Lucrare științifică pentru obținerea gradului I în preoție [614148]

1 Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna”

Lucrare științifică pentru obținerea gradului I în preoție

Îndrumător: Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu ………..

Întocmită de

Pr. Ioan Codruț Pampu

2
Sibiu 2017
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna”

Preoția, o slujire cu știință și conștiință

Îndrumător: Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu ………..

Întocmită de

Pr. Ioan Codruț Pampu

3 Sibiu 2017

Introducere
Tratând subiectul cu privire la sublimitatea misiunii preoțești și îndatoririle
celui chemat la această prea înaltă treaptă a slujirii lui Dumnezeu și oam enilor,
Părintele Dumitru Stăniloae ne -a lăsat, spre cunoaștere și meditare următoarea
mărturisire: „Cu multă frică încep să scriu despre preoție. Căci preoția este o
slujbă și o misiune așa de înaltă, că și numai încercarea de a o descrie apare ca o
întreprindere care depășește puterile omului”1. Nu pot ignora întreaga povară a
acestei răspunderi și toată acumularea de emoții, dar trebuie să purced la această
încercare, în baza unei metodologi i de natură administrativă .
Pe băncile facultății am învățat că frumusețea preoției constă tocmai în
dificultatea ei. Am mai reținut faptul că nu este o profesie, o îndeletnicire ca multe
altele lăsate în seama ființei omenești, ci este o misiune nobilă, cu claritate expusă
printre și pentru oameni, cu mijloace accesib ile, după metodele Modelului Hristos
și cu urmări, pe termen imediat, mediu și veșnic, cum nu găsim în „fișa postului”
vreunei alte preocupări omenești . În cadrul acestei lucrări divino -umane, factori
definitorii sunt vocația și competența, adică acel cert ificat prin care se justifică
singura opțiune de slujire și apoi priceperea, afinitățile și consecvența în bine,
adevăr și frumos, acestea, ca într -un tot unitar, venit de la Dumnezeu pentru
oameni, ca oamenii să ajungă la eliberarea lor din robia păcatulu i și a morții, și la
dobândirea vieții celei veșnice în unire cu Dumnezeu. Am fost și am rămas mereu
impresionat de chipul preotului, de angajamentul pe care îl ia în fața lui
Dumnezeu, de raportarea continuă, cu respect și răspundere, la cei dați în grija sa.
Comunitatea creștină strânsă în jurul său nu are doar consistența unei autorități
căreia trebuie să -i de-a socoteală, ci este o adunare, nu adunătură, de „biserici

1 Pr. Prof. D. Stăniloae, „Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului”, M.O., Anul IX, nr. 5 -6,
mai-iunie 1957, p. 298.

4 mici”, constituite într -o familia mare și care are între rosturile sale fidelitatea,
continuitatea și o sumă de activități desfășurate împreună, sub directa îndrumare și
cu sprijinul nemijlocit al păstorului.
Preotul, în calitatea sa multiplă de chemat, investit, instalat și integrat , nu
poate minimaliza ceva din structură de rânduieli pe c are le gestionează. La loc de
mare cinste se află activitatea terapeutică, de prevenție și tratare, la care instituția
bisericească îl propune și îl instruiește. Asemeni medicului, și preotul are ca prim
mijloc la îndemână, ascultarea, acea acțiune cu acop erire generală și de mare
succes. Multe din neajunsurile sau chiar reacțiile extreme ale omului, au involuat
din cauza lipsei de disponibilitate a păstorului de suflete de a aloca un timp
rezonabil unui suflet tulburat, debusolat, orientat chiar spre un ac t, definit a fi
contra unei desfășurări normale, pozitive.
Pericopa samarineanului milostiv ( Lc. 10,25 -37), citită, deloc întâmplător ,
și la Taina Sfântului Maslu, aduce în atenție și spre meditație, două forme de
tratare a ființei umane, aflată în situaț ie de criză. Să nu ne fie teamă să citim
întocmai cum rostit Mântuitorul Hristos și ne -a lăsat consemnat evanghelistul.
Dacă oscilăm între cele două atitudini, nu convingem că suntem cu adevărat preoți
autentici, iar credibilitatea noastră, în mediul selec t al misiunii, scade fulgerător,
cu mari pagube, pericole chiar, pastorale și personale. A sluji, a te pune la
îndemâna semenului cu dragoste și profesionalism, nu doar place lui Dumnezeu,
ci vine chiar prin exemplificare divină. Indiferent de aspectul slu jirii preoțești, de
natura încercării la care este supus, preotul să nu uite de latura jertfitoare a
chemării sale. Așa cum sportivul ajunge să fie câștigător al laurilor victoriei, după
ce aproape și -a depășit limitele, și slujitorul, sacerdot și păstor, să aibă acea
demnitate a ofrandei de sine, ca semn al implicării, prin eforturi chiar la limită,
pentru cei dați în grijă, în felul acesta aducând argumente de ne refuzat, cum că
este omul lui Dumnezeu (II Tim. 3,17 ), și că preoția lui Hristos dată în lucr area sa,

5 nu este privită și împlinită haotic, inegal în implicare, ci este o misiune de maximă
noblețe, promovată și susținută cu știință și conștiință.
Cap. I. Preoția -arta și știința terapiei spirituale
Măreția și sublimitatea preoției , sunt două teme c are ne încântă, nu numai
prin semnificație celor doi termeni, ci mai ales prin universul pe care -l descriu și
susțin, sursă fiind preoția lui Hristos. Despre preoție s -a scris mult și e de așteptat
ca să se pună în practică și mai mult. Subiectele sunt înd elung abordate și expus e
de toate tratatele ce privesc această slujire, descrisă, pe bună dreptate și cu
argumente de ne refuzat a fi „cel mai mare semn al dragostei lui Hristos”2. Din
toate reușitele teoretice, apărute în spațiul public de -a lungul anilor , reiese
incontestabil acest adevăr, și anume că: „preoția este cel mai înalt dintre darurile
cele dumnezeiești pe care le -a hărăzit Dumnezeu oamenilor, fiindcă prin puterea
ei se revarsă toate bunătățile trimise din cer către oameni”3.
Dacă preotului i s e cere să fie mădularul cel mai de cinste al comunității
creștine și un neîntrecut în practicarea virtuților, atunci cu siguranță aceasta
evidențiază puterea și măreția harului cu care a fost înzestrat. Sau dacă vorbim de
idealul păstorului creștin, care ș i-a înțeles cu adevărat chemarea, aceea „de a -1
face dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei celei de jos,
pe om”4, atunci cu adevărat ce artă sau știință poate fi mai măreață și mai sublimă
în această lume decât lucrarea aceasta a preotului?
Sfântul Grigorie Teologul , ilustru teoretician și practician al misiunii

2 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, traducere de
Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2007 , p. 57.
3 Sf. Nec terie de la Eghina, Despre preoție , trad. de P arascheva Grigoriu, Ed. Sophia, București,
2008, p. 12
4 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 238

6 preoțești, a demonstrat, cât se poate de limpede, că nimic din această lume nu se
ridică la măreția și cinstea preoției, atunci când a făcut o paralelă între preoție ca
„știință a vi ndecării sufletelor ” și medicină ca „știință a vindecării trupurilor”,
arătând, cu multă eleganță și fără să minimalizeze importanța medicin ii, că preoția
e cea mai grea dar și cea mai de preț slujire: „comparându -le vei vedea că
medicina e gr ea, dar preoția e și mai grea și mai de preț; și prin natura materiei, și
prin puterea științei și prin scopul lucrării ei”5.

I.1. Preotul și medicul , grija și îngrijirea
Preoția este înainte de toate știința vindecării sufletului, artă și știință a
omul ui și a sufletului său atât de complex. Pentru a justifica aceste denumiri date
preoției, Sfântul Grig orie Teologul purcede la o comparație a acesteia cu
medicina. Paginile în care marele teolog compară preoția „știința vindecării
sufletelor” cu medicina „ știința vindecării trupurilor” sunt de o frumuse țe rară.
îndrăznesc să spun că nimeni altul nu a scos în evidență cu atâta genialitate
însușirea păstorului de tămăduitor sufletesc al credincioșilor precum a făcut -o
Sfântul Grigorie, ba mai mult el aduce și argumente puternice pentru a postula
superioritatea slujirii preotului față de cea a medicului, fără însă a minimaliza
importanța celui din urmă . „Comparându -le vei vedea că medicina e grea, dar
preoția e și mai grea și mai de preț; și prin natura materie i, și prin puterea științei
și prin scopul lucrării ei ”.6
Înainte de a trece la argumentele pe care, marele ierarh le aduce în sprijinul
afirmațiilor sale, trebuie însă subliniat faptul că el nu intenționează nicidecum să
minimal izeze rolul și rostul domen iului ce se ocupă de terapia trupului. El nu

5 Ibidem , p. 233.
6 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 233

7 încearcă să prezintă într -o lumină nefavorabilă știința medicală, ci doar se
conform ează principiului Scripturii : Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și
Lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui Dumnezeu (Mt. 22,21). Medicina și tot ceea ce
face ea pentru om este de o mare importanță și nimeni nu poate contesta meritele
ei, dar nicidecum nu e mi presus decât preoția pentru că „dacă nu poți intra în
împărăția Cerurilor de nu te naș ti din nou din apă și din Duh (In. 3,5), dacă pierzi
viața veșnică de nu mănânci trupul D omnului și nu bei sângele Lui (In. 6, 54), iar
dacă toate acestea nu se săvârșesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte ale
preoților, atunci cum vei putea, fără preoți să scapi de focul gheenei sau să
dobândești cununile cele pregătite?”7 Guvernat de obiectivitate, Sfântul tratează
fiecare domeniu în parte, „din antiteză ajungând la sinteza care, de fapt lămurește
și determină o poziționare corectă a celui ce lucrează prin taina hirotoniei, fără
însă a -1 umili sau discre dita pe cel din tabăra jurământului lui Hipocrate”.8
În primul rând sarcina păstorului este mai grea și mai de preț decât
medicina prin natura materiei cu care operează: „Medicina se ocupă cu trupurile, o
materie trecătoare și pieritoare , care negreșit se va descompune și seva preface în
pămâ ntul din care a fost făcută (Fac. 3, 19), chiar dacă, pentru o vreme, știința
medicală ajută trupul să biruie tulburările din el; dar până la urmă, boala sau
bătrânețea descompun trupul; și trupul se s upune legilor firii și nu depășește
hotarele proprii”9, pe când preoția „se ocupă cu sufleul, care -i din Dumnezeu și
dumnezeiesc, care -i părtaș nobleței celei de sus și tinde spre noblețea aceea, deși -i
unit cu cel inferior lui, cu trupul”10. Mult bine pot aduce omului doctoriile date de
medic, dar ele nu fac nimic altceva decât să -i prelungească pentru un anumit timp

7 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 85
8 Pr. Mihai Iosu, Pr. Constantin Necula, Tinerii și ispitele modernismului , Ed. Agnos, Sibiu,
2008, op.cit ., p. 41 -42
9 Sf. Grigorie de Nazian z, op. cit ., p. 233
10 Ibidem , p. 233 -234

8 viața pământească, întărindu -i sănătatea trupească, pe când munca preotului are
ecouri în eternitate, el îl ajută pe om să -și dobândească sănă tatea sufletească și îl
face părtaș vieții celei veșnice. Efectele medicin ii deși foarte importante pentru
noi, nu sunt la fel de durabile și de importante ca cele aduse prin preoție. „Preoția
se ocupă cu sufletul, care este creat de Dumnezeu, fiind astfel dumnezeiesc și
spiritual. Sufletul este nobil și superior trupului, tinzând permanent spre unirea cu
Dumn ezeu. Oricât s -ar strădui, medicina nu reușește să facă trupul nestricăcios,
nemuritor și nepieritor. Mai devreme sau mai târziu, prin multă sau mai p uțină,
mai scurtă sau mai îndelungată suferință, existența sa va lua sfârșit. Preotul însă
prin harul său poate ajuta pe om să -și mântuiască ceea ce are el mai de preț –
sufletul, a cărui bogăție nu o poate cuprinde lumea întreagă”11, pentru că ce -i va
folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce
va da omul în schimb pentru sufletul său? (Mt. 16,26).
Știința medicală „se ocupă puțin cu cele din adâncuri; se ocupă mai mult cu
cele ce se văd. Preoția însă se străduiește să vindece pe omul cel ascuns al inimii,
dă lupte cu cel ce se războiește și se lup tă împotriva noastră înlă untrul sufletului
nostru (Efes. 6, 12), care face – grozăvia grozăviilor – din noi înșine arme
împotriva noastra (Rom. 6, 13), ca să ne dea morții p ăcatului”12. Medicina se
ocupa așadar cu cele ce se văd, cu cele materiale. Aceasta nu face din ea o muncă
ușoară, dimpotrivă poate fi considerată o muncă pentru prestarea căreia, la fel ca
în și cazul preoției se cere aceiași vocație. Ea se ocupă cu trupul omului, care e un
adevărat microcosmos, astfel că medicului i se cere o cunoaștere variată, aria lui
ocupațională fiind una atât de complexă. „Doctorul ca să vindece trupurile, trebuie
să cerceteze și locul și vremea și anotimpul și vârsta bolnavului, și alte condiții
asemănătoare. Prescrie doctorii, dă bolnavului un anumit regim alimentar, îl

11 Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea și sublimitatea preoției, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p.
49.
12 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 237

9 ferește de tot ce -1 vată mă […] uneori, când e nevoie, chiar arde, taie și
întrebuințează alte mijloace mai dureroase de vindecare”13. Scopul final al acestor
variat e mijloace trebuie să fie vindecarea suferindului.
Cu toate că recunoaște dificultățile pe care le înt âmplă un medic, Sfântul
Grigorie rămâne ferm pe poziția sa: „oricât de anevoioasă și de grea ar părea
medicina, totuși nu -i atât de grea ca preoția”14. EI nu încearcă nici o clipă să
neglijeze importanța medicin ii, dar își susține cu argumente puternice pledoaria
despre importanța vitală pe care o are în viața oamenilor ierarhia sacramentală.
„Rămânând fidel echidistanței, nu poate să evite totuși accentele ce determină
particularitățile specifice și unice cu care se prezintă și se face utilă public arta
pastorației”15 , pentru că odată ce ai ajuns preot „trebuie să observi și să vindeci
purtările oamenilor, patimile lor, viața lor, voința lor și alte asemenea din om;
unde trebuie să izgonești din perechea aceasta a noastră, din suflet și trup, tot ceea
ce este animalic și sălbatic și să pui în loc și să statornicești tot ce este blând și
plăcut Lui Dumnezeu; unde trebuie să împărți cu dreptate ce se cuvine suf letului
și ce se cuvine trupului; unde trebuie să nu îngădui trupului să stăpânească sufletul
– cea mai mare nedreptate -, ci să supui trupul, al doilea prin fire, sufletului, capul
și stăpânul, așa cum cere legea dumnezeiască, aceea care stăpânește peste toată
creația atât cea văzută cât și cea mai presus de simțuri”16.
Știința medicală se ocupă cu materia, preoția cu sufletul. Medicina lucre ază
cu cele văzute, preoția cu cele nevăzute, tainice și uneori ascunse mult timp. De
aceea descoperirea și vindecare a lor deplină cere nu doar știință și pricepere, ci și
ajutorul Lui Dumnezeu. „Avem nevoie de multă și desăvârșita credință – zice
Sfântul Teolog -, dar și de mai mare ajutor de la Dumnezeu și, după socotința

13 Ibidem, p. 235
14 Ibidem , p. 235
15 Pr. Lector. Dr. Mihai Iosu, op. cit ., p. 42
16 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 235

10 mea, de nu puțină destoinicie din partea noastr a, atât în cuvânt, cât și în faptă”17 .
Asupra destoiniciei în faptă și cuvânt ne vom apleca în capitolul al treilea al
lucrării de față.
Chemarea preotului de a fi doctor al sufletelor încredințate lui spre
păstorire, așează slujirea sa pe cea mai înaltă t reaptă. Importanța chemării
pastorale derivă, cu alte cuvinte, din natura și obiectul preocupărilor și
îndeletnici rilor sale ca păstor al oilor celor cuvântătoare. Preotul „are în grija lui
sufletul, al cărui preț nu -și găsește echivalență în niciunul din toate elementele
universului. în joc nu sunt, deci, valori comune și trecătoare, ci valori pentru care
Dumnezeu însuși a fost nevoit Să Se smerească prin coborâre pe pământ și
întrupare”18. Mai simplu spus, preotul are în grija sa „bunul” cel mai de preț pe
care Dumnezeu l -a creat.
În al doilea rând, misiunea preotului o întrece pe cea a medicului prin
scopul care îl are fiecare: ,,Științ a medicală, urmărește sănătatea și bunăstarea
trupului: sau să -l păstreze sănătos sau să -i readucă sănătatea, dacă a pierd ut-o”19.
Pentru medicină, boala trupului este cel mai mare dușman, care, însă din punct de
vedere duhovnicesc, are o adâncă semnificație, lucru semnalizat și de sfântul
ierarh, Iară însă a intra în prea multe detalii cu privirea la rostul și scopul
suferinț ei și al bolilor: „nu știm bine dacă sănătatea e de folos celor ce o au;
adeseori boala le e de mai mult folos. Cu sănătatea și boala e la fel ca și cu sărăcia
și bogăția, cu slava și lipsa de slavă, cu starea socială smerită și starea socială
strălucită ș i cu toate cele care prin natura lor stau la mijloc între bine și rău și nu
înclină mai mult nici într -o parte nici în alta, ci ajung bune sau rele prin voia cea

17 Ibidem , p. 237
18 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al
sufletelor, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 51
19 Sf. Grigorie de Naz ianz, op.cit ., p. 238

11 liberă și prin felul cum le întrebuințează cei ce le au”20. În Sfânta Scriptură se
spune că: Pe cine iubește Domnul îl pedepsește, și -l bate pe jiul pe care -l primește
(Prov. 3,12). Aș vrea doar să adaug câteva precizări, venite ca o completare la
acest citat biblic și la cugetarea Sfântului Grigorie despre rostul suferințelor și al
bolilor, pentru a întării învățătura Biserici, conform căreia suferința are uneori un
rol curățitor, de îndreptare și de întoarcere la Dumnezeu, doctorul sufletelor și al
trupurilor.„Boala e o lecție de la Dumnezeu, fiindu -ne de ajutor în sporirea noastră
dacă o primim cu mulțumire de la El”21, iar „conștiința că meriți atât pedeapsa
veșnică cât și pe cea din această lume, precede cunoașterea Mântuitorului și duce
la cunoașterea Lui”22. Astfel că în viz iunea multora din părinții Bisericii, suferința
le este benefică unora și chiar ar trebui să mulțumească Lui Dumnezeu pentru ea,
lucru să recunoaștem cumplit de greu. „Se cuvine mai degrabă să te bucuri,
fiindcă ea (boala) te curăță de orice întinăciune a păcatelor tale, precum focul
scapă fierul de rugină”23.
Dacă medicul se oc upă în principal de trup și de integritatea lui, de
funcționarea cât se poate de normală, la parametri fizici și psihici, a ființei umane,
preotul se străduiește, cu timp și fără timp, să redea sufletului strălucirea și statutul
de odi nioară, acela de fiu al Lui Dumnezeu, creat după chipul Lui Dumnezeu și
chemat la asemănarea cu El. Astfel „știința vindecării sufletelor, preoția,
urmărește să întraripeze sufletul, să -l smulgă din lume, să-l dea Lui Dumnezeu;
să-l facă să păze ască chipul Lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), dacă nu l -a pierdut; dacă e
în primejdie să -l piardă, să -i arate calea ca să și -l păstreze; iar dacă și l -a stricat,
să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin

20 Ibidem, p. 238
21 Învățătura Sfinților Părinți despre boală , Ed. Egumenița, Galați, p. 39
22 Ibidem, p. 31
23 Mic manual de spovedanie și mângâiere a bolnavilor , trad. de loan Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu,
2006, p. 15

12 Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (Efe s 3, 17). Și, în sfârșit, scopul cel
mai de seamă al preoției este să -l facă dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus pe
cel ce aparține cetei celei de jos, pe om”24.
Fin cunoscător al sufletului omenesc Sfântul Grigorie Teologul, insistă
asupra unei calit ăți esențiale ce i se cere vindecătorului de suflete și anume tactul
pastoral. Și aceasta mai ales pentru că „nu toți oamenii au aceleași gânduri, nici
aceleași porniri. Bărbații unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii
unele, bogații altele; cei veseli unele, cei triști altele; cei bolnavi unele, cei
sănătoși altele; conducătorii unele, condușii altele; învățații unele, neînvățații
altele; cei fricoși unele, cei îndrăzneți altele; cei mânioși unele, cei blânzi altele;
cei cu fapte bun e unele, cei păcătoși altele”25. Tocmai datorită acestei diversități
de caractere și temperamente, păstorul are nevoie de mult tact, de echilibru și
discernământ. „Mai mare este deosebirea dintre faptele și pornirile oamenilor
decât deosebirea dintre chipur ile trupurilor lor; iar, dacă vrei, mai mare decât
deosebirea dintre amestecul elementelor din care -i alcătuit trupul nostru. De asta
nici nu -i ușoara îndrumarea lor”26.
Astfel voind să arate că preotul, asemeni medicului, care uneori tratează cu
plante, al teori cu bisturiul sau cu ierburi amare, este dator să dea fiecăruia leacul
potrivit bolii de care suferă, unora fiindu -le de folos un cuvânt care să -i mângâie,
altora fiindu -le mai de folos mustrarea și dojana, Sfântul Grigorie prezintă o
întreagă listă d e situații posibile: „După cum nu se dă tuturor trupurilor aceeași
doctorie sau hrană, ci diferită, după cum sunt și trupurile, sănătoase sau bolnave,
tot așa și sufletele se vindecă cu diferite învățături și prin felurite mijloace.
Martori ai diferitelor mijloace de vindecare sunt chiar bolile oamenilor. Pe unii

24 Sf. Grigo rie de Nazianz, op. cit., p. 238
25 Ibidem , p. 243
26 Ibidem , p. 244

13 oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alții îi îndrepți cu pilda vieții tale. Unii au nevoie
de bold, alții de frâu. Pe cei leneși și greu de mișcat spre bine, trebuie să -i deștepți
cu lovitura cuvântu lui; iar pe cei peste măsura de înfierbântați cu duhul, pe cei
care-s greu de stăpânit în pornirile lor, care -s ca niște mânji iuți ce sar țarcul lor,
pe aceștia îi faci mai buni dacă -i strângi și -i oprești cu cuvântul. Unora le e de
folos lauda, altora mu strarea; dar și una și alta la timpul lor; că vatămi dacă lauzi
sau mustri Iară socoteală și când nu e timpul. Iarăși, pe unii îi îndrepți cu sfatul, pe
alții cu mustrarea; dar și aici, pe unii îi îndrepți dacă îi mustri în văzul și auzul
lumii, iar pe alț ii, dacă îi sfatuiești în taină. Că unii obișnuiesc să nesocotească
sfaturile date între patru ochi, dar se cumințesc numai când sunt mustrați în public;
alții, dimpotrivă, se îndărătnicesc când sunt mustrați în fața lumii, dar se lasă
povățuiți de o mustr are făcută în taină și răsplătesc cu supunere dragostea ce li se
arată. Față de unii oameni e de neapărată trebuință să fii cu mare luare -aminte la
toate faptele lor, chiar la cele mai neînsemnate, anume la aceia care, socotind că
faptele lor nu sunt cunos cute, se îngâmfa că sunt oameni cumsecade; că uneltesc și
asta. Față de alți oameni este mai bine să treci chiar cu vederea unele din faptele
lor, să fii, după cum zice proverbul, ca cel care vede, dar se face că nu vede, ca cel
ce aude, dar se face că nu aude, ca să nu -i duci la deznădejde, înecându -i cu
asprimea mustrărilor, și până la sfârșit să -i faci să săvârșească orice păcat, pentru
că le -ai smuls din suflet rușinea, leacul îndreptării lor. Pe unii trebuie să te mânii
uneori, fără ca în sufletul tău să fii mâniat pe ei; să -i treci cu vederea, fără ca în
sufletul tău să -i treci cu vederea; să le arați că ți -ai pierdut nădejdea, fără sa ți -o
pierzi. Aceasta, față de toți aceia a căror fire cere o astfel de purtare. Pe alții
trebuie să -i vindeci cu blând ețea și cu smerenia ta, unind eforturile tale cu
eforturile lor, în vederea nădejdilor celor bune. Adeseori e mai folositor ca pe unii
să-i birui, iar de alții să te lași biruit; să lauzi sau să critici în fața unora bogăția și

14 puterea, iar în fața altora, sărăcia și viața amărâtă și plină de necazuri.”27 Nu există
așadar o rețetă, universal valabilă, pe care păstorul să o aplice tuturor bolilor
sufletești. Individualitatea și unicitatea fiecărui suflet face din chemarea păstorului
duhovnicesc o misiunea del oc ușoară.
Tratarea sufle telor cere așadar uneori să legi, alteori să le privezi de hrană,
ori să le cauterizezi, ori să le tai, în toate acestea având un ajutor nelipsit în
rugăciune, ca astfel să fi călăuzit în toate de Duhul Sfânt. Păstorul care se roag ă în
permanență are putere. „El poate să întâmpine cu tărie duhovnicească și disprețul,
și ostilitatea, și îndărătnicia oamenilor din lume, din enoria lui […] Păstorul care se
roagă în permanență devine c apabil să poarte pe umeri nedes ăvârșirile
credinci oșilor săi. Păstorul care se roagă în permanență prin atingerea sa de marele
magnet – Dumnezeu – devine el însuși un mic magnet, care începe să atragă
sufletele oamenilor”28. Așadar, în tratarea suflet elor e nevoie și de chemarea
puterii Lui Hristos și de c onlucrarea preotului cu harul dumnezeiesc. „Pentru a -și
împlini în mod autentic slujirea preotul nu se poate sprijini doar pe autoritatea care
i s-a dat la hirotonie. El trebuie mai întâi să -l afle pe Hristos prin rugăciune și să se
umple de energie de – viață-dătătoare a cuvântului dumnezeiesc”.29 Bine înțeles,
rezultatele aplicării remediului, depind în foarte mare măsură și de bolnav, de
dorința lui de vindecare și de efortul personal depus în acest sens. „Legile nu ne
dau puterea de a constrânge pe cei car e păcătuiesc, și, chiar dacă ne -ar acorda -o,
n-am putea face uz de așa ceva, deoarece Domnul nu are cununi decât pentru aceia
care se abțin de la un rău printr -o voință liberă, nu fără voia lor”30.
Observăm accentul care îl pune marele ierarh pe predicare c uvântului și pe

27 Ibidem , p. 244
28 Serafim Alexiev, Preotul mijlocitor între pământ și cer , trad. de Gheorghiță Ciocoi, Ed.
Sophia, București, 2009, p. 44 -45
29 Arhimandrit Zaharia Zaharou, Cunoscu te mi -ai făcut mie căile vieții (Ps 15,1), Ed. Episcopiei
Devei și Hunedoarei, Deva, 2015, p. 35
30 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 64 -65

15 puterea exemplului personal: „Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alții îi
îndrepți cu pilda vieții tale”31, dar și pe nevoia implicită de a avea o pregătire
adecvată și o cunoaștere temeinică a sufletului uman: „Dar noi preoții – pentru
care grija cea mare este mântuirea sufletului, bunul cel fericit si nemuritor, care
are să fie pedepsit sau răsplătit veșnic, pentru răutatea sau virtutea lui — dar noi,
preoții, câtă muncă credeți că nu trebuie să depunem, câtă știință nu trebuie să
avem, ca să vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viața
credincioșilor noștri și să supunem lutul duhului?”32 Medicii, pentru a putea îngriji
trupurile, parcurg studiile cele mai îndelungate ca durată, și abia după o practică
îndelungată și ani mul ți de ucenicie ajung să profeseze. Câtă muncă și câtă
pregătire stă în spatele unu medic, în spatele celui chemat să poarte de grijă de
trupuri. Ne întrebăm în mod firesc: oare de ce fel de pregătire ar avea nevoie
preotul – cel ce are în grijă bunul nostr u cel mai de preț și nestricăcios, sufletul, cel
este pus ca lucrător și mijlocitor al împăcării noastre cu Dumnezeu, cel ce este
chemat să conducă sufletele la fericirea împărăției Lui Dumnezeu? Cu siguranță
trebuie „să cunoască în amănunt socoteala și șt iința acestei împăcări”33. De aceea
revenim la cerința ce li se impune preoților de a fi cât mai bine pregătiți
intelectual, de a fi dotați cu tact pastoral, pentru că ei sunt „acei doctori și
primitori de oaspeți, pe care i -a rânduit Domnul, după pilda din Evanghelie, în
casa de oaspeți a Bisericii, ca să poarte de grijă bolnavilor, adică acei păcătoși care
sunt răniți de demoni. Dar este nevoie să se ști e pe care răni trebuie să le ard ă, pe
care să le taie, pe care să pună plasture și pe care să verse vinu l și asprimea, sau la
care să folosească untul de lemn și blândețea”34. De aici decurge imperios și
indispensabil următoare datorie a preotului, formulată de Sfântul Nicodim

31 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 244
32 Ibidem , p. 243
33 Sf. Nicodim Aghioritul , Carte foarte folositoare de suflet – Sfătuire către duhovnic, Ed.
Egumenița, Galați, f.a., p. 3
34 Ibidem , p. 3

16 Aghioritul „după cum este nevoie ca doctorul să cunoască bolile trupului ca să le
tămăduiască, așa și tu care ești pe cale să te faci duhovnic, este de trebuință să
cunoști care sunt bolile sufletului, adică păcatele, ca să știi să le vindeci”35.
I.2. Ofranda de sine a păstorului de suflete
„Preotul tre buie să fie mereu gata de jertfă , pregătit să răspundă oricăror
solicitări, fiindcă la preot vin toți pentru sfat, pentru învățătură, pentru ajutor, cu
credința că preotul are și sfat și învățătură și înțelepciune și putere să ajute”36. Ușa
preotului trebuie să fie mereu deschisă pentru toți, la orice oră din zi și din
noaptea, la cel mai mic suspin sau la cel mai mic freamăt sufletesc al
credincioșilor săi, el trebuie să răspundă: Prezent! „Preotul este chemat, conform
Scripturii – Sfântul Pavel fiind promotorul ideilor – să se facă tuturor t oate și să
lucreze cu timp și fără timp(I Cor . 9,22). Instituția aceasta nu este o instituție cu
program. Niciodată nu veți găsi pe ușa unui preot responsabil un orar: între ora de
[…] și de […] închis”37. Atât de mult trebuie să -și valorifice preotul t alentul și
efortul său depus în slujba îndreptării vieții credincioșilor încât, spune Sfântul
Vasile cel Mare, „să nu aibă odihnă în lucrările lui, ci propria și deosebita lucrare
a grijii încredințate lui să aibă în vedere îmbunătățirea (sufletească) a ce lor pe care
îi conduce”38.
Și pentru Sfântul Grigorie jertfelnicia este condiția sine qua non pentru o
pastorație eficientă care să -și atingă scopul și anume acela de a -1 „face dumnezeu

35 Ibidem , p. 9
36 Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă , Sibiu, 1996, p. 177
37 Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu, op. cit ., p. 16
38 Sf. Vasile cel Mare, “ Reguli morale” , trad.. de Prof. Iorgu D. Ivan, P.S.B , vol. XVIII, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989, p. 173

17 și părtaș fericirii celei de sus pe cel ce aparține cetei celei de jos, pe om”39.
Insistența pe acest adevăr îi deschide preotului ochii minții ca să înțeleagă că,
pentru a -și călăuzi turma la mântuire, se pere de la el: o viață de sfințenie și o
permanentă deschidere spre cei încredințați lui spre păstorire, o muncă neconteni tă
în ogorul de suflete încredințate lui spre păstorire. La baza acestei slujiri a
preotului, de fapt la baza întregii sale vieții trebuie să se afle ofranda de sine .
Păstorul trebuie să fie atât de dăruit slujirii sale încât să nu se cruțe nici chiar pe
sine însuși și sufletul său atunci când vine vorba de a face ceva pentru mântuirea
„oilor din staulul său.” Preoția a fost, este și va rămâne slujirea de împăcare a
omului cu Dumnezeul și Mântuitorul Lui. „Iar îndatorirea cea mai însemnată a
celor care se î nvrednicesc de acest dar este aceea de a fi ambasadorii lui
Dumnezeu în lume, pentru mântuirea ei. Ei trebuie să trudească pentru renașterea
duhovnicească a turmei pe care le -a încredințat -o Dumnezeu, în marea Sa
milostivire”40.
Slujirea Lui Dumnezeu și a o amenilor prin preoție este o „sarcină și
răspundere grea cum nu e alta”41, tocmai de aceea, preoția este, înainte de toate,
chemare la jertfa. „Preotul este un om de jertfă pentru că și preoția în sine este o
jertfa prin lucrarea ei. Jertfa este cel mai pio s omagiu oferit de cineva altcuiva în
semn de prețuire și cinstire. Și preotul se oferă pe sine credincioșilor întocmai ca o
jertfa, căci preotul este luat dintre oameni și pus pentru oameni, adică viața sa și
puterea sa de munca și de sacrificiu este pusă în slujba poporului dreptcredincios.
Nu voi M -ați ales pe Mine, ci Eu v -am ales pe voi – spune Mântuitorul – și v-am
rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână ca Tatăl să vă

39 Sf. Grigorie Teologul, op. cit ., p. 238
40 Zaharia Zaharou , op. cit ., p. 25
41 Teodor.M. Popescu , Îndrumări pentru preoți , Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2014, p. 10

18 dea orice -I veți cere în numele Meu (In. 15,16)”42.
În toa tă activitatea sa, păstorul va avea un model de supremă jertfelnicie în
persoana Mântuitorului Hristos Cel care și -a dat sufletul ca p reț de răscumpărare
pentru noi toți. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să
și-l pună pentru pr ietenii săi (In. l5,13). Mântuitorul „întruchipează și rămâne
modelul suprem și ideal al păstorului cel bun, chipul desăvârșit al preotului creștin
din toate timpurile și locurile”43. Preotul „este și trebuie să rămână omul Lui
Dumnezeu și omul Bisericii. î l are și -L va avea întotdeauna ca model pe
Mântuitorul Hristos. Dacă Modelul Hristos a ilustrat la modul ideal concordanța
dintre cuvânt și faptă, preotul care se inspiră din viața și activitatea Fiului Lui
Dumnezeu întrupat, trebuie să dovedească, conving ător și consecvent, că
realizează, ilustrează și materializează sintagma imitatio C hristi. Avem în viață o
mulțime de exemple, dar un singur model. Și Acesta este Hristos Domnul”44. în
tot ceea ce face preotul atât ca slujitor la altarul de jertfă, cât și c a învățător și
păstor al comunității trebuie să transpară Hristos. Cel chemat la slujirea preoțească
trebuie să fie total dedicat grijii pastorale, făcând din preoție „un stil de viață”45.
Păstorul nu este chemat la o viață comodă, lipsită de griji, ci e ch emat „să se
jertfe ască pentru dreapta credință în Hristos și pentru mântuirea oamenilor, după
putere și după darul pe care l -au primit de sus”46.
Și pentru Sfântul Grigorie modelul oricărui preot trebuie să fie Hristos
tocmai de aceea se roagă în finalul cu vântării sale ca în activi tatea sa pastorală să
fie călăuzit de Hristos – Păstorul Cel Bun care și -a pus viața pentru oile sale, „Cel

42 Arhim. Prof. Vasile Miron, „Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală
a Sfinților Trei Ierarhi” în S.T., nr. 3-4/1997 , p. 61 -62
43 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, „Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură ”, B.O.R ., nr. 5-
6/1965, p. 496
44 Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu, op. cit ., p. 27 -28
45 Pr. Praf. Petru Rezuș, „Psihologia preotului”, în MMS , anul XXXIV, nr . 7-8/1958, p. 593
46 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul , Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 31

19 ce a f ăcut din cele două una (Efes 2, 14) și ne -a unit unii cu alții, Cel ce așează pe
împărați pe tronuri și ridică de la pământ pe cel lipsit și scoală di n gunoi pe cel
sărac (I Regi 2,8; Ps 112, 6), […] Cel ce dă cuvânt celor ce bine vestesc cu putere
multă (Ps 67, 12) spre desăvârșirea Evangheliei, El să mă apuce de mâna mea cea
dreaptă! Cu sfatul Său să mă povățuiască și c u slava să mă primească (Ps 72, 23),
să mă povățuiască pe mine, povățuitorul, ca să pot păstori cu pri cepere turma Lui,
și nu cu unel te de păstor neiscu sit (Zah 11, 15); spre binecuvântare, după cum s -a
hotărât celor din vechime, iar nu spre blestem. El să d ea putere și tărie poporului
Său (Ps 67, 36) și să -l înfățișeze turm ă slăvită și fără pată (Efes 5, 27), vrednică de
staulul cel de sus, în locaș ul celor ce se veselesc (Ps 86, 7), întru strălucirea
sfinților (Ps 109, 4), ca în Biserica Lu i toți să spunem: sl avă (Ps 28, 9), turma
împreună cu păstorii, în Hristo s Iisus Domnul nostru, Căruia toată slava în vecii
vecilor. Amin”47. Această rugăciune din finalul cuvântării Sfântului Grigorie pe
lângă faptul că scoate în evidență smerenia și sensibilitatea sa, ne reve lează și
convingerea pe care o avea marele teolog, că o pastorație eficientă este aceea în
care Hristos păstorește împreună cu păstorii Săi, idee frumos accentuată și de
părintele Dumitru Stăniloae care vede în preoți organele văzute ale preoției
nevăzute a lui Hristos. „Prin preoți lucrează Hristos însuși, ca Preotul unic
propriu -zis […] Hristos nu a luat mâna omenească degeaba; dar ne mai lucrând
prin mâna Sa în mod vizibil, mâna Sa e activă prin mâna celor prin care
prelungește în planul văzut preoția Sa nevăzută. La fel ne mai rostind prin gura Sa
în mod văzut cuvintele Sale, le rostește nevăzut prin gura organelor văzute ale
Preoției Sale. El lucrează prin mâna acestora întrucât ei fac toate gesturile
sfințitoare și spun toate cuvintele și rugăciunile Lui și către El cu conștiința că
slujesc Lui sau cu El, și, prin El, Tatălui […] când ei vor săvârși actele
sacramentale, El însuși le va săvârși nevăzut; iar când vor învăța și păstori în

47 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 306

20 numele Lui, El însuși va învăța și va păstori prin ei”48.Astfel p utem înțelege de ce
preoția nu e o simplă profesie și preotul nu e un simplu prestator de servicii
religioase. „Preoția este, într -un fel, continuarea de către oameni a slujirii Lui Iisus
Hristos însuși, pentru mântuirea lumii. Preoția este lucrare din luc rarea lui Hristos,
puterea din puterea Lui Hristos, cuvânt din cuvântul Lui Hristos, chemare din
chemarea Lui Hristos. Ca misiune și putere de la Hristos preoția e un miracol
permanent în sânul Bisericii”49. În preot deci, dacă se consideră cu ochiul
credi nței, omul dispare și altceva nu se vede în el decât Iisus Hristos, care își
continuă prin el opera Sa de mântuire. „Voi veți fi instrumentel e darului Meu, vă
zice Iisus; fă cându -vă prețiosul dar al misiunii preoțești, prin mijlocirea voastră
voi îndeplini planurile îndurării Mele, până la sfârșitul veacurilor. Eu voi vorbi
prin gura voastră, cu ochii voștri voi supraveghea pe credinci oșii Mei, Eu voi duce
cu picioarele voastre Evanghelia păcii în toată lumea”50.
Sugestiv pentru subcapitolul acesta este răsp unsul simplu în formulare, dar
profund în conținut, pe care un monah îl dă la întrebarea: să mă fac sau nu preot?
Bătrânul pustnic răspunde astfel : „Dacă dorești să te faci preot și duhovnic, așa să
te faci: dacă iubești să te faci mucenic. Și dacă te faci preot și nu dorești să te faci
mucenic, să nu te faci preot!”.51
Referindu -se la jertfelnicia preotului și la mis iunea, deloc ușoară, pe care i –
o încredințează episcopul noului hirotonit, un profesor de Teologie afirma că:
„imaginea pe care o am din preoți e este imaginea acelui șervet pus pe spatele

48 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2010, p. 154 -155
49 Prof. Teodor M. Popescu, „Sfințenia și răspunderea preoției”, S.T., anul IV, seria a Il-a, nr 3 –
4, martie-aprilie, 1952; p. 159
50 P. Chaignon S. J, Meditații pentru preoți , traducer e de Pr. Simion Chișiu, Ed. Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005, p. 70
51 Pr. Nicolae Nicău, Convorbiri duhovnicești cu monahul Proclu Nicău , Ed. Agaton, Făgăraș,
2004, p. 55

21 diaconului la hiroton ie, de care se șterge Arhiereul -dar eu aș putea spune să se
șteargă și re stul comunității din biserică -care are rolul de a -1 învăța pe diacon ce -1
așteaptă încă de pe acum, și apoi ca preot: că el devine într -un fel sau altul
ștergarul de care se șterg ceilalți, uneori umilindu -1, alteori călcându -1 în pici oare,
dar de cele mai multe ori reajutându -1 să se albească prin dragostea lor”52.

