LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI I ÎN PREOȚIE [306782]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„JUSTINIAN PATRIARHUL”

LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI I ÎN PREOȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Pr. Lect. Dr. Marian Mihai

CANDIDAT: [anonimizat]. Mititelu Laurențiu

BUCUREȘTI

-2018-

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„JUSTINIAN PATRIARHUL”

TAINA SFINTEI CUNUNII SAU „SLUJBA ÎNCORONĂRII”

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Pr. Lect. Dr. Marian Mihai

CANDIDAT: [anonimizat]. Mititelu Laurențiu

BUCUREȘTI

-2018-

CUPRINS

Argument………………………………………………………………………………………………………………..2

Introducere………………………………………………………………………………………………………………3

Contextul istoric al căsătoriei

Instituirea căsătoriei în rai…………………………………………………………………..5

Căsătoria în Vechiul Testament………………………………………………………….11

Căsătoria în Noul Testament …………………………………………………………….15

Aspecte istorice ale Cununiei…………………………………………………………….21

[anonimizat] a Cununiei

Aspecte liturgice………………………………………………………………………………26

Aspect comparativ……………………………………………………………………………33

[anonimizat]…………………………………………………………46

Considerații canonice……………………………………………………………………….52

Familia creștină în contextul contemporan

Familia creștină în lume……………………………………………………………………58

Familia creștină în Europa…………………………………………………………………61

Valori creștine ale familiei în România……………………………………………….64

Obiceiuri românești………………………………………………………………………….68

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………73

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………..75

Anexe…………………………………………………………………………………………………………………..78

ARGUMENT

Am ales ca temă de studiu pentru lucrarea mea de grad Taina Sfintei Cununii sau „Slujba Încoronării” deoarece în perspectiva mea este o temă de actualitate contemporană care se adaugă setului de răspunsuri pe care tradiția familiei le oferă ca poziție împotriva celor ce cred că aceasta este facultativă sau chiar de prisos. Această lucrare mă ajută și pe mine în demersul meu de desăvârșire pe calea cunoașterii și de întărire a valorilor sănătoase promovate de ortodoxie.

În anul 2011, când în Patriarhia Română a fost desemnat „Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii” [anonimizat] a-l trata mult mai detaliat.

[anonimizat] 2018, anul promovării familiei creștine de către patriarhia Română. Și ce se putea promova mai bun decât aceasta în contextul centenarului Marii Uniri? Desigur că lucrarea mea face o trecere în revistă a evoluției acestei Sfinte Taine, dar punctează și poziția ei în societatea contemporană și felul în care cei ce se opun familiei vor să o destructureze.

Datorită celor expuse mai sus am ales această temă de actualitate, dar și din dorința de a fi și eu o picătură de apă ce se adaugă valului ortodoxiei ce se năpustește asupra molimei homosexuale ce se răspândește pe coloana vertebrală a tinerilor generației noastre.

INTRODUCERE

Considerentele pe care m-am sprijinit atunci când am ales această temă au fost cele legate de faptul că, în prezent este o preponderentă nelămurire cu privire la Taina Cununiei și la existența familiei în societate. Unii spun că este bine pentru credincios să se căsătorească, alții afirmă că omul poate trăi și singur și să se bucure de plăcerile lumești ce îi excită simțurile trupești și îl conduc la o înlăturare a lui Dumnezeu din inimă, ceea ce înseamnă desigur o răcire și o împietrire a omului în raport cu cei din jurul său sau cu sine însuși. Întotdeauna extremele sunt ale celui rău, acest lucru fiind ca o axiomă a învățăturii de credință. Calea lui Hristos, și implicit calea Bisericii este calea discernământului.

Un alt considerent care stă la baza alegerii acestei teme este controversa familiei din contemporan. Se susținea așadar că nu mai este neapărată nevoie ca tânărul să întemeieze o familie, că se poate și așa. Lucrul acesta nu duce decât la o destrămare a tuturor valorilor umane. Plus de asta se încearcă o batjocură a familiei prin eforturile disperate de a legaliza căsătoriile L.G.T.B.Q.

Astfel pornind de la aceste premise pe care le-am considerat de un real interes în studiul teologic, am întocmit prezenta lucrare cu titlul Sfânta Taină a Cununiei sau „Slujba Încoronării”. Scopul acestei lucrări este acela de a arăta importanța Tainei Cununiei pentru tinerii de astăzi. Tinerii trebuie să înțeleagă că vârsta căsătoriei și toate celelalte legi impuse de Biserică și Stat nu au la bază decât o gândire sănătoasă și puternică care să nu afecteze fizic și emoțional pe niciunul dintre tinerii ce vor să se căsătorească.

Obiectivele lucrării de față fac referire la lămurirea timpului Căsătoriei, la modul cum se realizează aceasta, la impactul pe care îl are asupra tinerilor și a societății precum și la aspectele pe care le creează Taina odată săvârșită asupra tinerilor.

Din punct de vedere metodologic țin să precizez că lucrarea folosește un stil analitico-descriptiv a unor evenimente petrecute atât la începutul perioadei creștinismului, contemporan, în Europa zilelor noastre dar și în România, evenimente care sunt relevante pentru subiectul acestei lucrări. De asemenea pe coloana acestor elemente istorico-descriptive se împletesc precizări duhovnicești și dogmatice cu privire la semnificația și importanța Sfintei Cununii. Informațiile au o aplicabilitate practică și se bazează pe fundamente atât scripturistice cât și patristice. În urma precizărilor de rigoare s-au întreprins comentariile care s-au impus cu privire la rigurozitatea elementelor teologice și la analizele textuale efectuate în prezenta lucrare.

În cele ce urmează voi prezenta pe scurt structurarea pe capitole a lucrării de față precum și precizările care se impun. Lucrarea este structurată în trei capitole care se divizează în mai multe subcapitole tematice.

Primul capitol are titlul Contextul istoric al căsătoriei. Acesta își propune să facă o trecere în revistă a evenimentelor istorice care au stat la baza înființării și perpetuării în timp a Tainei precum și impactul istoric pe care aceasta l-a avut.

Cel de-al doilea capitol poartă titlul de Aspecte liturgice, dogmatice și canonice cu privire la Sfânta Taină a Cununiei. Acesta își propune să facă o analiză din toate punctele de vedere mai sus menționate pentru o mai bună înțelegere a fiecărui element constitutiv al textului liturgic ce alcătuiește această Sfântă Taină. De asemenea există și un aspect comparativ, o analiză a unui text vechi cu litere chirilice ce înfățișează aproape neschimbată rânduiala Tainei Cununiei, un fapt ce ne arată statornicia acestei Sfinte Taine.

Cel de-al treilea capitol poartă numele de Familia creștină în contextul contemporan. Acesta își propune să facă o prezentare a situației în care este privită Cununia în lume, în Europa și în România, cum afectele minții bolnave a oamenilor fără frică de Dumnezeu se instaurează în societate în detrimentul familiei, dar și obiceiurile și tradițiile de la sat ce alcătuiesc întreg ritualul unirii dintre bărbat și femeie.

În ceea ce privește setul de întrebări la care această lucrare va răspunde, în limitele competenței ei, pot enumera felul în care se săvârșea Cununia în perioada primară, evoluția ei în timp, explicarea valorilor simbolice ale Cununiei, de ce este importantă familia, cangrena homosexuală crescută pe coloana familiei tradiționale și modul cum Căsătoria încununând omul îl face pe acesta să își desăvârșească mântuirea subiectivă.

CONTEXTUL ISTORIC AL CĂSĂTORIEI

INSTITUIREA CĂSĂTORIEI ÎN RAI

Orice abordare din perspectivă creștină a problemei familiei nu poate avea alt punct de plecare decât referatul biblic despre crearea omului. Mântuitorul Însuși, răspunzând unei întrebări a fariseilor, amintește că „de la început” Dumnezeu a creat familia monogamică și citează textele din Fac. 1, 27 și 2, 24. Pe textul din Facere 2, 24 se întemeiază și Sfântul Apostol Pavel când vorbește, din perspectivă hristologică, despre taina cea mare a unirii bărbatului cu femeia în căsătorie conform Efeseni, 5, 31.

Cartea Facerii ne arată că istoria căsătoriei și a familiei începe odată cu istoria omului. Căsătoria apare astfel ca „taina primordială”, instituită „de la început” și legată de taina creației în ansamblu. Chiar în momentul creației, Dumnezeu a indicat și funcțiile principale ale familiei, trasându-i un destin care vizează atât binele individual, cât și binele general.

În referatul biblic al Creației se relatează faptul că în urma sfatului dumnezeiesc, Dumnezeu a hotărât în înțelepciunea Sa divină că este momentul ca iubirea treimică să fie exteriorizată către creație, o creație care să poarte chipul Său. Drept urmare Dumnezeu a creat omul după chipul Său, cu menirea sau vocația de a deveni asemenea lui Dumnezeu după har: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul” (Fac. 1, 26).

Chipul lui Dumnezeu în om constă tocmai în capacitatea acestuia de a ajunge la îndumnezeire și de „înțelegerea înălțată sau înjosită a omului de care atârnă credința sau necredința lui”, căci „cred în Hristos cei care cred în propria lor îndumnezeire”

În calitatea lui de chip, omul întreg tinde spre modelul său spre Dumnezeu, și-n aceasta realizează asemănarea. Dumnezeu întreit în Persoane îl creează pe om ca persoană capabilă de a se împărtăși și de a împărtăși iubirea, darul dumnezeiesc. De aceea l-a făcut dintru început bărbat și femeie: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Fac. 1, 27). De aceea căsătoria ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă”

Dumnezeu îl creează mai întâi pe Adam și apoi o creează pe Eva ca o împlinire a vocației iubirii și unirii lor și a lor împreună, cu și în Dumnezeu. „În Geneză Dumnezeu motivează, după aducerea la existență a lui Adam, aducerea la existență a Evei cu temeiul că „nu este bine să fie omul singur”: „Și a zis Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2, 18). Scoaterea Evei din Adam înseamnă că ea a fost cuprinsă virtual în Adam, înainte de aducerea distinctă la existență, semn al unității lor, iar alteritatea și deosebirea lor complementară trupească și sufletească îi face mai deplin om pentru că „umanitatea este trăită de fiecare în alt mod și într-o completare reciprocă. Cu alte cuvinte această unitate umană diferențiată și complementară este o unitate conjugală”. De aceea Clement Alexandrinul vorbește despre un har al căsătoriei în Rai, dat de Dumnezeu prin binecuvântare: „Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: Fiți rodnici și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Fac. 1, 28) și „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup”(Fac. 2, 24). Cuvintele acestea rostite de Adam profetic, se vor împlini în viața oamenilor și vor ajunge să fie desăvârșite în taina unirii lor în Hristos și în Biserică: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32).

