LUCRARE ȘTIINȚIFICO -METODICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator științific: Conf. Bădicu Georgian Profesor: Debreczi Zsolt BRAȘOV 2020… [632314]
1
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN
BRAȘOV
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ
ȘI SPORTURI MONTANE
LUCRARE ȘTIINȚIFICO -METODICĂ PENTRU
OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I
Coordonator științific:
Conf. Bădicu Georgian
Profesor:
Debreczi Zsolt
BRAȘOV
2020
2
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN
BRAȘOV
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ
ȘI SPORTURI MONTANE
TITLUL LUCRĂRII
Particularități ale dezvoltării calităților motrice de bază
la elevii din echipa re prezentativă școlară de fotbal
Coordonator șt iințific:
Conf . Bădicu Georgian
Profesor:
Debreczi Zsolt
BRAȘOV
2020
3
CUPRINS
Introducere ……………………………………………………………………………4
Importanța teoretică a lucrării ………………………………………………………..4
Ipoteza cercetarii ……………………………………………………………………..4
Scopul și motivarea alegerii temei… …………………………………………… .……4
Gradul de actualitate al lucrării ………………………………………………………. 5
CAPITOLUL I ………………………………………………………………………. 6
FUNDAMENTAREA TEORETICO -ȘTINȚIFICĂ A LUCRĂRII …………………6
1. Educația fizică, antrenamentul sportiv, caracteris tici……………………….. ..6
2. Calitățile mortice: definiții, forme de manifestare, factori de condiționare,
la diferite vârste ………………………………………………………………8
2.1. Viteza ……………………………………………………………………10
2.2. Îndemânare ………………………………………………………………16
2.3. Rezistență ………………………………………………………… …….. .22
2.4. Forță …………………………………………………………………….. 27
Obiectivizarea procesului de dezvoltare a calității motrice pretinde profesorului ……36
Modelul jocului și modelul jucătorului la vârsta de 10 -15 ani ……………………… .37
Motivația în jocul de fotbal ………………………………………… ………………. .39
CAPITOLUL II ……………………………………………………………………… 40
II.1. Data, locul și subiecții cercetării, materiale și instalații utilizate ………………..40
II.2. Metodele cercetării ……………………………………………… ………… ……40
II.3. Organiza rea și desfășurarea cercetării ..………………………………………….43
II.3.1. Mijloace folosite pentru dezvoltarea calit ăților motrice……………………….44
CAPITOLU L III …………………………………………………………………….. .56
III.1. Rezultatele cercetării , reprezentarea grafică și interpretare… ………… ………….56
CONCLUZII – RECOMANDĂRI ………………………………………………… …70
ANEXE ……………………………………………………………………………… .73
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ. ……………………………………………… …….. .86
4
INTRODUCERE
Prezenta lucrare își propune să evidențieze importanța calităților motrice și a
aspectelor legate de dezvoltarea ei în procesul de pregătire a jucătorilor de fotbal.
Una din caracteristicile jocului modern este manifestarea c alităților motrice de bază,
preocuparea prioritară a jucătorilor fiind efectuarea acți unilor de joc mai repede și mai
prompt decât adversarul.
De aceea trebuie să i se acorde o deosebită atenție calităților motrice de bază.
Gradul de actualitate al lucrări i este dat de faptul că se înscrie pe linia preocupărilor
permanente de perfecționare a procesului de antre nament destinat calităților motrice de
bază, care este de mare importanță în pregătirea jucătorilor pentru marea performanță.
IMPORTANȚA TEORETICĂ A LUCRĂRII
Constă în faptul că realizează o analiză corespunzătoare a calităților motrice de
bază, evidențiază aspectele principale ale calităților motrice de bază specific e jocului de
fotbal și principalele metode de dezvoltare a calităților motrice de baz ă viteză, î ndemânare,
rezistență și forță.
VALOAREA PRACTICĂ
Constă în faptul că evidențiază utilizarea unui model de dezvoltare a calităților
motrice de bază la elevii din echipa reprezentativă școlară de fotbal.
IPOTEZA CERCETĂRII
Dezvoltarea calit ăților motrice de bază specifice jocului de fotbal pot fi
îmbunătățit e prin utilizarea unor metode de antrenament adecvat e la cerințele jocului de
fotbal modern.
SCOPUL CERCETĂRII
Constă în evidențierea aspectelor principale legate de calitățile motrice de bază
viteză, îndemânare, rezistență, forță și în elaborarea unui model de program pentru
perfecționarea procesului de dezvoltare a calităților motrice de bază.
Pentru realizarea acestui scop s -au fixat următoarele OBIECTIVE:
Studierea concep țiilor teoreti ce din literatura de specialitate
Stabilirea formelor de manifestare a calităților motrice în antrenamentul și jocul de
fotbal.
init
Elaborarea unui model de program pentru dezvoltarea calităților motrice de bază la
elevi din echipa reprezentativă școlar ă de fotbal.
Aplicarea testărilor inițiale și finale.
Concluzi recomandari
5
GRADUL DE ACTUALITATE A LUCRĂRII
Propune să aducă în fața specialiștilor un material metodic, cu conținut științific,
sistematizat care să stea la baza procesului de antrenament , mai ales în perioada
precompetițională și competițională. Acest fotbal, datorită condițiilor de continuă
profesionalizare, datorită vastei sale socializări, implică în desfășurarea pregătirii și a
jocurilor tot mai multe componente și procese psihice car e devin elemente principale de
motivație și de declanșare a potențialului fizic.
Exercițiile propuse sunt destul de ușor de realizat, nu necesită cheltuieli de efort în
plus. Cerința modelării dezvoltării calităților motrice pe lângă corelarea cu pregătir ea
tehnică și tactică se realizează și în ceea ce privește conținutul, structura și dinamica
efortului specific. Factorii care acționează asupra pregătirii fizice și asupra dezvoltării
calităților motrice, determinându -le volumul și intensitatea, se transf eră tot mai mult din
afară în jocul propriu -zis.
6
CAPITOLUL I
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ȘTINȚIFICĂ A LUCRĂRII
I.1. Educație fizică și sportivă
Conceptul “educație fizică și sportivă” este folosit în Franța din anul 1924, fii nd
formulat și teore tizat de Maurice Baquet, iar mai apoi, continuat și dezvoltat de
Merand R. Marsenach J. (20).
În România, preocupări pentru definirea acestui concept au avut -o mai mulți
specialiști de prestigiu, cei mai reprezentativi dintre aceștia fiind (Șiclovan I. și
Teodorescu L.). Ei au militat, în special în deceniile șase și șapte ale secolului XX pentru
"modernizarea” educației fizice – inclusiv a educației fizice școlare – prin introducerea în
conținutul ei, a unor elemente specifice diferitelor ramur i / probe sportive și a practicării
integrale a acestora, după o anumită perioadă de instruire.
Termenul “și sportivă” exprimă o realitate a educației fizice actuale (vezi
amploarea – universalitatea fenomenului sportiv contemporan), respectiv existența u nei
“educații sportive”. Aceasta, având o parte din obiective, comune cu cele ale educației
fizice “tradiționale”, pe care însă le diversifică (vezi “formarea unui sistem de deprinderi și
priceperi motrice specifice unor probe și ramuri sportive”), presupu ne o pregătire – mai
mult sau mai puțin specializată și adaptată – pentru și prin practicarea unor ramuri /probe
sportive. Nota definitorie a acestui gen de educație, o constituie “tehnica sportivă”
(deprinderile și priceperile motrice specifice). Pe baza însușirii acestora, se pot realiza o
mare varietate de activități motrice care implică angajarea plenară a subiecților.
Spre deosebire de educația fizică „tradițională” care pentru realizarea obiectivelor
propuse recurgea aproape exclusiv la exerciții fizice analitice și/sau globale, mai puțin
atractive pentru omul contemporan, educația sportivă completând -o pe cea fi zică și făcând –
o mai atractivă oferă pentru aceleași (și alte) finalități, un fond t eoretico – practic vast,
alcătuit din cunoștințe de sp ecialitate, deprinderi motrice specifice, priceperi motrice etc.,
Prezența unor “conținuturi de învățat” din diferite ramuri /probe sportive în
programele actuale de specialitate, pun în evidență importanța care se acordă acestui gen
de activități motrice în î ndeplinirea obiectivelor educației fizice și sportive școlare.
Pe baza argumentelor succint prezentate de noi în rândurile anterioare,
(Teodorescu L. 1986) consideră că: “în mod necesar educația sportivă trebuie nu numai să
coexiste și să colaboreze cu ed ucația fizică, ci să fie prezentată explicit în cuplul
terminologic: educație fizică și sportivă". (Balint L. 2003 pag. 27 )
7
I.2. Antrenamentul sportiv
Este un proces pedagogic desfășurat sistematic și continuu gradat, de adaptare a
organismului om enesc la eforturile fizice și psihice intense, pentru obținerea de rezultate
înalte într -una din formele de practicare competitivă a exercițiilor fizice.
Conceptul de antrenament este acceptat atât sub formă de cauză (un proces dinamic,
de esență pedagogic ă, structurat pe principiile didactice generale și specifice), cât și de
efect, de stare măsurată prin – modificările biologice și psihice evidente care intervin și
măresc considerabil capacitatea de efort a sportivului.
În procesul de pregătire sportivă, antrena mentul are drept scop dominant
optimizarea adaptabilității organismului uman. Adaptabilitatea este o proprietate esențială
care permite omului să depășească dificultățile întâlnite în raporturile sale cu mediul
natural și social (mai ales) și în sit uațiile de angajare intensă cum ar fi și cele; pe care le
oferă practica sportivă.
Diversitatea obiectivelor, conținutului, metodologiei și finalității procesului de
antrenament sportiv, au determinat apariția mai multor orientări, genuri și metode de
antrenament care fie că se completează reciproc și se succed, fie că alternează sau chiar se
exclud. (Balint L. 2003 pag. 28 )
I.2.1 Caracteristicile antrenamentului sportiv
Este un proces complex, multifactorial determinat, la care participă alături de
sportivi, antrenori, tehnicieni, organizatori și oameni de știință .
Se desfășoară într -un cadru instituționalizat, fiind organizat la nivelul cluburilor și
asociațiilor sportive – în unitățile de învățământ cu profil sportiv etc.;
Este o activita te organizată, planificată și condusă de legi, principii, reguli și
obiective specifice;
Se adresează ființei umane în totalitatea ei;
Urmărește maximalizarea performanțelor sportive;
Este o activitate de tip praxiologic, toate demersurile sale orientându -se spre
obținerea eficienței acțiunilor, în mod corespunzător diferitelor ramuri /probe sportive;
Este o activitate de tip pedagogic, având în componența sa atât o latură instructivă
cât și una educativă;
Este o activitate care se adresează indivizilor dotați din punc t de vedere motric și
psihic;
Are niveluri (stadii) diferite de instruire, raportate, fie la vârsta sportivilor, fie la
valoarea performanțelor realizate, iar conținuturile de instruire sunt cuprinse în programele
de pregătire pe ramuri de sport.
În lucrar ea “Teoria educației fizice și sportului” (2000), sunt prezentate unele
tendințe ale antrenamentului sportiv contemporan.
În sinteză, acestea sunt:
8
– perfecționarea strategiei de selecție (stabilirea vârstei optime de selecție pentru
fiecare ramură de sp ort, lărgirea bazei de selecție, completarea sistemului de evaluare
periodică a nivelului de pregătire sportivă – probe și teste de selecție etc.);
– menținerea, în cadrul procesului de . antrenament, a unor volume de efort
optime pentru obținerea și apoi stabilitatea formei sportive;
– creșterea ponderii intensității eforturilor de antrenament, în unele perioade ale
anului de pregătire sportivă, cel puțin la nivelul solicitărilor din timpul concursurilor;
– acordarea unei atenții mai mare pregătirii integr ale a sportivilor în raport cu
pregătirea specifică și specializată a acestora;
– utilizarea diferitelor metodologii de “instruire asistată de calculator” (IAC) atât la
nivelul dirijării, procesului de antrenament, cât și ca modalitate de evaluare obiectiv ă a
unor situații variate semnalate în pregătirea sportivă și oferirea unor soluți de ameliorare a
factorilor negativi identificați la acest nivel;
– conducerea procesului de antrenament de către o echipă de specialiști (antrenori –
principal, secund – director tehnic, medic, psiholog, igienici, recuperator funcțional etc.).
I.3. Calitățile motrice
Definiții, generalități:
Calitatea motrică este aptitudinea individului de a executa mișcări exprimate în
indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare, mo bilitate.
Calitățile motrice reprezintă însușirii ale organismului concretizate în capacitatea de
efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de forță, vite ză, îndemânare, rezistență
(Șiclovan I. 1979).
Aptitudinile motrice constituie un ansamblu d e predispoziții sau potențialități
motrice fundamentale ale omului, pe care se clădesc abilitățile motrice învățate.
(Manno R. 1996).
Calitatea motrică – însușire esențială a activității musculare exprimată prin
inter¬mediul actelor motrice, condiționată de structura și capacitățile fundamentale ale
diferitelor aparate și sisteme ale organismului uman și de procese și capacități psihice
(Ardeleanu T. 1990 citat de Tudor V. 1999).
Calitatea motrică – însușire psiho -fizică a individului, bazată pe mecanisme
fiziologice, biochimice și psihice care asigurăexecuția acțiunilor motrice cu indici specifici
de viteză, forță, rezistență, îndemânare.
Calitățile motrice, în diferite ponderi, sunt prezente în efectuarea oricărui act de
mișcare al omului. Nici o calitat e motrică nu se poate manifesta însă în mod izolat (“pur”).
în timpul efectuării actelor/acțiunilor motrice, în același timp, sunt prezente forme de
manifestare ale tuturor calităților motrice, fiecare dintre acestea participând îritr -o anumită
proporție l a realizarea sarcinii de mișcare. Nivelul indicilor de viteză, îndemânare,
rezistență, fortă sau suplețe, nu condiționează numai efectuarea deprinderilor motrice ci și
valorificarea maximă a acestora (eficiență în manifestarea priceperilor motrice).
În leg ătură cu acționarea asupra calităților motrice, literatura de specialitate
folosește doi termeni: dezvoltare și educare.
9
I.3.1. Dezvoltarea calităților motrice
Definește modificările morfologice și funcționale produse în organismul subiectului
supus la eforturi fizice repetate sistematic și continuu, după cerințe metodologice specifice
și în corelație cu obiectivele de instruire programate.
Dezvoltarea calităților motrice înglobează atât procesul creșterii dimensiunii
celulelor, țesuturilor, organelo r, aparatelor și sistemelor implicate în efort, cât și
diferențierea funcțiilor fiziologice specifice acestora. Dezvoltarea ca proce s complex ce
integrează creșterea și diferențierea morfo -funcțională (maturi -zarea) și implicit
ameliorarea calităților motr ice, este limitată în timp. Ea înregistrează un progres până la
25-30 de ani, după care urmează o etapă de stabilizare, iar după vârsta de 35 – 40 ani, apare
o scădere a parametrilor chiar, și în condițiile continuării procesului de pregătire motrică;
(Balint L. 2003 pag. 134 )
I.3.2. Educarea calităților motrice
Se referă la totalitatea acțiunilor pedagogice necesare canalizării dezvoltării
calităților motrice în direcția dorită. La vârste mici, se educă toate calitățile motrice, dar se
pune accent mai m ult pe formele de manifestare a vitezei și îndemânării . La vârste de peste
14-15 ani se va pune accent și pe educarea diferitelor forme de manifestare a calitățil or de
rezistență și forță ( Cârstea Gh. 1999; 2000).
Șiclovan I.(1979), Cârstea Gh. (1993; 1999 ; 2000) consideră calitățile motrice de două
feluri:
– de bază: viteză, îndemânare, rezistență, forță – la care unii autori mai adaugă
mobilitatea / suplețea (alții exclud îndemânarea);
– specifice (numite și combinate) care sunt implicate în practicarea u nor ramuri și
probe sportive, dar și în alte activități motrice solicitate în anumite situații de viață.
Pentru fiecare calitate motrică de bază există un element caracteristic, astfel:
– pentru viteză – repeziciune;
– pentru îndemânare – gradul de complex itate;
– pentru rezistență – durata;
– pentru forță – încărcătura.
– pentru suplețe – amplitudine.
10
I.4. Viteza .
Definitii:
– Capacitatea omului de a efectua actiuni motrice íntr -un timp minim pentru
condi tiile respective ( Zatiorski V.M. 1967).
– Capacitatea de a executa rapid mișcarea ( Ozolin N.G. 1972).
Iuțeala (rapiditatea) cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile și com binațiile
cele mai diverse ( Mitra Gh., Mogoș Al. 1977).
– Capacitatea de a efectua mișcarea cu o mare rapiditat e și într -un timp cât mai scurt
(Șiclovan I. 1979).
– Capacitatea organismului uman de a executa acte sau acțiuni motrice, cu întregul
corp sau numa i cu anumite segmente (părți) al e acestuia, într -un timp cât mai scurt, cu
rapiditate (repeziciune, iuțeală) maximă, în funcție de condițiile existente
(Cârstea Gh. 1993; 2000).
– Viteza (în accepțiunea cea mai largă) se referă în principal la iuțeală sau
rapiditatea efectuării mișcării sau actului mo tric în – unitate a de timp ( Dragnea A. 1996).
I.4.1. Formel e de manifestare ale vitezei
In gama variată de acte / acțiuni motrice, viteza se manifestă prin majoritatea
formelor sale de exprimare, însă întotdeauna una din acestea – raportată la celelalte – are o
pondere mai mare în realizarea conținutulu i motric r espectiv.
Viteza de reacție (“timpul latent al reacției motrice”) -reprezintă capacitatea
individului de a răspunde la, un anumit stimul, printr -un act sau acțiune motrică în timpul
cel mai scurt.
Reacțiile motrice pot fi simple sau complexe.
În cazul re acției simple, avem de -a face cu răspunsuri elaborate la excitanți cunoscuți (ex.
pocnetul pistolului la start). Reacția complexă implică alegerea, combinarea, corectarea
răspunsurilor motrice (acțiunea de răspuns este selecționată din mai multe acțiuni po sibile);
acest tip de răspunsuri nu au fost exersate în prealabil, în aceeași relație cu semnalul – ex.
în jocurile sportive, box, scrimă, schi alpin etc. O componentă importantă a reacției
complexe este viteza de decizie (viteza cu care se selecționează r ăspunsurile motrice
adecvate în raport cu cerințele situației concrete ale activității prestate).
Indicii vitezei de reacție nu corelează cu indicii celorlalte forme de manifestare a
vitezei, adică îmbunătățirea vitezei de reacție nu se repercutează favora bil și asupra vitezei
de execuție sau repetiție.
Viteza de reacție nu este identică pentru toate segmentele corpului (indicii cei mai
performanți se află la nivelul membrelor superioare). Viteza de reacție este educabilă s -a
constat că ea prezintă valori îmbunătățite la sportivi, în raport cu cei care nu practică
sistematic și continuu activitățile fizice și sportive.
11
Factorii care condiționează indicii valorici ai reacției motrice sunt: apariția excitației în
receptori; transmiterea excitației pe căile af erente; analiza semnalului în centrii nervoși (are
durata cea mai mare); transmiterea comenzii efectoare; excitarea mușchiului – prin placa
motorie – care răspunde în final, printr -o contracție.
Viteza de execuție (“v iteza mișcărilor separate" – Florescu C. citat de Cârstea Gh.
2000) – se măsoară prin timpul consumat de ia începerea efectuării unui act sau acțiuni
motrice pân ă ia terminarea acestuia" ( Cârstea Gh. 1993); timpul scurs de la începutul și
până la sfârși tul mișcării ( Dragnea A. 1997)
Viteza de execuție este determinantă în unele sporturi cu structuri motrice aciclice, probele
de sărituri și aruncări din atletism, box, volei, scrimă schi alpin – proba de slalom etc. Se
măsoară prin timpul care trece de la începutul până la sfârșitul actului sa u acțiunii motrice
efectuate.
În activitatea sportivă, viteza de execuție este în mare măsură determina ta de: nivelul
tehnicii (gradul de însușire deprinderilor) nivelul celorlalte calități motrice (în special forța
și viteza de reacție simplă și complexă) ; încărcătura de efort.
Viteza de r epetiție (“frecvențe mișcările” ) se exprimă prin numărul maxim de
mișcări simple ef ectuate în unitatea de timp ( Demeter A. 1981); frecvența cea mai înaltă cu
care se pot repeta mișcările într -un timp cât mai scurt (Drag nea A. 1996); constă în
capacitatea de a efectua aceeași mișcare (act motric sau acțiune motrică ) într -o unit ate de
timp prestabilită ( Cârstea Gh. 2000).
Viteza de repetiție este implicată în acțiuni motrice care au în structura lor mișcări ciclice,
ce se repetă într -o succesiune rapidă, într -un timp limitat.
în majoritatea ramurilor sportive, această formă de manifestare a vitezei se corelează cu
forța și rezistența, fapt care face posibilă educarea vitezei de repetiție prin acționarea
specifică as upra ace stor calități motrice.
În acest context, s -a constatat că viteza de repetiție scade substanțial în cazul în care
încărcătura și durata efortului de pășesc 2/3 din posibilitățile maxime ale individului.
Principalul factor limitativ al frecvenței cu care mișc ările se pot repeta, îl constituie
mobilitatea pro ceselor nervoase fundamentale – posibilitatea de alternare rapidă a excitației
și inhibiției în zonele motorii ale scoarței cerebrale.
Cârstea Gh. (2000) consideră că viteza de repetiție are legătură și cu "capacitatea de
accelerare” (numită și “viteză de accelerare”, “viteză de angrenare”, “viteză de demaraj”)
definită prin capacitatea de a se atinge o viteză maximă într -nn timp cât mai scurt. Eă
depinde de forța segmentelor angrenate în mișcare; lungimea p asului; mobilități ui
articulară; elastici tatea musculară (Dragnea A. 1999).
Viteza de deplasare – după Demeter A. (1981) reprezintă "o formă complexă de
manifestare a vitezei. Ea "oglindește posibilitățile momentane ale sportivului pentru
parcurgerea cu maxim de viteză a unei distanțe date” (V = S/T).
Datorită faptului că viteza de deplasare nu este determinată numai de formele elementare
ale calității motrice "viteză”, ci și de celelalte calități (forța de împingere a picioarelor,
coordonarea neuromotori e, rezistența în regim de viteză), ea pune in evidență doar parțial
12
valorile “vitezei pure”. De aceea, se consideră că această formă de manifestate a vitezei nu
este concludentă din punct de vedere științific în caracterizarea individului prin prisma
calităților sale de viteză.
Cârstea Gh. (1993) consideră viteza de deplasare “o variantă a vitezei de execuție” când
este vorba de parcurgerea prin, alergare sau ate modalități, a unui spațiu prestabilit, a unei
distanțe contra timp. Același autor de finește vit eza de deplasare ca o variantă a vitezei de
repetiție – când se pune problema cât spațiu, ce distanță se parcurge într -o unitate de timp
prestabilită, deci care este frecvența mișcării ce deplasează corpul omului în spațiu.
