenționat
mingea din joc).
În aceste cazuri mingea va fi acordată echipei care nu a greșit, fără a
penaliza echipa vinovată de infracțiune, cu lovitură de pedeapsă.
7.3. Mingea revenită (Ball over)
Dacă o minge este blocată de un jucător aflat în apărare și mingea se
rostogolește dincolo de linia de centru (linia aflată la nouă (9) metri de linia
de gol), jumătatea terenului, mingea v a fi acordată echipei care a aruncat
mingea. Această regulă se aplică de asemenea dacă mingea lovește stâlpul
porții sau bara transversală și revine dincolo de linia de centru. Regula nu se
aplică în cazul aruncărilor de pedeapsă și cele efectuate după pr elungiri, în
scopul stabilirii echipei învingătoare.
8. Penalizări (penalty)
Există două tipuri de penalizări: penalizări personale și de echipă. În
ambele cazuri, un singur jucător va rămâne pe teren pentru a apăra aruncarea
de pedeapsă. În cazul unei penalizări personale, acesta va fi jucătorul care a
comis greșeala. În cazul unei penalizări de echipă, acesta va fi jucătorul care
a efectuat ultima aruncare valabilă, înainte de acordarea penalizării. În cazul
unei penalizări de echipă, acordat ă înainte de efectuarea unei aruncări,
jucătorul care rămâne pe teren, pentru a apăra aruncarea va fi desemnat de

211 antrenor. O penalizare poate fi refuzată de un antrenor sau jucător prin semne
non-verbale sau folosind expresia ,,penalty declined,,. În această situaț ie
mingea va rămâne în posesia echipei care a refuzat penalty. Pe tot parcursul
situațiilor de penalizare, toate regulile jocului sunt valabile iar cronometrele
sunt oprite (și de timp efectiv și de 10 secunde).
8.1. PENALIZĂRI PERSONALE (personal penalt y)
Această penalizare se acordă în situația când un jucător face o greșeală. În
această situație arbitrul fluieră, denumește greșeala (penalitatea), numărul
jucătorului care a comis greșeala și echipa din care face parte jucătorul.
Jucătorul în cauză va apăra aruncarea de pedeapsă.
8.1.1. Minge scurtă (short ball)
Ori de câte ori o mingea aruncată se oprește înaintea zonei de a părare a
echipei aflate în apărare, se va acorda o penalizare echipei care a aruncat
mingea. Jucătorul care a ar uncat mingea va apăra aruncarea de pedeapsă .
8.1.2. Minge înaltă (high ball)
Mingea aruncată trebuie să atingă podeaua cel puțin o dată în zona de
apărare sau în zona de atac al echipei atacatoare sau pe marcajul de
delimitare a zon ei de atac al echipei (linia de delimitare aflată la șase (6)
metri de linia de gol al porții), după ce a pierdut contactul cu mâna
jucătorului care o aruncă. În caz contrar, aruncarea se înregistrează, î n
procesul verbal al întâlnirii dar dacă se marcheaz ă gol acesta nu va fi validat.
Se penalizează cu aruncare de pedeapsă. În această situație arbitrul fluieră,
spune ,, high ball,, numărul jucătorului care a comis greșeala și echipa din
care face parte jucătorul. Jucătorul în cauză va apăra aruncarea de pe deapsă .
8.1.3. Minge lungă (long ball)
În procesul aruncării, după ce mingea atinge terenul în zona de apărare
sau în zona de atac a propriei echipe, ea trebuie să atingă și zona neutră a
terenului( indiferent de care parte a terenului). În caz contrar aruncarea se
înregistrează î n procesul verbal al întâlnirii dar dacă se marchează gol acesta
nu va fi validat. Se penalizează cu aruncare de pedeapsă. În această situație
arbitrul fluieră, spune ,, long ball,, numărul jucătorului care a comis g reșeala
și echipa din care face parte jucătorul. Jucătorul în cauză va apăra aruncarea
de pedeapsă.
8.1.4. Ochelarii de joc și acoperitoarele de ochi (eyeshades)
Orice jucător de pe teren care în timpul regulamentar de joc își atinge,
fără aprobarea arbitrului, ochelarii de joc și/sau acoperitoarele de ochi va fi
penal izat. În situație de penalizare un jucător scos de pe teren nu își poate
atinge ochelarii de joc și/sau acoperitoarele de ochi, în caz contrar i se va
acorda o nouă penaliz are. Dacă în timpul unei reprize, unui time -out sau
oricărei întreruperi a jocului, un jucător primește din partea arbitrului
acceptul de a -și atinge ochelarii de joc și acoperitoarele de ochi acesta,
trebuie să se întoarcă cu fața spre propria poartă, după care poate să -și