Ca persoană, omul este o ființă rațională și liberă. El este subiect și cauză formală a ceea ce deosebește de orice altă ființă și cauză eficientă responsabilă față de faptele sale. Acestea poartă pecetea inteligenței și voinței, a cunoașterii și iubirii omului. Prin cunoaștere mintea poate să spună, să explice realitatea înconjurătoare, pe de o parte; iar pe de altă parte încearcă să înțeleagă omul, care este mai mult decât toate creaturile, ființe sau lucruri. A fi persoană, înseamnă a fi o ființă în stare să te gândești, să te cunoști suficient, să te apreciezi în mod adecvat pentru a putea să te exprimi, să te descoperi și pornind de aici să fii în stare să te dăruiești.

Scopul creării cuplului conjugal în Rai este redarea a ceva din imaginea tainică a unității și indisolubilității dintre Persoanele Preasfintei Treimi, precum și ajutorul reciproc dintre cei doi. În legătura lor, Adam și Eva în Rai erau călăuziți și de harul dumnezeiesc, această lucrare făcând ca iubirea celor doi „să treacă dincolo de tot ceea ce este pământesc și să fie un argument puternic al frumuseții care dă mărturie adevărului prin simpla și transparenta sa evidență”. După ce Dumnezeu creează cuplul bărbat-femeie în Rai le dă porunca de creștere și înmulțire, despre care Sfântul Vasile cel Mare spune că este o dublă creștere: a trupului ca o evoluție fiziologică firească și a sufletului – ca dezvoltare a cunoștințelor, în vederea desăvârșirii. Familia în Rai este curată, fără de pată. Însăși Sfânta Scriptură mărturisește că, deși cei doi protopărinți erau goi, ei nu se rușinau. Totul era paradisiac, perfect, Adam și Eva se bucurau din plin de bunătățile date lor de Dumnezeu și aveau grijă unul de celălalt. După căderea în păcatul neascultării, însă, se strică armonia familiei și a naturii umane. Deși rămân împreună, Adam și Eva sunt izgoniți din Rai, iar Eva va fi nevoită să nască prunci în chinuri și dureri. Recunoscând această calitate supremă a femeii, părintele Jean Kovalevsky spunea: „Eva poate fi amăgită pentru că este sinceră”. Iată ce a devenit așadar familia după ce mândria a pătruns în inima omului. Totuși Dumnezeu nu i-a lăsat să cadă în deznădejde, ci le-a făgăduit un Răscumpărător: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei, aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul”.

Astfel omul a fost creat de la început bărbat și femeie. Amândoi sunt creați „după chipul lui Dumnezeu” și chemați la asemănare cu Dumnezeu, cu toate că fiecare este o entitate aparte, atât bărbatul cât și femeia tind unul spre altul în asemenea măsură încât ajung „un singur trup”. Suflând în fața omului suflare de viață Dumnezeu i-a dat calitatea de persoană. Ca persoană, omul este o ființă rațională și liberă. El este subiect și cauză formală a ceea ce-l deosebește de oricare altă ființă și cauză eficientă responsabilă față de faptele sale. Acestea poartă pecetea inteligenței și voinței, a cunoașterii și iubirii omului. Prin cunoaștere mintea poate să spună, să explice realitatea înconjurătoare, pe de o parte; iar pe de altă parte, încearcă să înțeleagă omul, care este mai mult decât toate creaturile, ființe sau lucruri.

Taina Cununiei este privită ca o împărtășire a iubirii dumnezeiești către oameni fiindcă Dumnezeu a creat totul din iubire și a dorit să exteriorizeze iubirea treimică spre bucuria creației. Relațiile persoanelor divine în Treime, prin care se constituie pe plan înalt dumnezeiesc Ecclesia cerească, sunt un indiciu al legăturilor spirituale dintre soți, făcându-ne să înțelegem felul în care căsătoria poate fi numită ecclesia domestica. Vorbind despre Dumnezeu în creștinism, nu ne referim la o singură persoană, ci la trei. O singură persoană divină nu ar putea exprima prin chipul ei unitar iubirea, nu ar putea fi numită un Dumnezeu al iubirii. Tot la fel putem spune și despre om.

Dacă omul creat de Dumnezeu ar fi rămas o singură persoană, o ființă solitară, nu ar putea fi înțeleasă drept purtătoarea chipului Creatorului ei. Dumnezeu însuși a mărturisit, referindu-se la om, că nu este bine să fie singur, conform Facere 2,18. Între comuniunea treimică și comuniunea conjugală se stabilește o corelație ideală, în lumina căreia ni se descoperă sensul măreției de care se bucură soții în căsătorie. Căsătoria este participare în comun a soților la viața lui Dumnezeu, este împărtășire de viață divină. Viața aceasta este dintru început în sânul Tatălui, iar transferată de pe înaltul ei plan dumnezeiesc, prin iconomia Fiului și aceea a Sfântului Duh, în comuniunea ființială a celor doi soți, îi face pe amândoi părtași la fericirea cerească. Treimea de fapt se descoperă ca fecundație nesfârșită a Unității, de Ea atârnând orice alteritate și orice unire, mai ales aceea care îi privește pe soți.

Încă din Eden li se descoperă primilor soți fericirea pe care o pot avea împărtășindu-se de viața divină. Paradisul dintâi nu este numai grădina dumnezeiască a frumuseții neveștejite și a castității neîntinate ci loc al întâlnirii soților cu Dumnezeu. Astfel aflăm din Sfânta Scriptură că Dumnezeu venea „prin rai, în răcoarea serii” (Fac. 3,8), ca să stea de vorbă cu bărbatul și femeia zidiți amândoi de El. Este vorba de o întâlnire a cărei semnificație ne-o arată Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Taina aceasta mare este” (Efes. 5, 32). Semnificația ce nu se va pierde niciodată în istoria mântuirii, adesea, când Sfânta Scriptură se referă la natura raporturilor dintre Dumnezeu și om, acest lucru îl face în termeni matrimoniali. Chiar după cădere, căsătoria rămâne simbolul legăturii despre care vorbim. Alianța Vechiului Testament este definită printr-un raport de natură nupțială: poporul lui Dumnezeu poartă numele de logodnică. Unirea lui Iahve cu poporul Său este descrisă ca o unire a Mirelui cu mireasa, iar infidelitatea acestui popor ales, ca o infidelitate conjugală. Restaurarea lui Israel este prezentată ca reconcilierea unui soț cu o soție necredincioasă (Isaia 50,1).

Nu mai puțin importante sunt și urmările religios-morale ce decurg din principiile dogmatice ale căsătoriei privită ca imagine a relațiilor dintre persoanele Sfintei Treimi. Relațiile treimice sunt, într-adevăr, un model absolut pentru relațiile din căsătorii, dar totodată ele constituie un criteriu care ne ajută să evaluăm elementele componente ale comunității conjugale. De asemenea ne ajută să discernem aspectele pozitive ale diferitelor concepții privitoare la relațiile dintre soți, într-o mare diversitate de expresii și formulări teoretice. Studiile de teologie morală se află, în această privință, într-o fază de început.

Icoană a tainei unității treimice, căsătoria își descoperă structura proprie în două chipuri deosebite: ca distincție de persoane unite și ca unitate de persoane distincte. Mai întâi, căsătoria este una, dar soții sunt două persoane distincte și neconfundate, fiecare având o nelipsită conștiință de sine. Însăși această conștiință presupune o distanță fenomenologică între cei doi parteneri atât de natură corporală cât și spirituală. Dispariția limitelor personale dintre soți, ar fi tot una cu o contopire, pe care ar produce-o un proces de fuziune afectivă.

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este „dualizat”, de la început în „eu” și „tu” și predestinat a trăi în vederea iubirii. De aceea nu a fost făcut ca ființă solitară, ci ca ființă în doi. Zidind natura umană, Dumnezeu devine autorul căsătoriei. În forma cea mai veche a referatului creației, cea iahvistă, se spune în mod expres: „Și a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. II, 18). Crearea omului este o lucrare care nu ajunge la împlinire până la apariția femeii. Sfântul Chiril al Alexandriei susține că „Dumnezeu a creat coexistența”. Eva nu este făcută în vederea înfrumusețării Edenului, ci pentru a împlini ceea ce lipsea din Paradis, pentru că o făptură omenească, luată izolat și considerată în sine, încă nu este omul adevărat. Pe de altă parte, femeia este ființă necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fie o paralizare a lumii spiritului. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu: și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o lui Adam” (Fac. II, 21-22). „Coasta” semnifică ceva mai mult decât asistența morală, o reală împlinire spirituală. „Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea ei distinctă la existență. Nu mai lipsește nimic ca universul existenței omenești să oglindească cerul, iar viața celor dintâi soți să ilustreze împărtășirea de o fericire al cărei substrat este de origine transcendentă.

Întemeierea căsătoriei va mărturisi în lume ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. La vederea femeii sale, bărbatul încântat se recunoaște în Eva pe sine însuși și îndată pronunță cuvintele de dragoste: „Iată, acesta este os din oasele mele și trup din trupul meu!” (Fac. II, 23). De acum bărbatul are în femeie unitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Cuvintele lui Adam nu cuprind numai ideea regăsirii unui soț în celălalt, ci au o extindere care se referă și la oglindirea în cele două persoane umane distincte a chipului lui Dumnezeu. Prin femeie, Dumnezeu vorbește bărbatului într-un mod deosebit mai direct și mai intim, însăși crearea femeii constituind o revelație a lumii divine. Iubirea dintre soți este indicativul biblic al iubirii lui Dumnezeu.

Tradiția Bisericii Ortodoxe afirmă în mod constant în diverse surse teologice, liturgice și canonice sfințenia căsătoriei întemeiată în Eden, interpretând textele scripturistice din cartea Facerii într-o lumină de înțelegere spiritual istorică. Sensul spiritual al interpretării nu îl suprimă pe cel literal ci îl întregește prin adăugarea unei idei mai înalte. Omul are nevoie de un soț care să fie pe măsura lui și prin care să se împlinească. De aceea caracteristica iubirii conjugale este setea, dar nu numai după unitatea de gânduri, de sentimente sau atitudini, ci după o unitate mai adâncă: unitatea ființială care este, la rândul ei, unitatea dintre natură și har.