Pe fondul manifestării vitezei d e repetiție și a celei de deplasare, viteza poate avea caracter
uniform sau neuniform în general. În activitățile motrice, viteza este neuniformă,
prezentând faze de accelerare (creștere a vitezei) și de decelerație (de reducere a vitezei).
Viteza în regim ul celorlalte calități motrice
Viteza – Rezistența se definește ca fiind capacitatea individului de a realiza acțiuni
motrice cu indici sporiți de viteză, un timp cât mai îndelungat. În legătură cu modalitățile
de combinare dintre cele două cailați motric e, în literatura de specialitate se vorbește și
despre “rezerva de viteză”. Aceasta, poate fi definită prin capacitatea psiho -motrică a
organismului de a stoca și apoi de a dezvolta la un moment dat, indici superiori de viteză în
condițiile efectuării unor acțiuni motrice de durată medie sau lungă.
Viteza – Îndemânarea – reprezintă capacitatea de a executa acțiuni motrice
complexe – care solicită capacitățile coordinative ale organismului – cu indici de viteză
adecvați (optimi).
Viteza – Forta – se mai nu mește și “forță explozivă” (Farfel V.S., Zimkin N.V.,
Diacikov V.M., Filin V.P. și alții) ; “forță rapidă” sau forța manifestată în regim de viteză;
unii autori o consideră similară cu “detenta”.
Forța explozivă reprezintă capacitatea unui segment corporal de a învinge o rezistență
prinți o viteză de contracție musculară foarte mare. Detenta este o formă particularizată a
forței explozive, dată de capacitatea de a manifesta valori mari de forță pentru a învinge o
rezistentă cumulată – compusă din greutatea p ropriului corp și forța gravitațională – printr –
o-contracție musculară rapidă (impulsie), localizată în principal la nivelul membrului
inferioare – și prin care, executantul reușește să se desprindă de la sol, în înălțime sau în
lungime.
Viteza – Forța se manifestă atunci când rezistența de învins este neglijabilă (vezi
mișcarea de împingere la scrimă, loviturile din tenisul de câmp și de masă etc ), mică (vezi
proba de suliță, probele de viteză – sprint din atletism etc.) sau atunci când acțiunea motrică,
efectuată fără o încărcătură suplimentară, este precedată de o tensiune prealabilă datorat
gravitației (detenta – probele de sărituri din atletism).
Baza mecanismelor fiziologice de dezvoltare a calității combinate V -F constă din
perfecționarea coordonării intramusculare (a cărei îmbunătățire contribuie la conectarea
mai rapidă a unui număr mare de unități motorii, cu un grad sporit de încordare a
mușchiului respectiv) și a coordonării intermusculare (care determină creșterea valorică a
13
manifestării cumulat e a calității de V -F, pe baza unei activități concertate și coordonate pe
principalele grupe musculare implicate în acțiune). (Balint L. 2003 pag.141 )
I.4.2. Factorii care condiționează valoarea vitezei
Sunt factorii fiziologici, biochimici, psihici, și într-o oarecare măsură morfologici.
Princip alii factori după Mitra Gh., Mogoș Al. (1977), Cârste a Gh. (1993), Manno R.
(1996), Virgil T. (1999) , sunt:
– mobilitatea proceselor nervoase corticale – care condiționează alternanța rapidă a
excitației și inhib iției; echilibrul necesar în iradierea, concentrarea și inducția excitației și
inhibiției în zonele motorii ale scoarței – fapt care asigură sincronizarea contracției și
relaxării grupelor musculare antagoniste și în final, răspunsuri motorii corecte la st imulii
recepționați;
– ereditatea – influențează decisiv mobilitatea proceselor nervoase, a sinapselor și a
mușchiului;
– viteza de transmitere a impulsurilor nervoase – care este condiționată la rândul ei
de: timpul de recepționare a semnalelor, calitățil e receptorilor, timpul de transmitere a
impulsului către sistemul nervos central, timpul de transmitere a impulsului în rețeaua
sistemului nervos central și de elaborare a răspunsului, timpul de transmitere a impulsului
către organele efectoare (mușchi), t impul necesar activizării acestor organe, calitatea
conductorilor;
– acuitatea, precizi a organelor receptoare (a anali zatorilor);
– calitățile fibrelor musculare care se contractă (fibrele albe – sunt cele considerate
“rapide”);
– valoarea surselor și proc eselor energetice – substratul energetic de tip
fosfocreatinic (ATP și CP). Prin ruperea legăturilor fosfatmacroergice se eliberează
exploziv o mare cantitate de energie;
– nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice (forță, rezistență, îndemânare,
suplețe);
– unii factori de țip constituționali – lungimea segmentelor, mobilitatea articulară;
– starea de încălzire a musculaturii – o încălzire adecvată diminuează vâscozitatea,
facilitează elasticitatea și capacitatea de întindere a mușchilor, crește reactivitatea
sistemului nervos, creează un tonus cortical optim, ameliorează metabolismul și
accelerează ritmul de desfășurare a reacțiilor biochimice intracelulare;
– starea de oboseala este incompatibilă cu dezvoltarea vitezelor maxime – oboseala
datore ază acidozei locale care alterează capacitatea de contracție a mușchilor. Totodată
acidoza metabolică specifică în starea de oboseală, transmisă aferent centrilor nervoși,
inhibă controlul cortical motor. Acesta va diminua frecvența descărcărilor către uni tățile
motorii și în consecință, printre alte efecte, vor scădea indicii de viteză în efectuarea
mișcărilor;
– Diferențierile de ordin sexual femeile neantrenate au o viteză de bază cu 10 – 15%
mai mică decât bărbații neantrenați și de aceeași vârstă cu fe meile.
14
I.4.3. Viteza la diferite vârste
Este calitatea motrică cu cel mai mare grad de determinare genetică, deci
antrenabilitatea ei este destul de scăzută. Se consideră că printr -un proces de instruire (de
antrenament) dirijat corect, valoarea vite zei se poate îmbunătăți doar cu cca. 20%. (Filin
citat de Manno R. 1996 și Tudor V. 1999)
Evoluția diferitelor forme de manifestare ale vitezei în decursul perioadei de
creștere, se prezintă astfel:
– viteza de reacție înregistrează valorile cele mai bune în jurul vârstei de 20 de ani.
Prin exersare, timpul de reacție se ameliorează între 8 și 25, apoi se stabilizează până în
jurul vârstei de 60 ani, după care începe să crească (să se înrăutățească).
– viteză de repetiție crește începând de la 6 – 7 ani, pân ă la 16 -18 ani;
– viteza de deplasare, în lipsa unei instruiri specializate, prezintă valorile cele mai
bune în jurul vârstei de 16 -17 ani la fete și 20 -22 de ani la băieții neantrenați.
I.4.4. Viteza – didactica generală
Exersarea unor acte și/sau acțiu ni motrice în tempouri maxime (cu intensități maximale)
folosindu -se condiții normale de instruire – constituie o modalitate de bază pentru educarea
vitezei. Prin folosirea acestui procedeu, se urmărește dezvoltarea vitezei în corelație cu
cerințele de apl icare integrală (completă) a deprinderilor și priceperilor motrice specifice
unor ramuri / probe sportive.
Există două condiții fundamentale care sunt determinante pentru eficiența
procedeului:
– situarea deprinderilor conținute în actele acțiunile motrice ce se exersează, la faza de
fixare a stereotipiilor dinamice (nivel SNC), corespunzător structurilor de mișcare
implicate, iar în cazul priceperilor motrice s -au perfecționat capacitățile de aplicare și
generalizare a mișcărilor solicitate de condițiile v ariate de execuție;
– dezvoltarea concomitentă cu indicii de viteză, a indicilor forță la nivelul grupelor
musculare implicate în efortul de viteză. În acest context, se recomandă ca structura actului
/ acțiunii motrice efectuate cu îngreuiere mai mare (p entru dezvoltarea forței) și cu viteză
maximă posibilă, să nu difere mult de structurai mișcărilor a căror viteză urmează să fie
îmbunătățită, deoarece în caz contrair transferul nu se va realiza și forța maximă obținută
nu va putea influența favorabil vit eza de exe cuție a actului motric specific
(Demeter A. 1981).
Notă: Repetarea multiplă a exercițiilor de viteză în condiții similare și cu intensitate
uniformă (chiar maximală fiind) duce la formarea “stereotipului dinamic motric”, la fixarea
actului motri c între anumiți parametri de execuție care creează după un timp așa numita
„barieră de viteză” dincolo de care viteza nu se mai pot educa (Ozolin N.G. 1970) decât
prin intermediul unor strategii special concepute în acest sens.
Efectuarea unor acte / acțiu ni motrice cu intensitate supramaximală, folosindu -se
condiții ușurate de activitate – reprezintă un procedeu la care se apelează periodic și care se
aplică cu scopul obișnuirii subiecților cu execuții motrice în tempouri crescute (6; 34).
15
De exemplu, pen tru viteza de deplasare șe poate realiza depășirea vitezei maxime
prin efectuarea alergării la vale – pe o pistă ușor înclinată, alergare după lider , alergare cu
accelerare etc.; p entru viteza de execuție: efectuarea unor acte acțiuni motrice specifice
probelor de aruncări din atletism aruncarea greutății, a suliței, a ciocanului – aceste obiecte
având o greutate mai mică decât greutatea lor regulamentară; pentru viteza de repetiție –
micșorarea suprafețelor palelor vâslelor la canotaj, executarea deplasări lor specifice din
baschet, fotbal – fără folosirea mingii, executarea unor procedee tehnice pe perechi – în
absența adversarului etc.
Efectuarea unor acte / acțiuni motrice cu intensitate submaximală, folosindu -șe
condiții îngreuiate de activitate – consti tuie un procedeu care deși se adresează în principal,
perfecționării deprinderilor motrice propriu -zise, contribuie și la dezvoltarea vitezei acest
lucru fiind determinat de tempoul de execuție crescut stabilit de către profesor /antrenor.
Pentru obținere a unui tempo de execuție superior, se interzice de exemplu – în fotbal
folosirea driblingului; în haltere se ridica greutăți medii dar cu un tempo crescut de
execuție; la schi alpin – se modifică distanțele dintre porțile cărei alcătuiesc traseul marcat
sau poziționarea acestora în raport cu linia de pantă etc.
Criteriul care trebuie să stea la baza stabilirii tempoului execuției în condiții de
îngreuiere este acela ca actele și / sau acțiunile motrice să solicite odată cu viteza indici
sporiți de forță, în demânare și rezistență.
Efectuarea unor acte / acțiuni motrice în tempouri alternative, submaximale și
maximale – contribuie pe de o parte, la dezvoltarea vitezei de reacție, iar pe de altă parte, la
distrugerea “barierei de viteză” dacă aceasta s -a instal at. De asemenea, procedeul
favorizează mobilizarea psihică a executanților.
Tempourile alternative sunt imprimate în marea majoritate a situațiilor de instruire
de către profesor /antrenor prin intervenție directă sau prin intermediul mijloacelor
mecanice ș i/sau electronice pe care le manipulează (exemplu: înotătorilor li se imprimă
tempoul cu ajutorul unei “lebede” artificiale – situate pe un dispozitiv ce glisează paralel cu
culoarul de înot și a cărei viteză de deplasare este stabilită dependent de voința
antrenorului; în ciclism – pentru obținerea anumitor tempouri (pe diferite distanțe) se
poziționează în fața plutonului de sportivi (un motociclist care parcurge secvențe de traseu
cu viteze diferite); în atletism – în cadrul probelor de fond și mare fond , pe anumite distanțe,
sportivii aleargă conform unor tempouri impuse de colegii desemnați de antrenor etc.
În vederea distrugerii “b arierei de viteză” (Demeter A., 1981) , recomandă
îmbinarea în activitatea de instruire a procedeelor 2; 3 și 4. Autorul pre cizează, în acest
context, că ușurarea condițiilor de execuție nu trebuie să fie exagerată si să alterneze cu
execuții motrice efectuate în condiții îngreuiate și normate (exemplu: în probele de
aruncări se recomandă aruncarea cu obiecte mai ușoare în vede rea măririi vitezei de
execuție, urmate de aruncări cu obiecte mai grele decât cele de concurs – pentru forță, și
apoi aruncări cu obiecte regulamentare – viteză -forță). De asemenea, se recomandă
orientarea pregătirii spre exerciții polivalente, caracteris tice pregătirii fizice generale, cu
accent însă pe componenta viteză -forță.
Utilizarea tuturor procedeelor menționate pentru dezvoltarea vitezei, trebuie să
respecte următoarelor cerințe generale de activitate:
16
-calea cea mai eficientă pentru dezvoltarea c alității motrice viteza, este folosirea în
procesul de instruire a mijloacelor specifice acestei calități de mișcare;
– structura actelor / acțiunilor motrice să fie așțfel consolidată / fixată, încât să permită
subiecților să -și canalizeze efortul spre ob ținerea, unor execuții cu viteză maximă;(10 -15
sec).
-exercițiul trebuie să dureze atâta timp cât se poate menține viteza maximă (10 -15
sec);
-intervalul de odihnă dintre repetarea efortului specific trebuie să fie astfel stabilit
încât să permită reface rea a cca. 95% din capacitatea de efort, a executantului, iar în timpul
pauzelor acesta va efectua exerciții de alergare ușoară sau /și mers, în vederea menținerii la
un nivel ridicat a excitabilității SNC (pauze active);
-să nu se abuzeze de repetarea exe rcițiilor de viteză pe distanțe lungi sau un timp de
execuție îndelungat întrucât se va dezvolta mai mult rezistența decât viteza;
-concomitent cu dezvoltarea vitezei să se acționeze și pentru dezvoltar ea celorlalte
calități motrice. (Balint L. 2003 pag. 53)
I.5. Îndemânarea (capacitățile coordinative, capacitățile de coordonare)
Definiții:
Capacitatea (aptitudinea) individului de a însuși și efectua acțiuni motrice cu grade
de dificultate diferite, dirijând precis și economic mișcările în -timp și spa țiu, cu vitezele și
încordările necesare, în deplină concordanță cu condițiile impuse și cu situațiile ce apar pe
parcursul efectuării acțiunii” ( Mitra Gh. , Mogoș Al. 1977).
– Capacitatea de a coordona fie mișcările unor segmente ale corpului, fie acțiuni de
mișcări la care parti cipă întregul sistem locomotor (Șiclovan I. 1979).
– Îndemânarea se definește în primul rând ca o aptitudine de a restructura rapid
activitatea motrică potrivit împrejurărilor care se schimbă brusc” (Metvecv L.P. și colab.
1980).
– Reprezintă o formă de exprimare complexă a capacității de performanță prin
învățarea rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapidă, la situații variate, conform
specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază și aplicative”
(Dragnea A. 1996).
– Capacitatea omului de a efectua acte și acțiuni motrice cu grad superior de
coordonare, în condiții de eficiență și cu un minim de consum energetic și nervos”
(Dragomir P, Barta A. 1998)
– Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o c alitate psihomotrică care are la
bază corelațiaîntre sistemul nervos central și musculatura scheletică în timp ul efectuării
unei mișcări ( Tudor V. 1999)
Îndemânarea este o calitate motrică (psihomotrică) complexă. Principalele
componente ale îndemânării, o rganizate sub formă de sistem, sunt: capacitatea de
coordonare, de diferențiere chinestezică, capacitatea de reacție motrică, echilibrul, precizia,
orientarea spațio -temporală, amplitudinea, simțul r itmului, ambilateralitatea etc.
17
Dintre toate componentele enumerate, capacitatea de coordonare' pare a avea (după
majoritatea surselor bibliografice studiate) rol dominant în nivelul de manifestare al
îndemânării.
Ca aptitudine (calitate) a individului, îndemânarea facilitează învățarea într -un timp
scurt a dife ritelor acte și acțiuni motrice, intervenind în asamblarea, într -un mod inedit și
adecvat, a componentelor motrice achiziționate anterior, pentru rezolvarea din punct de
vedere motric a unor situații de mișcare în conformitate cu scopul urmărit. Asamblarea și
adecvarea spre scop presupun restructurarea “repertoriului motric”. Cu cât acest repertoriu
“bagajul motric” este mai bogat în conținut (vezi volumul de cunoștințe teoretice de
specialitate, de deprinderi motrice) și prezintă parametri calitativ superi ori (vezi nivelul
indicilor celorlalte calități motrice și conexiunile dintre diferitele zone motorii ale scoarței
cerebrale care determină manifestarea priceperilor motrice), cu atât îndemânarea se
manifestă mai pregnant.
Îndemânarea se concretizează și p oate fi apreciată la modul cel mai general prin
prisma evidențierii anumitor capacități ale individului, pe care acesta le dezvoltă dependent
de situația motrică la care ia parte. Acestea sunt, după (Blume D. 1981):
a) Capacitatea de învățare motrică se ba zează pe mecanismele de recepționare,
prelucrare și stocare a informațiilor.
b) Capacitatea de conducere (dirijare, ghidare, direcț ie și control) a mișcărilor – se
bazează în special pe componentele coordinative ale capacității de diferențiere chinestezică ,
ale capacității de orientare spațială și ale capacității de echilibru.
c) Capacit atea de adaptare și ieadapțarejn ncă depinde de capacitățile de învățare și
conducere motrică. O adaptare optimă, corespunzătoare modificărilor situaționale nu este
posibilă decât pe fondul unei experiențe motrice suficiente, ce determină o bază consistentă
de comparație prin apelarea la procesele anterioare de învățare. în ghidarea proceselor de
adaptare este necesară de asemenea și o precizie suficient de mare pentru a real iza o soluție
gestuală satisfăcătoare.
Îndemânarea este solicitată în rezolvarea motrică a tuturor situațiilor din viața
cotidiană, din cea profesională sau / și cea specifică activităților de educație fizică și sport,
atunci când fiecare dintre acestea pr ezintă un anumit nivel de complexitate.
Gradul de complexitate, din punctul de vedere al caracteristicilor de realizare al
acțiunilor motrice, depinde de următorii indici:
– nivelul de dificultate al acțiunii motrice (numărul de elemente care compun
mișcar ea și modul în care acestea trebuie combinate pe parcursul rezolvării conținutului
motric dat);
– precizia mișcărilor conținute în acțiunile motrice, raportate la dimensiunile
spațiale aflate la dispoziția executantului pentru efectuarea mișcărilor propuse ;
– viteza solicitată de execuția conținuturile motrice care trebuie realizate (ritmul,
tempoul);
– nivelul de încordare motrică manifestată în timpul derulării acțiunii motrice;
– sincronizarea acțiunilor motrice proprii cu acțiunile efectuate de partener și
adversari.
18
I.5.1. Formele de manifestare ale îndemânării
Îndemânarea generala – reprezintă capacitatea globală a individului de a -și adecva
în mod eficient comportamentul motric la diferite solicitări cotidiene. Caracteristicile ei se
definesc prin prisma oportunității acțiunilor, economicității și ușurinței în modul de
realizare a sarcinii motrice precum și prin eficiența acțiunilor în raport cu sarcina dată.
Îndemânarea specifică (specială) reprezintă capacitatea specializată a individului de
a efectua acte și acțiuni motrice de o anumită categorie, cu indici sporiți de eficiență.
Această formă de manifestare a îndemânării se evidențiază în momentul solicitărilor
impuse de practicarea unor structuri de mișcări combinate, complexe și caracteristic e
diferitelor domenii profesionale și / sau specifice unor ramuri / probe sportive care toate
implică prezența eforturilor fizice complexe.
– îndemânarea în regimul altor, calități motrice – se manifestă pe fondul efectuării
acțiunilor motrice în care înde mânarea, ca și calitate dominantă, se află în raport
combinativ cu celelalte calități motrice. Ea este dependentă de caracteristicile structurii
motrice care o solicită. (Balint L. 2003 pag. 149 )
I.5.2. Factorii de condiționare ai îndemânării, sunt:
Calitatea șiștemului nervos central și anume, nivelul de dezvoltare a proceselor de
coordonare și plasticitatea scoarței cerebrale – permit elaborarea unor răspunsuri adecvate
multiplu pe toată durata activităților motrice atât la stimulii primiți din exterior cât și la cei
interni organismului. Un rol specific aici îl joacă analizatorul chinestezic care oferă
posibilitatea sesizării și perceperii cu precizie a propriilor mișcări, fapt ce contribuie la
însușirea mai rapidă a structurilor noi de mișcare.
Calitat ea funcțională (acuitatea, finețea, precizia) a organelor receptoare chinestezic
auditiv, vizual, tactil. Printr -o pregătire susținută, în special în cadrul antrenamentului
sportiv, se reușește formarea la sportivi a unor “simțuri complexe” precum ar fi: s imțul
muscular (sesizarea presiunii din mușchi, tendoane și articulații), simțul ritmului și al
tempoului, simțul armoniei, al plasticității și expresivității motrice; simț ul mingii, simțul
zăpezii etc. Calitatea transmiterii impulsurilor nerv oase și a ine rvației musculare.
Capacitatea de anticipare a executantului. Mem oria și gândirea executantului. Experiența
motrică anterioară a subiectului – reprezentată de numărul și complexitatea (cantitatea și
calitatea) deprinderilor motrice pe care individul le stă pânește. îndemânarea se educă și se
dezvoltă în cadrul procesului instructiv prin realizarea unor acte / acțiuni motrice “noi”, dar
care au la bază mecanisme ce angrenează anumite secvențe coordinative fixate la nivelul
sistemului nervos central -într-o experiență motrică anterioară. Deci, cu cât numărul de
deprinderi motrice “izolate” și “rezervele de combinații motrice” sunt mai mari, cu atât mai
ușor se vor însuși noile mișcări și implicit nivelul de îndemânare va crește.
Nivelul de dezvoltare a celorlal te calități motrice (viteză, suplețe, forță, rezistență) care
implică – pentru fiecare dintre acestea – aspecte de coordonare, de reglare a proceselor
nervoase (excitația și inhibiția), de integrare a funcțiilor și activităților organismului,
dependent de cerințele impuse de activitatea motrică desfășurată. (Balint L. 2003 pag. 150)
19
I.5.3. Îndemânarea la diferite vârste
La 6/7 -10 ani, datorită plasticității cortexului cerebral sunt create premisele pentru
‘educarea; în anumite limite, a îndemânării. Anali zatorul chinestezic este totuși puțin
dezvoltat, iar precizia suferă în calitatea aspectelor sale spațio -temporale. Deoarece
procesele de excitație corticală sunt puternice, capacitatea de învățare motrică nu este
asociată unei facilități egale în a reține durabil mișcăr ile învățate ( Tudor Z. 1999).
La 11 -14 /15 ani, sunt create condițiile funcționale (plasticitatea cortexului, ameliorarea
capacităților de percepție și de prelucrare a informațiilor) pentru o învățare motrică –
eficientă având ca și consecinț e imediate:
-învățarea tehnicilor sportive de bază;
-lărgirea continuă a experienței motrice;
-aprofundarea structurilor motrice dobândite.
La 16 -19 ani se produce o stabilizare ’ generală a conduitelor motrice, o ameliorare a
capacităților motrice de ghi dare, adaptare, readaptare și combinare a mișcărilor.
Capacitatea de învățare motrică este mai mare la băieți decât la fete.