212 ajusteze (regleze) ochelarii de joc și acoperitoarele de ochi. Jucătorul care
dorește acest lucru va cere permisiunea arbitrului pri n întoarcerea cu fața spre
propria poartă, ridicarea unui braț și spune ,,equipment,,(nu se mai foloseș te
noțiunea de ,,eyesheades,,). Rămâne la latitudinea arbitrului dacă acordă sau
nu această solicitare a unui jucător. Jucătorul care va ieși din teren (în u rma
unei schimbări, accidentări etc), nu are voie să -și atingă ochelarii de joc
și/sau acoperitoar ele de ochi până nu părăsește terenul de joc și se află în
zona băncii de rezervă.
8.1.5. A treia aruncare consecutivă (third time trow)
Un jucător,în timpul jocului, poate arunca mingea consecutiv doar de
două ori. A treia aruncare conse cutivă, precum și orice aruncare (în
continuare) înainte ca un coechipier să efectueze o aruncare va fi penalizată.
Aruncarea se înregistrează în procesul verbal al întâlnirii dar dacă se
marchează gol, acesta nu va fi validat. Se penalizează cu aruncare d e
pedeapsă. În această situație arbitrul fluieră, spune ,, third time trow,,
numărul jucătorului care a comis greșeala și echipa din care face parte
jucătorul. Jucătorul în cauză va apăra aruncarea de pedeapsă. Se va ține
seama în repriza a doua de numărul de aruncări consecutive efectuate în
prima repriză. În prelungiri nu se vor lua în considerare aruncările
consecutive efectuate în repriza a doua. Marcarea unui autogol nu va conta
ca o aruncare și nu va fi înregistrată în procesul verbal al întâlnirii. Acest tip
de penalty va fi sesizat și înregistrat la masa oficialilor de către arbitrul
contabilizator al aruncărilor și anunțat arbitrilor din teren, prin ridicarea unei
tăblițe i nscripționate cu cifra trei (3) , pus la dispoziție de organizatori.
8.1.6. Defensivă ilegală (illegal defense)
Primul contact cu mingea al jucătorului aflat în proce s de apărare,
trebuie realizat în așa fel încât o parte a corpului jucătorului respectiv să fie
în contact cu zona de apărare (a echipei). În caz c ontrar se va considera
greșeală și jucătorul respectiv va fi penalizat. Se penalizează cu aruncare de
pedeapsă. În această situație arbitrul fluieră, spune ,, illegal defense,, numărul
jucătorului care a comis greșeala și echipa din care face parte jucător ul.
Jucătorul în cauză va apăra aruncarea de pedeapsă.
8.1.7. Întârzierea personală a jocului (personal delay of game)
Un jucător va fi penalizat pentru o întârziere personală a jocului dacă:
a) jucătorul nu este pregătit să î nceapă jocul la comanda arbitrului
b) jucătorul de pe teren în timpul jocului ,este reorientat de către
orice altă persoană înafara unui coechipier din teren.
c) orice acțiune, faptă,comportament care este interpretat și/sau
considerat de arbitru, ca fiind de întârziere a jocului, în prima fază se va solda
cu o atenționare verbală, ca în cazul în care se mai repetă va fi penalizat cu
aruncare de pedeapsă.

213 8.1.8.Comportament nesportiv personal (personal unsportsmanlike
conduct)
Dacă un arbitru consideră că un jucător de pe teren se comportă în mod
nesportiv, îi va acorda o pen alizare personală .Dacă persistă în comportament
nesportiv acesta poate duce la eliminarea sa din joc sau la exluderea din
locația respectiv ă, chiar pe tot restul competiției. Un jucător astfel eliminat
nu va pute a fi înlocuit în timpul jocului în care a fost dictată eliminarea.
Dacă un jucător atinge un oficial al meciului(arbitru), cu rea intenți e
acesta va fi imediat eliminate din joc și scos din sală.
Nici un jucător nu va avea voie să deformeze în mod intenționat forma
mingii de joc. Dacă totuși recurge la acest gest, intenționat, va fi considerat
comportament nesportiv și sancționat cu aruncare de pedeapsă. De asemenea
este interzisă folosirea lubrifianților, pudrelor sau cremelor în vederea
atingerii unei prize, aderențe mai bune asupra mingii.
8.1.9. Zgomote (noise)
Orice zgomot excesiv făcut de un jucător atacant (sau coechipier a l
acestuia) în timp ul aruncării sau imediat după aruncare, ca re împiedică
localizarea mingii de către echipa adversă, va fi penalizat. Se penalizează cu
aruncare de pedeapsă. În această situație arbitrul fluieră, spune ,, noise,,
numărul jucătorului care a comis greșeala și echipa din care face parte
jucătorul. Jucătorul în cauză va apăra aruncarea de pedeapsă.
8.2. PENALIZĂRI de ECHIPĂ (team penalty)
În această situație arbitrul fluieră, spune ,,team penalty,, denumește
penalitatea(de ex:10 second e), numele echipei c are a comis greșeala și
întreabă de la masa oficialilor, numărul jucătorului de la echipa respectivă
care a efectuat ultima aruncare valabilă înainte de greșeală. Acest jucător va
apăra aruncarea de pedeapsă dictată împotriva echipei sale.
8.2.1. Zece (10) secunde (ten seconds)
O echipă trebuie să arunce mingea în interval de zece (10) secunde de
la primul contact al mingii cu oricare jucător al echipei aflate în defensivă.
Dacă apare o întrerupere a jocului înainte ca echipa să e fectueze aruncarea,
cronom etrul de 10 secunde va fi oprit dar nu resetat (dus la zero). După
expirarea întreruperii jocului, cronometrul va merge mai departe de la
secunda la care a fost oprit iar echipa va avea la dispoziție pentru a juca
mingea doar tim pul rămas de la oprirea cronometrului. Dacă în acest timp
rămas, echipa nu reușește să efectueze aruncarea, va fi penalizată cu aruncare
de pedeapsă.
În această situație (a fost acordat time -out, o schimbare, mingea a trecut
de linia de ,,line -out,,) la fluierul arbitrului, cronometrul de 10 secunde se
oprește automat și repornește la comanda ,,play,,al arbitrului.
În caz de official time -out, cronometrul de 10 secunde se resetează (se
duce la 0).