În paradis, Dumnezeu a sădit în firea umană germenii căsătoriei. Participarea soților la viața divină pe care o presupune căsătoria în Eden nu este o realitate încremenită într-o formă prestabilită, ci este o chemare de creștere necontenită în sfințenie. Harul paradisiac despre care am vorbit este un dar, după cum este și o menire, o sarcină ce se cuvine să fie îndeplinită în mod liber și conștient, prin eforturile proprii ale celor doi soți. Această bipolaritate constituită dintre dar și menire poate fi exprimată prin distincția între conceptul de chip și cel de asemănare, așa cum o aflăm, de exemplu la Sfântul Vasile cel Mare. Asemănarea înseamnă acțiune și este corelată cu transcendența. Chipul este o vocație spre asemănare. În cazul perechii umane din Paradis, harul căsătoriei este și o chemare spre naștere de prunci. Sfânta Scriptură ne spune că în starea originară, Adam și Eva au primit de la Dumnezeu această poruncă: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Fac I, 28). Iubirea este creatoare fiindcă poartă în inima ei răsunetul creator: „Să fie!”. Ea nu suportă mărginire în timp, ațintind văzul spre eternitate. Continuând pe un plan nou, ultima zi a creației, viața umană se naște mereu din iubire. Copilul este veșnicia în timp a iubirii ce leagă pe cei doi soți. Teologia romană-catolică a făcut mult caz de porunca nașterii de prunci, dar nu a văzut în ea scara pe care soții urcă spre asemănare cu Dumnezeu Creatorul pentru că nu a înțeles că ea odrăslește din legea iubirii, iar nu invers. Dumnezeu a încredințat soților sarcina transmiterii vieții, dar nu s-a îndepărtat din viața lor. Copiii sunt deopotrivă ai părinților și ai Tatălui ceresc. Purtând în ei chipul lui Dumnezeu, soții posedă în același timp răspunderea de a da viață altora. Refuzând această responsabilitate a procreării, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său și prin aceasta alterează propria sa unitate.

1.2. CĂSĂTORIA ÎN VECHIUL TESTAMENT

Legătura pozitivă dintre Dumnezeu și om, în etapa căderii, apare și mai mult în evidență o dată cu întemeierea Vechiului Așezământ. În puterea legământului pe care Iahve îl stabilește cu Avraam sau Moise, există instituțiile harice, darurile și cuvântul prorocesc către poporul ales, menite să pregătească întruparea Cuvântului. Legea morală și ordinea cosmică, în albia cărora providența divină ocrotește căsătoria, nu mai sunt simple manifestări ale puterii sfințitoare, ci semnele unei prezențe divine personale, forme simbolice ale Alianței Domnului Dumnezeu cu Israel și imagini tipice ale unirii lui Hristos cu Biserica.

Concepția antică despre căsătorie a fost dominată de „fecunditate” împletită cu ideea de procreare a neamului omenesc și cu cea de creație – reminiscență a vocației creatoare, împărtășite de Dumnezeu omului. Dominată de practici idolatre, antichitatea păgână a pus întotdeauna căsătoria și mai ales darul femeii de a naște prunci sub protecția zeilor, mai cu seamă a celor care – în concepția lor – dețineau „puterea fecundității”. Această concepție este departe de revelația dumnezeiască și mai ales a Noului Testament; rămâne o realitate pur terestră, iar relația conjugală dintre bărbat și femeie nu are nicio perspectivă a transcendenței, conferindu-i-se cel mult un statut și un rol social cu un scop imediat și o finalizare în sine.

Singura care păstrează din valoarea ei dată prin creație este căsătoria în Vechiul Testament; aceasta este însă departe de concepția Creatorului: Taină în Împărăția Sa.

În Vechiul Testament, referitor la căsătorie, se întâlnește ideea creației – comună în tot restul umanității; cu timpul, dată fiind Revelația Dumnezeiască și promisiunea divină de a mântui neamul omenesc prin „poporul ales” – Israel, căsătoria dobândește un nou statut.

Cu timpul, neamul omenesc s-a înmulțit „ca nisipul mării” (Fac. 22, 17), după cum Dumnezeu făgăduise lui Avraam, răspândindu-se în toate colțurile lumii. S-au întemeiat neamuri și popoare, unele depărtându-se de Dumnezeu, cum ar fi cele șapte popoare canaaneite (Fac. 10, 18), altele rămânând în ascultare de Dumnezeu. Se observă totuși că ideea unui răscumpărător nu a pierit la niciun popor, ci a rămas vie în memoria omului. Cu toate că Răscumpărătorul făgăduit trebuia să vină tot printr-o femeie, rolul și importanța femeii, datorită mândriei ce a împins-o la păcat, scade în ochii bărbatului. Din cauza păcatului neascultării, familia a ajuns până la cel mai de jos grad de deteriorare, femeia ajungând să fie cu timpul „sclava” bărbatului, proprietatea lui personală, el putând să dispună oricând chiar de viața ei.

Antichitatea subordona femeia bărbatului, logodnica putând fi vândută, cumpărată sau capturată, iar această concepție a subordonării femeii bărbatului va fi păstrată și în credințele și practicile iudaice. În familia părinților, înainte de căsătorie, femeia era supusă tatălui ei, iar în cazul în care tatăl murea, fratelui mai mare care dispunea de ea după propria voie, putând să o vândă chiar, iar după căsătorie era subordonată soțului, ce-i putea da oricând carte de despărțire.

Legea nu îi permitea femeii să ceară divorțul, și chiar dacă i-ar fi permis, nici n-ar fi făcut acest lucru, ținând cont de situația materială în care putea să ajungă o văduvă. În acea vreme văduvele erau foarte sărace și făceau parte din rândul păturii de jos a societății, fiind ajutate pe cât posibil de comunitatea din care făceau parte. O situație mai bună o aveau văduvele care erau întreținute de copiii lor.

Au existat totuși la evrei și situații de divorț cerute de către femei. Prima femeie care a divorțat de bărbatul său a fost Salomeea, sora lui Irod, fosta soție a lui Kostabarus, care și-a putut permite acest lucru datorită poziției sociale și politice; de fapt ea nici nu era de neam iudeu. Trăind într-o societate eminamente patriarhală, rolul femeii era limitat la sfera casei și a familiei. Excepție au făcut doar câteva femei ce s-au impus în viața publică: Debora, Hulda, Iudith, Estera.

Căsătoria în Israel ar putea fi abordată din diverse perspective: poate fi considerată în primul rând realitatea trăită în felul de a fi al omului; în Israel, ea este totuși mai mult: poporul ales consideră această realitate și o trăiește în perspectiva comuniunii de har cu Dumnezeu; revelația Cuvântului (Mesia) aduce o lumină în domeniul vieții conjugale.

Acest punct de vedere, așa de clar exprimat în Vechiul Testament, este la origine în strânsă legătură cu faptul că iudaismul primar n-avea o noțiune precisă despre viața de după moarte. Spera într-o existență tenebroasă și imperfectă, într-un loc numit Șeol, adesea tradusă prin infern. În decursul istoriei poporului ales, se poate constata influența negativă a popoarelor păgâne idolatre, care va conduce și la o desacralizare a căsătoriei, până la transformarea ei într-o realitate pur terestră, ca-n antichitatea păgână. În Canaan de exemplu, unde Israel se va așeza, se practica mai ales cultul fecundității; și deși Dumnezeu îl protejează de acest păcat, totuși va cădea și se va uni cu cei care practicau aceste păcate: „Căci în vechime am sfărâmat jugul tău și am rupt cătușele tale și tu ai zis: „nu voi sluji la idoli”, și totuși pe tot dealul înalt și sub tot pomul umbros ai făcut desfrânare” (Ier. 2, 20). Ceea ce schimbă totuși radical concepția iudaică despre familie și căsătorie este alianța încheiată de Dumnezeu cu poporul ales: căsătoria este înțeleasă ca o imagine ce revelează alianța între Dumnezeu și poporul Său.

În Israel, căsătoria este întâi de toate o tranzacție, o convenție între două familii: doi părinți (tatăl tânărului și tatăl tinerei), de comun acord cu soțiile lor, merg să discute și să ia decizia finală în privința căsătoriei copiilor lor. Comparativ cu lumea greco-romană, în care consimțământul celor doi era foarte important, în antichitatea iudaică acesta aparținea părinților.

Prima condiție pe care trebuia să o îndeplinească tânărul sau tânăra era aceea de a-și alege partenerul de viață de aceeași credință. Aceasta, datorită poruncii date de Dumnezeu poporului evreu de a nu avea legături și a nu-și lua femei din neamurile păgâne în mijlocul cărora trăiau.

Dar hotărârea părinților era decisivă în acest sens, iar tinerii, de cele mai multe ori, nu se cunoșteau înainte de căsătorie și nici nu erau consultați. Acest lucru se poate vedea în Vechiul Testament în momentul căsătoriei lui Isaac, când Avraam a trimis o slugă la Lameh, ce făcea parte din neamul său, ca să-i aleagă soție fiului său. (Fac., 14). Legea mozaică interzicea unirile între rudele de sânge, după principiul „Nimeni să nu se apropie de nicio rudă după trup cu gândul să-i descopere goliciunea…” (Levitic, 18, 6). Căsătoria se socotea încheiată atunci când era achitat prețul de răscumpărare numit „mohar”, către tatăl fetei sau tutorele acesteia, preț care varia după exigențele acestuia ca și după condiția socială a tânărului. Prin acest „mohar”, fata ieșea de sub tutela tatălui și devenea proprietatea bărbatului ei. După achitarea prețului de răscumpărare, tatăl nu mai răspundea de protecția fetei sale, acest rol fiind luat de către soțul ei.

Femeia plătită trebuia să se supună bărbatului ei întru toate, nepermițându-i-se să-și exprime părerea cu privire la viitorul soț sau la alte aspecte care o priveau și pe ea, dar de care se îngrijea bărbatul. În cazul când părinții își dădeau fiica după un bărbat care nu plătea pentru ea acel preț de răscumpărare, acesta nu mai putea să-și ia o a doua soție fără consimțământul celei dintâi. Unirea prin logodnă a tinerilor nu presupunea de îndată și traiul în comun, întrucât exista o perioadă de timp în care logodnica rămânea în casa părintească. Totuși drepturile și obligațiile celor logodiți erau asemănătoare cu a celor căsătoriți. După un an cât stăteau logodiți viitorii soți, după obiceiul evreiesc, avea loc căsătoria propriu-zisă, în ziua nunții bine aleasă și pregătită. Mirele, îmbrăcat în haine de sărbătoare, purtând o cunună pe cap și înconjurat de prietenii mirelui, cum erau numiți cei ce-l însoțeau, mergeau acasă la mireasă, pentru a o aduce în casa unde urma să locuiască alături de bărbatul ei.

La nuntă luau parte rudele celor două familii și întreg satul. Semnificativ în ritul iudaic al căsătoriei, femeia era pusă să se rotească în jurul bărbatului, ca semn al supunerii ei totale față de bărbat. Seara avea loc o petrecere, mireasa rămânând într-o încăpere aparte cu prietenele ei, după care urma săptămâna nunții la care luau parte și oaspeții, în grupuri la masă și, în general, la bucuria nunții.

