Lucrarea de față abordează problematica traducerii poetice ca procedeu literar – [622918]

3
INTRODUCERE

Lucrarea de față abordează problematica traducerii poetice ca procedeu literar –
artistic de comunicare interculturală. Traducerea este esențialmente necesară în cadrul
comunicării umane, și se produce nu doar între vorbitori care provin din țări diferite , ci și
în interiorul aceleiași culturi. Vorbind unii cu ceilalți, oamenii se traduc pentru a se
înțelege. C omunicarea presupune traducere, iar traducerea interpretare. Poezia ca text
literar apelează la o transpunere printr -un act de recreare a imaginii gândirii prin forme
lingvistice alese , în scopul de produce receptorului aceleași, sau cel puțin, reacții
asemănătoare ca ale originalului.
În lucrarea noastră, am ales să exemplificăm modalitățile artistic -expresive de
transportare a ideilor în realizarea traducerii textelor poetice în limba română, prin
intermediul poeziilor lui Giacomo Leopardi, prețios poet italian, considerat precursor al
poeziei contemporane. Opera sa poetică a suscitat interesul multor literați români, care au
încercat să capteze nuanțele simțirii sale pentru a le oferi culturii noastre. Pentru a putea
surprinde procesul de recreare în limba -țintă a unui limbaj corespunzător , cu aceeași
încărcătură senzitivă, am supus unei analize compar ative două variante de traducere în
limba română , considerate ca fiind cele mai reușite, a unei selecții din opera poetică
leopardiană.
Cum orice traducere presupune, mai înainte de toate, apropierea de autor ș i
pătrunderea în climatul vremii sale, am recurs la o cercetare a biografiei acestuia, a epocii
istorice , și a influențelor literare exercitate în acea perioadă. Printr -o perspe ctivă
interculturală, am investigat receptarea operelor sale în spațiul european, pătrunderea și
traducerea sa în România, precum și asemănarea sa cu poetul n ostru național, Mihai
Eminescu. Urmărind traseul său în alte culturi, am considerat ca fiind deosebit de
important abordarea influenței sale conceptuale asupra altor scriitori sau traducători.
Prezentarea acestora, identificarea proceselor creatoare de senzații și impresii,
observarea libertății traducătorilor în tălmăcirea unei op ere literare valoroase, și
examinarea influenței per sonalității lui Leopardi , atât în perimetrul românesc, cât și în
afara lui, contribuie la determinarea importanței traducerii în difuzarea t extelor originale și
în receptarea acestora în altă cultură, avâ nd în vedere implicarea modului de a gândi al
traducătorului.

4
În traducerea literară, pentru decodificarea unui text, pe lângă competențele
lingvistice, se cer și altele, de natură filozofică și psihologică, precum și capacitatea
empatică. Posibilitatea schimbului de perspectivă pe care îl oferă o operă născută în altă
cultură, însărcinează traducătorul cu responsabilitatea de a reda semnificațiile, fără a le
denatura. În prezent, fenomenul traducerii cunoaște o dezvoltare reliefantă, iar i nteresele
pentru eficiența acestei activități vizează în special aspectele calitative ale fidelității ideilor
și stilului original . Calitatea traducerii determină felul în care este percepută o operă, iar
perceperea unor concepte originale determină nașterea unor noi procese de gândire, care
conduc spre evoluția societății.
Arta poetică cere o mai mare străduință, și a cordă un rol major traducătorului,
care trebuie să fie capabil să traducă limbajul gândirii, să descompună și să recompună
ceea ce autorul a vrut să transfere cititorului, adaptându -se la mentalitatea și cultura
beneficiarilor traducerii. În acest context, cercetarea empirică realizată în această lucrare
și-a propus să identifice dificultățile întâlnite de traducători în procesul traducerii din
limba -sursă în limba -țintă, pentru a exprima specificul gândirii autorului, prin
decodificarea acesteia. Cum poezi a nu se reduce doar la limbă, ci presupune un mesaj
artistic redat prin compoziție ritmică, vom urmări cum în variantele de traducere alese se
încearcă păstrarea aceleiași melodii . Traducerea de poezie este ea însăși un produs de
creație artistică, întrucâ t mesajul textului original trebuie rețesut în limba specifică, în
scopul obținerii unei împletituri din formă, mesaj și senzații, care să aibă și valoare
estetică. Performanța vine din asemănări între traducător și autor, și o reală cunoaștere a
codului p oetic în ambele limbi. Astfel, traducătorul devine mediator între cele două limbi,
și printr -o viziune mai largă, între două culturi. Revizuirea transpunerilor în limba română
a permis structurarea unor puncte de vedere clare cu priv ire la influențele inte rculturale,
întrucât acest schimb dinamic de concepte și stiluri determină schimbări în gândirea
literaților, și nu numai, aceste a revărsându -se asupra culturii, dând naștere unor noi
curente.
În desprinderea concluziilor, a fost folosită metoda observării, apreciată ca fiind
eficientă în relevarea aspectelor esen țiale sau a celor diferențiale. Cercetând
responsabilitatea traducătorului, am considerat că este util să cercetăm riscul unei
transpuneri eronate. As tfel, o parte din materialele utilizate în redactarea lucrării au avut în
vedere problematica traducerii și sistematizarea procedurilor prin care aceasta este
realizată, cu un accent deosebit pe importanța redării fidele a mesajului autentic.

5
I. PREZENTAREA AUTORULUI, A CONTEXTULUI ISTORIC ȘI A
CELUI LITERAR

1.1. DATE DESPRE AUTOR

Giacomo Leopardi s -a născut în 29 iunie 1798, la Recanati, orășel al statului papal,
fiind primul fiu al contelui Monaldo Leopardi ș i al marchizei Adelaide Antici. Își petrece
copilăria în palatul vetust al familiei, copleșit de autoritatea mamei sa le, o bigotă cu
caracter rigid care preluase frâiele conducerii în gospodăr ie, preocu pată de administrarea
bunurilor, neoferindu -i atenția și afecțiunea necesară. Tatăl său, om politic ș i literat, cu o
solidă cultură, însă conservator și dogmatic, susținând puterea papală, construiește în timp
o bibliotecă bogată de familie , constituită din aproximativ 20.000 de volume, conținând
chiar și cărți interzise , obținute cu dispensă de la Sfântul Scaun, entitate membră a
Vaticanului. În această bibliotecă se refugiază tânărul Leopardi, unde își petrece ore în șir
începând cu vârsta d e zece ani , perfecționându -și singur rudimentara cultură umanistă,
filozofică și științifică primită de la preceptorul Don Sebastiano Sanchini, preotul sub a
cărei înd rumare încă se afla. Astfel, pe lângă „puțină italiană, multă latină și încă puțină
franț uzească, așa cum o cerea moda ”1, își însușește greaca veche, ebraica, sanscrita,
engleza și spaniola.
Din anul 1809 începe a traduce și comenta scriitori greci și latini, compune
primele lucrări literare în limba italiană și latină , scrie epigrame, eseuri, sonete, și poeme .
În 1813, primește permisiunea tatălui său de a citi cărțile care i -au fost interzise până
atunci , și scrie o Istorie a astronomiei (Storia dell’astronomia ), operă erudită , cu caracter
rațional. Ajunge să primească influ ența iluminismului, și în numai două luni scrie Studiu
asupra erorilor populare ale anticilor (Saggio sopra gli errori popolari degli antichi ),
operă prodigioasă cuprinzând o înșiruire de superstiții și credințe comentate.
Această aprigă sete de erudiție l-a aruncat într -un studiu istovitor , perioadă
despre care va scrie mai târziu: „pe mine m -au distrus șapte ani de studiu nebunesc și
exasperat, la vremea în care tocmai mi se forma și trebuia să mi se consolideze constituția
fizică.”2

1 Francesco de Sanctis, Storia della letteratura italiana nel secolo XIX , vol.IV , ed.Feltrinelli, Milano, 1958,
p.5
2 Giacomo Leopardi, Scrisori, însemnări, cugetări , traducere de Smaranda Bratu Stati, ed.Univers,
București, 1974, p.58

6
Ca urmare a zelului său intelectual, ajunge să sufere de afecțiuni reumatice,
slăbirea vederii, iar coloana vertebrală i se deforme ază pronunțat, afectând plamânii.
În această perioadă se produce în Leopardi o schimbare marcantă, rodul unei
crize spiritu ale profunde, denumită ulterior conversiune literară, sau trecerea de la erudiție
la frumos . Abandonează studiul aprofundat al multor științe, pentru a se dedica poeziei,
raportându -se la autori clasici ca modele de studiat și imitat, și maturizându -și
sensibilitatea, își descoperă vocația poetică. Scrie Scrisoare domnilor redactori ai
Bibliotecii Italiene (Lettera ai Signori compilatori della Biblioteca Italiana ) ca răspuns la
articolul Doamnei de Staël intitulat Despre spiritul traducerilor , scrisoare care marchează
începutul relației sale cu romanticii. Începe în această perioadă un lung raport epistolar cu
Pietro Giordani, un intelectual faimos al vremii, susținător al clasicismului , dar și a l
progres ismului, constituindu -se astfel cea mai prețioasă parte a epistolarului său , și
redactează primele însemnări din ceea ce va deveni Zibaldone , jurnalul său intelectual, în
care scrie până în 1832, aju ngând să numere 4526 de pagini, cu notări filologice, fil ozofice,
literare, etc.
Polemica cu romanticii formează o perioadă tranzitorie a poetului, trecând de la o
concepție literară la alta, de la o sensibilitate lirică la alta, în care el construiește laborios,
de pe poziția culturii clasice, o poetică originală, de factură romantică, dar întru totul
personală. Pe parcursul progresului său literar, Giacomo Leopardi traduce scrieri ale lui
Homer, Virgiliu, Epictet, Teofrast, și Isocrate , și redactează poezii urmând „nicicând
altceva decât o inspi rație.”3 Mediul trivial din Recanati, unde „singura distracție este
studiul ”4, îl împinge spre părăsirea acelui loc, și plănuiește să fugă după ce îi este propusă
și recomandată cariera ecleziastică. Tentativa sa eșuează însă, descoperit de tatăl său.
Răzvrătindu -se, se scutură de ideologia reacționară, respinge ideea de religie, adâncindu -se
într-o concepție pesimistă asupra vieții. Totuși, aceste trăiri stimulează rodirea stilului său
filozofic. Scrie primele idile: Infinitul (L’infinito ) și Către lun ă (Alla luna ).
Obsedat să părăsească Recanati, ajunge să petreacă câteva luni la Roma, la
unchiul său, marchizul Carlo Antici, unde devine dezgustat de aristocrație. În 1824 își ia o
pauză poetică pentru a se dedica scrierilor filozofice, redactând cea mai mare parte a
dialogurilor din volumul Mici opere morale (Operette morali ), și publică la Bologna, sub
titlul de Canțone (Canzoni ), primul volum de versuri, cuprinzând doar zece cânturi și
adnotările autorului. Invitat de editorul Stella , pleacă la Bologna, apoi la Milano, pentru a

3 Op.cit, p.90
4 Ibidem, p.45

7
lucra la o ediție de opere complete ale lui Cicero, și alcătuiește comentariul la Canțonierul
lui Petrarca. Se întoarce în Recanati, apoi iar la Bologna, și de acolo la Florența, unde de
această dată îi cunoaște pe Antonio Ranieri și Alessandro Manzoni. Din nou se întoarce în
Recanati, pe care îl părăsește definitiv în 1830, mutându -se în Florența, obținând din partea
prietenilor o sumă care îi va asigura traiul un an. Aici îl cunoaște pe filologul elevețian
Loui s De Sinner, care îl va ajuta să -și popularizeze numele în Franța și Germania.
Își continuă creația, și în 1835 un contract cu editorul Saverio Starita din Napoli,
unde stătea de ceva vreme, promite că în curs de zece luni toate operele îi vor fi publicate,
în șase volume. Dupa primele două volume, primul de Cânturi , și al doilea cu Micile opere
morale , tipărirea se oprește, considerându -se suspec te de către guvernul burbonic. În 1837
merge să locuiască la Antonio Ranieri în Napoli, unde moare, la 14 iunie.