214 În cazul unui gol cronometrul de 10 s ecunde se resetează(se duce la 0).
La pauză cronometrul de 10 secunde se resetează (se duce la 0).
Cronometrorul de 10 secunde de la masă va anunța printr -un semnal sonor și
prin ridic area unei tăblițe cu numărul 10 această greșeală de echipă.
Crono metrul de 10 secunde va porni la primul contact al jucătorului apărător
cu mingea, indiferent dacă este sau nu în posesia echipei.
8.2.2. Întârzierea jocului de către echipă (team delay of game)
Se va penaliza o echipă cu aruncare de pedeapsă pentru întârzierea
jocului dacă:
a) un ofi cial al echipei nu se prezintă la tragerea la sorți la timpul și locul
stabilit.
b) nu este pregătită să înceapă jocul la comanda arbitrului.
c) inițiază orice acțiune care împiedică continuitatea jocului.
d) efectuează o înlocuire la sfârșitul oricărei reprize fără anunțarea
arbitrului.
e) cere patru (4) time -outuri.
f) cere patru (4) înlocuiri.
g) jucătoru l care urmează să intre în joc nu este pregătit în modul desc ris la
capitolul ,,C,, punctul 5.,schimbare de jucători (substitution).
8.2.3. Comportament nesportiv al echipei (team unsportsmanlike
conduct)
Componenții unei delegații pe tot parcursul unei competiții at ât în
teren cât și în afara lui trebuie să aibă un comportament sportiv, dominat de
fair-play. Dacă arbitrul consideră că oricare membru din zona băncii de
rezervă a echipei se manifestă în mod nes portiv, echipa va fi penalizată cu
aruncare de pedeapsă. Orice comportament nesporti v poate duce la
eliminarea din joc sau chiar excluderea din competiție dacă arbitrul apreciază
că situația impune acest lucru.
8.2.4. Comportament nesporti v al băncii de rezervă (illegal
Coaching)
Membrii echipei aflați pe banca de rezerve pot comunica cu cei de pe
teren din momentul în c are se aude fluierul arbitrului care conferă timp
official (oficial time), până în momentul în care arbitrul va spune,,quiet
please – liniște vă rog,, . Antrenorii nu pot comunica cu jucătorii din te ren pe
timpul aruncărilor libere. Dacă în timpul aceleiași întâlniri se constată a doua
oară acest tip de greșeală, persoana care a s ăvârșit a doua greșeală va fi
imediat îndepărtată din s ala de joc (pe durata jocului) iar echipa va fi
penalizată cu arunc are de pedeapsă.
8.2.5. Zgomote (noise)
Orice zgomot exc esiv făcut în timpul aruncării de un jucător aruncător
sau a lt membru al echipei respective sau imediat după aruncare, ca re
împiedică localizarea mingii de către echipa adversă, va fi penalizat. Se

215 penalizează cu aruncare de pedeapsă. În această situație arbitrul fluieră, spune
,, noise,, numele echipei care a comis greșeala și î ntreabă de la masa
oficialilor numărul jucă torului de la echipa respectivă care a efectuat ultima
arunca re valabilă înainte de greșeală. Acest jucător va apăra aruncarea de
pedeapsă dictată împotriva echipei sale.