La baza căsătoriei se afla un contract, un legământ numit „berit”, profetul Maleahi numind-o pe logodnică chiar „femeia legământului”, la fel, în cartea Pildelor, căsătoria este numită „legământul lui Dumnezeu”. Putem afirma că la evrei familia nu se întemeia doar pe un act pur civil, ci avea la baza ei binecuvântarea divină. Cu toate că nu aveau un cult religios legat de căsătorie, ei socoteau că, o dată cu aducerea miresei acasă la mire și după binecuvântarea noului cuplu de către familia mirelui, Dumnezeu însuși a binecuvântat acel cuplu și astfel noii soți începeau viața de familie. În cadrul familiei, care constituia nucleul de bază al societății, rolul femeii creștea substanțial când devenea mamă, mai cu seamă mama unui fiu, întrucât fiul era continuatorul familiei. Educarea copiilor într-un spirit profund religios și moral o aveau părinții și, în special, tatăl care trebuia să transmită învățămintele cuvenite celor din familia și din seminția din care făcea parte.

Se poate observa că în general, starea socială a israelitului era aceea de căsătorit. Viața de familie era aducătoare de fericire doar în căsătoriile monogame care erau scutite de stări conflictuale, unde femeia și bărbatul alcătuiau o unitate morală indestructibilă.

1.3. CĂSĂTORIA ÎN NOUL TESTAMENT

Pentru greci ca pentru întreaga antichitate clasică de altfel căsătoria era o problemă care se rezolva între familii fără ingerințe din partea cetății sau a puterii religioase. Casa era primul loc de exercitare a cultului prezidat de tată. Acest caracter privat era încă mai accentuat prin faptul că educația se făcea în mod separat fetelor de băieți. Părinții aveau obiceiul de a recurge la un intermediar, care avea rolul de a face legătura, de a face cunoscute condițiile, de a formula întrebările în privința viitorilor părinți.

În ceea ce privește dreptul matrimonial trebuie subliniat faptul că în Orientul Apropiat se considera esențială încheierea formală a unui contract de căsătorie, ceea ce implica un contract scris, pe care unii istorici de drept îl pun în legătură cu căsătoria cumpărată. Demersurile făcute de intermediar pentru încheierea căsătoriei culminau cu stabilirea garanției între tânărul care urma să se căsătorească și tatăl miresei. Se stabilea dota, sub formă de arvună logodnicului, care urma fie să o înapoieze, fie să o păstreze – în cazul în care contractul ar fi fost desfăcut, indiferent din vina cărei părți. Acestea constituiau doar logodna. Fără inel, fără ritualuri speciale: un act juridic materializat prin dotă. Logodnica nu avea niciun cuvânt de spus, cu atât mai puțin cu cât, ca și la Roma, era adesea foarte tânără.

În Grecia, căsătoria, cel puțin în epoca elenistică, a primit o consacrare prin intermediul preoților sau a preoteselor (păgâni). Astfel, la Atena, tânăra era condusă de părinți la Acropole, unde aduceau o jertfă zeiței cetății, după care tinerii soți erau încredințați unul altuia și primeau instrucțiuni din partea preoteselor, după mărturia lui Plutarh.

Vechii romani, în timpul Republicii, au cunoscut mai ales căsătoria sub tutelă, care nu era altceva decât o modalitate de contract de schimb între tată și viitorul ginere. Logodna fiilor romanilor avea loc încă din timpul copilăriei și au cunoscut și ei, ca și grecii, rolul unui intermediar.

În timpul imperiului, această formă de căsătorie sub tutelă lasă loc căsătoriei libere. Aceasta cere în același timp părților în cauză și pentru binele societății alte tipuri de garanție pe care le vor hotărî legile imperiale și judecătorii, și la care episcopii și comunitățile se vor conforma, corectând sau completând ceea ce putea fi corectat sau completat. Cea dintâi originalitate a concepției romane clasice asupra căsătoriei este diferența netă între logodnă și căsătorie. Fără îndoială, întâlnim elemente comune la nivelul ceremoniilor, dar efectele juridice sunt diferite. Logodna este un angajament serios și ruptura ei neîntemeiată poate duce la despăgubire. Dar nici nu se va putea cere să se oficieze căsătoria în numele logodnei încheiate anterior, adesea, din cauza diferenței de vârstă, cu mult timp înainte.

Dacă în antichitatea greacă sau romană căsătoria rămâne o realitate pur terestră, iar în Vechiul Testament această realitate dobândește perspectiva mântuirii deoarece, prin Avraam, Dumnezeu încheie primul legământ cu omenirea pentru împlinirea făgăduinței izbăvirii, în Noul Testament, Căsătoria devine Taină – Taina nunții, pentru a se desăvârși în împărăția lui Dumnezeu, la „Cina nunții Mielului”.

Porunca iubirii devine porunca de bază a creștinului, din care vor izvorî celelalte porunci. Omul trăiește cu adevărat nu doar în trup, ci mai ales în duh, iar iubirea este inima vieții spirituale. Omul care nu a cunoscut și nu cunoaște iubirea, nu poate spune că este un om sănătos. Doar iubirea conferă cu adevărat sănătate omului. Iubirea ca dăruire de sine este o jertfă. Prin această jertfă, prin Hristos și în Biserică, se deschide poarta mântuirii pe care noi vom intra. Se poate spune că iubirea atinge punctul culminant la om, atunci când acesta este în stare să-și dea viața pentru cel pe care îl iubește.

Căsătoria face parte din categoria lucrurilor divine, iubirea dintre soți fiind un important mijloc de unire cu Dumnezeu. „În adâncurile iubirii sponsale sunt păstrate energiile iubirii dumnezeiești care au rolul să transforme viața conjugală firească într-o realitate nouă, transfigurată, în realitatea Împărăției Cerurilor, inaugurată în lume de Hristos.” În căsătorie, toate pasiunile dintre soți se sting. Iubirea care îi leagă pe cei doi soți între ei și pe ei cu Hristos face ca legătura lor, în căsătorie, să fie permisă și binecuvântată de Dumnezeu, care înzestrează căsătoria lor cu har și cu cinste.

Taina Căsătoriei a fost recunoscută de toți creștinii și calcedonieni și necalcedonieni până la începutul secolului al XVI-lea, de când protestanții, de toate nuanțele, au tăgăduit-o. Mărturisirea Ortodoxă, întocmită de mitropolitul Petru Movilă și definitivată, cu îndreptările necesare, de către Sinodul de la Iași din 1642, a confirmat căsătoria ca a șasea taină a Bisericii, în răspunsul la întrebarea 115.

Trecerea de la Vechiul Legământ la cel Nou, începutul împlinirii celor ascunse, în ciuda faptului că totuși „ceasul nu a venit încă”, are loc la o nuntă – nunta din Cana Galilei, unde Maica Domnului, Eva cea nouă, grăbește venirea ceasului mântuirii.

Nunta din Cana Galileei, cinstită prin prezența Mântuitorului Hristos, în realitatea ei terestră, marchează inaugurarea nunții mesianice. Hristos se sprijină pe semnificația mântuirii, existentă deja în căsătorie ca imagine a alianței harice, și, prin prezența Sa la Cana, proclamă profetic sensul Împărăției lui Dumnezeu, asimilându-l cinei nupțiale din ceruri. Noul Testament îi dă de altfel lui Hristos numele de „Mire”

Așa cum femeia, după Geneză, a fost scoasă din bărbat pentru a fi „un singur trup” cu el, la fel Biserica, Mireasa lui Hristos, s-a născut din coasta rănită a Lui. „Hristos a murit pentru ca Biserica să se nască” așa cum spune Schillebeeckx într-o lucrare a sa citându-l pe Fericitul Augustin. În aceasta se dezvăluie nemărginita dragoste a lui Dumnezeu față de oameni; de aceea termenii de comparație folosiți de Domnul pentru a ilustra împărăția Sa sunt: cina și nunta, care, adunând începutul și sfârșitul, se vor uni eshatologic. Nunta nu poate fi despărțită de Cină, de Euharistie, ci, dimpotrivă, permanent este și trebuie să fie împreună cu Euharistia. Dragostea sfântă a lui Dumnezeu transcende și sfințește comuniunea Lui cu noi dincolo de condiția noastră omenească, pentru că ne cheamă pe toți la bucuria Cinei și a Nunții Cerești.

Prezența Fiului lui Dumnezeu și minunea săvârșită de El la nunta din Cana nu au o semnificație și un sens valabile doar pentru nuntă, mai cu seamă pentru nunta în sine, pe care o transcende, ci au semnificație și sens pentru întreaga Biserică, punând început minunilor Sale și, mai ales, punând început minunii transfigurării lumii: apa este transformată în vin, ucenicii cred în El văzând minunea, nunta se transformă în Biserică. Iată cum comentează Sfântul Chiril al Alexandriei acest eveniment: „Multe lucruri preafrumoase a săvârșit deodată prin acest unic și prim semn. Căci s-a sfințit nunta cinstită și s-a desființat blestemul femeilor. Fiindcă nu vor mai naște prunci în dureri și Hristos a binecuvântat însuși începutul nașterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o rază a soarelui și ceea ce e mai mare în acestea, e că ucenicii primesc asigurarea credinței din minunarea lor.”

Începutul omenirii se face prin binecuvântarea familiei edenice – Adam și Eva, începutul răscumpărării se face la nunta din Cana, iar desăvârșirea ei are loc în Împărăția Cerurilor, la Cina nunții Mielului. De aceea se poate spune că nunta nu are un scop în sine și nu poate fi limitată la o afacere de familie sau un contract social, ca în antichitatea romană sau elină, nici la conservarea și procrearea omului, pentru a-și asigura oarecum nemurirea prin urmași, ca la evrei. Căsătoria devine nuntă, taină, fapt pe care Sfântul Apostol Pavel îl subliniază în mod expres: „Taina aceasta mare este” (Efes. 5, 32). Taina pe care el o numește „mare” și pe care o consideră importantă, nu este căsătoria în sine, ci unirea – simbolizată prin căsătorie – dintre Hristos și Biserică, unire care, la rândul ei ridică însăși căsătoria la starea de Taină, pentru că face din ea o biserică – Mireasa lui Hristos și Trupul lui Hristos. Cei doi, mirele și mireasa, nu pot fi „un singur trup” decât în Trupul lui Hristos.

Numind-o Taină, Sfântul Apostol Pavel ne arată că Nunta are un loc în împărăția lui Dumnezeu și deci nu poate fi limitată la un plan terestru. Niciodată Taina Cununiei nu a purtat în cărțile liturgice numele de taină, ci, fie direct Logodnă și Căsătorie, fie slujba Logodnei și slujba Căsătoriei sau Nunta, așa cum se găsește astăzi în Molitfelnicul românesc.