52 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula , Îndumnezeirea Maidanului , Sibiu, Ed. Agnos, 2008,
p. 116

25 I.3. O dilemă: f uga „de” sau „după” pr eoție
Fiind cale de legătură între oameni și Dumnezeu și având o cinste mai înaltă
decât cea a îngerilor, numeroase personalități creștine, printre care și Sfântul
Grigorie de Nazianz, au fugit de preoție, socotindu -se nevrednici de o așa chemare
și slujir e. În cele ce urmează vom încerca să vedem de ce oameni cu o viață sfântă
și cu o cunoaștere teol ogică profundă, precum Sfântul I oan Gură de Aur sau
Grigorie Teologul, au fugit de preoție și să dăm un răspuns la o întrebare ce
frământă pe majoritatea absol venților facultăților de teologie: fuga de preoție sau
fuga după preoție?
De unde vine această frică de preoție și implicit fuga de ea? Este ea oare
îndreptățită? Parcurgerea tratatelor despre preoție, lăsate posteriorității de Sfinții
Părinți ai Bisericii noastre, dar și a tratatelor și studiilor modeme de pastorală, ne
întăre ște convingerea că fuga de preoție este adeseori îndreptățită. în sprijinul
acestei constatări vine mărturia părintelui Arsenie Papacioc, care, ajuns la o vârstă
venerabilă și cu o bo gată experiență duhovnicească și pastorală, acumulată în zeci
de ani de preoție, cugeta următoarele: „Iată sunt preot de mai bine de jumătate de
veac și nu pot nici astăzi să nu mă întreb ori de câte ori intru prin sfintele uși: cine
sunt eu ca să trec pri n ușile împărătești? Preoția este o foarte mare lucrare la
Dumnezeu, nespus de mare. Preotul ține locul Lui Dumnezeu pe pământ;
Dumnezeu a creat două luc ruri extraordinare care nu mai pot fi depășite la o
eventuală altă creație: a creat o femeie distinsă c are a născut pe Dumnezeu și a
creat preoția care -L coboară pe Dumnezeu din cer și -L naște pe Sfânta Masă”53.
Ce temei are însă această fugă de poate fi considerată îndreptățită?

53 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veșnicia ascunsă într -o clipă , Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004, p. 84 -85

26 Lașitatea? Nicidecum. Nu poate fi vorba de lașitate în cazul unor personalități
creștine, precum Sfântul I oan Gură de Aur sau Sfântul Grigorie Teologul, care și –
ai mărturisit crezul și au apărat adevărul chiar și cu prețul vieții sau al exilului,
înfruntând pentru adevărul Lui Hristos până și pe împărații vremii. La baza acestei
teme ri de a îmbrățișa preoția stă realizarea măreției și sublimității acestei chemări,
conștientizarea idealului ei care „vine din înaltul cerului”, dar și a dificultății
îndeplinirii ei și a responsabilității ce apasă pe umerii preotului, pentru fiecare
sufle t aflat în păstori rea sa. Sfântul Grigorie considera primirea preoției un lucru
primejdios: „înainte de a birui materia – atât cât e omenește cu putință înainte de a –
ți curăți mintea îndeajuns și de a ajunge prin apropierea a de Dumnezeu cu mult
mai presus de credincioși, știu că e primejdios să primești sarcina conducerii
sufletelor, sarcina de a fi mijlocitor între Dumnezeu și oameni – căci aceasta e
preotul”54.
Responsabilitatea pentru ceea ce înseamnă să fii preot, adică mijlocitor între
Dumnezeu și oame ni, i-a determinat pe mulți părinți și teologi să se sfiască în fața
unei asemenea mari vrednicii iar în anumite situații aproape că nu cutezau să o
primească. „Chiar Sfinții Trei Ierarhi s -au temut de ea, socotindu -se nevrednici de
această chemare, deși e rau curați ca înger ii. S-au temut gândindu -se la mă reția ei și
la responsabilitatea lor ca păstori de suflete, pentru ca îmbrățișând -o să facă din
această nobilă misiune cea mai vie și mai sfânta lucrare a vieții lor, rămânând
peste veacuri adevărate model e de teologi și chipuri desăvârșite ale adevăratului
păstor de suflete pe care l -au ilustrat cu inegalabilă măiestrie în operele lor
nemuritoare despre preoție și l -au întruchipat în trăirea, nevoința și faptele lor
pilduitoare”55. Conștient pe de o parte d e măreția preoției, iar pe de altă parte de
dificultate și responsabili tățile pe care aceasta le implică, candidatul la preoție

54 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 289
55 Arhim. Prof. Vasile Miron, art. cit., p. 56 -57

27 devine conștient și de propria nevrednicie în fața chemării de a fi păstor de suflete.
Conștiința propriei nevrednicii l -a făcut și pe Sfântul Grigorie să fugă după
hirotonia sa: „Știind dar acestea și că nimeni nu -i vrednic de marele Dumnezeu, de
jertfa, de arhiereu, dacă nu s -a adus mai întâi pe el Lui Dumnezeu jertfă vie și
sfântă, dacă n -a arătat slujbă cuvântătoare bine plăcut ă Lui Dumnezeu, dacă n -a
jertfit Lui Dumnezeu jertfă de laudă și duh umilit, singura jertfa pe care o cere de
la noi Cel ce le dă pe toate; știindu -le dar, pe acestea, cum aș fi îndrăznit să -i aduc
Lui Dumnezeu jertfa euharistică, arh etipul marilor taine? Cum aș fi îndrăznit să
îmbrac chip și nume de preot înainte de a -mi desăvârși mâinile cu fapte
cuvioase?”56
Această percepție asupra misiunii preoțești, care definește profilul moral al
adevăratului slujitor al sfântului altar, izvorăște din convingerea că în numele Lui
Dumnezeu nu poți lucra cu vrednicie si nici nu poți apropia pe oameni de
Dumnezeu daca nu ești tu mai întâi cu sufletul neprihănit înaintea Lui Dumnezeu.
„Marele scop pentru care este pus un păstor într -o parohie, nu este acela de a -și
urmări i studiile sal e teologice, nici de a -și cerce ta enoriașii în fiecare săptămână,
nu este nici măcar acela de a le predica Duminica; ci acela de a trăi în mijlocul lor
ca un om al lui Dumnezeu, a cărui prezență însăși să fie o dovadă că e cu putință
să trăie ști pe pământ viața de sus și că lucrurile de care se vorbește Duminica la
biserică sunt realități”57.
Revenim astfel la ceea ce am spus și am accentuat în paginile anterioare:
preotului i se cere mai înainte de toate o viață morală ireproșabilă și sfințe nie.
Simțindu -se departe de acest ideal, sau poate fiind cuprinși de teama de a nu pierde
sufletele credincioșilor în osânda cea veșnică, mulți dascăli ai credinței creștine,

56 Sf Gr igorie de Nazianz, op. cit ., p. 291 -292
57 Pr. Dr. Grigore Cristescu, Teologie si sacerdotiu, tipul clasic al păstorului ortodox si
idealurile pastorației moderne, Sibiu, 1928, p. 11

28 „care cunoșteau această taină, fugeau de înălțimea ei, de mărimea slavei celei
sfinte. Nu fugeau pentru că preoția ar fi în sine un lucru care trebuie evitat, ci
pentru că îndeplinirea acestei misiuni cere un suflet mare, un suflet capabil să
îndeplinească cele sfinte, un suflet care se străduiește cu toată râvna să fie de folos
tuturor fraților. în sinea ei, preoția este un dar dumnezeiesc și în același timp o
lucrare deosebit de plăcută Lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea că
Dumnezeu, în marea Lui iubire față de neamul omenesc, ne -a dat nouă darul
preoției. De aceea, unii părinți bisericești, socotind preoția ca pe ceva ce este mai
presus de vrednicia și puterile lor, au încercat să fugă de preoție”58.
Chiar și cei ce primeau preoția, de cele mai multe ori la insistențele și
solicitările repetate ale comunității și a ierarhilor ei, cunoscându -i măreția și
sublimitatea, dar și dificultatea și responsabilitatea, „au trăit asemeni îngerilor și
au realizat în viața lor pământească curățenia acestora, pentru că au înțeles
frumusețea și înălțimile preoției. Ei se sfiau și se cutremurau în fața acestei taine și
după cât era posibil refuzau primirea ei. Unii chiar au fugit uneori de preoție. Dacă
însă se învredniceau de această taină, ei o cinsteau, arătându -se prin faptele lor
limpede cum trebuie să trăim și cum să ne purtăm în viață”59.
Un mare rol observăm că îl are din nou conștiința pastorală, adică faptul de
a discerne ce înseamnă cu adevărat să fii preot, păstor de suflete, pentru că
responsabilitatea cu care este încărcată slujirea pastorală nu poate fi egalată de
nimic în această lume . In joc nu sunt valori comune și trecătoare, ci e sufletul și
viața veșnică a omului, valori pentru care însuși Dumnezeu S -a coborât pe pământ
și a luat chip de rob, S -a răstignit și a înviat a treia zi din morți. în repetate rânduri
marele teolog insistă asupra responsabilității ce o implică slujirea pastorală, aceea

58 Teognost, “ Despre fătuire și contemplație în preoție” , în Filoca lia, IV, trad. de Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, 1994, p. 703
59 Ibidem, p. 700 -701

29 de „a -1 face dumnezeu și părtaș fericirii celei de sus, pe cel ce aparține cetei celei
de jos, pe om”60 și asupra riscului de ce -1 pândește pe preot: „de a vărsa sângele
nevinovat al unor sufl ete nevinovate; suflete ce se vor cere din mâinile sale (Iez.
3,20)”61.
Din acest unghi privind se observă că „a celeași scopuri care l -au determinat
pe Hristos să se pogoare pe pământ, L -au determinat de asemenea să întemeieze
preoția. Misiunea preotului es te o continuare și o extensie a misiunii Lui Iisus
Hristos”62. Un suflet, oricare din ele, cel din urmă, chiar oaia cea de -a suta, ieșită și
rătăcită de turmă valorează Crucea, jertfa sau Sângele Mântuitorului vărsat pe
Golgota pentru răscumpărarea și mântu irea lui. Fără a avea această profundă
conștiință asupra măreției slujbei preoțești și a prăpădului nereușitei, candidatului
la preoție îi este mai de folos să fugă de preoție. încercarea de a îmbrățișa preoția
înainte de a te cunoaște pe tine însuți și în ainte de a te ridica, cât este omenește cu
putință, la standardele pe care slujirea și scopul preoției le impune, constituie
pentru Sfântul Grigorie o adevărată îndrăzneală și o dovadă de nebunie pastorală,
de aceea el se întreabă retoric: „Care om ar îndr ăzni să îmbrace chip și nume de
preot, când încă nu i s -a aprins inima după cuvintele curate și în foc lămurite (Ps
11, 6) ale Lui Dumnezeu, spre a i se desch ide Scripturile (Lc. 24, 25); când încă nu
le-a scris întreit pe latul inimii, ca să aibă gândul L ui Hristos? […] Care om ar
îndrăzni să îmbrace chip și nume de preot când încă n -a ajuns, în duh, Biserică a
Dumnezeului Celui viu (II Cor . 6,16) și locaș viu al Lui Hristos? […] Care om ar
îndrăzni să îmbrace chip și nume de preot când încă nu s -a uni t cu Cuvântul și nu
s-a împărtășit cu El? […] Care om ar primi cu bucurie și cu dragă inimă să stea în
fruntea Bisericii Lui Hristos, când încă nu este poate un mădular din cele mai de

60 Sf. Grigorie de Nazianz , op. cit ., p. 238
61 Ibidem , p.257
62 P. Chaignon S.J., op cit ., p. 67

30 cinste ale Bisericii Lui Hristos? Eu nu l -aș sfătui să o facă, de m -ar lua judecător și
sfătuitor. Aceasta -i cea mai mare dintre temeri, aceasta -i cea mai grozavă dintre
primejdii pentru orice om care pricepe și măreția slujbei preoțești bine îndeplinite,
și prăpădul nereușitei”63.
Nu în ultimul rând preoția înseamnă însă și jertfă de sine a preotului.
„Pentru a oferi Lui Dumnezeu acest fruct duhovnicesc adică sufletele
credincioșilor câștigate pentru adevăr și mântuire, preotul trebuie să fie un om de
jertfa, adică să se dăruiască în întregime turmei sale. Să fie profund imp licat în
viața poporului dreptcredincios, împărtășind soarta acestuia; să participe la durerile
și suferințele sufletești și trupești ale enoriașilor săi, îndestulând pe cei săraci și
neputincioși, sprijinind pe cei bântuiți de soartă, mângâind pe cei într istați și fără
de ajutor și făcând tot ce -i stă în putință pentru a preveni sufletele cele sănătoase,
spre a vindeca pe cele bolnave și spre a smulge din ghearele morții pe cele în
agonie. într -un cuvânt, el trebuie să fie tuturor toate (I Cor. 9, 19), cum spune
Sfântul Apostol Pavel, adică frate, preot și părinte, încât fiecare suflet obidit,
încercat de greutatea păcatului și de povara suferințelor să găsească în persoana
preotului un liman lin de scăpare, o punte sigură de salvare, un stâlp de întărire ș i
un reazim de mângâiere. în toate împrejurările el trebuie să fie pentru fiecare
enoriaș al său cel mai cald susținător, folositor și ajutător: învățătorul celui
ignorant, mângâietorul săracului, apărătorul celor apăsați, părintele orfanilor și
ocrotitoru l văduvelor”64. Acesta este chipul adevăratului preot care „se jertfește pe
sine pentru binele și mântuirea sufletească a păstoriților săi, a preotului care se
străduiește cu timp și fără timp să se ridice la înălțimea chemării sale, răspunzând
fără preget nevoilor sufletești ale credincioșilor săi, astfel încât suferințele lor să
devină suferințele sale, neputințele lor să devină neputințele lui, iar lipsurile și

63 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 293 -295
64 Arhim . Prof. Vasile Miron, art. cit., p. 64

31 slăbiciunile lor, să le ia în sarcina sa pentru a le ușura cu râvna, înțelepciunea și
nevoința sa, ajutate de puterea harului dumnezeiesc. Acesta este jugul preoției.
Este jugul Lui Hristos care a luat asupra sa povara păcatelor noastre suferind
pentru ele și pironindu -le pe Cruce”65.
Acestea sunt exigențele preoției. La acestea cugetă cu mare atenți e Sfântul
Grigorie de Nazianz, care cu „o conștiință scrupuloasă pentru sfânta preoție cugetă
la toate cele ce citește în Sfânta Scriptură despre aceasta și se cutremură până la
tainele sufletului, și nu se consider demn de a îmbrăca odăjdiile arhierești.”66
Sfântul Grigorie trăiește astfel propria sa luptă interioară. “Cu aceste gânduri – zice
marele teolog – trăiesc ziua și noaptea. Acestea -mi topesc măduva și nu mă lasă să
fiu îndrăzneț și să privesc în sus. Acestea -mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează
mintea, îmi pun lanț limbii și mă fac să nu mă gândesc la preoție, nici să îndrept și
să ocârmuiesc pe alții, lucur mare și covârșitor, ci să pot scăpa de urgia cea
viitoare”67.
Cel care se hotărăște să primească preoția trebuie să fie total predat și
dedic at ei, trebuie să facă din slujirea Lui Dumnezeu și a aproapelui idealul vieții
sale, să fie asemeni Apostolului Pavel care nu mai trăia pentru el, ci pentru Hristos
și Evanghelia sa. La această cercetare de sine îi îndeamnă și Sfântul Simeon Noul
Teolog, pe cei care aspiră la darul preoției. „Căci eu vă spun și dau mărturie
tuturor – nimeni să nu se înșele, nici să se amăgească în cuvinte! oricine n -a lăsat
mai întâi lumea și nu va iubi în chip sincer numai pe Hristos și nu -și va pierde
pentru El însuși su fletul său […] și nu se va învrednici prin multe necazuri și
osteneli să ia Duhul Dumnezeiesc pe care L -a dat dumnezeieștilor apostoli, ca prin
el să alunge orice patimă și să realizeze ușor orice virtute […] oricine n -a făcut și

65 Ibidem , p. 61
66 Prof. Nicolae Petrescu, art. cit., p. 394
67 Sf. Grigorie de Nazianz , op. cit ., p. 276

32 n-are acestea, să nu î ndrăznească să primească preoția și conducerea sufletelor ori
să înceapă ceva în această privință!68” Cugetarea la acestea ar trebui să fie o
preocupare cotidiană pentru oricine aspiră la darul preoției, sau pentru cei care
deja s -au învrednicit de acest ma re dar, iar lipsa de concordanță între aspirațiile
personale și aceste exigențe este un motiv întemeiat pentru a fugi de preoție, este
chiar o soluție înțeleaptă.
Am vorbit până acum de cei care, înțelegând măreția și responsabilitățile
preoției, au fugit de ea, considerându -se nepregătiți de o chemare atât de înaltă, cei
care nu s -au simțit pregătiți de exigențele și jertfa cerută de preoție. De cealaltă
parte a baricadei se află cei care au făcut o obsesie din dorința lor de a deveni
preoți, cei pentru ca re nu mai contează decât îndeplinirea acestui deziderat, oricare
ar fi mijloacele, cei care fără să se cunoască pe ei înșiși și fără să se fi curățat mai
întâi pe ei înșiși, fără să aibă propriile păcate și patimi tămăduite și vindecate,
doresc să -i curețe și să -i vindece pe alții. Pentru unii ca aceștia sunt valabile
cuvintele Scripturii: Doctore vindecă -te pe tine însuți (Lc. 4, 23).
Nicidecum dorința de a deve ni preot nu este un lucru de condamnat,
dimpotrivă este una din cele mai nobile și sfinte aspira ții pe care le poate avea un
om. Nici Sfântul Grigorie în tratatul său, nici alți Sfinți Părinții nu au condamnat
această năzuința sinceră și dezinteresată, ci ceea ce marele teolog condamnă este
căutarea cu orice preț a preoției, fără o conștientizare cla ră a ceea ce presupune ea
și fără a fi pregătit moral, intelectual și duhovnicește de primirea ei. „Preotul dă
continuu examen de capacitate morală, este supus întruna la probă de energie și de
constan ță, de c aracter preoțesc, de încredere în Mântuitorul ș i de adeziune totală la

68 Sf. Simeon Noul Teolog, “ Către preoți” , în Sfântul Simeon Noul Teolog -Viața și epoca ,
scrieri IV, tr ad. de loan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 238

33 lucrul lui”69. Despre vrednicia de treapta preoției mă abțin a pomeni, întrucât
consider, în acord cu cele exprimate de Părinții Bisericii în tratatele lor pastorale,
că nimeni nu este vrednic întru totul de acest dar. Totuși păstoru l trebuie să știe că
nu e singur în dificila și înalta sa misiune și că „toate celelalte slujiri și sarcini
omenești se poartă cu puterile naturale ale omului, singură preoția se ajută cu cele
supranaturale, cu puterea Lui Dumnezeu”70.
Preoția este înainte de toate o vocație și o chemare la jertfa. Sfântul loan
Gură de Aur are expresii foarte aspre la adresa acelora, care, la alegerea
candidaților, ignoră această condiție subiectivă, primordial în achiziționarea unor
păstori adevărați ai Bisericii. Această î nclinație internă, care ține de vocație,
nimeni nu o poate cuno aște mai bine decât candidatul însuși. Ceea ce este necesar
înainte de toate, este de a se examina el însuși, de a nu ceda niciodată obsesiilor,
înainte de această privire până în străfundul su fletului. Nimeni nu se angajează să
clădească o casă, dacă nu e arhitect, sau să vindece bolnavi, dacă nu este medic.
„Prin urmare, și cel ce hirotonește trebuie să facă multă cercetare; dar, cu mult mai
multă, cel hirotonit”71.
„De nu -și va simți vocația, nimeni nu trebuie să se lase covârșit de spiritual
de parvenire […] Nici invo carea dreptului de a face o car ieră din preoție, în numele
legii de existență, nu poate constitui o justificare valabilă pentru a -și lua asuprăși
demnitatea preoției în absența unei atracții interioare”72, astfel încât dorința de a
ajunge preot să nu întunece nicio dată simplitatea curată a inimii. Lipsa vocației
este așadar un motiv întemeiat pentru a fugii de primirea tainei preoției, pentru că
„preoția nu e o profesiune. Cine o crede o profesiune va fi amarnic decepționat, va

69 Teodor M. Popescu, Îndrumări pentru preoți …, p. 18
70 Ibidem , p. 14
71 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p. 134
72 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 56

34 fi unul din cei care se va plânge că nu -i aduce cât trebuie, că nu -i mulțumește
sufletul […] Veți vedea cum vă va cerne lumea și nu veți rezista fără o vocație
reală” 73 îi avertiza mitropolitul Antonie Plă mădeală pe studenții teologi de la
Sibiu. Vocația este temelia unei pastorații eficiente. „Și în preoție, ca în toate
domeniile de activitate, vocația – înțeleasă ca o atracție sau înclinație naturală cu
care omul vine pe lume, pentru slujba aceasta – este cea dintâi condiție și garanție a
succesului în misiunea preoțească. Ea constituie un fel de concurs sau ajutor
supranatural, adăugat de Dumnezeu însuși, la puterile naturale ale omului și la
eforturile lui, spre a le face roditoare, a i le întări și a i le spori”74 .
Primirea preoției fără a avea vocație nu are nici o motivare. Sfântul
Grigorie Teologul blamează necruțător pe cei care, ignorând răspunderea păstoririi
sufletelor, se îmbulzesc spre dânsa ca spre un izvor de existență „ca și cum ar
socoti că preoția nu -i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu -i slujire plină de
răspundere, ci domnie fără îndatoriri.”75 De altfel Sfântul Grigorie enum ără
comportamentul nedemn al multora dintre preoți, ca fiind una din cauzele care l -a
îndepărtat de preoție. Aces t lucru nu trebuie să ne mire întrucât, marele ierarh,
fiind o fire sensibilă și un om conștient de măreția și responsabilitățile impuse de
slujirea preoțească, era profund marcat de atitudinea nedemnă de un păstor
sufletesc a unora dintre confrații săi sl ujitori. Probabil se gândea la urmările
catastrofale ale unei astfel de pastorații: „cu mâini nespălate […] și cu suflete
necurate”76, urmări care îi vizează din păcate nu numai pe păstori ci și pe păstoriți.
„Prin urmare, Sfântul Grigorie de Nazianz era scandalizat de îndrăzneala preoților
care făceau din preoție un simplu mijloc de trai și se comportau ca niște impostori.
El considera că preotul fără vocație este un batjocoritor de cele sfinte și nu va

73 Dr. Antonie Plămădeală, Vocație și misiune creștină în vremea noastră , Sibiu, 1984 p. 161
74 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, „Vocația pentru preoție”, O., nr. 2/1979, p. 322 -323
75 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 227
76 Ibidem, p. 227

35 scăpa fără pedeapsă”77.
Fuga după preoție, dorința de a avea harul cu orice preț, chiar și cu cel al
banilor, este un lucru condamnat încă din Noul Testament, atunci când Simon
Magul le cere apostolilor ca în schimbul banilor să -i dea puterea de care ei s -au
învrednicit prin lucrarea Duhului Sfânt. Răspunsul pe care îl primește de la Sfântul
Apostol Petru este extrem de tranșant și de clar: Banii tăi să fie cu tine pierzare!
Căci ai socotit că darul Lui Dumnezeu se agonisește cu bani. Tu n -ai parte nici de
moștenirea la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea Lui
Dumnezeu. Pocăiește -te deci de această răutate a ta și te roagă Lui Dumnezeu,
doar ți se va ierta cugetul inimii tale (Fapte 8, 20 -22). Păcatul simoniei a fost mai
apoi asupra condamnat de toți Părinții Bisericii: „Cel ce îndrăzn ește să facă negoț
cu harul Duhului, acela păcătuiește negreșit față de însuși Dumnezeu. Fiindcă
întreprinderea unor asemenea lucruri va fi spre judecată și osândă, pentru că e mai
rea decât omorul, mai rea decât adulterul și desfrâul și decât toate celela lte
păcate”78. Gravitatea acestui păcat ar trebui nu numai să dea de gândit ci să curme
orice intenție de a face din preoție un „negoț”.
Dorința sinceră și dezinteresată de a deveni preot, așa cum am mai spus,
este poate cea mai nobilă aspirație pe care o p oate avea o persoană în această lume.
Astfel fuga după pre oție nu este întotdeauna un luc ru de condamnat, la fel cum
fuga de preoție nu e întotdeauna un luc ru de apreciat și nu e întotdeauna cea mai
bună hotărâre, dimpotrivă fuga de preoție poate fi uneori un lucru vrednic de
pedeapsă. Cu privire la aceste lucruri ne lămurește foarte clar Sfântul Grigorie de
Nazianz, care consideră fuga de preoție neascultare, iar fuga după preoție,
îndrăzneală. „Și cumplită este amenințarea ce stă deasupra neascultării și cumplite

77 Drd. Corn eliu Zăvoianu , „Chipul preotului după opera Sfântului Grigorie de Naziaz ”, O., nr. 2/1979, p. 235
78 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit ., p. 239

36 sunt și pedepsele pentru neascultare, după cum tot atât de cumplite sunt pedepsele
și în celălalt caz, când nu pregeți să iei această slujire, nici nu o refuzi și nici nu te
ascunzi, cum s -a ascuns Saul între vasele părintești (I Regi 10, 22), chi ar când ești
chemat cu puțină stăruință la preoție, ci ești gata să o primești ca pe un lucru ușor
și lesnicios, când știut este că nu -i fără primejdie de o schimbi și nici nu poți
îndrepta printr -o nouă hotărâre hotărârea cea dintâi”79.
Așadar, a -ți dori p reoția fără să ai acea vocație despre care am amintit
anterior, fără să fii pregătit spiritual, moral și intelectual, fără să fi ajuns la starea
bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13) e
un lucru necugetat, o îndră zneală vrednică de pedeapsa Lui Dumnezeu, la fel cum
refuzul acestui dat, atunci când persoanele special investite ți -1 oferă, e o dovadă
de neascultare, o lipsă de supunere și un nu spus chemării Duhului Sfânt, iar „de
primejdia neascultării nu știu cine ne va scăpa sau ce cuvânt ne poate face
îndrăzneți”80.
Desigur luarea unei hotărâri nu e deloc ușoară, cântărirea acestei decizii
stârnește frică până și în Sfântul Grigorie, care se simte prins între două mari
temeri. „Stăteam între două mari temeri […] înclinam când într -o parte când în alta
[…] în sfârșit m -am supus temerii celei mai puternice. Am fost biruit și m -a adus
aici frica de pedeapsa neascultării. Mi -a fost frică să nu aud cuvintele acestea
despre cei care mi -ar fi fost încredințați: Din mâi nile voastre voi cere sufletele lor
(Iez. 3, 18). Și mi -a fost frică și de cuvintele acestea: După cum n -ați vrut să fiți
povățuitorii și conducătorii poporului Meu, tot așa nici Eu nu voi vrea să vă fiu
vouă împărat (Osea 4,6). Și: După cum nu a -ți asculta t glasul Meu, ci v -ați întors
spatele și nu v -ați supus, tot așa va fi când Mă veți chema; nici Eu nu Mă voi uita

79 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 302
80 Ibidem , p. 303

37 la rugăciunea voastră, nici nu vă voi asculta (Pilde 1, 24, 28)”81.
Cel care ia hotărârea de a deveni preot, trebuie să știe că de această hotăr âre
a sa, și de felul în care -și va trăi el preoția, depind de acum alte multe suflete, pe
lângă cel al său. înaintea Dreptului Judecător, el va da răspuns de felul în care s -a
ostenit pentru mântuirea sufletelor încredințate lui spre păstorire. De aceea l uarea
hotărârii de a deveni sau nu preot, est e un moment crucial în viața ori cărui
absolvent al unei școli teologice. Ea trebuie făcută cu deplină cunoștință a ceea ce
înseamnă preoția, cu deplină cunoștință a măreției chemării dar și a
responsabilităților , riscurilor și exigențelor pe care preoția le implică. De mare
ajutor în luarea acestei hotărâri ne sunt cuvintele Sfântului Grigorie de Nazianz,
cuvinte care ar trebui spuse în opinia mea oricărui candidat la treapta preoției, ce
se află și el cuprins în tre cele două mare temeri ale marelui ierarh, respectiv
neascultarea și îndrăzneala necugetată, și aceste cuvinte sunt următoarele: „Mi -am
spus că nu trebuie să dorești preoția când nu ți se dă, dar nici să o refuzi când ți se
dă. Î ntr-un caz ești îndrăzne ț, în celăla lt, un neascultător; în amândouă, un
nepriceput”82.

81 Ibidem , p. 303 -304
82 Ibidem , p. 303

38 Cap. II. Poziția păstorului de suflete în planul mântuirii
Preoții sunt „apostolii Bisericii care slujesc taina împăcării oamenilor cu
Dumnezeu. Făcând din credincioși mădulare ale Trupul ui Lui Hristos, ei devin
lucrătorii mângâierii celei dumnezeiești și nestricăcioase”83. Preoția trebuie
înțeleasă ca o slujire de împăcare a omului cu Dumnezeul și Mântuitorul Lui, iar
„îndatorirea cea mai însemnată a celor care se învrednicesc de acest dar este aceea
de a fi ambasadorii lui Dumnezeu în lume, pentru mântuirea ei. Ei trebuie să
trudească pentru renașterea duhovnicească a turmei pe care le -a încredințat -o
Dumnezeu, în marea Sa milostivire”84. Cu alte cuvinte preoția a fost instituită și
lăsată de Dumnezeu în lume pentru ca omul să se poată mântui. Conștientizarea
acestui fapt ar trebuie să -l responsabilizeze, o dată în plus, pe cel ales să
păstorească turma cea necuvântătoare a Lui Hristos.„Sarcina preotului ca păstor
întrucât vizează mântuirea sufletelor, este divină, atât prin originea sau instituirea
ei, cât și prin îndeplinirea sau exercitarea ei”85. Dacă ne gândim deci la scopul ei,
mânt uirea sufletelor cu ajutorul harului dumnezeiesc, nici o altă misiune nu se
poate compara cu preoția.
Ca pr incipiu general, preoția a fost instituită întâi de toate pentru nevoile
cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu divinitatea: pe de o parte,
pentru a -I da Lui Dumnezeu cinstea și mărirea ce I se cuvin din partea făpturilor,
iar pe de altă pa rte pentru a dobândi de la El și a transmite oamenilor harul Său
sfințitor și toate cele ce sunt de trebuință vieții noastre spirituale. Când săvârșește
deci slujbele sfinte, preotul ortodox se găsește în exercițiul chemării sau sarcinii
sale primordiale, principale și caracteristice. De altfel, chiar și în preoțiile păgâne
anterioare creștinismului sau în religia iudaică, a dominat întotdeauna concepția că

83 Arhimandrit Zaharia Zaharou, op. cit ., p. 32
84 Ibidem, p. 25
85 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 39

39 principala lor atribuție, aceea care caracteriza oficiul lor, consta tocmai în aducerea
sacrificiilor cultului public. De aceea „Mântuitorul întemeiază preoția creștină în
primul rând în vederea menirii ei sacramentale, la Cina cea de Taină, când lasă
apostolilor Săi datoria și puterea de a săvârși Sfânta Euharistie: aceasta să o faceți
întru pomenirea me a (Lc. 22, 19), completându -o apoi cu prerogative de a lega și
dezlega și abia mai târziu au primit apostolii autoritatea deplină prin cuvintele de
trimitere la predică, adică pentru a converti lumea întreagă”86. Astfel consider că
este important să vedem cu m au privit marii părinți ai Bisericii această latură, ce a
mai nobilă a preotului, aceea de slujitor al sfintelor taine. Unicul mijlocitor între
Dumnezeu și oameni este, precum sublinia Sfântul Apostol Pavel, Domnul și
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El este cel ce a realizat opera mântuirii, dar
pentru a plicarea ei individuală în timp, pentru împărtășirea roadelor ei tuturor
sufletelor până la sfârșitul veacului, a dat o împuternicire specială, lăsând ca
reprezentanți ai Săi, pe Apostoli, și aceștia pri n succesiune pe preoți, care prin
mijlocirea tainelor și ierurgiilor, să împărtășească harul sfințitor tuturor oamenilor.
Aceleași apostol îi desemnează pe păstorii Bisericii, drept slujitori ai Lui Hristos și
iconomi ai tainelor Lui Dumnezeu (I Cor. 4, 2) . Deci în „opera mântuirii, față de
Domnul nostru Iisus Hristos, care este însuși săvârșitorul ei, slujitorul sau
ministrul ei principal, preotul nu este decât trimisul său, reprezentantul Său, un
ministru secundar al operei sfin țitoare, în absolută funcți e și dependență de
împuternicirea ce i se transmite de la Mântuitorul prin hirotonia canonică”87.
Preotul este deci un delegat, un locțiitor al Mântuitorului, continuând slujba
în numele Său și, ca reprezentant legal, are plenitudinea puterii potrivit asigu rării
primite de Apostoli de la Hristos: Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora
le veți ține, ținute vor fi (In. 20, 23). „în nici o parte a chemării sale, nu este făcut

86 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște , Despre preoție , Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2004, p. 99
87 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 41

40 preotul părtaș la preoția Mântuitorului într -un grad mai înalt, mai propri u și mai
desăvârșit, ca în oficiul său de liturghisitor, adică de săvârșitor al tainelor și al
oficiilor religioase”88. Liturghia a fost concepută, încă din secolul I, ca un schimb
de daruri între Dumnezeu și om, iar preotul ca mijlocitorul acestei legături . „în
îndeplinirea datoriilor sale reclamate de cultul divin, preotul oficiază în numele și
persoana Mântuitorului, dar totodată și ca mijlocitor al obștei credincioase către
El. Preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana Lui Hristos, dar toto dată
este și reprezentant și împuternicit al Bisericii, adică al comunității credincioșilor
săi, deoarece el vorbește și se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru
credincioși și în numele acestora”89.
„Preotul e axa principală a Creației, a re -Creației, adică a nașterii Lui
Dumnezeu din pâine și din vin”90, ori nu există în lumea aceasta un medicament
mai puternic și mai important în tratarea sufletelor decât Sfânta împărtășanie.
Mântuitorul ne spune că aceasta este adev ărata mâncare și adevărata b ăutura, iar în
Evanghelia de la Ioan 6, 54, face aceasta făgăduință: Cel ce mănâncă trupul Meu
și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Funcția
de liturghisitor și de iconom al tainelor Lui Dumnezeu, creează preotului o stare de
intimitate, de contact apropiat cu Dumnezeu, o onoare, a cărei distincție și
sublimitate nimeni nu a înfățișat -o precum Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul lui
despre preoție.