CAPITOLUL D – SFÎRȘITUL JOCULUI
1. Prelungiri (extra time)
Dacă la sfârșitul timpului regulamentar de joc, în cazul unui scor ega l, este
necesară stabilirea unui câștigător echipele vor juca două (2) reprize
suplimentare de câte trei (3) minute. Va exista o pauză de trei (3) minute între
sfârșitul timpului regulamentar de joc și prima repriză de prelungiri. În această
pauză va avea loc o nouă tragere la sorți care va stabili cine are prima aruncare
și partea de joc pentru fiecare echipă. Echipa care va înscrie primul gol va fi
declarată învingătoare iar jocul se va încheia imediat.
În cazul în care este nevoie de a do ua repriză de prelungiri, pozițiile și
rolurile de la începutul prelungirilor vor fi inversate pauza în prelungiri fiind de
un (1)minut.
Dacă situația de egalitate se menține și după această repriză se va trece la
executarea aruncărilor libere.
2. Aruncări libere (free throws)
Dacă scorul se menține egal și după expirarea celor două reprize de
prelungiri dar este necesar un câștigător atunci aruncările libere vor stabili
rezultatul jocului. Pe parcursul aruncărilor libere se respectă toate regulile de
joc, antrenorii și oficialii vor fi trecuți pe partea opusă a terenului nemaifiind
permis nici un fel de ajutor sau indicații din partea acestora către jucători. Pe
toată durata aruncărilor libere jucătorii se vor afla în zona băncii de rezervă și
vor purta ochelarii de joc și acoperitoarele de ochi.
2.1.Numărul de aruncări libere
Numărul de aruncări libere va fi determinat de numărul minim de
jucători înregistrat pe foaia de arbitraj (score sheet sau line up sheet).
Arunc ările se vor efectua pe perechi (câte unul din fiecare echipă, alternativ).
În cazul în care un jucător este accidentat sau eliminat din joc, numele lui va
fi scos de pe foaia de arbitraj iar cei care îl urmează vor urca o poziție. O
nouă tragere la sorți va stabili echipa primului aruncător și impl icit perechile
de aruncători.
Jucătorii vor lua loc pe propria bancă de rezerve, fiind introduși si scoși
pe teren de către arbitru.
2.2.Efectuarea aruncărilor libere (free throws)
Primul jucător de pe foaia de arbitraj a l ambelor echipe va fi introdus de
arbitru în teren și poziționat pe linia din spate de poziționare a jucătorului din
centru (al centerului). Fiecare jucător va efectua o aruncare. Se continuă

216 această p rocedură până ce toț i jucătorii echipei cu mai puțini jucători au
efectuat aruncarea. Echipa care a marcat mai multe goluri va fi declarată
învingătoare.
Dacă jucătorul aruncător comite o greșeală, aruncarea rămâne valabilă
dar dacă se înscrie gol acesta nu va fi valid at.
Dacă jucăt orul apărător comite o greșeală aruncarea se va repeat doar
dacă s -a înscris gol atunci nu se va repeta și golul astfel marcat va fi validat.
2.3. „Moarte subită” (sudden death)
Dacă situația de egalitate persistă și după aruncările libere, departajarea se
va face prin așa numită ,,moarte subită – sudden death,,. Aruncările se vor
repeta în aceeași ordine ca până acum cu diferența câ se oprește în momentul
când o echipă după un număr egal de aruncări, reușește să prei a conducerea.
Înainte de aceste aruncări libere, o nouă tragere la sorți va stabili echipa care va
executa prima,acest drept schimbându -se la fiecare pereche de aruncători.
3. Contestații
Imediat după terminarea partidei antrenorul va semna pro cesul verbal de
aruncări al întâlnirii. Dacă nu face acest lucru, ulterior nu mai poate depune
contestație împotriva rezultatului întâlnirii.
3.1.Antrenorii trebuie să se pronunțe asupra faptului dacă doresc sau nu
să depună contestație după terminar ea unei întâlniri. Orice contestație va fi
depusă directorului turneului, în scris, după terminarea întâlnirii respective, în
maxim treizeci (30) minute, împreună cu taxa de contestație stabilită de
organizatori și care nu va avea valoare mai mică de cinci zeci (50) dolari
U.S.A..Contestația va fi formulată în li mba engleză și va puncta regula care
face obiectul contestației.
3.2.Terenul de joc și deciziile arbitrilor nu pot face obiectul unei
contestați. Dacă comisia a analizat și dă câștig de cauză c ontestației, suma
depusă contestației se va înapoia echipei, în caz contrar aceasta va intra în
visteria I.B.S.A. Ambele echipe vor fi înștiințate, în scris , despre hotărîrea
comisie iar rezultatul partidei respective va fi suspendat până la hotărîrea
definitivă a comisiei.

CAPITOLUL E – AUTORITATEA ARBITRULUI
În toate problemele privind siguranța, regulile, procedurile și jocul,
decizia finală va aparține arbitrului.
1. Dispute
Dacă există o discuție în contradictoriu într -o echi pă și oficiali partidei,
nimeni în afară de antrenor nu va avea voie să discute problema. Discuția poate
fi purtată, în mod civilizat, numai în momentul în care arbitrul a acordat timp
oficial. Rezultatul discuției va fi adus la cunoștin ța antrenorului în mod official.
Dacă antrenorul consideră răspunsul sau soluția injustă, poate să termine jocul
și să depună contestație, în conformitate cu cele menționate la capitolul ,,D,,

217 punctul ,,3,,.Dacă continuă însă jocul dar insită pe problemă, echipa sa va fi
penalizată cu aruncare de pedeapsă.
2. Ofense aduse oficialilor
Orice insultă adresată unui oficial,de către o echipă sau oficial al echipei
care va fi înaintată în scris, de către comisarul I.B.S.A al respectivei competiții,
Subcomisiei de goalball al I.B.S.A., va fi analizată și ulterior, hotărîrea comisiei
comunicată în scris.
3. În cazul unor neînțelegeri privind regulile I.B.S.A. pentru
goalball, va avea prioritate versiunea regulamentului în limba engleză.