Noțiunea de căsătorie, în calitatea ei de Taină, presupune că omul nu este numai o ființă cu fuziuni fiziologice, psihologice și sociologice, ci, în aceeași măsură sau mai înainte de toate, fiu al Împărăției lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că viața lui, în întregime, pune în discuție valorile veșnice și chiar pe Dumnezeu însuși. Dacă Sfântul Apostol Pavel numește căsătoria Taină, vrea să spună că în căsătorie omul nu-și satisface numai nevoile existenței sale pământești în lumea aceasta, ci că el realizează în mod egal, într-o măsură importantă, scopul pentru care a fost creat; altfel spus: el intră în împărăția vieții veșnice. A fi „născut din apă și din duh”, înseamnă a intra în Împărăția vieții veșnice; căci, prin Învierea lui Hristos, această Împărăție este deja accesibilă, omul o poate experia și se poate împărtăși din ea. Numind Căsătoria Taină, Sfântul Apostol Pavel afirmă că aceasta își are locul în împărăția veșnică. Bărbatul devine o singură ființă, un singur trup cu femeia sa, în același fel în care Fiul lui Dumnezeu a încetat de a mai fi numai El Însuși, adică Dumnezeu, pentru a deveni și om, pentru ca adunarea poporului Său să poată deveni trupul Său. Iată de ce Evanghelia compară atât de des Împărăția lui Dumnezeu cu cina nunții, în care se realizează nunta dintre Dumnezeu și Israel, poporul ales, din Viziunea profeților Vechiului Testament. Din același motiv o adevărată căsătorie creștină nu poate fi decât unică, nu în virtutea unei legi abstracte sau a vreunui principiu moral, ci tocmai pentru că este o Taină a Împărăției lui Dumnezeu, care-l introduce pe om în bucuria și dragostea veșnică a lui Dumnezeu astfel Hristos împarte viața Sa cu Biserica, iar căsătoria devine Taină, antitip al căsătoriei pur terestre.

Pentru că oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu, comuniunea persoanelor omenești în căsătorie se numește „cunoaștere”, nu în sensul de „știință” a celuilalt, ci de experiere a prezenței ființei celuilalt care ni se oferă ca dar, însă în dăruirea noastră totală spre el. Dăruindu-se bărbatului ca el s-o cunoască, femeia acceptă să fie gândită, descoperită de cel căruia i se dăruiește. La fel, soțul dăruindu-se soției ca să fie cunoscut, el este înțeles, priceput, descoperit și exprimat de ea și prin ea, după cum și ea se exprimă prin el. Nu numai gesturile trupurilor sunt cele care pun în lumină ceea ce este tainic în om, ci ele favorizează descoperirea persoanelor nu numai în cuvintele pe care le schimbă între ele, ci, mai ales, în ceea ce este în ele unic, unicitate pe care o acoperă materia trupului. Mișcările, gesturile trupurilor, apropierea trupească și unirea în căsătorie sunt numite „cunoaștere” pentru că ele împlinesc ceea ce s-a născut deja din intimitatea minții a voinței și a simțirii lor.

Dacă soții se obișnuiesc să nu se cunoască realmente unul pe altul în trup și în suflet, dacă între ei nu se poate vorbi de intimitatea cunoașterii care ajută afecțiunea și tandrețea, atunci unirea celor două trupuri nu împlinește exigențele planului lui Dumnezeu cu omul în calitate de ființă creată pentru comuniune. O asemenea unire, în loc să fie într-adevăr cunoaștere, devine mască ce opacizează transparența ființială a persoanelor, blocând funcționalitatea persoanei spre creșterea în comuniune cu celălalt partener de existență. Este o profanare a persoanei umane. Pentru aceasta legăturile trupești ocazionale lipsite de perspectiva creșterii în comuniune și desăvârșire, sunt păcate. Iar utilizarea spre păcat a trupului uman suprimă taina trupului și îi alienează frumusețea, pentru că nu există frumusețe fără taină.

Dumnezeu nu este numai ființă ci și iubire. Persoanele divine se dăruiesc una alteia, „locuiesc” una într-alta, de așa manieră, încât sunt Una după natură, fără a-și pierde distincția personală. Creați după chipul lui Dumnezeu, oamenii reflectă și trebuie să reflecte în relațiile dintre ei modul de finanțare a Creatorului și a Arhetipului lor. Iar în familie, aceasta se impune cu atât mai mult. De aceea, în actul cunoașterii soțului de către soție și invers, potrivit planului lui Dumnezeu, aceștia devin un trup în comuniunea care îi face după chipul unității existente între Persoanele Sfintei Treimi. Unitatea conjugală, unitatea dintre cei doi soți, nu este o simplă juxtapunere a doi indivizi nici numai unitate ca satisfacție a trupului sau drept consecință a bunăvoinței unuia față de celălalt, ci și comuniune datorată înainte de toate darului desăvârșit al celor două persoane.

Această dăruire a persoanei umane implică descoperirea, cunoașterea, dezvăluirea celuilalt; cere dăruirea de sine întreagă a altei persoane, care, renunțând la căutarea egoistă a satisfacțiilor proprii, se întoarce cu totul spre persoana celuilalt, dorindu-i și procurându-i binele. Așadar, atunci când între cele două persoane există o dăruire reciprocă totală, când amândouă renunță la sinea lor îngustă spre a se dărui una alteia, se naște dragostea cea adevărată și unică, numai aceasta putând să garanteze unirea adevărată și cunoașterea autentică a celor doi parteneri de viață.

1.4. ASPECTE ISTORICE ALE CUNUNIEI

La apariția creștinismului, căsătoria la romani era un contract civil bazat pe consimțământul reciproc, lipsit de un fundament religios care să-i dea stabilitate, divorțul fiind o practică curentă, prin consimțământul mutual sau prin voința unuia dintre soți. Împăratul Octavian Augustus a încercat să reînvioreze viața morală, dar în cele din urmă a fost nevoit să recunoască, din cauza decadenței morale, concubinajul ca stare „autorizată” de dreptul natural. Creștinismul vine cu o nouă concepție despre familie, femeia fiind apreciată la adevărata ei valoare spirituală, nu doar ca un element de procreație. Principiul egalității bărbatului cu femeia din punct de vedere spiritual și religios în creștinismul primelor secole a dus și egalitatea din punct de vedere civil.

Dintru început Biserica a considerat căsătoria ca binecuvântare a lui Dumnezeu, primită și trăită în Hristos pentru că persoanele care se cununau erau botezate în Hristos. Cu alte cuvinte, sfințenia căsătoriei depindea de ritualul încununării și se întemeia pe identitatea baptismală a celor doi soți. Viața lor împreună era o formă a vieții în Hristos, transpusă în viața lor, o formă care, în dragostea și în slujirea reciprocă, era capabil să întruchipeze icoana unirii spirituale dintre Hristos și Biserică.

În primele secole, felul de a se căsători al creștinilor diferea în parte, dacă nu în totalitate de felul de a se căsători al necreștinilor, mai ales privind obiceiurile referitoare la mire sau la mireasă la petrecerile ce însoțeau căsătoria, pregătirea camerei nupțiale, potrivite societății vremii adesea erau respectate legile civile impuse de puterea statală. În timp ce ritul Roman nu a avut o slujbă proprie căsătoriei, toate riturile Răsăritene au avut slujbe speciale de binecuvântare a mirilor, de binecuvântare și de încununare a acestora, însă în strânsă legătură cu Euharistia sau, mai bine zis, în cadrul Dumnezeieștii Liturghii.

Ruptura dintre Apus și Răsărit, și apoi Reforma din Apus au produs o mare diversitate; iar căsătoria creștină, sub aspect instituțional și sacramental nu s-a condus după același drept canonic în cele două lumi creștine. De asemenea Occidentul s-a îndreptat mai mult spre teologia Fericitului Augustin, decât spre cea a Sfântului Ioan Hrisostom.

Astăzi, când pe de-o parte creștinii nu mai înțeleg nimic din sensul creștin al căsătoriei, iar pe de altă parte se încearcă o reînnoire a spiritualității creștine referitoare la căsătorie, pentru a ajunge la o perspectivă creștină ortodoxă este necesar să recurgem la mărturiile vechi autentice, care se sprijină pe adevărul scripturistic, adică la vechile Evhologii. De asemenea, trebuie avută în vedere evoluția generală a cultului creștin și mai ales a ceea ce numim, cu titlu generic, Rit bizantin, în care se înscrie și rânduiala Slujbei Căsătoriei.

Ritul bizantin, spune profesorul de Liturgică Robert Taft, este sistemul liturgic ce s-a dezvoltat în Patriarhatul Ortodox de Constantinopol și a fost apoi adoptat, progresiv, de celelalte patriarhate ortodoxe calcedoniene, de Alexandria, de Antiohia și de Ierusalim. Sistemul liturgic bizantin, renumit pentru somptuozitatea simbolismului ceremonial și liturgic, moștenire a fastului imperial de la Constantinopol de dinainte de secolul al VIII-lea, este, de fapt, o sinteză a riturilor de Constantinopol și Palestina, elaborate în mod gradat, între secolele IX-lea și al XIV-lea, în mănăstirile lumii ortodoxe din timpul luptei împotriva iconoclasmului.

Din antichitate, căsătoria a fost considerată sfântă; în lumea greacă și romană, căsătoria, considerată o instituție a societății, a fost însoțită de un fel de binecuvântări, de imnuri și de sacrificii. În Vechiul Testament, caracterul sacru al căsătoriei a fost accentuat prin cuvântul creator al lui Dumnezeu. Creștinii primelor secole și-au trăit căsătoria în duhul învățăturii Mântuitorului Hristos și a Apostolilor; pentru oficierea căsătoriei, ei se conformau procedurilor vremii și locului în care trăiau, în măsura în care acestea nu contraveneau învățăturii creștine.

Canonul 54 al Sinodului de la Elvira, ținut în jurul anului 306 admite ca toți cei botezați să se căsătorească după aceeași legislație ca și păgânii. Biserica a considerat ca evidentă ideea că și creștinii se supun legislației romane; de asemenea, chestiunile legate de căsătorie se rezolvau în fața tribunalului civil. Totuși, de la început Biserica a fost preocupată pentru un mod special de împlinire a căsătoriei celor botezați, atât din perspectiva familială cât și din perspectiva dreptului civil; mai precis, a vrut să-i protejeze de influențele păgâne nefaste și mai ales de jertfele aduse idolilor.