I.5.4. Îndemânarea după dactica educației fizice și sportului:
Principalele procedee metodice la care se apelează atât în lecția de educație fizică și
sportivă școlară cât și în cea de antrenament sportiv, sunt:
Efectuarea actelor și / sau a acțiunilor moțrice în condiții relativ constante –
reprezintă un procedeu metodic care este operant pentru educarea îndemânării atât timp cât
structurile de mișcare exersate, se situează în etapa de inițiere a învățării motrice.
Argumentele care stau la baza utilizării acestui procedeu în contextul menționat, sunt
(după Mitra Gh., Mogoș Al. 1980):
– achiziționarea de noi acte / acțiuni motrice determină creșterea bagajului motric
care se constituie un factor de bază ce condiționează valoarea îndemânării.;
– prin solicitările specifice pe care le implică acțiunea de învățare, se ameliorează
activitatea analizatorilor și se reglează funcțiile dif eritelor aparate si sisteme ale
organismului, proporțional cu gradul de angrenare a lor în procesele de coordonare
motrică;
– în etapa de inițiere motrică, șe perfecționează percepțiile și reprezentările motrice,
îmbunătățindu -se capacitățile de adecvare m otrică la situațiile date.
– se favorizează calitatea manifestării comportamentului de tip motric global,
mijlocindu -se trecerea subiecților la acțiune prin declanșarea unor activități reflectate la
nivelul SNC, legate de experiența motrică personală anter ioară (vezi experiențe motrice
asemănătoare sau înrudite – transfer de conținut motric).
Notă: Odată cu consolidarea actelor / acțiunilor motrice, efectuarea acestora se realizează
în mai mare măsură în mod automatizat, iar influențele asupra dezvoltării î ndemânării se
diminuează semnificativ (Epuran M. 1995).
20
Efectuarea actelor / acțiunilor mo trice în condiții îngreuiate: p rocedeul se realizează
prin sporirea treptată a complexității condițiilor de execuție a conținuturilor de mișcare.
Dintre elementele de îngreuiere care pot solicita în mai mare măsură îndemânarea (în
raport cu condițiile obișnuite) menționăm:
– modificarea poziției inițiale de execuție;
– schimbarea succesiunii de efectuare a diferitelor deprinderi motrice;
– schimbarea ritmului de exec uție metrică;
– efectuarea unor exerciții fizice pe acompaniament muzical;
– micșorarea dimensiunilor spațiului de lucru;
– mărirea numărului de execuții pe același spațiu de lucru;
– introducerea unor sarcini motrice (de lucru) suplimentare, inclusiv prin adăugarea în
timpuir efectuării acțiunilor a unor obiecte sau aparatd specifice;
– efectuarea deprinderilor motrice în prezen ța unui partener șau în colaborare cu mai mulți
coechipieri;
– efectuarea acțiunilor motrice în prezența unor: adversari pasivi, s emiactivi sau activi;
– consolidarea unor conținuturi motrice exersate în condiții de efort crescut;
– efectuarea actelor / acțiunilor motrice în condiții cât mai variate de echilibrul.
Coordonarea motrică crește cu atât mai mult, cu cât mișcările se depăr tează de
condițiile unui echilibru stabil;
– efectuarea unor acțiuni ca reacții de răspuns motric declanșate la comenzi date prin
surprindere. Acest tip de comenzi, solicită pe lângă viteza de execuție și îndemânarea (vezi
selecționarea adecvată a răspunsu rilor și coordonarea eficientă a mișcărilor).
Superioritatea acestui procedeu față de cel analizat anterior, constă în faptul că el se
extinde asupra unei arii sporite de activități motrice.
Efectuarea actelor / acțiunilor motrice în condiții variabile de aplicativitate
procedeul are la bază considerentul că atât în activitatea de educație fizică școlară cât și în
antrenamentul sportiv, deprinderile motrice – mai mult sau mai puțin automatizate – nu se
folosesc izolat și nici în condiții de aplicare (exter nă și internă) identice. Ca urmare, aceste
condiții diversificate, impun permanent din partea subiecților procese complexe de
adaptare și corecții ale mișcărilor ce intră în componența acțiunilor motrice la un moment
dat și determină – în final – solicitar ea la indici superiori a îndemânării.
Principalele căi de aplicare practică a procedeului se bazează pe folosirea următoarelor
categorii de mijloace:
– jocuri de mișcare (cele "pregătitoare"), ștafete și parcursuri aplicative – cu condiția să nu
li se expl ice sau demonstreze subiecților modul lor de abordare. Prin intermediul acestor
activități, elevul (sportivul) este solicitat să dovedească că poate valorifica rezultatele
obținute în procesul de însușire a deprinderilor și priceperilor motrice, utilizându -și
repertoriul motric acumulat, în condiții de eficiență sporită;
– deprinderi și / sau priceperi motrice specifice unor ramuri sau probe sportive individuale
efectuate în condiții de întrecere. Acestea creează premise pentru ca îndemânarea să fie
educată la indici superiori. Emoțiile întrecerii dorința de a obține performanțe cât mai bune
etc., schimbă apreciabili condițiile în care au fost consolidate inițial diferitele procedee
tehnice, solicitând subiecților unele intervenții de adaptare și readaptare motrică; (Balint L.
2003 pag. 61 )
21
– deprinderi și priceperi motrice specifice unor jocuri sportive și jocul sportiv realizat
integral reprezintă după majoritatea specialiștilor principala categorie de mijloace care
influențează pozitiv dezvoltarea îndemână rii.
Condițiile în care se aplică procedeele tehnico -tactice în cadrul jocurilor sportive
sunt mereu noi, neprevăzute și impun sesizarea situațiilor, alegerea soluțiilor corectarea
“din mers” a comportamentului motric, modificarea planului și intențiilor inițiale de
acțiune, sincronizarea propriilor acțiuni cu cele ale partenerilor și în dependență cu
intențiile sesizabile ale adversarului etc., toate impun un grad superior de coordonare
motrică.
Pentru aplicarea cu eficiență a procedeelor metodice specifi ce dezvoltării
îndemânării, se impun respectarea unor cerințe și recomandări metodice.
(Mitra Gh. , Mogoș Al. 1980; Dragne a A. 1996), după cum urmează:
– accentul în procesul de instruire va fi pus pe lărgirea continuă a experienței motrice a
subiecților;
– conținuturile motrice ale exercițiile cu care se va acționa pentru dezvoltarea îndemânării
trebuie să prezinte un grad cât mai mare de dificultate, principalul parametru al efortului
implicat fiind dat de complexitatea acestora. Complexitatea include atât aspectele raportate
la organizarea mișcării cât și numărul activităților musculare care trebuie sincronizate între
ele (Magill 1980).;
– pentru a se evita automatizarea actelor / acțiunilor motrice, volumul de lucru / lecție /
temă va fi mai mic, eșalonân du-se în schimb un sistem mai lung de lecții cu astfel de teme,
iar ca și gamă de exerciții, acestea vor fi cât mai diversificate;
– în cazul în care actele / acțiunile motrice care se învață, prezintă cu preponderență în
conținutul lor elemente de mișcare naturale (mers, alergare, aruncare, săritură), exersarea
lor se va realiza global. Fragmentarea exersării (învățării) în situația dată, în conformitate
cu regula “de la simplu la complex”, nu va influența pozitiv îndemânarea;
– atât în lecția de educație fizică cât și în cea de antrenament sportiv temele planificate
pentru educarea îndemânării vor fi abordate imediat după partea pregătitoare (de încălzire)
a lecției, atunci când organismul se află în stare optimă de realizare a eforturilor fizice și
psihic e specifice;
– intervalele de odihnă (pauzele) dintre repetarea exercițiilor special concepute pentru
dezvoltarea îndemânării trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite refacerea
organismului după efortul depus și să aibă un caracter activ pentru a menține SNC în stare
optimă de excitabilitate;
– perioadele de vârstă cele mai favorabilei pentru dezvoltarea îndemânării sunt copilăria
pubertatea și adolescența. Acționările specifice se vor realiza selectiv în funcție de
perioadele menționate.
22
I.6. Rezistenta (anduranta endurance lb.franceză “ putere de a suporta)
Definiții:
Capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare fă ră a reduce eficiența
ei (Zațiorski V.M. 1967).
Capacitatea de a face fată oboselii ( Ozolin N.G. 1972).
Capacitatea organismului de a face față oboselii determinată de efortul fizic, fără a
scădea de -a lungul acțiunilor de mișcare respective potențialul de muncă necesar
îndeplin irii obiectivelor urmărite ( Șiclovan I. 1979).
Menținerea capacității de lucru în ti mpul unor eforturi de lungă durată, prin
învingerea fenomenului de oboseală și printr -un tempo ridicat al restabilirii organismului
după o activitate obositoare ( Demeter A. 1981).
Capacitatea omului de a face față oboselii fizice provocate de activitatea m usculară
desfășurată într -un efort de o intensitate precizată și un regim determinat, fără modifica rea
intensității prescrise ( Ardeleanu T. 1990).
Capacitatea organismului de a depune eforturi de o durată relativ lungă și o
intensitate relativ mare, mențin ând indici constanți de eficiență opti mă (Cârstea Gh. 1993).
Capacitatea psiho -fizică a organismului de a realiza un efort de o anumită
intensitate, prelungit, cu învingerea oboselii specifice activității depuse (Dragnea A., Bota
A. 1999). ’
Noțiunea de re zistență este strâns legată de cea de oboseală. Oboseala este un
proces fiziologic care apare în timpul activității, mai devreme sau mai târziu, în funcție de
intensitatea acesteia și posibilitățile biologice – ale organismului supus solicitărilor. Privită
acestui punct de vedere, rezistența poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a
amâna apariția oboselii și de a continua activitatea motrică cu un randament considerabil,
chiar ș i atunci când ea s -a instalat. Rezistența și oboseala sunt două f enomene opuse.
Oboseala duce la reducerea capacității de lucru, în timp ce rezistența favorizează
menținerea acesteia. (Balint L. 2003 , pag. 152 )
I.6.1. Formele de manifestare ale rezistenței sunt:
După ponderea participării musculaturii corpului, litera tura de specialitate
menționează:
Rezistența generală se definește prin capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat acțiuni motrice care angrenează cca. 70% (2/3) din totalul grupelor musculare
ale corpului uman. Valoarea rezistenței generale est e dependentă de capacitățile de
funcționare ale sistemelor cardio -vascular și respirator, considerent pentru care acest gen
de rezistență se mai numește și “rezistență vegetativă” (“funcțională” sau “cardio –
respiratorie);
Rezistența regională – capacitate a omului de a efectua acțiuni motrice prelungite, pe
baza participării în mod permanent la efort, a unui număr limitat de grupe musculare (cca.
1/3 din întreaga musculatură a corpului);
Rezistenta locală – implică angrenareaîntr – o activitate prelungită a mai puțin de 1/3
din întreaga musculatură a corpului (după alți autori 1/6, 1/7).
23
Ardeleanu T. citat de Tudor V. (1999 ) împarte rezistența locală în:
Rezistență musculară locală aerobă dinamică – se referă la rezistența manifestată de
o grupă de mușchi, în situația unui efort slab sau mediu realizat în condiții aerobe și în
prezența mișcării;
Rezistența musculară locală aerobă statică – se definește prin posibilitatea
menținerii unui efort static (realizat în lipsa mișcării) de către o grupă musculară mic ă care
dezvoltă o forță ce nu depășește 15% din forța maximă izometrică a executantului;
Rezistenta musculară locală anaerobă dinamică – se manifestă când efortul este
depus de grupe mici musculare, iar forța dezvoltată prin contracții izotonice este mare (de
cca. 50 – 70% din forța maximă);
Rezistența musculară locală anaerobă statică – se manifestă fie când se menține
maximum de timp o contracție musculară statică cu cca. 15% din forța maximă a
individului, fie când se efectuează contracții statice repeta te, intercalate cu pauze și cu
dezvoltarea unei forțe de 50% din forța maximă a executantului. Durata efortului static
depinde de procentajul din forța maximă mobilizată. Astfel, la o forță de contracție de 15%
din forța maximă, durata de menținere a contr acției statice poate fi relativ mare, dar când
forța de contracție crește, va scădea durata d e menținere a efortului static.
După caracteristicile activităților, care solicită depunerea eforturilor fizice
îndelungate, vom avea următoarele form e de manifest are a rezistenței:
Rezistența generală – capacitatea organis¬mului de a efectua acțiuni motrice de
lungă durată, cu indici optimali de eficiență;
Rezistența specifică – se referă la aspectele particulare ale rezistenței necesare în
desfășurarea anumitor pr ofesii sau la practicarea ramurilor/probelor sportive.
După modul în care este satisfăcută, cerința energetică a organismului în timpul efortului,
se disting:
Rezistența aerobă – formă a rezistenței în care energia necesară acoperirii
cheltuielilor energet ice se obține din arderile rezultate în prezența oxigenului asigurat
țesuturilor chiar în timpul efortului. În acest caz, eforturile depășesc ca durată de timp 8
min.
Rezistența anaerobă – capacitatea organis¬mului de a efectua eforturi cu intensități
mari, în care se acumulează o “datorie de oxigen” la nivelul musculaturii. Asigurarea
substanțelor energetice necesare susținerii efortului nu se va realiza prin oxidare, ci prin
glicoliză (desc ompunerea anaerobă a glucozei). Durata efortului este de cca. 45 s ecunde – 2
min.
Rezistența mixtă – este situată la prag anaerob -aerob. Termenul de “prag anaerob”,
semnifică trecerea de la producerea de energie pe cale exclusiv aerobă, la furnizarea de
energie și prin mecanisme anaerobe lactacide. În continuare, pragul anaerob acționează în
sensul intensificării progresive a activității anaerobe. În această stare de efort a
organismului, începe acumularea acidului lactic care va conduce în mod sigur la apariția
stării de oboseală. Prin antrenament se ajunge la o întârzie re a procesului de acumulare a
acidului lactic, respectiv a pragului anaerob. Mecanismul responsabil de realizarea acestui
progres este creșterea procentului de VO2 consumat din VO2 maxim ( Tudor V. 1999).
24
După durata efortului, rezistența poate fi:
Rezis tență de durată lungă –efortul depășește 8 -10 min. (regim de efort aerob);
Rezistență de durată medie – efortul este cuprins între 2 – 8 min. (pe fond de efort aerob și
anaerob, la limita superioară a duratei de 2 min.);
Rezistență de scurtă durată – unde efortul se încadrează în intervalul de timp 45 sec. – 2 min.
(efort anaerob).
După corelarea (cuplarea) rezistenței cu celelalte calități motrice;
Rezistență – forță -caracteristică atât prin manifestarea unei capacități mari de rezistență cât
și de forță (ex. caiac -canoe, canotaj schiul fond, ciclism etc.);
Rezistență – viteză rezistență de viteză”) specifică eforturilor foarte scurte, în care se
solicită rapiditate (ex. 100 mp, probele scurte de înot – se lucrează în apnee efort anaerob.
După constanța sa u fluctuațiile intensității efortului degajat în timpul activității
motrice, distingem:
– rezistența în efort constant și /sau în efort variabil.
I.6.2. Factorii care condiționează rezistența sunt:
Stabilitatea proceselor nervoase fundamentale, în sensul întreținerii un timp cât mai
îndelungat a unui raport constant între excitația și inhibiția corticală.
Posibilitățile de activitate ale sistemelor și funcțiilor organi smului, mai ales pe plan cardio –
vascular, respirator și metabolic.
Calitatea metabolismu lui și a surselor energetice – baza energetică metabolică a rezistenței
este asigurată de 3 grupe de procese metabolice:
– metabolismul anaerob alactacid – care reprezintă suportul “rezistenței de sprint”,
se desfășoară pe 10 -15 sec.;
– metabolismul anaero b lactacid – susține “rezistența de semifond”, până la 1,30
min.;
– metabolismul aerob – asigură manifes¬tarea “rezistenței fondistului”.
Tipul de fibre musculare implicate în activitate. Se apreciază că aproape 90% din absorbția
maximă de oxigen într -un e fort de rezistență, este realizat de fibrele roșii care sunt
favorabile acestui gen de efort.
Capilar izarea și reglarea periferică avându -se în vedere că irigarea sanguină locală, la
nivelul musculaturii aflată în efort de rezistență, crește de 15 -20 ori f ață de starea de repaus.
Compoziția biochimică a sângelui -numărul crescut de eritrocite este favorabil în
susținerea efortului de rezistență, precum și cantitatea mărită de hemoglobina care asigură
o bună oxigenare a țesuturilor.
Capacitatea proceselor v olitive – cu ajutorul cărora se poate susține – relua un efort sau:
dimpotrivă, în lipsa acestor calități de voință, se abandonează continuarea efortului. (Balint
L. 2003 pag. 158 )
25
I.6.3. Rezistența la diferite vârste
În primii ani de viață, la copi lul mic, nu se poate vorbi de manifestarea calității
motrice de rezistență, evidențiată pe fondul unor eforturi prelungite, în mișcările ciclice
(coordonarea motrică redusă determină dispersia energiei, "fapt ce generează o stare de
oboseală resimțită de c opil).
La vârsta preșcolară (3 -4; 6-7 ani), pe fondul dezvoltării preciziei și coordonării care
ambele contribuie la realizarea mișcărilor în mod mai economic, se poate educa rezistența
dacă procesul de instruire es te adaptat vârstelor respective iar efort urile se realizează fără
constrângere (particula -ritățile psihologice proprii acestei vârste exclud suportarea
eforturilor de rezistență).
La școlari – până la pubertate – dezvoltarea rezistenței trebuie să se facă (pe cât posibil)
individualizat. Se recom andă exerciții cu intensități medii, în regim de efort aerob.
Capacitatea aerobă crește progresiv până la 11 -12 ani, similar la c ele două sexe
Stagnează apoi aproximativ 2 ani, după care se înregistrează un declin în cazul în
care nu se acționează sistema tic pentru dezvoltarea ei (mai ales la fete datorită apariției
caracterelor sexuale secundare; la băieți, creșterea capacității aerobe reîncepe în mod
semnificativ după perioada de platou menționată). Din punct de vedere morfologic, în
prima fază a pubertă ții, educarea rezistenței se poate realiza în condiții optimă, deoarece
dimensiunile și greutatea inimii și a plămânilor ating procentajul lor maxim de creștere.
Dezvoltarea completă a capacității de rezistență nu poate fi atinsă decât dacă, în această
perioadă organismul este suficient de intens solicitat.
Rezistența poate fi dezvoltată și la vârste înaintate – până la 45 ani – ducând la
creșterea capacității de performanță și toleranță la efort precum și la ameliorarea
funcțională a sistemului cardio -respirator. La maturitate, decalajul dintre valorile
capacității de efor aerob, la femei și bărbați se accentuează considerabil.
I.6.4. Procedee metodice (variante ale exersării pentru educarea / dez voltarea calității
motrice rezistența.
Pentru dezvoltarea rezistenței se distingi (după Șiclovan I. 1979, Cârstea Gh. 1993, 2000)
Procedee bazate pe variația volumului efortului:
– Procedeul eforturilor uniforme;
– Procedeul eforturilor repetate.
Procedeul eforturilor uniforme (continue) – folosește pentru dezvo ltarea rezistenței
generale atâț în cazul instruirii elevilor cuprinși în procesul de practicare a educației fizice
școlare cât și a sportivilor mai ales a celor începători sau în căzui celor de performanță,
atunci când aceștia se află în prima parte a per ioadei pregătitoare (la începutul sezonului
competițional).
Caracteristica fundamentală a procedeuluir constă în faptul că, efortul este menținut
permanente la aceeași intensitate (pentru un anumit interval de timp) modificându -se in
sens de creștere doar volumul de activitate (durata, distanța numărul de repetări).
Volumul prezintă în, contextul dat principalul stimul de progres în dezvoltarea rezistenței.
26
Ca mijloc de bază al procedeului șe utilizează alergarea de durata efectuată într -un
regim de efort a cărui intensitate (tempo) nu trebuie să se situeze sub 70 -75% din VO2
maxim – în cazul în care se dorește mărirea capacității, aerobe de efort a organismului.
Ridicarea pe o treaptă superioară a capacității de efort aerob se poate obține, deci, numai în
condițiile în care intensitatea efortului continuu se situează în zona de transfer aerob –
anaerob, corespunzător unei frecvențe cardiace cuprinse între valorile 170 -180
pulsații/minut. Dacă se urmărește doar menținerea la un nivel constant a capacității ae robe
existente, tempoul de alergare se poate situa în zona pur aerobă, sub valorile menționate
(adică la cca. 60 -65% din VO2 max., corespunzător unei valori a F C de 140 – 150
pulsații/minut ( Demeter A. 1981).
Durata secvenței de efort continuu șe recomandă a fi între 10 – 15 minute, la începători, iar
la sportivii bine pregătiți, până la 1h. după care datorită suprasolicitării aparatelor
cardiovascular și respirator, scade consumul de oxigen și conco mitent efectul procedeului
(Dragnea A. 1996).
Pentru evitar ea scăderii valorii biologice a stimulului de efort și anume a intensității
efortului, se recomandă reevaluarea acestui parametru după o perioadă de activitate de
4 – 6 săptămâni.
Procedeul eforturilor repetate – relativ standard – are ca efect principal dezvoltarea
rezistenței generale și constă din repetarea unei secvențe de efort la intensități constante, cu
un volum de lucru variabil.
Durata efectuării efortului este în strânsă corelație cu intensitatea cu care se execută
acțiunii motrice. De obicei intensitatea efortului se stabilește la valori medii, dar se pot
planifica și eforturi cu intensitate submaximale și chiar maximale (de concurs).
Intervalele de odihnă dintre repetări, sunt dependente de volumul și intensitate efortului
efectuat, putând va ria între 1 -3 minute (pauze mici) în cazul intensităților de 60%; 4 -6
minute (pauze medii) la I = 80% și 12 – 20 minute (pauze mari) la eforturi submax imale și
maximale (Șiclovan I. 1979)
Procedeul se poate folosi și pentru dezvoltarea rezistenței specific e, atunci când se
repetă de un anumit număr de ori deprinderi tehnici sau / și acțiuni tactice specifice
jocurilor sportive și chiar jocul bilateral propriu -zis. Aceleași rezultate se obține și în cazul
efectuării unor eforturi cu intensități dinainte stab ilite, cum ar fi la probele de semifond
fond. Aici, luându -se ca model de timp o anumită performanță ce se dorește să fie realizată,
se calculează viteza de deplasare (m/s) în relație cu valorile de distanță și “timp model”
date / proba în cauză. Se trece apoi la repetarea secvenței de efort cu viteza de deplasare
calculată dar pe distanțe mai mici decât cele ale probei integrale. Pe măsură ce se formează
un stereotip care determină adaptarea funcțiilor organismului la genul de efort cerut (viteza
se mențin e constantă), se mărește progresiv durata de efort (distanța = volumul) până la
acoperirea completă a probei.
Procedee bazate pe variația intensității efortului:
Procedeul eforturilor variabile.
Procedeul eforturilor progresive.
Procedeul eforturilor vari abile (“metoda Fartlek”) – se bazează pe modificarea intensității
sau a tempoului de parcurgere a unor secvențe din timpul efectuării alergării de durată.