II.1. Tratatul Despre preoție – o bijuterie a literaturii patristic e
Sfântul Ioan Gură de Aur reprezintă pentru toți creștinii ortodocși „modelul

88 Ibidem , p. 111
89 Pr. Prof. Dr. Ene Bra niște, op.cit ., p. 98
90 Arhimandrit Arsenie Papcioc, op.cit ., p. 85

41 desăvârșit de misiune pastorală și slujire preoțească, de lucrare a sfințeniei, de
întărire a nădejdii creștine și a smereniei duhovnicești […] modelul păstorului de
suflete, permanent preocupat de soluționarea dificultăților, încercărilor și a
necazurilor pe care creștinul trebuie să le biruiască cu ajutorul harului Sfântului
Duh”91. Ajuns în postura de a vorbi despre Sfântul Ioan Gură de Aur, constat că
îmi este, în același ti mp, și ușor, și foarte greu, ca de altfel despre toți aleșii Lui
Dumnezeu. „Este ușor, pentru că ai ce spune. Sunt enorm de multe lucruri,
pilduitoare pentru noi, pe care le -a făcut și ne sunt dragi. Dar este în același timp și
în aceeași măsură și foarte dificil, tocmai pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur este
o personalitate atât de complexă și cu o multitudine de realizări pe foarte multe
planuri, încât, asumându -ți responsabilitatea conturării personalității sale, ți se
naște în suflet teama ca nu cumva să uiți ceva din multele sale împli niri sau prin
atitudinea ta să i mpietezi memoria acestei personalități”92. Și dacă interesul este
orientat și asupra preoției „povara” este cu atât mai mare, cu cât descoperim că
acest luceafăr al ortodoxiei a pendulat înt re fuga de ea și sublimul ei, scoțând în
evidență dificultățile, dar și bucuriile ei, răspunderea la care te cheamă, dar și
roadele ei.
Cu adevărat minunate și unice sunt paginile în care Sfântul Ierarh își expune
învățătura sa despre preoție, iar glasul s ău răsună peste veacuri ca un strigăt
puternic menit să deștepte din amorțirea monotoniei și să trezească conștiința
tuturor preoților, dar și a celor ce aspira și se pregătesc să primească acest mare dar
al preoției. „Adâncile sale convingeri și înaltele sale idei privind preoția, se cer,
mai mult ca oricând, cunoscute, însușite și făcute lucrătoare în viața preotului

91 †PF Danie l Ciubotea, prefață la Sfântul I oan Gură de Aur, Despre familia creștină , Ed.
Cuvântul Vieții, București, 2015, p. 5
92 †ÎPS Dr. Laurențiu Streza, „Sfântul loan Gură de Aur – om al rugăciunii, al evlaviei și al trăirii
profunde, teolog desăvârșit și cuvântător insuflat de har”, în vol. Sfântul loan Gură de Aur.
Ierarh – Teolog – Filantrop (407 – 2007) , Ed. Andreiana, Sibiu, 2008, p. 10

42 modem. Insistența pe cele arătate de Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuie să
constituie, pentru fiecare slujitor bisericesc, un imbold spre ide ntificarea deplină
cu preotul ideal, cu Hristos, spre împlinirea unei preoții integrale, spre slujirea
exemplară a Lui Dumnezeu și a semenilor”93.
În rândul tratatelor celor mai celebre închinate preoției, cel al Sfântului Ioan
ocupă un loc privilegiat, fii nd considerat „un adevărat imn de slavă închinat
preoției”94. Lucrarea este structurată în șase părți și are aspectul unui dialog și al
unei argumentări a atitudinii inițiale a Sfântului Părinte, (atitudine de eschivare, de
ascundere și chiar de fugă de hir otonie),
II.2 Terapia spirituală prin slujirea sacramentală
Preoții sunt slujitorii celor mai mari daruri ale Lui Dumnezeu. Lor li s -a
încredințat zămislire a duhovnicească a oamenilor. De osebirea dintre părinții
trupești și cei duhovnicești este la fel de mar e ca și deosebirea dintre viața de acum
și viața viitoare, căci: „Dumnezeu a dat preoților o putere mai mare decât părinților
noștri trupești […] Părinții noștri ne nasc pentru viața de acum, preoții pentru viața
viitoare; unii nu ne pot apăra nici de mo artea aceasta trupească și nici nu pot
îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalți de multe ori au mântuit și suflete bolnave
sau pe cale de a pieri”95.
Nu meritele și eforturile personale ale preotului ci „calitatea de reprezentant
și delegat împuternicit al Mântuitorului, de administrator al tainel or Sale și de
instrument sau or gan al Duhului Sfânt, situează demnitatea preoției pe o treaptă
foarte înaltă”96. Tot ceea ce este pământesc pare să pălească în fața preoției: „Omul
care dă bani celor nevoiași sau omul care ajută în alt chip pe cei nedreptățiți este și

93 Pr. Prof. loan C. Teșu , op. cit., p. 34
94 Pr. Prof. Spiridon Cândea, „Sensul preoției la Sfinții Părinți”, în S.T., nr. 3 -6/ 1950, p. 192
95 Ibidem , p.79-80
96 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op.cit , p. 44

43 el cu ceva de folos celor din jurul lui, dar cu mult mai puțin decât preotul;
deosebirea dintre unul și altul este tot atât de mare pe cât e deosebirea dintre suflet
și trup”97. Prin slujirea sa preotu l poartă de grijă sufletului, care este veșnic și
nemuritor, astfel că nimic din lumea aceasta trecătoare nu poate depăși importanța
slujirii sale.
Măreția slujirii preoțești nu stă nici în prestanța fizică a preotului, nici în
instruirea lui intelectuală, nici chiar în viața sa ascetică, ci ea covârșește toată
înțelepciunea acestei lumi în două momente, conform Sfântului Ioan Hrisostom:
atunci când preotul se află în scaunul de spovedanie, deoarece este înzestrat de
Dumnezeu cu o putere pe care nici îngeri i nu o au, aceea de ierta și dezlega
păcatele, dar mai cu seamă preoția își atinge țelul suprem în fața sfântului altar,
săvârșind Sfânta Liturghie. „Preoția se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala
cetelor cerești. Și pe bună dreptate că slujba aceasta n-a rânduit -o un om sau un
înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însuși Mângâietorul.
Sfântul Duh a rânduit ca preoții, încă pe când sunt în trup, să aducă Lui Dumnezeu
aceeași slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri”98. Așadar „ofic iul de liturghisitor al
preotului creștin ortodox constituie, deci, nu numai punctul cel mai sublim al
preoției, ci și latura cea mai însemnată a misiun ii sale, adi că aceea de a fi, în
ultima linie, organul sf ințitor al vieții credincioșilor săi”99.
„Compar ația tagmei preoțești cu puterile angelice și superioritatea
factorului uman dezvoltă, de fiecare dată o altă fațetă a demnității preoțești”100.
Prin preoție oamenii primesc o cinste la care nici îngerii nu au acces, căci, ne
spune Sfântul loan, prin hiroton ie: „oamenii care trăiesc pe pământ și locuiesc pe

97 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p. 60
98 Ibidem , p. 74;
99 Pr. Prof. Ene Braniște, op.cit ., p. 99
100 Pr. Mihai Iosu, Păstori în turma păstorului cel bun ., Ed. Universității “Lucian Blaga”, Sibiu,
2010, p. 61

44 el au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care
Dumnezeu n -a dat -o nici îngerilor, nici arhanghelilor”101.
Punerea mereu în ecuație a măreției și a importanței ce o are pentru
umanitate jertfa adusă de preot la altar este vitală. Fără slujirea sacramentală a
preotului nu există mântuire, cum frumos arăta Sfântul Ioan Gură de Aur: „dacă nu
poți intra în împărăția Cerurilor de nu te naști din nou din apă și din Duh (In. 3,5),
dacă pi erzi viața veșnică de nu mănânci trupul Domnului și nu bei sângele Lui (In.
6,54), iar dacă toate acestea nu se săvârșesc altfel decât prin mâinile acelea sfinte
ale preoților, atunci cum vei putea, fără preoți să scapi de focul gheenei sau să
dobândești c ununile cele pregătite?”102 Cu alte cuvinte, prin slujirea Sfintelor
Taine, preotul are un rol și o poziție determinante, în planul mântuirii. Părintele
duhovnicesc devine împreună -lucrător cu Dumnezeu în zidirea de dumnezei
nemuritori, de fii ai Lui Dumneze u Tatăl, după har.
Fără a avea intenția de a minimaliza alte îndeletniciri omenești și fără a
exagera câtuși de puțin, Sfântul Ioan descrie măreția preoției astfel: „dacă ai putea
să te gândești ce lucru mare este ca, om fiind și îmbrăcat încă în trup și s ânge, să te
poți apropia de fericita și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege
bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh.”103 Cu mare emoție
și cu dorința de a face să vibreze orice conștiință preoțească, Sfântul Iera rh
remarca faptul că preoții: „au fost înălțați la slujba aceasta atât de mare, ca și cum
de acum s -ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum
ar fi depășit patimile omenești.”104 Comparând apoi slujirea preoțească, la care a
fost chemat, cu demnitatea împărătească și cu oricare altă dr egătorie omenească,
oricare i -ar fi înălțimea ei, Sfântul Părinte are convingerea că: „preoția este o

101 Sf. loan Gură de Aur, op. cit., p. 76 -77
102 Ibidem , p. 78
103 Ibidem , p. 76 -77
104 Ibidem, p. 77

45 dregătorie cu mult mai mare […] este tot atât de superioară demnității împărătești,
pe cât e ste de superior sufletul față de trup”105.
La ce ne înalță preoția ca slujitori ai sfintelor taine? Sfinții Părinți privind
din acest punct de vedere demnitatea preoțească, nu află nimic cu ce să poată
asemăna preoția. „O preoților! Cine se poate asemăna vou ă? Poate un înger? într –
adevăr este asemănare între aceste două ființe […] Dar căruia dintre îngeri i -a fost
zis: Tot ce vei dezlega pe pământ dezlegat va fi și în cer? O, Dumnezeule, Tu
poruncești îngerilor să asiste numai la sfânta Jertfa, iar preotul este slujitorul și
jertfitorul ei. Ei se prosternează înaintea tronului Tău și preotul este admis la masa
Ta, el pipăie și să hrănește cu ceea ce lor abia le este permis să privească”106.
„Contactul permanent cu Sfintele Taine, îndeosebi cu Sfânta Euharistie , în
care este prezent, însuși Trupul și Sângele Domnului, ține pe preot nu numai într -o
atmosferă, ci într -o lucrare permanent înnoitoare, care -1 schimbă profund, făcând
din el un vas ales al darurilor dumnezeiești și un împărțitor al lor prin Duhul
Sfânt ”107. În această perspectivă de administrator și chive rnisitor al sfintelor taine,
privind pe preot, Sfântul Grigorie de Nazianz îl vede un împreună slujitor cu
Hristos și cu îngerii, stând și slujind înaintea jertfelnicului din ceruri. Preotul „va
sta împre ună cu îngerii, va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, va înălța
jertfele la jertfelnicul cel de sus, va fi preot împreună cu Hristos, va plăsmui din
nou pe om, va restaura în om chipul Lui Dumnezeu, va lucra pentru lumea cea de
sus și – ca să spun ce-i mai mare – va fi dumnezeu și va face pe oameni
dumnezei”108. Preoția și în special s lujirea tainelor celor înfricoșă toare este pentru
Sfântul Grigorie tot ceea ce putut să dăruiască mai mare și mai înalt neamului

105 Ibidem , p. 71
106 P. Chaignon S.J ., op. cit ., p. 75
107 Drd. Comeliu Zăvoianu, art. cit ., p. 347
108 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 278

46 omenesc, Preabunul Dumnezeu, pentru că p reotul „dezleagă păcate, vindecă
bolile. Preschimbă pământul în cer. Unește cerul cu pământul, pe om cu
Dumnezeu. Strânge într -o singură adunare îngeri și oameni […] și Acesta răspunde
cuvintelor sale”109.
Trebuie să menționăm faptul că această imagine a p reotului liturghisitor cu
puterile cele cerești în timpul Sfintei Liturghii, a preotului care slujește împreună
cu sfinții îngeri ce stau nevăzut și se cutremură neputând a privi cu ochii lor taina
sfintei jertfe este regăsită și astăzi în cultul nostru. R ugăciunea de la vohodul mic
al Liturghiei menționează acest lucru: „Stăpâne Doamne , Cel ce ai așezat în ceruri
cetele și oștirile îngerilor și ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca o dată
cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îng eri care slujesc cu noi și
împreună slăvesc bunătatea Ta, Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și
închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum pururea și în vecii vecilor.
Amin ”110. Tocmai de aceea teologul apusean, P. Chaignon, se minuna și el de
vrednicia la care este ridicat preotul atunci când se află în fața Sfântului Altar,
slujind jertfa cea nesângeroasă „Or, iată, onorându -mă cu preoția, Dumnezeu m -a
așezat în Sanctuar, adevărat rai pământesc pentru un preot zelos. Depinde de mine
să gust aici fericirea cerească, pentru că Sanctuarul este locuința îngerilor, sălașul
păcii, locașul Lui Dumnezeu însuși. Nu este oare acesta locul unde El se
împărtășește servilor Săi în modul cel mai intim? Despre preot se poate zice ceea
ce zicea reg ina Saba despre servitorii lui S olomon: Fericite sunt slugile tale, care
pururea stau înaintea feței tale (III Regi 10, 8)”111.

109 Petru Botsi, Sfântul loan de Kronstadt – Portret duhovnicesc , trad. de ieromonah Evloghie
Munteanu, Ed. Egumenița, Galaț i, p. 30
110 Liturghier, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2000, p. 130 -131.
111 P. Chaignon S.J ., op. cit., p. 63

47 Marii Părinți ai Bisericii noastre s -au simțit copleșiți de sublimul slujirii
sacramentale a preo ției. „Mare este Taina și mare este vredni cia preoților, cărora li
s-a dat ceea ce nu s -a încredințat îngerilor. Numai preoții sfințiți după lege, în
Biserică, au puterea de a sluji și de a sfinți Trupul Lui Hristos”112. Preotul slujind
Sfânta Liturghie unește cerul cu pământul, împacă pe om cu Dumn ezeu și face
posibilă mântuirea, căci fără de aceasta împreună lucrare a preotului cu
Dumn ezeu, care este Liturghia, mântuirea nu ar fi posibilă. Această lucrare „este
mai mare decât oricare altă lucrare din lume. Noi săvârșim acea lucrare prin care s –
au unit cele de jos cu cele de sus, cele pământești cu cele cerești, lucrarea prin care
s-a dezlegat legătura vrajbei și Dumnezeu s -a împăcat cu oamenii și a încetat
întreaga rătăcire și s -a prăbușit împărăția diavolilor și oamenii s -au făcut fii ai Lui
Dumnez eu și chiar dumnezei prin har. Noi suntem lucrătorii tainei și slujitorii
acestui mare lucru”113. De fiecare dată când slujește Sfânta Liturghie, preotul
coboară cerul pe pământ. Când preotul săvârșește Sfânta Jertfă, atunci „și îngerii
stau împrejurul preot ului. Tot altarul și locul dimprejurul jertfelnicului se umple de
puterile cerești în cinstea Celui ce se află pe jertfelnic”114. Așadar preotul nu
slujește niciodată singur ci întotdeauna îi are împreună slujitori pe îngeri. Cu
mâinile lui de tină și cu gla sul lui de om, aduce pe Dumnezeu pe Sfânta Masă, de
pe tronul slavei sale din ceruri. Când preotul rostește cuvintele de la epicleză: „Și
fă adică pâinea aceasta, cinstit tru pul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta
cinstit sângele Hristosului Tău , prefăcându -le cu Duhul Tău Cel Sfânt”115, acesta
„are în fața sa infinitul, are în fața sa Dumnezeirea; are în fața sa pe Hristos, Care a
dat lumină orbilor, a dat grai muților, a deschis urechile surzilor, a tămăduit pe

112 Toma de Kempis, Urmarea Lui Hristos , trad. de Pr. Prof. Dumitru C. Vișan, Ed. Mitropolie i
Banatului, Timișoara, 1991, p. 200
113 Sf Simeon al Tesalonicului, „Cuvânt despre preoție”, traducere de pr. C. Teofil, M.B., nr. 10 –
12/1981, p. 704
114 Dumitru Fecioru, introducere la Despre preoție …, p. 17
115 Liturghier , p. 164

48 slăbănogi și leproși, Care a sloboz it pe cei îndrăciți, și a înviat pe cei morți. Preotul
are atunci în fața sa pe Domnul pironit pe Cruce și împu ns în coastă cu sulița, Care
a rostit atunci cuvintele: Săvârșitu -sa! (Ioan 19, 30). Preotul are atunci în fața sa,
pe Sfântul Altar, dragostea L ui Dumnezeu, jertfa Lui Dumnezeu, pe Dumnezeu
însuși”116.
Tot ceea ce se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii îl înalță pe om, îl smulge
din cele pământești și îl înalță la cele cerești, îl ridică de la cele materiale și
trecătoare la cele veșnice și nemurit oare. Deși cu trupul este încă în lume, cu
sufletul se înalță la ceruri înaintea tronului Lui Dumnezeu, unde îngerii slujesc
Liturghia. Astfel credincioșii care participă la Sfânta Liturghie sunt dimpreună
liturghisitori cu preotul, cu îngerii din ceruri ș i cu Hristos „Marele Arhiereu”, „Cel
ce se jertfește și este jertfit.” De aceea și Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă:
„Mai socotești, oare, că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi
pe Domnul jertfit pe Sfânta Masă, iar pe preot stâ nd lângă jertfă rugându -se? Mai
socotești, oare că ești printre oameni și stai pe pământ? Nu socotești, oare, că te -ai
mutat dintr -o dată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc și că privești
numai cu sufletul gol și cu mintea curată cele din cer uri?117
În nici o situație preotul nu -1 poate simți mai aproape pe Dumnezeu ca în
timpul Sfintei Liturghii, când Hristos se lasă ținut de mâinile omenești ale
preotului. în Biserică pe Sfânta Masă, în timpul slujirii, cu un ochi înțelept vezi
întreaga Sfântă Treime: Pe Tatăl Care primește Sfintele Daruri, pe Fiul Care Se
aduce și pe Sfântul Duh care este Sfințitorul împreună -lucrătorul și Săvârșitorul
lor. Așa că, atunci când se află în fața Sfintei Mese, la Liturghie, preotul trebuie să
caută să nu -i zboare mintea în nori, căutându -1 pe Dumnezeu. El e în fața lui și va

116 Dumitru Fecioru, prefață la op. cit ., p. 14 -15
117 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit ., p. 75

49 fi în veci. De o așa vedere dumnezeiască se vei învrednici când, curățându -și
mintea de tot ce este pământesc, va trăi pe pământ viața din ceruri. Tocmai de
aceea „lucrarea de căpătâi a preotul ui este aceea de a aduce jertfa Lui Dumnezeu
pe sfântul jertfelnic”118. Este cu adevărat cutremurătoare aceasta taină, ce se
săvârșește pe altarele bisericilor noastre și cuvintele par că sunt neputincioase să
exprime îndeajuns ceea ce are putere să săvârșea scă preotul atunci când slujește
Sfânta Liturghie. Aici se vede marea dragoste și bunătate a Lui Hristos, cum El,
Dumnezeul Cel adevărat, Cel născut mai înainte de veci din Tatăl, Cel fără de
început și fără de sfârșit și Părinte al veacului ce va să fie, se pogoară pe masa
fiecărui sfânt altar, se lasă purtat de mâinile nevrednicului său slujitor (preotul) și
se împărtășește apoi tuturor credincioșilor – care devin hristofori.
Conștientizarea măreției și importanței ce o are pentru umanitate jertfa
adusă d e preot la altar este vitală și așa cum ne arată și Sfântul Ioan Gură de Aur,
fără slujirea sacramentală a preotului nu există mântuire. Mare cu adevărat este
taina preoției, și oricâte s -ar spune despre ea nu sunt îndeajuns. Fără ea am fi
săraci, nu am av ea nimic, dar prin lucrarea ei îl avem pe Hristos, deci avem totul.
„Preoția e frumoasă, e darul Lui Dumnezeu. Preotul dezleagă destinele oamenilor,
descoperă sensul destinelor lor, dă mărturie despre înviere, dă speranță și elan.
Este educator de generozi tate. Preotul este cel care pronunță solemn, cu mandat de
sus: «Te iert și te dezleg». Prin aceasta liniștește vieți de oameni, schimbă cursul
unor vieți, însănătoșește, recreează, luminează, naște din nou […] îl ia pe om în
brațele sale de la botez, de la intrarea în lume, apoi încheagă familii, și în cele din
urmă tot el încheie destine, ducând pe om la groapă, cu nădejdea învierii”119

118 Sf. Nectarie de la Eghina, op.cit ., p. 26
119 Dr. Antonie Plămădeală , op. cit ., p. 162

50 II.3 Sfințenia cerută preotului de sarcina sa de liturghisitor
Dar odată cu cinstea și măreția vine și o responsabilitate pe măsu ră. Tocmai
de aceea și Sfântul I oan Gură de Aur se întreba: „unde îl vom pune pe preot când
cheamă Duhul Cel Sfânt, când săvârșește prea înfricoșătoarea jertfa și când atinge
necontenit pe Stăpânul obștesc al tuturor? Cât de mare curăție cât de mare ev lavie
îi vom cere? Gândește -te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel
trebuie să fie limba aceea care rostește acele cuvinte? Nu trebuie oare să fie mai
curat și mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh?”120 Acest te xt
ne arată limpede că slujirea pe care preotul o exercită reclamă din partea acestuia
„o viață curată, evlavioasă, impecabilă din punct de vedere duhovnicesc”.121
Preocupat în mod special de ceea ce noi am numit „conștiință preoțească”,
adică de faptul de a fi conștient, de a discerne ce înseamnă cu adevărat a fi preot,
„Sfântul I oan Gură de Aur ne prezintă o imagine completă a dificultății grijii
pastorale, ce implică angajamentul total al păstorului”122 pe care credincioșii vor
să-l privească „nu ca pe un om îmbrăcat cu trup și el, cu fire omenească și el, ci ca
pe un înger, slobozit de orice slăbiciune omenească”123. Preotul este „omul lui
Dumnezeu și omul Bisericii. El trebuie să ilustreze și să convingă prin, viața sa, în
cel mai înalt grad, aceste aparențe”124. Lucrul acesta îl face pe Sfântul Ioan să
pretindă celui ce s -a învrednicit de cea mai sublimă și măreață taină, la care se
poate ridica ființa umană, „să fie atât de curat ca și cum ar sta chiar în cer,
împreună cu puterile cele cerești”125. Aceasta nu es te doar o pretenție a sfântului

120 Sf. loan Gură de Aur, op.cit., p. 169
121 Pr. Prof, loan C. Teșu , op.cit ., p. 30
122 Pr. Joseph J. Allen, Slujirea Bisericii chip al grijii pastorale , trad. de P.S. Dr. Irineu Pop
Bistrițeanul, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2010, p. 127
123 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p. 95
124 Pr. Mihai Iosu, Pr. Constantin Necula, Tinerii și ispi tele…, p. 24
125 Sfântul loan Gură de Aur , op. cit ., p. 75

51 ierarh ci o realitate a ceea ce păstoriții așteaptă să vadă la păstorii lor. Preotul „ca
slujitor trebuie să f ie transparent spre Hristos, ca stăpân”126 tocmai de aceea un
păstor conștient de rostul chemării sale „trebuie să f ie împodobit cu toate bunele
deprinderi și să dea altora pildă de viață sfântă”127, el trebuie să fie descoperit de
fiecare generație ca omul Bisericii, omul Lui Dumnezeu, circumscris ideii de a
purta de grijă, de a mustra sau a mângâia după cum este cazul, de a ajuta efectiv
„plin fiind de curățenie, de lumină și de toată sfințenia”128.
Lucrarea preotului, îndeosebi slujirea sacramentală, îl obligă pe acesta să
caute a deveni „înger trupesc și om ceresc, model de curățenie duhovnicească și
sfințenie, prin care să cucerească pentru viața în Hristos pe credincioșii săi.129”
Așadar demnitatea la care este ridicat cel care primește hirotonia nu trebuie să i se
face nicidecum pricină de mândrie, ci dimpotrivă răspunsul cel mai potrivit la
acest mare dar este o viață t răită în sfințenie. Când vorbesc despre moralitatea
preotului toți marii părinți schițează trăsăturile unui „campion al vi rtuții – ca unul
care este c hemat să îndrepte, să susțină și să îndrume în perfecțiune sufletele
păstoriților”130 . De aceea și marele i erarh consideră că „sufletul preotului trebuie
să fie mai curat decât înseși razele soarelui, pentru ca Duhul Sfânt să nu -1
părăsească niciodată și ca să poată spune: ”Iar de acum nu mai trăiesc eu ci Hrist os
trăiește întru mine”(Gal. 2,20)”131.
Ca măsură a superiorității preotului în virtute f ață de păstoriții săi, Sfântul
Ioan Gură de Aur găsește insuficientă comparația, în care Saul întrecea în statură

126 Joseph J. Allen, op. cit ., p. 75
127 Toma de Kempis, op.cit ., p. 202
128 Spiridon Cândea, Studii și articole de Pastorală Ortodoxă , Ed. Arhiepiscopiei Sibiului,
2002, p. 147
129 Pr. Dr. Simion Radu, „Despre curăția duhovnicească și sfințenia vieții preotului”, în M.O.,
anul XII, nr. 1 -2/1960, p. 3
130 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 118
131 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit ., p. 164

52 pe toți ceilalți evrei. O astfel de diferență, el o fixează prin distanța care deosebește
pe păstor (fiin ță rațională) de oile pe care le păstorește (vietăți fără rațiune). Astfel
vorbind de meritele, ce trebuiesc căutate la candidații la preoție, el cerea: „să se
prezinte aceia pe care superioritatea meritului îi distinge între toți ceilalți, acei
care, prin virtutea sufletului lor, întrec pe frații lor; nu este de ajuns atât cât
întrecea Saul pe ev rei prin statura sa; trebuie ceva mai mult. A întrece pe ceilalți
oameni cu un cap, nu este o măsură care să poată conveni aici; între păstorul și oile
Lui Iisus H ristos să fie aceeași distanță, care desparte pe oamenii raționali de
animalele lipsite de rațiune”132.
„Negreșit, fără autoritatea și prestigiul unei moralități și sf ințenii, într –
adevăr sacerdotale, influența preotului, în perfecționarea și dirijarea sufle telor este
nulă, este chiar imposibilă”133. De aceea și Sfântul Grigorie Teologul, așa cum am
observat în capitolul anterior, punea în evidență necesitatea unui astfel de capital
de virtute înainte încă de a îmbrățișa preoția: „Este peste puterile noastre să
primim conducerea și păstorirea sufletelor, înainte de a ne fi curățit suflet ele cum
se cuvine”134, tocmai de aceea „înainte de a birui materia – atât cât omenește e cu
putință -, înainte de a -ți curăți mintea îndeajuns și de a ajunge prin apropierea ta de
Dumnezeu cu mult mai presus de credincioși, știu că e primejdios să primești
sarcina conducerii sufletelor, sarcina de a fi mijlocitor între Dumnezeu și oameni –
căci aceasta este preotul”135. Așadar virtuțile preotului trebuie să strălucească cu
mult mai mu lt decât cele ale păstoriților.
Progresul preotului în virtute nu trebuie să cunoască stagnări, atunci când i
se pare lui că a ajuns la un nivel ridicat de viețuire duhovnicească și morală.

132 Sf. Ioan Gură de Aur , op. cit., p. 61
133 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 120
134 Sf Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 281
135 Ibidem , p. 289

53 „Simplul aspect negativ al virtuții este o insuficiență pentru pre ot; el are datoria de
a fi activ și de a se distinge prin progresul în virtute.136” Păstorul așadar „nu
trebuie să cunoască hotar binelui și propășirii în bine și nici să nu se uite mai mult
la câștigul binelui săvârșit decât la paguba ce -o are de pe urma bi nelui pe care a
evitat să -l facă, ci să facă întotdeauna din binele săvârșit treaptă pentru pașii
următori”137 sau așa cum le cerea preoților, un remarcabil autor de lucrări pastorale
din Vest: „Să -și amintească de ceea ce au auzit de mii de ori, și ei înșiș i o repetă
altora, că în calea desăvârșirii a nu înainta este un regres”138.
Pentru că am vorbit de datoria preotului de a fi neîntrecut în ceea ce privește
virtutea, de a fi acel „campion al virtuții”, trebuie neap ărat să precizăm că
atingerea acestui dezid erat nu reprezintă un motiv de mândrie, ci un prilej de a
recunoaște că slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să
facem (Luca 17, 10). Lucrul acesta îl semnalizează foarte bin e și Sfântul Grigorie ,
când îi cere preotului „să nu se mândrească dacă întrece în virtute pe păstoriții săi,
ci să socotească pagubă dacă viața sa e mai prejos de vre dnicia dregătoriei sale.
Să-și măsoare faptele sale cu poruncile, nu cu faptele vecinilor”139.
Dacă îmi este permis, să spun așa, sfințenia vieții face parte din „fișa
postului” unui preot și nicidecum nu trebuie să fie un prilej pentru a se mândri nici
în fața celorlalți frați cu care împarte același har al preoției și nici în fața celor pe
care îi păstorește. „Simțământul cel mândru al propriei noa stre vrednicii este
necuviincios pentru un păstor duhovnicesc […] Niciodată păstorul nu se cuvine să
cugete înalt despre sine însuși. El nu trebuie să zboare deasupra enoriașilor săi pe

136 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 121
137 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 231 -232
138 Abatele Duboi s, Practica zelului preoțesc sau Mijloace pentru a face slujba preoțească
stimată și rodnică , trad. de Gheorghe Gh. Neamțiu, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu -Lăpuș,
2007, p. 133 -134
139 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 232

54 aripile cele mândre ale unui oarecare simțământ de superioritate. No i suntem
așezați nu ca să stăpânim asupra unei mulțimi, ci ca să dăm pilde turmei (I Petru 5,
3), urmând comportarea plină de compătimire a întâiului Păstor, Care, fiind Domn
și învățător, spală precum ultimul sluji tor picioarele ucenicilor Săi (In. 13, 5) și
spune despre sine însuși: Eu în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește (Lc.
22,27)”140. Mândria, de altfel, ar zădărnici și ar anula întregul efort de progres
duhovnicesc și moral al păstorului.
În epistolele sale pastorale Sfântul Apostol schițează li niile virtuții unei
figuri sacerdotale în trăsă turi foarte simple, dar foarte categorice : Se cuvine dar ca
episcopul să fie. fără prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, într eg la minte,
cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe alții; nebețiv, nedeprins să
bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint; bine
chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată buna cuviință (I Timotei 3,
2-4). în aceeași termeni descrie Apostolul Pavel pe preotul cel adevăr at când scrie
lui Tit că l -a lăsat în Creta să așeze preoți prin cetăți: De este cineva fără
prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși nu sub învinuire de desfrânare
sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul (preotul) să fie fără prihană, c a un
iconom al Lui Dumnezeu, neîmgâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură,
pașnic, nepoftitor de câștig urât, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept,
drept, cuvios, cumpătat, ținându -se de cuvântu l cel credincios al învățăturii, ca să
fie d estoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei
potrivnici (Tit 1, 5-9). Aceste cuvinte ar trebui să fie adânc încrestate în conștiința
oricărui preot, bine știind că ele nu reprezintă un opțional pentru el ci un deziderat
fundamenta l și constitutiv al slujirii la care a fost chemat. Aceste cerințe pe care le
adresează apostolul preoților nu reprezintă altceva decât răspunsul lor firesc la

140 Serafim Alexiev, op. cit ., p. 52 -53

55 harul cu care au fost înzestrați. Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine, care
ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai -marilor preoților (I Tim. 4, 14).
Pentru a întării cele spuse de Sfântul I oan cu privire la sfințenia cerută
preotului ca o necesitate pra ctică în pastorație și ca un răspuns la harul cu care a
fost înzestrat, da r și pentru a arăta că intenția sa nu este de a așeza preoția pe un
piedestal mai înalt decât se cuvine, aș vrea să adaug și viziunea altor Sfinți Părinți
și teologi cu privirea la acest subiect.
Făcând o paralelă între păstor și păstoriți, în ceea ce priv ește vir tutea,
Sfântul Grigorie , îl descrie pe adevăratul păstor ca fiind: „mai presus de mulțime
în ceea ce privește virtutea și apropierea de Dumnezeu; cu alte cuvinte, să fie față
de comunitate ceea ce este sufletul față de trup”141. Câteva capitole mai î ncolo îi
avertizează pe preoți astfel: „Să nu socotească preotul că aceleași cerințe se
potrivesc tut uror oamenilor – și păstorilor și păstoriților – după cum nu sunt
aceleași la toți oamenii nici vârstele, nici trăsăturile fețelor; după cum nu sunt
acelea și nici firile vietăților, nici calitățile pământului și nici frumusețea și
mărimea stelelor. Preotul trebuie să știe că un credincios de rând este rău când face
fapte rele, fapte vrednice de pedeapsă, pentru care legea este un stăpân aspru; iar
un preot, un întâistătător, este rău când nu -i bun în cel mai înalt grad, când nu
propășește necontenit în bine. Aceasta pentru că preotul trebuie să atragă pe
credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale”142.
Sfântul Grigorie Dialogul, un alt luminat p ărinte care s -a aplecat asupra
problemelor pastorale, cere celui care vrea să se apropie de taina hirotoniei „să se
cerceteze cu mare grijă ca nu cumva să mai stăruie încă în el vreun viciu aducător
de osândă. Nici să nu dorească a fi mijlocitor pentru gre șelile altora cel care este

141 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 223
142 Ibidem , p. 232

56 murdărit de propriile păcate”143.
Un sfânt ie rarh al secolului XX, care ne -a lăsat o carte despre preoție, ce se
înscrie pe linia de gândire a Sfinților Părinți din primul mileniu, descrie și el în
cuvinte frumos întocmite, morali tatea necesară clerului: „Trebuie, așadar, să
petrecem în chip sfânt și să umblăm drept în Biserică noi, cei aleși, adică cei
chemați la preoție. Căci aceștia trebuie să fie ca un model al bunei cuviințe și a
toată virtutea pentru poporul aflat sub îndruma rea lor, iar noi, cei ce slujim pe
Dumnezeul tut uror, trebuie să urmăm frumusețea luminoasă și aleasă a petrecerii
desăvârșite a sfinților […] ca să umblăm ca niște îngeri printre oameni”144 , pentru
că „ochii tuturor sunt ațintiți spre el (preot), ca spre o icoană a desăvârșirii morale,
în care se caută toată virtutea, fiindcă toți privesc la preot ca la modelul însuși al
desăvârșirii, ca spre un învățător duhovnicesc, ca mistagog și slu jitor al celor
sfinte, ca spre un mijlocitor între ei și Dumnezeu și c a unul ce poartă nepătat
chipul dumnezeiesc din om”145.
Sfântul Nicodim Aghioritul adresându -se preoților care vor să devină
duhovnici zice: „patimile tale să le ai vindecate și biruite și să ai o sf ințenie
deosebită de a celorlalți – pentru că – precum leul nu poate fi păstor oilor, după
cum nu se cade ca pasărea să păstorească vulpea, tot astfel nu trebuie ca cei
pătimași să călăuzească sufletele.”146
O altă mărturie vine din partea unui scriitor filocalic : „Să te atingi de cele
sfinte cu conștiința înălbită, prin curăție, ca un sfânt, după ce te -ai înălbit mai –
nainte prin șiroaie de lacrimi mai mult decât zăpada, arătând prin albirea

143 Sf. Grigorie Dialogul, Cartea regulei pastorale , trad. de Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1996, p. 45
144 Sf. Nectarie de la Eghina, op.cit ., p. 61
145 Ibidem , p. 65
146 Sf. Nicodim Aghioritul, op.cit., p. 5-7

57 îngerească dinafară frumusețea dinăuntru a sufletului”147.
Mărturiile patristice cu privire la sfințenia cerută preotului ar pute a fi
înșirate pe nenumărate pagini în continuare, dar aș vrea să aduc și câteva mărturii
ale unor profesori de Teologie Pastorală și ale unor duhovnici contemporani, cu
privire la această temă. Vorbind de calitățile necesare adevăratului păstor sufletesc,
u8n alt profesor de teologie , considera că: „cea dintâi dintre calitățile necesare o
constituie sfințenia vieții. Pentru a putea predica și conduce pe alții la sfințenia
creștină, preotul trebuie să fie cel dintâi care luptă să o dobândească. Oricât de
multe alte calități morale ar avea și oricât de bogate i -ar fi cunoștințele teoretice
teologice și profane, acestea nu au valoare desăvârșită în planul mântuirii sale și a
credincioșilor dacă nu se adaugă unei vieți de sfințenie. Preotul trebuie să fie un
campion al spiritului, un campion al moralității, excelând în mijlocul lumii și al
păstoriților săi prin virtuțile sale morale, toate acestea culminând în nepătimire și
sfințenie, în eliberarea nu doar de patimi și fapte păcătoase, ci chiar și de imaginea
și amintirea lor”148.
Părin tele P rofesor Petre Vintilescu, (de la a cărui naștere se împlinesc în
acest an 130 de ani), considera că, preotului, pentru a -și putea îndeplinii chemarea
sa de păstor de suflete, „i se impun condiții de o moralitate exemplară, atât sub
unghiul obligațiilor de preot, cât și a celor de om […] sfințenia era, de altfel, privită
ca o condiție esențială și de rigoare chiar la preoțiile păgâne, negreșit în
conformitate cu concepția păgână despre moralitate […] în intimitatea Domnului,
mijlocită de îndeplinirea cultului, nu se cuvine a fi decât cei care se mențin în stare
de sfințenie, precum zice autorul psalmilor: Doamne cine va locui în locașul Tău?
Cine va sălășlui în muntele cel sfânt al Tău? Cel ce umblă fără prihană (în cale

147 Teognost, „ Despre fătuire și contemplație în preoție” , în Filocalia , vol. IV, trad. de Pr .Prof.
Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma , 1994, p. 274 -275
148 Pr. Prof. Dr. loan C. Teșu, op. cit ., p. 146