VOCABULAR EXPLICATIV pentru COMENZILE DATE în
TIMPUL JOCULUI

Ball across line – mingea trecută de marginea terenului
Ball over – minge revenită
Blocked – minge apărată
Block aut – minge apărată și ieșită din teren
Center – jucătorul din mijloc
Coin toss – tragere la sorți (aruncare cu banul)
Delay of game – tragere de timp
Eyeshades – ochelarii de joc și acoperitoarele de ochi
Free throws – aruncare de pedeapsă
Game – joc
Goal – gol
Half – repriză
Half time – pauză
High ball – minge înaltă
Illegal coaching – activități nepermise ale antrenorului
Illegal defense – apărare ilegală
Infraction – infracțiune
Landing area – zona d e atac
Line-up sheet – foaie de arbitraj cu componența echipei
Long ball – minge lungă
Medical substitution – schimbare cauzată de o accidentare
Medical time out – timp de refacere cauzat de o accidentare
No goal – gol nevalabil
Noise – zgomot
Officials time out – timp de o dihnă cerut de un oficial (arbitru)
Out of bounds – în afara marcajelor terenului
Pass out – pasă în afara terenului
Penalty – penali zare (aruncare de pedeapsă)
Penalty declined – refuzarea executării aruncării de pedeapsă

218 Play – joc (jucați)
Personal delay of game – tragere de timp personală
Personal penalty – penalizare personală
Personal unsportmanlike conduct – comportament nesportiv al jucătorului
Premature trow – aruncare prematură (înainte de permisiunea
arbitrului)
Reorientati on – reorientarea jucătorului
Shirt (Jersey) number – număr tricou de joc
Short ball – minge scurtă
Substitution – schim bare de jucători
Team – echipa
Team area – zona echipei (de apărare)
Team delay of game – tragere de timp al echipei
Team penalty – penalizare de echipă
Ten second – zece secunde
Third time throw – a treia aruncare consecutivă
Time out – timp de odihnă
Unsportmanlike conduct – conduită nesportivă

Rolbalul este unul dintre sporturile cu mingea sunătoare, sport care se
joacă în formulă de 5 jucători dintre care 3 sunt legați la ochi și se ocupă doar
de partea defensivă în timp ce 2 jucăto ri se ocupă doar de atacul cu mingea.
Cei 2 jucători nu sunt legați la ochi. Rolbalul este mai puțin practicat în zilele
noastre fiind mai puțin spectaculos și fiindcă jucătorii legați la ochi au
ca atribuțiune doar partea defensivă iar uzura jucătorilor e ste foarte mare
datorită faptului că mingea de rolbal are o greutate de aproximativ 3kg.

Torbalul este cel mai dinamic și tehnic sport cu mingea sunătoare
pentru persoanele cu dizabilități vizuale. Cu o lungime a terenului de 16 m și
cu o lățime de 7 m (l ățimea terenului coincide cu lățimea porții), suprafața
terenului de torbal este mai mică decât a terenului de golbal . Greutatea unei
mingi de torbal este asemănătoare cu a mingii de fotbal având greutatea
aproximativă de 0,5kg.
Un alt aspect al terenului de torbal este plasarea a trei sfori
perpendiculare pe direcția porții, o sfoară este plasată la mijlocul terenului iar
celelalte două la distanță de 3m de sfoara centrală de o parte și de cealaltă a
terenului. Sforile au atașate niște clopoței care sună la contactul dintre minge
sau jucători cu ele.
Regulamentul de torbal prevede desfășurarea jocului pe perioada de
două reprize a câte 7 minute fiecare.