1.2. PREZENTAREA EPOCII ISTORICE

Sfârșitul secolului al XVIII -lea marchează în Italia o criză capitală, o schimb are a
spiritului latino -catolic în unul european. Se ajunge la substituirea lumii vechi cu cea nouă,
într-un mod iremediabil. Se impun noi idealuri, se aspiră către unitate, ega litate și
independență. Poporul, cuprinzând burghezia, care era prosperă din punct de vedere
economic, devine noua clasă, mai energică și prom ițătoare, orientându -se către o guvernare
mai puțin absolutistă.
Evenimentul care a permis această resurecție a fost desființarea ordinului iezuit,
în 1773. Acest act a dus la schimbarea întregului sistem educativ, dizolvând influența
ecleziastică în viața culturală și spirituală a Italiei. Cultura străină devine acceptată, mai
mult cea franceză și eng leză, primindu -se direct și indirect idei revoluționare, interesul
pentru știință, reforme sociale. Revoluția franceză din 1789 inspiră democrație.
Italia devine conștientă de sine, de valoarea națională, și pornește spre a
dezvolta un st at orientat către moralitate și spiritualitate. Începutul secolului al XIX -lea,
decisiv pentru destinul Italiei, vine cu Congresul de la Viena din 1815, unde marile puteri
hotătăsc soarta Europei, după sfârșitul războaielor napoleoniene , eveniment care a d at
naștere procesului de Unificare al Italiei ( Il Risorgimento).

8
1.3. ORIENTAREA LITERARĂ A EPOCII

Cum m ediul social se răsfrânge asupra culturii, transformarea devine un
instrument pentru evoluția culturală, și astfel ia naștere Iluminismul italian. Viața culturală
devine o expresie a restaurării trecutului, se vorbește despre virtutea patriei, și despre cum
frumosul influențează viața cotidiană. Clasicismul, care reprezenta metodologie și ordine ,
se adaptează la noua societate liberală revoluționară, și îmbracă numele de neoclasicism,
inspirat de gândirea iluministă, caracterizat prin cultul frumuseții , și revirimentul stilulu i
clasic grecesc și roman. Neoclasicismul devine prezent și în literatură , unde scriitorul
trebuie să răspundă noilor exigențelor prin a înfrumuseța și exprima exaltant sentimentele
care îi atrag simțurile . Se resimte influența franceză, mai ales sensismul lui Jean Jacques
Rousseau: inima se deschide mai mult, descoperindu -se aspecte mai profunde a le simțirii
umane. Motivele raționale se întrepătrund cu cele sentimentale, privindu -se istoria ca un
întreg, atât cea a timpurilor trecute, cât și cea prezentă.
Romantismul italian apare ca fruct al stării psihologice speciale, în încercarea de
a construi modelul omului nou, identificându -se precis c u perioada de unificare a țării. Toți
poeții și scriitorii vremii au aderat la această stare de înnoire, exprimând în creațiile lor
idealurile unei patrii unite și libere. Contactul cu a lte culturi deschide o nouă viziune,
articolul Doamnei de Stael, articol la care răspunde Giacomo Leopardi, vorbește despre
importanța utilă a traducerii, invitând italienii la desprinderea de tradiția îngustă, pentru a
primi idei existente în alte state. Ca urmare a publicării acestui articol, se declanșează
polemica romantică și se formează astfel o tabără a adepților î nnoirii, și o alta, în frunte cu
Pietro Giordani, prietenul lui Leopardi, reprezentând clasicii italieni, împotrivindu -se noii
concepții r omantice. Poezia romantică are nevoia unui limbaj nou, însă privește înapoi la
poezia populară. Noua cunoaștere este posibilă, însă doar prin observarea procesului istoric
de emancipare națională, iar individualitatea eului este privită ca parte a unui tot .
Tema tica poetică privește specific omul, natura, eroii, patria, viața însăși, cu
accente melancolice si sepulcrale. Autorul nostru, Leopardi , este considerat poetul care a
reușit să redea una dintre cele mai rafinate esențe ale poporulu i italian. Credința sa
idealistă, așteptarea curajoasă a morții și evadarea în planul iluzoric îl plasează printre
romatici, deși bogata sa sensibilitate romantică s -a hrănit din clasicism. Gândirea sa nativă
și modul de a simți viața și lumea, devin speci ficul poeziei și filozofiei sale. Relevantă în
concepția sa este ideea de natură malignă, în fața căreia omul nu se poate împotrivi, ci
singurul lucru rămas fiind recunoașterea realității, care îl va co nduce către o atitudine

9
eroică, cu gust amar. Poezia s a este o afirmare a propriului său crez, expus într -o formă
estetică. Condițiile epocii sale, condiționarea politică și suferința sa fizică îi provoacă
neîncredere în viitorul optimist al țării sale, și chiar în al său însuși. Paradoxal, tristețea sa
preamărește viața, pesimismul său respiră solidaritate , speranța îi este ancorată în nostalgie.
Interesul său existențial pătruns de înțelepciunea pe care numai un mare poet o
poate deține , determină o creație unică, au tentică, nerespectând vreo doctrină , un elogiu
sincer și solitar, un cânt despre destinul uman pe care doar el îl percepe. Metrica versurilor
sale este redată de muzicalitatea spiritului său transcendental. Asta explică un limbaj poetic
nou, maleabil, refl ectând patrimoniul lexical al unui popor eliberat de gândirea strâmta și
pedantă, permițând interiorului să se exprime simplu, dar profund. Pentru această acceptare
cu duioșie a chinului existențial, Leopardi vine considerat precursorul poeziei moderne,
anticipând structura omului modern prin noutatea sa veritabilă.

10
II. RECEPTAREA ÎN SPAȚIUL EUROPEAN ȘI TRADUCERI ÎN
LIMBI EUROPENE

Giacomo Leopardi, prin tematica sa socială și patriotică, traversează Alpii, și în
1826 este numit de Francesco Saverio Salfi în recenzia Canțonelor bolognese publicată în
Revista Enciclopedică (Revue Encyclopédique) , revistă care ajuta la difuzarea liter aturii
italiene, revistă liberală citită chiar și în Italia . Vocea leopardiană infiltrată mai ales de
Franța, ajunge peste mai multe decenii în Spania, după cum vom vedea în continuare. Tot
în Revista Enciclopledică apare în 1831, o biografie detaliată și o analiză a gândirii
leopardiene, realizate de Charles Didier.
Anul care marchează puternica introducere a lui Leopardi în Europa este 1844, când
în Franța se publică Portretul lui Leopardi , de Charles Augustin Sainte -Beuve în Revista
celor două lumi (Revue des deux Mondes) . Deși deja pătrunsese în cultura germană și cea
franceză, studiul lui Sainte -Beuve îl prezintă poetul filozof ca o personalitate europeană,
transnațională, având idei comune spațiului european, reprezentând astfel lucrarea
relevantă în receptarea lui Leopardi în afara Italiei. Acest studiu nu reprezintă un tratat de
critică literară, ci îl înfățișează, privind retrospectiv, pe omul Leopardi, un clasic superior
timpului său.
Prima ediție a Cânturilor este publicată în 1843, îngrijită de editorul Baudry,
conținând și alte poezii alese ale altor autori italieni. În acea vreme italienii care locuiau în
Paris se impuneau prin a lor cultură, astfel publicația care conținea poeziile lui Leopardi în
franceză devine populară în multe saloane literare, cel mai faimos fiind cel al Cristinei
Trivulzio Belgiojoso, erudită al cărei salon era frecventat de italieni. În climatul francez,
tematica patriotică liberală, la care francezii erau sensibili, suscita interesu l acestora . La
răspândirea lui Leopardi în Franța a contribuit și amicul său Louis de Sinner, filologul
elvețian. Călătoria în mediul francez a lui Leopardi continuă, numele său apărând și în alte
reviste, fi ind invocat de alte personalități . Într-un arti col din Italia în afara Italiei , Franco
Venturi rel evă că, în perioada anului 1850, „Leopardi a devenit simbolul poeziei italiene, și
într-un fel, al întregii țări, al unei Italii îndepărtate de propriul trecut de un gol istoric.”5

5 Antonio Negri, Flower of the Desert: Giacomo Leopardi's Poetic Ontology , ed.Suny Press, New York,
2015, p. 23

11
În prima jumătate a secolului XIX, în cultura spaniolă „nu exist a nicio urmă de
Leopardi, nici măcar simpla mențiune .”6 Abia în 1855,evaluarea critică a poeziei sale este
inițiată de studiul lui Juan Valera, Despre cânturile lui Leopardi (Sobre los cantos de
Leopardi ), și continuă , cu reflecțiile lui José Alcalá Galiano conținute în Poeți lirici ai
secolului XIX : Leopardi , și ale lui Menendez Pelayo.
În Germania, răspândirea numelui său este mai ales asociată cu evaluarea sa ca
filozof și filolog, la care a contribuit, din nou, Louis de Sinner. Astfel, în anul 1836 , apare
la Leipzig prima traducere europeană a Cânturilor , care se baza pe ediția italiană din 1831.
O altă premieră în Germania reprezintă publicarea primului studiu biografic despre poet:
Giacomo Leopardi: Viața și Scrierile (Giacomo Leopardi: sein Leben und seine Schriften) ,
îngrijit de Heinrich Wilhelm Schulz, în 1840, la Berlin. De această dată este realizat într -un
mod consecvent un portret echilibrat, notele biografice abundente fiind corecte. Trăsătura
particulară evocată es te îm binarea dintre deformarea fizică și condiția de geniu cu situația
Italiei, contribuitoare fiind descrierea poetului August von Platen, care îl cunoscuse pe
Leopardi la Napoli, descriere care a ajutat, la fel ca cea a lui De Sanctis, la formarea
iconografie i lui Leopardi. El declară: „Leopardi este pitic si cocoșat, fața sa este palidă și
mâhnită, el intensificându -și starea de suferință schimbând ziua cu noaptea și viceversa .”7
Tematica patriotică valoroasă ajunge să fie apreciată în 1840 în revista Suplime ntul
Ziarului General (Beilage zur Allgemeinen Zeitung ), de către I.L.Blessing, care îl
consideră pe Leopardi cântărețul identității naționale și al apărării gloriei patriei de
asuprirea străină. Însă, în unele pasaje, Blessing pune la îndoială credința lui Leopardi:
„Este posibil, ne întrebăm, este posibil ca un poet care a avut la acest nivel puterea
sentimentelor și a cuvintelor , să nu fi avut credință? ”8 Concluzionând studiul despre
prezența l eopardiană pe plaiurile germane, trebuie menționat un scurt eseu apărut în 1873
în Noua Antologie (Nuova Antologia ), publicație lunară di n Firenze, semnat de
Bonaventura Zumbini, în care este tânguit interesul german foarte superficial și parțial
pentru Le opardi, precizându -se că nu a fost luat în considerare și aspectul poeticii.
Incursiunea noastră europe ană se conchide în Anglia, unde cum se va întâmpla
și în Spania, Leopardi ajunge mai târziu. Primul contact se realizează în 1832, la Liverpool,
când în revista Cununa iernii (The winter’s wreath ) se publică traducerea poeziei Către

6 Antonio Gargano, Con accordato canto – studi sulla poesia tra Italia e Spagna nei secoli XV -XVII,
ed.Liguori, Napoli , 2005, p. 35
7 Novella Bellucci , Giacomo Leopardi e i contemporanei: testimonianze dall’Italia e dall’Europa in vita e in
morte d el poeta , ed.Ponte alle Grazie, Firenze, 1996, p. 438
8 Idem , p.468