58 vieții ), cel ce face faptele dreptății și din inima lui grăiește adevărul; acela, a
cărui limbă nu știe de bărfeală, rău aproapelui său nu face și ocară asupra
vecinului nu ridică (Ps 14,l -3).149
Numeroase mărturii despre sfințenia cerută preotului avem și în Bise rica
romano -catolică, unde găsim următoarea descriere : „o slujbă sfântă , întemeiată –
după gândul divinului ei întemeietor – în scopul de a mântui oamenii, dacă este
fecundată de sfințenia preotului care o exercită […] Să punem deci ca bază, să zic
așa, ca rădăcină zelul nostru o viață sfântă, edificatoare în cel mai înalt grad, cu
adevărat vrednică de preot. Bineîn țeles, o astfel de sfințenie presupune cu
necesitate posedarea și exercitarea tut uror virtuților, fără nici o excepție ”150.
Înainte de a ajunge preoți, dar mai cu seamă după ce ne -ar învrednicit de acest
mare dar „să trăim în așa fel încât să merităm reputația de preoți sfinți, de vreme
ce trebuie să fim astfel pentru a face ca misiunea noastră să fie aducătoare de roade
în Biserică”.151
În fine aș vrea să mai adaug o ultimă mărturie, care vine din gura unuia
dintre cei mai prețuiți părinți duhovnicești români, ai secolului XX, și anume
Părintele Ilie Cleopa, de la mănăstirea Sihăstria, care fără o pregătire teologică
academică, însă cu o cunoaștere temeinică a Sfi ntei Scripturi și a scrierilor
Sfinților Părinți și cu o profundă experiență și trăire duhovnicească descrie viața
morală care se cere preotului astfel: „Dacă am lua -o după vrednicia care se cere
preotului, n -ar mai fi nimeni preot pe pămân t, ca să vorbim așa la nivelul care se
cere. Că Sfântul Efrem S irul zice că de -ai fi curat ca îngerii și sfânt ca I oan
Botezătorul, preot nu poți să fii. Atâta -i de mare preoția. Mare lucru! […] Ca preoți
primul lucru ce vi se cere de către Dumnezeu și d e către oameni este viața morală,

149 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu , op. cit ., p. 110 -115
150 Abatele Dubois, op. cit ., p. 7-10
151 Ibidem , p. 125-126

59 viața cinstită. Poți să ai o sută de lic ențe, de doctorate, dacă nu ai viață morală,
preot nu poți să Fii. Ca preot trebuie să fii cum te -a făcut mama ta, până la preoție;
și de Ia căsătorie să știi o preoteasă până la moa rte. Asta este întâi partea morală și
partea curată a preotului: să fie foarte curat cu viața. Căci dacă va păzi curăția și
viața cinstită, toate darurile Duhului Sfânt se țin de acestea. Căci Dumnezeu în
vasele cele curate trimite harul Său, în vasele cel e alese”152.
Se observă în urma tuturor acestor mărturii aduse în comp letarea
afirmațiilor Sfântului I oan Gură despre sfințenia cerută păstorului sufletesc, că toți
cei care au fost preocupați de probleme pastorale au afirmat la unison necesitatea
unei viețu irii ireproșabile a clerului. „După învățătura Părinților, doar acel slujitor
este adevărat păstor al Bisericii, un bun luptător și biruitor, care prin duhul său
trăiește în lumea cea de sus, iar aici se înfățișează ca și cum ar fi un oaspete de
acolo ”153. Preotul este chem at așadar să fie o icoană vie a sfințeniei în mijlocul
păstoriților săi. „Viața și lucrarea lui să fie surprinse, imortalizate într -un tablou
care, prin amploare și prin detalii, să prezinte lumii demnitatea preoțească,
sublimitatea unei mi siuni venite de la Dumnezeu, cu Dumnezeu și pentru
Dumnezeu, prin și pentru semeni ”154. Pe cât de măreață e chemarea preotului, pe
atât de măreață trebuie să fie și viețuirea sa. Acestea sunt doar o infimă parte din
multitudinea de scrieri, tratate și artico le ce abordează tema vieții morale a
preotului. Toate însă reclamă din partea păstorului spiritual o moralitatea
impecabilă.
Totuși suntem îndreptățiți să ne punem unele semne de întrebare. Cine
poate ajunge la o curăție și la o sfințenie necesară pentru a fi preot? Este cineva

152 Arhimandrit Cleopa Ilie, Ne vorbește părintele Cleopa , vol. I, Ed . Mănăstirii Sihăstria,
Vânători -Neamț, 2001, p. 87
153 Serafim Alexiev, op. cit ., p. 25
154 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Păstori…, p. 127

60 oare cu adevărat vrednic de această chemare? Pentru că știm că nimeni nu este
lipsit de păcate, fără numai singur Dumnezeu, știm că până și sfinții nu au fost fără
de păcat, și mai știm așa cum cântăm la fiecare sfântă și Dumnezeiasc ă Liturghie
că doar „ Unul este Sfânt, Unul este Domn Iisus Hristos ”. Nimeni nu poate să nu
păcătuiască nici de ar fi viața lui o singură zi, ne învață la unison părinții Bisericii.
Aceste lucruri cu siguranță le-a avut în vedere și Sfântul I oan atunci câ nd a vo rbit
despre sfințenia preotului, întrucât „pentru a înfrunta pericolele unei sarcini atât de
mari, îndrumătorul ar trebui să nu aibă nici un defect și să dețină toate virtuțile;
lucru care nu există!”155
Prin cele prezentate până acum nu doresc să las impr esia unui exces de
idealism, ex ces care l -ar putea împinge pe preot la greșeli de tactică pastorală sau
la acte care ar putea compromite definitiv misiune și activitatea lu i. Scopul este cu
totul altul, și anume realizarea puterii imense a harului ce se află în preot. Odată
conștientizat acest lucru, preotului îi va fi de la sine înțeles faptul că trebuie să fie
prin viețuirea sa asemeni unui înger coborât din înaltul cerului.
Și atunci ce a vrut marele teolog și dascăl al ortodoxiei să ne transmită pr in
aceasta? Să ne facă pe toți să fugim de preoție? Nicidecum. In opinia mea de la un
capăt la altul al tratatului său, Sfântul Ioan încearcă să trezească conștiința
adormită a celor care fiind deja preoți au devenit nesimțitori și lipsiți de acel zel
sfânt, ceea ce specialiștii în pastorală au numit criză de vocație, precum și
conștiința acelora care tind spre marele dar al preoției, pentru a le deschide ochi și
pentru a -i face să înțeleagă care sunt aștep tările de la ei odată ce vor deveni preoți.
Faptul că nu am ajuns ca preoți, pe o treaptă superioară sfințeniei, ne va fi
poate iertat de către Dumnezeu, dar oare indolența, ipocrizia și faptul că nu ne -am

155 Irenee Hausherr, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în răsăritul creștin , trad. de loan
I. Ică jr ., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 72.

61 străduit de fel și nu am depus nici un efort pentru a atinge acest deziderat și pentru
a-L face pe Hr istos transparent și lucrător în viața noastră, ne va fi oare iertat?
Cele spuse până acum despre sfințenia ce se cere adevăratului păstor pot.
părea multora niște pretenții exagerate. Câți dintre noi nu am auzit adeseori
dictonul vulgar „Fă ce zice…, n u ce face… ”. Nimic mai trist decât această
înțelegere eronată a preoției. însă o privire mai atentă asupra concepției pe care
Sfântul Ierarh o dezvoltă cu privire la persoana păstorului, cel ce este chemat să fie
organul sfințitor al vieții păstoriților, ne face să înțelegem sfințenia vieții preotului
ca o condiție obligatorie pentru o pastorație rodnică.
Preotul fiind continuatorul lucrării Lui Hristos în lume, prelungirea mâinilor
Lui Hristos în comunitatea parohială , este obligat să trăiască o viață de curățenie,
să fie un înger în trup. Sfințenia vieții sale este jertfa pe care o aduce preotul ca
răspuns la harul cu care a fost înzestrat, ea nu este nicidecum o pretenție exagerată,
care ține de domeniul teoreticului sau al fantasticului, deși din păcat e mulți nu mai
văd azi în preot un om al Lui Dumnezeu ci privesc preoția ca pe un meșteșug, văd
în preoție o calificare, o meserie ca oricare alta.
Cei care văd în viața morală ireproșabilă cerută păstorului o pretenție
exagerată, probabil au în vedere gre utatea realizării acestei cerințe, dar nici unul
dintre sfinții sau teologii care au scris despre preoție nu au considerat -o ușoară,
tocmai de aceia sfinți de talia Sfântului G rigorie de Nazianz sau Sfântul I oan Gură
de Aur, au fugit de ea, pentru că au în țeles măreția slujirii preoțești și prăpădul
nereușitei. De altfel nu numai părinții din primele secole creștine au înțeles
necesitatea preotului de a trăi o viață de' o curățenie morală exemplară, ci avem
modele de preoți sfinți, contemporani nouă, și car e nici măcar nu au fost monahi,
ci preoți de mir. Deci sfințenia le este accesibilă și preoților care au familie, care
au copii. Drept pildă ne stau Sfân tul Ioan al Odesei sau Sfântul I oan de Kronstadt.

62 Trebuie să recunoaștem totuși că, deși pare un parado x, realizarea virtuții
este un lucru mai greu pentru un preot decât pentru un credincios. Virtutea este în
general un țel greu de realizat pentru oricine. Ea cere preț de sforțări, de jertfe și de
biruințe asupra noastră înșine în primul rând. Pentru un pr eot, însă „ea reclamă o
birunință și o dominare de instincte cu atât mai mare, cu cât țelurile de atins simt
mai înalte, iar piedicile de trecut sunt mai grele și mai multe. Dacă pentru un
simplu păstorit viața opune în calea virtuții un fluviu, apoi în fa ța unui preot ea
deschide un ocean întreg de trecut, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur : „nu
este același lucru să n-ai de trecut decât un fluviu sau să fii îmbarcat pe un ocean
fără margini, deci aceasta este deosebirea pe care o pun între viața preo tului și cea
a unui simplu credincios”156.
II.4 Priorități și riscuri și în „medicina” pastorală
De-a lungul tratatelo r despre preoție ale Sfântului I oan Gură de Aur și ale
Sfântului Grigorie Teologul vom întâlnii grija și responsabilitatea permanentă față
de mâ ntuirea sufletelor încredințate spre păstorire, costurile nepurtării de grijă și
ale iresponsabilității fiind incalculabile: „Păstorul care pierde oile sau pentru că i
le-a răpit lupii sau pentru că i le -au furat hoții, poate fi iertat de stăpânul turmei, iar
dacă i se cere socoteală paguba se mărginește la bani. Dar omul căruia i s -a
încredințat turma cea cuvântătoare a Lui Hristos suferă mai întâi nu pagubă la
bani, ci pagubă în propriul suflet.”157. Pentru a nu duce la pieire sufletele ce i -au
fost încredi nțate, preotul trebuie să dea dovadă de multă iscusință și să fie deplin
conștinet de faptul că roadele muncii sale vor avea urmări în eternitate.
Cunoscând valoarea incomparabilă a suf letului uman în raport cu orice

156 Sf. Ioan Gură de Aur , op. cit ., p. 185
157 Ibidem , p. 55

63 lucru din această lume, preocuparea păs torului de a tămădui cât mai multe suflete a
fost, este și va rămâne datoria sa de căpătâi. „Un suflet, oricare din ele, cel din
urmă, oaia cea de -a suta, ieșită și rătăcită de turmă valorează Crucea, jertfa sau
Sângele Mântuitorului vărsat pe Golgota pent ru răscumpărarea și mântuirea lui158.
Ca o întărire a celor expuse până acum, vin cuvintele Sfântului Efrem S irul, care
meditând asupra chemării păstorului creștin exclamă: „O, minune preaslăvită! O,
putere negrăită! O, înfricoșătoare taină a preoției! Spiri tuală și sfântă, cinstită și
fără de prihană […] prin care lumea s -a mântuit și zidirea s -a luminat”159.
Fiind chemat la a fi cel mai fidel următor al Mântuitorului Hristos, Cel care
pentru sufletele noastre ale tuturor a suferit patimi și moarte de ocară pe Cruce,
preotul se va strădui și chiar se va jertfi cu timp și fără timp să lucreze la mântuirea
sufletelor încredințate lui spre păstorire, acesta fiind scopul suprem al tuturor
străduințelor și năzuințelor sale. „De aceea lucrul cel mai mare pentru noi este să
ne cunoaștem și să ne vindecăm propriile noastre patimi și păcate, dar mai bine zis
lucrul acesta nu -i așa de mare […], ci cu mult mai mare lucru este să putem
vindeca și curații cu pricepere patimile și păcatele credincioșilor, ca să ne folosim
și unii și alții, și cei care au trebuință de vindecare și noi, cărora ni s -a încredințat
grija de -ai vindeca”160.
Fără îndoi ală „orice demnitate implică și o responsabilitate în proporție
egală cu grandoarea și sublimitatea ei. în cazul preoției, valoarea bunului ce i s -a
încredințat fiind neprețuită, răspunderea implică o gravitate cu totul particulară.
Preotul ca păstor este pus la paza sufletelor. El are în grija lui sufletul , al cărui
preț nu -și găsește echivalență în niciunul din toate elementele univ ersului”161. Î n

158 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu , op. cit., p. 51
159 Sf. Efrem Sirul, “ Cuvânt despre preoție” , în Despre preoție…, p. 309 -310
160 Sf Grigorie de Nazinaz, op. cit ., p. 242
161 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 51

64 joc nu sunt, deci, valori comune și trecătoare, ci valori pentru care Dumnezeu
însuși a fost nevoit Să Se smerească prin coborâre pe pământ și întrupare. Slujirea
pastorală îl ține pe păstorul conștient de importanța slujirii sale într -o continuă
tensiune și stare de veghe asupra sufletelor pe care le păstorește, de aceea „preotul
nu poate niciodată închide ușa sa; are mare responsabilitate. Unul este descurajat,
altul bolnav și are nevoie, altul își dă sufletul; trebuie ca pe unii să -i prim ească, pe
alții să -i cerceteze. Preotul nu poate spune nu. Se primejduiesc suflete; trebuie să
le ajute. Dacă nu le ajută și le ia Dumnezeu nepregătite, cine va avea răspunderea?
Nu o va avea preotul”162.
Scopul slujirii sale îl umple într -adevăr pe preot de o mare cinste dar și de o
mare responsabilitate, iar pentru a ajunge la acest scop lupta sa nu e deloc ușoară.
„Preoții iau asupra lor lucrarea de împăcare a lumii cu Dumnezeu. Fiind apos tolii
Bisericii, ei aduc oamenilor cuvântul lui Dumnezeu și îi călău zesc pe calea
Domnului, prin învățătura lor, ei instalează un fel de «transformator duhovnicesc»
în inimile credincioșilor, care preface energia negativă, toate efectele negative ale
suferințelor din această lume, într -o energie duhovnicească pozitivă, înd reptată
spre pocăință și spre împăcarea cu Dumnezeu”163.
Preotul trebuie să știe că cea dintâi îndatorire a sa este conducerea
credincioșilor săi pe calea mântuirii. Pe primul loc în viața lui, se află mântuire lor,
pentru că de aceasta depinde propria -i mân tuire. îndrumarea păstoriților săi devine
pentru el preocuparea prioritară, astfel că nu de puține ori va fi nevoit să -și
sacrifice timpul alocat familiei în detrimentul celui alocat misiunii pastorale și
slujirii aproapelui. „Nu ești preot așa cum ești mu ncitor, funcționar sau

162 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu dragoste și durere pentru omul contemporan, Cuvinte vol. 1,
trad. de ieroschimonah Ștefan Lacoschitiotul, Ed. Schitului Lacu, Sf Munte Athos, 2000, p.
288
163 Zaharia Zaharou, op. cit., p. 37

65 meșteșugar. Nu ești preot pentru a face ore de birou, cu pauze, cu zile de vacanță.
Ești preot în permanență. Neîntrerupt. Fără odihnă. Fără nici un răgaz. Zi și
noapte. Și așa cum te poți adresa Lui Dumnezeu oricând, la orice oră di n zi sau din
noapte, și pentru orice cerere, fără teama de a deranja, tot așa trebuie să poți veni
oricând și pentru orice motiv la preot”164.
Conștient de dificultatea și responsabilitățile pe care aceasta le implică
tratarea sufletelor, candidatul la preoț ie devine conștient și de propria nevrednicie
în fața chemării de a fi păstor de suflete. Conștiința propriei nevrednicii l -a făcut și
pe Sfântul Grigorie Teologul să fugă după hirotonia sa: „Știind dar acestea și că
nimeni nu -i vrednic de marele Dumnezeu, de jertfă, de arhiereu, dacă nu s -a adus
mai întâi pe el Lui Dumnezeu jertfă vie și sfântă, dacă n -a arătat slujbă
cuvântătoare bine plăcută Lui Dumnezeu, dacă n -a jertfit Lui Dumnezeu jertfă de
laudă și duh umilit, singura jertfă pe care o cere de la noi Cel ce le dă pe toate;
știindu -le dar, pe acestea, cum aș fi îndrăznit să -I aduc Lui Dumnezeu jertfa
euharistică, arh etipul marilor taine? Cum aș fi îndrăznit să îmbrac chip și nume de
preot înainte de a -mi desăvârși mâinile cu fapte cuvioase?” 165 Înțele gându -și
astfel chemarea sa, păstorul se va strădui ca „discipol să fie transparent spre
Hristos, ca Stăpân” .166 Prin cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu ne cheamă pe
toți să fim asemeni Lui: Fiți sfinți, că Eu Domnul sunt sfânt (Lev. 19, 1), dar cu
atât mai mult preoții sunt datori să răspundă acestei chemării, ca cei ce sunt trimiși
în parohii pentru a fi modele de viețuire duhovnicească celor pe care îi păstoresc.
Un mare accent pune Sfântul I oan Hrisostom pe datoria și responsabilitatea
preotului de a fi învățător al credincioș ilor săi, de a -i trezi din amor țeala patimilor,

164 Virgil Gheorghiu , Tatăl meu preotul care s -a urcat la cer: amintiri dintr -o copilărie
teologică, trad. de Maria Cornelia Ică jr., pref. De diac. loan I. Ică jr., ediția a I lI-a, Ed.
Deisis, Sibiu, 2008, p. 123 -124
165 Ibidem , p. 291 -292
166 Joseph J . Allen, op.cit , p. 75

66 prin predicile sale. El consideră că „învățătura cu cuvântul, predica … aceasta este
hrana, aceasta este cel mai bun aer … prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit,
prin pre dică ridicăm sufletul îngâmfat, prin predică tăiem ce -i de prisos, prin
predică împlinim cele de lipsă, prin predică lucrăm toate celelalte câte ne ajută la
însănătoșirea sufletului”167. Preotul îndeplinește deplin chemarea de dascăl al
păstoriților săi atât prin predici alcătuite cu pricepere și temeinicie cât și prin
exemplul vieții sale, căci „atunci ești învățător desăvârșit, când și prin cele ce faci
și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe credincioși, la viața fericită pe care a
poruncit -o Hrist os”168.
Așadar, preotul trebuie să fie conștient că munca sa nu se rezumă doar la
săvârșirea serviciului cultic, ci el este dator să le predice oamenilor Evanghelia,
învățându -i să trăiască cuvântul Lui Dumnezeu în viața lor de zi cu zi. în același
timp fapt ele vieții lor trebuie să consune cu predica și să dea mărturie de această
trăire continuă a Evangheliei. Cu alte cuvinte între cuvântul pe care îl predică la
amvon și viața sa trebuie să fie o armonie deplină, al tminteri munca sa va fi sortită
eșecului. D e aceea Sfântul Teolog îi avertizează pe păstori: „noi preoții trebuie să
ne ferim în primul rând să fim niște pictori răi ai virtuții, dar mai bine zis, poate nu
pictori răi, ci pilde rele pentru păstoriții noștri, ca să nu ni se spună proverbul că
încerc ăm să vindecăm pe alții când noi suntem acoperiți de bube”.169 Însă el nu
va reuși acest luc ru decât dacă va duce o viață morală exemplară, angajându -se la
o practicare sistematică a tuturor virtuților. La aceasta el trebuie să mai adauge o
muncă asiduă în ogorul de suflete încredințate lui spre păstorire, o muncă care
presupune jertfelnicie din partea sa, dar pentru care răsplata sau pedeapsa pe care o
va primii de la Dumnezeu va fi pe măsură cu măreția chemării sale, aceea „de a fi

167 Sf. loan Gură de Aur, op.cit ., p. 130
168 Ibidem , p. 146
169 Sf. Griogorie de Nazianz , op. cit ., p. 231.

67 dumnezeu și a face pe o ameni dumnezei”.170
Descoperirea , pe de o parte a importanței și măreției preoției, iar pe de altă
parte, a riscurilor și exigențelor impuse de această slujire, este o preocupare
esențială în toate tratatele pastorale, pentru că de această înțelegere depinde într-o
mare măsură mântuirea întregii lumi. „O preoților! […] Voi nu sunteți chemați să
conduceți cursul aștrilor, nici să răsculați ori să liniștiți furtunile, toate lucruri care
nu trec nici cu un pas peste natură și peste timp, ci să dați aleși cerul ui, să răpiți
victimele din mâinile diavolului, să sfințiți sufletele, să conlucrați la mântuirea
unei lumi spirituale și nepieritoare; iată lucruri de ordin supranatural și veșnic”171.
Meditând asupra responsabilităților ce decurg din slujirea pastorală, mu lți
preoți ajung să se înfricoșeze și chiar să mărturisească, cu adâncă smerenie,
neputința de a îndeplini pe deplin dezideratele acestei slujiri. Părintele Vasile
Serghie împreună nevoitor cu părintele Arsenie în închisorile comuniste, în urma
unor discuț ii pe tema chemării și responsabilității preoțești face această
mărturisire: „Fraților, sunt tulburat, gândindu -mă cum de am îndrăznit să mă fac
preot? Căci ce taină este aceasta și ce obligații apasă asupra conștiinței acestui
slujitor și ce răspundere în fața lumii și a Lui Dumnezeu! Mă cutremur și nu cred
că voi putea să împlinesc această misiune, dându -mi seama că starea preoției mă
depășește!”172 Răspunsul părintelui Arsenie vine să arate că acesta este firescul
slujirii preoțești: „acum cu adevărat eșt i un bun preot! Acum când slujești cu
conștiința nevredniciei tale «căci puterea Lui Dumnezeu întru neputință se arată și
celor smeriți Dumnezeu le dă harul Său». Ce bine ar li dacă fiecare preot ar trăi cu
această conștiință a nevredniciei sale. Cu câtă a tenție, cu câtă frică și cutremur și –

170 Ibidem , p. 278
171 Ibidem , p. 70
172 Arhimandrit Arsenie P apacioc, op.cit , p. 22

68 ar împlini slujirea lui de apostol a lui Hristos”173.
Un mare teolog, laic, vedea preoția ca „lucrarea Lui Iisus Hristos în lume,
săvârșită prin mâna și prin sufletul preoților”. 174 Astfel fi ind înțeleasă slujirea
preoțea scă, înțelegem că „reprezentarea Domnului de către preot sau păstor, în
timpul ex ercițiului slujirii sale, aduce ca rezultat asumarea din partea lui a
responsabilităților celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor și a
capacităților lui pentru realizarea deplinătății virtuților, prin urmarea Lui Hristos
după măsura întrupării. Astfel preotul ar putea să devină modelul credincioșilor și
Evanghelie vie”175.
Dacă ar fi să alegem un laitm otiv pentru tratatul Sfântului I oan Gură de Aur,
„Despre preoție ”, cel mai potrivit ar fi: „Ia aminte !”. Această atenționare, mai
puțin spre înfricoșare, cât mai ales pentru disciplinare și responsabilizare, fiind
pentru Sfântul Părinte un crez de o viață. Sugestive sunt și cuvintele scrise în
prefața cărți de părinte le Dumitru Fecioru: „Ia aminte că ești pe cel mai înalt pisc.
Ia aminte și ferește -te! Ești înconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. Piscurile cele
mai înalte sunt cele mai bântu ite de furtuni … Tocmai de aceea, ia aminte !”176

Cap. III. Exigențele unei s lujiri pastorale responsabile
Am vorbit, în capitolul precedent, despre datoria preotului de a fi cel mai de
cinste mădular al Bisericii când vine vorba de virtute și de chemare sa la o viață de
sfințenie (o chemare cu caracter obligatoriu), ca fiind răspu nsul firesc față de
puterea harului cu care a fost înzestrat. Aceasta este o primă condiție fundamentală

173 Ibidem , p. 23
174 T.M. Popescu, Îndrumări pentru preoți …, p. 7
175 Cuviosul Paisie Aghioritul și Părintele Gavriil: Dialoguri în Duh , Ed. Cristimpuri, Ploiești,
2010, p. 14
176 Pr. Prof. Dumitru Fecioru introducere la Despre preoție …, p. 22

69 pe care trebuie să o îndeplinească păstorul cu o conștiință profundă și vie a
chemării sale. Prin strădania sa de a trăi o viață curată din punct de ve dere moral și
duhovnicesc, păstorul dovedește faptul că și -a înțeles măreția chemării, își arată
dragostea față de Hristos, al cărui slujitor el este, dar și respectul față de sine.
În continuare vom stărui asupra celorlalte exigențe pe care le impune
preotului chemarea dregătoriei sale și anume: cultivarea vocației preoțești,
luminarea minții credincioșilor prin propovăduirea, cu râvnă, a cuvântului
Evangheliei, respectiv trăirea în comuni une cu Dumnezeu, prin viața sa de
rugăciune.
III.1. Depistarea și cu ltivarea vocației pentru preoție
Din toate tratatele patristice și din toate studiile pastorale reiese limpede
idea că: „preoția – i misiune sfântă, e apostolat, nu e meserie”177 că preoția este
chem are din partea Lui Dumnezeu, este lucrarea ce unește cerul c u pământul și pe
om cu Dumnezeu. Fiind misiunea cea mai înaltă la care este chemată ființa umană,
preoția reclamă o slujire deplină, exemplară și o dragoste culminantă de
Dumnezeu și de semeni. Și fiindcă nu e o simplă profesie ci, așa cum am spus,
misiune a cea mai sfântă pe care o poate îmbrățișa un om, ea presupune în primul
rând vocație, „în ordinea cronologică a vieții preotului cea dintâi condiție pe care
el trebuie să o împlinească, sau cea dintâi dintre calitățile pe care trebuie să le aibă,
este voc ația sau chemarea pentru preoție”178.
Termenul de „vocație” provine din limba latină, de la verbul voco, vocare,
care înseamnă a chema. Deci, din punct de vedere etimologic, a avea vocație

177 Cuviosul Paisie Aghioritul și Părintele Gavriil, op. cit., p. 62
178 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op.cit ., p. 37

70 înseamnă a avea. predispoziție, înclinare spre un anume domeniu, încl inare
manifestată prin interes sau dragoste spre acel ceva. A avea vocație pentru o
profesie oarecare înseamnă „a avea acele aptitudini psihofizice, acele înclinaț ii
naturale și predispoziții înn ăscute, necesare pentru exercitarea în cele mai bune
condiți i a unei profesiuni, îndeletniciri sau funcții”179. Descoperirea și cultivarea
vocației este vitală pentru a face alegerea corectă atunci când vine vorba de orice
profesie sau slujire, dar cu atât mai mult când vine vorba de slu jirea pastoral.
„Succesul în l ucrarea preoțească este dat, pe de o parte, de vocație, iar pe de altă
parte, de eforturile celui chemat și ales, de a se conforma deplin cu idealu rile
duhovnicești ale Evangheliei”180.
La omul de vocație munca este mai ușoară, mai plăcută și mai eficientă,
adică mai rodnică în rezultate, pentru că „omul de vocație se identifică întru totul
cu scopul muncii sale și se gândește la cei ce îl vor judeca mai târ ziu. El se
caracterizează prin uitare de sine și apare ca un pasionat al muncii”181. Pentru
preotul de vo cație misiunea pe care i -a încredințată Hrist os, prin episcop, devine o
necesitate vitală și un izvor de bucurii. în plus randamentul misiunii sale e mult
superior, atât cantitativ cât și calitativ, decât cel al unui slujitor lipsit de vocație sau
care pri vește preoția ca pe o meserie profitabilă.
Vocația poate fi intuită și cultivată din fragedă pruncie, sub forma
înclinațiilor și dispozițiilor spre viața duhovnicească, spre rugăciune și meditație,
spre citirea cărților sfinte și pa rticiparea la viața Bise ricii. Tot în această zonă
existențială cel ce ulterior va fi chemat își aduce sieși mai întâi și apoi și celorlalți
argumente cum că deja calcă a preot . Într-una din cuvânt ările adresat e studenților
teologi din vremea sa, vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina, pe lângă

179 Ibidem, p. 41
180 Pr. Prof. Dr. loan C. Teșu, op. cit ., p. 79
181 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op.cit., p. 45

71 însușirile acestea, adăuga și altele: „altruismul și iubirea aproapelui, stăpânirea de
sine, smerenia, decența în vorbe și fapte, iubirea de părinți ș.a.”182.
Familia este mediul în care apar și se pot identifica pentru prima oară
predispozițiile unui viitor slujitor al altarului. în vremea copilărie, aceste
predispoziții au un caracter nedefinit, general, fiind influențate ușor de mediu,
educație, cultură. De aceea un rol important în constatarea și susținerea vocației
pentru preoți e o are familia copilului. O mare greșeală fac acei părinți care, din
cine știe ce ambiții sau interese străine de cele ale Bisericii, țin morțiș să facă din
copiii lor preoți, cu toate că aceștia nu sunt nici pe departe buni pentru așa ceva.
Alături de fa milie, un rol important îl are preotul paroh sau duhovnicul, care „este
dator să identifice, să verifice, să încurajeze și să promoveze aceste vocații,
oferindu -le un exemplu de viață prin conduita și activitatea sa și dirijându -le la
vreme spre școli cler icale, în vederea formării și recrutării viitorilor păstori de
suflete”183. În continuare profesorii și duhovnicii seminariilor și facultăților
teologice joacă și ei un rol important în susținerea și dirijarea vocației tinerilor
teologi, prin seriozitatea și devotamentul de a le oferii o instruire temeinică atât
intelectuală cât mai ales duhovnicească. „ Chemare și alegerea, preoția presupune,
în mod covârșitor, osteneală și pregătire. La dispoziția firească spre viața
duhovnicească înaltă, cel ce se pregăteș te a deveni preot trebuie să adauge
rugăciune și studiu. Rugăciunea este inima vieții duhovnicești și de aceea tânărul
de vocație trebuie să fie un stăruitor și înalt practicant al ei”184.
După hirotonie, vocația se concretizează prin strădania unei vieți tr ăite la
înălțimile și standardele chemării preoțești, adică prin conștiinciozitate în
îndeplinirea datoriilor de păstor sufletesc, prin dragostea râvna și devotamentul

182 Justinian Marina, Apostolat social , vol. VI, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucure ști, 1958, p. 8-9
183 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit ., p. 50.
184 Pr. Prof. Dr. loan C. Teșu, op. cit ., p. 83 -84

72 depus pentru vindecare sufletelor pe care le păstorește. Vocația reală face din preot
un adevărat om al lui Dumnezeu, un „exemplu frumos pentru toți, gata de a învăța
pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristați, milostiv cu săracii,
nebețiv, nebătăuș, neiubitor de câștig rușinos”185.
Într-un studiu consacrat vocației pentru p reoție, un mare patrolog considera
că aceasta este „absolut necesară preoției. Dacă ea este trebuitoare în toate
ocupațiile omenești, ea este indispensabilă în preoție. Preoția fiind dragostea
sublimă față de Mântuitorul Iisus Hristos și față de oameni, ea nu se poate obține și
nu se poate funcționa decât printr -o chemare de sus, expresie a acestei dragoste.
Ca slujire a Lui Dumnezeu, ca legătură strânsă și continuă cu Acesta, preoția nu se
poate concepe decât ca o chemare din partea Lui Dumnezeu”186.
Teologi a Pastorală vorbește despre două aspecte ale vocației: obiectivă și
subiectivă. Vocația obiectivă, ca și chemare exterioară, din partea Lui Dumnezeu
sau a Bisericii este împărțită la rândul ei în două categorii: extraordinară
(supranaturală), „rezervată ma rilor personalități chemate sau indicate de -a dreptul
de către Dumnezeu însuși, pentru misiuni epocale din istoria religioasă a omenirii”
187 ( de exemplu: chemare cu totul specială pe care Dumnezeu o face, pe muntele
Horeb, lui Moise sau Sfântului Apostol P avel, pe drumul Damascului) și ordinară
(naturală sau obișnuită), adică investirea cu darul preoției prin hirotonie, pe
temeiul cuvintelor Sfanțului Apostol Pavel: „Nimeni nu -și ia singur cinstea, decât
cel chemat de Dumnezeu ca și Aaron” (Evr. 5, 4).Vocați a obiectivă se referă, mai
ales, la actul consacrării în treapta preoției, pe care Biserica o așează în rândul
Sfintelor Taine. Ea este punctul culminant al evoluției puterilor sufletești ale

185 Teofan al Niceei la P r. Prof Ene Braniște, op.cit ., p 51
186 Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Vocația și pregătirea pentru preoție”, în S.T., nr. 5 -6/1954, p. 265
187 Ibidem , p. 240

73 vocației și ale pregătirii” .188
În ceea ce privește vocația subi ectivă sau propriu -zisă, ea este voc ația în
sensul curent al cuvântului, adică o înclinație firească sau predispoziție lăuntrică
înnăscută pentru preoție, o predilecție sau atracție puternică spre slujba preoției, o
înzestrare naturală de la Dumnezeu, dobâ ndită prin naștere și dezvoltată prin
pregătire, o sensibilitate și receptivitate interioară, ce angaj ează întreaga ființă a
celui chemat. „Vocația aparține deci voinței dumnezeiești, iar sufletul care o
primește răspunde acestei inițiative, ajutat de har. Harul dezvoltă vocația și
puterile sufletului până la a face din acesta un vas fericit pentru chemarea de sus.
încetul cu încetul, vocația devine conștientă, se transformă în putere personală și se
manifestă p rin dorințe , înclinări, cuvinte și atitudini c are denotă o desăvârșită
libertate de voință”189 .
Prin vocație subiectivă putem înțelege, așadar, toate înclinațiile sufletului
iubitor de Dumnezeu spre ceea ce constituie esența slujirii preoțești: dragostea
pentru rugăciune, bucuria de a auzi, și la rându l său, de a vorbi despre Dumnezeu,
frecventarea cu regularitate a Bisericii și participarea activă la dumnezeieștile
slujbe, respectarea principiilor de viață creștină, dorința de a se spovedi și
împărtăși cu regularitate, luptând astfel pentru înălțarea v ieții lui duhovnicești.
Faptul că pentru preoție, vocația este indispensabilă, reiese și din Sfânta
Scriptură. Toți cei care au încercat să dobândească această misiune prin fraudă au
fost aspru pedepsiți de Dumnezeu. Astfel, au fost pedepsiți, fiind arși d e vii, Nadab
și Abiud, fiii lui Aaron, iar Core, Datan și Abiron au fost înghițiți de vii de
pământ. „Mântuitorul însuși îi condamnă pe cei ce fură preoția, numindu -i furi,
care intră în staul și iau conducerea turmei, dar o lasă pradă lupilor, pentru că n u îi

188 Pr. Prof. Dr. loan C. Teșu, op. cit ., p. 88
189 Pr. Prof. Ioan G. Coman, art. cit., p. 261

74 doare inima de ea”190.
Sfinții Părinți, adevărate modele de preoție, după modelul Arhiereului
Hristos, au înfierat, cu asprime și severitate, pe cei ce consideră preoția o simplă
profesie și se grăbesc să o îmbrățișeze, fără a fi conștienți de responsab ilitățile ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei ce au intrat în preoție, fără a fi vrednici de
ea, nu au nici o scuză, chiar dacă au fost îndemnați sau constrânși de alții să o
primească: „Aceștia , după părerea mea, nu trebuiau să se uite la cei ce îi chemau
sau îi sileau, de ar fi fost mii și mii, ci mai întâi să -și fi cercat sufletul lor, să fi
cercetat cu de -amănuntul toate și numai după asta să fi dat ascultare celor ce îi
sileau. Nimeni nu îndrăznește să spună că va zidi o casă, dacă nu -i arhitect; nimeni
nu încearcă să se apropie de un bolnav, dacă nu cunoaște medicina […] Dar cel ce
are să primească sarcina purtării de grijă de atâtea suflete nu se va cerceta mai întâi
pe sine însuși? Va primi slujirea aceasta chiar dacă este cel mai nepriceput om
numai pentru că îi poruncește cutare”191.
Sfântul Grigorie de Nazianz ne avertizează și el că nu mică e greș eală unei
preoții care nu e chemare, mobilul căreia e cariera, câștigul, uneori orgoliul sau
chiar satisfacția. Teologul își mărturisește astfel un ul din motivele pentru care nu a
îndrăznit să îmbrățișeze preoția: „ îmi era rușine să fiu alături de ceilalți preoți,
care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru dacă nu chiar mai răi – intră în
locurile cele preasfinte cu mâinile nespălate, cum se s pune, și cu suflete necurate;
care mai înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se
înghesuie ți se împing în jurul Sfintei Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu -i chip
de virtute, ci mijloc de trai, nu -i slujire plină de ră spundere, ci domnie fără

190 Pr. Prof . Ioan Constantinescu, „Reflecții cu privire la problema vocației și a pregătirii
preoțești”, în B.O.R., nr 11 – 12/1969, p. 175
191 Sf loan Gură de Aur, op.cit , p. 136