După obiceiul antic, rolul principal în săvârșirea căsătoriei îl aveau părinții, în special tatăl sau tutorele, care se ocupa de copii, mai ales când era vorba de fete. La începutul erei creștine, obiceiurile permiteau o mai mare independență în alegerea mirelui sau a miresei. Nou-convertiții, proveniți toți din familii necreștine, alegându-și perechea, se conformau principiilor creștine de a fi liberi în această alegere.

Căsătoria era considerată de Biserica primară taină care anticipează bucuria împărăției lui Dumnezeu. Cum se explică însă faptul că, pentru câteva secole, Biserica nu a avut o ceremonie specială sau o slujbă specială pentru a marca taina căsătoriei? În schimb Biserica a recunoscut căsătoria încheiată după legea societății civile și nu a încercat niciodată să o înlăture, nici să distrugă ordinea socială instaurată.

John Meyendorff constată că „diferența dintre o căsătorie necreștină și o căsătorie creștină constă în faptul că prima era încheiată între doi păgâni, în timp ce a doua implica doi creștini. Această diferență nu rezidă nicidecum în maniera în care era încheiată căsătoria. Unul din laitmotivele constatate de Sfântul Apostol Pavel este că Dumnezeu nu trăiește în temple făcute de mâini omenești și că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt. Când în căsătorie un bărbat și o femeie devin un singur trup și amândoi sunt membre ale Trupului lui Hristos înseamnă că unirea lor este pecetluită de Sfântul Duh, Care trăiește în fiecare din cei doi. Și ceea ce îi face membre ai Trupului Lui Hristos este Euharistia.”

Dacă în timpul primelor trei secole nu existau diferențe între Apus și Răsărit, între secolele al IV-lea și al VIII-lea apar diferențe între cele două lumi creștine. Până în secolul al IV-lea, nu cunoaștem o slujbă aparte, specială pentru căsătorie, în afara Euharistiei. În mod obișnuit după căsătoria civilă, cuplul creștin participa la Dumnezeiasca liturghie împărtășindu-se și această împărtășire era după Tertulian, pecetea căsătoriei, pecete care implică toate responsabilitățile vieții de creștin.

După pacea adusă de Împăratul Constantin, plecând de la practicile familiale se va elabora o rânduială, constând în binecuvântarea lui Hristos exprimată liturgic prin preot sau episcop și uneori prin părinți, la care se adaugă fie velatio nuptalis – înmânarea voalului (în Apus), fie stephanoma – încununarea (în Răsărit), fie dextrarum iunctio – intrarea mirilor în camera nupțială (în Galia, Spania și în ținuturile celtice).

Înmânarea voalului (velatio nuptalis), ritual specific Apusului, apare în Italia în secolul al IV-lea, drept ceremonial liturgic, în același timp în care mai apare un ceremonial liturgic, pentru consacrarea fecioarelor, velatio virginum (punerea unui voal special fecioarelor consacrate). Impunerea sau înmânarea voalului era un act liturgic, deoarece Sfântul Ambrozie afirmă: „Se cuvine să fie sfințită căsătoria prin impunerea voalului și binecuvântarea preotului”. Menționăm că în ceea ce privește căsătoria însăși, binecuvântarea cuplului avea, la început, un caracter privat, ca și în Apus. Această binecuvântare privată se întâlnește începând cu secolul al IV-lea și era acordată cu ocazia unei vizite pe care episcopul sau preotul o făcea familiei în vederea felicitării. Începând cu sfârșitul secolului al IV-lea, această binecuvântare de circumstanță se va dezvolta și va constitui un act liturgic cu rugăciuni și cântări. Ceremoniile familiale și civile au devenit astfel ceremonii liturgice mai devreme decât în Apus. În Răsărit, gestul care avea sensul cel mai profund era încununarea stephanoma, act liturgic ce însoțea actul juridic esențial de transferare a tinerei fete de la casa părintească la casa mirelui.

Până în secolul al IX-lea, Biserica nu a cunoscut o slujbă proprie Căsătoriei, separată de Dumnezeiasca Liturghie – părere împărtășită de toți liturgiștii. Căsătoria la domiciliu, așa cum este atestată în Biserica din Alexandria, în secolul al IV-lea era legată de săvârșirea Euharistiei. În cursul acestui secol, se săvârșea frecvent dumnezeiasca Liturghie în casele particulare. În Constantinopol, la căsătoria împăratului Mauricius, cuplul imperial a primit Sfânta Împărtășanie din mâna patriarhului Ioan; dar din lipsă de informații nu se poate spune dacă în cursul unei Dumnezeiești liturghii sau în afara ei. Începând din secolul al X-lea se atestă existența unui fel de Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite pentru slujba Cununiei.

Ceremoniile liturgice ale căsătoriei s-au dezvoltat plecând de la binecuvântarea pe care o dădea Biserica mirilor în cadrul sărbătorii familiale, prilejuite de căsătoria membrilor comunității creștine. În cursul acestei evoluții binecuvântarea dobândește un rol din ce în ce mai important și un caracter de rânduială liturgică, mai ales de când preotul împlinește anumite ceremonii ce reveneau, până la acea dată, tatălui sau tutorelui miresei. Evoluția poate a avut loc în maniere diferite, în diverse provincii și centre bisericești.

Viața Bisericii este prin excelență, o viață liturgică și-n această situație evoluția liturgică a Bisericii este în concordanță cu evoluția întregii vieți bisericești, credința generând rugăciunea – bine-cunoscutul principiu liturgic Lex credendi, lex orandi. Ar fi greu de reconstituit astăzi liturghia – Liturghie cu sensul primar de cult – primilor ani ai creștinismului din lipsă de izvoare; cele existente ne dau informații generale, de fond. Astfel se poate constata că pe de o parte elementul de bază a rămas și s-a transmis până astăzi nealterat, iar pe de altă parte însă, forma, veșmântul în care s-a îmbrăcat, liturgic, fondul, s-a schimbat în întregime.

În ceea ce privește Taina Cununiei, elementul de fond constă în binecuvântarea lui Dumnezeu, împărtășită familiei în Biserică, unirea într-un singur trup a unui bărbat cu o singură femeie, indisolubilitatea și caracterul sfânt al unirii nunții. Elementul care a suferit schimbare în timp și care am mai putea suferi schimbări, în sensul aprofundării, al întoarcerii la sensul adevărat al Tainei Nunții și al îmbogățirii, exclusiv în Biserică, este slujba sau rânduiala în sine a Tainei.

ASPECTE LITURGICE, DOGMATICE ȘI CANONICE CU PRIVIRE LA SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI

ASPECTE LITURGICE

Taina Cununiei este unul dintre cele mai vechi rânduieli dumnezeiești fiind întemeiată de Dumnezeu chiar la crearea lumii. Astfel, după cuvântul Sfintei Scripturi „a făcut Dumnezeu om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facere 1, 27). În vechime, Sfânta Taină a Cununiei se săvârșea în cadrul Sfintei Liturghii, în partea de început, când episcopul rostea o rugăciune de binecuvântare. Mirii participau apoi în continuare la slujbă și primeau înaintea celorlalți credincioși Sfintele Taine, adică Sfântul Trup și Sfântul Sânge ale Mântuitorului Hristos. Astăzi, dezvoltându-se o rânduială aparte atât pentru Logodnă cât și pentru Cununie, din păcate, foarte puțini miri primesc Sfintele Taine. Este de dorit ca aceștia să participe la Sfânta Liturghie, să se împărtășească, dacă primesc dezlegare de la duhovnic, iar apoi să primească Sfânta Taină a Cununiei.

Trebuie menționat că înainte de căsătorie cei doi tineri merg la preot pentru a se mărturisi și pentru a primi dezlegare de păcate, se împacă cu părinții și cu toate rudele, dacă sunt certați, și abia apoi vin la Biserică pentru a fi logodiți și cununați cu multă credință și evlavie, pentru a primi ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Săvârșitorul Sfintei Cununii este arhiereul și preotul. Vechile Pravile îi opresc pe preoții călugări sau ieromonahi să oficieze nunta ca unii care au făcut votul castității și care nu pot deci lua parte nici la dansul ritual de la „Isaie dănțuiește…” nici la ospățul și petrecerea cu care este împreunată de obicei nunta. În zilele noastre ieromonahii săvârșesc adesea slujba cununiei. Preotul poate oficia cununia propriului său fiu sau a fiicei sale daca nu există alt preot.

În ceea ce privește primitorii Tainei, sau subiectele acesteia, un subiect delicat îl constituie căsătoriile mixte. Acestea erau oprite în vechime prin canoane. Dacă însă într-o căsnicie de neortodocși, căsătoriți legitim, unul dintre soți se convertea la Ortodoxie, iar celălalt rămânea mai departe în credința lui, soțul convertit putea păstra mai departe legătura căsătoriei, dacă celălalt consimțea, potrivit sfatului Sfântului Apostol Pavel, care zice că bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și invers (I Cor. VII, 12 ș. u. )

În timpurile mai noi, până de curând, în fața faptului împlinit, Biserica nu refuza săvârșirea căsătoriilor mixte, pentru a nu lăsa fără binecuvântarea ei asemenea însoțiri. În astfel de cazuri, preotul era obligat să stăruie pe lângă soțul ortodox ca să rămână statornic în credință și să-și crească copii în credința ortodoxă. În ultimul timp însă, s-a oprit din nou, formal, oficierea căsătoriilor mixte, prin actualul Regulament de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, asemenea căsătorii fiind îngăduite numai cu dezlegarea chiriarhului locului; cei de alt cult sunt obligați, înaintea căsătoriei să îndeplinească formalitățile de trecere la Ortodoxie.

Atât la logodnă, cât și la cununie, mirii sunt asistați de nași sau nuni. Rostul și datoriile acestora sunt aceleași ca și ale nașilor de botez. Ei sunt martori și garanți ai seriozității angajamentelor reciproce luate de viitorii soți și ai trăiniciei legăturii lor; de aceea, la logodnă, ei pun mâna, cu preotul, pe inele, iar la cununie, pe cununiile care se pun pe capetele mirilor, atât la așezarea cât și la depunerea lor, fiind deci oarecum părtași la actul sfânt care se săvârșește. Nașii trebuie să fie ortodocși cu viețuire creștinească exemplară și mai în vârstă decât mirii, purtându-se față de miri ca niște părinți și învățători ai lor. Vechile Pravile îi opreau pe călugări să îndeplinească oficiul de nași, atât la botez cât și la nuntă. În unele părți din nord-estul țării cum ar fi Bucovina este curiosul obicei ca mirii să fie asistați de cât mai multe perechi de nași.