219 Pentru a avea o imagine completă a jocului trebuie menționat faptul
că jocul este arbitrat de un arbitr u central și de doi arbitri tușieri. Arbitrul
central are rolul de a prezenta cu voce tare deciziile din timpul jocului (de
exemplu golurile sau mingile care părăsesc suprafața de joc). Arbitrii de masă
au rolul de a măsura timpul de joc și de a anunța cu voce tare ultimul minut al
reprizei. Astfel și jucătorii de torbal pot primi această informație. Vă
reamintesc aici faptul ca jucătorii de torbal sunt legați la ochi.
După cum am menționat mai sus torbalul este un joc în care
combatante sunt două echipe a câte trei jucători care deservesc atât partea de
atac cât și partea defensivă. Într -un meci de torbal sunt permise cel mult trei
substituiri de jucători coordonate de antrenorul echipei.
Poziția de apărare
Poziția de atac
Pentru ca atacul unei echipe să fi e corect, mingea trebuie să traverseze
terenul din suprafața de joc a unei echipe în suprafața adversă în așa fel încât
mingea să treacă pe sub cele trei sfori amplasate la mijlocul terenului.
Pentru a realiza o localizare în teren a jucătorilor, acesta ar e în
componență plasate trei covoare în zona de apărare, iar marcajele de pe
marginea terenului sau a liniei de fund sunt redate de o sfoară lipită pe
suprafața terenului de obicei cu scoci. Astfel aceste linii sunt tactile
nevăzătorilor.
Loviturile de ped eapsă (personal penalty) reprezintă o penalitate
împotriva unei echipe care a comis o greșeală personală. Acestea pot fi
provocate de atingerea cu mâna sau cu mingea a sforilor cu clopoței ori de
aruncare a aceluiaș i jucător a mai mult de trei mingi consec utive. În acest caz
jucătorul care a produs greșeala personală va trebui să iasă din teren astfel că
echipa adversă va trebui să aibă o lovitură de atac asupra unei echipe care se
va apăra doar cu ceilalți doi jucători de pe teren.
Penaltiul de echipă (tea m penalty) este cauzat de trei greșeli personale
dintr -un meci a aceleiași echipe. Aici este vorba de o lovitură de penalitate în
care echipa atacantă va executa o lovitură împotriva unui singur jucător din
echipa adversă.
Pentru a avea imaginea completă a jocului voi mai menționa faptul că
dacă mingea intră în poartă, adică trece de linia porții atunci echipa care a
lansat mingea va avea un gol. Astfel jocul are ca scop înscrierea de cât mai
multe goluri și de a primi cât mai puține.
În orice domeniu de ac tivitate este esențială pregătirea. Avantajul
torbalului este faptul că acesta poate fii practicat încă din clasele primare
adică începând cu vârsta de 7 ani. În acest moment al vieții asimilarea de
deprinderi și de acomodare cu mingea cu clopoței sau a or ientării în spațiu se

220 produce mult mai ușor iar rezultatul este mult mai eficient comparativ cu
aceleași deprinderi asimilate mai târziu.
În cadrul Liceului pentru Deficienți de Vedere din orașul Cluj-
Napoca se practică torbalul începând cu orele de sport și culminând cu cercul
de torbal acolo unde cei mai talentați jucători sunt bineveniți pentru a se
pregătii pentru turneele internaționale. Trebuie menționat aici faptul ca Liceul
pentru Deficienți de Vedere are singura echipă de torbal din țară. Acest luc ru
este datorat f aptului că în România se practic ă, în general, golbalul.
Datorită dimensiunii reduse a terenului, și greutății reduse a mingii de
torbal, se constată o soluție viabilă pentru persoanele cu dizabilitate vizuală,
să practice un sport de la vârste fragede până la adânci bătrâneți. Acest lucru
poate fii argumentat prin faptul că accidentările sunt mult mai reduse și prin
faptul că torbalul se bazează pe rapiditate și tehnică în timp ce golbalul și
rolbalul sunt jocuri care solicită foarte mult resursele fizice.
Motivația este un lucru esențial în orice activitate. Motivația pentru
torbal este dată de faptul că persoanele cu dizabilități vizuale pot practica de
la egal la egal un sport cu orice persoană (cu sau fără dizabilitate). Faptul că
ei au o problemă vizuală nu îi împiedică să practice un sport de performanță.
Lipsa partială sau totală de vedere la un jucător de torbal poate fii un atuu
foarte mare datorită necesității zilnice de adaptare la mediu, fapt ce stă la
baza dezvoltării atât ment ale cât și la nivelul senzorial. Odată cu dezvoltarea
armonioasă a simțurilor și a capacității mentale se poate vorbii și de o
posibilă evoluție în sport.
Latinii spuneau încă din antichitate faptul că o minte sănătoasă există
într-un corp sănătos. Pornind de la acest proverb și continuând cu faptul că
sunt multe persoane cu dizabilitate parțială sau totală de vedere, se poate
remarca faptul că torbalul este spor tul care face din acești membri ai
societății sportivi de performanță. Torbalul este sportul în care un handicap
vizual nu este un dezavantaj.
Torbalul este un sport mult prea puțin cunoscut la noi în țară cu toate
că echipa Liceului pentru Deficienți de Vedere din orașul Cluj -Napoca a
reușit performanțe strălucitoare în ultimi ani la competițiile la care a
participat.
Lucrarea de față reprezintă una dintre primele documentații în limba
română despre sporturile cu mingea sunătoare, punând accent pe utilitatea
acestora în viața persoanelor cu dizabilități vizuale.