75 îndatoriri”.192
Cel care vrea să facă din misiunea preoțească o simplă carieră sau un mijloc
de trai ca oricare altul, nu va reuși niciodată să se ridice la înălțimile acestei
chemări. Unul ca acesta nu va fi un bun păstor ci un năim it, care nu vine cu gândul
să păstorească turma, ci numai să o explo ateze în beneficiul personal. Acela, odată
cu sufletul său, va pierde și multe din sufletele încredințate lui spre păstorire. Un
astfel de păstor, lipsit de vocație, devine „un om supus in tereselor mărunte și
meschine, străine Evangheliei, poftitor și iubitor de câștig material, care atrage
însă lipsa și seceta duhovnicească a sa și a turmei încredințate lui spre
păstorire”193.
„Un preot fără vocație ocupă în ogorul Bisericii un loc care nu î i aparține de
drept, pe care l -a uzurpat și care poate că se cuvenea altuia, făcut pentru slujirea
Domnului”194. De aceea, o mare responsabilitatea apasă și pe umeri celor care
administrează Taina Hirotoniei, adică a episcopilor, dar și a duhovniclor
însărci nați cu cercetarea canonică a candidaților la preoție. Sfântul Ioan are cuvinte
foarte aspre la adresa celor care, în recrutarea clericilor, nu țin seama de această
condiție fundamentală pentru intrarea în preoție, spunând că „pângărim preoția,
atât cât at ârnă de noi, cu atâtea întinăciuni, încredințând -o la întâmplare unor
oameni, care, fără să -și cunoască mai dinainte propriul suflet și fără să se uite ce
lucuru mare este preoția, primesc în grabă hirotonia, dar când pun în practică
îndatoririle preoției, întunecați de nepriceperea lor, încarcă cu nenumărate păcate
pe credincioșii încredințați lor spre păstorire”195.
Dacă vocația este trebuitoare tuturor domeniilor și ocupațiilor omenești, cu

192 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 227
193 Pr. Prof. Dr. loan C. Teșu , op. ci t., p. 90
194 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 56
195 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p. 132

76 atât mai mult preoției, pentru care ea devine indispensabilă. Chem area pentru
preoție nu se improvizează. Ea trebuie sesizată și cultivată. Ea trebuie să se îmbine
strâns cu o pregătire solidă și asiduă, cu dragoste și dăruire, până la modelul deplin
oferit de Domnul Hristos. Al tminteri „cei ce primesc preoția fără să si mtă
chemarea de a sluji Domnului și fără să se analizeze sunt niște traficanți de Taine
dumnezeiești”196.
Vocația este, în preoție „nu numai o necesitate de principiu ci și una
istorică: ea a fost prezentă în toți preoții adevărați ai Bisericii creștine, de la Iisus
Hristos până astăzi și va fi prezentă până la sfârșitul veacurilor”197. Rămâne astfel,
foarte actual, pentru toți absolvenții școlilor teologice, în demnul vrednicului de
pomenire p atriarh Teoctist „de aceea numai cine a simțit in adâncurile ființei sale
chemările tainice ale unei puteri dincolo de el, a unei puteri de sus, pentru a lăsa
toate și a -și închina viața slujirii Lui Dumnezeu și oamenilor ca preot, numai acela
să se apropie de sfințenia altarului și sa cuteze a împlini toate câte sun unite de
oficiul sfânt al preoției”198.
III.2. Zelul pastoral în cuvânt și în faptă
Prima și cea mai esențială datorie a păstorului duhovnicesc este luminarea
minții enoriașilor săi cu adevărata învățătură despre credința și purtarea creștină.
Aceasta se vede din exemplul și învățătura Mântuitorului Hristos. El arată că spre
aceasta este misiunea Sa: Duhul Domnului este peste Mine, pentru care m -a uns să

196 Diac. Prof. Mircea Basarab, „Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi”, în M.O., anul XXII,
nr. 1-2/1970, p. 3-4
197 Pr. Prof loan G. Coman, art.c it., p. 265
198 †Teoctist, Arhiepiscop și Mitropolit, „Preoția creștină” în M.O., anul XXV, nr 9 -10/ 1973, p.
716

77 binevestesc săracilor; M -a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să
propovăduiesc robilor dezrobirea și cel or orbi vederea; să slobozesc pe cei
apăsați (Lc. 4, 18). Și umblând cu predica prin sate și cetăți, zicea: Trebuie să
binevestesc împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost
trimis (Lc. 4, 43). Să mergem în altă parte, prin cetăți le și satele învecinate ca să
propovăduiesc și acolo, căci pentru aceasta am venit (Mc. 1, 38). Această misiune
de a -i învăța pe oameni, Mântuitorul a încredințat -o Apostolilor: Precum M -a
trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi (In. 20,21); Drept acee a, mergând,
învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh, învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă (Mt. 28, 19-20).
„Predica a răspândit Biserica, zidind -o pe adevărul învierii Lui Iisus Hristos și
împodobind -o cu faptele și învățăturile sale … predica a ajuns astfel instrument de
mântuire”199.
Pentru ca poporul să primească acest dar al adevărurilor dumnezeiești și să
creadă, trebuie însă ca mai întâi să i se dea aceste adevăruri, trebuie să i se
propună, trebuie să fie învățat de cineva, pentru că, după cuvântul Apostolului
neamurilor: Cum vor crede în acela de care nu au auzit? Și cum vor auzi fără de
propovăduitor (Rom. 10, 14). Deci „având conștiința chemării sale preotul se va
strădui să -și înveț e păstoriții, căci aceasta este una din îndatoririle sale de bază”200.
Prin urmare, cea dintâi chemare a preotului, ca împreună -lucrător sau colaborator
al Domnului la mântuirea oamenilor este să deștepte și să întrețină vie credința în
Hristos, prin instru irea lor metodică și vie în adevărurile Evangheliei, înlăturarea
ignoranței religioase și lupta sistematică împotriva ei. Iată de ce Mântuitorul însuși
a fixat ca prim punct de program, în misiunea sfinților săi apostoli, datoria de a

199 †Antonie Plămădeală, Preotul, în biserică , în lume, acasă, Sibiu, 1996 , p. 176-177
200 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Pr. Asist. Drd. Si lviu Tudose, „Dezvoltarea studiilor pastorale:
Omiletica, Catehetica și Pastorala” în Teologia ortodoxă în sec. al XX -lea și începutul sec. al
XXI-lea, Ed. Basilica, București, 2011, p. 713

78 învăța toate neamuril e. „în ordinea succesiunii psihologice și în ordinea practică,
dintre toate îndatoririle pastorale ale sacerdoțiului, cea care stă în fruntea tuturor,
cea care trebuie să primeze este aceea de a instrui poporul în adevărurile religiei
creștine”201.
Apostolii au împlinit porunca dată lor de Iisus Hristos și cu predica lor au
răspândit creștinismul în toată lumea, iar pe păstorii Bisericilor întemeiate de ei, i –
au învățat să facă aceleași lucru. Cele ce ai auzit de la mine cu mulți martori de
față, acestea să l e încredințezi la oamenii credincioși, care vor fi destoinici să
învețe și pe alții (II Tim. 2, 2), iar Sfântul Apostolul Pavel, cugetând la datoria cea
mare de a predica Evanghelia, zicea: Vai de mine dacă nu voi binevesti! Căci dacă
fac aceasta de bună v oie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire
numai încredințată (I Cor. 9, 16 -17). Și în epistolele sale pastorale către episcopii
Timotei și Tit pune cele mai puternice îndemnări și cele mai înfricoșate amenințări
privitoare la datoria păst orului de a învăța poporul credința și cucernicia creștină.
Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără de timp, mustră, ceartă,
îndeamnă, cu toată îndelunga – răbdare și învățătură (II Tim. 4, 2).
De la Apostoli, această datorie a predicării cuvânt ului lui Dumnezeu,
împreună cu slujirea apostolică, a trecut la urmașii lor, păstorii Bisericii creștine
din toate timpurile, și atât de strâns este legată cu chemarea lor pastorală, încât pe
ea se întemeiază înființarea Bisericii creștine. Căci Biserica n u este alcătuită din
oameni care se nasc gata luminați și învățați. Prin urmare, trebuie să fie în Biserică
un mijloc de a lumina pe cei neluminați, de a apropia de Dumnezeu pe cei
depărtați de Dânsul. Acest mijloc este predicarea învățăturii celei sfinte, altfel ne
întrebăm și noi asemeni Apostolului Pavel: Cum vor crede în Acela de Care n -au
auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? (Rom. 10, 14).

201 Pr. Prof. Univ.Dr. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 188-189.

79 Pentru aceasta, Biserica, încă din primele secole, prin anumite canoane și cu
mare amenințare, deșteaptă pe păstori la această neînlăturată datorie de a predica
cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, canonul 58 Apostolic declară nevrednic de sfințita
slujire pe păstorul care nu învață pe păstoriții săi buna cinstire de Dumnezeu.
„Episcopul sau presbiterul arătând nepăs are (neglijând) clerului sau poporului și
neînvățându -i pe aceștia dreapta credință, să se afurisească,iar stăruind în nepăsare
și în lenevie, să se caterisească”202.
De asemenea canonul 19 al Sinodului VI Ecumenic poruncește păstorului a
predica în toate zi lele, mai cu seamă Duminica, învățătura creștină clericilor și
poporului, pentru ca ei să cunoască cele de folos și să -și îndrepte viața. „Se cuvine
ca înaintestătătorii Bisericilor să învețe în fiecare zi, și cu deosebire în duminici,
întregul cler și pop or, cuvintele dreptei credințe, culegând din Scriptura
dumnezeiască înțelesurile și judecățile adevărurilor și să nu treacă (depășească)
hotarele cele ce și sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor părinți. Dar și
dacă s -ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu -1 tâlcuiască
(interpreteze)altfel decât au arătat(expus)luminătorii și dascălii Bisericilor prin
scrierile lor proprii și mai vârtos întru acestea să se mulțumească, decât alcătuind
cuvântări proprii, ca nu cumva să ajungă (în s ituația)ca fiind neiscusiți
(nedestoinici) pentru aceasta, să se abată de la ceea ce se cuvine(adică să
greșească) .Pentru că popoarele prin învățătura pomeniților părinți au ajuns la
cunoștința celor vrednice și de dorit, precum și a celor nefolositoare ș i de lepădat,
să-și potrivească viața spre mai bine și să nu fie cuprinși de patima neștiinței, ci
luând aminte la învățătură, se feresc pe ei ca să nu pățească ceva rău și, de frica
pedepselor care au să vie, își lucrează loruși mântuirea”203.

202 Arhid. Prof. Dr. loan N. Floca , Canoanele Bisericii Ortodoxe , Sibiu 2005, p. 40
203 Ibidem , p, 128

80 Precum predic a a răspândit în toată lumea credința creștină, a întărit -o și a
păstrat -o, lipsa predicii împuținează, slăbește și stinge credința. Poporul
necunoscând dogmele credinței ș i ale moralei, sau auzindu -le fără a le înțelege,
cade în credințe rătăcite și în su perstiții, uită datoriile către Dumnezeu, către sine și
către aproapele, se demoralizează. Și așa, lipsit de lumina care luminează pe tot
omul ce vine în lume, cade în întunericul spiritual care aduce veșnică pieire
sufletească și toate nefericirile. în mi jlocul comunității, pentru care este rânduit,
preotul trebuie să fie, așadar, sursa învățăturii, cel puțin a aceleia care este
necesară călăuzirii sufletelor spre mântuire. Cât de integrantă și de indispensabilă
este datoria chemării pastorale, datoria de a învăța poporul, se vede din faptul că
Sfântul Apostol Pavel recunoaște dreptul la o recompensă specială cu deosebire
preoților, care se disting prin activitatea lor de învățători. Preoții ce -și țin bine
dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc în
cuvânt și învățătură (I Tim. 5,17).
Predica și vorbirea preotului au o mare însemnătate în lucrarea pastorală.
Sfântul I oan Gură de Aur spune că predica a apărut atunci când a dispărut harisma
învierii din morți. De aceea, p redica trebuie să suplinească, prin valoarea ei,
funcția acestei harisme. Biserica a cunoscut dintotdeauna mari predicatori care,
prin cuvintele lor, au convertit nu doar suflete izolate, ci adeseori chiar popoare.
„Pentru că n -a mai rămas în noi nici urmă din puterea facerii de minuni și pentru
că din toate părțile ne atacă mulți și n enumărați dușmani, este de neapă rată nevoie
să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica”204.
Datoria preotului de a -și lumina turma încredințată lui spre păstor ire prin
predicarea învățăturii dumnezeiești și înalte, e privită și de Sfântul Grigorie
Teologul ca cea dintâi datorie a păstorului, o datorie deloc ușoară care îl solicită la

204 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 140

81 un efort considerabil. Pentru o predicare eficientă a cuvântului, preotul are n evoie
de putere spirituală, pentru „a da la vreme și a chivernisi cu judecată adevărul
dogmelor noastre”205. Aceste lucruri sunt necesare datorită domeniului imens al
preocupărilor păstorului, întrucât el trebuie să se ocupe cu subiecte de o mare
importanță, subiecte care au în vedere mântuirea sau osânda veșnică a sufletelor.
„Iar dacă cineva – ca să vorbesc la urmă de cea dintâi dintre îndatoririle noastre
preoțești iar dacă cineva cutează și socotește că este un lucru la îndemâna minții
oricui predicarea c uvântului, adică a învățăturii celei dumnezeiești și înalte, de
care acum toți filoz ofează, eu mă minunez de deșteptăciunea unui astfel de om, ca
să nu spun de prostia lui. Nu mi se pare un lucru din cele mai ușoare și nici din
cele ce au nevoie de puțină minte, ca să dai la vreme fiecăruia măsura de grâu a
cuvântului (Luca 12, 24) și să chivernisești cu jud ecată adevărul dogmelor noastre ,
să vorbești despre toa te câte s -au filoz ofat în Scriptură, despre lume și lumi, despre
materie, despre suflet, despre s pirit, despre firile cele spirituale, atât ale îngerilor
cât și ale demonilor, despre pronia Lui Dumnezeu, care unește și cârmuiește totul,
despre toate câte par că se întâmplă potrivit rațiunii și despre toate câte par că se
întâmplă împotriva rațiunii om enești, rațiunii celei de jos”206.
Un prim aspect pe care îl evidențiază marele teolog capadocian în legătură
cu predicarea învățăturii creștine, este așadar, dificultatea ei pe care o impune
caracterul apofatic și paradoxal al dogmelor creștine, dar și dive rsitatea acestor
dogme și diversitatea ascultător ilor, astfel că predicarea cuvântului nu e un lucru la
îndemâna oricui. Domeniul pe care trebuie să -l exploreze un predicator iscusit este
divers și foarte vast: „Nu mi se pare un lucru din cele mai ușoare să vorbești încă
și desp re altele câte s -au filoz ofat în Scriptură: despre facerea ce dintâi a omului,
despre replăsmuirea sa din urmă, despre simboluri și adevăr, despre legăminte,

205 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 247
206 Ibidem , p. 247 -248

82 despre întâia și a doua venire a Lui Hristos, despre întruparea Lui, desp re patimile
Lui, despre moartea Lui, despre înviere, despre sfârșitul lumii, despre judecată,
despre răsplătirea celor buni și pedepsirea celor răi și, în sfârșit, despre învățătura
cea mai înaltă, anume despre toate câte trebuie să cugetăm despre începăto area și
fericita Treime”207.
Pentru a evidenția caracteru l apofatic și paradoxal al învățăturii creștine,
marele teolog se oprește asupra problemelor pe care le ridică rațiunii umane
doctrina despre Sfânta Treime: „Da, învățătura despre Sfânta Treime este pl ină de
foarte multe primejdii pentru cei cărora li s -a încredințat grija luminării
credincioșilor; o primejdie, ca nu cumva, de frica politeismului, să vorbești de o
singură persoană în Sfânta Treime și să înțelegi că aceeași persoană este și Tatăl și
Fiul și Sfântul Duh, făcând din numele lor niște simple nume; altă primejdie, ca nu
cumva să desparți Sfânta Treime în trei perso ane deosebite ca ființă și străine între
ele, care nu păzesc rânduiala și nici începătoria, să faci din ele, așa zicând, niște
dumn ezei, care se luptă între ei și să cazi astfel într -o greșeală opusă celeilalte, așa
cum se întâmplă cu un pom, pe care trăgându -1 prea mult ca să -l îndrepți, îl
strâmbi în cealaltă parte”208. Limba omenească e neputincioasă în a tâlcui dogma
Sfintei Treimi, fără a fi luminată de Duhul Sfânt, ea poate fi înțeleasă și tâlcuită
doar de acei păstori care trăiesc o viață curată în rugăciune și meditație. „Mai bine
spus, însă, pentru înțeleger ea și tâlcuirea acestei învățături e nevoie, și acum și
pururea, de Duhu l, singurul prin Care se și înțelege Dumnezeu, Se și tâlcuiește, Se
și aude. Că numai cel curat trebuie să se atingă de Cel curat și de Cel
asemenea”209.
Ceea ce remarcăm la marele teolog este accentuai pus de desăvârșirea

207 Ibidem , p. 248
208 Ibidem , p. 248
209 Ibidem , p. 251

83 personală și curăția lăuntrică nece sară pentru a putea înțelege cu adevărat sensul
tainelor creștine. Cuvintele Sfântului Grigorie sunt o dojană tăioasă și binevenită
vis-à-vis de continua tendință de a practica teologia ca și cum am putea face o
strictă delimitare între rațiunea și caracte rul nostru. Adevăratul păstor, adevăratul
predicator este cel care „refuză în mod sistematic să accepte orice fel de dihotomie
între cuvânt și viață”210.
Apoi așa cum am spus dificultatea predicii este dată și de diversitatea
persoanelor care formează audito riul unui predicator. „Ca să arăt că este greu să
vorbești de lucruri atât de înalte, mai cu seamă în fața unei mulțimi alcătuite din
oameni de diferite vârste și firi, care, asemenea unui instrument muzical cu multe
coarde, are nevoie de felurite lovituri ca să găsești cuvântul potrivit, care să -i
îndrepte pe toți și să -i lumineze cu lumina cunoștinței”211.
Fiecare credincios așteaptă de la preot un cuvânt izbăvitor, un cuvânt de
mângâiere, însă acesta diferă de la un caz la altul pentru că, într -o comunitat e, nu
au toți credincioșii ace eași pregătire intelectuală și profesională, nu sunt toți la fel
de evlavioși, nu au toți aceeași deschidere, nu cred toți cu aceeași intensitate, nu
sunt toți la fel nici în ceea ce privește starea duhovnicească, unii sunt ma i
împătimiți, alții mai evoluați duhovnicește, dar fiecare așteaptă un cuvânt izbăvitor
care să iasă din gura păstorului lor duhovnicesc și care să aducă roadă în inimile
lor. De aceea și în predica sa preotul trebuie să fie atent și să -și adapteze limbaju l
și conținutul predicii sale la nivelul spiritual, intelectual și social al celor cărora se
adresează. „într -adevăr, unii credincioși, cei încă prunci la minte și de curând
întăriți, după cum se spune, au nevoie să fie hrăniți cu lapte, cu învățături mai
simple și elementare, pentru că nu pot suporta hrana tare a învățăturii (Evrei 5, 12 –

210 Christopher A. Hall, Să citim Scriptura cu părinții Bisericii , trad. de Pr. Prof. Dr. Pavel Aurel
și prof. Cînduleț Diana Elena, Ed. Universită ții Lucian Blaga, Sibiu, 2011, p. 83 -84
211 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 251

84 13; I Cor 3, 1 -2). Dacă le dai o hrană mai presus de puterea lor, se simt strâmtorați
și îngreunați, pentru că mintea lor, ca și trupurile copiilor, nu -I în stare să
prime ască și să asimileze învățătura ce li se dă, ba poate că -și mai și vatărnă puțina
înțelegere ce -o aveau mai înainte. Alții credincioși, dimpotrivă, au nevoie de
învățătura ce se grăiește celor desăvârșiți (I Cor . 2,6); de o hrană mai substanțială
și mai ta re, pentru că simțurile lor sunt destul de exercitate ca să deo sebească
adevărul de fals (Evr. 5, 14). Dacă aceștia ar fi alăptați cu lapte și hrăniți cu
legume, cu o mâncare potrivită celor slabi (Ro m. 14, 2), s-ar supăra. Și pe bună
dreptate, că nu s -ar ma i întări după Hristos, nici n -ar mai crește până la creșterea
(Col 2, 19) acea vrednică de laudă, pe care o lucrează învățătura care face bărbat
desăvârșit pe cel hrănit cu hrană tare și -l duce la măsura vârst ei celei duhovnicești
(Efes. 4,13)”212.
Pentru a arăta cât de greu îi este păstorului să -și adapteze predica astfel
încât aceasta să lucreze în conștiința fiecărui ascultător și să miște firile atât de
osebite ale oamenilor care îl ascultă, Sfântul Grigorie aseamănă munca preotului
cu „munca unui om care ar încerca să conducă și să îmblânzească o fiară cu multe
fețe și cu multe chipuri, alcătuită din multe fiare, și mai mari, și mai mici, și mai
domestice și mai sălbatice […] și care nu preferă toate nici aceleași glasuri, nici
aceeași hrană, nici acele ași mângâieri, nici aceleași fluierături, nici același fel de
tratament, ci unora le place sau le displace una, altora, alta, după firea și
deprinderea fiecăreia – apoi Sfântul Teolog se întreabă – ce ar trebui să facă
purtătorul de grijă al acestui animal ? – Și tot el își răspunde – Ce altceva decât ca
știința cu ajutorul că reia conduce acest animal să fie multiplă și variată! Ce altceva
decât să dea fiecăreia din fiare îngrijirea potrivită cu firea ei, să o conducă bine și
să o păstreze sănătoasă! Tot așa și trupul acesta obștesc al Bisericii este alcătuit din

212 Ibidem , p. 255 -256

85 oameni cu multe și variate feluri de purtare și de gândire, întocmai ca animalul
alcătuit din mai multe anima le deosebite ca fire între ele”213.
Precum mama își hrănește pruncul din hrana pe care o măn âncă ea, la fel și
preoții, slujitorii Lui Dumnezeu, trebuie să -i hrănească pe oameni cu cuvântul
Evangheliei. Citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a exegezelor patristice, unită cu
meditația și rugăciunea sunt un „arsenal” necesar în alcătuirea de predi ci ziditoare.
Preotul „nu este un simplu executant al Tainelor, ci este cel care, prin pocăința sa
personală, intră în prezența Lui Dumnezeu, și, ieșind de la această întâlnire plină
de har, află gătite în inima sa cuvintele dumnezeiești, pe care le împărt ășește apoi
turmei sale”214. Pentru a -și hrăni păstoriții cu cuvântul Evanghelie, trebuie mai
întâi ca el însuși să guste din această „hrană”.
Având în vedere responsabilitatea ce apasă pe umerii unui preot de a -și
hrăni credincioșii cu învățătura cea sănăto asă, precum și dificultățile pe care acesta
le întâmpină în misiunea sa de predicator: complexitatea învățăt urii creștine,
caracterul parad oxal al dogmelor creștine și varietatea firilor oamenilor care
ascultă predica, Sfântul Grig orie cere preotului să fi e neapă rat „simplu și unitar,
potrivit cu spiritual de dreptate pe care trebuie să -l aibă în toate, dar și multiform și
variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui credincios, iar în cuvânt destoinic și
folositor tuturor”215.
III.3. Viața de rugăciune a p reotului și roadele sale
Părinții Bisericii definesc rugăciunea ca vorbirea omului cu Dumnezeu și
respirație a sufletului. Prin aceasta ei arată înălțimea nevoinței rugăciunii și nevoia

213 Ibidem , p. 255
214 Arhimandrit Zaharia Zaharou, op. cit ., p. 107 -108
215 Ibidem , p. 255

86 de permanentă îndeletnicire cu ea, căci, precum un om care încetează să respire
moare, tot astfel și credinciosul care a încetat să se roage, este mort duhovnicește.
Sfântul Apostol Pavel ne -a lăsat o prețioasă mărturie, cu privire la acest adevăr:
Rugați -vă neîncetat! (I Tes . 5,17). Este oare cu putință un astfel de lucru? – ne
putem întreba. Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, pentru că „a te ruga
neîncetat nu înseamnă să stai de dimineața devreme până seara târziu în Biserică
ori să te așezi înaintea icoanelor din casă și să nu te clintești din fața lor.
Rugăciune a neîncetată se săvârșește nu atât văzut, cât mai cu seamă în chip
nevăzut. Ea este una din cele mai înalte nevoințe ascunse ale sufletului. Aceasta
este permanenta ridicare a minții și inimii către Dumnezeu. Este un tainic suspin
pentru păcatele noastre. Este deasa repetare a numelui mântuitor al Lui Iisus. Este
neîntrerupta conștientizare a omniprezenței Lui Dumnezeu, simțământul lăuntric
că noi ne aflăm întotdeauna înaintea Lui Dumnezeu în orice situație, orice lucru
am săvârși”216. Sfântul Teofan Zăvorâtu l, unul din marii mistici ai spiritualității
ruse spunea că: „gândul la Dumnezeu trebuie să ne fie atât de limpede precum o
durere de măsele”. Când ai o asemenea durere nu o poți uita orice ai face. Fie că
vorbești, că citești, sau muncești prin casă, oric e altceva ai face, durerea este
prezentă și nu poți scăpa de înțepătura prezenței ei.
Dacă rugăciunea neîncetată este o îndatoriri pentru fiecare creștin, cu atât
mai mult este aceasta o îndatorire a celor chemați să urce prin nevoința rugăciunii
înaintea dumnezeiescului Prestol, care întreaga viață se roagă nu doar pentru ei
înșiși, ci și pentru alții. „Specificul slujirii preoțești, «obiectul muncii» preotului îl
constituie, prin excelență, rugăciunea, ori preotul trebuie să fie un adevărat rugător
și mij locitor către Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său și al păstoriților lui.
Pentru a -i deprinde și conduce și pe alții în tainele rugăciunii duhovnicești, trebuie
să fie, mai întâi de toate și înaintea tuturor, el însuși un om al rugăciunii, un

216 Arhimandrit Serafim Alexiev, op.cit ., p. 6

87 neîncet at rugător. El trăiește și respiră duhovnicește datorită rugăciunii, care -i
devine adevărată hrană spirituală, spre viața veșnică”217.
Este de la sine înțeles că orice creștin, conștient de scopul său în această
lume, trebuie să se roage. Dar cu deosebire pr eotul este și trebuie să fie prin
excelență un om al rugăciunii și un maestru al rugăciunii. „Nimeni nu trebuie să se
roage mai des, mai mult și mai cu căldură decât el. Ca reprezentant și slujitor al lui
Dumnezeu, el e dator, prin însăși natura misiunii l ui, să se afle și să se mențină în
permanentă și trainică legătură cu Dumnezeu, căruia îi slujește și care este izvorul
puterii și autorității sale în lume”218.
Mai mult decât oricine, preotul trebuie să fie un om al rugăciunii, capabil,
prin bogata sa exper iență și viață de rugăciune, să îi introducă și apoi să îi conducă
în această artă duhovnicească și mântuitoare pe toți păstoriții săi. „Ca instrument al
harului dumnezeiesc și ca organ de sfințire a lumii, preotul este dator să se roage
nu numai pentru si ne, ci și pentru credincioșii săi, al căror mijlocitor este. Ca
preot, funcția și menirea lui primordială este să se roage pentru Biserică, să
transmită lui Dumnezeu rugăciunea și omagiile Bisericii, ale enoriei sale, prin
sfintele slujbe rânduite de biser ică […] Aceasta este datoria și slujba lui de
căpetenie din toate zilele: să se roage pentru popor; ea trebuie să rămână în centrul
preocupăriloe și activității sale și să primeze asupra tuturor celorlalte laturi ale
misiunii preoțești (activitatea învăț ătorească și cea de conducere, activitatea
socială, culturală, gospodărească, etc.)”219.
Programul zilnic al preotului presupune neaparat rugăcine, lectură
duhovnicească și meditație, dar nu o rugăciune formală, de rutină, ci una încălzită
de dragostea pentr u Dumnezeu și semeni, pentru că „o rugăciune spune ceva doar

254 Pr. Prof. dr. loan C. Teșu, op. cit ., p. 84
255 Pr. Prof. dr . Ene Braniște, op.cit ., p.73-74
219 Ibidem , p.74

88 în măsura în care este trăită”220. Întrebat de preoții care îl cercetau, ce să facă
pentru a -și ajuta păstoriții, Sfântul Paisie Aghioritul îi sfatuia„să caute să facă o
lucrare duhovnicească și c u ei înșiși; să -și facă datoriile lor duhovnicești cele
absolut necesare și ceva mai mult, ca să aibă totdeauna rezervă duhovnicească”221.
Pentru a avea succes în lucrarea pastorală preotul trebuie să apeleze la puterea
harului Lui Dumnezeu, să caute să le d ea fiilor săi duhovnicești un cuvânt inspirat
de Duhul Sfânt, un cuvânt cu putere multă. Păstorul trebuie să aibă, așadar, „un
ochi și o ureche îndreptate către Cer și celălalt ochi și cealaltă ureche către
realitatea pastorală”222.
Mulții oameni însetează d upă Dumnezeu, iar păstorul este menit să
potolească setea duhovnicească a oamenilor. Adevăratul păstor este izvor de
îndestulare duhovnicească. „Pentru un călător însetat nu este nimic mai tulburător
în fața unei cișmele, când el a jinduit de departe, avân d nădejdea că acolo își va
potoli setea, decât să se apropie de aceasta și să o afle pe ea secată. Pentru omul
credincios o astfel de cișmea secată este păstorul fără viață personală de
rugăciune”223. Un păstor, oricât ar fi de slab, dacă stăpânește arma rug ăciunii poate
să se lupte biruitor împotriva vrăjmașilor mântuirii. Dacă sufletul lui arde în
rugăciune, acesta devine carul de foc și neînfrânții cai ai enoriașilor săi.
Păstorul care dorește să aibă izbândă în sfânta sa lucrare de mijlocitor al
credincio șilor înaintea Lui Dumnezeu, trebuie înainte de toate ca el însuși să ducă
o viață de rugăciune deosebită. Slujirea păstorească este astfel rânduită, încât
fiecare slujitor, fie că vrea, fie că nu vrea, este dator să se roage. Ca să poată el
lucra la vinde care sufletelor pe care le păstorește, ca să poate acesta, ca o stihie

220 Mitropolitul Antonie de Suroj , Școala rugăciunii , trad. de Gheorghe Fedorovici, Ed. Sophia,
Alexandria, 2006, p. 76
221 Cuviosul Paisie Aghioritul, op.cit ., p. 287
222 Arhimandrit Zaharia Zaharou, op. cit ., p. 63
223 Arhimandrit Serafim Alexiev, op. cit ., p. 16

89 arzătoare, să cuprindă întreaga enorie, ca să poată să -i influențeze și să -i
însuflețească pe credincioșii cei mai îndepărtați de Biserică, este de trebuință ca
păstorul să se îndeletni cească în particular, în casa sa, în cămăruța lui ascunsă, cu
cugetarea la Dumnez eu și cu nevoința rugăciunii. „Plantele au viață, înfloresc și
înaintea ochilor tuturora dau roade, deoar ece au ascunse în pământ rădăcinile lor.
Tăiați -le rădăcinile și se vo r usca atât tulpina, cât și frunzele și roadele lor. Doar
acel păstor care și -a înfi pt rădăcinile rugăciunilor sale în cămăruța ascunsă,
necunoscută nimănui, a nevoinței de rugăciune particulară, semnele rugăciunilor
particulare sunt mișcătoare, cuceresc ș i influențează. Numai acel păstor care știe
tainic să se roage înaintea Lui Dumnezeu dă minunate roade ale îndrăznelii în
rugăciune”.224 De aici vedem cât de importantă este, pentru slujirea de obște a
păstorului, viața lui de rugăciune personală și cât har se revarsă din sufletul unui
păstor aflat într -o permanentă comuniune de rugăciune cu cerul: Râuri de apă vie
vor curge din pântecele lui (In. 7, 38).
Printre tinerii teologi, care se pregătesc pentru preoție, sunt o mulțime gata
pentru felurite nevoințe g rele, însă către nevoința rugăciunii se apleacă de obicei
cu mare îngreunare destul de puțini. însă, în viața adevăratului păstor, nu trebuie să
fie o asemenea contradicție între nevoința, să zicem, „activă” și nevoința
rugăciunii. Cel care „învață să se r oage din tinerețe, acela va simți mai adânc
chemarea preoției, acela va crede mai puternic, va nădăjdui mai intens și va iubi
mai mult. Așa de pildă, Sfinții Părinți au fost mari teologi pentru că prețuiau
rugăciunea așa de mult, încât Sfântul Maxim Mărtur isitorul spune că «acela e
teolog adevărat, care știe să se roage». De la rugăciune se pornește spre
teologhisirea înaltă, căci rugăciunea trece dincolo de hotarele conceptelor, ale
logicii”225.

224 Ibidem , p. 10
225 Ilie Dan Ciobotea, Chemarea preoțească, în M.A., anul XVIII, nr. 1 -2/ 1973, p. 67

90 Păstorul este dator să poarte pe umerii săi duhovnicești întrea ga turmă. Iar
aceasta este o foarte mare greutate. Pe cât de bun este păstorul, pe atât de mult
simte greutatea marii sale datorii de păstorire a sufletelor. El are nevoie de ajutorul
Lui Dumnezeu pentru a -și duce la bun sfârșit greaua -i misiune. De aceea „
rugăciunea pentru turma lu i trebuie să -l însoțească pretut indeni”226.
Păstorul care se roagă este înconjurat permanent de ajutorul nevăzut al Bisericii
triumfătoare, chiar și în cea mai adâncă singurătate. El primește o putere harică
care îl ajută să întâm pine cu tărie duhovnicească și disprețul și ostilitatea, și
îndărătnicia oamenilor din lume, din parohia iui, și să continue să -i influențeze în
chip haric arătându -le o sinceră și bună așezare.
Păstorul care se roagă înaintează în viața duhovnicească. Cu cât se
desăvârșește pe sine însuși, cu atât mai îngăduitor devine spre nevoințele celorlalți
și cu atât mai lesne îi tămăduiește. El dobândește marele dar al răbdării și al
îndurării. Păstorul care se roagă devine capabil să poarte pe umerii săi
nedesăvârș irile credincioșilor din întreaga enorie. Prin atingerea sa de marele
magnet – Dumnezeu – păstorul devine el însuși un mic magnet, care începe să
atragă sufletele oamenilor. Prin viața sa de rugăciune preotul alină, mângâie și
tămăduiește suflete.
Unul din cei mai luminați păstori ai Bisericii Ortodoxe și un adevărat model
pentru preoții din vremea sa, dar și pentru cei de astăzi, rămâne Sfântul Ioan de
Kronstadt. El socotea rugăciunea drept cea dintâi îndatorire a păstorului sufletesc,
prin care își poate îndeplini menirea de doctor sufletesc. Pentru subcapitolul acesta
sunt sugestive următoarele cuvinte ale sale: „Preotule al Domnului! Să știi și să ții
minte că: rugăciunea pentru fiii tăi duhovnicești, pentru mântuirea lor trebuie să fie
datoria ta de zi cu zi. Sfânta Biserică ți -a arătat în rugăciunile ei această îndatorire,

226 Sf. loan de Kronstadt, Către păstorii duhovnicești , trad. de Cristea Florentina, Editura
Egumenița, Galați, 2012, p. 4 8

91 rugându -se pentru ei în numele tău. Dar nu numai în Biserică trebuie să te rogi
pentru ei, ci și acasă. Cum vei păstorii oile cele cuvântătoare după cuviință dacă nu
te vei ruga pentr u ele și în biserică și acasă? Numai prin rugăciune se dobândesc
toate bunurile duhovnicești, prin urmare și cel al păstoririi duhovnicești, iscusite,
roditoare”227.