12
Italia(All’Italia ), semnată de Francis Wrangham. William Gladstone, într -un lung text
dedicat lui Leopardi , în 1850, listează printre originile „pateticului interes”9 suscitat de
poet, „ghinionul țării sale, atât cel politic și social, cât și ghinionul religios.”10 Pentru
politicianul englez, oarba credința creștină, pe care Leopardi a manisfestat -o în toată viața
sa a de venit cea mai dureroasă expresie a destinului inamic care l -a afectat la fel ca țara
natală. În Enciclopedia traducerii literare în Engleză (Encyclopedia of literary translation
into English) , găsim alte doua tentative de traducere a odelor lui Leopardi – Imn
Patriarhilor (Inno ai Patriarchi) de Gerolamo Picchioni, în 1844, și La monumentul lui
Dante pe cale de a fi ridicat la Florența (Sopra il monumento di Dante che si preparava in
Fireze) de Richard Jebb în 1898, în latină și greacă. Conform lui Wrangham, variantele
englezești ale metricii poeziei lui Leopardi nu se bazează deloc pe varianta complet
naturală a acestora. Versiunea lui Townsend (1887) este fidelă sensului, dar nu și stilului,
nereușind să redea melodica lui Leopardi, traducerea poez iei Imitație (Imitazione) este
apreciată pentru că „se simte ceva din William Blake”11, dar nu aduce cu Leopardi, și nici
Cliffe, în 1893 nu izbuteșt e cu adaptarea sa provenită dintr -o credință în irelevanța retoricii
lui Leopardi. La 1900, Morrison adaugă o corectivă acestei neatenții standard, și
promovează o traducere apropiată de text, însă nu învechită. Fidelitatea sa formează însă o
sintaxă complicată și un stil neclar. Versiunea lui Bickersteth (1923), încă apreciată după
mai mult de 90 ani, rămâne ce a mai îndârjită traducere, și cu materia critică suplimentară,
printre cele mai utile considerări ale lui Leopardi, propunându -și să rămână fidelă formei
(metrică, cadență, ritm, rimă, stil) originale. Printre alte traduceri mai moderne se numără
și cea a lui Whitfield, deosebit de fidel ă sensului, dar fadă ca stil.
Receptarea poetului filozof în plan european s -a datorat atât reprezentării sale
profunde a măreției trecutului Italiei și a redeșteptării acesteia, cât ș i rezonanței sale cu
concepția e uropeană. În funcție de culturalitatea fiecărei țări, el a fost mai repede sau târziu
primit, mai mult sau mai puțin înteles și apreciat. Studiul realizat vizează însă doar
perioada de primă pătrundere în spațiul european.
De-a lungul timpului, până în zilele noastre, opera sa a fost cu mult luată în
considerare, analizată și valorificată. Acum este considerat un inovator al secolului XIX,
un poet extraordinar, un precursor al romantismului, prin a cărei operă Italia atinge nivelu l
unei metafizici europene. Bickersteth consideră că, poezia Ginestra „conține virtual

9 Antonio Negri, op.cit., p.23
10 Ibidem
11 Olive Classe, Encyclopedia of literary translation into English , ed,Routledge, Londra, 2000, vol.I, p. 823

13
germenii tuturor marilor poezii ale secolului al XIX -lea. Și nu numai Ginestra dar toată
lirica leopardiană în ansamblul ei.”12 În procesul de reconstuire a memoriei isto rice,
Leopardi devine un scriitor european, reprezentând deplorabila Italie conform standardelor
Europei . Din punctul de vedere al unei lumi vaste și libere, spațiul restrâns în care el a
început să înflorească îi conferă o excepțională importanță, o istor ie proprie. A acționat
eroic ca un filozof autentic, și este recunoscut printre Nietzsche și Walter Benjamin.
Schopenhauer se referea la el ca „ fratele său spiritual”13, iar italienii îl consideră unul
dintre cei mai mari intelectuali, care a ajuns printre literații europeni, de la Goethe până la
Paul Valéry .
Jurnalul său, Zibaldone di pensieri , a reușit a fi tradus după 7 ani de muncă asiduă
de către tr aducători din trei țări diferite , oferind prima traducere completă în limba engleză,
în 2013. Coeditorul Franco D’Intino, profesor de literatură italiană modernă al Universității
Sapienza din Roma, declară că „o persoană nu poate stăpâni tot ce a stăpânit Leopardi, și
că sunt atât de multe lucruri pe care el le înțelegea iar tu nu poți, pentru că nu ești un om
enciclopedic al secolului XVIII sau XIX.”14 Proiectul a contribuit la o înțelegere reînnoită
a importanței culturale a lui Leopardi, și de asemenea l a pregătirea unei viitoare traduceri
în limba germană .

12 Eleonora Cărcăleanu, Leopardi în România , ed.Minerva, București, 1983, p.6
13 Lizzy Davies, Translation of Giacom o Leopardi's Zibaldone published , The Gua rdian, 1 aug.2013,
disponibil : https://www.theguardian.com/world/2013/aug/01/giacomo -leopardi -zibaldone -translation –
published
14 Ibidem

14

III. LEOPARDI ȘI SPAȚIUL ROMÂNESC

3.1. PRIVIRE GENERALĂ

În România, pătrunderea creației leopardiene s -a produs cu greutate față de cea a
altor scriitori din literatura universală. La începutul receptării sale în România, creația
poetului a fost cunoscută la nivel superficial, de cele mai multe ori nu din contactul direct
cu opera. Spre deosebire de alte țări, cu o bogată tradiție literară, ca Franța, Anglia, sau
Germania, în țara noastră, numele său începe a se face auzit abia după 1860, iar primele
studii leopardiene apar în 1898, anul comemorării unui se col de la nașterea sa. Receptarea
tardivă a fenomenului leopardian și deficiența în ceea ce privește valorificarea creației
acestuia, se pot explica prin lipsa unui critic, o voce puternică care să -l impună pe poet așa
cum o făcuse Saint -Beuve în Franța, sau W.Gladstone în Anglia.
După 1860, când statul italian deja consolidat sprijină unirea Principatelor
Române, răspândirea valorilor culturii italiene în spațiile românești se intensifică. Tinerii
români trimiși la studii în Italia devin, la întoarcerea în țară, propagatori ai literaturii
italiene. Astfel, apar note, articole, precum și o serie de traduceri din poezia patriotică
italiană. Iosif Hodoș, unul dintre primii studenți români trimiși la studii în Italia, consideră
pe Leopardi „prin tre cele mai nobile genii ale Italiei”.15 În 1874, Aron Densușianu îl
prezintă pe poetul italian poporului nostru, într -un articol intitulat Puterea ideii . Acestor
doi scriitori ardeleni le datorăm primele mențiuni despre Leopardi în România.
Din 1880, numele poetului italian începe să fie mai răspândit, ajungând în
interiorul Junimii , unde îi atrage atenția chiar și lui Titu Maiorescu, care începe a -i aprecia
într-un mod deosebit poezia, precizându -l în scrierile sale. Un rol important în cu noașterea
lui Leopardi, a gândirii și artei sale, îl are Duiliu Zamfirescu . Acesta a fost deosebit de
interesat de opera lui Leopardi, încercând să cunoască taina sa ca poet, și a reușit să -l facă
mai cunoscut în viața noastră literară. El rămâne deschizăt orul oficial al exegezei
leopardiene în România.
Primul cercetător care a realizat Bibliografia lui Leopardi în România este
Ramiro Ortiz, în revista Roma , nr.11 -12 din 1924. Bibliografia vine completată în 1936 de

15 E.Cărcăleanu, op.cit. , p.122

15
către Claudiu Isopescu în Scriitorul Aron Densușianu ș i Italia (Lo scrittore Aron
Densușianu e l’Italia) , la Napoli.
Mulți cercetători valoroși ai operei leopardiene s -au format în interiorul
seminariilor conduse de Ramiro Ortiz, printre care Anita Belciugățeanu și A lexandru
Marcu, care au publicat diferite studii despre poet. Criticii români au continuat valorizarea
operei lui Leopardi, și au asigurat circularea numelui său . Aici, îi mai putem enumera,
printre mulți alții, pe Antom Naum, Alexandrina Mititelu, George Călinescu, Nina Fa çon,
Tudor Vianu, Edgar Papu, și după 1970, pe Smaranda Bratu Elian. Iată cum ideile lui
Giacomo Leopardi și -au croit drum, și au batătorit căi valabile pentru criticii de astăzi,
rămânând puncte de reper în interpretarea multor factori de cultură a omenirii.

3.2. TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Primul traducător al poeziei lui Leopardi în România este Aron Densușianu ,
istoric literar, adept al curentului latinist, care oferă culturii noastre primele traduceri ale
liricii patriotice leopardiene, având ca scop insuflarea luptei pentr u eliberarea națională.
Astfel, în ziarul pe care el însuși l -a întemeiat, și care a apărut doar între 1874 -1875, la
Brașov, Orientul latin , apare traducerea în română a unei părți de început a odei Italiei
(All’Italia) , și două fragmente din Ad Angelo Mai (Către Angelo Mai ) și Sopra il
monumento di Dante che si preparava in Firenze (La monumentul lui Dante pe cale de a fi
ridicat la Florența ). Eleonora Cărcăleanu susține că „în aceste tălmăciri, nu lipsite de
neajunsuri, traducătorul izbutește să reînvie atmosfera originalului, dovedindu -se un bun
cunoscător și înțelegător al caracteristicelor poeziei leopardiene”16, și că traducerile sale
„sînt mai credincioase originalului decît multe altele ce le -au succedat.”17
În continuare, în anul 1 887, Traian H.Pop publică traducerea unui fragment din
Le ricordanze , sub titlul Memoriile mele , care, după o comparare cu textul original, apare
mai mult ca o prelucrare, înlocuind imagini și idei cu altele care nu se găsesc în poezia
originală. Altă tent ativă traductologică este cea a lui Grigori N. Lazu, care în 1894 publică
Traduceri libere și imitațiuni de poezii antice ș i moderne din Orient și Occident , o
culegere de 500 de pagini, unde idila Le Ricordanze apare sub titlul necorespunzător
Tinereț a, nu respectă endecasilabul, și sunt omise versuri întregi.

16 Eleonora C ărcăleanu, op.cit., p.11
17 Ibidem

16
Duiliu Zamfirescu, în timpul șederii sale la Roma în misiune diplomatică,
apropiindu -se de literatura italiană, stăruiește asupra lui Leopardi. În 1889 îi scrie lui Titu
Maiorescu în tr-o scrisoare următoarele: „Am î ncercat să traduc cîteva poezii leopardiene,
fără rimă și fără ritm, spre a păstra forma întreagă și culoarea vorbelor. Veți vedea ce
asemănare de nuanțe.”18 Trimite astfel în țară, din 1890 până în 1894, traduceri în română
ale poeziilor La sera del dì di festa , Alla luna , A se stesso și L’infinito , publicate în
Convorbiri literare din 1890, ca Seara zilei de sărbătoare , Către lună , Către sine însuși , și
Infinitul, urmând A Silvia (Către Silvia ), Il canto notturno di un pastore errante dell’Asia
(Cîntec de noapte ) în 1892, și Il tramonto della luna (Luna apune ) în 1894, aceasta din
urmă fiind publicată în Ateneul Român . Într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, acesta
mărturisește că a vrut „să traducă cuvîntul italienesc cu vorba românească cea mai
potrivită”19. Pe lângă cele deja enumerate, Duiliu Zamfirescu a mai tradus primele
nouăsprezece versuri din Sopra il ritrato di una bella donna (La portretul unei femei
frumoase ), inserate în propriul său roman Lydda (1898), roman redactat s ub formă
epistolară unde, alături de versuri, se mai poate regăsi un amplu studiu asupra
pesimismului leopardian. Aici, Duiliu Zamfirescu afirmă: „Cu cît înțeleg mai mult p e
Leopardi cu atît mai puțin îndrăznesc să -l traduc. Infinita delicatețe cu care glasul lui se
ridică spre stele, cuprinderea vorbelor, absoluta lor suprapunere pe conturul imaginilor mă
fac să nu mă ating de ele.”20 Și într -adevăr, pe măsu ră ce l -a înțeles mai bine, nu l -a mai
tradus, fragmentul din Lydda fiind ultima sa traducere. În tălmăcirile sale se regăsesc și
erori, adeseori fiind lipsite de claritate, sensul prea extins, sau dimpotrivă, prea restrâns.
Celebrul vers din L’infinito „E il naufragar m’e dolce in questo mare” devine „Și -a mă
îneca în această mare mi -e dulce”, diminuându -i valoa rea stilistică. Se consideră că
„traducerile lui Duiliu Zamfirescu, în loc să fie o transpunere plastică și evocatoare, rămîn
o copie p alidă a o riginalului leopardian…totuși, nu putem deprecia valoarea, n -am spune
artistică, dar istorico -literară a acestor traduceri, deoarece în ele apar și o seamă de
calități.”21 Cum am văzut în subcapitolul anterior, Duiliu Zamfirescu a avut o contribuție
semni ficativă în răspândirea și cunoașterea spiritului l eopardi an în România .
În aceeași perioadă, Nicolae I. Basilescu, de profesie avocat, tot junimist,
publică în anul 1895 traducerea poeziei L’infinito (Infinitul ), o tălmăcire care schimbă
imaginea atât prin versificație (renunță la endecasilabul poeziei pentru versul de șase

18 Idem, p.14
19 Idem , p.15
20 D.Zamfirescu, op.cit. , ed. Alcalay, București, 1909, p.61
21 Eleonora Cărcăleanu, op.cit., p.16