Principalul mijloc de aplicare a acestui procedeu este alergarea de durată pe teren variat
27
care prin particularitățile sale (vezi profilul variat al terenului pe care se aleargă și
mobilizarea voinței subiectului de a schimba tempoul de alergare), determină modificări
repetate ale intensității efortului. Se consideră că aceste modificări conduc la solicit ări
complexe ale diferitelor organe, aparate și sisteme producând în final o adaptare
multilaterală a organismului la efort.
Totuși deoarece momentele de solicitare maximă sunt relativ puține și inconstante
ca intensitate, iar restructurările fiziologice ș i biochimice de mică amploare, procedeul este
utilizat destul de rar în antrenamentul sportiv (în e.f.s. școlară se apelează la procedeul
menționat, dependent de caracteristicile de relief ale zonei în care este amplasată unitatea
de învățământ).
Procedura este de regulă aplicată în pregătirea începătorilor sau pentru educarea calităților
volitive la sportivii de performanță, iar ședința de instruire are o durată de 30 -60 min.
În activitatea de educație fizică și sportivă școlară (dacă condițiile permit – vezi profilul
terenului) această modalitate de educare a rezistenței se recomandă sub forma sa clasica de
alergare pe teren variat, în special în lucrul cu elevi mai mari.
Procedeul eforturilor progresive – contribuie la dezvoltarea rezistenței specifice și
se bazează pe variația intensității efortului, dar numai în sensul creșterii acesteia.
Procedee bazate pe variația intensității și volumului de efort:
Procedeul cu intervale (antrenament cu/pe intervale; antrenament fracționat) reprezintă
prin excelen ță un procedeu conceput pentru dezvoltarea rezistenței, cu efecte majore
asupra creșterii capacității de efort aerob.
Cerințe – recomandări:
– continuitate în pregătire reprezintă principala cerință pentru dezvoltarea rezistenței.
– creșterea continuă a d uratei activității sau/și a distanței de parcurs / lecție.
– aprecierea continuă a progresului prin ținerea unei evidențe stricte privind procedeele,
mijloacele utilizate și efectele pe care acestea le -au avut în anumite perioade de pregătire.
I.7. Forța
Definiții:
Este capacitatea organismului de a învinge pe parcursul mișcării o rezistență pc baza
contracției musculare ( Șiclovan I. 1979).
Aptitudinea de a învinge o rezistenț. i extremă sau de a i se împotrivi cu ajutor ul eforturilor
musculare ( Matveev L.P. și colab1980).
Capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistență prin contracția mușchilor
(Demeter A. 1981).
Capacitatea organismului de a învinge o rezistență internă sau externă prin intermed iul
contracției musculare ( Cârstea Gh. 1993 ).
Capacitatea de a realiza efortul de învingere, menținere sau cedare în raport cu o rezistență
externă sau internă, prin contracția uneia sau a mai multor grupe musculare ( Dragnea A.
1996).
Aptitudinea motrică ce permite omului să învingă o rezistență sa u să se opună acesteia
printr -un efort muscular intens. ( Manno R. 1996).
28
I.7.1. Formele de manifestare ale forței sunt:
În funcție de participarea grupelor musculare, forța se clasifica în:
Fortă generală -care constă din capacitatea organismului de a în vinge sau de a se
opune diferitelor forme de rezistență prin încordarea sau /și acționarea principalelor grupe
de mușchi scheletici ai corpului;
Forță specială (specifică) capacitatea organismului de a se opune – învinge diferite
tipuri de rezistență, pe b aza contracțiilor selective a anumitor grupe ale musculaturii
scheletice care acționează în corelație cu cerințele de execuție a sarcinii motrice, la un
moment dat.
În funcție de caracterul contracției musculare, forța se poate clasifica în:
Forță statică – caracterizată prin acțiunea mușchilor scheletici asupra unor rezistențe
externe, exclusiv prin încordare, fără scurtarea mușchilor încordare (contracție musculară
izometrică). În manifestarea acestui tip de forță, rezistența externă “de învins” este
semn ificativ mai mare decât forța maximă obținută prin contracția musculară a celui care
execută acțiunea.
Forța dinamică -reprezintă acel gen de forță în care acționarea asupra rezistenței
externe este realizată prin încordarea și scurtarea – lungirea mușchil or striați (contracție
musculară izotonică). În raport cu rezistența externă implicată în acțiunea motrică, forța
dinamică poate fi în regim de învingere sau în regim de cedare. În timpul contracției,
fibrele musculare își modifică dimensiunile (lungimea) fie în sens de creștere fie în sens de
descreștere. Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forța dinamică este de tip învingere”
contracție concentrică și ea acționează în sensul invers al mișcării. Dacă se produce o
alungire a fibrelor musculare, contracț ia este excentrică, iar forța acționează în sensul
mișcării. În această ultimă situație, forța este dinamică de “tip cedare” și se manifestă în
regim pliometric.
Forța mixtă se manifestă pe diferite secvențe ale actului / acțiunii motrice prin
mărirea – scurtarea sau menținerea lungimii fibrelor musculare și a mușchilor în întregime.
Se mai numește și “forță combinată” sau “auxotonică” (în cadrul acestui tip de forță se
întâlnesc atât contracții musculare statice cât și dinamice).
După capacitatea de efort dezvoltată (eliberată), forța poate fi:
Forță absolută (maximală) -se manifestă în general în regim static, sub forma
contracțiilor izometrice sau prin mișcări lente, pe fondul contracțiilor intermediare. Forța
absolută, reprezintă forța cea mai mare pe c are sistemul neuromuscular o poate dezvolta în
timpul unor contracții maximale voluntare. Ea este determinantă în acțiunile care presupun
învingerea unor obstacole sau ridicarea, deplasarea, împingerea unor greutăți semnificative
ca valoare a încărcăturii (ex. lupte, haltere etc.)
Forța relativă – este determinată de raportul dintre forța absolută pe care o poate
dezvolta un individ și greutatea propriului corp.
În funcție de modul în care se combină cu celelalte calități motrice, distingem:
Forța – Viteza -> reprezintă capacitatea de a manifesta indici superiori de forță într –
un interval scurt de timp. Acțiunile de F -V se realizează prin transformarea câștigului de
forță în viteză. Pentru exprimarea combinației F -V, rezistența care trebuie învinsă se situa
29
ia valori moderate sau mari (peste 50% din posibilitățile de forță ale individului) (vezi
haltere, lupte, aruncarea ciocanului, a greutății, gimnastică artistică etc.).
Forța – Rezistența -> capacitatea care permite organismului să se opună oboselii în
prestațiile în care forța se combină cu durata acționării (se execută pe un interval de timp
mai mare).
I.7.2. Factorii de condiționare ai forței sunt:
Activitatea sistemului nervos central (S. N. C.) concentrarea " proceselor nervoase
fundamentale (excita ția și inhibiția). Calitatea acestor procese este determinată de stimulii
care, ajunși pe căile senzitivo -senzoriale la nivelul S. N. C., sunt transformați în senzații.
Senzațiile induc în zonele motorii ale scoarței cerebrale focare de excitație, iar tări a acestor
focare, declanșează comenzile de mobilizare a unităților motorii în vederea efectuării unor
contracții cu parametri corespunzători de forță.
Coordonarea intermusculară – realizată de centrii motor! corticali și subcorticali.
Activitatea acestor centrii pun în valoare sinergia mușchilor agoniști și anihilează
activitatea antagoniștilor.
Calitatea reglării tonusului muscular – valoarea mai scăzută a tonusului de repaus din
mușchii antagoniști, determină creșterea forței de contracție dezvoltată de mușchii agoniști.
Diametrul mușchiului – cu cât grosimea fibrelor musculare care compun mușchiul
este mai mare (fibrele conțin, o cantitate mai mare de sarcoplasmă, un număr crescut de
miofibrile, mai mult țesut conjunctival și adipos), cu atât – în timpu l unor contracții – se
poate dezvolta o forță mai mare.
Cantitatea de resurse energetice (ATP și CP) și de enzime pe care le deține mușchiul
(enzimele favorizează arderile la nivel muscular)
Structura mușchiului – procentajul crescut de fibre fazice rapide (albe) favorizează
dezvoltarea Jorței (fibrele albe au un diametru mai mare, rezerve fosfagene crescute și sunt
mobilizate de impulsurile cu o frecvență mai mare).
Lungimea fibrelor musculare și unghiul de acțiune – lungimea fibrelor are
importanță mai ma re în manifestarea forței dinamice, iar unghiurile articulare optime de
exprimare a forței sunt diferite de la segment la segment, încadrându -se la modul cei mai
general, între 50° – 170°. Motivația subiecților pentru activitate și capacit atea de
concentra re a atenției. Starea de funcționare a segmentelor și articulațiilor.
Durata contracției – contracțiile de 15 – 20 sec. determină o creștere mai mare a forței decât
cele de 2 – 3 sec. Nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice. Vârsta (forț a descr ește
după 20 – 30 ani). Diferențierile sexuale se consideră că femeile posedă 70% di n forța
musculară a bărbaților. Ritmul circadian indicii de forță mai buni se manifestă între orele –
830- 930 și 1600 -1830. (Balint L. 2003 pag. 165-166)
30
I.7.3. Forța la diferite vârste
Forța mu sculară urmează o dezvoltare paralelă, la ambele sexe până la 11 -12 ani,
iar nivelul său este practic identic la copiii mai mici. Procentajul important de creștere ș
forței înaintea vârstei de 11 anf – la ambele sexe – se poate explica printr -o ameliorare a
coordonării neuromusculare.
La 13 – 14 ani, creșterea forței la băieți este mult mai pronunțată, încheindu -se la 18 -20 de
ani (pentru subiecții neantrenați), adică cu 2 -3 ani mai târziu decât la fete, Ia care se
constată o stabili zare sau o ușoară regres ie (Manno R. 1996, Tudor V. 1999)
Acest tip de creștere diferențiată, ce poate ajunge până la 40%, se datorează unei
producții diferite de hormoni androgeni (curba producției de androgeni este oarecum
asemănătoare celei a dezvoltării musculare și confir mă caracteristicile de creștere a forței
în mod diferențiat pe cele două sexe).
I.7.4. Procedee metodice (variante ale exersării) pentru educarea / dezvoltarea calității
motrice FORȚA
Principalele procedee metodice descrise în] literatura de specialitate sunt:
Procedeul “ridicării de greutăți” (Șiclovan I. 1979; Cârstea Gh. 1993) sau “metoda
halterofilului (Mitra Gh., Mogoș Al. 1980) se utilizează pentru dezvoltarea forței maxime
sau generale. Mijloacele procedeului sunt preluate din haltere, iar ca apar atură de
specialitate se apelează în principal la bara de haltere cu discuri marcate.
În funcție de modul de programare a intensității efortului (mărimea încărcăturii) procedeul
poate fi aplicat prin intermediul a patru variante:
a) prin creșterea continuă a încărcăturii -ca de exemplu: 60 -65%, 70 -75%, 80 -85% unde
valorile procentuale indică mărimea încărcăturii ridicate – în raport cu posibilitățile
maxime ale individului, la un moment dat. Rata de creștere a încărcăturii poate fi mai mare
sau mai mică – în funcție de nivelul de pregătire al subiectului (în exemplul anterior, rata =
5%)
b) prin creșterea încărcăturii în trepte -de exemplu: 60 -60%, 70 -70%, 80 -80%, unde
mărirea încărcăturii se face după ce s -a lucrat de mai multe ori cu încărcătura precedent ă;
c) prin creșterea și descreșterea continuă a încărcăturii – exemplu: 60%, 70%, 80%, 90%,
80%, 70%, 60% unde, după ce valoarea încărcăturii crește progresiv până aproape de
maxim sau chiar la maxim (100%), ea scade în același mod până ia valoarea de la c are a
pornit;
d) prin creșterea încărcăturii în val – unde descreșterea este întotdeauna ½ din rata creșterii.
Ridicările succesive din cadrul fiecărei variante formează “o serie". În ceea ce privește
numărul de repetări / serie părerile sunt împărțite. Ele diferă în funcție de utilizarea
procedeului în lecții de antrenament sportiv sau în cea de educație fizică școlară.
Procedeul contracțiilor izometrice (sau procedeul izometric) se utilizează în principal
pentru obținerea hipertrofiei musculare și impli cit creșterea forței maxime.
31
Contracțiile izomet rice pot fi obținute prin:
– încercări de a, se ridica greutăți mult mai mari decât posibilitățile executantului;
– împingeri aplicate asupra unui obiect imobil (ex.: perete);
– prin contracția unui grup de mușchi care opune rezistenț ă mușchilor ce lucrează în sens
contrar acestuia.
Durata contracției izomețrice trebuie să se încadrează între 9 -12 secunde. Numărul
contracțiilo izomețrice puternice nu trebuie să depășească 4 -6/zi de 2 -3 /săptămână, iar
pauza dintre contracții succesive se recomandă să fie de minimum 90 -120 sec.
Procedeul “în circuit” (“a ntrenamentul în circuit”) a fost creat de Morgen și Adamson
pentru dezvoltarea forței principalelor grupe musculare, prin solicitările continue asupra
sistemului cardiovascular și a forței în regim de rezistență.
Pentru aplicar ea procedeului “în circuit” s -a stabilit următoarele reguli (Șiclovan L.; Mitrea
Gh., Mogoș Al., Baroga L., Cârstea Gh., Dragnea A.):
– exercițiile ce intră în componența circuitului t rebuie să fie relativ simple (cu grad redus
de solicitare a coordonării) și cunoscute de subiecți. În cazul unui circuit a cărui conținut
pe ansamblu nu este cunoscut subiecților, recomandă parcurgerea inițială a acestuia într -un
ritm lent care să permită familiarizarea cu exercițiile, materialele, aparatele de specialitate
succesiunea stațiilor etc.
Exercițiile folosite în circuit pot fii selecționate din categoria exercițiilor de pregătire fizică
generală, gimnastica de bază sau a celor de pregătire spec ifică unor ramuri de sport;
Durata pauzelor poate fi identică pentru toate intervalele dintre stațiile circuitului sau
diferită, în sensul creșterii sau descreșterii lor spre finalul circuitului, mărindu -se sau
micșorându -se astfel valoare a intensității ef ortului. ( Mitra Gh., Mogoș Al. 1980). Între
circuite (după terminarea unui parcurs complet) se recomandă p auze de revenire de 2 -4
minute; Plasarea circuitului în structura lecției de educație fizică și sportivă școlară, se face
înaintea verigii care determ ină reve nirea organismului după efort. Procedeul contracțiilor
musculare izotonice – intense si rapide -se utilizează în vederea educării capacității
organismului de a manifesta rapid forța în cadrul deprinderilor motrice specifice diferitelor
ramuri sau p robe sportive. Caracteristicile procedeu¬lui sunt date de încărcăturile folosite
după cum urmează:
– pentru ramurile / probele sportive în care predomină viteza, încărcătura se stabilește între
30-50% din posibilitățile. maxime individuale;
– pentru sport urile în care, predomină forța, încărcăturile sunt 50 -80% din posibilitățile
maxime individuale.
Îngreuierile – stimulii (în limitele valorilor precizate) se stabilesc în funcție de nivelul de
pregătire a subiecților. Ca dozare, fiecare exercițiu se repet ă de 3 -6 ori în 6 -9 serii. În
pauzele dintre exersări se efectuează mișcări de relaxare, mișcări de respirație, suplețe
/mobilitate etc.
Recomandări de aplicare a procedeului:
– exercițiile trebuie efectuate cu amplitudine mare și fără limitarea mișcării finale pentru a
nu denatura conținuturile motrice specifice care de obicei reclamă creșterea vitezei de
execuție în finalul acțiunii motrice;
32
– structura internă și caractenristicile exercițiilor de forță – viteză, trebuie șă fie cât ma
apropiate de cele din efortul specific pentru a nu deregla deprinderea motr ică din sportul
practicat. ( Demeter A. 1981)
Procedeul eforturilor repetate până la refuz urmărește creșterea masei musculare,
întărirea fibrelor musculare și ameliorarea indicilor de forță în regi m de rezistență .
(Baroga L. 1984; Alexe N. 1993)
Prin efectuarea unor acte/acțiuni motrice cu un număr mare de repetări (până la refuz, în 4 –
6 serii/pauză între serii de 3 -6 min, la un număr de 4 – 6 exerciții / pauză între exerciții de 3 –
10 min.) și cu î ncărcături cuprinse între 35% din posibilități pentru începători și 60 -65%
(până la 80%) pentru avansat . (Cârstea Gh. 1999).
Procedeul "Power training” (metoda eforturilor explozive) – se aplică cu scopul
dezvoltării forței în regim de viteză (a forței ex plozive) utilizează trei grupe principale de
exerciții:
– cu greutăți în principal procedee clasice din haltere.
– cum mingi medicinale (aruncări) și exerciții acrobatice (variante de sărituri, salturi,
rostogoliri).
Cerințe generale privind aplicarea procede ele metodice pentru dezvoltarea forței în lecția
de educație fizică și de antrenament sportiv:
– factorul determinant în selecționarea procedeelor metodice și a mijloacelor cât mai
eficiente care se vor aplica în situația dată, îl constituie stabilirea cor ectă a tipului de forță
care, se dorește a se dezvolta în procesul de instruire la un momert dat;
– în funcție de treapta de intensitate stabilită (efortul depus prin ridicarea unei greutăți
raportate la % din cea mai bună performanță a subiectului) putem educa: F -V (I = 20 -50%)
prin activitate contra -cronometru, cu un număr de repetări fix (cca. 5 -3 rep. / serie) și timp
variabil; F -R (l = 50 – 80%) cu un număr de 6 -12 repetări /serie; F (95 – 100%) cu o singură
repetare la viteză de execuție redusă;
– indif erent de procedeul metodic ales pentru dezvoltarea forței, se va realiza adecvarea
parametrilor efortului (volum, intensitate, complexitate) la particularitățile de vârstă și sex,
de scopul instruirii și a nivelului de pregătire fizică al subiecților impli cați în activitate;
– în antrenamentul sportiv (dar și în educația fizică școlară) în perioada pubertară,
exercițiile specifice de forță se vor programa cu prudentă, accentul punându -se mai mult pe
o temeinică pregătire fizică multilaterală și pe consolida rea deprinderilor motrice care se
exersează pe fondul de manifestare a calității motrice de forță;
– educarea forței în diferite regimuri de lucru poate începe la vârsta de 8 -9 ani. Între 8 -10
anj este necesară o perioadă de pregătire cu gantele (1,250 -2,500 kg) pentru dezvoltarea
analitică a tuturor grupelor musculare; între 11 -13 ani încărcătura poate fi 30% din
greutatea corporală; între 13 -14 ani, 75%, iar peste această vârstă se pot folosi încărcături
ce depășesc greutatea corporală a executantului;
– la copii și juniori se recomandă dezvoltarea cu precădere a forței în regim de viteză și în
mai mică măsură a forței în regim de rezistență;
– înaintea începerii procesului propriu -zis de educare a forței / lecție, se impune o pregătire
minutioasăa princ ipalelor grupe musculare ce vor fi solicitate în efort, iar încărcăturile de
lucru vor crește progresiv atât pe durata lecției cât și de la o lecție la alta;
33
– în timpul activității, se va asigura alternarea judicioasă a efortului cu intervalele de pauză,
în așa fel încât organismul să -și poată reface în mare parte capacitatea de lucru. Pauzele
vor fi active, cuprinzând exerciții de respirație și de relaxare.
I.8. Suplețea (Mobilitatea)
Definiții:
Suplețea – capacitatea organismului de a efectua cu amplit udine mare, acțiuni motrice
(Mitra Gh., Mogoș Al. 1980).
Mobilitatea – capacitatea omului de a utiliza la maximum potențialul anatomic de
locomoție într -o anumită articulație sau în ansamblul articulațiilor corpului, concretizată
prin efectuarea unor m ișcări cu amplitudine mare ( Nicu A. 1993).
Suplețea – ansamblul calităților morfo – funcționale care caracterizeaz ă amplitudinea
mișcării” ( Platonov V.L. 1994).
Mobilitatea – capacitatea omului de a efectua cu segmentele corpului, mișcă ri cu
amplitudini diferit e (Dragnea A. 1996).
Suplețea (sinonimă cu mobi litatea articulară “articularitate”) este aptitudinea de a realiza
mișcări cu cea mai mare amplitudine posibi lă, în mod activ sau pasiv ( Manno R. 1996).
Elementul care definește suplețea (mobilitatea), în toat e enunțurile citate, este amplitudinea
cu care se efectuează o anumită mișcare (amplitudinea se măsoară în grade sau centimetri).
După cum se poate constata chiar și din definițiile menționate, în literatura de specialitate
se întâlnesc două direcții de ab ordare a acestei calități motrice de – bază (atunci când eă este
considerată calitate motrică):
a) Mobilitatea și suplețea sunt două noțiuni sinonime, ce nominalizează aceeași
calitate motrică
b) Mobilitatea și suplețea nu sunt noțiuni sinonime, considerând u-se în acest
context că mobilitatea articulara este subordonată supleței. împreună cu capacitatea de
întindere – elasticitate a mușchilor, tendoanelor și ligamentelor Corespunzător acestei
interpretări, suplețea faci: trimitere către două componente ale a paratului locomotor
implicate în manifestarea ei:
– articulații -caz în care se face referim In mobilitatea articulară;
mușchi, tendoane, ligamente – cu referire la capacitatea acestora de întindere – elasticitate.
Evoluția în timp a conceptului global de suplețe, reflectă la rândul ei alte două interpretări:
– abordarea supleței doar din perspectiva condiționărilor ei mecanice manifestate
prin autonomia de mișcare a segmentelor înglobate în articulații, exprimată în condiții
variate de mediu și sarcină mo trică dată;
– suplețea, ca și calitate a execuției, ca o expresie a condiționărilor anatomo –
fiziologice și psihologice – manifestată prin eficiență, coordonare și adaptare la cerințele de
amplitudine, fluiditate, expresivitate, plasticitate etc., caracte ristici motrice puse în
evidență la momentul realizării sarcinilor de mișcare variate, integrate în cadrul unor
activități motrice complexe.
Din cele menționate, se poate remarca lipsa unei accepțiuni universale, nu atât în ceea ce
definește această calita te motrică (vezi elementul comun, amplitudinea), cât mai ales aria
sa de exprimare motrică. Ne alăturăm ideii conform căreia, suplețea se manifestă în
34
mișcare în mod global, iar mobilitatea articulară doar la nivelul segmentelor (Lembert G.
citat de Tudor V. 1999).
Macovei S. (1998, 22) consideră suplețea ca fiind o calitate motrică complexă, ce prezintă
următoarele componente:
Suplețea musculo -ligamentară capacitatea mușchilor și a ligamentelor de a se
adapta cu ușurință la variațiile de lungime impuse de mișcare;
Suplețea neuro -motrică capacitatea sistemului neuro -motor de a trece de la stare de
excitație la starea de inhibiție si invers, ușor și în mod gradat, păstrând permanent controlul
asupra mișcării;
Suplețea articular ă sau mobilitatea articulară – capacitatea aparatului osteo – articular
de a realiza amplitudini cu unghiuri variate, în limitele funcționale proprii fiecărei
articulații. Mobilitatea articulară poate fi privită ca un factor principal de condiționare
mecanică a mișcării, având un rol limi tativ în manifestarea celorlalte componente ale
supleței.