Cap. IV. E xemplul personal și consecințele sale
Importanța pe care o are exemplul personal , nu numai în pastorație ci și în
orice altă îndeletnicire, este incontestabilă. Nimic nu convinge și nu învață mai
mult pe cel de lângă tine ca și felul în care te comporți. Ceea ce ești vorbește mai
tare despr e tine decât ceea ce spui. Acest lucru îl con firmă și literatura și filo zofia
și psihologia, dar mai mult ca toate ni -1 confirmă Mântuitorul Iisus Hristos, care le
cere ucenicilor săi, și prin ei tut uror creștinilor, ca: Așa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voas tre cele bune și să -L slăvească pe
Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5, 16). însă mai mult ca toți, cei chemați să
întrupeze acest îndemn sunt păstorii Bisericii.
Cel mai eficient mijloc de pastorație și de apărare a credinței rămâne
exemplul propriei vieți . Un părinte monah îmbunătățit îi atenționa pe preoții care îi
treceau pragul chiliei pentru a -i cere bătrânului arhimandrit un sfat: „întotdeauna
dar mai ales în fața credincioșilor sau în prezența oricui, să vorbească propria ta
viață […] nimic, nici ta lent, nici cunoaștere în cuvântări susținute, atât de necesare
nu vor putea aprinde statornic inimile credincioșilor, daca nu este simțită o
dragoste continuă pentru ei, și mai ales, dacă nu ești un exemplu viu de preot, la o

227 Ibidem, p. 54

92 măsură posibilă ca om a lui Du mnezeu ”228.
IV.1. Exemplului personal în Scriptura și literatură
Trebuie însă știut faptul că, precum pasărea nu poate zbura fără două aripi,
așa nici păstorul nu poate să pretindă că prin simpla predicare a cuvântului își
îndeplinește datoria de învățător , dacă nu dovedește concordanță între învățătura
predicată în Biserică și faptele sale de zi cu zi. Păstorul ca învățător al comunității
are deci două aripi, prima propovăduirea adevărului de credință mântuitor și a
doua o viață trăită în concordanță cu pr opovăduirea sa.
Una dintre obligațiile fundamentale impuse de însuși Mântuitorul,
Apostolilor și urmașilor acestora la păstorirea Bisericii este și aceea de a fi
învățători ai oamenilor, luminători și pilde vredice de urmat ca mod de viețuire.
Mântuitorul compară pe apostoli, din acest punct de vedere, cu sarea, care are rol
de a da gust mâncărilor și de a nu le lăsa să se strice: Voi sunteți sarea pământului
(Matei 5, 13); îi compară, de asemenea, cu lumina făcliei, care nu se ascunde sub
obroc, ci se pune în sfeșnic, ca să risipească întunericul. Astfel că „păstorii pot
învăța, adică, pe credincioși nu numai cu cuvântul, ci și cu faptele lor, care sunt
pentru credincioși un stimulent către adevărata cinstire de Dumnezeu”229. Prin
aceasta se întărește și mai mult ceea ce am prezentat până acum: nevoia preotului
de a trăi o viață de sfințenie. Căci „țelul perfecțiunii este atins în învățătură atunci
când prin pilda vieții ca și prin cuvintele lor, predicatorii conduc pe oameni la

228 Părintele Arsenie Papacioc , Ne vorbește Părintele Arsenie , vol.l, Vânători, Editura
Mănăstirea Sihăstria, 2010, p.70
229 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit ., p. 24

93 viața cea fericită pregătită de Iisus Hristos”230.
În întâia sa epistola sobornicească, Sfântul Apostol Petru arată și el valorea
misionară pe care o are, în rândul păgânilor, exemplul personal al creștinilor:
Purtați -vă cu cinste între neamuri, ca în ceea ce ei acum vă bârfesc ca pe nișt e
făcători de rele, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să
preamărească pe Dumnezeu, în ziua când îi va cerceta (I Pt. 2,12). Propriile fapte
pot fi cel mai potrivit mod de a -1 propovădui pe Hristos și de a răspunde celor care
hulesc învăț ătura creștină: Căci așa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele
voastre cele bune, să închideți gura oamenilor fără minte și fără cunoștință (I Pt.
2,15). De asemenea în sfaturile pe care Sfântul Apostolul Petru le dă preoților nu
uită să adauge și a cest îndemn: … pilde făcăndu -vă turmei (I Pt. 5,3).
Scriindu -i ucenicului său Tit, Episcopul Efesului, Sfântul Apostol Pavel îl
îndeamnă să fie el însuși pildă înaintea păstoriților săi, pentru a nu dezminți, prin
purtarea sa, cele pe care le propovăduie ște: întru toate arată -te pe tine pildă de
fapte bune, dovedind în învățătură neschimbare, cuviință, cuvânt sănătos și fără
prihană, pentru ca cel potrivnic să se rușineze, neavând de zis nimic rău despre
noi (Tit 2, 7-8). Un îndemn asemănător îi scrie Apos tolul neamurilor și lui Timotei,
Episcopul Cretei:Fa -fe pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu
dragostea, cu credința, cu curăția (I Tim . 4,12). în alte locuri din epistolele sale
Sfântul Apostol Pavel invocă, în diferite forme, exemplul sau pil da sa personală,
cu ocazia recomandărilor și sfaturilor adresate creștinilor din comunitățile
respective: Deci vă rog să fiți mie următori, precum și eu Lui Hristos (I Cor . 4,16);
și mai categoric în epistola către Filipeni: Fraților, faceți -vă următorii m ei și
uitați -vă la aceia care umblă astfel, precum aveți pildă de la noi (Fil. 3, 17).
Un propovăduitor și un misionar creștin desăvârșit este acela care

230 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p. 155 -156

94 propovăduiește adevărul atât prin cuvânt cât, mai ales, prin faptele sale. însuși
Mântuitorul ne încred ințează de acesta atunci când zice: Cel ce va face și va
învăța, acesta mare se va numi în împărăția cerurilor (Mt. 5, 19). în întreaga sa
activitate publică, Mântuitorul Iisus Hristos a împletit propovăduirea Evangheliei
cu pildă proprie Sale trăiri. El le cerea oamenilor să fie milostivi, iar mai apoi El
înuși se milostivea de bolnavii lor, le cerea oamenilor să se roage, iar mai apoi El
înuși se retrăgea să se roage, le cerea oamenilor să fie smeriți , dar El însuși S -a
smerit pe Sine pentru ei până la moa rte de ocară, pe Cruce, iar înainte de Cina cea
de Taină, după spălarea piciorelor, le spune ucenicilor Săi: V-am dat vouă pildă,
ca să faceți și voi, precum v -am făcut Eu (In. 13,15).
Literatura duhovnicească abundă și ea de mărturii despre valuarea pe c are o
are în misiunea de propovaduire a credin ței, exemplul personal. De pildă, în
Pateric avva Isidor Pelusiotul socotea ca” via ța fără de cuvânt mai mult folose ște
decât cuvantul fără via ță. Caci via ța și tacând folose ște, iar cuvântul și strigând
supăr ă. Dar dacă cuvântul și viața se vor întâlni, fac o icoana a toata filisofia231”.
În acelasi duh, avva ne înva ță ca ”omul care înva ță dar nu face cele ce înva ță, pe
sine nu se poate curati, ci de toată intinaciunea este plin si toata necuratia intr -insul
se afla232”.
Cel mai sigur mod de a -L propovadui pe Hristos ramane propria viata, de
aceea un alt luminat parinte duhovnicesc, sfantul Antonie cel Mare, considera ca:
”Invaț area de vorbe nu foloseste nimic dacă lipseș te purtarea sufletului cea placuta
lui Dumne zeu233”. De aceea el ii indeamna pe crestini la o vietuire inalta,
conforma cu perceptele Evangheliei Lui Hristos. ”Adevaratii oam eni asa sa se
sarguiasca a vietui intru iubirea lui Dumnezeu si intru virtute, incat sa st rălucească

231 Pentru Avva I sidor Pelusiotul, Patericul…, p.113
232 Pentru Avva Pimen , Ibidem , p. 182
233 Sfântul Antonie cel Mare , in Filocalia , vol I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed.
Humanitas, Bucuresti, 2008, p.13

95 viata lor virtuoasa perintr e celialti oameni precum straluceste si se vede bucatica
de porfira adusa ca o podoaba la o haina alba234.”
Intrebat care ar fi cea mai buna modalitate de a lupta impotriva
prozelitismului sectar, un intelept duhovnic recomanda pastorilor de suflete sa se
straduiasaca a fi, inainte de orice, traitori ai adevarului Eva ngheliei pentru ca acolo
”unde preotii isi fac datoria de pastori si traiesc precum inavata pe oameni, acolo
nu patrund sectele. Mai mult decat cunoasterea Sfintei Scripturi si dact teologia si
predica este viat a preotului. Acesta este și trebuie să fie cea mai puter nica predica
a preotului de la țară și oraș ”235.
Părintele Arsenie Papacioc asemănă pastorul duhvnicesc cu un foc care are
puter ea de a aprinde prin propriul său exemplu, prin propria s a tră ire, s ufletele
celor din jur. ”Rezolvă Dumnezeu pe om prin om. Noi, punându -ne la punct,
devenim un foc care arde, de care Dumnezeu se serveste să -l ajute pe celalalt cu
focul tău236.” Un astflel de pastor, deven it foc care aprinde spre lucrarea virtuti lor
sufletele amortite ale credinciosilor din parohia unde este numit sa slujeasca, ni -l
ofera romanul lui Dumitru Belenes: Lucratorii viei . Un preot tanar care, alaturi de
preotesa sa, reuseste, prin exemplul per sonal si print r-o angajare to tala in misiun ea
de pastor, sa schimbe total trairea religioasa a pastoritilor. Din acest roman am
extras un citat, care, î n opinia mea, sintetizeaza foarte bine cuprinsul capitolului pe
care îl tratăm: ”propovaduitorul care nu -și trăieș te spusa este bufonul cel mai
ilariant.237”

234 Ibidem , p.15
235 Arhimandrit Ioanichie Bălan , Convorbiri duhovnicesti , vol. I, Ed. Episcopiei Romanului și
Hușilo r, 1993, p.295
236 Arhimandrit Arsenie Papacioc , Veșnicia ascunsă într -o clipă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004 , p. 130
237 Dumitru Beleneș , Lucrătorii viei , Ed. Oastea Domnul ui, Sibiu, 2001, p.37

96 IV.2. Forța exemplului personal în pastorația cotidiană

Fara indoiala conteaza foarte mult, asa cum am aratat mai sus, felul in care
preotul isi alcatuieste predica, insa la fel de mult, daca nu chiar mai mult conteaza
felul in care el insusi pune in aplicare ce le propovaduitede el pentru ca fiecare
predica, fiecare lectie are sens si valuare atunci cand este rezultatul unei experiente
spirituale si al cunostintelor per sonale. „Fiecare predica spusa numai cu buzele
noastre este moarta si falsa, iar cei care asculta aproape mereu simt acest lucru,238”
Adevarul religios pe care preotul il predica inaintea credinciosilor trebuie intrupat
in viata n oastra peronala. „ Invatatura crestina nu ar fi avut mare rasunet fara trairea
ei, fara lupta continua si fara sacrificiul de sine in numele marilor principii morale
ale Evangheliei239”.
”Exemplul pero nal al vietii preotului constitu ie cea dintai metoda personala,
o metoda intuitiva, vie si eficace, pentru raspandirea invataturii si a duhului
evenghelic in lume si totodata suprema autoritate pe careel isi poate rezema si
sutine prestigiul in societate240”. Alaturi de cunostintele teologice, preotul trebuie
sa predea mereu lectia propriei vieti, succesul acestui proces de transmitere
pronind de la bagajul vietii sa le interioare. ”Cel mai puternic cavant care poate sa
folosească și să zidească pe altii este cuvantul cel din lucrare, adica exemplul vietii
noastre241.” Slefuit in î ntalnirea cu Dumnezeu printr -o viata de rugaciune, parintele
duhovnicesc poate vindeca un suflet prin simpla prezenta. El invata si indruma pe
altii nu in primul rand prin cuvinte chibzuite, cat mai ales prin prezenta, prin

238 Alexander Elchaninov, Jurnalul unui preot rus, trad. de Protos.Dr. Vasile Bîrzu, Ed.
Ecclesiast, Sibiu, 2011, p.169
239 Pr. Prof. Ioan G. Coman, ” Sensul și sarcinile preoției, după Sfinții Părinți ai primelor patru
secole”, M.O., nr.1-2/1972, p.11
240 Pr. Prof. Dr. Ene Brani ște, ”Preoții Tăi, Doamne, se vor imbraca intru dreptate…”(Ps.131,9).
Despre viața morală a preotului”, G.B., nr.6 -7/1958, p.537
241 Cleopa Ilie, op. cit ., vol 6, p.13

97 exemplul viu si personal. Invata nu numai prin cuvinte, ci si prin tacerea sa. ”Trei
parinti aveau obiceiul de a merge la fericitul Antonie. Doi il intrebau pentru
gandurile lor si mantuirea sufletului, iar al treilea tacea. Dupa vva Antonie lui: Iata
ai atata vreme de cand vii aici si nimic nu ma intrebi! Si ra spunzand fratele a zis:
Destul î mi este nu mai să te văd, parinte242”.
Păstorul nu poate pretinde că prin simpla predicare a cuvântului își
îndeplinește chemarea de învățător, dacă nu dovedește deplină concordanță între
învățătura predicată în Biserică și faptele sale de zi cu zi. Dacă activitatea lui se
rezumă doar la sim pla predicare a cuvântului și nu este urmată de o viețuirea pe
măsură, predica sa va rămâne stearpă, neroditoare. Exemplul vieții sale este cel
care dă valoare predicii sau o zădărnicește. „Preotul predicator se cuvine sa aibă
cuvânt viu, duhovnicesc, care poate pătrunde în inima ascultătorilor. El trebuie să
predice Evanghelia Domnului prin tot ceea ce face. întreaga viață a preotului
trebuie să devină și să arate ca un cuvânt întrupat, ca o Evanghelie a împărăției și a
vieții celei adevărate243”.
Preoții ca re predică învățătura duhovnicească, fără ca ei să o fi gustat sau să
o fi încercat prin propria lor trăire, se aseamănă cu omul care niciodată n -a gustat
mierea și se silește să explice altora cât este de dulce. Cine potrivit funcției sale
este obligat să vorbească despre cele sfinte, acela este dator ca și în viața lui să
arate lucruri sfinte. Cel ce se luptă pentru adevăr și dreptate, trebuie mai întâi de
toate să fie el însuși adevărat și drept. „Omul duhovnicesc din preotul păstor de
suflete este și un bun misionar. El predică pe Hristos nu numai prin predici și
cateheze rostite de pe amvon, ci și prin strălucirea harului ce emană din ființa lui

242 Pentru Avva Antonie, Patericul. ..,p.9
243 Pr. Nicolae Dura, „Importanța propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuirea
credincioșilor”, B.O.R., nr. 1-2/1990, p. 89

98 înduhovnicită244”.
Păstorul trebuie să aibă așadar mare atenție la raportul dintre cuvintele sale
și faptele sa le. Acest raport trebuie să fie definit prin armonie pentru că așa cum
spune un mare ierarh transilvănean, Mitropolitul Antonie Plămădeală: „Exemplele
trădează! în afara științei, a culturii, a darului de slujitor, de predicator, exemplul
dă măsura autenti cității preotului. Exemplul convinge mai mult decât cuvântul.
Exemplul negativ contrazice cuvântul pozitiv. Preotul trebuie să fie pozitiv,
entuziast, să dea speranță, să vadă omul într -însul, cu adevărat, lumina! […] Lipsa
de convergență dintre ceea ce pretinde că este și ceea ce este preotul
scandalizează245”. Dacă viețuirea preotului nu se ridică la înălțimea predicilor care
le rostește, ba mai mult dacă viețuirea lui contravine cuvintelor propovăduite,
nimic vrednic și de cinste nu realizează prin frumu sețea predicilor sale. Poate să fi
un orator care să se ridice la nivelul Sfântului Gură de Aur, dacă faptele și viața sa
dezmint cele spuse la amvon, nimic bun nu săvârșește pentru păstoriții săi, ci mai
mult se osândește facându -se pricină de sminteală, căci un preot care nu se
străduiește să împlinească el însuși cele ce propovăduiește se vădește pe sine lipsit
de credință. „Lipsa modelului dă naștere la îndoieli în cei slăbiți în credință, din
pricina necredinței păstorului. Un astfel de păstor va stârn i neîncredere cu privire
la dreptatea principiilor religioase învățate de el, fiindcă principiul potrivit căruia
din fapte se arată credința este prin fire cunoscut de toți. Despre aceasta zice și
Sfântul Apostol Iacov (2, 18): Arată -mi credința ta din fap tele tale și eu îți voi
arăta credința mea din faptele mele ”246.
Episcopul loan Mihălțan, fost profesor la Institutul Teologic Universitar din
Sibiu, într -o carte autobiografică, evidențiază și el importanța exemplu lui personal

244 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Lițu, „Rolul cărților duhovnicești în formarea spiritual și misionară a
viitorilor preoți”, S.T., nr. 3-4/1997, p. 69
245 Dr. Antonie Plămădeală, Vocație și mi siune creștină …, p. 174 -175
246 Sf. Necatrie de la Eghina, op. cit., p. 55

99 în activitatea păstorului: „ce a mai ziditoare și temeinică zidire duhovnicească se dă
prin tăcere, prin exemplul atât de viu grăitor, nu prin interminabile predici atât de
risipite în redarea lor, încât de multe ori nu știi unde -i începutul și sfârșitul. Ce
bine ar fi să învățăm și să zidim prin tăcere, prin simpla noastră prezență după
exemplul Sfinților Părinți ai Bisericii. îmi vine să credcă nu este om să nu știe ce
este rău și ce este bine. Chiar și unii ucigași după faptă se duc și se predau
organelor de drept, recunoscându -și gre șeala. Prea vrem și noi să insistăm să le
arătăm ce este bine și ce este rău. Ar fi cu mult mai bine să le arătăm prin faptele
noastre întruparea celor despre care le vorbim. De ce? Fiecare din noi suntem
conștienți că întruparea celor învățate este grea, mult mai grea decât teoretizarea.
în general admirăm și prețuim mai mult pe cei ce practică decât pe cei ce
teoretizează”247.
Dacă el însuși nu face cele ce spune cum va putea pretinde păstoriților săi să
acestea? „Dacă însă viața voastră nu e sfântă, dacă c onduita și faptele dezmint
discursurile voastre, sfaturile și aparenta fervoare, zelul vostru va fi asemenea unei
alame sunătoare și chimval răsunător”248. Chemat a fi preot al Dumnezeului Celui
Preaînalt și învățător al comunității, el trebuie să fie demn d e rangul lui și să dea
exemplu de desăvârșire creștină turmei sale pe care este chemat să o păstorească,
fiindcă ea își ațintește privirile asupra lui ca asupra unui model de desăvârșire.
„Preotul care nu urmează acest canon și urmează unei petreceri străi ne de acesta și
doar maimuțărește cuvioșia se ostenește în zadar să cultive în cei păstoriții de el
evlavia și cuvioșia […] Căci preotul stă în Biserică înaintea poporului îmbisericit,
ca propovăduitor al celor sfinte și învățător al dumnezeieștilor poru nci și al
sfintelor canoane și toți cer de la învățătorul dumnezeieștilor cuvinte și porunci să

247 PS loan Mihălțan, Experiențe pastorale , Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Oradea, 19 96 ,
p. 60
248 Abatele Dubois, op. cit ., p. 13

100 se arate el însuși pildă, fiind un model și un exemplu de virtute și desăvârșire”249.
Având în vedere puterea pe care o are asupra vieții credincioșilor exemplul
personal al păstorului lor, nu putem să decât să dăm din nou dreptate marilor
părinți ai Bisericii, care, în tratatele lor, cereau preoților să se străduiască în a fi
neîntrecuți în virtute și pilde vii de sfințenie creștină. Pe lângă faptul că aceasta li
se impune lor ca un răspuns conștient față de harul cu care au fost înzestrați,
viețuirea morală ireproșabilă reprezintă și cel mai bun mod de a -i învăța și educa
pe ceilalți creștini dar și necreștini în spiritul Evangheliei .
Viata preotului așadar e cea mai eficientă pedagogie . Cea mai puternică
mărturisire a Lui Hristos și cea mai rodnică misiune o face preotul prin exemplul
vieții sale. „Puterea exemplului personal, a vieții neîntinate este atât de răscolitoare
și eficientă, încât, inimă de fiară sau îm pietrirea în rău a demonului de ar avea
cineva, și tot nu i -ar putea rezista. în prezența pildei unei vieți trăite sincer și total,
după învățătura Domnului, nu există răutate care să nu -și piardă încrederea în ea
însăși, să nu dea înapoi […] și care să nu lase a pătrunde în inimă adierea
înviorătoare a unei calde umanități”250. Întrebat de un grup de studenți teologi,
care se pregăteau pentru preoție, ce pot ei face pentru a demonstra lumii că există
Dumnezeu, părintele Arsenie Boca, le -a răspuns tranșant : „Mă, prezența voastră
trebuie să demonstreze existența Lui Dumnezeu! Când te vede lumea pe tine, să
zică că există Dumnezeu!251”
Preoții sunt datori să -l propovăduiască, cu timp și fără timp, pe Hristos; dar
„trebuie mai întâi să predice cu faptele, cu via ța lor, și apoi cu cuvântul. Adică, așa
cum vorbesc așa să și trăiască, fiindcă cea mai puternică predică este cea cu fapta

249 Sf. Nectarie de la Eghina, op. cit ., p. 53 -54
250 Pr. Dumitru Belu, „Predica prin exemplul personal”, B.O.R ., nr 5/1954, p. 575
251 Mărturii din Țara Făgărașului despre Părintele Arsenie Boca , Ed. Agato n, Făgăraș, 2004, p.
104

101 și apoi cu cuvântul”252. Adevăratul pastor nu trebuie să dezmintă, prin viața și
conduita sa, perceptele propovăduite, ci dimpotrivă s ă le ilustreze, pentru ca să nu
se întemeieze pe dictonul vulgar: „Face -ți ce zice popa, iar nu ce face el”, dicton
care parodiază un cuvânt al Mântuitorului Hristos împotriva fariseilor: Cărturarii
și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci, toate câ te vă vor zice vouă, faceți -le
și păziți -le; dar după faptele lor nu faceți, că ei zic, dar nu fac (Mt. 23, 2-3).
Păstorul nu trebuie așadar nici o clipă să uite că ochii întregii sale turme
cuvântătoare sunt ațintiți asupra lui. El trebuie, prin pilda vieț ii sale, să modifice
dictonul amintit mai sus în felul următor: „Facem precum ne zice și face
părintele”. în orice comunitate creștină am merge se poate observa „din deplin
greutatea privirii îndreptate și dinspre Cer, și dinspre pământ asupra păstorului
care singur, în fața tuturor, cu pilda sa trebuie să arate calea cea dreaptă și strâmtă
care duce la viață. Să fie pildă vie, aceasta se așteaptă de la el”253.
IV.3. Cel ce va face și va învăța se va chema mare, (Mt. 5,19 )
Preotului i se c ere așadar să trăias că ceea ce propovăduieș te si să
propovăduiască ceea ce trăiește. „Faptele tale să nu fie în contrazicere cu vorbele
tale, – îi scria Fericitul Ieronim lui Nepoțian – ca nu cumva – când predici în biserică
– vreunul să -și zică întru sine: «de ce nu face însu și ceea ce zice?» Cum o să fie
ascultat învățătorul, care – fiind cu stomacul plin – învață pe alții să ajuneze?
Mintea, gura și mâinile unui preot creștin trebuie să lucreze în cel mai perfect
acord”254. Dacă nu există concordanță între perceptele Evangheli ei și viețuirea

252 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul …, p. 31
253 Iovan Ianici, Să fim oameni, Viața și cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei , trad. de Ionuț și
Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2011, p. 51
254 Fericitul Ieronim, Despre datoriile preoților și ale monahilor , Ed. Mitrop oliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 29 -30

102 preotului există marele risc de a -i face reticenți, dacă nu chiar de a -i îndepărta pe
credincioși de la adevărul propovăduit prin cuvânt. De aceea Sfântul Paisie
Aghioritul îi avertiza pe preoții care îl cercetau pentru a le da un cuvânt de folos,
spunându -le: „Noi, monahii, dar și clericii, împrăștiem ateismul, atunci când nu
trăim potrivit cu Evanghelia”255.
Să ne aducem aminte de ceea ce Apostolul Petru recom andă preoților:
Păstoriți turma Domnului, care v -a fost încredințată, veghind asupr a ei nu cu
silnicie, ci cu dragoste după voia lui Dumnezeu: nu pentru câștiguri mârșave, ci
cu osârdie adevărată; nu ca niște stăpâni asupra Bisericii, ci pildă făcându -vă
turmei. Iar când se va arăta Păstorul – Cel Mare, veți lua cununa cea neveștejită a
slavei (I Pt. 5, 2-4). De aceea în privința predicii, Sfinții Părinți recomandă ca
aceasta să se continue în faptă, astfel încât, între învățătura și viața pr eotului și
între concepția creș tină și viața practică să fie o deplină continuitate, după vechea
recomandare de a tăcea noi și a lăsa faptele noastre să vorbească. Preotul este un
om al iubirii și al slujirii, el trebuie să instaleze în jurul său pace, speranță și
bucurie, să slujească o liturghie continuă a fratelui. Gesturile, actele, cuvintele pe
care el le săvârșește și le rostește în Sfânta Biserică, în Sfântul Altar și la sfintele
slujbe, trebuie să se continue și în afara locașului bisericesc, în lume, în societate,
în familie. „Preotul este apostolul lui Iisus Hristos, este apostolul neamului,
apostolul națiunii, apostolul tuturor ortodocșilor creștini. De aceea el trebuie să fie
ca un soare, neacoperit de norii necredinței, să fie totdeauna lumină, fiindcă dacă
este lumină, totdeauna, toți cei din întuneric aleargă la lumină”256.
Preotul trebuie să aibă o înaltă autoritate morală și să inspire adânc respect
păstoriților săi, atât de pe amvon, cât și în orice împrejurare din viață. Contactul cu
enoriașii de orice categorie să fie la înălțimea cuvenită. Credincioșii așteaptă să

255 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu dragoste și durere …, p. 294
256 Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos , Ed. Prodrom os, 2009, p. 141 -142

103 vadă în preot exemplu d e dragoste și măreție, de cumpătare, de bunătate. „Dacă
moravurile sale nu sunt model, devin o piatră de poticnire. Dacă, prin purtarea sa
nu sporește evlavia, credința, moralitatea, autorizează și înmulțește păcatul”257. El
nu trebuie să uite că este lumina pusă în sfeșnic, ca să lumineze tuturor
credincioșilor pe care îi păstorește.
Adevăratul păstor nu poate fi un om care improvizează, având un tip de
comportament în biserică și altul în afara ei, unul la slujbe și altul la viața publică.
în tot și în toat e el trebuie să -și demonstreze chemarea și rostul lui, să arate că își
înțelege și se ridică la înălțimea vocației sale. Păstorul duhovnicesc trebuie să fie
„oriunde și oricând, un model creștin, când vorbește și când tace; când se
conformează el însuși re sponsabilităților ce decurg din grija pentru conștiința
turmei sale”258. Preocuparea cotidiană a păstorului de suflete trebuie să fie ilustrată
în concordanța dintre cuvânt și faptă, dintre ce are în suflet și ceea ce oferă.
Credinciosul își dorește preotul său ca pe un vrednic și de fiecare zi exemplu, ca pe
un etalon de moralitate, de omenie.
Vorbind despre relația dintre cuvânt și faptă în slujirea preotului, Sfântul
Grigorie Dialogul, arată că existau și în epoca sa unii „care cu multă pasiune
adâncesc no rmele vieții spirituale, dar ceea ce pătrund cu mintea, calcă în picioare
cu viața lor; repede învață pe alții ceea ce au învățat nu prin viață, ci prin studiu.
Astfel, ceea ce propovăduiesc prin cuvânt, dezmint prin deprinderile și ținuta
lor”259. Unul ca a cesta, trăind o viață paralelă Evangheliei, „smintește păstoriții,
pentru că păcatul său se întinde nespus de repede și, deși, poartă numele și slujba

257 Arhimandrit Grigorie Băbuș, Izvoare liturgice și pastorale , Ed. Christiana, București, 2002,
p.169
258 Cuviosul Paisie Aghioritul și Părintele Gavriil: Dialoguri în Duh …, p. 11 -12
259 Sf. Grigorie Dialogul, op. cit ., p. 32

104 sfințeniei, și este cinstit pentru demnitatea preoției”260, va primi va primi grea
pedeapsă, ca unul ce a î nvățat iscusit pe alții, dar, prin comportamentul său
nedemn, a călcat în picioare cele propovăduite. De aceea, „propovăduitorii trebuie
să arate drumul credincioșilor mai mult prin viața lor curată, decât să le arate prin
cuvinte drumul pe care trebuie să -l urmeze”261. Faptele păstorului devin, din acest
punct de vedere, cea mai bună și mai solidă predică pe care el o poate face printre
păstoriții săi. De la el se cere să fie în primul rând împlinitorul perceptelor morale
creștine.
Pericolul care îl pândește pe preotul ce nu arată continuitate între învățătura
pe care o predică și viața sa, este acela de a deveni pricină de sminteală pentru
păstoriții săi, lucru pe care îl evidențiază Sfântul Grigorie Teologul prin
intermediul unor metafore extrem de sugestiv e: „Nu se prinde așa de ușor
vopseaua de stofa, nici mirosul plăcut sau neplăcut de obiectele din apropiere și
nici boala numită ciumă nu se răspândește așa de ușor în aer, pe cât de ușor se
prind de păstoriți păcatele întâistătătorului, ale preotului. Se prind cu mult mai ușor
decât faptele lui bune, decât virtuțile”262. Iată de ce „impactul celor două surse,
păcatul și virtutea, trebuie să găsească o continuă preocupare pentru cel chemat să
zidească, și nu să smintească”263.
Înțelegând puterea ce o are asupra credincioșilor exemplul personal al vieții
preotului, înțelegem mai bine și de ce toate tratatele despre preoție insi stă asupra
moralității ireproșabile a preotului, înțelegem mai bine de ce practicarea virtuților
este indispensabilă preotului pentru o pa storație eficientă. Fără o viață trăită în
conformitate cu învățătura propovăduită realizările unui preot sunt nule. Astfel

260 Ibidem , p. 33
261 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit , p. 207 -208
262 Ibidem , p. 230
263 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, op. cit ., p. 39 -40

105 putem înțelege mai bine și îndemnul Teologului nostru adresat preoților: „Noi,
preoții, trebuie să e ferim în primul rând să fim niș te pictori răi ai virtuții, dar mai
bine zis, poate nu pictori răi, ci pilde rele pentru păstoriții noștri, ca să nu ni se
spună proverbul că încercăm să vindecăm pe alții când noi suntem acoperiți de
bube”264.
Știm cu toții că, potrivit învățăturii Sfintei Scripturi, cărarea ce duce la
împărăția cerurilor este strâmtă și anevoioasă, iar cărarea ce duce le pieire este
largă și ușoară. Acest principiu este valabil și în pastorație atunci când vorbim de
exemplul personal al preotului. Mult mai ușor se lipesc de conștiința credincioșilor
faptele rele ale păstorului lor, decât faptele sale bune. Și mult mai ușor le vine
credincioșilor să imite o faptă rea pe care o văd la păstorul lor, decât o faptă bună.
„Virtutea se prinde greu de om, ca și focul de lemnele ude; cei mai mulți oameni
simt înclinați și gata spre păcat, ca și paiele uscate, care se aprind iute de la
scânteie și de vânt și sunt mistuite din pricina uscăciunii lor. Mai ușor ia cineva
mai mult din puțina răutate a unui om, decât puțin din viața îmbunăt ățită a altuia.
Puțin pelin amărăște foarte iute chiar și mierea, pe când mierea nu îndulcește
pelinul, chiar de -ai pune de două ori mai multă”265. Potrivit celor spuse aici de
Sfântul Teolog, putem deduce cu ușurință faptul că exemplul personal al păstorulu i
exercită o înrâurire extrem de puternică asupra comunității și pe cât de greu produc
mutații în conștiința și viața păstoriților virtuțile întâistătătorului lor, pe atât de
ușor reușesc păcatele acestuia să -i smintească și să le alimenteze înclinațiile
pătimașe.
După cum am arătat atunci când am vorbit de sfințenia preotului, nu puțini
au fost cei care au înțeles cât este de necesară aceasta pentru o pastorație eficientă,
și acest lucru tocmai datorită puterii exemplului personal. „Și dacă tu – să zicem –

264 Sf. Grigorie de Naziaz, op. cit ., p. 231
265 Ibidem , p. 230 -231

106 postești, vor posti și ei; dacă tu te smerești, se vor smeri și dânșii și – îndeobște
vorbind – dacă tu viețuiești cuviincios și urmând pe Hristos, tot așa se vor îndemna
să trăiască și ei. Iar dacă tu vorbești și nu făptuiești, să știi că nici ci nu vor asculta
de vorbele tale. Fiindcă ei cred mai degrabă cele ce văd la tine cu fapta, decât cele
ce aud din partea ta cu urechile căci, după zicala știută «ochii sunt mai de crezut
decât urechile»”266. Așadar lipsa unor abilități retorice din partea noastră, ca preoți,
poate fi completată de exemplul propriei vieți, căci „dacă nu avem darul
cuvântului, putem totuși călăuzi oamenii spre împărăție, putem fi predici vii și
putem întruchipa Evanghelia”267.
Predicatorul tară fapte bune și fără o viață cucernică, care î nvață, dar nu
face, nu va aduce nici un folos în viața celor ce -1 ascultă și va fi asemeni tunetului
fără fulger, împușcăturii fără gloanțe, arcului întins fără săgeată, el va tuna și va
împușca numai cu vorbele, dar nu va răni inimile credinci oșilor cu fr ica de
Dumnezeu, pe când predicatorului deprins cu practicarea virtuților, care nu doar
spune ci și face ceea ce spune, însăși viața i se face o predică. „Moralitatea
preotului, raportarea tuturor la exemplul pilduitor al vieții și activității acestuia,
constituie fundamentele credibilității, autenticității și autorității păstorului
duhovnicesc al unei parohii. Cu cât acesta se va ridica și se va menține în
atmosfera de stimă și considerație generată și cultivată în mediul pastoral, cu atât
mai mult vorba s a se va transforma în «cuvânt cu putere multă» ce va veni mai de
sus, astfel învățând, luminând, mângâind și, de ce nu, mântuind”268.
Nu vreau însă să minimalizez importanța cuvântului și rostul predicii, ci
doar să arat că ea este indispensabil legată de ex emplul personal al celui care

266 Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit ., p. 6
267 Arhimandrit Zaha ria Zaharou, „Lărgiți și voi inimile voastre! II Cor 6, 13”: Lărgirea inimii
în teologia Sfântului Siluan Athonitul și a starețului Sofronie de la Essex , trad. de monahia
Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 230
268 Pr. Lect. D r. Mihai Iosu, „Repere morale în activitatea sacerdotală”, R.T., nr.2/2007, p. 81

107 propovăduiește. Așa cum am arătat încă de la început predicare Evangheliei este
cea dintâi datorie a preotului. Cuvântul Sfintei Scripturii este cuvânt cu putere
multă, el reprezintă seva din care păstorii își iau hrana lor du hovnicească –
bineștiind că nu numai cu pâine va trăi omul ci și cu tot cuvântul care iese din
gura Lui Dumnezeu (Luca4, 4) -, hrană pe care mai departe o împart și celor pe
care îi păstoresc. Sfântul Apostol Pavel salutându -și colaboratorii în slujire, le
spunea: Vă încredințez Lui Dumnezeu și cuvântului harului Său (F.A. 20, 32). în
testamentul său apostolic Pavel nu încredințează Cuvântul slujitorilor lui, ci îi
încredințează pe slujitori Cuvântului. „Destinatarii testamentului apostolului au
misiunea de a predica, de a răspândi, de a ține viu Cuvântul în mijlocul turmei, de
a-1 încredința Bisericii, dar – lucru surprinzător – aici Pavel îi încredințează pe
miniștri cuvântului. înainte de a le fi încredințat Cuvântul, sunt ei înșiși încredințați
Cuvântului ; înainte de a fi purtători ai cuvântului, sunt purtați ei înșiși de Cuvântul
Lui Dumnezeu. Da, Cuvântul este puternic și eficace, are energie pentru că este o
realitate vie și lucrătoare, are putere de a salva viața, de a edifica și de a lăsa
moștenire îm preună cu toți sfinții, de a comunica înțelepciunea care duce la
mântuire”269.
Simplul exemplu sau pilda vieții preotului, deși de o importanță capitală, nu
poate da o instrucție religioasă completă. Exemplul și învățătura se completează
reciproc. „Exe mplele singure – zicea Sfântul I oan Hrisostom – nu sunt îndeajuns
pentru a instrui. Nu sunt eu cel care o spun, ci Mântuitorul însuși: Cel ce va face și
va învăța se va chema mare, zicea Dânsul (Mt. 5, 19). Dacă a face ar fi același
lucru cu a învăța, ar fi fost de prisos să adauge partea a doua; ar fi fost destul să
zică: cel ce va face. Deosebindu -le însă, Mântuitorul ne învață că faptele nu sunt
totuna cu cuvântul și pentru a edifica deplin poporul, pilda și vorbirea trebuie să -și

269 Enzo Bianchi, Către preoți , trad. De Gabriel Marincaș, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu –
Lăpuș, 2008, p. 21

108 dea un ajutor reciproc”270.
Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul loan Hrisostom dovedesc că au înțeles,
ca nimeni alții, cât de importantă este datoria preotului de a predica adevărurile
creștine și ce responsabilitate au preoții atunci când își învață credincioșii prin
aceste predici, dar mai ales el a înțeles cât de mare este puterea exemplului
personal, cât de mult învață oamenii din faptele preotului, tocmai de aceea a
insistat cu atâta fervoare în a cere păstorilor să fie mădularele cele mai de cinste
ale Bisericii când vine vorba d e virtute. El a înțeles ceea ce trebuie să înțelegem
toți, dimpreună preoți și aspiranți la preoție: Păstorul complet este cel care cu gura
predică Evanghelia și cu viața sa o trăiește. Numai a predica fără a trăi înseamnă a
fi pe jumătate păstor, sau poat e, a nu fi defel.
Preotul este chemat să trăiască, el cel dintâi, cuvintele rostite înaintea
oamenilor și, chiar dacă nu va avea dar oratoric, cuvintele sale vor fi urmate, dacă
lumea va vedea că el însuși crede în adevărurile Evangheliei și le trăiește. A tunci
roadele cele mai îmbelșugate se vor arăta pe urma ostenelilor sale. Nu va fi nevoie
de multe povățuiri, de mustrări. Va fi de ajuns să -și dovedească prin fapte frica de
Dumnezeu, dragostea, curățirea sufletească, spiritul de jertfa, și face minuni de
îndreptare.
Prin urmare „curăția vieții morale a preotului, unită cu lumina cunoștinței,
acționează profund asupra întregii ființe sufletești a turmei: învață și determină
voința spre buna lucrare. Cuvântul preotului învățat și cu o viață neprihănită are un
rol foarte important: înalță pe cel căzut în păcat și în rătăcire, potolește sufletele
înfuriate, taie ceea ce este de prisos în suflete și completează ceea ce lipsește”271.
Ca un rezumat ce sintetize ază foarte bine cele prezentate cu privire la datoria d e

270 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p. 156
271 Pr. Prof. Nicola e Petrescu, „Învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre preoție și chipul
lui însuși de păstor sufletesc”, M.B., nr. 4-6/1968, p. 252

109 învățător al păstorului, putem adăuga o frază a Sfântului Grigorie, care include
întreg arsenalul, necesar preotului în pastorație: „avem nevoie de multă și
desăvârșita credință, dar și de mai mare ajutor de la Dumnezeu și, după socotința
mea, de nu puți nă destoinicie din partea noastra, atât în cuvânt, cât și în faptă”272.