17
silabe), cât și prin introducerea unor epitete în plus, care extind forma si modifică ideea
poetică a originalului.
Menționăm, pentru aceeași epocă, traducerile lui Christea N. Dimitrescu, poet
și funcționar în diferite ministere, care în 1899 se fac cunoscute în Revista literară : Amore
e morte – Amorul și moartea , și Il tramonto della luna – Apusul lunei . Ambele traduceri
emană un alt sentiment, chiar de vioiciune, și conțin erori de interpretare, redând eronat
ideea generală a poeziei leopardiene.
Alexandru Hodoș, sub pseudonimul Ion Gorun, încheie volumul de poezii
traduse22, cu o tălmăcire a poeziei L’infinito (Infinitul) , transpunere credincioasă
conținutului, dar nu și stilisticii.
Începând cu anul 1900, interesul pentru traducerea lui Leopardi crește . Barbu
Constantinescu, în decursul anilor 1906 -1907, traduce și publică în Viața literară și
artistică , poeziile : A se stesso (Către sine ), Alla sua donna (La iubita ), Il primo amore
(Întâia iubire ), La sera del dì di festa (Seara zilei de sărbătoare ), Il sogno , A Silvia (La
Silvia ), Amore e morte (Iubirea și moartea ), Il pensiero dominante (Un gînd mă
stăpînește ), L’infinito (Infinitul ), Alla luna (La lună ), și A se stesso (Către sine , încă o
dată) , cu multe greșeli de interpretare, dezacorduri și forme lipsite de valoare poetică.
În continuare , în 1907, în Floarea darurilor , revistă care a contribuit la
cunoașterea operelor scriitorilor s trăini, au apărut traduceri din Leopardi semnate Al. Pop
Dadin și Nicolae Iorga. Primul oferă o imagine fadă a următoarelor poezii : L’infinito , Alla
luna, A se stesso , și L’ultimo canto di Saffo , sărăcind frumusețea originalelor prin
înlăturarea unor cuvinte reprezentative, în special epitete. Celui din urmă îi datorăm un
merit important în traducerea spiritului leopardian. Nicolae Iorga, erudit de excepție,
realizează prima traduce re completă a odei All’Italia , transpunând cu fidelitate ideile și
păstrând versificația originalei, cu titlul Odă către Italia . În 1920 , mai traduce L’infinito și
câteva versuri din Sopra il monumento di Dante și Le ricordanze , în Istoria literaturilor
romantice , fără să exemplifice calitățile poetice dovedite în prima traducere.
Studiile italienistice existente în Craiova, un vechi centru cultural al țării
noastre, au favorizat apariția unor cunoscători și trad ucători ai operei lui Leopardi. Așadar,
îl regăsim pe Mihail Strajanu, literat și estetician, care în 1909 publică nuvela Nerina (un
episod din viața poetului Leopardi de Paul Heyse), în care introduce traducerea poeziei
L’infinito , 87 de versuri din Le ricordanze , și 42 de ver suri din Il primo amore . Se relevă în

22 Cîteva versuri , București, 1901

18
această echivalență românească un stil diferit de acela al poetului italian. Alt activist în
mediul cultural craiovean, Alexandru Iacobescu, face ca Leopardi să fie tradus pentru
prima oară într -un volum în țara noastră, și publică în revista Ramuri , din 1918 ,
douăsprezece traduceri precedate de o prezentare succintă a vieții și operei lui Leopardi.
Poeziile tra duse sunt următoarele : Alla sua donna (Iubitei ), Il sogno (Visul ), Il primo
amore (Cea dintîi iubire ), Il pensiero dominante (Un gînd stăpînitor ), A Silvia (Către
Silvia ), L’infinito (Infinitul ), Alla luna (Către lună ), A se stesso (Către sine ), La sera d el di
di festa (Seara zilei de sărbătoare ), Il tramonto della luna (Apusul lunei ), Ultimo canto di
Saffo (Cîntarea din urmă a lui Saffo ), Amore e morte (Dragoste și moarte ). Interpretarea
denaturată a multor fragmente din poeziile traduse trimite la posibilitatea ca acestea să fie
transpuse din altă limbă decât c ea originală , întregi poezii fiind versiuni diferite în ceea ce
privește însuși înțelesul acestora. Alexandrina Mititelu socotește aceste Poeme „total
necredincioase textului tradus și atît de obscure” încât „ n -au putut contribui la cunoașterea
lui Leopardi în România”23. Totuși, îi putem recunoaște meritul de a fi oferit prima
traducere în volum a poeziilor lui Leopardi.
Tot în revista craioveană Ramuri , apar, traduse de Antonian Nour, L’infinito și A
Silvia . Nici acestea nu au contribuit la la cunoașterea spiritului leopardian în țara noastră, și
nici traducerea poeziei La sera del di di festa (Serei zilei de sărbătoare ), de lingvistul
Alexandru Graur, în Adevărul literar și artistic .
Între 1925 și 1927, Nicolae Crețu publică în Ritmul vremii traducerea poeziilor A
se stesso (Sie însuși ) și Imitazione (Imitație ), iar în revista Roma , Canto notturno di un
pastore errante dell’Asia (Cîntec de noapte ), reușind să transpună fondul și forma celor
originale.
Prima versiune românească a poeziei La Ginestra o il fiore del deserto i-o
datorăm unui italienist cunoscut, Alexandru Marcu, care în 1924 a publicat în revista Roma
traducerea acesteia cu titlul Ginestra sau floarea pustiului . Idila, creație de maturitate a
poetului, reprezintă cel mai înalt grad al vocii sale poetice, astfel că traduce rea acesteia
implică dificultăți de interpretare și transpunere. Alexandru Marcu a reușit să depășească
multe dintre ele și a oferit o tălmăcire deosebită. Mai târziu, în 1940, a tradus alte trei idile :
L’infinito (Infinitul ) în Convorbiri literare , Il pas sero solitario (Pasărea solitară ) în
Universul literar , și La sera del di di festa (Seara zilei de sărbătoare ), tot în Convorbiri
literare . Traducerile, publicate la interval de trei luni, au fost expuse în paralel cu

23 Alexandrina Mititelu, Traduceri românești din Leopardi , revista Studii italiene, 1936, p.165

19
originalul, și din cauza greutății tra nspunerii a ideilor originale, traducătorul a introdus în
notele de subsol explicații amănunțite pentru a ușura cititorului înțelegerea textului.
Traducătorul epopeelor homerice, George Murnu, în antologia sa de Poeme
streine (1928), oferă traducerea poeziilor L’infinito (Infinit ) și A Silvia (Silviei ), traducere
liberă, prin care a recreat atmosfera originalului de fond.
Italienista Alexandrina Mititelu, autoarea studiului Traduceri românești din
Leopardi , menționat deja în această lucrare, și care reprezintă totodată un punct de
referință, publică în decursul anilor 1932 – 1933, în Roma , traduceri ale poeziilor Ultimo
canto di Saffo , La sera del di di festa și Le ricordanze , la care se adaugă în 1935 sfârșit ul
poeziei Aspasia . Datorită studiului îndelungat asupra lui Giacomo Leopardi, aceasta a
reușit să ofere o transpunere corespunzătoare în limba română, prin care cititorul poate
percepe dimensiunile lirismului leopardian.
Alt italienist, Pimen Constantinescu, demonstrează strădania de a oferi în limba
română un corespondent corect. Lui îi aparțin versiunile ro mânești ale următoarelor poezii :
La sera del di di festa (Seara zilei de sărbătoare ) – Universul , 1937 , L’infinito (Infinitul ) –
Tinerimea română , 1937, Sopra il ritratto di una bella donna scolpito nel monumento
sepolcrale della medesima (Pe portretul unei femei frumoase ) și Alla sua donna (Iubitei
sale), ambele publicate în Ramuri , 1937 – 1938.
Volumul celor cincisprezece Cînturi traduse, tipărite în ordinea pe care
Antonio Ranieri le -a dat -o în ediția apărută după moartea poetului, a fost dăruit culturii
noastre de italianul Giuseppe Cifarelli24, cunoscător al limbii sale, și asemenea a celei
românești. Această crestomație a poeziei leopardiene este prevăzută cu note biografice și
explicative pentru fiecare poezie în parte, și oferă publicului român o viziune mai amplă
asupra operei poetului recanatez. Giuseppe Cifarelli „prezintă cititorului româ n un
Leopardi autentic, în veșmînt analog originalului, și nicidecum dezvoltări sau broderii
proprii pe teme leopardiene”25. Această contribuție merită a fi luată în considerare în ceea
ce privește răspândirea și cunoașterea creației poetice a lui Leopardi în România.
Interesul pentru traducerea poeziilor leopardiene a perpetuat, și în 1956 întâlnim
în revista Tînărul scriitor traducerile odei All’Italia (Către Italia ), și a poeziei Ultimo

24 Leopardi , Poezii traduse de G.Cifarelli, București, Bucovina, 1938. Cele cincisprezece poezii traduse: Il
passero solitario (Pasărea solitară ), L’infinito (Infinitul ), La sera del di di festa (Seara zilei de sărbătoa re),
Alla luna (Către lună ), Il sogno (Visul ), Alla Silvia (Către Silvia ), Le ricordanze (Amintirile ), Il canto
notturno di un pastore errante dell’Asia (Cîntecul de noapte al unui păstor din Asia ), La quiete dopo la
tempesta (Liniște după furtună ), Il sab ato del villaggio (Sîmbătă la țară ), Il pensiero dominante (Gîndul
stăpînitor ), A se stesso (Sie însuși ), Il tramonto della luna (Apusul lunei ), La ginestra o il fiore del deserto
(Ginestra sau floarea deșertului ), Elegia (Fragment ).
25 Eleonora Cărcăleanu, op.cit., p.32

20
canto di Saffo (Cîntarea din urmă a lui Saffo ), realizate de Petru Mirescu, apoi, în 1963
colecția Cele mai frumoase poezii vine cu un volum de versuri în traducerea lui Lascăr
Sebastian, care dintre traducătorii români enumerați, este considerat a fi cel care s -a
apropiat cel mai mult de perfecțiunea a rtei leopardiene. Traducerile sale reprezintă
materialul analizei noastre pe care o vom întreprinde în capitolul următor.
În 1972 au ieșit la iveală niște texte și poezii inedite ale poetului, redactate între
anii 1809 – 1810, când acest a avea doar unsprezece ani, reprezentând o primă etapă din
formarea sa ca poet, esențiale pentru cunoașterea evoluției sale spirituale. Dintre acestea,
numite ulterior scrieri puerile, apar în 1973 traducerile a patru fabule26, realizate de
Eleonora Butnaru -Nicola, și două sonete27, de Ștefan Cuciureanu. Volumul antologic de
lirică universală al Mariei Bănuș, Duhuri peste ape , din 1981, conține tălmăcirea poeziei A
se stesso (Sie însuși ), o tălmăcire fidelă, dar sobră.
După cum putem observa în această cercetare despre traducerea lui Giacomo
Leopardi pe plaiurile noastre, până acum nu am întâlnit o plăsmuire completă a operei sale
lirice. De aceea, pute m considera un fapt de o importanță deosebită în viața culturală
apariția traducerii române ști a Cînturilor 28, în 1981, în interpretarea Etei Boeriu. Aceasta,
printre multe altele, a tradus și Divina Comedie a lui Dante, Rime le lui Petrarca, și
Antologia poeziei italiene . Opera poetică leopardiană îmbracă astfel forma corespunzătoare
redată în limba română, și redă fondul original într -o nouă matrice stilistică. Această
contribuție valoroasă adusă de Eta Boeriu a favorizat integrarea și cunoașterea poeziilor
lui Leopardi în conștiința culturală a țării noastre, reprezentând într -adevăr un momen t
semnificativ.
În mediul cultural român a pătruns, pe lângă poezia poetulu i italian și proza
acestuia, atrăgând atenția oamenilor de cultură, însă foarte puțini au avut năzuința de a
transpune expresia dimensiunilor profunde a geniului l eopardian. Omitem enumerarea
acestora, deoarece nu reprezintă obiectul cercetării noastre, care privește opera poetică a lui
Giacomo Leopardi, precum și analiza traducerii acesteia în limba română.