221 Bibliografie
Apolzan D., Fotbal 2010 , editat de FRF, București, 1996.
Ardeleanu C., Fotbal la copii , București, Ed itura Stadion, 1972.
Bîrsan M., Fotbal Tactica jocului Metodica fotbalului în școală ,
București, 1980.
Bușe I., Ogodescu D.S., Fotbal sinergic , Timișoara, Ed it. Facla, 198 2.
Cernăianu C., Fotbalul modern , București, Ed itura Sport -Turism,
1978.
Cernăianu C., Fotbal Probleme teoretico -metodice ale jocului și
antrenamentului modern , Universitatea Ecologică, București, 1995.
Cernăianu C., Fotbal – Manualul antrenorului profesi onist ,
București, Ed itura Rotech Pro, 2001.
Chirilă I., Argentina !, București, Ed itura Sport -Turism,1978.
Chirilă I., Espana ’82 , București, Ed itura Sport -Turism,1982.
Cojocaru V., Curs de fotbal – specializare – vol.I, Academia
Națională de Educație Fizi că și Sport, București,1994.
Cojocaru V., Jocul de fotbal. Elemente de strategie și tactică ,
București, Ed itura Topaz, 1996.
Cojocaru V., Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă
performanță , București, Editura AXIS MUNDI, 2000.
Colibaba -Evuleț D., Bota I., Jocuri sportive Teorie și metodică ,
București, Editura ALDIN, 1998.
Comucci N.,Viani M., Manualul antrenorului de fotbal , București,
CNEFS, 1988.
Csanadi A., Sisteme de joc -tactica , București, Ed itura
Tineretului,1956.
Csan adi A., Fotbal vol.I Tehnica , București, Ed itura Tineretului
Cultură fizică și sport, 1958.
Dănoiu P., France 98 : Ultimul mondial , București, Ed itura Național,
1998.
Demian M., Curs de fotbal , Universitatea de vest – Arad, 1998.
Dragomir P., Scarlat E., Educație fizică școlară Repere noi – mutații
necesare , București, Ed itura Didactică și pedagogică R.A., 2004.
Dumitrescu G., Pețan P., Fotbal: introducere în tehnica și tactica
jocului modern , Editura Universității din Oradea, 2001.
Dumitrescu G., Fotbal P regătire și joc , Ed ituraUniversității din
Oradea, 2001.
Dumitrescu G., Fotbal Terminologie , Ed itura Universității din
Oradea, 2010 .
Dumitrescu G., Fotbal Tehnica jocului Pregătirea tehnică , Editura
Universității din Oradea, 2006.

222 Economu V., Fotbal. Pro bleme de tactică în jocul modern , București,
Editura UCFS, 1963. .
Economu V., Sistemul cu 4 fundași. Studiu monografic , București,
Editura UCFS, 1964.
Economu V., Fotbalul modern simplificat și 400 întrebări și
răspunsuri , București, Ed itura Stadion,1972.
F.I.F.A., Legile jocului, editat de F.R.F, 2007 .
F.R.F., Statute și Regulamente , 2006.
Garel F., Football Technique – Jeu – Entraînement , Edition Amphoa,
Paris, 1974.
Houllier G., Pregătirea între două sezoane , //în Referate prezentate la
Consfătuirea cu antrenorii din divizia Națională și divizia A,FRF și Școala
Națională de Antrenori, București,1994.
Ionescu I., Culegere de exerciții pentru predarea jocului de fotbal ,
Timișoara, Tipografia Universității,1969.
Ionescu I., Dinu C., Fotbal Concepția de joc , București, Ed itura
Sport -Turism, 1982.
Ionescu I., Football Tehnica și tactica jocului , Timișoara, Ed itura
Helicon, 1995.
Ionescu I., Corelația dintre factorii de joc și efectul ei asupra
procesului de antrenament // în Rombol tehnic nr.8, FRF și Școala Națională
de Antrenori, 1996, București.
Ionescu M., Fotbal Tehnică și stil , București, Ed itura Sport –
Turism,1974.
Ionescu M., Fotbal pe contraatac , București, Ed itura Sport -Turism,
1979.
Ionescu M., Fotbal de la A la Z Fotbalul mondial de -a lungul anilor ,
București, Ed itura Sport -Turism, 1988.
Lacour J.R., Aspects psysiologiques du football . Congrès mondial des
sciences biologiques appliquèes au fotball, Barcelone, juin 1982, revue de
l’entraineur de fotball, 1986.
Lăpușneanu J., Jocul și antrenamentul po rtarului de fotbal , București,
Editura CNEFS, 1968.
Manușaride C., Regulamentul jocului de fotbal adnotat , București,
Editura Sport -Turism, 1977.
Manușaride C., Ghemigean C., Aproape totul despre fotbal , ediția a
II-a revăzută și adăugită, București, Ed itura Sport -Turism, 1986.
Miu Șt., Velea F., Fotbal Specializare , București, Ed itura Fundației
România de mâine, 2002.
Moises F., Campionatele mondiale de fotbal 1930 -1974 , București,
Editura Stadion, 1974.