272 Sf. Grigorie de Nazianz , op. cit ., p. 237

110 V. Tactul pastoral sau înțelepciunea în acțiune

Am expus, în capitolele anterioare, mai multe metode și modalități prin
care preotul își poate îndeplini chemarea sa de tămăduitor și păstor sufletesc.
însă aceste metode de pastorație trebuiesc adaptate în funcție de specificul
fiecărei realități în parte. Preotului îi revine sarcina de a identifica mijloacele
cele mai eficiente prin care să -și ducă la bun sfârșit misiunea încredințată de
Hristos, aceea de a -i conduce pe credincioși la mântuire.
Dacă ne gândim la lumea de azi, la vidul spiritual pe care societatea, tot
mai secularizată, îl propune și la preocupările omului contemporan care în
„consumul excesiv de hrană, haine și confort materi al, trăiește mai mult la nivel
corporal decât spiritual, căutând cu patimă infinitul spiritual în lucrurile
materiale limitate sau înlocuind iu birea eternă cu idoli trecători”273, misiunea
preotului nu e de loc una ușoară. De aceea azi mai mult ca oricând e nevoie de o
abordare a metodelor pastorale la măsura vremurilor pe care le trăim. „Pentru că
nu numai felul de a gândi al oamenilor diferă de cel din trecut, ci și modul lor de
viață și organizare socială. Nu mai avem de a face cu niște parohii tradițional e
de sat, descrise idilic, nici cu niște cartiere de oraș așezate, ci cu o lume
«pestriță» și scoasă din toate tiparele. Acestei lumi trebuie să -i corespundă
mijloacele și metodele pastorale”274. E nevoie așadar de multă înțelepciune și
discernământ sau de c eea ce specialiștii în domeniul Teologiei Pastorale
numesc: tact pastoral . „Numai conștientizând acest lucru, preotul poate nădăjdui
că pastorația sa nu e una searbădă, că se integrează în lucrarea cea mare de
vindecare a neamului omenesc realizată de Hris tos Domnul”275.
Vorbind despre individualitatea fiecărui credincios în parte, Sfântul

273 †PF Daniel Ciubotea, „ Mesajul adresat elevilor, părinților și pr ofesorilor la începutul
anului școlar 2011 -2012”
274 †Andrei Andreicuț, Păstorul și turma , Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2012, p. 10
275 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Pr. Asist. Drd. Silviu Tudose, ar.cit, p.756

111 Grigorie de Nazianz, atrage atenția asupra modului personal de raportare la
realitățile duhovnicești „nu toți oamenii au aceleași gânduri, nici aceleași
porniri. Bărbații u nele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele,
bogații altele; cei veseli unele, cei triști altele; cei bolnavi unele, cei sănătoși
altele; conducătorii unele, condușii altele; învățații unele, neînvățații altele; cei
fricoși unele, c ei îndrăzneți altele; cei mânioși unele, cei blânzi altele; cei cu
fapte bune unele, cei păcătoși altele”276. Varietatea problemelor cu care se
confruntă și durerea rănilor pe care trebuie să le vindece fac din misiunea
preotului, o misiune deloc ușoară, căc i „ea nu este pe măsura lucrului omenesc,
ci pe măsura lucrului dumnezeiesc”277. În permanență păstorul trebuie să -și
adapteze metodele de vindecare și de îndrumare ținând cont de aceste realități,
astfel încât să dea fiecărui fiu duhovnicesc leacul potrivit bolii sale. Omul este,
așa cum ne învață Teologia Dogmatică, un microcosmos, un mic univers, și
fiecare mic univers are propriile sale probleme și propriul său mod de raportare
la realitățile spirituale.
Astfel „înțelepciunea tactul și prudența, îi sunt n ecesare preotului în
relațiile de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel de oameni, de
temperamente, firi și caractere dintre cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în
parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora”278. Tactul cons tituie o
calitate , dintre cele mai necesare preotului, care în activitatea sa are de -a face cu
oameni de cele mai diverse caractere și temperamente sau firi, de aceea și
Mântuitorul i -a sfătuit pe apostoli să fie înțelepți ca șerpii (Mt. 10,16). „Preotul
înzestrat cu tact, înțelepciune și simț psihologic nu tratează pe toți credincioșii la
fel, ci procedează ca grădinarul care știe că unei plante îi trebuie mai mult soare,
alta are nevoie de umbră, alta se dezvoltă la umiditate, iar alteia îi priește un

276 Sf. Grigorie de Nazianz, op.cit ., p. 243
277 Teodor M. Popescu, Îndrumări pentru preoți …, p. 8
278 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op.cit., p. 162

112 teren mai uscat”279.
Lipsa de discernământ și de tact pastoral îl poate duce pe păstor la greșeli
de tactică sau la acte necugetate și costisitoare, ce i -ar putea compromite sau
zădărnicii eforturile de tămăduire a sufletelor pe care le păstorește. De aceea
„preotul trebuie să fie deci un bun psiholog, un cunoscător de suflete; el este
dator să cuno ască pe oameni în toate manifestările și cutele lor sufletești, să
prevadă, să evite, și să îndrepte înclinările rele ale credincioșilor săi”280. Pentru a
nu duce la p ieire sufletele ce i -au fost încredințate, preotul trebuie să dea dovadă
de multă iscusință, după cum ne avertizează și Sfântul I oan Gură de Aur: „Dacă
te porți mai blând cu un păcătos care are nevoie de mai multă asprime și nu faci
o tăietură adâncă în su fletul celui care are nevoie de o astfel de tăietură, atunci ai
făcut tăietura dar n -ai tăiat răul”281.
Un avertisment asemănător întâlnim și la Sfântul Grigorie
Teologul: „După cum nu se dă tuturor trupurilor aceeași doctorie sau hrană, ci
diferită, după c um sunt și trupurile, sănătoase sau bolnave, tot așa și sufletele se
vindecă cu diferite învățături și prin felurite mijloace. Martori ai diferitelor
mijloace de vindecare sunt chiar bolile oamenilor. Pe unii oameni îi vindeci cu
cuvântul; pe alții îi îndr epți cu pilda vieții tale. Unii au nevoie de bold, alții de
frâu”282. Trebuie așadar ca păstorul să găsească metodele și medicamentele cele
mai potrivite pentru fiecare suflet în parte. E nevoie și de o bună cunoaștere a
păstori ților săi și a problemelor cu care aceștia se confruntă, realități la care
preotul poate ajunge prin vizite prin vizitele pe care credincioșii i le fac pentru
rezolvarea anumitor probleme, prin cercetarea bolnavilor și a familiilor cu
probleme sociale din parohie, prin discuții particu lare înainte sau după anumite
slujbe (sfeștaniile și înmormântările pot fi prilejuri pentru a cunoaște mai

279 Ibidem , p. 162 -163
280 Ibidem , p. 162
281 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p, 58
282 Sf. Grigorie de Nazianz, op. cit ., p. 244

113 îndeaproape anumite familii), dar mai ale prin vizite pastorale.
Sfântul I oan de Kronstadt spunea că nu trebuie dat omului după cum
merită ci după cum are nevoie . De aceste cuvinte ar fi bine să ținem cont atunci
când vrem cu adevărat să tămăduim un suflet. Dacă la o bună cunoaștere a
păstoriți lor noștri și a bolilor suflete ști de care suferă vom adăuga înțelepciune și
simțul realității, vom putea dis cerne „măsurile, mijloacele și metodele cele mai
potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre sacerdotale”283, precum și
momentul cel mai potrivit pentru a acționa, astfel încât acțiunile pe care le
întreprindem să -și atingă scopul și anume: renașterea spi rituală a păstoriților
noștri.
Am arătat în capitolele anterioare cât de important este ca preotul să aibă
o pregătire cât mai temeinică și o cunoaștere cât mai profundă a realităților
spirituale, dar acestea trebuiesc completate prin „dexteritatea de a le adapta
folositor la realitatea vieții”284, adică de tactul pastoral. Misiunea p reotului nu e
deloc una ușoară, căci așa cum îi avertiza profesorul Teodor M. Popsecu, pe
studenții teologi din vremea sa: „omenirea nu s -a încreștinat deplin acum o mie
de ani p entru totdeauna; creștinătatea însăși trebuie încreștinată mereu și tot
astfel poporul nostru; generație cu generație, om cu om, zi cu zi, ceas cu ceas.
Sunteți evangheliștii creștinării lui continui. De -ar avea un preot cu grijă
duhovnicească nu o mie de suflete, ci doar o sută, chiar zece, are de luc ru pentru
o viață întreagă. Căci sufletul este mare prin calitatea, prin adâncirea și
complexitatea sa”285.

283 Pr. Prof. Dr. Ene B raniște , op. cit ., p. 162
284 Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, op. cit ., p. 182
285 Teodor M. Popescu, op. cit ., p. 50 -51

114 V.1. Tactul pastoral în scaunul de Spovedanie
Am amintit, în paginile anterioare, faptul că în centrul preocupărilor
păstorului duhovnicesc stă vindecarea sufletelor încredințate lui spre păstorire și
efortul de a lucra cu timp și fără timp la propășirea duhovnicească a turmei pe
care o păstorește. în demersul acesta, de mângâiere și vindecare a sufletului ,
„principalele stavile în calea înaintării duhovnicești sunt patimile, care sunt de
fapt boli ale sufletului. De aceea, pentru că -1 ajută să scape de ele, rolul
duhovnicului este în chip fundamental terapeutic”286. Așadar, în mod deosebit,
în Sfânta Taină a Mărturisirii și în sfaturile pe care le dă fiilor săi duhovnicești,
preotul își probează calitățile sale de doctor sufletesc, discernământul, tactul
pastoral și dragostea părintească. Cu o bo gată activitate de susținere a misiunii
întreprinsă de soțul ei, o distinsă preoteasă recomanda echilibrul, prudența și
judecarea problemelor pastorale în duh, iar nu după literă: „Așa trebuie să fie
mai întâi de toate preotul: un bun păstor, blând, în strânsă apropiere cu persoana
cu care are de -a face, mai presus de a ține morțiș la un principiu, o idee sau o
regulă. Sunt multe exemple de acest fel în Evanghelie, situații când Hristos îi
ajută pe oameni în funcție de nevoile lor. Un exemplu este pilda femeii
samarinence, la fântână. Hristos vorbește cu ea și o trateaz ă cu dragoste, deși era
de neam străin, o femeie păcătoasă”287.
Spovedania este „cel mai gingaș interogatoriu. Duhovnicul trebuie să
procedeze cu prudență pedagogică, cu delicatețe părintească, cu respect chiar,
având îngenuncheat în fața sa un suflet creat după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, un suflet care i se încredințează ca nimănui altul, ca să i se deschidă,
să se smerească, să se mustre, să se îndrepte, să se îmbunătățească. Dorința lui
de a se mărturisi ușurează pe jumătate sarcina preotului Duhov nic. Sufletul lui a

286 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale , trad. de Marinela Bojin, Ed. Sophia,
București, 2001, p. 392
287 Juliana Schmemann, Bucuria de a sluji: gânduri pentru preoteasa și femeia ortodoxă , Ed.
Teofilia, Făgăraș, 2013, p. 20

115 venit singur la el, cere asistența lui duhovnicească, așteaptă cuvânt de învățătură,
de luminare, de întărire, uneori de mângâiere. Sunt penitenți care, odată cu
păcatele lor și poate mai mult decât păcatele lor, aduc preotului necazuri ,
supărări, dureri, deznădejdea lor și care așteaptă nu doar dezlegarea, ci sfat și
mângâiere. Preotul trebuie să asculte pe toți despre toate, să vorbească, să
lămurească, să edifice în tot cazul și felul” 288.
Spovedania este cheia vindecării trupești și s ufletești, calea renașterii
spirituale și de aceea marii preoți sunt și buni duhovnici. Sfântul Grigorie
Dialogul, făcând asocierea între vindecarea trupului de către știința medicală și
cea a sufletului prin mărturisire și sfat întreabă: „Este, oare, de m irare dacă
tămăduitorii sufletelor trebuie să folosească aceleași metode cu care aceia
vindecă nu inimile, ci trupurile, lucrează cu atâta iscusință și pricepere? Căci,
adeseori, trupul slăbit pentru a putea învinge o boală grea trebuie ajutat cu
mijloace puternice. însă corpul, fiind slăbit, nu suportă leacuri tari. Medicul
conștient caută atunci să îl vindece în așa fel de boala grea, încât slăbiciunea
firească a trupului să nu sporească . Altfel ar putea pricinui odată cu sfârșitul
bolii și sfârșitul vieț ii. El își potrivește leacurile cu atâta înțelepciune încât să
lucreze în același timp și împotriva bolii cât și împotriva slăbiciunii trupului.,
dacă leacurile trupești folosite deodată pot vindeca diferite boli (căci atunci sunt
cu adevărat leacuri când vindecă boala și ajută alcătuirii trupului), pentru ce nu
ar ajuta și leacurile sufletești, date, odată, în aceeași propovăduire, împotriva
bolilor morale de diferite feluri?”289
Mărturisirea păcatelor și dezlegarea lor, ușurarea de povara nevăzută pe
care r ăul a așezat -o în suflet, este o adevărată artă și terapie. în Cuvântul către
păstor , Sfântul loan Scărarul arată că „Nici un dar nu e așa de bine primit de
Dumnezeu de la noi ca acela de a aduce suflete cuvântătoare prin pocăință. Căci

288 Prof. Teodor M. Popescu, „Preotul văzut de credincioși”, în BOR , anul LXXIII, nr.5/1955,
p. 900
289 Ibidem , p.204 -205

116 toată lumea nu are un preț deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul
e nestricăcios și rămâne. De aceea nu ferici pe cei ce aduc bunuri; ci fericește pe
cei ce aduc lui Dumnezeu oi cuvântătoare”290. Același sfânt socotește păstor
adevărat pe „cel ce poate scoate corabia nu numai din valuri, ci și din adâncul
însuși al mării” 291și recomandă duhovnicului să -și ia drept model de doctor
sufletesc pe Mântuitorul Iisus Hristos: „să ai și tu pe Dumnezeu iconom și
întâistătător al tuturor celor din lăuntru și din afara ta, ca un cârmaci prea bun. Și
tăindu -ți prin El voia ta, te vei face și tu fără griji, călăuzit numai de voia
Lui”292. Marele Duhovnic este Hristos. Toți ceilalți duhovnici trebuie sa
privească mereu la El, la felul cum i -a tratat El pe toti cei pe care i -a cunoscut în
timpul activitatii Sale mântuitoare. A întâlnit oameni păcătoși, desfrânați,
nedrepți. întâlnirea cu El le -a schimbat viata. Au devenit alți oameni, oameni
buni, fii ai împărăției.
Modul de administrare a Sfintei Taine a Mărturisirii constituie p entru
duhovnic „o adevărată piatră de încercare, prin care își probează cunoștințele
legate de sufletul uman și lucrările lui, darul deosebirii sau al discernerii,
iubirea, grija, blândețea, bunătatea, iertarea”293. Cunoscând adâncimile sufletului
uman, Sfin ții Părinți autori de lucrări privind slujirea pastorală, acordă
spovedaniei o atenție de osebită. Ei au știut că firea omului este înclinată spre
păcat și că neexistând în lumea aceasta om fără de păcat, nu poate ex ista
mântuire fă ră pocăință. Conștienți d e aceste realități, părinții duhovnicești ne -au
lăsat liste de păcate și au recomandat mijloace variate de luptă împotriva lor, „au
elaborat tehnici și strategii duhovnicești de îndreptare a diferitelor categorii de
credincioși”294.
Un mare accent il pun Sfi nții Părinți pe modul de stabilire al canonului.

290 Sf. loan Scărarul, „ Către păstor”, în Filocalia …, vol. IX, p.452
291 Ibidem , p. 432
292 Ibidem , p. 444
293 Pr. Prof. Dr. loan C. Teșu, op.cit., p. 160
294 Ibidem p. 161

117 De pildă Sfântul I oan Gură de Aur precizează un principiu important în fixarea
canonului: „Canonul nu trebuie dat după măsura păcatelor săvârșite, ci după
starea sufletească a păcătosului, ca nu cumva, voind să coși ce e rupt, să faci
ruptura mai mare, ca nu cumva căutând să ridici pe cel căzut, să -l faci să cadă și
mai jos”295. Potrivit Sfântului Ierarh, trebuie să considerăm canonul în termini
terapeutici, nu judiciari. Canonul nu este pedeapsă, nici un mod d e ispășire, ci
un mijloc de vindecare. Este un medicament. „Dacă lucrarea spovedaniei se
aseamănă cu operația, canonul este întăritorul care ajută la vindecarea
bolnavului. Prin urmare, scopul canonului este în esență pozitiv: nu ridică vreun
obstacol într e păcătos și Dumnezeu, ci lucrează o punte între ei”296.
Așadar un preot înzes trat cu discernământ pastoral va căuta mai întâi spre
scopul spovedaniei, care este tămăduirea sufletului penitentului, iar nu spre
împovărarea lui cu epitimii greu de purtat și pe care nu credinciosul nu le poate
îndeplini. „în scaunul de Spovedanie – spunea Sfântul I oan Gură de Aur – stă
medical, care tămăduiește, iar nu judecătorul, care osândește; aici nu se cere
osândirea păcătosului, ci se acordă iertarea păcatelor”297. Parafraz ându -l pe
Sfântul Apostol Pavel, păstorul trebuie să fie un om al duhului, care ne face vii,
iar nu un om al literei care ucide. „Canoanele se dau după măsura rezistenței și
stării celui care se pocăiește și nu după păcatele lui. Preotul trebuie să aibă
discernământ și să judece de fiecare data în funcție de persoană, de împrejurări,
de mediu, de cunoașterea sau necunoașterea celui ce se pocăiește”298.
Canoanele rămân valabile „ca niște mari faruri de orientare, să se vadă,
mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările și subînsemnările lor, dar
trebuie cun oscut că au și elasticitatea lor. Lupta mare este să -I vindeci rana, nu
să-l lași singur ani întregi fără marile harur i ale Sfintelor Taine. Sfântul I oan

295 Sfântul loan Gură de Aur, op. cit ., p. 58
296 Konstantinos Hr. Karakolis, Harisma discernăm ântului în călăuzirea duhovnicească
ortodoxă, trad. de Cristian Spătărelu , Ed. Egumenița, Galați, 2012, p. 54 -55
297 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia , Ed. Reîntre girea, Alba Iulia, 1995, p. 222
298 Konstantinos Hr. Karakolis, op. cit ., p. 13

118 Gură de Aur zice: « Ani vrei să -I dai? Nu -i da ani ci vindecă -i rana”299. Ace st
mod de a privi canonisirea în scaunul de spovedanie este acoperit chiar de unele
canoane. De pildă canonul 74 al Sfântului Vasile cel Mare spune că: „celui care
i s-a încredințat de la iubirea de oameni a Lui Dumnezeu a dezl ega, și a lega, de
s-ar face el mai iubitor de oameni văzând covârșirea mărturisirii celui ce a
păcătuit, spre a micșora timpul canonisirilor, nu este vrednic de osândire.
Fiindcă istoria ceea ce este în Scripturi face cunoscut nouă, că cei ce cu mai
mare durere se mărturisesc, degrab ajung pe iubirea de oameni a Lui
Dumnezeu”300.
În același duh, al echiblibrului pastoral, este povățuit păstorul
duhovnicesc și de canonul 102 al sinodului VI ecumenic , care îi îndeamnă
pe„cei ce au luat de la Dumnezeu stăpânire a dezlega, și a lega, să ia aminte la
felurimea păcatului, și gătirea către întoarcere a celui ce a păcătuit, și așa potrivit
boalei pe vindecare să o aducă”301. Deși pare un adept al canonisirii mai severe,
Sfântul Nicodim Agioritul, îl citează pe Isidor P elusiotul care spune că: „la
greșeli, nu se caută doar felul păcatului, ci și părerea păcătosului […] și după
păcat, de s -a bucurat, sau s -a întristat, sau s -a arătat neatins de durere, sau a
stăruit (în păcat), sau s -a căit”302.
Din toate aceste mărturii reiese și mai clar învățătura Bisericii ortodoxe
că „epitimiile au un caracter medicinal, iar nu de ispășire sau de răzbunare a
dreptății divine”303. Biserica este un spital duhovnicesc, preotul un medic în grija
sufletului, spovedania un act terapeutic, iar canoanele tratamentul și regimul
post operator necesar vindecării complete. în privința administrării acestor
„tratamente sufletești”, Sfântul loan Scărarul recomandă discernământul, tactul

299 Arhimandrit Arsenie Papacioc, op. cit ., p. 28
300 Neofit al Constantinopolului, Pidalionul – Cârma Bisericii Ortodoxe , Ed. Credința
Strămoșească, 2013, p. 638
301 Ibidem , p. 318
302 Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit ., p. 28
303 Pr. Petre Vintilesc u, op. cit ., p. 221

119 pastoral, cunoașterea sufletului penitentului și acordarea de epi timii adaptate:
„Povățuitorul nu trebuie să le ceară tut uror celor ce vin la el să meargă pe calea
cea îngustă și plină de necazuri. Nici nu e al fiecăruia jugul blâ nd și sarcina
ușoară. Ci trebuie mai degrabă să se aplice leacuri potrivite. Celor împovăra ți de
păcate grele și ușor aplecați spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea.
Celor ce tind spre un cuget înalt și mândru, le este potrivit leacul dintâi”304.
În Pateric ni se recom andă să fim fără colțuri, rotunzi, precum o piatră,
pentru ca astfe l să ne putem rostogoli și ajung e la fiecare om, ne putem coborî
sau urca la nivelul lui, îl putem înțelege și îi putem da leacul potrivit305.
În aceeași direcție, Sfântul I oan Gură de Aur ne arată că întrucât „preotul
trebuie să aibă legături cu oameni atât de feluriți, felurită trebuie să fi e și
purtarea lui față de ei. Iar când spun felurită, nu spun ca preotul să fie viclean,
lingușitor, fățarnic, ci liber la cuvânt și plin de îndrăzneală. Să știe să fie
îngăduitor cu folos când împrejurările o cer; să f ie bun dar și aspru. Nu trebuie
să se po arte la fel cu toți credincioșii. Că nici doctorii nu se folosesc de un
singur mijloc pentru vindecarea boln avilor și nici căpitanii corabii lor nu cunosc
o singură cale în lupta cu vânturile […] Din pricina asta pr eotul trebuie să se
poarte cu credincioșii săi cu multă îngăduință, dar și cu deosebită luare
aminte”306. Cu alte cuvinte, în stabilirea canonului, trebuie să acționăm cu tact,
ținând cont de individualitatea fiecărui suflet, „unor oameni le spui ceva și ei
prim esc, altora le spui același luc ru și se simt jigniți, pleacă și nu se mai
întorc”307. Un duhovnic bun va trebui să găsească cheia fiecărui om.
Prin cele expuse pâ nă acum, cu privire la canonisirea credincioșilor cu
discernământ și cu tact pastoral, nu aș vrea să cădeam în extrema opusă și
anume în laxism. La fel de primejdios ca și intoleranța și acrivia excesivă este și

304 Sf. loan Scărarul , op. cit ., p. 440
305 Pentru Avva Matoi, Patericul …, p. 157
306 Sf. loan Gură de Aur, op. cit ., p. 179
307 Konstantinos Hr. Karakolis, op. cit., p.130

120 laxismul. în acest sens, părintele Arsenie Papacioc, un monah înzestrat de
Dumnezeu cu un mare discernământ duhovnicesc, îi avertizează pe duhovnici:
„să nu depărtezi cu asprime, dar nici să încălzești cu toleranțe vinovate . în marea
ta răspundere, când vorbești de la inimă la inimă și, bine înțeles de la ins la ins,
vei incla mai mult să crezi că Dumnezeu te va îndemna mai repede spre
îngăduință. Nimeni nu va tolera însă o dezlegare la întâmplare și, mai ales, fără
o angajare a fiului duhovnicesc, ca el să iasă din dezordinea sufletească pentru a
ajunge la o cunoștință de sine. Acest procedeu nu zidește pe fiul duhovnicesc, ci,
mai mult, am ăgește și el rămâne căldicel sau împietrit la lucruri mari”308.
Echilibrul este cuvântul cheie când vine vorba de canonisirea penitenților.
Nu există, să spunem așa, o „rețetă” universal valabilă pentru toții fii
duhovnicești. De multe ori cu același leac un om se vindecă, iar altul se vatămă.
De aceea preotul, în calitatea sa de călăuzitor duhovnicesc trebuie să aibă
harisma discernământului. Sfaturi prețioase cu privire la iscusința și tactul de
care trebuie să dea dovadă păstorul în scaunul de spovedanie, întâlnim la Sfântul
Nicodim Aghioritul . Potrivit acestuia , în raport cu fiul duhovnicesc, păstorul are
trei însușiri: de părinte, de doctor și de judecător. „Ca părinte trebuie să primești
pe cel păcătos cu brațele deschise, precum Tatăl cel ceresc a primi t pe fiul acela
risipitor, fără să -l ocărăști sau să te arăți înmărmurit de păcatele lui. Ca doctor,
se cade să -i tămăduiești rănile cu untdelemn și vin, adică cu iubire de oameni și
răsplată, după pilda celui căzut în mâinile tâlharilor. Iar ca judecător, se cade ca
hotărârea ta să fie întru totul dreaptă și nu tâlcuită de pe urma darurilor, sau din
teamă, sau din prietenie, sau din vreo patimă oarecare”309.
Nu vom insista asupra tuturor sfaturilor redate în lucrarea Sfântului
Nicodim, ci vom preciza doar câ teva repere sugestive pentru acționarea cu tact
pastoral în Taina Pocăinței. De pildă duhovnicul poate acționa cu tact și

308 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Ne vorbește Părintele Arsenie …, p. 30 -31
309 Sf Nicodim Aghioritul , op. cit ., p. 32

121 înțelepciune, dând curaj unui credincios care nu vrea să spună, de rușine, de câte
ori a repetat un păcat, dacă îl va întreba un număr peste măsură de mare, adică
dacă a săvârșit păcatul de o mie de ori sau de două mii de ori. „Auzind un număr
atât de mare, vor prinde încredere și astfel vor putea mai ușor să coboare de la
numărul acesta, decât să -l urce, dacă tu îi vei întreba, arătând un număr mai
mic”310.
Fiind un act, care implică o mare rușine din partea celui care își
mărturisește păcatele, duhovnicul trebuie să dea dovadă de iscusință și să nu se
minuneze sau să arate vreo amenințare ori semn că se scârbește de căderile pe
care le au de, oricât de mari ar fi, altfel penitentul poate fi cuprins de teamă și de
rușinea de a -și mărturisii greșelile „fiindcă după cum căprioara, când o cuprind
durerile faceri i, o singură tresărire poate să o împiedice să nască, după cum spun
învățații, tot a șa și păcătosul, frământat de dureri cum să -și spună păcatul,
datorită unui singur semn, poate fi împiedicat să -l mărturisească”311. Pentru a -i
vindeca rana, trebuie să și -o descopere, de aceea duhovnicul trebuie să -i dea
curaj, arătându -i că și el este om d eopotrivă păcătos. „Ci mai degrabă dă -i
îndrăzneală, în fiecare clipă, spunându -i să nu se rușineze, și că, după ce se va
mărturisi, se va în toarce acasă la el ușurat și ve sel, fiindcă și -a despovărat
cugetul de greutatea păcatului”312.
Copiii sunt precum ce ara moale, sau precum perla abia scoasă din
cochilie, precum pictura sau sculptura, iar părinții (duhovnicii, dascălii) devin
pictori, artiști, sculptori, creând locuitorii împărăției cerești. O mare atenție și
prudență trebuie să aibă duhovnicul atunci câ nd are de spovedit copii. Nivelul
conversației și al sfaturilor trebuie adaptat la nivelul de dezv oltare psiho -fizică al
acestora; dacă nu, preotul poate produce efecte nedorite în suflete curate și
nevinovate ale celor mici, trezindu -le curiozități și dor ințe păcătoase. „Trebuie,

310 Ibidem , p. 27
311 Ibidem , p. 35
312 Ibidem , p. 35

122 însă, duhovnice, să iei seama bine, ca nu cumva să -l înveți pe un penitent curat
la cuget, păcatul Acela pe care nu -1 cunoaște”313.
O altă categorie, față de care păstorul duhovnicesc trebuie să aibă o
atenție deosebită și să acțion eze cu discernământ și echilibru pa storal este cea a
bolnavilor și a oamenilor în vârstă. „Nu se vor impune metanii unui penitent
slab, bolnav, ori gârbovit de bătrânețe, sau unui obed ori cardiac, întrucât aceștia
nu găsesc în ei resursele fizice necesare , oricâtă bunăvoință ar avea, ba și -ar
expune chiar și sănătatea în asemenea exerciții”314. La aceștia postul, metaniile
și canoanele aspre pot fi înlocuite cu alte mijloace de sporire duhovniceasca.
”Acestora po ți să le dai, duhovnice, alt canon duhovnicesc : al rugăciunii, al
citirii de căr ți folositoare sufletului și al milosteniei”315
Așadar, Taina Pocăin ței este Taina restabilirii sănătă ții sufletești, a găsirii
echilibrului și liniștii lăuntrice și un adevărat botez al lacrimilor. ”Desigur Taina
e aceeași pentru to ți oamenii și darul pe care îl comunică e acela și: iertarea
păcatelor. Dar datorită diferen țelor suflete ști dintre oamnei, diferen țe provocare
de vârstă, temperament, cultură sau situa ție socială, spre a -i putea apropia pe to ți
de puterea harului se cere o procedare deosebită pentru fiecare”316

V.2 Tactul pastoral în catehizarea tinerilor
Primele școli au apărut pe lângă biserici, pentru că prima misiune a
Bisericii este de a învă ța (Mt. 28, 19-20). ”Parohia este prin excelen ță un spațiu
didactic car e poartă responsabilitatea pentru devenirea pastorală a omului[…]
Opera ei se extinde la to ți oamenii, fie că ace știa se găsesc în cadrul Bisericii,

313 Ibidem , p. 37
314 Pr. Petre Vintilescu , op. cit., p. 233
315 Sf. Nicodim Agioritul, op.cit , p.63
316 Vasile Coman, Religie și caracter -contribuții la cu noașterea si predarea religiei în
perioada adolescen ței, Ed. Episcopieie Ortodoxe a Oradiei, Oradea, 1992, p.89

123 fie că sunt la marginea ei”317.
Dacă societatea tot mai secularizată în care trăim, are ca rol ideal
pregăt irea tinerilor pentru o profesie în via ța socială, Biserica, ca și comunitate
teandrică, î și propune să -l facă pe om părta ș harului și fericirii dumnezeie ști,
încă din această via ță, dar mai ales fiu și moștenitor al împăra ției cerurilor în
veșnicia Lui Du mnezeu. Din păcate, sub influen ța societății de consum și a
culturii post -moderne. Tot mai desacralizată și tot mai ancorată în profan, unii
părinți așteaptă ca șocala să le ofere copiilor lor o educa ție care să le permită să
câștige cât mai mult, într -o perspectivă strict materialistă. ”Astfel apare
individul emancipat care vrea să fie cineva prin ceea ce acumulează material, dar
care nu acordă multă importan ță valorilor spirituale și morale. În această
perspectivă, omul educat numai științific paote ajung e să fie în acela și timp
savant și sălbatec”318. Dacă vorbim însă de o educație autentică și deplină,
aceasta trebuie să modeleze și să cultive pe om, ca ființă dihotomică, nu numai
profesional, ci și spiritual. Tocmai de aceea, Biserica este mereu preocupat ă ca
educația integrală (științifică și spirituală) a copiilor și tinerilor să fie cu
prioritate în centrul atenției familiei, a școlii și a societății, întrucât este cea mai
importantă investiție spirituală, care nu poate fi niciodată evaluată în bani sau
valori materiale.
În contextul lumii actuale, în care relațiile inter -umane s -au „răcit” foarte
mult, în care terorismul și fanatismul promovat de unele grupări religioase
extremiste ia o amploare alarmantă, în care violența și drogurile sunt tot mai
frecvente chiar și în școli, iar copiii și tinerii sunt expuși efectelor nocive ale
industriei pornografice, intervenția promptă și cu tact pedagogic a preotului este
imperios necesară. Creștinismul autentic prin perceptele morale pe care le

317 Ioannis V. Kokulis , Îmbisericirea elevilor -pentru o educa ție religioasă liturgică , trad. de
PS Mihail Filimon, Ed. Deisis, Sibi u, 2012, p.176
318 †PF Părinte Patriarh D aniel , „Mesajul adresat elevilor la începutul anului școlar 2011 –
2012”

124 transmite, poate f i farul călăuzitor care să -i orienteze pe tinerii noștri spre trăirea
unei vieți sănătoase, trupește și sufletește, sau corabia salvatoare care să -i
conducă la limanul păcii, al toleranței și al iubirii frățești. „Pentru ajungerea
idealului educației, mora la creștină poate da cea mai însemnată contribuție […]
Caracterul nu se poate forma fără principiile moralei creștine cum nu poate
crește planta fără căldura soarelui și fără ploaie”319, spunea vrednicul de amintire
episcop Vasile Coman al Oradiei, poate ș i pentru faptul că principiile moralei
creștine nu sunt rodul minții și strădaniilor omenești, precum în etica filoz ofică,
ci adevăruri revelate de însuși Dumnezeu. O societate solidă, puternică și
capabilă să facă față asaltului secularismului, se poate c lădi numai prin
cultivarea principiilor moralei creștine în rândul tinerilor.
Părintele Arsenie Papacioc, ajuns la o vârstă venerabilă și cu o bogată
experiență duhovnicească acumulată în zeci de ani de slujire preoțească, repeta
deseori maxima aceasta: „D acă tinerețea ar știi, dacă bătrânețea ar putea”320. Ne
dăm seama, și din aceste cuvinte, cât de important este să -i educăm pe tinerii
noștrii în spir itul valorilor nepieritoare ale ortodoxiei străbune. Dar adolescența
are valurile și primejdiile ei, astfel că și păstorirea tinerilor nu este atât de
simplă, mai ales în contextul lumii post -modeme.
Adolescența este încadrată, în general, între 14 și 18/20 ani, fiind un
proces de dobândire accentuată a identității, în care șlefuirea conduitei devine
pregnantă. Se vorbește, de asemenea, de o adolescență prelungită (de la 18/20 la
24/25 ani), marcată de orientarea profesională, de integrarea
primară la cerințele unei profesii, de nevoia de autonomie și de opțiunea
maritală. Adolescența este vârsta în care își fac apariția marile întrebări
existențiale. Tânărul începe să se întrebe cine este, în ce crede, unde trebuie să
ajungă, ce fel de ocupație trebuie să urmeze, ce fel de viață trebuie să ducă, să

319 Vasile Coman, op. cit ., p. 60 -61
320 Arhimandrit Arsenie Papacioc, op. cit ., p. 5

125 aleagă etc. în această perioadă au loc schimbări dramatice, atât fizice cât și
cognitive, arătând o creștere a conștiinței de sine și a independenței elevilor,
atingându -se așa numita „criză de identitate”. Profesorii și părinții au un rol
extrem de important și în această perioadă, având a orienta desfășurarea acestor
procese și ajutându -i pe elevi să înțeleagă schimbările pe care aceștia le
experimentează. Totodată, are loc procesul formării unei identități care nu
decurge uniform și care poate îmbrăca diverse căi paralele. Pentru descoperirea
vocației religioase și a unei structuri a unei identități duhovnicești a
adolescentului, un rol esențial și de seamă revine atât părinților și profesorului
de religie, dar mai ales legăturii sacramentale cu Biserica și cu preotul duhovnic.
Adolescentul are nevoie de un povățuitor căruia să -i împărtășească nevoile,
necazurile și bucuriile sufletești pe care acesta le întâmpină. în mulțimea ce îl
înconjoară el caută pe cineva căruia să -i descopere sufletul său și de la care
așteaptă un cuvânt de întărire și de mângâiere.
La ace astă vârstă, când rațiunea tânărului tinde spre o anumită
independență, când interesele sau chiar preocupările sexuale devin evidente,
când tânărul iese în lume și are tendința de a se elibera de sub tutela părinților și
din nefericire, când unii se înstrăineaz ă și de Biserică321, păstorul trebuie să fie
mai atent ca oricând și să -și folosească cu tact pastoral abilitățile de părinte, de
misionar, de duhovnic și de propovăduitor a Lui Hristos, chiar și unui tineret
debusolat și rece din punct de vedere religios. N e vom opri în cele ce urmează
asupra importanței pe care o are limbajul și abordarea pozitivă a credinței în
pastorația tinerilor.
Limbajul pozitiv este menit să atragă și să -i motiveze pe tineri să se
apropie de Dumnezeu. Dacă aceștia vor fi învățați să -L iubească pe Domnul, nu
să se teamă de El, atunci ei se vor strădui mai mult să -I îndeplinească poruncile.
în acest sens și Sfântul Evanghelist I oan spune că: „dragostea desăvârșită

321 †Andrei Andreicuț, op. cit ., p. 43

126 izgonește frica” (I In. 4,18), iar în Pateric, Sfântul Antonie cel Mare, c omentând
aceste verset spune: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că îl iubesc atât
de mult încât nu -mi îngădui să -l supăr322”. Aceste mărturii nu contrazic
nicidecum cuvintele înțeleptului Solomon: „începutul înțelepciunii este frica de
Dumnezeu "(Pilde 1 ,7), ci vin să ne arate că desăvârșirea sau punctul culminant
al înțelepciunii este dragostea de Dumnezeu, „înțelepciunea – spunea părintele
Cleopa – are două capete: primul este frica de Dumnezeu și cel mai de sus este
dragostea de Dumnezeu”323 . Cei care a jung la măsura fiilor fac voia Lui
Dumnezeu, nu de frica pedepselor, nici gândindu -se la câștigul pe care l -ar putea
avea, ci pur și simplu din dragoste. Fii adevărați, împlinesc voia părinților pentru
că îi iubesc în cartea profetului I ezechiel se spune c ă Dumnezeu nu vrea moartea
păcătosului „ ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea lui și să fie viu ’’(Iez.
33,1 .Când tinerii noștri vor realiza cu adevărat că Dumnezeu este bun, iertător
și iubitor, le va fi teribil de greu să mai păcătuiască, după cum afirmă părintele
Nicolae Steinhardt324 .
Modelul desăvârșit al oricărui păstor sufletesc este Domnul Iisus Hristos.
Ori Mântuitorul a întrebuințat deseori limbajul pozitiv, inclusiv atunci când le -a
descoperit oamenilor Fericirile – legea cea nouă, a harulu i, în Predica de pe
munte. Dacă cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele S inai,
erau formulate negativ, ca și interdicții: „să nu furi, să nu ucizi… ”, Fericirile,
sinteza legii celei noi, sunt formulate pozitiv, ca și chemări la o viața s uperioară,
iar nu ca și constrângeri. în acest sens, este indicat ca preotul, în catehezele cu
tinerii să -și concentreze atenția și să vorbească mai mult despre virtuți decât
despre patimi. Să nu -i spună adolescentului doar ce este recomandat să facă
pentr u a scăpa de deprinderile ce au urmări negative, ci să -i direcționeze atenția
spre calitățile ce corectează implicit pornirile lui nefirești. Subliniind aceste