26 L’asino e la pecora (Măgarul și oaia ), La rosa, il giglio e il serpillo (Trandafirul, crinul și cimbrișorul ), Il
sole e la luna (Soarele și luna ), în Convorbiri literare, și L’ucello (Pasărea ), în România literară
27 La morte di Ettore (Moartea lui Hector ) și Sonetto pastorale (Sonet pastoral ), în Convorbiri literare
28 Giacomo Leopardi, Cînturi – Canti , ediție bilingvă, traducere de Eta Boeriu, Editura Dacia, Cluj -Napoca,
1981

21
3.3. MIHAI EMINESCU ȘI GIACOMO LEOPARDI

Pe m ăsură ce a pătruns în spațiul cultural românesc, Leopardi a fost asemănat cu
Mihai Eminescu. Înrudirea lor spirituală a fost propusă de cercetătorii literari, începând cu
Titu Maiorescu, și continuând până astăzi. Această analogie a provenit inițial intuitiv,
motivul durerii determinând mulți critici români și italieni să considere că ambii dețin
aceeași constituți e sufletească. Sunt invocate legături tematice, similitudini de motive, și
potrivire de idei.
Printre primele asocieri o regăsim pe cea a lui Titu Maiorescu, care delimitează o
trăsătură comună a spiritului lor, și anume vocația absolutului29, și cea a lui Ștefan C. Ioan
în articolul Optimism și pesimism , publicat în Convorbiri literare , în 1889, în care acesta
analizează con dițiile istorice asemănătoare care au favorizat nașterea pesimismului întâlnit
la Leopardi și Eminescu. O stăruință în identificarea asemănărilor posibile o întâ lnim la
Duiliu Zamfirescu, pornind chiar de la critica maioresciană . Într-o scrisoare către T.
Maiorescu din 1889, acesta afirmă că „e între Leopardi și Eminescu o afinitate atît de
extraordinară, încât se pare că simplitatea durerii unuia a fost izvorul pe sub pămînt, care în
vadul străin al lui Eminescu a ieșit la lumină, într -o dimineață naivă de toamnă. Eu cred că
nu atît simțirea lor, cît mai cu seamă forma acestor simțiri și pregătirea prin studiu a
acestor forme are o infinită asemănare la cei doi poeți.”30
Prima cercetare substanțială aparține lui Nicanor Rusu31, care sugerează unele
paralelisme între poeziile acestora, regăsind atitudini și sentimente asemănătoare, precum
setea de cunoaștere, natura pieritoare a existenței umane sau paradoxul pesimism –
idealism. În urmărirea legăturii dintre cei doi, pesim ismul este punctul de plecare, cu toate
că modul în care se raportează la viață este diferit. Cora Valescu confruntă viziunile celor
doi poeți32, considerându -l pe Eminescu bardul inspirat al pesimismului, iar pe Leopardi
teoreticianul său. Deși pășind pe căi diferite, se întâlnesc prin destinul care i -a dăruit cu
geniu și nefericire. Pesimismul leopardian e ură, iar cel eminescian e iubire durero asă.
Leopardi detestă natura, considerând -o mama vitregă a omului, pe când Eminescu o
iubește, căci îl face să uite caracterul efemer al vieții. Mihail Dragomirescu, într -un studiu
dedicat lui Eminescu33, menit să delimiteze caracterul particular al operei acestuia prin

29 Titu Maiorescu, Eminescu și poeziie lui , în Critice , vol.II, Editura pentru literatură, București, 1967
30 Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori , ed.Fundația pentru literatură și artă, București, 1937, p. 57
31 Coincidențe : Eminescu și Leopardi , în Însemnări ieșene , Iași, 1939
32 Leopardi și Eminescu , Ritmul vremii , nr.IV, București, 1928
33 Omagiu lui Mihai Eminescu , Universul , București, 1934

22
comparație cu alte opere romantice, printre care și aceea a lui Leopardi, deosebește
pesimismul dureros al poetului italian de cel încântător al po etului nostru național. Pune în
discuție problema originalității limbajului poetic, idee pe ca re Dumitru Caracostea o reia și
o dezvoltă în studiul său Eminescu față cu Leopardi 34, din care se poate extrage concluzia
că meditația leopardiană se concentrează mai mult pe propria condiție, pe când cea a lui
Eminescu se pl asează într -o sferă universală .
Și George Călinescu împărtășește aceeași interpretare a pesimismului ca D.
Caracostea, considerând că Hyperion nu este adeptul unei atitudini de resemnare, ci este
părtaș al vieții cosmice. În încheiere , acesta declară că „poezia cu genii e totdeauna și o
poezie cosmică.”35 Revolta față de natură îi lipsește lui Eminescu, acesta alinându -și
suferința prin a o integra în natura veșnică. În schimb, cruzimea naturii trezește în Leopardi
sentimente de ură. Tudor Vianu consideră că acest pe simism activ reprezintă fructul
civilizației și al individualismu lui, care se manifestă prin opoziția omului față de natura
vrăjmașă.36 Tot acesta observă o echivalență în ceea ce privește evocarea trecutului glorios
în contrast cu indiferența prezentului, semnalând aceeași dragoste de patrie regăsită atât în
lirica italiană, cât și în cea română.
O altă cercetare care prin pesimismul eminescian trimite către Leopardi este
cea a lui Nicolae Tertulian37, care, pornind de la analiza lui D e Sanctis din studiul
Schopenhauer și Leopardi , ajunge la transferarea concluziilor acestuia în comparația
Eminescu – Schopenhauer, demonstrând ambientul ideologic asemănător al romantismului
în cele două culturi, respectiv română și italiană. Acest romantism, dezvoltat în condiții
politice aproximativ identice, folosește amintirea vremurilor trecute cu scopul de a decla nșa
potențialul inert din prezent, reliefând că atât Leopardi, cât și Eminescu evidențiază răul și
lipsa de voință pentru a devoala nedreptățile la care este supusă lumea. Reperul de natură
schopenhaueriană are rolul de a defini unicitatea gândirii celor d oi poeți, deși orice
influență între cei doi se exclude. Deși Leopardi a trăit cu aproape un secol înaintea lui,
Eminescu nu consemnează nicăieri că i -ar fi cunoscut opera. Viziunea lor rămâne o
constantă în evoluția universală, manifestată diferit , în funcție de structura fiecăruia.
Iubirea, natura, evocarea trecutului sun t caracteristice romantismului, iar identificarea
acestora în operele celor doi nu face decât să -i încadreze în aceeași matrice spirituală.

34 Revista Fundațiilor , București, 1938
35 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Mihai Eminescu , ed. Cartea
Româ nească , București, 1998, p.115
36 Tudor Vianu, Poezia lui Mihai Eminescu , ed. Cartea Românească, București, 1930, p.87
37 Nicolae Tertulian, Pesimismul eminescian și pesimismul schopenhauerian , în Eseuri , București, Editura
Literaturii Universale, 1968

23
IV. VERSURI ȘI ANALIZĂ COMPARATIVĂ

4.1. STILUL POETIC LEOPARDIAN

Modelul de trăire poetică intensă, expresia grandioasă de ardere mistuitoare a lui
Giacomo Leopardi , constituie o dificultate pentru cei care vor să -i transpună opera lirică în
altă limbă. Poezia lui izvorăște dintr -o simțire celestă, cu accente muzicale frenetice.
Vorbind despre intraductibilitatea poeziei, Benedetto Croce afirmă că adevărații poeți nu
pot fi traduși, deoarece niciun alt limbaj nu poate reda nuanțele și armo nia, muzicalitatea și
ritmul propriului limbaj .38 Într-o traducere de poezie , se pierde tocmai acel element care
constituie esența poeziei însăși, sunetul inefabil propriu limbii originale, întrucât poetul și –
a materializat simțirea în aceasta. Esteticianul italian susține că , poeții neces ită o
reconstruire, o resurecție a notei personale. În echivalarea operelor lirice leopardiene
greutatea constă, în special, în anumite caracteris tici de expresie.
Fiind roadele unui studiu disperat, creațiile sale concretizează o cunoaștere
impresionantă, o investiție riguroasă privind limba, limbajul poetic și trăsăturile lirismului.
Astfel, în versurile sale recurge la un limbaj solemn, bogat prin cuvinte rare, do cte și
elegante, demonstrând preocuparea sa pentru găsirea expresiei rare. Termenii împrumutați
din mitologie sau din operele poeților antici, al căror admirator era, construcțiile arhaice și
latine care conferă muzicalitate și intensitate stilului său, în tâmpină greutăți în găsirea unei
corespondențe în limba română, aptă să păstreze sensul subtil specific. În procesul
traducerii, se recurge la descompunerea materialului lingvistic, contribuind la
reconstituirea lui cu elemente noi, și de asemenea prin rev italizarea celor vechi.

4.2. ANALIZA COMPARATIVĂ A TRADUCERILOR

Pentru a evidenția modul în care opera poetică a lui Giacomo Leopardi a fost
transpusă în limba română, precum și procedeele specifice traducerii poetice , am selectat
câteva poezii ale acestuia, împreună cu două variante de traducere, una aparținând lui

38 B. Croce, Poezia , ed. Univers, București, 1972, p.111 – 112

24
Lascăr Sebastian, iar cealaltă Etei Boer iu39, pe care le vom supune analizei comparative.
Dintre toate traducerile prezentate anterior, acestea sunt consider ate ca fiind cele mai
reușite ilustrări ale spiritului leopardian. Metoda constă în redarea poeziei originale, urmată
de cele două traduceri în limba română, afișate în paralel, după cum urmează: în stânga,
traducerea lui Lascăr Sebastian , iar în dreapta , traducerea Etei Boeriu.

4.2.1. ALL’ITALIA

Aceasta apare ca primă canțonă mai în toate volumele originale , sau de traduceri,
ca parte a Cînturilor (în original, Canti ), situată astfel chiar de Leopardi în alcătuirea
volumului. Această odă închinată Italiei reprezintă o dovadă a patriotismului poetului, și un
manifest al libertății, în care deplânge lipsa independenței de stat, dominația franceză și
războaiele napoleonice care o devastaseră. F orma metrică originală constă în șapte strofe a
câte douăzeci de versuri, în care poetul alternează endecasilabii cu versurile de șapte
silabe. Pentru analiza noastră folosim doar prima strofă a poeziei, înlesnind activitatea de a
urmări cele doua variante de traducere în limba română.

All’Italia

O patria mia, vedo le mura e gli archi
e le colonne e i simulacri e l’erme
torri degli avi nostri,
ma la gloria non vedo,
non vedo il lauro e il ferro ond’eran carchi
i nostri padri antichi. Or fatta inerme,
nuda la fronte e nudo il petto mostri.
Oimè! quante ferite,
che lividor, che sangue! oh, qual ti veggio,
formosissima donna! Io chiedo al cielo
e al mondo: — Dite, dite;

39 Poeziile care alcătuiesc materialul acestui capitol sunt preluate din: Giacomo Leopardi , Cînturi – Canti ,
ediție bilingvă, traducere de Eta Boeriu, ed.Dacia, Cluj -Napoca, 1981 (acestui volum aparțin și variantele
originale), și Leopardi, versuri , traducere de Lascăr Sebastian, colecția Cele mai frumoase poezii , ed.
Tineretului, București, 1963

25
chi la ridusse a tale? — E questo è peggio,
che di catene ha carche ambe le braccia;
sí che sparte le chiome e senza velo
siede in terra negletta e sconsolata,
nascondendo la faccia
tra le ginocchia, e piange.
Piangi, ché ben hai donde, Italia mia,
le gen ti a vincer nata
e nella fausta sorte e nella ria.