Slujba Cununiei se săvârșește de regulă în biserică, iar nu în case, cum se obișnuiește uneori. Acest lucru se întâmplă pentru că biserica este locașul în care Dumnezeu este totdeauna prezent și în care se săvârșesc și celelalte sfinte Taine; săvârșindu-se deci în biserică, nunta este făcută în fața lui Dumnezeu însuși și cu binecuvântarea Lui, căpătând astfel caracterul de act sfânt și o garanție mai mare de trăinicie și durabilitate. Un alt motiv este pentru că nunta, fiind unul dintre actele cele mai de seamă din viața omului, trebuie săvârșită în mijlocul colectivității, adică în văzul și cu participarea obștii creștine din care facem parte, deci în biserică – locașul de adunare al comunității, în care ea ne poate asista la toate actele și momentele cele mai importante din viața noastră religioasă. De aceea, preoții sunt datori să-i sfătuiască pe cei ce se căsătoresc să vină pentru aceasta la biserică; ei nu vor oficia cununia în case decât în cazuri cu totul excepționale și pentru motive bine întemeiate.

Fiind slujbă de mare bucurie, cununia se săvârșește în zilele de sărbătoare, de regulă duminica; Molitfelnicul prescrie să se facă dimineața, îndată după Liturghie (cum se face de regulă în Moldova), deși obiceiul mai nou este să se facă după masă spre seară. Conform poruncii a IX-a a Bisericii, nu se fac nunți în următoarele perioade și zile din cursul anului bisericesc:

În cele patru posturi de peste an, inclusiv săptămâna brânzei, ca și în toate zilele de post din cursul anului (miercurea, vinerea, 14 septembrie, 29 august), pentru că petrecerile și ospețele adesea zgomotoase care însoțesc de obicei taina nunții ar contrasta cu atmosfera de rugăciune, înfrânare și pocăință, ce trebuie să caracterizeze vremea postului. După o tradiție statornicită în unele părți ale Bisericii noastre, se face pogorământ în cazuri excepționale, admițându-se oficierea căsătoriei în prima parte a Postului Crăciunului, dar fără petrecerea și ospețele obișnuite și numai cu dispensă sau aprobare de la chiriarhul locului. În Păresimi este îngăduită la nevoie numai Logodna și aceasta numai în ziua Bunei-Vestiri dacă nu cade în Săptămâna Patimilor și în Duminica Floriilor.

Nu se fac de asemenea nunți în Săptămâna Luminată, în răstimpul dintre Crăciun și Bobotează, în Duminica Rusaliilor, în toate praznicele împărătești, precum și în ajunul tuturor praznicelor împărătești, pentru ca veselia lumească a nunții să nu întunece sau să eclipseze bucuria duhovnicească a celor mai mari sărbători creștine, transformându-le în prilejuri de desfătare și petrecere lumească.

Slujba cununiei propriu-zise este precedată obligatoriu de cea a logodnei religioase, o ierurgie prin care Biserica binecuvântează și consfințește o veche datină strămoșească, respectată în popor și anume legământul sau așezământul, adică tocmirea, așezarea sau punerea solemnă la cale a căsătoriei dintre doi tineri.

Prin Logodnă, doi tineri se făgăduiesc unul altuia înaintea lui Dumnezeu, pe care Îl iau drept martor al făgăduinței lor. De aceea preotul se roagă acum „Dumnezeule cel veșnic, Care pe cele despărțite le aduni întru unire și ai pus dragostea legătură neîntreruptă… Însuți binecuvântează și pe robii Tăi aceștia, povățuindu-i spre tot lucrul bun.” Este vorba de un angajament binecuvântat pe care cei doi să îl împlinească în Taina Nunții. În vechime, slujba Logodnei se săvârșea în pronaosul bisericii, însă astăzi, atât ea cât și cea a Cununiei se oficiază în naos, adică în partea centrală a bisericii, înaintea unei mese pe care se așază Sfânta Evanghelie, cununiile, Sfânta Cruce, două sfeșnice cu lumânări, paharul cu vin și pâine precum și inelele sau verighetele.

Partea cea mai importantă a Logodnei este punerea inelelor pe degetele mirilor de către preot, care rostește de trei ori, pentru fiecare, binecuvântându-i: „Se logodește robul lui Dumnezeu, cu roaba lui Dumnezeu, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.”

Inelele au fost folosite și înainte de creștinism și sunt folosite până astăzi. În perioada Vechiului Testament, simbolizau puterea și încrederea care se acordau unei persoane, semnificație care este evidențiată și în textul rugăciunilor Logodnei. În Biserică, ele sunt imaginea dragostei neîntrerupte dintre miri și se așază mai întâi pe Sfânta Evanghelie. În vechime se așezau pe Sfânta Evanghelie de pe Sfânta Masă în Sfântul Altar. În cadrul slujbei, așezarea se face mai întâi pe mâna dreaptă, după ce preotul însemnează cu inelul pe fiecare dintre miri. Inelul miresei este așezat pe mâna dreaptă a mirelui, iar cel al mirelui pe mâna dreaptă a miresei. După Sfântul Simeon al Tesalonicului, mirele se însemnează cu inelul miresei, iar mireasa cu cel al mirelui de trei ori, în cinstea Sfintei Treimi.

Rugăciunea Logodnei, după ce invocă ajutorul lui Dumnezeu oferit lui Isaac pentru a-și găsi logodnica, pe Rebeca, amintește de momente din epoca Vechiului Testament când prin inel oamenii au primit putere de la Dumnezeu: Iosif, când a ajuns stăpânitor în Egipt, Daniel în țara Babilonului, Tamara, când a primit zălog de la Iuda. În același timp, în rugăciune este amintit inelul pe care Tatăl îl așază în mâna fiului risipitor după ce acesta se pocăiește și se întoarce acasă, jertfind și vițelul cel îngrășat. Inelul devine astfel un semn al împăcării omului cu Dumnezeu prin jertfa cea mântuitoare a Fiului. La fel, cei doi miri, au șansa să sfințească viețuirea lor, pentru a se împărtăși de roadele răscumpărătoare ale jertfei Mântuitorului Hristos. Biserica se roagă să fie binecuvântată această punere a inelelor cu binecuvântare cerească și îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieții lor.

La finalul Logodnei, nașii schimbă inelele, așezându-le pe mâinile stângi ale finilor, arătându-se prin aceasta că făgăduința celor doi se face cu acceptul celor din jur, care devin împreună-martori înaintea lui Dumnezeu. lumânările aprinse ținute de nași simbolizează curăția mirilor, lumina darului de sus și bucuria nuntașilor.

În privința așezării mirilor în biserică în timpul slujbei, Sfântul Simeon al Tesalonicului învață că mirele stă în dreapta, ca unul care este cap al femeii, iar mireasa la stânga, la inima lui, pentru că a fost făcută din coasta lui datorându-i supunere și ascultare.

Îndată după rugăciunea de binecuvântare se citește psalmul CXXVII, cântându-se după fiecare verset al lui Mărire Ție, Dumnezeul nostru Mărire Ție! În timpul acesta preotul cădește din nou masa și pe miri. Apoi își descoperă capul, se închină, sărută Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce, ia în mâini Sfânta Evanghelie și dă binecuvântarea mare, făcând cu Evanghelia semnul Sfintei Cruci deasupra cununiilor. Apoi așază cununiile peste Sfânta Evanghelie și rostește ectenia mare cu cereri speciale pentru miri, urmată de cele trei rugăciuni de binecuvântare a mirilor. La a treia, preotul împreunează dreapta mirelui cu dreapta miresei, atunci când rostește cuvintele „Însuți și acum Stăpâne, trimite Mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește pe robul tău cu roaba ta…”.

Se face apoi punerea cununiilor astfel: preotul ia cununia din dreapta, a mirelui, face cu ea semnul Sfintei Cruci peste Sfânta Evanghelie, apoi peste fața mirelui, de trei ori, zicând de fiecare dată: „Se cunună robul lui Dumnezeu X (atinge cu cununia fruntea mirelui), cu roaba lui Dumnezeu X (atinge fruntea miresei), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (însemnând cruciș pe mire). Și sărutând mirele cununia, preotul i-o pune pe cap, ținând-o și nașul cu dreapta. Se procedează la fel și cu mireasa. Apoi cântă preotul o dată „Doamne Dumnezeul nostru cu mărire și cu cinste…” iar corul repetă aceeași cântare de două ori; de fiecare dată, preotul face semnul binecuvântării spre miri.

Urmează citirea Apostolului și a Evangheliei, cu regula știută. În timpul Apostolului, de vrea preotul cădește, iar Evanghelia o citește cu fața spre miri și nuntași cu capul descoperit; după citire, se închină, sărută Sfânta Evanghelie, o închide, face semnul Sfintei Cruci cu ea spre popor. Urmează Ectenia întreită scurtă, o rugăciune de binecuvântare, ectenia cererilor și „Tatăl nostru” după care urmează rugăciunea pentru binecuvântarea paharului. Preotul ia apoi paharul și dă pe rând întâi mirelui apoi miresei să guste din el de câte trei ori, în timp ce cântăreții cântă Paharul mântuirii. Dacă se obișnuiește a se aduce și o bucată de pâine sau de cozonac, preotul dă mirilor să guste mai întâi din ea, după ce o înmoaie în vin, și apoi dă paharul.

Urmează înconjurarea, astfel: preotul primește cădelnița, dă stânga nunului, iar acesta dă stânga sa mirelui ș.a.m.d., și ținându-se toți de mână, iar preotul cădind, fac înconjurarea mesei de trei ori, cântând la prima înconjurare „Isaie dănțuiește…”, la a doua „Sfinților mucenici…”, iar la a treia „Slavă ție Hristoase Dumnezeule…”

După înconjurare urmează luarea cununiilor: mirele înaintează lângă masă, se închină de trei ori și plecându-și capul, pune mâinile cruciș, pe Sfânta Evanghelie, cu toată evlavia; preotul de o parte a mirelui, iar nunul de cealaltă, ii iau cu dreapta cununia rostind un îndemn. Se procedează asemenea și cu mireasa. Apoi urmează două rugăciuni de binecuvântare a mirilor și otpustul. După aceea cântăreții cântă „Cuvine-se cu adevărat…” sau altă cântare îndătinată cum ar fi „Mulți ani trăiască”; în timpul acesta vin mai întâi mirii și nunii, se închină și sărută pe rând Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cununiile, primind felicitări de la preot; același lucru îl fac apoi părinții și rudele mirilor. La sfârșit preotul încheie cu „Pentru rugăciunile…”

La opt zile după cununie, urmează ceea ce în popor se numește ieșirea la biserică; tinerii căsătoriți vin din nou la biserică, și stând la ușa bisericii în genunchi, preotul îmbrăcat cu epitrahilul le pune epitrahilul pe cap și le citește rugăciunea de curățire și binecuvântare pe care credincioșii o numesc în popor în virtutea tradiției dezlegarea cununiilor.