După unii autori, supleț ea (mobilitatea) se manifestă ca și componentă auxiliară în
însușirea tuturor deprinderilor motrice, contribuind la scurtare a duratei de învățare a
actelor /acțiunilor motrice , atunci când parametrii ei sunt dezvolt ați la un nivel
corespunzător. Î n caz contrar, suplețea limitează atât eficiența procesului de învățare cât și
valorificarea celorlalte calități motrice implicate la un moment dat, în rezolvarea unei
sarcini de mișca re.
I.8.1. Formele de manifestare ale supleței:
În funcție de numărul de articulații care participă la realizarea mișcării, distingem:
Suplețea generală se referă la suplețea principalelor articulații ale corpului (centura
scapulară, coxo -femurală și col oana vertebrală) prin care se pot realiza mișcări variate, cu
amplitudine margj Poate atinge parametri maximali numai în urma unui antrenament
specializat.
Suplețea specifică – este limitată la un grup restrâns -de articulații și componente
musculo – ligame ntare și asigură obținerea unei amplitudini adecvate doar la nivelul acelor
segmente corporale – care sunt solicitate în efectuarea deprinderilor tehnice proprii unor
activități umanei incluzându -se aici și cele specifice diferitelor ramuri / probe sportiv e.
În funcție de factorii care determină natura acțiunilor musculare implicate în obținerea unei
amplitudini semnificative a mișcării, suplețea poate fi:
Pasivă – atunci când amplitudinea maximală în articulație se realizează prin
intermediul unei forțe e xterne: partener, suport, greutatea propriului corp sau a segmentului
interesat etc.
Activă – când amplitudinea maximă obținută la nivelul articulațiilor are la bază
activitatea muscul ară proprie a individului ) Suplețea activă depinde de forța de contracție a
musculaturii scheletice.
În general, se consi deră că subiecții (neantrenați ) care posedă o mare suplețe, nu au o forță
musculară semnificativă, iar valorile ridicate de forță se constituie în factori limitativi ai
supleței active.
35
Valorile de amplitudin e ale supleței (mobilității) active sunt, mai mici decât cele ale
supleței (mobilității) pasive. Diferența în grade dintre suplețea activă și cea pasivă poartă
numele de “rezervă d e suplețe/ mobilitate” . Cunoașterea valorilor ei, constituie un
indicator îns emnat în procesul de instruire orientat spre d ezvoltarea supleței ( Tudor V.
1999)
Suplețea mixtă – este determinată de interacțiunea dintre suplețea activă și suplețea pasivă,
sub diferite forme.
Factorii care condiționează valorile supleței – sunt de natu ră anatomică și
neurofiziologică. Din punct de vedere anatomic, importante sunt tipul și f orma suprafețelor
articulare. În articulațiile mișcarea și mobilitatea sunt inexistente, este redusă în
articulațiile semi -mobile și este foarte mare în articulațiile de tip diartroze – sferoide.
Masa mus culară o masă musculară hipertrofiată limitează mișcarea (din
considerente pur mecanice).
Tonusul muscular și capacitatea de relaxare au rol important în capacitatea de
întindere a mușchilor. Creșterea tonusului (în solicitările neuro – psihice, în starea de stres,
expunerea la frig etc.) diminuează capacitatea de relaxare și întindere musculară, limitând
deci și mobilitatea articulară și suplețea în efec tuarea mișcărilor. Capacitatea de întindere
musculară gradul de e lasticitate musculară.
Capacitatea de întindere a aparatului capsulo -ligamentar.
Vârsta – odată cu înaintare în vârstă, se produc modificări degenerative în sistemul
muscular și osteo -ligamentar, ce se repercutează negativ și asupra valorii supleței;
În funcție de diferențierile de sex, se constată că suplețea este mai crescută la femei, fapt
datorat densității mai mici a țesuturilor acestora;
Starea de încălzire a aparatului locomotor acțiunea de încălzire influențează pozitiv
mobilitatea articulară și capacitatea de întindere musculară;
Oboseala determină scăderea valorilor supleței muscular -articulare;
Ritmul circadian mobilitatea articulară : măsurată dimineața este semnificativ
inferioară în raport cu valorile înregistrate după amiaza și seara. ,ț
I.8.2. Suplețea la diferite vârste
La vârsta preșcolară, suplețea se situează la parametri care nu impun o intervenție
directă pentru ameliorarea ei, decât atunci când se dorește amplificarea acestor valori. în
aceste cazuri, se poate recurge la ședințe de antrenament specific proiectat pe direcția
menționată.
La 5 -6 ani, în timpul primei perioade de modificări morfologice majore, un
antrenament excesiv al mobilității articulare poate dăuna aparatului de susținere care este și
așa destul de instabil.
În perioadă școlară mică (7 -11 ani), capacitatea de flexie localizată la nivelul
articulațiilor bazinului, umărului și coloanei vertebrale, continuă să crească, dar se
diminuează – în contrast – capacitatea de depărtare a picioarelor din articulația coxo –
femur ală și mobilitatea dorsală a articulației scapulare,
La 10 -14 ani, mobilitatea coloanei vertebrale, a articulației coxo -femurale și
scapulare nu se mai ameliorează decât în condițiile unei acțion ări specifice pe aceste direcți
36
în timpul pubertății, supleț ea prezintă valori scăzute deoarece elasticitatea mușchilor și
ligamentelor nu se adaptează imediat la faza de creștere a staturii. De aceea, se impune aici
(vezi ciclul gimnazial de învățământ), un antrenament polivalent al supleței, dar fărâ
supraîncărca rea aparatului locomotor.
În adolescență, suplețea mișcărilor se poate dezvolta, la fel ca de altfel și la adult prin
programe special proiectate, adresate unor regiuni corporale sau / și global întregului cor p.
I.9. Obiectivizarea procesului de dezvoltar e a calității motrice pretinde profesorului:
– să cunoască nivelul de pregătire al elevilor, de la ce stadiu pornește;
– să stabilească probe și norme specifice fiecărei calități motrice și să le aplice
periodic în activitatea practică;
– să elaboreze modelul final privind dezvoltarea calităților motrice și structuril
– de exerciții utilizate pentru realizarea acestuia;
– să țină o evidență precisă a tuturor datelor obținute și să o utilizeze,
corespunzător pentru aprecierea critică a activității desfășurate, reți nând
învățămintele ce se impun.
Dereglările care pot să apară, în special sub aspectul îndemânării, se datorează insuficienței
consolidării a coordonării în perioadele anterioare. În această etapă se realizează o
consolidare și chiar o finalizare a dezvo ltării unor calități motrice. Forța și rezistența pot fi
dezvoltate, ținându -se seama de restricțiile etapei 10 – 15 ani.
Îndemânarea se dezvoltă între aceleași limite de vârstă ca și viteza. Din analiza datelor de
mai sus rezultă că vârstele cele mai favo rabile din punct de vedere al randamentului pentru
dezvoltarea cu mijloace specifice, a vitezei și îndemânării sunt cele mici, iar pentru
rezistență și forță vârstele mai mari. Așa cum reiese din literatura de specialitate și practică
a confirmat, faptul c ă fotbalul modern nu poate fi abordat decât în măsura în care jucătorii
sunt posesorii unor calități motrice dezvoltate și a unei pregătiri fizice superioare.
În condițiile antrenamentului sistematic, continuu ca volum și o intensitate corespunzătoare
perioadei și etapei de pregătire, este necesar să se asigure pe lângă capacitățile motrice de
bază viteză, forță, îndemânare, rezistență și capacitatea de efort specifică jocului. În cadrul
lecțiilor pentru dezvoltarea calităților motrice la copii și juniori avem câteva indicații
metodice de care nu putem face abstracție:
– predominanța laturii instruirii calitative a tuturor jucătorilor și mai puțin a
informării echipelor;
– respectarea particularităților de vârstă, urmărind:
– evitarea abuzurilor de eforturi sta tice;
– evitarea exercițiilor de tracțiune numai cu ajutorul brațelor;
– evitarea efectuării săriturilor în număr mare;
– dezvoltarea normală a forței și a rezistenței;
– accentuarea dezvoltării îndemânării, a vitezei sub toate formele de manifestare și a
dezvolt ării fizice corecte și armonioase.
Conținutul lecțiilor urmărește o instruire calitativă prin rezolvarea următoarelor sarcini:
– însușirea elementelor din școala alergării și săriturii, elemente strict necesare
realizării unei execuții corecte;
37
– dezvoltarea f izică corectă și armonioasă;
– dezvoltarea calităților motrice.
Întreaga gamă de exerciții cuprinse în lecții de dinamică, cu influență multilaterală. În
pregătirea elevilor de 10 -15 ani avem drept obiective generate, îmbunătățirea calităților
fizice, depri nderilor și cunoștințelor dobândite în perioadele anterioare, pentru satisfacerea
la un nivel superior a cerințelor jocului de atac și apărare, ca urmare a creșterii valorii
individuale. Obiectivul pregătirii fizice la această vârstă îl constituie formarea tipului
constituțional viguros și îndemânatic ca sarcina dezvoltării calităților motrice combinate,
cu ajutorul exercițiilor tehnico -tactice cu accent pe îmbunătățirea vitezei de reacție și
execuție, a îndemânării și rezistenței la durata jocului. În jocu rile sportive calitatea motrică
dominantă este rezistența în regim de viteză, iar în fotbal avem de a face cu o rezistență în
regim de viteză de execuție și deplasare, forță și îndemânare. Corelat cu precizarea calității
motrice dominante avem de specifica t și efortul caracteristic. Astfel în fotbal efortul este
submaximal, variabil cu întreruperi mari și numeroase.
(www . RegieLive.ro/ Dezvoltarea Calit ăților Motrice la Fotbali ști)
I.10. Modelul jocului și modelul jucătorului la vârsta de 10 – 15 ani
I.10.1. Modelul jocului
Realizarea unui joc competitiv, superior organ izat impune jucătorilor
– permanenta informare în teren, în mod conștient, pentru rezolvarea eficientă a
multiplelor faze de joc;
– activizarea tuturor zonelor din teren, în ambele momente, prin eforturi susținute ale
jucătorilor în cadrul grupurilor funcționa le;
– folosirea ritmului de joc ca armă tactică, prin accelerarea acestuia în diferite
perioade prestabilite s au în anumite situații de joc ( recuperare, construcție sau
finalizare);
– menținerea mingii în cadrul echipei pri ntr-un dezvoltat joc colectiv ( în car e
jucătorii să o rețină cât mai puțin) pentru realizarea unei siguranțe maxime în
circulația mingii.
A. ÎN ATAC
– anticiparea fazei de apărare ( în apărare se păstrează un jucător în plus);
– activizarea „libero -ului” pentru crearea superiorității numeri ce în construcție și
finalizare;
– sincronizarea circulației jucătorilor pentru acoperirea rațională a terenului;
– folosirea variațiilor de ritm pe toată suprafața terenului cu accelerări în finalizare.
B. ÎN APĂRARE
– anticiparea fazei de atac ( 1-2 juc ători plasați pe poziții avansate);
– jocul „fără minge” prin schimbarea simultană și rapidă a plasamentului din atac în
apărare, urmărind adversarii până la recuperarea mingii;
– marcajul continuu, în zona de circulație a mingii, prin presing, blocând schimba rea
direcției de atac a adversarului;
38
– jocul cu „libero” asigurându -se superioritatea numerică în jumătatea de teren și în
zona de circulație a mingii.
I.10.2. Modelul jucătorului
A. DEZVOLTAREA FIZICĂ
– segmentele corpului dezvoltate proporțional;
– mobilitat e normală în articulațiile aparatului locomotor;
– indici crescuți ai sistemului cardio -vascular și respirator
– talia în jur de 160 – 165 cm pentru jucătorii de câmp și în jur de 170 pentru portari;
– greutatea în jur de 55 – 65 kg pentru jucătorii de câmp și 6 5 – 75 pentru portari.
B. CALITĂȚI MOTRICE
– îndemânare în efectuarea elementelor de tehnică cu și fără minge (alergări, ocoliri,
întoarceri, sărituri, opriri);
– viteză de reacție, de deplasare și de execuție a procedeelor tehnico -tactice în
condiții de joc;
– forță pentru efectuarea starturilor, opririlor, întoarcerilor, săriturilor, lovirii mingii
cu piciorul și cu capul precum și pentru folosirea regulamentară a forței corporale
în lupta cu adversarul;
– rezistență în regim de viteză și de execuții tehnic o-tactice repetate, rezistență la
eforturi de intensitate submaximală și maximală.
C. CALITĂȚI PSIHICE
– orientare în teren în funcție de pozițiile și acțiunile coechipierilor și adversarilor,
precum și decizie rapidă în a selecta și folosi cel mai adecvat mod de acționare;
– încredere în posibilitățile proprii și ale coechipierilor, precum și responsabilitate în
pregătire și jocuri oficiale;
– corectitudine, combativitate, dăruire în realizarea scopului echipei – obținerea
victoriei.
D. CALITĂȚI TEHNICO – TACT ICE
– precizie în executarea deprinderilor tehnico – tactice specifice tuturor posturilor în
echipă, atât în fazele de atac cât și în cele de apărare, în regim de forță – viteză și de
rezistență – viteză, în acțiune – principalele acțiuni tehnico – teoretice ale
jucătorilor pe compartimente și ordinea lor în concordanță cu frecvența de joc.
E. CALITĂȚI TEORETICE
– cerințele fotbalului de performanță (dezvoltare fizică, capacitate biomotrică,
biofiziologică, psihologică, nivelul pregătirii tehnico – tactice, re gimul de odihnă –
alimentație – refacere, relația pregătire sportivă – școală – familie);
39
– concepția de joc și dinamica jocului în cadrul sistemului modern de joc și a
variantelor sale.
I.10.3. Motivația în jocul de fotbal.
Sport ul ar trebui astfel org anizat, încâ t fiecare sportiv sa aiba acces la succes. Va trebui s ă
redefinim noțiunea de succes, care nu trebuie să însemne neapărat câștigarea întrecerii ci,
în primul rând, atingerea obiectivelor personale ale fiecărui sportiv in parte.
Învățarea copiil or de a se angaja complet pentru a fi cât mai buni în atingerea sau
îndeplinirea unui obiectiv dificil și valoros este un beneficiu, pe care adulții trebuie să -l
încurajeze. Acest obiectiv nu trebuie însă obținut sacrificând dezvoltarea pe ansamblu a
copil ului.
Atât antrenorii, cât și părinții să încurajeze copii să dorească să câștige întrecerea,
dar, în același timp să -i învețe pe copii să -și evalueze propria lor valoare nu numai pe baza
rezultatului propriu -zis al competiției, ci pe baza, sau în funcție de atingerea propriilor lor
obiective.
Câteva exemplificări: performanț a sau succesul pot fi explicate astfel:
– prin factor ul intern: talentul sau abilităț ile sportivului;
– prin factorul extern: norocul, priceperea antrenorului;
– prin cauze interne: efortul d eosebit sau urme ale unei accidentă ri mai vechi;
– prin cauze externe: a dversari convenabili sau distanț a prea ma re între hotel și locul
competiț iei;
– prin factori care pot fi controlaț i: planul tactic aplicat sau lipsa de angajare in efort;
– prin factori care nu pot fi controlați: pregă tirea adversarilo r, lipsa de fonduri pentru
pregă tire.
40
CAPITOLUL II
II.1. Data, locul și subiecții cercetării, materiale și instalații utilizate.
Cercetarea a avut loc la echipa reprezentativă gimnazială de minifotbal a școlii
Gimnaziale „Molnár Józsiás” Târgu Secuiesc. Experimentul pedagogic a fost realizat în
anul școlar 2018 -2019 și 2019 -2020. Subiecții supuși experimentului pedagogic au fost
elevii selectați la echipa reprezentativă de minifotbal a școlii. Elevi sunt trecuți de la 1 -12
cu numere fără nume și prenume. (Motive de sigutanță și confidențialitatea identități ).
Locul de desfășurare: sala de sport, terenul de sport a școlii, campionatele, cupele,
meciuri amicale între echipele interșcolare pe parcursul perioadei sus menținut. Pe
parcursul jocurilor tim pul de joc a fost maxim 2 x 25 minute.
S-a lucrat cu grupa o oră în antrenament, 2 ore pe săptamână în cadrul orelor de educație
fizică și sport în cadrul clasei, fiind 50 de minute, în cadrul campionatului între clase în
cadrul școlii 1 x 20 minute pauza mare, campionate, cupe, meciuri amicale. Efectivul
grupei este, de 12 elevi băieți.
Materiale și instalații utilizate pe parcursul cercetării au fost selectate și utilizate din
baza materială a școlii și echipamente împrumuta te de A.C.S.Sport For All Covasna: fluier,
cronometru, jaloane 50 cm, copete 50 buc. de difetite culoare, mingi de fotbal, greutăți de
difetite mărimi, porți de fotbal, maieuri de departajare, calculator, caiet și hârtii de notat,
aparat de înregistrat poz e, telefon, bastoane, cordă , scară de coordonare, cercuri, ming i
medicinale, saltele, spalie r.
II.2. METODELE CERCETĂRII
Metodele de cercetare utilizate în cadrul cercetării au fost următoarele:
1. Metoda studiului bibliografic
2. Metod a observației pedagogice
3. Metoda testelor
4. Metoda convorbirii
5. Metode de antrenament folosite pentru dezvoltarea calităților motrice
6. Metoda prelucrării statistico -matematică
7. Metoda grafică
II.2.1. Metoda studiului bibliografic a constat în consultarea unui număr corespunzător
de lucrări de specialitate referitoare la teoria educației fizice și sportului, la teoria
antrenamentului sportiv, la teoria competiției, la factorul fizic al jocului de fotbal, la calități
motrice și la calități motrice secifice jocul ui de fotbal.
Constatările și concluziile reieșite din studiul bibliografiei sunt evidențiate la rezultatele
cercetării.
II.2.2. Metoda observației pedagogice a avut următoarele obiective:
– stabilirea formelor de manifestare a calităților motrice de bază în jocul de fotbal
41
– stabilirea acțiunilor de joc a căror eficiență au la bază manifestarea calităților
motrice de bază
– stabilirea metodelor de antrenament și a sistemelor de acționare utilizate la diferite
eșaloane pentru dezvoltarea calităților motrice d e bază specifice jocului de fotbal.
Observarea s -a desfășurat conform unor protocol de observație care este evidențiat mai jos:
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip A
Obiectivul obeser vării: stabilirea formelor de manifestare ale calităților motrice de bază în
jocul de fotbal și înregistrarea datelor.
Calitățile motrice de bază viteză, îndemânare, rezistență, forță:
– minge: dribling, blocarea mingii, șut pe spațiul porți, șut spre poartă, sărituri la
minge.
– coechipier: dublaj, pasă.
– adversar: schimbări de direcț ie, dublaj cu deposedare, intercepția mingii față de
adversar.
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip B
Obiectivul observării: stabilirea metodelor de antrenament și a sistemelor de acționare
utilizate la echipe reprezentative școlare pentru dezvoltarea calităților motrice de bază în
jocul de fotbal.
Constatările și concluziile reieșite din utilizarea metodei observației pedagogice sunt
evidențiate la rezultatele cercetării.
II.2.3. Metoda testelor
Pentru testarea calităților motrice de bază am utilizat următoare le teste:
– Alergare de viteză 50 m
Pornire la semnal din punctul ”A” alergare până la punctul ”B” cronometrarea timpului
parcurs cât mai rapid posibil.
– Alergare de rezistență
Parcurgerea unui traseu pe un teren plană de 1000 m cronometrarea timpului parc urs de la
pornire până la punctul de sosire.
– Săritura în lungime de pe loc
Pentru realizarea săriturii în lungime subiectul va fi poziționat cu vârful picioarelor la linia
de pornire (marcată de o bandă) fiind în poziția stând. Acesta își va lua un sin gur elan de
brațe, va îndoi genunchii și va balansa brațele sărind cât mai lung pasibil. La aterizare
acesta va trebui să păstreze picioarele unite, fără a -și pierde echilibrul. Spațiul în care se va
realiza acest exercițiu va trebuit marcat după cum urmea ză: o linie de start, și linii de
gradație paralele față de linia de start din 10 în 10 cm pentru măsurarea rezultatului.
Întindem banda/centimetrul/ruleta pentru măsurat, perpendicular peste liniile de gradație
pentru a obține măsurători exacte. Distanța se va măsura între linia de start și primul punct
de contact al călcâielor cu solul. Dacă cele două călcâie nu sunt pe aceeași linie se va nota
distanța cea mai scurtă. Dacă după săritură subiectul cade spre înapoi/atinge solul cu orice
parte a corpului, m ăsurătoarea se va repeta. În cazul în care subiectul cade în față, săritura
se va înregistra ca fiind validă. Punctul de plecare și aterizare trebuie să fie situate la
același nivel. Testul se efectuează de două ori, fiind înregistrat cel mai bun rezultat.
42
– Parcurs utilitar aplicativ
Parcurgerea unui traseu aplicativ începând cu 10 buc. menținerea mingii în aer (duble),
conducerea mingii 10 m, conducerea mingii între jaloane utilizând amândouă picioare pe
partea stg piciorul stâng și pe partea dreaptă picio rul drept. Pas în lateral stânga dacă are
piciorul mai îndemânatic în stânga dacă are pe piciorul drept atunci pe dreapta, reprimire
finalizând cu șut pe poartă. Parcursul va fii cronometrat (pentru departajare în caz de
egalitate, cel mai bun timp primeșt e conform nr. de jucători în cazul nostru 12 puncte și așa
mai departe până la ultimul care va primi 1 pct) de la pornire până la finalizarea șutului pe
poartă (trece mingea de linia porții). Fiecare greșeală va fii punctat cu minus 1 punct (duble,
ocolire a jaloanelor, pas incorect, șut pe lângă poartă).
Materiale folosite: cronometru, fluier, jaloane de 50 cm înălțime , copete, cretă, rulotă de
50m, minge de fotbal ”5”, caiet de notare, calculator pentru înregistrarea rezultatelor.
II.2.4. Metoda convorbirii
A fost folosit ă sub forma unor discuții cu diverși cunăscători ai jocului de fotbal:
profesori de educație fizică și sport, conducători de cluburi și asociații sportive, antrenori,
foști jucători, jucători de fotbal activi, arbitrii, specta tori. Aceste discuții au avut o tematică
legată de particularitățile de dezvoltare a calităților motrice de bază în jocul de fotbal,
formele specifice de manifestare, metode de antrenament și sisteme de acționare eficiente
în dezvoltarea calităților motri ce de bază, indicații metodice.
Un al doilea aspect cercetat prin metoda convorbirii s -a referit la sondarea nivelului
de pregătire teoretică al jucătorilor de fotbal. În acest sens am încercat să stabilesc dacă
jucătorii pot defini calitățile motrice, d acă au cunoștințe referitoare la forme de manifestare,
metode de antrenament utilizate de către antrenori.
Constatările și concluziile parțiale reieșite din utilizarea metodei convorbirii sunt
evidențiate la rezultatele cercetării.