Către Italia Italiei

O, patrie, văd ziduri vechi, văd arce
columne, statui, turnuri solitare
ce le-au nălțat cândva străbunii,
dar nu văd gloria de altădată,
nici spadele, nici laurii de care
știut-au bunii noștri să se -ncarce.
Bicisnică și dezarmată,
ți-arăți azi fruntea goală și gol pieptul.
Vai! Cîte răni, cît sînge, ce paloare !
ah, jalnică -mi apari, tu, preafrumoaso!
Strig astăzi, cer și lume, vouă:
ci spuneți, spuneți, cine a adus -o
în starea asta? Dar mai rău ca toate:
ea are -n lanțuri brațele -amîndouă!
Cu părul despletit, fără cunună,
Stă la pămînt nemîngîiată,
disprețuită, ascunzîndu -și fața
între genunchi, și varsă lacrimi grele.
Plîngi, ai de ce, Italie, să plîngi,
tu, cea născută să -ntreci neamuri multe
și-n vremi prielnice, și -n ceasuri rele.
-Lascăr Sebastian O, patrie, văd arcuri și coloane,
statui, ruine, turnuri solitare
de-naintași durate,
dar gloria -ți străveche
n-o văd, nici arme -ori lauri în coroane
purtate de strămoși. Fără -apărare
zaci azi cu piept și tîmple despuiate.
Ce roșie cunună
de sînge porți, frumoaso, și ce grele
cumplite răni pe trup! Eu lumea -ntreagă
și ceru -ntreb să -mi spună:
Cine-a-njosit -o-astfel? Dar dintre rele,
mai rău ca toate -i lanțul ce -o străpunge.
Cu pletele -mprăștiate, fără vlagă,
Nemîngîiată zace -n colb, pierdută,
și-amare lacrimi plînge
obrazul ascunzîndu -și.
Plîngi dar, o, plîngi, căci ai la ce, vezi
bine,
Italia mea, născută
în frunte -a fi, la rău ca și la bine.
– Eta Boeriu

26

Prima precizare, urmărind forma celor două variante de traducere, este că prima
strofă a traducerii lui Lascăr Sebastian are douăzeci și unu de ve rsuri, cu un vers mai mult
decât varianta autentică, în care acesta a folosit tot endecasilabul, dar l -a alternat cu versuri
de nouă silabe, pe când Eta Boeriu a folosit endecasilabul alternat cu versul de șapte silabe,
strofa acestei a având douăzeci de versuri, respectând forma metrică și versificația. Este de
așteptat ca traducerile să fie diferite, și ca fiecare traducător să aleagă cuvintele
corespunzătoare după propria simțire. Astfel, „le mura” din primul vers, care înseamnă
„zidu ri” este tradus în prima variantă cu „ziduri vechi” și în a doua cu „ruine” ,ambele
variante adăugând ceva imaginii. A poi „l’erme torri degli avi nostri” vine tradus ca
„turnuri solitare ce le -au nălțat cîndva străbunii” și „turnuri solitare de -naintași dur ate”,
însă „erme”, provenit din cultura greacă, mai înseamnă și stativ, sau piedestal pe care se
află o sculptură a unui cap (îndeosebi Hermes, în Grecia antică), astfel, este posibil ca
ambele variante să fie greșite, și Leopardi să se fi referit la statu i repre zentând figuri ale
strămoșilor.
În continuare, ambii traducători adaugă un element nou în traducerea celui de –
al patrulea vers „ma la gloria non vedo”, prin „gloria de altădată”, și „gloria -ți străveche”,
însă a fost urmărită in tenția autorului de a evoca gloria trecută, care reprezintă motivul
poeziei. Tot pentru redarea dramatică a atmosferei, Eta Boeriu adaugă construcția „zaci
azi”, înlocuind „mostri”, care înseamnă „te arăți”, și „piept și tîmple despuiate”, oferind
traducer ii o mai mare expresivitate. Versul în cauză, „nuda la fronte e nudo il petto
mostri” , vine tradus clasic de L. Sebastian, „ți -arăți azi fruntea goală și gol pieptul”,
păstrând chiar si inversiunea ultimelor cuvinte. Însă și acesta, adaugă, cu un vers înai nte
adjectivul popular „bicisnică”, care nu strică sensul originalului, însă îi modifică subtil
imaginea.
„Oime! quante ferite, che lividor, che sangue!” este transpus identic în prima
traducere prin „Vai! cîte răni, cît sînge, ce paloa re!”, exceptând „che” din „che sangue”,
care se referă la „ce sânge”, în loc de „cît” . În a doua traducere, este reprezentată o imagine
mult mai expresivă, cu adăugiri ca: „roșie cunună de sînge porți”, și „cumplite răni pe
trup”. Cum procesul de traducere a unei poezii presupune recrearea acesteia, a doua
variantă este și ea corectă, însă acest efect expresiv eclipsează simplitatea emoțiilor din
varianta autentică.
Cuvântul „formosissima”, cu origini latinești înseamnă „cea mai, sau fo arte
frumoasă”. Deduc em, că în prima traducere regăsim sensul mai apropiat – „preafrumoaso” ,

27
deși putem întâlni, în plus, tot aici, epitetul „jalnică”, care modifică, ca mai sus, subtil
imaginea. Parcurgem, și găsim „Io chiedo al cielo /E al mondo : dite, dite;” tradus în prima
variantă cu adăugarea pronumelui personal în cazul dativ „vouă”, însă păstrând construcția
imperativă „spuneți, spuneți”, în a doua variantă aceasta lipsind, diminuându -se imaginea
disperată prin care se vrea neap ărat a ști. Pentru „chi la ridusse a tale”, ambele variante
sunt corecte, ambele exprimând decăderea, și prejudicierea țării.
În traducerea versului al treisprezecelea, „che di catene ha carche ambe le
braccia” , prima variantă respectă sensul literar, iar a doua cel istoric, în sensul că nordul
Italiei era supus dominației austriece, iar sudul celei burbonice. În continuare se observă
că, „senza velo” este tradus în prima variantă „fără cunună”, iar în a doua „fără vlagă”,
ambele ilustrân d altă imagine, „velo” însemnând la propriu „voal”, iar în text se folosește
cu sens figurat, ca „dezbrăcată”, „vulnerabilă”, sau „neprotejată”.
În prima traducere regăsim transpunerea identică a expresiei „Nascondendo la
faccia/ Tra le ginocchia”, prin „ascunzîndu -și fața/ între genunchi”, reușind să transmită
sentimentul simplu, chiar pueril, însă continuă cu adăugarea „varsă lacrimi grele”, pe când
în textul original este simplul „piange”, presând atmosfera cu jale. La fel găsim și în a doua
traducere, și anume „amare lacrimi plînge”. E posibil ca traducătorii să fi ales aceste
exprimări în raport cu adjectivele anterioare „negletta e sconsolata”, dorind a păstra
atmosfera de mâhnire profundă.
În poezia lui Leopardi, ța ra este personificată, devenind o „donna” care plânge
neconsolată. Am ajuns la finalul primei strofe, decupate pentru a ne servi ca material , din
poezia All’Italia , unde observăm, în prima traducere „cea născută să -ntreci neamuri
multe”, inspirând o competiție, cea de -a doua fiind mult mai aproape de sensul original
prin „născută în frunte -a fi, la rău ca și la bine”.
După această primă comparație traductologică, putem conclude că, pot exista
nenumărate variante ale transpunerii unei poezii, și totul se reduce la simțul traducătorului,
precum și la cunoștințele acestuia despre psihologia autorului tradus, contextul istoric, și
limba sursă. Aceste două modele sunt contrastante, fără să fie alese în mod special. Prima
este pragmatică, i ar a doua expresivă, ambele transmițând sen sul genuin, dar prin moduri
diferite.

28
4.2.2. IL PASSERO SOLITARIO

Această poezie a apărut prima oară într -o ediție napoletană, prima din seria
Idilelor , autorul însuși alegându -i acest loc, marcând postamentul tinereții, deși compoziția
a fost creată mai târziu. Tematica cîntului are accente ambientale recanateze, și e
constituită din amintirea melancolică a tinereții, reunită cu remușcarea d e a nu se fi bucurat
pe deplin, comparâ nd viața sa solitară cu aceea a pasării, de asemenea, singuratică. Strofele
sunt scrise în manieră liberă, cu rime intercalate la mijloc. Pentru analiza comparativă, am
selectat, la fel ca pentru prima, doar prima strofă a poeziei, cu același scop de a urm ări mai
ușor variantele pe parcursul disecării acestora.

Il passero solitario

D'in su la vetta della torre antica,
Passero solitario, alla campagna
Cantando vai finchè non more il giorno;
Ed erra l'armonia per questa valle.
Primavera dintorno
Brilla nell'aria, e per li campi esulta,
Sì ch'a mirarla intenerisce il core.
Odi greggi belar, muggire armenti;
Gli altri augelli contenti, a gara insieme
Per lo libero ciel fan mille giri,
Pur festeggiando il lor tempo migliore:
Tu pensoso in disparte il tutto miri;
Non compagni, non voli,
Non t i cal d'allegria, schivi gli spassi;
Canti, e così trapassi
Dell'anno e di tua vita il più bel fiore.

29

Pasărea singurătății

Din înălțimea turnului străvechi,
tu, pasăre stingheră, în cîmpie
cobori cîntînd pînă ce ziua moare;
și armonii plutesc în vale -aceasta.
În jurul tău, lumina primăverii
sclipește -n aer, zburdă pe ogoare,
încît, privind -o, inima -i învinsă
de-o dulce -nduioșare.
Auzi lung muget de cirezi
și behăit de turme ; vezi
cum celelalte păsărele,
voioase întrecîndu -se-ntre ele,
închipuie pe cerul liber mii
de rotocoale, viu sărbătorind
cel mai prielnic anotimp al lor ;
tu, singură, deoparte, gînditoare,
aceste toate le privești ;
fără tovarăși, fără vesel zbor,
petrecerile le -ocolești
și nu te -mbie nici o bucurie ;
doar cînți, și -astfel, cîntînd, îți moare
a anului și -a vieții tale
cea mai frumoasă, mai gingașă floare

– Lascăr Sebastian

Sturzul singuratic

De sus, din vîrfu -mbătrînitei turle
sturz singuratic, tu -i reverși cîmpiei
cîntarea ta pînă ce ziua moare ;
și rătăcesc dulci armonii pe vale.
În preajmă primăvara
rîde-n văzduh, sclipește -n șes – și-n suflet
strecoară -o negrăită duioșie.
Auzi tînjind cirezi și mieii -n turme,
și vezi, de bucuria primăverii,
a primăverii lor, pînă departe
vezi mii de păsări prin văzduh cum
zboară:
tu le privești și stai gînd it de-o parte;
nimic, nici bucuria,
nici zborul nu te -mbie. Cînți și trece,
ca floarea se petrece,
și vremea ta, și blînda primăvară.

– Eta Boeriu

30
Cum am văzut în exemplul anterior, nu toți traducătorii respectă forma originală,
astfel că, putem constata la prima vedere că prima variantă, respectiv cea a lui Lascăr
Sebastian, are douăzeci și trei de versuri , spre deosebire de cea originală de șaisprezece
versuri, care se păstrează în a doua variantă, a Etei Boeriu. Pe lângă această diferență
evidentă, următoarea constă în traducerea titlului. Prima este Pasărea singurătății , iar a
doua Sturzul singuratic . Specia la care se referă Leopardi poartă denumirea științifică de
monticola solitarius , o pasăre cu nuanțe albăstrui, care refuză apartenența la un grup.40
Apoi, primele trei versuri sunt traduse asemănător, micile diferențe constând în modul de
exprimare, însă ambele ilustrând imaginea păsării în vârful vechiului turn.41
În continuare, găsim iar o diferență în transpunerea versului „Ed erra l’a rmonia per
questa valle”; L. Sebastian traduce „armonii plutesc”, iar E. Boeriu „rătăcesc dulci
armonii”, amândouă variante reprezentând corespunzător difuzarea cîntului pasării.
Următoarea propoziție, care se întinde pe trei versuri în varianta originală, o regăsim
recreată în prima traducere în patru versuri. Însă aceasta transmite dimensiunea imaginii
artistice, păstrând sensul original prin „lumina primăverii sclipește -n aer, zburdă pe
ogoare”. Cea de -a doua variantă de traducere păstrează, de asemenea, sensul, însă oferă o
transpunere mai bogată stilistic, prin care inversează acțiunile și locurile, astfel încât
„primăvara rîde -n văzduh”, nu lucește, sclipirea fiindu -i atribuită „șesului”. „Intenerisce il
core” vine tradus în ambele variante expresiv, e manând căldură, o senzație irefuzabilă care
îți copleșește sufletul.
Următoarea imagine „odi greggi belar, muggire armenti”, este tradusă diferit atât
prin cuvinte, cât și prin imaginea realizată. Prima este mai caldă: „Auzi tînjind cirezi și
mieii -n turme”, iar a doua este realistă, „Auzi lung muget de cirezi și behăit de turme”,
mugetul si behăitul creând o imagine mai puternic pastorală decât prima, deși prima
excelează prin forma poetică. Termenul „augelli” provine din latină, fiind forma
diminutivă a „păsării”. Este un arhaism aulic, folosit de Giacomo Leopard i pentru a ilustra
prețiozitatea cadrului idilic al primăverii recanateze. Prima traducere atinge sentimentul
autentic, păstrând și diminutivul „păsărele”, cât și atributul de libertate al cerului. A doua
traducere reduce imaginea la „mii de păsări prin vă zduh cum zboară”, desenând o imagine
clasică, însă se încadrează în dimensiunea originală a metricii, în timp ce a doua se lărgește

40 Luca Ghirimo ldi, Il passero solitario di Leopardi : parafrasi e note , disponibil:
https://library.weschool.com/lezione/giacomo -leopardi -passero -solitario -parafrasi -idilli -8407.html

41 Eta Boeriu menționează, într -o notă de subsol, că este vorba de clopotnița bisericii San Agostino, cea mai
veche biserică din Recanati, situată la marginea orașului. ( Canti – Cînturi , ed. bilingvă, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1981 )

31
de la patru versuri la șapte. Următorul vers „Tu pensoso in disparte il tutto miri” se întinde
în prima traduce pe două vers uri, unde se regăsește adăugat și „singură”, voind să
evidențieze separarea păsării față de mediul activ în care se afla, iar în a doua versiune vine
tradus corespunzător, exprimând exact ideea din poezia originală, astfel devenind „ Tu le
privești și stai gîndit deoparte”. Tot în a doua traducere regăsim expresia „nici bucuria, nici
zborul nu te -mbie”, o transpunere simplă și poetică, pe când în prima aceeași idee vine
tălmăcită prea lung : „fără tovarăși, fără vesel zbor, petrecerile le -ocolești, și nu te -mbie
nici o bucurie”, cuvintele folosite minimalizând valoarea poetică. În final, observăm, ca
anterior, o traducere mai poetică în cea de -a doua versiune, unde versurile „Canti, e cosi
trapassi/ Dell’anno e di tua vita il piu bel fiore” , apar transpuse mai artistic decât în prima,
care înlocuiește „trapassi” cu „îți moare”, construind o imagine mai dură a trecerii
timpului.
Cum era de așteptat, am putut asista, din nou, la două viziuni diferite care au
filtrat conținutul poeziei originale, redând aceleași imagini, prin palete diferite de limbaj.