223 Motroc I., Cojocaru V., Fotbal – Curs de bază , Bucur ești, AEFS,
1991.
Motroc I., Fotbal de la teorie la practică , București, Ed itura Rodos,
1994.
Motroc I., Motroc F., Motroc A., Fotbal Curs de specializare,
Editura Universității din Pitești,1999.
Niculescu A., Ionescu I., Fotbal Metode și mijloace , Buc urești,
Editura Stadion, 1972.
Ocana F.G., El portero de Futbol , Editorial Paidotribo, Barcelona –
Spagna, 2000.
Rădulescu M., Cristea E., Fotbal Aspecte actuale ale pregătirii
juniorilor , București, Ed itura Sport -Turism, 1984.
Rădulescu M., Cojocaru V. ( coordonatori), Ghidul antrenorului de
fotbal – copii și juniori – București, Editura Axis Mundi, 2003.
Roșculeț N., Curs de fotbal , București, Ed itura Didactică și
pedagogică, 1963.
Roșculeț N., Fotbal Probleme de joc și antrenament , București,
Editura UCF S, 1966.
Roșculeț N., Fotbal Curs de specializare , București, Ed itura
Didactică și pedagogică, 1968.
Roșculeț N.,Voica I., Lecții de fotbal , București, Ed it. CNEFS, 1970.
Serano M.M., Considerații asupra tendințelor fotbalului actual , // în
Referate preze ntate la primul stagiu al Școlii Naționale de
Antrenori,București, anul școlar 1993 -1994.
Séverac Claire, Comment devenir footballeur professionnel Les
coulisses de Clair efontaine , Éditions du Rocher, 2007 .
Stănculescu V., Fotbal Aspecte moderne de joc ș i antrenament ,
București, Ed itura Sport -Turism,1977.
Stănculescu V., Ghidul antrenorului de fotbal , București, Ed itura
Sport -Turism, 1982.
Stănculescu V., Ghidul antrenorului profesionist de fotbal pentru 364
zile ale unui an competițional , Brașov, Ed itura Transilvania Expres,1999.
Stoica D. (coordonator) Fotbal Tactica jocului , Craiova, Ed itura
Universitaria, 2001.
Teașcă C., Din nou pe meridianele fotbalului , București, Ed itura
Uniunii de cultură fizică și sport, 1967.
Țiric B., Exerciții sub formă de jo c în antrenamentul de fotbal ,
București, Ed itura UCFS,1962.
Untea G., Aspecte medico -biologice în fotbal , București, Ed itura
Sport -Turism, 1984.
www.fifa.com
www.frf.ro

224 Cuprins

Cuvânt înainte 3
Capitolul I Jocul de fotbal – istoric – evoluție – organizare 5
1.1. Istoricul și evoluția jocului de fotbal 5
1.2. Obiectul teoriei și metodicii jocului de fotbal 15
1.3. Sistemul competițional 17
Capitolul II Tehnica jocului de fotbal 26
2.1. Componentele tehnicii 26
2.2. Caracteristicile tehnicii 27
2.3. Sistematizarea tehnicii 28
2.4. Elemente tehnice cu mingea 30
2.4.1. Preluarea mingii 30
2.4.2. Deposedarea adversarului de minge 38
2.4.3. Protejarea mingii 44
2.4.4 . Conducerea mingii 46
2.4.5. Mișcarea înșelătoare 50
2.4.6. Lovirea mingii cu piciorul 55
2.4.7. Lovirea mingii cu capul 65
2.4.8. Aruncarea de la margine 71
2.4.9. Exerciții pentru însușirea și con solidarea elementelor tehnice 73
2.5. Elemente tehnice fără minge 97
2.5.1. Alergarea 98
2.5.2. Opririle 100
2.5.3. Schimbarea de direcție 100
2.5.4. Săriturile 101
2.5.5. Mișcările înșelătoare 102
2.5.6. Căderile 104
2.5.7. Rostogolirile 105
2.5.8. Ridicările 106
2.6. Elemente tehnice specifice jocului portarului 106
2.6.1. Poziția fundamentală 108
2.6.2. Deplasările în teren 109
2.6.3. Prinderea mingii 110
2.6.4. Boxarea mingii 114
2.6.5. Devierea mingii 116
2.6.6. Blocarea mingii 117
2.6.7. Respingerea mingii 118
2.6.8. Repunerea mingii în joc 120
Capitolul III Tactica jocului de fotbal 124
3.1. Atacul 126
3.1.1. Principiile jocului în atac 126

225 3.1.2. Fazele atacului 127
3.1.3. Formele atacului 127
3.1.4. Atacul la mo mentele fixe de joc 128
3.1.5. Acțiuni tactice colective în atac 130
3.1.6. Acțiuni tactice individuale în atac 132
3.2. Apărarea 133
3.2.1. Principiile jocului în apărare 133
3.2.2. Fazele apărării 133
3.2.3. Formele apărării 134
3.2.4. Apărarea la momentele fixe de joc 136
3.2.5. Acțiuni tactice colective în apărare 139
3.2.6. Acțiuni tactice individuale în apărare 140
3.3. Sistemul de joc 141
Capitolul IV Legile jocului 156
Legea 1 Terenul de joc 156
Legea 2 Min gea 161
Legea 3 J ucători i 163
Legea 4 Echipamentul jucătorilor 167
Legea 5 Arbitrul 169
Legea 6 A lți oficiali ai jocului 173
Legea 7 Durata partidei 174
Legea 8 Î ncepere a și reluare a jocului 176
Legea 9 Mingea în joc și afară din joc 177
Legea 10 Stabilirea rezultatului jocului 177
Legea 11 O fsaid 180
Legea 12 Faulturi și incorectitudini 181
Legea 13 Lovituri libere 188
Legea 14 Lovitura de pedeapsă 190
Legea 15 Aruncarea de la margine 193
Legea 16 Lovitura de la poartă 194
Legea 17 L ovitura de la colț 194
Fotbal adaptat 196
Bibliografie 221