II.2.5. Metode de a ntrenament folosite pentru d ezvoltarea calităților motrice
Atunci când ne referim la „metoda de antrenament în fotbal" înțelegem modalitatea
prin care un grup de exerciții, complexe sau programe, alcătuit într -o ordine care să
respecte principiul psiho – fiziologic și metodic ale efortului specific diferențiat din fotbal,
este aplicat particularităților echipei și jucătorilor pentru realizarea scopurilor
43
antrenamentului și jocului. Este bine știut că nu orice combinare de exerciți reprezintă o
metodă. Spre deosebire de combinația întâmplătoare, metodele mențin o serie de parametri
care le definesc.
În acest ca pitol mă voi referi la metode le de antrenament folosite în jocul de fotbal.
Constatările, concluziile și modelele de antrenament sunt evidențiate la mi jloace folosite
pentru dezvoltarea calităților motrice de bază, rezultatele cercetării.
II.2.6. Metoda prelucrării statistico -matematică a constat în înregistrarea și calcularea
mediei valorilor datelor obținute la observarea unor parametrii stabiliți î n cercetare.
Constatările reieșite din această analiză vor fi menționate la rezultatele cercetării.
II.2.7. Metoda grafică a fost folosită pentru a reda mai sugestiv dinamica rezultatelor
înregistrate în urma activității de cercetare .
II. 3. Organiza rea și desfășurarea cercetării
După modul de organizare a activității prezenta cercetare este una de constatare.
Cercetarea a avut loc la echipa reprezentativă gimnazială de minifotbal a școlii
Gimnaziale „Molnár Józsiás” Târgu Secuiesc. Experimentul pe dagogic a f ost realizat în
anul școlar 2018 -2019 și 2019 -2020 . Subiecții supuși experimentului peda gogic au fost
elevii selectați la echipa reprezentativă de minifotbal a școlii . Locul de desfășurare : sala de
sport, terenul de sport a școlii, campionatele, cupele, meciuri amicale între echipele
interșcolare pe parcursul perioadei sus menținut. Pe parcursul jocurilor timpul de joc a fost
maxim 2 x 25 minute.
S-a lucrat cu grupa o oră în antrenament, 2 ore pe săptamână în cadrul orelor de
educație fizică și sport în cadrul clasei , fiind 50 de minute , în cadrul campionatului între
clase în cadrul școlii 1 x 20 minute pauza mare, campionate, cupe, meciuri amicale.
Efectivul grupei este, de 12 elevi băieți.
Ca nivel de dezvoltare și pregătire este un colectiv e terogen, cu nivel corespunzător
al motricității și al dezvoltării morfo -funcționale somatice.
Scopul cercetării a fost de a determina formele de manifestare a calităților motrice
de bază viteză, îndemânare, rezistență și forță specifice jocului de fotbal, acțiunile de joc
care au la bază manifestarea calităților motrice de bază, de a evidenția importanța
calităților motrice de bază și de a elabora un program de dezvoltare a calităților motrice de
bază specifice jocului de fotbal.
44
Etapele cercetării au fos t următoarele:
– prima etapă a constat în stabilirea titlului lucrării și studiul bibliografiei
recomandate.
– a doua etapă a constat în înregistrarea datelor referitoare la particularități de
dezvoltare a calităților motrice de bază specifice jocului de fotba l, purtarea
discuțiilor cu diferiți specialiști din domeniul jocului de fotbal.
– a treia etapă a constat în prelucrarea și interpretarea datelor rezultatelor cercetării.
– ultima etapă a constat în formularea concluziilor și recomandărilor practico –
metodică și elaborarea unui program destinat dezvoltării calităților motrice de bază
specifice jocului de fotbal.
Metodologia de cercetare a fost următoarea:
– s-a studiat materialul bibliografic;
– s-au înregistrat formele de manifestare ale calităților motrice de bază specifice
jocului de fotbal;
– s-au înregistrat metodele de antrenament, teste și sistemele de acționare destinate
dezvoltării calităților motrice de bază: viteză, îndemânare, rezistență, forță.
– s-au desfășurat convorbirile;
– s-au analizat rezultatele di scuțiilor cu diferiții cunăscători ai jocului de fotbal;
– s-au prelucrat și interpretat datele reieșite din cercetare și s -au formulat concluzii și
recomandările practico -metodice;
– s-a elaborat programul destinat dezvoltării calităților motrice de bază spe cifice
jocului de fotbal.
II.3.1. MIJLOACE FOLOSITE PENTRU DE ZVOLTAREA CALITĂȚILOR
MOTRICE
Mijloace și jocuri folosite pentru dezvoltarea vitezei, înde mânării, rezistenței și forței.
II.3.1.1. Exerciții speciale, din atletism:
– joc de frecvență (pe loc și din deplasare) ;
– alergare cu genunchii sus;
– pas sărit;
– pas săltat;
– alerg are cu pendularea gambei înapoi ;
în 2-3 serii pe distanțe de 20 -30 m pe plat și pe deal.
– alergări pe loc în tempo ușor, la semnal alergare cu tempo maxim 5 -6" urmată de alergare
ușoară;
– alergări accelerate pe diferite distanțe (20 -50m);
– alergări lansate pe diferite distanțe (20 -50m);
– alergări cu schimbare de tempo pe diferite distanțe;
– alergări cu schimbare de tempo și de direcție pe diferite distanțe;
– alergări cu fața, la semnal întoarcere 180 de grade, alergare cu spatele;
– alergare la deal;
– alergare la vale;
45
– alergare cu tracțiunea unui cauciuc;
– alergare în ham;
– sărituri din diferite poziții, la semnal, continuate cu lansări pe distante de 20 -30 m;
– alergări în tempouri diferite cu sărituri peste diferite obstacole;
– alergări sub formă de întrecere, ștafete etc.;
– alergări cu handicap pe distanțe de 2 0-50 m.
II.3.1.2. Exerciții și jocuri care implică alergări cu și fără minge, în vederea dezvolt ării
vitezei de deplasare:
– alergări cu viteze diferite (lansate): după obținerea vitezei maxime prin accelerarea
progresivă, jucătorul continuă alergarea pe încă 10 -20 m, în viteză maximă, ca apoi să
încetinească treptat efortul;
– deplasări pe distanțe de 10 -15-20 m, din diferite poziții: ghemuit, sărituri pe loc, pe
ambele picioare etc.;
– sărituri repetate cu întoarceri. Jucătorii așezați în sprijin ghemuit pe linia de plecare, la un
semnal dat, pornesc pe un traseu de 15 m. Primii 30 m (15 m dus și 15 m întors) se vor
parcurge în alergare ușoară și 15 m din nou în viteză maximă;
– alergări dus și întors pe o distanță de 15 m, cu sărituri peste coarda întinsă, ridicată la 80
cm înălțime, la mijlocul distanței și cu întoarceri bruște la semnal;
– alergar e de voie pe un teren de dimensiuni limitate: 3 x1 5 sec. în tempo de 3 – 4 – 4 / 4
– concursuri pe 10 -60 m. Se va alerga în grupe de 4 -6, individual, pe echipe și sub formă
unor ștafete;
– concursuri de alergări în slalom, cu ocolirea obstacolelor, sub for mă de ștafetă: se
pornește la semnal, se ocolește, plasat la 15 -20 m se revine cu pasarea mingii;
– alergări cu schimbări de direcție; se practică individual sub formă de ștafetă pe 40 -80 m,
contra -cronometru;
– alergări cronometrate pe distanțe de 20 -50 m sub formă de norme de control;
– alergare navetă fără oprire cu aducerea mingii; Se aleargă dus -întors câte 10 m; urmează
o alergare dus -întors pe 20 m, în total 60 m. Sau varianta 20 + 20 m, urmat de 30 + 30 m,
în total 100 m;
– alergare cu și fără minge ; Se va alerga 20 m conducând mingea, apoi mingea va rămâne
pe loc, iar alergarea va continua încă 20 m, fără minge. După ocolirea unui obiect,
jucătorul se va întoarce, se revine la start conducând mingea ultimii 20 m.
– 6-8 mingi așezate în diferite zone de teren, la semnal jucătorii pornesc în alergare, având
fiecare sarcina, de a se întoarce cu cât mai multe mingi;
– conducerea mingii cu îngreuiere; Se poartă diferite încărcături cum ar fi: o minge
medicinală, un cordon de plumb. Sub formă de ștafetă ex ercițiul se poate practica prin
alergare de 20 m cu mingea medicinală în brațe.
Apoi se așează mingea jos, se aleargă 20 m fără povară, se ocolește un obiect și se culege
povara. Revenind la grupă, aceasta se predă următorului executant.
– întrecere cu nu mere; jucătorii vor fi așezați pe 3 -4 coloane, șezând pe jos la distanță de 3 –
4 m intre coloane. Jucătorii vor fi numerotați. Când antrenorul pronunță un număr, acesta
46
se scoală, ia mingea pe care o conduce în slalom, se întoarce, ocolește coloana și se aș ează
la locul ocupat anterior.
– variante de alergări cu conducerea mingii;
– ștafetă de alergare, cu ocolirea semnului, cu conducerea mingii;
– conducerea mingii cu pasă până înapoi de la locul semnului;
– conducerea mingii până la semn, alergare înapoi fără minge, următorul aduce mingea;
– ștafetă cu jucarea cu mana; mingea poate fi rostogolită pe sol, împinsă, aruncată în sus la
câte 3 p ași, ținută între picioare etc.
II.3.1.3. Exerciții și jocuri cu și fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de execuție:
– de pe loc sau din deplasare, la semnal executarea unor mișcări singulare, sărituri, opriri,
întoarceri, mișcări de brațe executate foarte rapid;
– trecere din fandat în șezând, în atârnat, din sprijin ghemuit în înainte culcat la semnal, cu
maximum de viteză;
– lovirea mingii cu piciorul, la execuții foarte rapide , pauze între execuții 2 -4 sec.
– conducerea mingii în alergare, simularea săriturii peste obstacole;
– stând între două mingi, așezate la 1 -2 m în lateral stânga -dreapta, la semnul ri dicarea
mingii din stânga si executarea aruncării aut, deplasare la mingea din dreapta și executarea
unei centrări șutate;
– alergarea ușoară, la semnal schimbarea direcției, fentă, imitarea lovirii mingii cu capul
din sărituri.
II.3.1.4. Exerciții și joc uri cu și fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de reacție.
– din stând: acțiuni rapide executate la diverse semnale – țâșnire, ridicare din culcat,
întoarcere, săritură la cap; se execută foarte rapid cu pauze de 3 -5" între exerciții;
– de pe loc s au din deplasare la semnal executarea unor mișcări singulare, sărituri, opriri,
întoarceri, mișcări de brațe sau picioare;
– trecere din fandat în șezând, în atârnat, din sprijin ghemuit în înainte culcat la semnal, 5
execuții din fiecare poziție cu maximu m de viteză, cu pauză intre execuții de 3 -5";
– stând la semnal: pornire în alergare; întoarcere și pornire în alergare; rostogolire înainte,
urmată de săritură, alergare cu schimbare de direcție, simularea săriturii peste obstacole;
– alergare ușoară, la semnal întoarcere 180 de grade, rostogolire înainte și săritură pe
verticală;
– câte doi, stând față în față, la semnal săritură pe verticală cu extensie, partenerii lovindu –
se piept în zbor;
– câte doi, stând spate în spate, la distanță de un pas,: la sem nal săritură simulată cu
întoarcere de 180 de grade (stânga sau dreapta) cu lovirea palmelor în aer;
– "execuție opusă" colectivul se deplasează în mers sau alergare ușoară în formație de cerc,
la diferite comenzi ei trebuind să execute mișcarea inversă de cât cea comandată;
– aruncarea mingii cu ambele mâini în sol, rostogolire rapidă, ridicarea și prinderea mingii;
– câte doi, stând față în față, la 3 m distanță: aruncarea mingilor cu mâna sus, lovirea cu
capul în sus, schimbarea rapidă a locurilor, prinde rea mi ngilor și reluarea exercițiului.
47
Locul dezvoltării vitezei în lecția de antrenament.
În cadrul ciclului săptămânal de antrenament, dezvoltarea vitezei ținând cont de factorii
care o determină) se va efectua în antrenamentele de după ziua de odihnă sau după
antrenamente cu solicitare neuromusculară mică. În antrenamentele care au ca temă
principală dezvoltarea vitezei, încălzirea organismului va purta amprenta vioiciunii ducând
la instalarea s tării de excitabilitate optimă. Exercițiile pentru dezvolt area vitezei se vor
folosi imediat după terminarea încălzirii, atunci când organismul este odihnit.
II.3.1.5. Mijloace și jocuri pentru dezvoltarea îndemânării.
Fotbalul necesită o doză importantă de îndemnare. În fotbal, îndemânarea poate fi definită
ca aptitudine de a învăța și stăpâni diferite deprinderi legate de joc, exersându -le în viteză
și corespunzător situației. Toate deprinderile necesare jocului trebuie învățate și executate
de la vârsta cea mai fragedă, pentru a putea fi aplicate în cele mai ne așteptate situații și
condiții de joc. O mare parte a lecțiilor de antrenament se va consacra exersării diferitelor
tehnici căpătate, dezvoltând concomitent viteza de execuție . Aceste exerciții, menite să
dezvolte îndemânarea se vor include in cele tehnico -tactic, programate în antrenament și
jocuri de pregătire și se vor efectua în condiții cât mai apropiate de cele ce se ivesc în
timpul partidelor oficiale. Exercițiile trebuie să includă un număr de elemente numite ”de
îndemânare” de tehnică fină. Se vor învăța, de asemenea: căderea fără accidentare (sărituri
din genuflexiuni înainte și înapoi, plonjoane, rulări și răsturnări), schimbări rapide de
direcție, opriri bruște din sprint, accelerări explozive, treceri peste obstacole, peste
parteneri, cățărări p e obstacole, evitarea ciocnirilor, slalomuri, alergări, driblinguri etc. . Se
vor exersa insistent elemente de pură tehnică, cum sunt: pasele, preluările, plasamentul,
alergarea în spațiul liber, demarcate lovituri de cap etc.:
– individual, din alergare d e viteză, aruncarea mingii cu mâna, lovirea ei cu piciorul înainte,
prinderea, din nou lovirea; pe parcursul exercițiului viteza de alergarea a jucătorilor nu
trebuie să oscileze, iar mingea să nu cadă pe sol;
– menținerea mingii în aer prin lovituri repet ate cu piciorul, coapsa și capul, din deplasare
în viteză, în linie dreaptă;
– individual, de -a lungul terenului, lovirea mingii din mână cu traiectorie joasă, cu
trimiterea ei înainte la 5 -6 m sprint după ea lovire directă cu piciorul la aceeași distanță și
cu aceeași traiectorie, după ce a ricoșat din sol;
– aruncarea mingii cu mâna puternic în sol, lovirea ei din săritură cu capul, trimițând -o cu
boltă înainte, prindere, din nou aruncare;
– rularea mingii alternativ cu talpa piciorului stâng și drept cu deplasare în viteză cu
spatele;
– un jucător aleargă în viteză cu schimbări de direcție, altul execută cu mingea la picior
aceleași mișcări fără a o pierde;
– alergare 15 m, cu conducerea a două mingi medicinale cu picioarele, așezarea lor în câte
un cer c, continuarea alergării lor, transportarea a trei mingi în brațe, ocolirea unui jalon,
punerea mingilor înapoi la loc și alergarea înapoi;
48
– câte doi: unul din jucători conduce mingea 5 -6 m, o oprește cu talpa și sprintează înainte.
Un partener aleargă se re minge și o lovește cu "șiretul" dedesubt, trimițând -o cu boltă,
astfel încât ea să cadă în fața celui care a oprit -o. Acesta o preia, o conduce, o oprește din
nou;
– conducerea mingii, cu sprijin pe mâini și pe picioare, sub formă de ștafetă;
– lovituri cu cap (cupluri). Jucătorul va lovi mingea cu capul din poziția șezând, în timp ce
se întoarce și execută o rostogolire înainte;
– înălțimea mingii pentru lovirea de cap; unul din jucători aruncă mingea în aer, pentru sine
și apoi pasează spre un coechipi er, pentru ca acesta s -o poată lovi sărind cu capul; mingea
revine astfel la primul;
– doi jucători la distanță de 6 -8 m aproximativ, pas cu capul, preluare și pas înapoi cu
capul;
– ridicarea mingii peste cap și întoarcerea; perechile înalță mingea peste cap, după căderea
și ridicarea în jurul axei proprii;
– loburi înainte, culcare și ridicare. Este un exercițiu individual. Jucătorul execută un lob,
astfel ca mingea să recadă în fața sa. Apoi execută o culcare și o ridicare, încercând să reia
mingea după o singură cădere, în vedea executării unui lob;
– dropul – se execută o pasă pe jos la un partener, care imprimă mingii o traiectorie de
urcare, ca apoi să execute un drop (semivole) sub forma unei pase la partener;
– un jucător conduce în viteză mingea 5 -6 m, o oprește cu talpa și se deplasează puțin
lateral.
Imediat din spate sprintează alt jucător, care ridică mingea direct de pe sol cu vărful, o
controlează, două -trei lovituri, o preia prin ricoșare, o conduce 5 -6 m și o oprește pentru
partener;
– doi j ucători așezați fată în fată la distanță de 10 -15 m. Jucătorul A conduce mingea, la
jumătatea distanței efectuează o întoarcere de 180 de grade cu mingea, îl ocolește pe
jucătorul B, revine la poziția inițială și pasează mingea lui B;
– apropierea de poart ă, cu menținerea mingii în aer și trimiterea acesteia peste capul
portarului (venit în întâmpinare) în plasă.
Variante:
a) folosind numai picioarele;
b) folosind numai capul;
c) combinând ambele exerciții.
– în interiorul unei jumătăți de teren, la dista nțe egale, sunt plasați opt jucători, fiecare cu
minge (patru la colțuri și patru la jumătățile laturilor). Un alt jucător aleargă în viteză prin
fața acestora, la 10 -12 m, primește mingea de la fiecare și prin lovituri directe î ncearcă să
le introducă în plasă;
– din formație pe un șir, la 30 m de poartă, jucătorii aleargă pe rând în viteză, și după 8 -10
m primesc mingea aruncată cu mâna de un partener care o trimite înainte, o lovesc din vole
și o introduc în poartă;
– depășirea de viteză a unui apărător , prin autopasă sau prin aruncarea mingii cu vârful
piciorului peste el, apoi finalizare cu șut la poartă;
49
– jonglare cu schimb de locuri. Jucătorul A aruncă mingea în diagonală la B, pe care o
menține jonglând -o și alergând apoi la A, care se plasează ult erior în spatele lui B. Acum B
pasează lui A cu capul care reia exercițiul;
– doi jucători aflați față în față la 18 -20 m. jucătorul A conduce mingea în viteza, în timp ce
B aleargă fără minge. Pe pozițiile noi pe care au ajuns A pasează mingea lui B care
continuă exercițiul;
– lovituri de cap în trei. Jucătorii sunt așezați în triunghi la o distanță de 5 m. Aruncă
mingea în sus pentru sine, o lovește cu capul lateral la B, care se retrage. B o retrimite cu
capul la A care avansează și o pasează cu capul lu i G, care se retrage, C o retrimite la A.
Astfel A avansează mereu, in timp ce B și C se retrag continuu. După un timp se schimbă
locurile.
– fotbal din șezând: pe un teren cu lungimea de 17 -18 m și lățimea de 7 -8 m, jucătorii
împărțiți în două echipe egal e se găsesc în șezând cu sprijin înapoi pe palme. Jucătorii se
vor deplasa după minge numai prin târâre din șezând și tot din această poziție să o lovească
cu piciorul sau cu capul, trimițând -o in partea adversă. Jocul se desfășoară pe puncte,
contra timp. Mingea ieșită afară din teren se repune de la margine cu aruncare peste cap, cu
ajutorul picioarelor.
– jucătorii câte doi, stând spate în spate la 20 – 25 m distanță își trimit mingea alternativ
înapoi prin foarfecă, după aruncarea cu mâna pe sol;
– un jucător aruncă mingea cu mâna din apropierea unui partener care stă pe genunchi, în
șezând, culcat pe spate sau pe o latura, și din una din aceste poziții pasează precis înapoi,
lovind -o cu piciorul sau capul;
– mingea la presă. Jucătorii sunt împărțiți în echipe egale, ca număr și ca valoare, așezați
câte doi înapoia unei linii de plecare. Fiecare echipă are câte o minge. La semnal prima
pereche din prima echipă, menține mingea între capete, coechipierii se prind de braț și
pornesc în alergare spre punctul de întoarcere, îl ocolesc si revin, transmit mingea perechii
următoare, după care se duc la capătul șirului. Dacă o pereche scapă mingea, a obligată să
o ridice și să continue de unde a întrerupt cursa. Preluarea mingii se face înapoia liniei de
sosire.
– loburi înainte, urmate de sărituri cu jonglare peste celălalt jucător aplecat. A lobează peste
B aplecat, apoi sare peste el și aleargă după minge care nu a sărit decât o dată. O menține
în aer (jonglează) în timp ce B îl ocolește pe A și se apleacă. După un număr de execuții se
schimbă rolurile.
– un jucător aleargă în viteză cu spatele spre poartă. Când se apropie la 8 -9 m de aceasta, i
se transmite mingea puternic pe sus pentru a o devia cu capul în poartă. Pentru asigurarea
tăriei și preciziei, mingea se va lovi cu piciorul din demivole sau cu mâna;
– un jucător se deplasează în direcții diferite și aruncă mingea la mâna unui partener, care o
retrimite precis, lovind -o numai cu capul din plonjon;
– ștafeta cu purtarea mingii în diferite poziții. Avem do uă echipe cu un număr egal de
jucători, la semnal primii pornesc în varianta precizată, ocolesc obstacolul și se întorc la
șirul de la care au plecat.
– aceeași structură de exercițiu dar se folosesc pasele transversale și aici se recomandă un
minut de efo rt intens (alergare cu viteză maximă și un minut de recuperare).
50
II.3.1.6. Mijloace si jocuri folosite prin metoda cu intervale.
Exersează doi jucători. A pasează mingea la 8 -10 m lui B, în așa fel ca acesta să fie
obligat să alerge 4 -6 m pentru a o put ea ajunge. B retrimite mingea lui A. Apoi A pasează
lui B pe partea cealaltă obligându -l să alerge pentru a putea retrimite mingea (durata 30
sec.). Apoi se inversează rolurile. După 30sec. de solicitare, urmează 30 se c. pauză activă
cu pase simple. Acest exercițiu reprezintă o solicitare puternică dacă jucătorul A lansează
mingea direct și pe cât posibil într -o direcție neprevăzută. Rezultă astfel alergări pe distanțe
de 10 -12 x 4 -6 m, aducându -se pulsul la 168 -188. Efortul poate fi ușor dozat. Dacă este
nevoie de o solicitare mai mică, retrimiterea mingii de către A nu se va face decât după
stoparea mingii, partenerul având o pauză de 1 -2 sec. În caz contrar, se va pasa din vole,
direct După schimbarea rolurilor de 4 -5 ori se poate intercala o pauză activă de 2-3 min.
Gradul de solicitare și lungimea pauzelor depinde de gradul de pregătire a jucătorilor.