4.2.3. L’INFINITO

L’infinito este una dintre cele mai importante opere ale poetului recanatez,
compusă din cincisprezece endecasilabi fără rimă, a cărei ultim vers „E il naufragar m’è
dolce in questo mare” a devenit celebru. Această compoziție este reprezentativă atât pentru
poet, cât și pentru literatura italiană, exprimând un echilibru perfect între senzații, emoții și
reflecții. Idila evocă dorinț a tânărului poet de a evada în imensitatea infinitului. Infinitul
spațial și infinitul temporal se împletesc împreună, plecând de la un motiv fizic: colina în
primul rând, și vântul în al doilea. Poezia este fructul unor numeroase reprelucrări ale
poetului , demonstrând ca este o cercetare intelectuală precisă, nu doar o izbucnire lirică, și
are o tendință ritmică care predispune o dilatare a versului, prin utilizarea ingambamentului
în toată poezia.

L’Infinito

Sempre caro mi fu quest’ermo colle,
E questa siepe, che da tanta parte
Dell’ultimo orizzonte il guardo esclude.

32
Ma sedendo e mirando, interminati
Spazi di là da quella, e sovrumani
Silenzi, e profondissima quiete
Io nel pensier mi fingo; ove per poco
Il cor non si spaura. E come il vento
Odo stormir tra queste piant e, io quello
Infinito silenzio a questa voce
Vo comparando: e mi sovvien l’eterno,
E le morte stagioni, e la presente
E viva, e il suon di lei. Così tra questa
Immensità s’annega il pensier mio:
E il naufragar m’è dolce in questo mare.

Infinitul
Întotdeauna mi -a fost drag colnicul
acesta singuratic și perdeaua
de tufe nalte ce răpesc privirii
o bună parte -a zării depărtate.
Dar stînd aici și preajma contemplînd -o,
creează mintea -mi, dincolo de -această
îngrăditură, nesf îrșite spații,
și supraomenești tăceri, și -o pace
atît de -adîncă și atît de vastă,
că-aproape inima se -nfricoșează.
Și ascultînd cum prin aceste tufe
foșnește vîntul, eu pun față -n față
tăcerea nesfîrșită cu -acest freamăt;
și, iată, mi -amintesc de veșnicie,
de toate anotimpurile moarte.
de ce l prezent și viu, și a lui larmă.
Și astfel, în nemărginirea -aceasta
gîndirea mea se -neacă : scufundarea
mi-i dulce -n astă nesfîrșită mare.
Infinitul
Dintotdeauna mi -a fost dragă -această
colină -nsingurată și desișul
ce pînă -n zări ascunde orizontul.
Cum stau și -n larg privesc, nemărginite
spații peste hotarul lui, și -imense
tăceri, și -o pace infinit adîncă
în gînd cu gîndul înfirip; și spaima
mi se strecoară -n suflet. Iar cînd vîntul
foșnește -n crîng, acelei nesfîrșite
de dincolo tăceri eu îl aseamăn:
și mi -amintesc atunci de veșnicie,
de moarte ere și de cea prezentă
în zvîcnet vie. Gîndu -mi se cufundă
în largul fără margini; și mi -e dulce
în marea -aceasta calmă naufragiul.

33
Analizând cele două variante de traducere, observăm că ambele au păstrat
endecasilabii, și primul cuvânt „sempre”, respectiv „întotdeauna” și „dintotdeauna”, cuvânt
care deschide această poezie, plasând acțiunea direct într -un timp nedefinit și nedetermina t.
Diferența constă, la prima vedere, în dimensiunea versiunilor. Așa cum am putut observa
și anterior în analiza celorlalte poezii, prima variantă este mai lungă decât cea originală, iar
a doua variantă de traducere păstrează, cu străduință, forma. Spre deosebire de a doua
versiune, prima prelungește întâia idee, transpunând simpla „siepe”, în „perdeaua de tufe
nalte”, și eșuează în dorința de exprima poetic imaginea gardului viu. Continu ă, în
următoarele versuri, transpuse mult mai amplu decât originalul, astfel încât „sovrumani
silenzi, e profondissima quiete” devin „supraomeneșt i tăceri, și -o pace atât de -adîncă și atît
de vastă” .
Joncțiunea creeației se realizează pri n frumoasa expresie leopardiană „io nel
pensier mi fingo”, unde imaginația este împinsă atât de departe, că inima aproape se sperie:
„ove per poco il cor non si spaura”. Această manifestație lirică a percepției simțurilor vine
tradusă parțial în ambele tra duceri. Prima versiune nu exprimă puternic pătrunderea pe
tărâmul imaginarului prin „creează mintea -mi”, dar păstrează senzația de spaimă care
aproape că a cuprins inima, iar a doua versiune excelează cu expresia „ în gînd cu gîndul
înfirip”, dar pierde pr in „spaima mi se strecoară în suflet”, fiind un înteles prea strâmt și
clasic pentru a reda profunzimea dimensiunii poetice leopardiene.
În continuare, apariția vântului în decor vine greu de redat. Poetul compară
liniștea cu sunetul fo șnetului vântului printre gardul viu, deci consideră că liniștea
profundă are sunetul propriu, asemănător cu sunetul vântului care freamătă. Imaginea vine
redată, iar, mai amplă în prima versiune, unde traducătorul „pune față -n față tăcerea
nesfîrșită” cu acest foșnit de vânt, denaturând imaginea originală, putând chiar a duce cu
gândul că se suprapun ambele sunete. A doua versiune transpune simplu și vădit
comparația din textul original. Starea de meditație care este emanată subtil din
conștientizarea infi nității timpului, atât trecut, cât și prezent – „e mi sovvien l’eterno,/ E le
morte stagioni, e la presente/ E viva”, în prima versiune este tradusă mai energic, cu
adăugarea „și, iată”, o construcție expansivă care solicită atenția, pe când ea ar trebui l ăsată
în contemplare. A doua versiune este încadrarea perfectă a sentimentului, oferind chiar o
mai mare expresivitate, prin „era cea prezentă în zvîcnet vie”.
Sfârșitul poeziei, cel care, de altfel, a consacrat -o, este tradus în ambele
versiuni poetic și expresiv, numai că, este de apreciat a doua variantă de traducere pentru

34
că păstrează cuvântul „naufragiu” în tot contextul, pe când prima variantă îl preschimb ă în
„scufundare”, diminuând starea de abandonare în imensitatea nedeterminată.
Conchidem cu susținerea celei de -a doua variante, care a reuși t să conserve
sentimentul calm specific reflecției interiorizate, și percepția simțurilor, ajungând la
conceperea infinită a dimensiunii spațio -temporale.

4.2.4. ALLA LUNA

Poezia Alla luna face parte tot din seria Idilelor , fiind în legătură directă cu
L’infinito , măsurând șaisprezece versuri endecasilabice fără rimă, divizată în două părți :
prima, elegiacă, în care este descrisă o noapte cu lună, și a doua, filozofică, în care afirmă
amintirea consolatoare. Scrisă în acee ași perioadă cu L’infinito , reprezintă, împreună cu
aceasta, excepția creației poetice leopardiene, datorită dimensiunii scurte, și a bogăției de
semnificanți concentrate în această scurtime. Le corelează chiar și prezența „colinei”, care
deschide poezia L’infinito . Prezența tăcută selenară îl face pe poet să se deschidă, și astfel,
luna devine confidenta sa, personificând -o prin „graziosa”, sau „ mia diletta”.

Alla luna
O graziosa luna, io mi rammento
Che, or volge l’anno, sovra questo colle
Io venia pien d’angoscia a rimirarti :
E tu pendevi allor su quella selva
Siccome or fai, che tutta la rischiari.
Ma nebuloso e tremulo dal pianto
Che mi sorgea sul ciglio, alle mie luci
Il tuo volto apparia, ch è travagliosa
Era mia vita: ed è, nè cangia stile,
O mia diletta luna. E pur mi giova
La ricordanza, e il noverar l’etate
Del mio dolore. Oh come grato occorre
Nel tempo giovanil, quando ancor lungo
La speme e breve ha la memoria il corso,
Il rimembrar delle passate cose,
Ancor che triste, e che l’affanno duri!

35

Către lună

O, grațioasă lună, mi -amintesc
-de-atunci e -un an – cum pe colina –
aceasta
veneam cu inima neliniștită
să te privesc din nou : tu aninată
erai atunci, cum ești și azi, deasupra
pădurii -adînci, ce -o luminezi din plin.
Dar împăinjiniților mei ochi,
prin lacrime iscate între gene,
tremurător, confuz îmi apărea
obrazul tău, căci îmi era vieața
un chin : și -i azi la fel, și nu se schimbă,
o, luna mea iubită. Totuși, iată,
mă bucură -amintirea și îmi place
să număr anii chinurilor mele.
Ah, cît de dulce e, în tinerețe,
cînd drumu -i încă lung pentru speranță
și scurt pentru -amintire, să rechemi
mereu în suflet și în gînd trecutul,
măcar că -i trist, iar jalea dăinuiește ! Către lună

Gingașă lună, îmi aduc aminte
cum stam și te priveam cu -n an în urmă,
plin de neliniști de pe -această culme,
și tu mi te lăsai peste pădure
cum mi te lași și -acum, toată -nălbind -o.
Ci-nvăluit și pîlpîind prin pînza
de lacrimi ce -mi zvîcneau sub gene,
chipul
ți-l contemplam, căci mi -era-amară viața:
și-amară mi -e și azi; nu -și schimbă rostul,
o, luna mea. Și totuși amintirii
mi-e drag să -i deapăn firul și durerii
să-i număr anii. Ah, în tinerețe,
cînd lungi speranței i se -aștern în față
cărările și scurte amintirii,
ce dulce e să -ți amintești trecutul,
chiar dacă -i trist și încă te mai doare!

În analiza desfășurată asupra celor variante de traducere, observăm că în prima
este alternat endecasilabul cu versul de zece silabe, iar în a doua se păstrează metrica
poeziei originale. De asemenea, prima variantă măsoară cu trei versuri m ai mult.
Variantele sunt cu mult diferite în exprimare, astfel regăsim: „de -atunci e -un an” – „cu-n
an în urmă”, „veneam cu inima neliniștită” – „stam plin de neliniști”, „pe colina aceasta” –
„de pe -această culme”, doar în primele versuri.
În prima variantă regăsim același stil pragmatic, cu încercări de dramatizare a
situației descrise. Astfel, pădurea devine „adîncă”, și ochii „împăinjiniți”. Imaginea lunii
agățate peste pădure, din al patrulea vers, vine redată asemănător în prima varian tă, unde
este tradusă prin „tu aninată erai… deasupra pădurii -adînci”, în timp ce a doua variantă

36
exprimă diferit, însă mai poetic: „tu mi te lăsai peste pădure”. Altă diferență o găsim în
descrierea lunii – „nebuloso e tremulo”, descrisă astfel pentru că era privită prin ochii
înlăcrimați ai poetului. Prima variantă o pictează „tremurător, confuz”, iar a doua „învăluit
și pîlpîind”, scoțând în evidență diferențele de viziuni pe care le au, și pe care le pot oferi
traducătorii.
Adjectivul atribuit lunii în al zecelea vers, și anume „diletta”, care o personifică,
arătând apropierea pe care o simțea Leopardi față de aceasta, este tradus în prima versiune
cu „iubită”, iar în a doua deloc, E.Boeriu lăsând doar „luna mea”, care, deși este simp lu,
păstrează apropierea dintre poet și lună, câștigând mai multă intimitate tocmai prin această
pierdere. Aceeași expresivitate cu care ne -am obișnuit în a doua vari antă o regăsim și în
transpunerea amintirii bucurătoare, care, deși nu exprimă că amintire a îl bucură pe poet,
transmite o stare de melancolie: „amintirii mi -e drag să -i deapăn firul”.
Încheierea este tradusă exemplar în ambele variante, sunt redate diferit, însă cu
aceeași notă nostalgică frumusețile naive ale tinereții, când „drumu -i încă lung pentru
speranță/ și scurt pentru amintire”, „chiar dacă -i trist și încă te mai doare” amintirea
timpului trecut.