322 Pentru Avva An tonie 34, Patericu ,l Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003 …, p. 10
323 Arhimandrit Cleopa Ilie, Ne vorbește părintele Cleopa , vol. I…, p. 30
324 Nicolae Steinhardt , Dăruind vei dobândi , Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 104 -105

127 aspecte, elevul va învăța treptat să observe părțile pozitive ale lucrurilor pe care
le face sau cu care intră în c ontact. în acest sens, Sfântul I oan Gură de Aur îl
îndeamnă pe pedagogul creștin: „să sădești de sus, de la Dumnezeu, în sufletul
lui evlavia. Vorbește -i despre frumusețea sufletului. Fă să se nască în sufletul lui
gânduri și sentimente curate față de femei”325.
Sfântul Vasile cel Mare într -o omilie adresată tinerilor îi și îndeamnă să
se hrănească cu tot ceea ce este bun, folositor și pozitiv, inclusiv în scrierile
filosofilor păgâni: „Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor pr ofani, așa
cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu
încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie
pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înțel epți, să luăm
din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să -l
lăsăm”326. Deprinderea preoților de a vedea aspectele pozitive în tinerii din
parohia lor, îi va ajuta să se apropie de ei și îi va oferi posibilitatea de a le
schimba deprinderile negative. Altfel spus, accentuarea și aprecierea as pectelor
pozitive din comportam entul adolescentului pot stimula voința acestuia spre
cultivarea virtuților personale.
Limbajul pozitiv este benefic și pentru că le dă tinerilor încred ere și
creează o atmosferă plăcută, deschisă față de părintele lor duhovnicesc. Iată
câteva sugestii de limbaj pozitiv în utile în catehizarea tinerilor: imperativul
trebuie să… poate fi înlocuit cu mi-ar plăcea să…; evitarea întrebărilor care
solicită răspunsurile da sau nu (de exemplu: aveți întrebări? poate fi înlocuit cu
ce întrebări aveți?); dacă opinia unui tânăr nu cons ună cu ceea ce credeți,
solicitați o alternativă mai bună (de exemplu: nu sunt de acord cu ceea ce susții!
poate fi înlocuit cu înțeleg ce zici, dar hai să vedem și alte puncte de vedere); să

325 Sf. Ioan Gură de Aur , Despr e feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea
copiilor , trad, de Pr. Dumitru Fecioru, Ed Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2007 p. 416 -417
326 Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri , Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților,
Suceava, 2009, p. 17 – 18

128 încercăm să stimulăm gândirea liberă a tinerilor noștri, chiar dacă ideile lor nu
sunt cele mai potriv ite, astfel încât să -i ajutăm să ajungă ei la soluția corectă (de
exemplu: ei bine ce zici nu are logică! poate fi înlocuit cu e interesant ce zici,
dar hai să vedem și la ce duce) 327. Desigur e nevoie de mult di scern ământ de
echilibru și este foarte important să ținem cont de subiectul discuției sau al
catehezei pentru că limbajul pozitiv are în să și el limitele lui și chiar consecințe
negative atunci când nu este folosit corespunzător, cu echilibru.
Chiar dacă prin limbajul pozitiv determinăm de cele mai multe ori stări și
acțiuni pozitive, utilizarea lui neadecvată poate produce un efect contra r. De
aceea acest tip de limbaj nu poate fi aplicat în orice situație. Ca atare, se
recomandă ca limbajul pozitiv să fie utilizat cu discernământ, în funcție de
particularitățile fiecărei situații. înainte de a aborda pozitiv o situație, preotul
trebuie să analizeze dacă afirmațiile lui sunt potrivite sau nu în contextul
respectiv. Util izarea unui limbaj care sublini ază întotdeauna calitățile și
performanțele poate crea o deprindere nepotrivită pentru adolescent. Acesta va
căuta să primească doar elogieri ș i va dezvolta tendința de a evita sarcinile grele
sau provocările, temându -se de un eventual eșec care l -ar putea pune într -o
lumină proastă. Mai mult spunându -i unui copil că este inteligent, îi vei sugera
că de fapt nu trebuie să se străduiască pentru a obține performanțe înalte. Din
această cauză, copiii pot fi mai puțin motivați să depună efortul necesar și sunt
predispuși eșecului.328
Pe lângă limbajul pozitiv care trebuie să fie un instrument la care preotul
să apeleze cât mai des cu putință, însă cu ta ct pedagogic și cu discernământ, i se
recomandă să -și însușească și un mod pozitiv de abordare a credinței și, implicit,
să manifeste o atitudine pozitivă în misiunea desfășurată printre tinerele

327 George R. Walter, Influența limbajului pozitiv , trad. de Andreea Rosemarie Lutic, Ed.
Curtea Veche, București,2008, p. 5, 129 -136
328 Richard Wiseman, 59 de secunde. Schimbă -ți viața în mai puțin de un minut , Ed. Paralela
45, Pitești, 2012, p.43

129 mădulare ale Bisericii. Adevărurile de credință pe care el î ncearcă să le transmită
tinerilor suportă întotdeauna nuanțări pozitive. Evidențierea acestora prin
cuvinte ce provin din sfera pozitivă a limbajului cre ează în suflet un confort
necesar rodirii semințelor Evan gheliei. Diferența dintre o astfel de abordare și
una care afirmă aceleași lucruri dar prin cuvinte provenite din sfera negativă a
limbajului, pare extrem de mare, deși ideea de bază pe care vor să o transmită
este aceeași. Spre exemplu celebra călugăriță romano -catolică Tereza de
Calcut ta a fost invi tată să participe la un simpozion internațional împotriva
războiului. Aceasta a refuzat politicos, motivând că nu poate să participe la o
întâlnire unde se discută despre război. în schimb, a rugat -o pe persoana care i -a
adus invitația să nu uite să o chem e atunci când va fi organizat un congres
despre pace. în fapt, tema congresului respectiv era promovarea păcii, însă
organizatorii au pus accentul pe elementul care o tulbură – războiul. Așadar, pe
lângă conotația educativă a acestui răspuns, se poate obse rva că modul de
gândire pozitiv al maicii a ajuns să -i influențeze nu numai limbajul, ci și modul
de raportare la realitățile vieții.
Dacă își doreș te să aibă succes în misiunea pe care o întreprinde, preotul
se va raporta mereu la modelul Hristos. Modul d e raportare al Mântuitorului față
de oamenii care au greșit a fost unul aparte. Datorită bunătății Sale, Domnul a
căutat să evidențieze în fiecare om lucrurile bune și calitățile pe care acesta le
avea. Dacă privim cu atenție în Evanghelii, observăm că Mân tuitorul Hristos a
fost alături de oamenii păcătoși, nu i -a judecat, nu i -a respins, ci a sădit în
inimile lor speranța că pot fi altfel, că „Fiul Omului a venit să caute și să
mântuiască pe cel pierdut (Lc. 19, 10)”. Acolo unde Mântuitorul a văzut
deschide rea și disponibilitatea spre îndreptare, El a făcut ceea ce era necesar ca
omul păcătos să se îndrepte, să -și schimbe viața și să -și cultive virtuțile. A
mâncat cu vameșii și păcătoșii în casa lui Simon cel lepros, a primit lacrimile
cele de pocăință ale f emeii desfrânate, a primit în Rai chiar și pe tâlharul pocăit
pe Cruce, a intrat în casa vameșului Zaheu și a mâncat cu el la masă, lucru care

130 l-a determinat pe acesta să -și schimbe radical viața. Așadar Mântuitorul Hristos
rămâne modelul cel mai bun de ab ordare pozitivă. Singura categorie de oameni
care nu a beneficiat de această atitudine pozitivă a fost a celor fățarnici și
ipocriți. în sufletele celor falși, a celor care spun un lucru dar gândesc altceva, a
celor care pe sine să văd buni, iar pe alții i nferiori, Mântuitorului nu a putut să
lucreze nimic, deoar ece ei înșiși erau convinși că nu au nevoie de El.
Un alt exemplu de abordare pozitivă ni -1 descoperă Sfântul Apostol
Pavel, atunci când le vorbește înțelepților atenieni în Areopag. Plimbându -se
prin Atena, Pavel descoperă în cetate o statuie închinată dumnezeului
necunoscut și de la această descoperire își începe pledoaria, lăudându -i pe
atenieni zelul lor în cele ale credinței și pentru această statuie, care arată o
căutare a adevărului din partea lor. El găsește singurul element pozitiv în
multitudinea de zeități a panteonului grecesc și încearcă să -l explo ateze pentru
a-L propovădui pe Hristos, identificându -1 pe acesta cu Dumnezeul necunoscut
pe care ei îl cinstesc. „Și Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați
atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea
voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era
scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunosc ându -L, îl
cinstiți, pe Acesta îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele
ce sunt în ea ( F.A. 17, 22-24)”.
Prin asaltul media din zilele noastre tinerii sunt expuși unor curse subtile,
menite să le creeze impresia că principiile creștin ismului sunt învechite, depășite
și neadaptate epocii modeme. „A păstra idealurile Evangheliei și a trăi totodată
alături de oameni care direct sau indirect contestă adevărul Evangheliei, aceasta
este «asceza» adolescenților noștri”329 . Presiunea pusă asupr a lor e apăsătoare,
de aceea adolescenții au nevoie de toată înțelegerea, de atenția, dragostea și
rugăciunea noastră.

329 Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, trad. de Cristian
Pop și diac. loan Ică jr., ed a Il -a, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 103

131 Abordarea pozitivă a credinței, printr -un limbaj corespunzător, nu numai
că su scită interesul, ci mobilizează și voința spre acțiune. Dim potrivă,
accentuarea excesivă a elementelor negative determină teamă și provoacă în
mod inevitabil îndepărtarea multor tineri de Dumnezeu. Abordarea unor teme
precum: scopul vieții noastre aici pe pământ, viața veșnică, Dumnezeu
Judecătorul este foarte sen sibilă. De aceea e indicat să se prezinte cât mai mult
frumusețea și bucuria pe care o putem trăi în împărăția Cerurilor, iar dacă, la
finalul catehezei, tinerii se vor gândi ce trebuie să facă pentru a ajunge acolo,
preotul și -a atins scopul. în schimb, d acă discursul catehezei va fi concentrat pe
chinurile din iad, nu va face altceva decât să inspire teamă și să trezească
neliniște în sufletul tinerilor. O astfel de abordare nu îl va apropia pe tânăr de
Dumnezeu, ci, în cel mai fericit caz, îl va determin a să nu se mai raporteze la
Dumnezeu ca la un părinte iubitor, ci ca la un Judecător aspru și nemilos.
Tonul optimist în relațiile cu adolescenții, care se află într -o etapă delicată
a vieții lor, etapă în care imitarea celor din cercul de prieteni este un lucru
specific, este foarte necesar , atât profesorilor de religie, cât și preoților sau
părinților. „Dacă un adol escent prezintă interes față de ortodoxie cât o scânteie
mică, atunci nu putem să -i vorbim acestuia ca unuia care dorește să devină
monah. Lu crarea noastră este să cultivăm – de multe ori doar să întreținem viu –
ceea ce există, dacă vrem ca lucrarea noastră cu ei să fie adevărată și aducătoare
de rod”330.
Abordarea pozitivă și, în același timp, responsabilă a adevărurilor de
credință expuse în c adrul catehezelor cu tinerii, poate trezi în sufletele tinerilor
elevi speranța și îi poate determina să pună început bun mântuirii prin cercetarea
și împlinirea poruncilor. Limbajul pozitiv și atitudinea pozitivă sunt coordonate
prioritare în cadrul misiu nii păstorului cu tinerii din parohia sa. Pentru succesul
pe termen lung al păstoririi sale, este necesar și esențial ca tinerii să primească

330 G. Spil iotis, Părinți, duhovnici și copii , Ed. Egumenită, Galați, 2006, p. 95

132 învățăturile de credință în spirit pozitiv, așa cum le -a propovăduit Mântuitorul
Iisus Hristos. Altfel spus „probl ema tinerilor în spațiul Bisericii astăzi nu constă
în schimbarea acesteia, ci în modul în care aceștia vor asculta cuvântul Lui
Dumnezeu”331.

331 Ioannis V. Kokulis , op. cit ., p. 187

133 Concluzii
Cât de frumoasă este preoția! La câte solemnități, sublimități și
responsabilităț i este părtaș preotul? Câtă unicitate este în administrarea acestei
Sfinte Taine? Câtă liniște și avânt aduce în sufletul celui ce celebrează oficiile
de cult, calitatea de mijlocitor între Dumnezeu și oameni!
Însușirea preotului de făcător de bine, de al truist, izvorăște din definiția
Divinității. Dumnezeu este iubire (I In. 4,16), dar și Cel ce împărtășește din
iubirea Sa. Slujitorul Domnului cel ce primește misiunea sa, de la, prin și în
Biserică, nu poate acționa decât în concordanță cu învățătura Celu i ce este
Calea, Adevărul și Viață (In. 14,6 ), Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu
Întrupat, Cel ce a zidit Biserica Sa, o păzește și o înnobilează continuu.
Mântuitorul ocrotește, așadar, instituția, dar nu -i uită nici pe slujitorii ei,
pe care -i gratulează cu binecuvântarea Sa, cu învățătură și providența divină. El,
Păstorul cel Bun , poartă de grijă turmei, inclusiv prin calitățile și capacitățile de
înțelegere și administrare a lucrărilor de natură pastorală, cu care îl înzestrează
pe cel chemat. Iar aces ta, ca și continuator al acestei opere de învățare, orientare
și susținere, recunoaște și repetă că este trimis să împlinească voia Lui, în
misiunea sa.
Preoția este știință vindecării sufletelor. În cadrul ei, preotul responsabil
de gestionarea problemel or turmei cuvântătoare, își găsește menirea
binefăcătoare în ascultarea, înțelegerea și în încercarea de liniștire a sufletelor,
dar și a purtătorilor acestora. Asemănarea cu medicul, terapeutul trupului, este
binevenită și o regăsim în marile tratare desp re preoție, dovadă vie că și preotul
are încuviințarea de a se folosi de argumente terapeutice, în cazul său, cele
spirituale, fiind prioritare. Odată cu investirea sa în climatul parohial, prin Sfânta
Evanghelie, Sfânta Cruce și cheia bisericii, el primeș te statutul de învățător,
sfințitor și conducător, consfințindu -se rolul și rostul său de purtător de grijă, de
îngrijitor responsabil cu normă întreagă. Prin asumarea acestui nou mod de viață
preotul păstor se justifică pe sine și prin felul în care se im plică, se dedică

134 comunității și intereselor ei, spre a o face aptă de atingerea obiectivului major,
care este mântuirea. Având în vedere aceste traiectorii și cerințe, este posibil ca
în cadrul procesului de decantare a opțiunilor, să apară și dilema: fuga de sau
spre preoție. În situație au fost oameni îmbunătățiți, viitori sfinți ai Bisericii
noastre și care n -au ascuns contemporanilor și posterității, frământările,
neputințele și ispitele cu care s -au confruntat. Rezultatul a fost o cunoaștere
atentă și detaliată a preoției, a măreției și dificultăților ei, paginile ajunse până la
noi fiind adevărate „bijuterii” psiho -sociologie și literare.
Mijloacele terapeutice ale slujirii preoțești sunt multiple, toate la
îndemâna celui instalat și integrat în paroh ia sa. Prin hirotonie acesta devine
îndreptățit să folosească pârghiile slujirii sacramentale în acțiunea terapeutică,
administrarea Sfintelor Taine și a ierurgiilor fiind de competența sa. Păstorul
autentic își adună turma cuvântătoare în biserică , aici î mpărtășindu -i, prin
intermediul harului , darurile binefăcătoare și mântuitoare. Aici este descoperită
sfințenia sa, efectele ei fiind transpuse în cuvânt și faptă și extra muros . Prin
felul în care slujește și predică, prin comportament și atitudine, el l impezește
gânduri și existențe, el dezleagă păcatele, zidește și consolidează noi
„așezăminte” în sufletele celor dați în grijă. Complexitatea misiunii comportă o
atenție perpetuă, de asemenea, stabilirea unor priorități în abordare și strategii de
perspec tivă. Deloc nesemnificativă este și „lista” riscurilor ce pot apărea în
cadrul desfășurătorului pastoral și care, fără a stopa demersurile firești pozitive,
pot influența ritmul parcursului misionar -pastoral.
Pentru atingerea scopurilor propuse, păstorul sufletesc se supune unor
exigențe pe care, înainte de a le pune în lucrare, le conștientizează, le filtrează
prin firea și înțelegerea sa, stabilind, totodată, și ordinea în care vor fi promovate
în planul strategic. Prioritate are și în cazul de față, voc ația, adică suma de
înclinații și aptitudini, ce -l fac apt, pe deplin și irevocabil, în exercitarea misiunii
preoțești. Pornind de la o mărturisire șaguniană de mare efect, cu următorul
conținut: de o sută de ori de m -aș naște, tot preot m -aș face, mitropo litul

135 Antonie Plămădea lă continuă afirmând: „acele e preot bun, care poate face
oricând, pe parcursul vieții lui, o declarație asemănătoare”332. Zelul pastoral și
exemplul personal ziditor , reprezintă alte două concept e prioritar e, care
transpus e în viața pr actică cotidi ană, aduc un plus de credibilitate preotului
păstor. Un efect de marcă de pe urma acestui aflux de râvnă și exemplu
constructiv , este constatarea păstoriților ca preotul lor, cu adevărat dovedește că
este un profesionist în misiunea sa, un om pentru alții , pe scurt, părintele lor.
Asemeni Mântuitorului, preotul chemat să slujească și nu să i se slujească,
are realizări deosebite prin folosirea judicioasă și înțeleaptă a tactului pastoral.
Folosindu -se de cele mai bune și nobile mijloace pentru atingerea scopului, el va
știi când să acționeze și când să aibă răbdare, când să vorbească și când să
valorifice darul…tăcerii. Atât în scaunul de spovedanie, în cadrul pastorației
individuale, cât și în mijlocul tinerilor, ca pastorație intermediară, actul tactului
îi va confirma statura de înțelept și statutul de preot autentic.

332 Dr. Antonie Plămădeală, Vocație și misiune …, p. 21.

136
BIBLIOGRAFIE –
A. IZVOARE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. Institutului Biblic și de Misi une al
B.O.R. , București 2005;
2. Antonie cel Mare, Sfântul, în Filocalia , vol. I, trad. de Pr. Prof. Dumitru
Stăni loae, Ed. Humanitas, București, 2008;
3. Sf. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre
preoție, traducere de Pr . Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și
de Misi une al B.O.R. , Bucu rești, 2007;
4. Grigorie Dialogul, Sfântul, Cartea regulei pastorale, trad. de Pr. Prof.
Alexandru Moisiu, Ed. Institutului Biblic și de Misi une al B.O.R.,
București, 1996;
5. Ieronim, Fericitul, Epistolă către Nepoțian, în Despre datoriile preoților
și ale mona hilor, Ed. Mitropoliei Oltenie, Craiova, 2007;
6. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Despre feciorie. Apologia vieții monahale.
Despre creșterea copiilor, trad. de Pr. Dumi tru Fecioru, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al B .O.R., București, 2007;
7. Idem, Despre fam ilia creștină, Ed. Cuvântul Vieții, București, 2015;
8. Ioan Scărarul, Sfântul, „Al Cuviosului Părinte Ioan Scărarul. Cuvântul
XXXI. Către păstor”, în Filocalia , vol. IX, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitra
Stănilo ae, Ed. Harisma, București,1994 .
9. Ioan de Kronsta dt, Sfântul, Către păstorii duhovnicești, trad. de Cristea
Florentina, Ed. Egumenița, Galați, 2012.
10. Nectarie de la Eghina, Sfântul, Despre preoție, trad. de Parascheva
Grigoriu, Ed. Sophia, București, 2008;
11. Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte foarte folos itoare de suflet. Sfatuire
către duhovnic, Ed. Egumenița, Galați , f.a.;
12. Siluan Athonitul, Sfântul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei,

137 studiu introductiv și trad. de diac. loan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

B. CĂRȚI ȘI STUDII

13. Allen Joseph J., Slujirea Bisericii chip al grijii pastorale , trad. de P.S.
Dr. Irineu Pop Bistri țeanul, Ed. Rena șterea, Cluj Napoca, 2010
14. † Andreicuț Andrei, Păstorul și turma, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca,
2012;
15. Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, trad. de Gheorge Fedorovici, Ed.
Sophia, Alexandria, 2006;
16. † Arăpașu Teoctist, „Preoția creștină” în M.O. , nr 9 -10/1973;
17. Basarab Mircea, „Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi”, în M.O. , nr.
1-2/1970;
18. Băbuș Grigorie, Izvoare liturgice și pastorale, Ed. Christiana, București,
2002;
19. Bălan Ioanichie, Convorbiri duhovnicești, voi I, Ed. Episcopiei
Romanului și Hușilor, 1993;
20. Idem, Părintele Paisie Duhovnicul, Ed. Doxologia, Iași, 2010;
21. Cleopa Ilie, Ne vorbește părintele Cleopa, vol. I, VI, Ed. Mănăstirii
Sihăstria, Vânători -Neamț, 2001;
22. Beleneș Dumitru, Lucrătorii viei, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2001;
23. Belu Dumitru, „Predica prin exemplul personal”, B.O.R., nr. 5/1954;
24. Botsi Petru, Portretul unui sfânt – loan de Kronstadt, trad. de iero monah
Evloghie Munteanu, Ed . Egumenița, Galați, f.a.;
25. Braniște Ene, Despre preoție, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2004;
26. Idem, „Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură”, B.O.R., nr. 5-6/
1965;
27. Braniște Ene, „ Preoții tăi Doamne se vor îmbrăca întru dreptate ”, G.B.,
nr. 6-7/1958;

138 28. Idem, „Preotul de azi ca liturghisitor. Lipsuri și scăderi. Cauzele lor.
Mijloace de îndreptare.”, S.T., nr. 1-2/ 1949;
29. Idem, „Vocația pentru preoție”, O., nr. 2/1979;
30. Bruno Ferrero, E cineva acolo sus -istorioare pentru suflet, trad. Domnica
Goția, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005;
31. Cândea Spiridon, „Sfântul loan Gură de Aur, ca păstor de suflete”, în
B.O.R. , nr. 19/1957
32. Idem, „Sensul preoției la Sfinții Părinți”, în S.T., nr. 3-6/ 1950;
33. Idem, Studii și articole de Pastorală Ortodoxă, Editura Arhiepiscopiei
Sibiului, 2002;
34. Coman loan G., „Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz”, S.T., nr. 4 -6/
1996;
35. Idem, „Sensul preoției la Sfinții Părinți”, S.T., nr. 9-10/ 1949;
36. Idem, „Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți”, S.T., nr.
3-4/ 1956;
37. Idem, „Personalitatea Sfântului loan Gură de Aur”, în S.T., nr 9 -10/ 1957;
38. Idem, „Vocația și pregătirea pentru preoție”, în S.T., nr. 5 -6/ 1954;
39. Idem, „Sensul și sarcinile preoției, după Sfinții Părinți ai primelor patru
secole”, M.O., nr. 1-2/1972;
40. Coman Vasile , Religie și caracter – contribuții la cunoașterea și
predarea religiei în perioada adolescenței , Ed. Episcopiei Ortodoxe a
Oradiei, Oradea, 1992;
41. Constantinescu loan, „Reflecții cu privire la problema vocației și a
pregătirii preo țești”, în B.O.R., nr 11 -12/ 1969;
42. Chaignon S.J., Meditații pentru preoți , voi. I, trad. de Pr. Simeon Chișiu,
Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005;
43. Cristescu Grigorie , Teologie și sacerdoțiu, tipul clasic al păstorului
ortodox și idealurile pastoraț iei moderne, Sibiu, 1928;
44. Dubois Abatele, Practica zelului preoțesc sau mijloace pentru a face

139 slujba preoțească stimată și rodnică, trad. de Gheorghe Gh. Neamțiu, Ed.
Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007;
45. Dura Nicolae, „Importanța propovăduirii cuvântul ui lui Dumnezeu pentru
mântuirea credincioșilor”, B.O.R., nr 1-2/ 1990;
46. Elchaninov Alexander, Jurnalul unui preot rus, trad. de P rotos. Dr.
Vasile Bîrzu, Ed. Ecclesiast, Sibiu 2011;
47. Enzo Bianchi, Către preoți, trad. de Gabriel Marincaș, Ed. Galaxia
Guten berg, Târgu Lăpuș, 2009;
48. Faros Filotheos, Clerul azi – o privire din interior, trad. de Lăzărescu
Ovidiu, Ed. Egumenița, Galați, 2013;
49. Floca loan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii , Sibiu,
2005;
50. Gheorghiu Virgil, Tatăl meu preotul care s-a urcat la cer: amintiri dintr –
o copilărie teologică, trad. de Maria Cornelia Ică, ediția a III- a, Ed.
Deisis, Sibiu, 2008;
51. Hall Christopher A., Să citim Scriptura cu Părinții Bisericii, trad. de Pr.
Prof. Dr. Pavel Aurel și Prof. Cînduleț Diana Elena , Ed. Univeristății
„Lucian Blaga”, Sibiu, 2011;
52. Hausherr Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în răsăritul
creștin, trad. de loan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999;
53. Ianici Iovan, Să fim oameni – Viața și cuvântul Patriarhului Pavel al
Serbiei, trad. de Ionuț și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2011;
54. Ignat Dionisie, Starețul, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Ed.
Prodromos, 2009;
55. Ilie Dan Ciobotea, „Chemarea preoțească”, în M.A. , nr. 1 -2/1973
56. Iosu Mihai, Păstori în turma Păsto rului cel Bun, Ed. Universității
„Lucian Blaga”, Sibiu, 2010;
57. Idem, Pr. Constantin Necula, Tinerii și ispitele modernismului, Ed.
Agnos, Sibiu, 2008;

140 58. Idem, „Repere morale în activitatea sacerdotală”, R.T., nr. 2/ 2007;
59. Karakolis Konstantinos Hr., Harism a discernământului în călăuzirea
duhovnicească ortodoxă, trad. de Cristian Spătărelu, Ed. Egumenița,
Galați, 2012;
60. Kokulis Ioannis V ., Îmbisericirea elevilor – pentru o educație religioasă
liturgică, trad. de PS Mihail Filimon, Ed. Deisis, Sibiu, 2012;
61. Larchet Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de
Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2001, p. 392;
62. Lițiu Gheorghe, „Rolul cărților duhovnicești în formarea spirituală și
misionară a viitorilor preoți”, S.T., nr 3-4/ 1997;
63. Magdalena Mai ca, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi,
trad. de Cristian Pop și diac. loan Ică jr., ed a Il -a, Ed. Deisis, Sibiu, 2006;
64. † Marina Justinian, Apostolat social, vol VI, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., București, 1958;
65. † M ihălțan loan, Experiențe pastorale, Ed. Episcopiei Ortodoxe a
Oradiei, Oradea, 1996;
66. Miron Vasile, „Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și
pastorală a Sfinților Trei Ierarhi”, S.T., nr. 3-4/ 1997;
67. Necula Constantin, Îndumnezeirea Maidan ului, Sibiu, Ed. Agnos, 2008;
68. Necula Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos,Galați, 2001;
69. Nicău Nicolae, Convorbiri duhovnicești cu monahul Proclu Nicău, Ed.
Agaton, Făgăraș, 2004;
70. Paisie Aghioritul, Cuviosu l, Cu dragoste și durere pentru omul
contemporan, vol. I , trad. de ieroschimona h Ștefan Lacoschitiotul, Ed.
Schitului Lacu, Sf Munte Athos, 2000;
71. Idem, Cuviosul și Părintele Gavriil: Dialoguri în Duh, Ed. Cristimpuri,
Ploiești, 2010 ;
72. Papacioc Arsenie, Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. l, Vânători, Ed.

141 Mănăstirea Sihăstria, 2010;
73. Idem, Veșnicia ascunsă într -o clipă, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;
74. Petrescu Nicolae, „ Învățătura despre preoție la Sfântul Grigorie de
Nazianz”, M.O., nr. 5-6/ 1966;
75. Idem, „Î nvățătura Sfântului I oan Gură de Aur despre preoție și chipul lui
însuși de păstor sufletesc”, M.B., nr. 4-6/ 1968;
76. Plămădeală Antonie, Vocație și misiune în vremea noastră , Sibiu, 1984 .
77. Idem; Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996;
78. Popescu Teodor M., Îndrumări pentru preoți, Ed. Renașterea, Cluj
Napoca, 2014;
79. Idem, „Preotul văzut de credincioși”, BOR ., nr.5/1955;
80. Idem, „Sfințenia și răspunderea preoției”, S. T., nr 3 -4, 1952;
81. Radu Simion, „Despre curăția duhovnicească și sfințenia vi eții
preotului”, în M.O., nr. 1-2/ 1960;
82. Sava Marin, „Profilul teologului după Sfântul Grigorie de Nazianz”, S.T.,
nr. 5-6/ 1969;
83. Rezuș Petru, „Psihologia preotului”, în MMS , nr. 7 -8/ 1958;
84. Schmemann Juliana , Bucuria de a sluji: gânduri pentru preoteasa și
femeia ortodoxă , Ed. Teofilia, Făgăraș, 2013;
85. Spiliotis G., Părinți, duhovnici și copii , Ed. Egumenită, Galați, 2006
86. Stăniloae Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. III, Ed.
Institutu lui Biblic și de Misiune al B .O.R., București, 2010;
87. Steinh ardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994;
88. † Streza Laure nțiu, „Sfântul I oan Gură de Aur -om al rugăciunii, al
evlaviei și al trăirii profunde, teolog desăvârșit și cuvântător insuflat de
har”, în vo l. Sfântul loan Gură de Aur. Ierarh – Teolog – Filantrop (407 –
2007), Ed. Andreiana, Sibiu, 2008;
89. Toma de Kempis, Urmarea Lui Hristos, trad. de Pr. Prof. Dumitru C.
Vișan, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1991;

142 90. Teșu loan C., Frumusețea și sublimitatea preoției, Ed. Doxologia, Iași,
2010;
91. Vasile Gordon, Silviu Tudose, „Dezvoltarea studiilor pastorale:
Omiletica, Catehetica și Pastorala în Teologia ortodoxă în sec. al XX -lea
și începutul sec. al XXI -lea”, Ed. Basilica, București, 2011;
92. Vintilescu Petre, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor,
Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007;
93. Idem, Spovedania și duhovnicia, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995;
94. Walter, George R., Influența limbajului pozitiv , trad. de Andreea
Rosemarie Lutic, Ed. Curtea Veche, București,2008;
95. Wiseman Richard, 59 de secunde. Schimbă -ți viața în mai puțin de un
minut, Ed. Paralela 45, Pitești, 2012;
96. Zaharou Zaharia, Cunoscute mi -ai făcut mie căile vieții (Ps 15,1), Ed.
Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2015;
97. Idem , „Lărgiți și voi inimile voa stre! II Cor . 6, 13 ”: Lărgirea inimii în
teologia Sfântului Siluan Athonitul și a starețului Sofronie de la Essex,
trad. de monahia Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009 ;
98. Zăvoianu Corneliu, „Chipul preotului după opera Sfântului Grigorie de
Nazianz”, O., nr. 2/1979;
99. Învățătura Sfinților Părinți despre boală, Ed. Egumenița, Galați, f.a.;
100. Mărturii din Țara Făgărașului despre Părintele Arsenie Boca, Ed.
Agaton, Făgăraș, 2004;
101. Mic manual de spovedanie și mângâiere a bolnavilor, trad. de Ioan
I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2006;

143
Curriculum vitae

Curriculum vitae
Europass

Informații personale
Nume / Prenume Pampu Ioan Codruț
Adresă(e) 218, Bungard, Județul Sibiu, România
Telefon(oane) 0369439029 Mobil: 0745654418
Fax(uri)
E-mail(uri) parohiaortodoxabungard@yahoo.com

Naționalitate( -tăți) Română

Data nașterii 27.02. 1974

Sex Masculin

Locul de muncă vizat /
Domeniul ocupațional Parohia Ortodoxă Română Bungard, protopopiatul Sibiu )

Experiența profes ională

Perioada Preot la parohia Vărd, protopopiat ul Agnita (1998 -2007)
Preot la parohia Bungard, protopopiatul Sibiu (2007 -prezent)
Funcția sau postul ocupat
Activități și responsabilități principale
Numele și adresa angajatorului
Tipul activi tății sau sectorul de activitate

Educație și formare

Perioada Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu, Master în T eologie (2007 -2008)
Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu , Licență (1993 -1997 ).
Liceul Industrial nr. 3, Sibiu ( 1988 -1992 -).
Școala generală, nr. 5, Sibiu ( 1980 -1988 ).
Calificarea / diploma obținută Preot, Diplomă de Master în Teologie -2008.

144 Disciplinele principale studiate /
competențe profesionale dobândite
Numele și tipul instituției de învățământ
/ furnizor ului de formare Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu
Nivelul în clasificarea națională sau
internațională (rubrică facultativă, vezi instrucțiunile)

Aptitudini și competențe
personale

Limba(i) maternă(e) Precizați limba(ile) maternă(e ) (dacă este cazul specificați a doua limbă maternă, vezi instrucțiunile)

Limba(i) străină(e) cunoscută(e) Engleza
Autoevaluare Înțelegere Vorbire Scriere
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la
conversație Discurs oral Exprimare scrisă
Limba engleza Utilizator
independent Utilizator
independent Utilizator
independent Utilizator
independent Utilizator
independent

(*) Nivelul Cadrului Europ ean Comun de Referință Pentru Limbi Străine

Competențe și abilități sociale abilitatea de a interactiona cu ceilalti
abilitatea de a coopera
abilitatea de a intelege emotiile altora
abilitatea de a cere ajutor si de a oferi ajutor
abilitatea de au tocontrol emotional

Competențe și aptitudini
organizatorice spirit de echipă
orientare către rezultate
comunicare excelentă
flexibilitate

Competențe și aptitudini tehnice initiativa
comunicarea
munca in echipă

Competențe și aptitudini de util izare
a calculatorului XL, WORD, ACCES

Competențe și aptitudini artistice

Alte competențe și aptitudini

Permis(e) de conducere B.

Informații suplimentare Grad preotie Definitivat -1999
Grad preotie II -2003
Iconom Stavrofor -2014

Anexe

145

VIZAT,

Conducător științific

D E C L A R A Ț I E

pentru conformitatea asupra originalității operei științifice

Subsemnatul Pr. Pampu Io an Codruț , domiciliat în localitatea Bungard, nr.218,
județul Sibiu, având actul de identit ate seria SB, nr. 55 74 07 , CNP . 1740227323916 ,înscris
pentru examenul de obținere a gradului I în preoție, având lucrarea cu titlu Preoția, o slujire
cu știință și conștiință,
Conducător științific : Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu
Declar următoarele:
– opera științifică nu aparține altei persoane, instituții, entități cu care mă aflu în
relații de muncă sau altă natură;
– opera științifică nu este contrară ordinii publice s au bunelor moravuri, iar prin
aplicarea acesteia nu devine dăunătoare sănătății ori vieții persoanelor, animalelor
sau plantelor;
– opera științifică nu a mai fost publicată de subsemnatul sau de o terță persoană
fizică sau juridică, în țară sau în străinăt ate, anterior datei depunerii acesteia spre
evaluare în scopul obținerii recunoașterii științifice în domeniu.
Specific explicit că ideile prezentate sunt originale, iar sursele de informații care stau la baza
emiterii unor teorii originale au fost co rect citate și prezentate în lucrare.
Data : 30. 08. 2017
Numele și prenumele , Pr. Pampu Ioan Codruț

Semnătura

146 Cuprinsul
Introducere…………………………………………………………………………………………….. 3
Cap. I. Preoția -arta și știința terapiei spirituale.. ……………………. ………….. ……5
I.1. Preotul și medicul, grija și îngrijirea…………………… …………………………. …….. 6
I.2. Ofranda de sine a păstorului de suflete……….. ……………….. ………. …….. …….. 16
I.3. O dilemă: f uga „de” sau „după” preoție……………………. …………………….. …..25
Cap. II. Poziția păstorului de suflete în planul mântuir ii……………………… …38
II.1. Tratatul „Despre preoție ”, – o bijuterie a literaturii patristice…. …….. ………40
II.2. Terapia spirituală prin slujirea sacramentală…………. ………………………. ……42
II.3. Sfințenia cerută preotului ca sarcina sa de liturghisitor……….. ……………….50
II.4. Priorități și riscuri și în „medicina” pastorală……….. ………………………. …….62
Cap. III. Exigențele unei slujiri pastorale responsabi le……………………… …….68
III.1. Depistarea și cultivarea vocați eipentru preoție…….. ………………….. …….. …69
III.2. Zelul pastoral în cuvânt și faptă………………………… ………………………… ……76
III.3. Viața de rugăciune a preotului și roadele sale……….. …………………. ………..85
Cap. IV. Exemplul pastoral și consecințele sale………….. …………………….. ……91
IV.1. Exemplului personal în Scriptura și literatură……….. ………………………. …..92
IV.2. Forța exemplului personal in pastorația c otidiană…….. ……………………… …96
IV.3. Cel ce va face și va învăța, mare se va chema (Mt. 5,19) …………………. .101
Cap. V. Tactul pastoral sau înțelepciunea în acțiune…………………. …………. .109

147
V.1. Tactul pastoral în s caunul de Spovedanie ………………………………………….. 114
V.2. Tactul pastoral în catehizarea tinerilor………………. ………………………. ……122
Concluzii……………………………………………………………. ……… ……………………….132
Bibliografie………………………………………………………………… ……………………….136
Curriculum vitae………………………………………………………… ………….. ………… .143
Declarație……………………………………………………………….. ………………………… ..145
Cuprins……………………………………………………………………… ……………………….146