– Doi jucători se află la 18 – 20 m distanță, fiecare are o minge ; conducerea mingii
cu piciorul drept, în mare viteză, unul în direcția celuilalt ; înai nte de a se întâlni, pasează
mingea cu piciorul stâng pe partea dreaptă, apoi se întorc și aleargă după mingea
partenerului. Când o ajung o opresc cu talpa, se întorc, reiau distanța inițială și re petă
exercițiul în același fel ( timp de execuție 30 sec .). După o pauză activă de 1 -2 minute se
repetă cu celălalt picior. În 30 sec. se execută de regulă 5 x 10 -15 m alergare cu
conducerea mingii. Solicitarea depinde de viteza de alergare, pulsul crește la 180.
– Trecerea mingii cu boltă (între trei jucători). Ce i trei jucători se așează în linie la
distanță de 10 m între ei. Jucătorul A ridică mingea peste B la C și schimbă locul cu B.
Acum C trimite mingea cu boltă peste jucătorul din mijloc și schimbă locul cu acesta.
Numărul repetărilor și alternarea piciorulu i de execuție este stabilit de antrenor. Cu
schimbări de locuri în viteză se realizează 5 -10 x 10 m alergări în 30 sec. Se permit pauze
de câteva secunde între exerciții. După 30sec. , se intercalează 1 -2 minute pauză activă.
După o perioadă de adaptare pau za poate fi scurtată. Solicitarea poate fi mai ușoară dacă
jucătorul care primește mingea o oprește, sau o joacă pe cap, înainte de retrimitere.
– Pe o jumătate de teren se prelungește linia de 6 m paralel cu linia medi ană. În
prelungirea careului se plase ază câteva mingi din 3 în 3 metrii. Participă 4 -12 jucă tori
așezați pe linia de fund. Efort: 15 sec. – starturi până la 6 m și înapoi; Odihnă: 60 sec. –
plimbări și jonglerie cu mingea; Efort: 20 sec. – starturi cu schimbări de direcție la 6m,
ocolind ming ea (în ainte și înapoi în spațiul de 6 m) Odihnă: 90sec. -relaxare, mers, pase în
doi; Ef ort:15sec. – starturi până la 6 m și înapoi și 2 sărituri la cap după fiecare start;
Odih nă: 60sec. – mers, pase în doi; Efort: 20sec. – starturi până la 6 m, alergare c u fața și cu
spatele; Odihnă: 180sec. – mers, rela xare, pase în doi.
– Complex de exerciții bazat pe repetarea unor distanțe fixe cu un interval de odihnă
constant;
Se lucrează pe jumătate de teren, cu 4 -6 jucători, se pun 5 jaloane pentru alergarea în
slalom.
Efort: 5 x 50 -55 m în linie dreaptă (viteză maximă), Odihnă: 90sec. după fiecare alergare
(alergare ușoară înapoi și jonglerie cu balonul), Efort: 5 x 5 -55 m în slalom printre jaloane
51
(viteză maximă), Odihnă: 90sec. după fiecare alergare (alergare ușo ară înapoi și jonglerie
cu balonul). După terminarea repetărilor odihnă 240 sec., pase în doi.
– Complex de exerciții specifice încadrate în 5 serii:
Se lucrează pe jum ătate de teren; de la linia de 6 m se măsoară spre ce ntrul terenului
distanțele de 10, 15 și 20 m. Participă 4 jucători (de preferință cei 4 înaintași), fiecare cu
mingea, ajutați de ceilalți 4 care urmează, pentru a readuce în timp util mingile.
a) 5×10 conducere în v iteză, cu tras la poartă de la 6 m;
pauză: 15 sec. după fi ecare conducere (aducerea mingii și revenire);
30 sec. la terminarea seriei (jonglerie cu balonul)
b) 5 x 20 m conducere mod erată cu tras la poartă de la 6 m cu piciorul de bază (forță in
regim de viteză);
pauză: 20 sec. după fiecare conducere;
60 sec. la terminarea seriei (pase în doi);
c) 5 x 20 m sprint cu tras la poartă de la 16 m. minge statică.
pauză: 30 sec. după fiecare sprint;
80 sec. la terminarea seriei;
d) 5 x 20 m sprint cu tras la poartă (con ducere în viteză medie) de la 10 m cu piciorul
neîndemânatic.
pauză: 20sec. după fiecare conducere;
60 sec. la terminarea seriei;
e) 5 x 30 sec. s print cu tras la poart ă de la 10 m, minge statică;
pauză: 40 sec. după fiecare sprint;
180 sec. la terminare.
– Complex de 4 exerciții specifice, într -o serie, folosit în vederea individualizării; se
lucrează pe întreaga suprafață de joc .
a) 2 x 16, pasă și sprint
– pe linia de fund, jucătorul cu mingea pasează cu antrenorul aflat lateral, la jumătatea
distanței, sprintează până la 1 m, de antrenor, respinge balonul, pasează direct cu
antrenorul și sprintează până la linia de fund.
pauză: 30sec. (jonglerie cu mingea)
b) 2 x 35 -40 m conducere printre jaloane;
– de la linia de 16 m conducere în viteză printre 5 jaloane așezate la distanțe egale, până la
linia de centru (35 -40m).
pauză: 50 sec. (conducere ușoar ă și jonglerie cu mingea);
c) 2 x 35 -40 m pase în doi simple și cu schimb de locuri
– 1 x 35 – 40 m, la distanța de 10 m de la linia de 16 m, pase în doi în viteză maximă până
la centru;
pauză: 40sec. (pas e în doi în continuare până la 6 m în alergare ușoară și pase în
doi până la terminarea intervalelor);
– 1 x 35 – 40 m, același, cu schimb de locuri.
pauză: 80sec. (pase în d oi cu schimb de locuri până la 6 m, în alergare ușoară și
continuarea paselor până la terminarea interv alului);
d) 2 x 20 m conducere și tras la poartă din întoarcere.
52
– de la intersecția liniei de 6 m cu cea de fund cei 2 jucători, cu 2 mingi fiecare , conduc în
viteză pe linia de 6 m, fac o schimbare de direcție la jalonul aflat la 4m, trag la poartă și
continuă alergarea ușoară până la colțul opus, de unde repetă exercițiul trăgând la poartă cu
piciorul opus;
Prin metoda antrenamentului cu intervale în fotbal se poate dezvolta concomitent
viteza, rezistența, forța musculară plus îndemânarea odată cu apropi erea eforturilor de
limita maximă. La această metodă de antrenament exersarea tehnicii și tacticii se face în
condiții apropiate de joc, iar dozarea efortului se poate face în mod exact. Din toate cele
prezentate reiese clar că metoda cu intervale a avut u n efect pozitiv asupra dezvoltării
jocului de fotbal.
Circuit complex pentru pregătirea fizică generală.
Colectivul de jucători se împart în 6 subgrupe de câte 2 jucători, așezați în 6 locuri diferite
pe teren;
circuitul nr.1:
• mingi medicinale ( fieca re exercițiu de 10 ori).
• mingea medicinală este aruncată la 2 m sus și prinsă în mână ;
• culcat dorsal, ridicarea picioarelor în sus (cu mingea ținută între picioare);
• genuflexiuni combinate cu sărituri, ținând mingea în mână.
circuitul nr.2:
• corzi de sărit (fiecare exercițiu – câte 10 repetări de 3 -5 ori);
• Sărituri pe piciorul stâng ;
• Sărituri pe p iciorul drept ;
• Sărituri pe ambele picioare.
circuitul nr.3 :
• gantere (haltere mici – 10 repetări pentr u fiecare din cele 3 exerciții) ;
• extensii din poziția culcat înainte ;
• din culcat dorsal ridicarea tr unchiului, cu ganterele în mână ;
• genuflexiuni cu ganterele în mâini.
circuitul nr.4 :
• săritură cu simularea lovirii mingii cu capul, din culcat înainte, cădere pe spate
culcat, de unde se sare, simulându -se din nou lovirea mingii cu capul, legându -se între ele
de 10 ori.
circuitul nr.5 :
• alergare în viteză maximă 5 m înainte, înapoi, lateral stânga, dreapta, repetat la
15,30 sau 60 sec.
53
circuitul nr.6 :
• Sărituri cu genunchii la piept (câte poate executa fiecare jucă tor timp de 20 -30 sau
45 sec.).
Circuit pentru dezvoltarea supleței, mobilității și forței
• 10-20 genuflexiuni ;
• 5 căderi înainte în sprijin pe brațe, săritură în ghemuit , săritură cu extensie de 5 ori ;
• 20 de ridicarea picioarelor până la 90 de gr ade din culcat dorsal ;
• 3 x 30 serii de sărituri ;
• culcat pe spate, podul, balans, cu trecerea greutății de pe brațe pe cap și invers, de 5
ori.
• 10-20 flotări în brațe ;
Circuit fizic – tehnic pentru fotbaliști
• alergare 5 x 10 m fără pauză ;
• 100 mențineri ale mingii în a er;
• 30 de aruncătu ri de la margine, distanța 20 m ;
• joc 1: 1 în 3 serii a 45 sec. cu pauze între serii ;
• conducerea mingii printre 10 jaloane, pe distanța de 40 m cu tras la poartă, 20 de
ori;
• 3 x 10 lovituri ale mingii cu capul, din săritură.
• – pe teren se amenajeaz ă 10 ateliere. Material necesar : 3 mingi de fotbal, 1 minge
atârnată pentru loviturii cu capul, 2 -3 corzi de sărit, 3 garduri.
Durata pauzei se stabilește în funcție de solicitarea exercițiului și cons tă în plimbare de la
un apara t la altul 1 -2 minute
1. Conducerea min gii în viteză printre obstacole ; conducere 15 m, alergare înapoi în linie
dreaptă 15 m, conducere între obstacole 15 m, total 4 x 15 m alergare și conducere cu
pauză.
2. Lovirea mingii atâ rnate, din săritură, din ambele părți, fără oprire 2 minute
3. Mersul păianjenului 15 m, sprint înapoi 15 m (2 repetări ), plimbare până la următorul
atelier.
4. Alergare în patru labe 15 m ( 2 repetări, sprint 15 m (2 repetări).
5. Alergare cu întoarceri de 360 grade (2 întoarceri pe un traseu) 30 m ¬două repetări.
6. Sărituri pe ambele picioare 15 m, sprint înapoi 15 m (2 repetări) total 4 x 15m.
7.Alergare cu spatele 15 m, la întoarcere sprint (2 repetări). Total 4 x 15 m.
8. Alergare du – te – vino cu șuta rea mingii în zid, 2 minu te; mingea trebuie pasată în fața
unui gard în așa fel încât să ricoșeze după gard.
9. Doi jucători își aruncă alternativ mingea, cu pământul, la două porți mici și după
ricoșare o lovesc cu capul din săritură cu elan, încercând să o trimită în poarta adversarului,
2 minute.
54
10. Sărituri la poartă : 25 pe piciorul stâng, 25 pe piciorul drept și 25 pe ambele picioare -2
minute. Durata lucrului poate fi doar un minut la fi ecare atelier dar poate fi și 3 – 5 minute
valoarea ei depinzând de obiectivele antrenamentului.
Circuit cu jocuri pe teren redus:
– 12 jucători vor fi repartizați pe gr upe de 6 jucători, care joacă 3 : 3 pe spațiile stabilite pe
o jumătate de teren.
Atelierul A – Joc 3: 3 la două porți, pe spațiu redus, cu următoarele restricții tehnice
– mingea se lovește numa i cu piciorul mai neîndemânatic ;
– fentă obligatorie înainte de pasă;
– numai din două atingeri ;
Atelierul B – Joc 3: 3 cu o singură atingere.
Atelierul C – Joc 3: 3 cu lovirea mingii numai cu capul.
Ordinea este A – B – C cu schimbarea atelierului după 20 minute.
Variante dacă avem mai mulți jucători o a patra grupă tot 3: 3 joacă tenis cu piciorul în
spatele porții.
La un atelier se lucrează 10 minute (de două ori 5 minute și se poate trece de două până la
trei or i).
Circuit tehnic – fizic – tactic.
Lotul este împărțit pe grupe de 6 jucători , cu 4 ateliere
1. exerciții tehnice în regim de viteză și rezistență.
a) pase în doi, după pas alegere a ocolirea unui jalon, revenire ;
b) pase în doi printre jaloane, dup ă pas schimb de locuri ;
c) exersarea diferitelor forme de pre luare, forță de lovire a mingi.
2. exerciții tactice cu substrat fizic.
– extremele centrează la vârful de pe partea opusă care pasează
mingea celuilalt vârf, care o preia din viteză și finalize ază.
3. dezvoltarea fizică generală.
– exerciții cu mingea medicinală
a) aruncări cu două mâini ;
b) aruncări din șezând ;
– exerciții cu corzi de cauciuc
– sărituri simple
– sărituri peste 6 gardur i, distanța 3 -4 m între garduri ;
– conduceri de mingi, sl alom printre jaloane ;
– sărituri la corzi.
4. Joc 3 :3 în cercul de la mijlocul terenului : la porți mici, așezate în afara cercului (jucători
nu au vole să părăsească cercul ) cu diferite restricții. Variante : se poate realiza circuitul
lucrând cu jucătorii d iferențiat apărătorii separat, înaintașii separat; sau toți jucătorii
efectuează exercițiile pentru dezvoltarea preponderentă a calităților motrice, și apoi pe
grupe exercițiile tehnice, tactice și jocul.
55
În urma efectuării sistematice a circuitelor descri se mai sus, concluziile care s -au desprins
au justificat necesitatea introducerii acestei metode demonstrând clar efectele pozitive pe
care le -a avut asupra dezvoltării calităților motrice.
Astfel am putut constata că jucătorii au efectuat, cu multă ardoar e, sârguință și chiar
plăcere, exercițiile datorită faptului că
– exercițiile propuse au fost variate ;
– în cadrul atelierelor au putut lucra independent jucătorii;
– exercițiile au respectat în mare măsură principiul individualizări;
– prin alternarea efortului pe diferite grupe musculare jucători au suportat relativ ușor
efortul cerut atât ca volum cât și ca intensitate.
În încheiere aș vrea să arăt ca oricare ar fi direcția folosirii antrenamentului în
circuit, valoarea lui reală este strâns legată de acțiunea educativă și capacitatea
profesională a antrenorului, și nu va avea efectul scontat, daca se va executa numai pe baza
de fișe sau programe stabilite în prealabil, fără nici un control riguros.
II.3.1.7. Metoda jocului, ștafetelor și întrecerii
A fost utilizat pentru educarea, dezvoltarea calităților motrice de bază în jocul de
fotbal, mai ales la vârsta școlară este foarte importantă. Dezvoltă competențe de direcția
autoorganizării, autoconducerii și autoaprecierii exersării motrice.
Particip area la joc determină dezvoltarea unor calități volitive precum dârzenie,
perseverență, spirit competitiv. Calități morale ca corectitudine dorință de a învinge, spirit
de colaborare, respect. Calități intelectuale atenție, spirit de observație, memorie, i nițiativă.
Aduce un mare plus în integrare, socializare respectarea regurilor de ierarhizare. Alegerea
jocurilor va fii în funcție de obiectiv, vârstă care este un factor foarte important, trebuie să
cunoaștem foarte bine condițiile de spațiu și de bază ma terială, starea de sănătate, efectivul
cu care lucrăm, condițiile meteo. Regurile trebuie bine stabilite, arbitraj corect la nivel de
înțelegere al participanților. Dozarea pe durata jocului trebuie să fie în concordanță în
momentul din antrenament.
56
CAPITOLUL III.
III. 1. REZULTATELE CERCETĂRII
PREZENTAREA, SINTETIZAREA DATELOR CERECTĂRII
Testare inițială 2018 octombrie . Fiecare sportiv, elev în loc de nume este trecut cu nr.
Numerotarea este menț inut în fiecare tabel, grafice.
Tabe l cu sportivi i și măsur ători somatice (inițiale)
TABEL NR. 1.1.
Din tabelul de mai sus reiese măsurăto rile somatice efectuate inițial, punctul de pornire.
Tabel cu sportivii și rezultatul testelor la probele atletice (inițiale)
TABEL NR. 2.1.
În tabelul de mai su s sunt trecute rezultatele testelor inițiale efectuate de sportivi.
Sportivul
Înălțime /cm
Greutate /kg Lungime talpa
cm Înălțime
trunchi cm Perimetru
abdominal
cm Anvergura
brațe
cm Mobilitate
cm
1. 171 84 29,5 86 106 181 -3
2. 170 53 27,5 85 66 174 +7
3. 174,5 57 27 83 67 177 +2
4. 159 50 26 75 69 162 -1
5. 162 52 25 79 65 165 -6
6. 172 62 26,5 98 73 178 +6
7. 156 51 25 84 70 154 -2
8. 170 60 25 82,5 72 171 +2
9. 175 59 26 96,5 72 175 +8
10. 154 52 24 85,5 73 152 +7
11. 161 43 25 81 73 163 0
12. 173 53 26 89 69 175 +6
Sportivul / Test Alergare de viteză
50m / sec Alergare de
rezistență 1000 m
min Săritu ra în
lungime de pe loc ,
cm
1. 8,32 4,22 193
2. 7,76 4,16 197
3. 7,36 4,24 211
4. 7,23 4,14 204
5. 7,28 4,11 217
6. 6,67 3,49 237
7. 8,70 4,05 156
8. 6,86 3,45 196
9. 6,86 4,10 220
10. 8,32 4,15 183
11. 7,56 4,21 187
12. 7,45 4,35 206
57
Tabel cu sportivii și testele parcurse în cadrul parcursului utilitar – aplicativ (inițial e)
TABEL NR. 3.1.
Nr. Sportiv 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.
Duble /bucăți
(menținerea
mingii în aer) 10 10 9 6 10 10 10 10 9 10 10 10
Ocolirea
jaloanelor /bucăți 5 5 5 5 5 4 5 5 5 4 5 5
Pas corect /bucăți 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 1
Șut pe spațiul
porții /bucăți 1 0 1 1 1 1 1 1 0 1 1 0
Timp (secunde) 32,2 38,4 30,1 35,7 29,8 36,3 34,5 40,2 37,2 39,2 41,4 37,4
Puncte conform
timpului parcurs 10 4 11 8 12 7 9 2 6 3 1 5
Total puncte 27 20 27 21 29 23 26 19 21 19 17 21
Clasament II VI II V I IV III VII V VII VIII V
* cel mai bun timp primește conform nr. de jucători în cazul nostru 12 puncte și așa mai
departe până la ultimul care va primi 1 pct .
Tabelul conține toate măsurătorile, rezultatele, clasament de parcurgere a parcursului
utilitar – aplicativ la testarea inițială.
Testare finală 2019 mai
Tabel cu sportivii și măsurători somatice (finală)
Tabel 1.2.
În tabelul de mai sus sunt trecute r ezultatele finale a sportivilor, se vede o cr eștere față de
testarea inițială.
Sportivul
Înălțime /
cm
Greutate
/kg Lungime
talpa/
cm Înălțime
trunchi cm Perimetru
abdominal
cm Anvergura
brațe
cm Mobilitate
cm
1. 173 82 30 87 107 181 +2
2. 171 57 28 86 68 173 +6
3. 175 62 27 85 69 177 +7
4. 163 56 26 76 71 162 +2
5. 165 57 26,5 81 62 167 +2
6. 173 64 27 98 75 180 +9
7. 158 53 26 86 72 157 +1
8. 173 64 26 84 74 175 +5
9. 175 61 27 97 73 178 +10
10. 156 54 25 87 76 155 +5
11. 163 46 25 83 75 165 +3
12. 174 56 27 91 72 176 +12
58
Tabel cu sportivii și rezultatul testelor la probele atletice (finală )
TABEL NR. 2.2.
Din tabelul de mai sus putem observa rezultatele mult mai bune față de testarea inițială .
Tabel cu sportivii și testele parcurse în cadrul p arcursului utilitar – aplicativ (finală )
TABEL NR. 3.2.
Nr. Sportiv 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.
Duble / bucăți
(menținerea
mingii în aer) 10 10 9 10 10 10 10 10 10 9 10 10
Ocolirea
jaloanelor /bucăți 5 5 5 5 5 5 4 5 5 5 5 5
Pas corect / bucăți 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
Șut pe spațiul
porții / bucăți 1 1 1 0 1 1 1 1 1 1 1 0
Timp (secunde) 30,6 32,9 29,8 35,7 28,6 33,7 31,4 36,3 34,1 36,5 37,2 33,8
Puncte conform
timpului parcurs 10 8 11 4 12 7 9 3 5 2 1 6
Total pu ncte 27 25 27 20 29 24 25 20 22 18 18 22
Clasament II III II VI I IV III VI V VII VII V
* cel mai bun timp primește conform nr. de jucători în cazul nostru 12 puncte și așa mai
departe până la ultimul care va primi 1 pct.
Din tabelul de mai sus putem ob serva nivelul de perfecționare, îmbunătățirea parcurgeri, o
concentrare mai bună, minimalizarea nivelului de greșeală, creșterea vitezei de parcurgere.
Putem observa diferența de creștere a calităților motrice de bază.
Dacă ne uităm și facem comparație î ntre tabelul cu nr.3.1. testare inițială și tabelul cu nr.
3.2. testare finală se vede creșterea, îmbunătățirea rezultatelor. Sportivul Alergare de viteză
50m / sec Alergare de
rezistență 1000m
min Săritura în
lungime de pe loc ,
cm
1. 7,81 4,02 197
2. 7,56 4,10 203
3. 7,16 4,05 216
4. 7,06 4,08 210
5. 7,01 3,58 218
6. 6,53 3,46 237
7. 8,11 4,10 176
8. 6,76 3,40 207
9. 6,81 4,02 225
10. 8,01 4,12 191
11. 7,46 4,01 189
12. 7,25 4,13 207
59
Interpretarea teoretică a graficelor.
GRAFIC UL NR. 1.
Grafic ul de mai sus compară tabelul nr.2.1. și tabelul nr. 2.2. Putem observa creșterea și diferența rezultatelor sportivilor la testarea alergare de
viteză 50 m. La fiecare sportiv se vede o îmbunătățire în timpul parcurs. (Valorile sunt în secunde)
60
GRAFIC UL NR. 2.
Grafic ul de mai sus compa ră tabelul nr.2.1. și tabelul nr. 2.2. Putem observa creșterea și diferența rezultatelor sportivilor l a testarea alergare de
rezistență1000 m. La fiecare sportiv se vede o îmbunătățire în timpul parcurs. (Valorile sunt trecute în minute, secunde)
61
GRAFIC UL NR. 3.
Grafic ul de mai sus compară tabelul nr.2.1. și tabelul nr. 2.2. Putem observa creșterea și diferența rezultatelor sportivilor la testarea săritura în
lungime de pe loc . La fiecare sportiv s e vede o îmbunătăț ire sau stagnare de ex la sportivul nr.6 . (Valorile sunt trecute în cm.)
62
GRAFIC UL NR.4.
Grafic ul de mai sus este prezentarea tabelului nr.3.1. Putem observa rezultatele sportivilor la p arcurs utilitar – aplicativ testare inițială.
63
GRAFIC UL NR.5.
Grafic ul de mai sus est e reprezentarea tabelului nr.3.2 . Putem observa rezultatele sportivilor la parcurs utili tar – aplicativ testare finală .
Dacă comparăm graficonul nr. 4. și graficonul nr.5. (testarea inițială și testarea finală) se vede o îmbun ătățire dintre cele două teste.