4.3. REZULTATELE ANALIZEI

Remarcăm, prin prisma acestor comparații analitice, că traducerea unui text
poetic presupune jonglarea cu imagini senzitive, descompunerea și reconstruirea unui fruct
al unei trăiri interioare și intelectuale, în scopul de a -l gusta și alții, din altă cultură,
păstrând același gust și aromă autentice. Un procedeu dificil, pe care nu mulți se încumetă
să-l întreprindă. În traducerile selectate, am putut observa strădania a doi oameni literați, ei
înșiși scriitori, de a reda în felurite fo rme spiritul leopardian. Aceștia au căutat termeni
corespondenți în limba și simțirea română, au modificat, au lărgit, sau au redus metrica, au
adăugat epitete, imagini, totul pentru a transpune, după viziunea lor, o operă în altă limbă
și din altă cultură . Traducerile lor încă dăinuie și continuă să dezvăluie lumea unuia dintre
cei mai mari poeți italieni celor care o caută. Diferențele de traducere pe care le -am întâlnit
nu fac decât să demonstreze că o poezie poate fi tradusă în nenumărate variante, de m ulte
gândiri, sau, de ce nu, de aceeași. Traducerea poetică cere o sensibilitate anume, o forță
empatică care te împinge în adâncul necunoscut al une i minți sclipitoare și dăruite.

37
V. ASIMILĂRI ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

Odată cunoscută de către români, opera marelui liric italian începe să fie
integrată de unii scriitori și traducători, influențându -le creația și viziunea. Aceasta reiese,
fie din înrâuririle identificate între opere, fie numai din citarea numelui său, în cuprinsul
operei a altor scriitori. În această direcție, printre primele exemplificări, îl numim pe I.C.
Drăgescu, care citează la începutul și sfârșitul broșurii sale, Femeia virtute , câteva versuri
din poezia Sopra un ba sso rilievo antico . Eugen Lovines cu îl citează, de asemenea, în
romanul său Firu-n patru .
Pe lângă simpla citare, întâlnim cazul unor autori care, pornind vizibil de la
modelul leopardian, și preluând intențiile artistice corespunzătoare, ajung să valorifice în
câteva cre ații proprii concepțiile împrumutate. Astfel, cea mai importantă influență
exercitată în literatura română este, cu siguranță, asupra liricii lui Duiliu Zamfirescu, pe
care deja l -am întâlnit în acestă lucrare ca fiind propagatorul principal al operei lui
Leopardi în România. Deși determinarea influențelor literare în opera unui poet este
relativă, putând fi vorba de o simplă coincidență, legătura stânsă dintre cei doi a fost
evidentă, și chiar afirmată de D.Zamfirescu. Asemănările dintre unele versuri ale sale și
acelea ale lui Leopardi, confirmă împrumutul conceptual. Deși scriitor de natură clasică, D.
Zamfirescu s -a simțit atras de opera romantică leopardiană, pe care, deși o știa încă din
țară, a înțeles -o mai profund în Italia. Lectura cunoscutei poezi i, La Ginestra o Il fiore del
deserto, a marcat începutul apropierii sale de poetul italian, despre care declară: „Eu, care
din Dialoghi nu eram entuziasmat deloc pentru Leopardi, m -a biruit. Descrierea ia niște
ținte de lavă, comparația când aseamănă pe o ameni față de puterile naturii, de vulcan, ca un
popor de furnici pe care dacă ar cădea un măr prea copt din copac și l -ar strivi, e frapantă și
face să iasă neputința omenească cu cruzimea unui geniu stors de suferința fizică.”42
Influența lui Leopardi asupra lui Duiliu Zamfirescu vine observată de mai mulți
cercetători români, ca Ion Pillat, Mariana Rarincescu -Zamfirescu, Alexandrina Mititelu, și
George Uscătescu -Șoimu. Confruntând poeziile celor doi poeți, se des coperă influențele
exercitate, prin apropieri tematice, împrumuturi de imagini și elemente, asemănări în
atmosferă, sau chiar în concepția poeziei. Ecoul liricii leopardiene se revarsă asupra operei
lui D.Zamfirescu, unde întâlnim aceleași concepte: fe ricirea ca o stare de așteptare,

42 Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori , ed.Fundația pentru literatură și artă, București, 1937, p.45

38
separarea de tumultul vieții, tema ruinelor, motivul lunii, femeia ideală veșnic așteptată,
frumusețea, și, în același timp, cruzimea naturii.
Într-o măsură mai mică, se găsesc influențe leopardiene și în poezia lui Panait
Cerna, unde, pe fondul larg al unei corespondențe sufletești, se reliefează câteva
transpuneri tematice de formă. Despre o vagă înrudire între cei doi, pentru prima oară a
vorbit tot Duiliu Zamfirescu, susținând că îi leagă, fără să f ie vreo asemănare puternică,
stilul simplu. În critica română, N.N.Crețu constată o rezonanță și o apropiere între poeziile
celor doi. Alături de aceasta, în critica italiană, Marcello Camilucci și Teresa Masciullo
subliniază, o posibilă apropiere între ce i doi.
Personalitatea și suferințele lui Leopardi devin motive de inspirație pentru
Antom Naum, Mihai Codreanu, și Virgil Tempeanu, cristalizându -le în versurile lor, pe
care, de altfel, i le dedică însuși poetului recanatez.
Prezența spiritului leopardian în literatura română, fie că este vorba de
menționare, citare, împrumuturi artistice, sau pură inspirație, este deosebit de
semnificativă, demonstrând o pătrundere masivă a operei sale atât în rândul literațilo r, cât
și, prin opera acestora, în conștiința română.

39
CONCLUZII

Această lucrare a avut ca scop determinarea calității traducerilor în limba română
a poeziilor lui Giacomo Leopardi, și a felului în care mesajul acestora este transmis,
îmbracând o nouă formă.
Am descoperit că, țesătura stilistică poate fi redată în concordanță cu int ențiile și
stilul traducătorilor. Astfel, aceștia au devenit co -autorii textului, oferind poeziei o
dimensiune complet nouă, păstrând, de cele mai multe ori, esența conținutului.
Transpunerea lor, a reușit să urmărească intențiile lui Leopardi, adaptându -se la cultura
acestuia, dar și a celei românești. În unele situații au câștigat prin redarea clarității în
exprimare, alteori au pierdut prin restrângerea, sau extinderea sensului orginal. Luând în
considerare structura solidă a poeziilor, în general, și imposibilitatea de a le transpune
identic, traducerile analizate me rită a fi apreciate pentru efectul expresiv vădit, care se face
pe deplin simțit, și pentru contribuția adusă literaturii și culturii românești.
Plecând de la acest caz particular, ajungem la concluzia că o bună interpretare se
poate face pr in depășirea micro -textului, și focusarea pe macro -text, care facilitează
redarea corespunzătoare a chintes enței unei opere. În realizarea unei transpuneri poetice,
traducătorul nu numai că descifrează codul semantic, dar desprinde și imagistica, figurile
de stil, și prozodia, redând sonoritatea de ansamblu a poeziei originale.
Prin constatarea acestora, devenim conștienți de importanța traducerii în difuzarea
textelor originale ale unui autor. O traducere infidelă, oferă o altă imagine a mesajului, și
de ce nu, a personalității autorului, influențând modul și gradul de receptar e în interiorul
unei culturi.
Prin traducerea literară nu se transmit doar informații, ci și senzații, care au rolul
de a declanșa procese de gândire, incursiuni interioare, și cugetări. De aceea, traducătorul
devine responsabil de ceea ce t rezește în cititori, iar traducerea devine o căutare a
corespondentului capabil să transmită mesajul dintr -o limbă în alta. Fidelitatea, devine
astfel, Sfântul Graal al traducerii.

40
BIBLIOGRAFIE

1. Bantas, A., Croitoru, E., Dida ctica traducerii , Teora, București, 1998
2. Bell, Roger T., Teoria și practica traducerii , Polirom, Iași, 2000
3. Bellucci, Novella, Giacomo Leopardi e i contemporanei: testimonianze dall’Italia
e dall’Europa in vita e in morte del poeta , Ponte alle Grazie, Firenze, 1996
4. Blaga, Lucian, Trilogia culturii , Humanitas, București, 2011
5. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent ,
Mihai Eminescu , Cartea Românească,București, 1998
6. Cărcăleanu, Eleonora, Leopardi în România , Minerva, București, 1983
7. Cheie -Pantea, Iosif, Eminescu și Leopardi , Minerva, București, 1980
8. Cimpoi, Mihai, Leopardi , Ideea Europeană, București, 2006
9. Classe, Olive, Encyclopedia of literary translation into English ,vol.I, Routledge,
Londra, 2000
10. Condrea, Irina, Traducerea din perspectivă semiotică , Cartdidact, Chișinău, 2006
11. Croce, Benedetto, Poezia , Univers, București, 1972
12. De Sanctis, Francesco, Istoria literaturii italiene , Editura pentru Literatură Universală,
București, 1965
13. De Sanctis, Francesco, Storia della letteratura italiana nel secolo XIX , vol.IV, Feltrinelli,
Milano, 1958
14. De Sanctis, Francesco, Studio su Giacomo Leopardi , Alberto Morano, Napoli, 1925
15. Eco, Umberto, Limitele interpretării , Polirom, București, 201 6
16. Gargano, Antonio Con accordato canto – studi sulla poesia tra Italia e Spagna nei
secoli XV-XVII , Liguori, Napoli, 2005
17. Ionescu, Daniela, Translation.Theory and Practice , Oscar Print, București, 2003
18. Lăzărescu, George, Italia: cultura e civiltà , Pro Universitaria, București, 2007
19. Leopardi, Giacomo, Cînturi – Canti , ediție bilingvă, traducere de Eta Boeriu, Dacia,
Cluj-Napoca, 1981
20. Leopardi, Giacomo, Opere , Editura Fundației Culturale Române, București, 1999
21. Leopardi, Giacomo, Scrisori, însemnări, cugetări , traducere de Smaranda Bratu Stati,
Univers, București, 1974
22. Maiorescu, Titu, Critice , vol.II, Editura pentru literatură, București, 1967
23. Mititelu, Alexandrina, Traduceri românești din Leopardi , revista Studii italiene, 1936

41
24. Negri, Antonio, Flower of the Desert: Giacomo Leopardi's Poetic Ontology ,
Suny Press, New York, 2015
25. Ricciardi, Mario, Giacomo Leopardi: la logica dei “Canti” , Franco Angeli, Milano, 1986
26. Sebastian, Lascăr, Leopardi, versuri , Editura Tineretului, București, 1963
27. Steiner, George, După Babel : Aspecte ale limbii și traducerii , Univers, București, 1983
28. Tilghier, Adriano, La filosofia di Leopardi , Massimiliano Boni, Bologna, 1985
29. Vianu, Tudor, Poezia lui Mihai Eminescu , Cartea Românească, București, 1930
30. Zamfirescu, Duiliu, Lydda, Alcalay, București, 1909

SITOGRAFIE

1. Davies, Lizzy, Translation of Giacomo Leopardi’s Zibaldone published , The Guardian,
accesat 16.05.2018, disponibil: https://www.theguardian.com/world/2013/aug/01/giacomo –
leopardi -zibaldone -translation -published
2. Ghirimoldi, Luca, Il passero solitario di Leopard i : parafrasi e note , accesat 05.06.2018,
disponibil: https://library.weschool.com/lezione/giacomo -leopardi -passero -solitario –
parafrasi -idilli -8407.html
3. Harrison, Robert Pogue, Review: Giacomo Leopardi’s Zibaldone, Financial Times,
accesat 16.05.2018, disponibil: https://www.ft.com/content/ae962862 -03fc-11e3 -8aab –
00144feab7de

42