64
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip A
Obiectivul obesrvării: stabilirea formelor de manifestare ale calităților motrice de bază în
jocul de fotbal și înregistrarea datelor.
Calitățile motrice de bază viteză, îndemânare, rezistență , forță:
– minge: dribling, blocarea mingii, șut pe spațiul porți, șut spre poartă, sărituri la
minge.
– coechipier: dublaj, pasă.
– adversar: schimbări de direcție, dublaj cu deposedare, intercepția mingii față de
adversar.
TABEL NR. 4.1.
Partidă /
Manifes tări Obs.
1
2
3
4
5
6
7
8 Total / 8
Partide Media /
Partidă
Dribling (bucăți) 12 10 15 18 21 22 24 27 149 18,6
Blocarea mingii
(bucăți) 4 6 7 7 9 11 14 16 74 9,25
Șut pe spațiul porți
(bucăți) 7 5 8 11 9 8 12 14 74 9,25
Șut spre poartă
(bucăți) 12 8 14 13 16 10 17 21 111 13,8
Sărituri la minge
(bucăți) 16 21 20 26 30 23 26 35 197 24,6
Dublaj (bucăți) 7 10 14 10 16 12 14 18 101 12,6
Pasă (bucăți) 42 35 30 38 46 50 56 64 361 45,1
Schimbări de direcție
(bucăți) 26 30 34 32 24 20 31 35 232 29
Dublaj cu deposedare
(bucăți) 17 14 16 13 14 10 21 22 127 15,8
Intercepția mingi față
de adversar (bucăți) 12 8 7 10 9 14 10 8 78 9,75
Total / partidă 155 147 165 178 194 180 225 260 1504 188
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip B
Obiectivul observării: stabilire a metodelor de antrenament și a sistemelor de acționare
utilizate la echipe reprezentative școlare pentru dezvoltarea calităților motrice de bază în
jocul de fotbal.
METODE DE ANTRENAMENT
TABEL NR. 4.2.
NR. METODA TIMPUL ACORDAT / ANTRENAMENT TOTAL
MINU TE 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1. ALTERNATIVĂ 10 10 10 15 45
2. HANDICAPULUI 10 15 10 35
3. EXERSĂRII 20 20 20 60
4. SUB PRESIUNE 20 10 15 45
5. ANTR. CELOR 45
SECADAPTATĂ
LA VITEZĂ 10 10 10 30
6. ȘTAFETELOR ȘI
JOCURILOR 20 20 20 10 70
7. FRACȚIONATĂ 15 10 10 35
8. INTEGRALĂ 10 10 20
9. JOCULUI 15 10 20 10 15 10 80
10. ÎNTRECERII 10 10 20 10 50
TOTAL MINUTE
/ANTRENAMENT 50 50 50 50 45 50 40 45 45 45
65
GRAFIC UL NR. 6.
Grafic ul de mai sus e ste repre zentarea tabelului nr.4 .1. Putem ob serva rezultatele sportivilor pe parcursul în timpul jocurilo r, îmbunătățirea
calităților. (Valorile sunt trecute în bucăți/execuție)
66
GRAFIC UL NR. 7.
PROTOCOL DE OBSERVAȚIE tip B
Graficonul de mai sus rep rezintă tabelul nr.4.2 . Putem observa minutele alocate metodelor
de antrenament pe parcursul antrenamentelor. (Valorile sunt trecute în minute)
Cercetarea a avut loc la echipa reprezentativă gimnazială de minifotbal a școlii
Gimnaziale „Molnár Józsiás” Tâ rgu Secuiesc. Experimentul pedagogic a fost realizat în
anul școlar 2018 -2019 și 2019 -2020. Subiecții supuși experimentului pedagogic au fost
elevii selectați la echipa reprezentativă de minifotbal a școlii. Locul de desfășurare: sala de
sport, terenul de sport a școlii, campionatele, cupele, meciuri amicale între echipele
interșcolare pe parcursul perioadei sus menționa t. Pe parcursul jocurilor timpul de joc a
fost maxim 2 x 25 minute.
S-a lucrat cu grupa o oră în antrenament, 2 ore pe săptamână în cadru l orelor de
educație fizică și sport în cadrul clasei, fiind 50 de minute, în cadrul campionatului între
clase în cadrul școlii 1 x 20 minute pauza mare, campionate, cupe, meciuri amicale.
Efectivul grupei este, de 12 elevi băieți.
Scopul cercetării a fos t de a determina formele de manifestare a calităților motrice
de bază viteză, îndemânare, rezistență și forță specifice jocului de fotbal, acțiunile de joc
care au la bază manifestarea calităților motrice de bază, de a evidenția importanța
calităților motr ice de bază și de a elabora un program de dezvoltare a calităților motrice de
bază specifice jocului de fotbal.
67
Etapele cercetării au fost următoarele:
– prima etapă a constat în stabilirea titlului lucrării și studiul bibliografiei recomandate.
– a doua etapă a constat în înregistrarea datelor referitoare la particularități de dezvoltare a
calităților motrice de bază specifice jocului de fotbal, purtarea discuțiilor cu diferiți
specialiști din domeniul jocului de fotbal.
– a treia etapă a constat în prel ucrarea și interpretarea datelor rezultatelor cercetării.
– ultima etapă a constat în formularea concluziilor și recomandărilor practico -metodică și
elaborarea unui program destinat dezvoltării calităților motrice de bază specifice jocului de
fotbal.
În urma finalizării cercetării s -a ajuns la o serie de constatări care vor fii redate în cele ce
urmează. În urma studiului bibliografic am reușit să desprind unele aspecte legate de
calitățile motrice de bază specific jocului de fotbal, pe care încerc să menț ionez cât mai
sistematic. Studierea calitățile motrice de bază în general reprezintă un subiect de mare
interes în rândul specialiștilor, cunoscându -se rolul l or determinant pentru capacitat ea
motrică a omului.
Așa după cum am mai arătat, în vederea val idării în practică a ideilor propuse în ipoteza
lucrării și a eficienței metodelor de pregătire fizică propuse și analizând rezultatele obținute
și în special media aritmet ică a valorii testărilor inițial e, intermediare și finale constatăm
următoarele aspe cte:
– valoarea rezultatelor a crescut la majoritatea subiecților cu valori semnificative;
– aria de împrăștiere a rezultatelor este mică ceea ce denotă că avem de a face cu un grup
omogen ca valoare;
– rezultatele obtinute au crescut treptat, deoarece to ți subiecții au avut șansa să participe la
procesul de pregătire, nu au fost accidentări și indisponibilități,
– în finalul testărilor viteza, s-a îmbunătățit cu câteva zecimi;
– forța dinamică, testată prin valoarea săriturii în lungime, crește cu mai mul ți centimetri;
– valoarea indicelui de rezistentă s -a îmbunătățit cu mai multe secunde ceea ce considerăm
că este suficient a asigura o bună capacitate de efort pe toată durata jocului;
– îndemânarea jucătorilor s -a îmbunătățit considerabil, dovadă și rezu ltatele obținute pe
parcursul testări lor.
Acest lucru scoate în evidență oportunitatea utilizării în antrenamente a metodelor
prezentate pe larg în capitolul doi al lucrării. Aceste metode adaptate la specificul vârstei și
însoțite de mijloace le prezentate în capitole al lucrării pot fi un ghid util specialiștilor care
lucrează în domeniu .
68
După utilizarea metodei observației pedagogice am constatat următoarele aspecte:
– formele de manifestare ale vitezei în jocul de fotbal sunt: viteza de reacție, vit eza
de deplasare, viteza de repetiție, viteza de execuție, viteza de opțiune (intuiție,
decizie), viteza de angrenare.
– între aceste forme de manifestare există o strânsă corelație ele fiind prezente în
orice act motric, dar greu de stabilit.
– viteza de re acție, în jocul de fotbal este declanșat în principal de stimuli tactili și
stimuli vizuali la obiecte (mingea) în mișcare, la acțiunile coechipierilor și la
acțiunile adversarilor.
– viteza de repetiție este prezent în acțiunile ciclice. (alergare)
– viteza de deplasare se caracterizează prin starturi din diferite poziții, care bu sunt de
dinainte stabilite și pe distanțe variabile.
– foarte mare importanță este viteza optimă de concurs, care în jocul de fotbal se
exprimă prin ritmuri diferite, ritmul de alerg are, acțiuni de joc.
– nici viteza de angrenare nu trebuie neglijat deoarece timpul scurs de la începerea
unei acțiuni de joc și până la obținerea vitezei maxime este determinat în
eficacitatea acțiunii respective.
– de mare importanță este viteza de joc a î ntregii echipe care însumează celelalte
forme de manifestare ale vitezei specifice jocului de fotbal.
– de un deosebit interes este viteza acțiunilor tehnice cu mingea prin care se
realizează depășirea adversarului, colaborare cu coechipierul, finalizarea,
recuperarea mingii, deposedare, intercepție.
– trebuie să evidențiem faptul că viteza se corelează foarte des cu celelalte calități
motrice (Î, R, F.) și combinate specifice jocului de fotbal, îndemânare în regim de
viteză, rezistență în regim de viteză și p utere, care asigură eficiența multor acțiuni
de joc în atac și apărare.
– exercițiile de îndemânare trebuie întotdeauna însoțite de cerințe.
– în procesul de instruire se recomandă exerciți și acționări vizând în special educarea
capacității de percepere a c omponentelor spațio -temporale ale mișcării, însușirea
elementelor fundamentale ale mișcării.
– pentru rezistență este foarte important continuitetea în pregătire.
– creșterea continuă a duratei activității
– se recomandă execiții cu intensități medii, în regi m de efort aerob.
– forța musculară urmează o creștere semnificativă
69
Constatări reieșite din utilizarea convorbirii:
Jocul de fotbal modern se caracterizează prin dinamism, viteză mare a acțiunilor, ritmul de
joc schimbat. Se manifestă toate calităț ile motrice, jucătorii permanent caută să realizeze
acțiunile de joc mai repede decât adversarul. Anticiparea și capacitatea de orientare rapidă
la situațiile de joc au un rol foarte ridicat. Necesitatea combinării în jocul de fotbal a
calităților motrice de bază.
Opinii referitoare la formele de manifestare ale calităților motrice de bază specifice jocului
de fotbal:
Majoritatea specialiștilor au menționat: viteza de reacție, de deplasare, de execuție, viteza
de intuiție, forța dinamică, forța mixtă, rez istența generală, me moria și gândirea,
anticiparea. Modalitățile, metodele de antrenament și sistemele de acționare în
dezvoltaarea calităților motrice de ba ză specifice jocului de fotbal. Prin folosirea
deprinderilor motrice specifice jocului fără minge ș i a procedeelor tehni ce specifice jocului
de fotbal. Prin folosirea metodelor, procedeelor și mijloacelor specifice dezvoltării
calităților motrice adaptate la cerințele jocului de fotbal. Prin stabilirea sistemelor de
acționare adaptate, destinate dezvolt ării vitezei specifice în diferite perioade ale
antrenamentului sportiv și prin aplicarea lor consecventă și continuă.
Prin stabilirea unor număr optim de repetări, a volumului și intensității efortului, în raport
cu specificu l calităților motrice de bază . Prin testări periodice, ca să se intervină cu
modificările ne cesare. Păstrarea unor evidențe stricte și precise a rezultatelor și mijloacelor
folosite.
Cerințele aplicării metodelor:
Alegerea metodelor trebuie să se facă în raport cu particularitățile de vârstă, nivel
de pregătire, particularități individuale ale subiecților. Metodele să asigure efecte pozitive
în dezvoltarea calităț ilor motrice de bază specifice. Sistemele de acționare să fie adaptate la
conținutul, structura și dinamica jocului de fot bal. Metodele să asigure dezvoltarea unor
combinații ale formelor de maifestare.
Clasificarea metodelor dupa convorbirile purtate cu diferiți specialiști din jocul de fotbal.
– metoda alternativă
– metoda handicapului
– metoda exersării
– metoda antrenamentului c elor 45 de sec
– metoda antrenamentului sub presiune
– metoda ștafetelor și jocurilor
– metoda fracționată
– metoda integrală
– metoda jocului
– metoda întrecerii
– metoda de corectare a greșelilor
– metoda de evaluare
– metoda de refacere după efort
70
Opinii referitoare la principalele indicații metodice:
Durata exercițiilor să fie astfel stabilit, încât să nu scadă viteza spre sfârșitul
acesteia. Pauzele între repetări trebuie să fie suficient de lungi pentru a permite revenirea
funcțiilor vegetative și în principal, recuperarea datoriei de oxigen. Numărul repetărilor să
fie optim, conform particularităților jucătorilor. Utilizarea frecventă a exercițiilor în
condiții de adversitate directă. Educarea capacității de a sesiza, mai din timp, situațiile care
vor determina ac țiunea de răspuns: încadrarea mișcării adversarilor și partenerilor în
vederea periferică, sesizarea direcției mingii, schimbarea î n comportamentul adversarului.
În cazul pasării mingii cel care primește pasa trebuie șă o vadă, să -l perceapă direcția și
viteza, să -și selecteze pla nul de acțiune și să -l execute. Concentrarea atenției spre
detectarea semnalului, în urma căruia trebuie să se realizeze acțiunea de răspuns. Folosirea
de jocuri variate și jocuri pe suprafețe m ai reduse decât cele standard. Factor i care
determină calitățile motrice nu sunt prea cunoscuț i de către jucători. Unii consideră că se
acordă prea multă atenție vitezei acțiunilor cu mingea și prea puțin vitezei fără minge.
Referitor la metodele de antrenament și sistemele de acționare mai f recvent utilizate de
antrenori au fost exerciții cu reacție, metoda exersării, metoda alternativă, antrenament sub
presiune, antrenament în circuit. Nu se acordă prea multă atenție la perfecționarea
starturilor din diferite pozițiisau în urma acțiuni speci fice jocului de fotbal: aterizări,
fandări, tatonări, care pot asigura un avantaj serios înc ă de la începerea unui acțiuni.
71
CONCLUZII – RECOMANDĂRI
Suntem martorii unei creșt eri imense a performanțelor la toate ramuril e și probele
sportive. Evoluția este consecința faptului că pe zi ce trece, în pregătirea sportivilor
pătrund tot mai adânc cunoștințe din diferite domenii ale științei, iar ca urmare întregul
proces instructiv – educativ se desfășoară la un nivel tot mai înalt, ținându -se din ce în ce
mai mult seama de substratul biologic al organismului și de posibilitățile sale de adaptare.
Realizarea unui potențial fizic funcțional și psihologic crescut impune un regim de
pregătire deosebit, o atentă î ndrumare și supraveghere medico – sportivă, o perm anentă
cunoaștere a posibilităților jucătorilor de către antren ori și chiar de jucătorii .
Dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști se imp une ca o necesitate , fiind necesară
o preocupare permanentă și sistematică, de -a lungul întregului an competiționa l pentru
exersarea și creșterea calităților de viteză, f orță, rezistență și îndemânare. În perioada
competițională când accentul în pregătire se pune pe elementele tehnico -tactice, realizarea
cerinței legate de dezvoltarea calităților este facilitată de fa ptul ca folosindu -ne de ajutorul
mingii jucătorii accept ă mai ușor cheltuielile suplimentare de energie și efort. Folosind
exercițiile complexe care prevăd și obiective tehnice și tactice se poate acționa cu un
randament optim pentru creșterea gradului de dezvoltare a diferitelor calități motrice.
De multe ori monotonia antrenamentelor pur tehnice sau tactice le putem alunga
prin dinamizarea exercițiilor, prin includerea exercițiilor destinate creșterii exercițiilor
motrice.
La perioada pregătitoare unde dezvoltarea calităților motrice, creșterea gradului de
adaptare a organismului la efort este sarcina de bază, putem afirma că prezența mijloacelor
specifice nu numai că este posibilă și chiar necesară. Nici în această perioadă mingea nu
trebuie să lipseas că prea mult din exercițiile întrebuințate, putând asigura eficienț a
exercițiilor menite să dezvolte calitățile motrice prin exerciții și jocuri dinamice, cu
încărcături mari, în care efortul va fi maximal sau sub maximal. După părerea mea, având
în vedere nivelul actual atins de performanța în fotbal, este necesar să folosim aceste
mijloace specifice în mod permanent, în tot timpul anului competițional. Este datoria
antrenorilor să se preocupe de găsirea exercițiilor care să asigure în mod combinat
dezvolt area calităților motrice, perfecționarea tehnicii și creșterea gândirii tactice în
prezența mingii, căci acești trei factori se intercondiționează reciproc. Din punct de vedere
al nivelului de dezvoltare a calităților motrice la diferiți jucători ai unei e chipe, de multe ori
se pot constata diferențe destul de însemnate, sau chiar la același jucător pot fi diferențe
între n ivelul unei sau altei calități. Este evident că procesul de antrenament trebuie să aibă
în vedere și aceste aspecte, antrenorul având s arcina să găsească modalitățile, fie prin
modelare, fie prin individualizarea unor sarcini de antrenamente. Se pot forma grupe de
jucători care sunt aproximativ la același nivel de dezvoltare a calităților motrice, sau se
poate lucra pe compartimen te de jo c: apărători, mijlocași, atacanți. Este important ca
formele de organizare să fie suple, variate, cu preponderența lucrului pe ateliere și cu
extinderea aspectelor d e auto organizare a pregătirii.
72
În orientarea actuală a jocului de fotbal, pregătirea fiz ică își găsește un rol deosebit
de important, alături de ceilalți factori ai antrenamentului sportiv, acționându -se pentru
dezvoltarea echilibrată a lor. Pregătirea fizică este o componentă perfectabilă la toate
vârstele, necesitând doar o preocupare sist ematică pentru dezvoltarea ei. Forma sportivă a
unei echipe și potențialul tehnico -tactic de joc este în foarte mare măsură influențat de
valoarea pr egătirii fizice. Pentru a se asigura o pregătire fizică eficientă echipelor de fotbal
eu consider necesar s ă se acționeze cu precădere spre componentele de viteză în forță
dinamică pe fond ul unei pregătiri de rezistență corespunzătoare. Antrenamentele de
pregătire fizică propun să se efectueze pe toată durata anului, într -o pondere mai mare în
perioada pregătit oare și care se red uce în perioada competițională. Exercițiile de sprint,
săriturile și alergările în pantă consider că reprezintă trioul de bază a pregătirii fizice alături
de priceperea profesorului antrenor de a se secționa și doza alte mijloace pentru întregirea
și orientarea spre cerințele actuale ale jocului. În lucrarea de față am căutat să dezvolt ideea
pregătiri și dezvoltării calităților motrice prin mijloace specifice , cu mingea, căci în prea
multe locuri încă se lucrează deficitar la acest capit ol, sau exercițiile specifice sunt
neglijate. În lucrare sunt prezentate, selecționate și sis tematizate o serie de exerciții care
aplicate în practică, sunt convins, vor contribui la dezvoltarea calităților necesare
fotbalistului, exercițiile fiind întocmi te în conformitate cu orientările și tendințele actuale
ale metodicii și practicii în antrenamentul sportiv. Să se acorde o mai mare atenție
pregătirii teoretice a jucătorilor pentru ai determina să participe direct cu eficiență la
propria pregătire.
RECOMANDĂRI PRACTICO -METODICE
De mare importanță în jocul de fotbal este manifestarea conco mitentă a tuturor calităților
motrice de bază sol icitată de jocul competițional. Pentru obținerea unui randament
competițional superior este necesa ră combinarea optimă a vitezei cu celelalte calități
motrice de bază pentru a forma calități motrice combinate și derivate speci fice, care să
asigure eficiența acțiunilor rapide și complexe atât de frecvente în jocul de fotbal.
Este foarte necesar folosirea un ui număr ma re de exerciții cu mingea în dezvoltarea
calită ților motrice de baz ă specifi ce jocului. Folosirea unui număr mare de exerciții în
condiții de adversitate directă.
Planif icarea calendaristică a competițiilor, jocurilor, antrenamentelor, nivelul de pregătire
și selecția jucătorilor trebuie tr atat cu seriozitate.
Să se acorde o mai mare atenție pregătirii teoretice a jucător ilor pentru ai determina să
participe direct cu eficiență la propria pregăti re. Să acordă m atenția cuvenită fazelor fixe și
să încercăm crearea unui avant aj favorabil în cunoașterea situațiilor specifice jocului.
Este foarte important să monitorizăm viața în afara terenului de fotbal , să ac ordăm atenție
și la situația școlară . Să încercăm crearea unui climat plăcut , vesel între sportiv – sportiv și
sportiv – antrenor dar să cerem în aceași timp seri ozitate, ambiție și spirit de luptă, de
echipă. Să acordăm atenție și la respectarea competițiilor, adversarilor, echipamentelor și
bazelor sportive.
73
ANEXE
74
75
76
77
78
79
80
81
82
83
84
85
86
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Apolzan, D., Fotbal, Ed. F.R.F., București, 1990
2. Balint Lorand, Teoria educației fizice și sportului,
Ed. Univ. Transilvania Brașov 2003 .
3. Balint Lorand, Didactica generală a educației fizice și sportului,
Ed. Univ. Transilvania Brașov 2003.
4. Bușe, I., Fotbalul sinergic, Ed. Facla, Timisoara, 1982
5. Cârstea Gh. – Teoria și metodica educației fizice și sportului – pentru examenele de
definitivat și gradul didactic. Ed. AN -DA, București, 2000.
6. Demian Marius, „Curs de fotbal” Editura UVVG, 1998
7. Dragnea, A., Antrenamentul Sportiv, Ed. Didactică și Pedagogică, București.2002
8. Enikő Albu, Lucrare de grad did. I. – Dezvoltarea inteligenței emoționale prin
activitățile de efs. 2017.
9. Gîrleanu, D., Lecții pentru dezvoltarea calitatilor motrice la fotbaliști, Ed. Sport-
Turism, 1975
10. Ionescu, M., Fotbal de la A la Z, Ed. Ed. Sport Turism, București,1984
11. Motroc, Ion, „Probleme ale teoriei și metodicii antrenamentului” CNEFS, 1989
12. Motroc, Ion, „Fotbal, de la teorie la practică” Editura Rodos, 1994
13. Motroc, Ion, Motroc, Flo rin, „Fotbalul la copii și juniori” Editura didactică și
pedagogică, 1996
14. Oancea V. Aspecte de antrenament în fotbal , Ed. Astra Brașov 1996
15. Popovici, C., Fotbal – tehnica jocului, Ed. ICIPIAF, Cluj, 1995
16. Popovici, C., Ormenisan S. Fotbal copii și juniori, Cluj-Napoca, 2001
17. Neța, Gh.,& Popovici, C., Fotbal 2000, Ed. JRC, Turda, 2000
18. Rădulescu, M., Fotbal – aspecte act uale ale pregătirii juniorilor, Ed. Sport – Turism,
București, 1984
19. Șiclovan, I., Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport -Turism, București, 1977
20. Stănculescu, V., Fotbal – aspecte moderne de antrenament și joc, Ed. Sport -Turism,
București, 1977
21. www. RegieLive.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: LUCRARE ȘTIINȚIFICO -METODICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I Coordonator științific: Conf. Bădicu Georgian Profesor: Debreczi Zsolt BRAȘOV 2020… [632314] (ID: 632314)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.