În Molitfelnic mai este prevăzută și a doua nunta și a treia nuntă. Rânduiala obișnuită a cununiei se face de obicei și atunci când unul dintre miri a mai fost căsătorit. Când însă amândoi mirii au mai fost căsătoriți, li se face cununie după rânduială deosebită, întocmai pentru asemenea cazuri numită și a doua nuntă. Odinioară, a doua și a treia nuntă erau privite și tratate de Biserică cu mai multă severitate decât azi; ele erau îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omenești, iar mirii erau supuși la unele epitimii sau canoane de pocăință. Astăzi însă aceste căsătorii au devenit destul de frecvente și de aceea Biserica este nevoită să le binecuvânteze pentru a nu-i lăsa pe cei împreunați cu legătură trupească fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Rânduiala nunții a doua se face neschimbat și la nunta a treia. A patra nuntă este socotită de Biserică drept o fărădelege, de aceea Molitfelnicul îi oprește pe preoți de a o săvârși, sub amenințarea pedepsei caterisirii.

ASPECT COMPARATIV

În acest capitol vom face un salt în timp, mai exact, o întoarcere în trecut cu 200 de ani pentru a studia un Molitfelnic(vezi Anexa 3) din anul 1817, tipărit „cu blagoslovenia și toată cheltuiala Preasfințitului Mitropolit a toată Ungrovlahia, NECTARIE”- cum e notat pe prima pagină a cărții(vezi Anexa 2). Cercetarea s-a făcut asupra Logodnei și a Cununiei, pagină cu pagină, scrise cu litere chirilice în limba română. Molitfelnicul, îmbrăcat în piele(vezi Anexa 1), se află în Depozitul de Carte veche și Icoane al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, fiind preluat din inventarul parohiei Slătioarele, comuna Jilavele, județul Ialomița.

În procesul de transliterație au fost o serie de cuvinte, (arhaisme), care ne transpun în acea vreme de început de secol XIX, cum ar fi: tetrapod – masă, Evghelia – Evanghelia, blagoslovind – binecuvântând, cutarele – numele, norod – popor, vozglas – vozglașenie – ecfonis, muiare – muiere – femeie, împreunare – însoțire, jidovilor – iudeilor, mumă-sa – mama sa, Troiță – Treime, iaste – este, pravoslavnicii – dreptmăritorii.

Remarcabil este că, după 200 de ani, singura modificare, o reprezintă, adaosul din zilele noastre, care este spre sfârșitul cununiei: „Apoi preotul, dacă nu ține cuvântare, zice către miri: Iată, fiilor duhovnicești, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, ați săvârșit jurământ înaintea sfântului altar că veți păzi legătura dragostei și a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită, și că nu vă veți abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor.”

RÂNDUIALA CE SE FACE

LA LOGODNĂ

După Dumnezeiasca Liturghie, preotul gătind tetrapodul în mijlocul bisericii, pune Sfânta Ev(an)ghelie pe dânsul, aprinzând și făcliile în sfeșnice, și viind cei ce vor să se logodească, stau în mijlocul bisericii, înaintea tetrapodului, și luând preotul inelele lor, le pune pe Sfânta Ev(an)ghelie, cel de aur (de va fi) de-a dreapta, iară cel de argint de-a stânga, dând nașilor făclii aprinse să le ție la spatele lor. Și blagoslovind (Anexa 4)

de g.(3) ori capetele lor, cădește după obicei, apoi de va fi diacon zice: Blagoslovește Stăpâne

Iară preotul zice cu glas

Blagoslovit e Dumnezeul nostru totdeauna acum, și pururi, și în vecii vecilor.

Strana Amin. Diaconul

Cu pace Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea de sus, și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea, și pentru bună starea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, și pentru împreunarea tuturor, Domnului să ne rugăm.

Pentru Sfântă casa aceasta și și pentru cei ce intră întrânsa cu credință și bună smerenie, și cu frica lui Dumnezeu, Domnului să ne rugăm.

Pentru Arhiepiscopul nostru (Cutarele) și pentru cinstita preoție și întru Hs. Diaconie, și pentru tot clericul și norodul, Domnului să ne rugăm.

Pentru bun credinciosul Domnul nostru (Cutarele) și pentru toată curtea și ostașii lui, Domnului să ne rugăm.

Pentru robii lui Dumnezeu (Cutarele) care acum să logodesc unul cu altul, și pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se dea lor fii spre moștenire neamului și (Anexa 5)

și toate cererile cele către mântuire, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să li să trimită lor dragoste desăvârșită, pașnică și ajutor, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se păzească și să se blagoslovească ei, întru un gând și credință tare, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se păzească ei, întru viață și petrecere fără prihană, Domnului să ne rugăm.

Ca Domnul Dumnezeul nostru să le dăruiască lor nuntă cinstită și pat nespurcat, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se izbăvească ei și noi de tot necazul, mânia și nevoia, Domnului să ne rugăm.

Pre Prea Sfânta, Curata prea Blagoslovita, Slăvita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții pomenindu-o pre noi înșine și unul pre altul, și toată viața lui Hs. Dumnezeu să o dăm. Vozglas.

Că ție să cade toată Mărirea Cinstea, și închinăciunea, Tatălui, și Fiului Sfântului Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor, Amin.

După aceea zice cu glas mare rugăciunea aceasta.

Dumnezeule cel veșnic, Carele cele risipite le împreunezi întru una, și ai pus legătura dragostei nespurcată, Cela ce ai Blagoslovit pre (Anexa 6)

pre Isaac și pre Rebeca, și i-ai arătat pre ei moștenitori făgăduinței Tale, Însuți Blagoslovește și pre robii tăi aceștia, povățuindu-i pre dânșii spre tot lucrul bun, Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești. Și ție mărire înălțăm, Tatălui, Și Fiului, Și Sfântului Duh, acum, și pururea Și în vecii vecilor, Strana Amin.

Preotul, Pace tuturor, Diaconul

Capetele voastre Domnului să le plecați.

Și preotul citește rugăciunea aceasta în taină.

Doamne Dumnezeul nostru, cela ce din păgâni mai înainte ți-ai logodit Biserica Fecioară Curată, Blagoslovește logodna aceasta, Și o împreunează, Și păzește pre robii tăi aceștia în pace și întru un gând

Vozglașenii (Ecfonisul)

Că ție să cade toată Mărirea Cinstea și Închinăciunea, Tatălui, Și Fiului, Și Sfântului Duh, acum, Și Pururea și în vecii vecilor. Strana Amin. Apoi luând Preotul întâi Inelul cel de aur face Chipul Crucii asupra Bărbatului zicând g.(3) ori Logodește-să robul lui Dumnezeu (Cutarele) cu roaba lui Dumnezeu (Cutarea) în Numele Tatălui, Și al Fiului, Și al Sfântului Duh, acum, Și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

De’aicea îl pune Nunul în degetul mâinii drepte (Anexa 7)

Așișderea și muerii (femeii) dând cel de argint zice

Logodească-se roaba lui Dumnezeu (Cutarea) cu robul lui Dumnezeu (Cutarele) în Numele Tatălui Și al Fiului, Și al Sfântului Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin. g(3x)

Și iară îi pune Inelul în degetul mâinii drepte. Apoi Nunul schimbă Inelele. De’aicea zice

Preotul rugăciunea aceasta,

Doamne Dumnezeul nostru Carele din preună cu sluga Patriarhului Avraam ai călătorit în Mesopotamia, trimițându-l să logodească muiare (femeie) Domnului său lui Isaac, și prin mijlocirea scoaterii de apă i‑ai descoperit să Logodească pre Rebeca, Însuți blagoslovește Logodna robilor Tăi Acestora (Cutarii), și întărește cuvântul cel grăit la dânșii, Întemeiază pre ei cu Sfânta Împreunare cea de la tine, că tu din început ai zidit parte bărbătească și cea femeiască și de la tine să împreunează Bărbatului muiare (femeie) spre ajutor, și spre urmarea neamului omenesc. Însuți dară, Doamne Dumnezeul nostru, cela ce ai trimis adevărul preste moștenirea ta și făgăduința ta preste robii tăi, Părinții noștri, cei aleși ai tăi întru fieșce care Neam, Și Neam, Caută spre robul tău (Cutarele) și spre (Anexa 8)

spre roaba Ta (Cutarea) Și întărește logodna lor întru credință, și întru un gând, și în adevăr, și dragoste. Că tu Doamne, ai arătat să se dea logodire, și să se întărească întru toate. Pentru Inel s‑au dat lui Iosif stăpânirea în eghipet (Egipt). Pentru Inel s‑au proslăvit Daniil în Țara babilonului. Pentru Inel s‑au arătat adevărul Tamariei. Pentru Inel Părintele nostru cel ceresc S‑au făcut îndurat spre fiul său. Că i-au zis Dați Inel în dreapta lui. Și, junghiind vițelul cel gras, mâncând, să ne veselim. Această dreapta ta Doamne pre Moisi l-au întrarmat în Marea roșie. Că prin cuvântul tău cel adevărat Cerurile s‑au întărit, și Pământul s‑au întemeiat, Și dreapta robilor tăi să se blagoslovească cu cuvântul tău cel puternic, Și cu brațul Tău cel înalt. Însuți dară și acum, Stăpâne, blagoslovește punerea aceasta a Inelelor cu blagoslovenie cerească. Și îngerul Domnului să meargă înaintea lor întru toate zilele vieții lor. Că tu ești cela ce blagoslovești, Și sfințești toate câte sunt, Și ție mărire înălțăm, Tatălui, Și Fiului, Și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

De’aicea ectenia aceasta (Anexa 9)

Miluiește‑ne pre noi Dumnezeule după mare mila ta, rugămu‑ne ție, auzi‑ne și ne miluiește.

Încă ne rugăm pentru bun Credinciosul Domnul nostru, (Cutarele)

Încă ne rugăm pentru Arhiepiscopul nostru (Cutarele)

Încă ne rugăm pentru robii lui Dumnezeu (Cutarii) carii s‑au logodit unul cu altul, pentru sănătatea, și pentru mântuirea lor.

Încă ne rugăm pentru toți frații noștri, și pentru toți pravoslavnicii creștini. Vozglașenia (Ecfonisul)

Că milostiv Și iubitor de oameni Dumnezeu ești, Și ție mărire înălțăm, Tatălui, Și Fiului, Și Sfântului Duh, acum și pururea, Și în vecii vecilor, Amin.

După aceasta otpustul

⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏

Cade-se să știi aceasta, că de vor vrea să se cunune cei logodiți îndată după logodnă, așa precum sunt strânși în biserică, numai ce începe Preotul psalmul, Și norodul cântă Slavă ție Dumnezeul nostru. După cum este rânduit înainte.

Iară de va fi trecută câtăva vreme după logodna lor, atunci Preotul luând știre, Iară gătește Tetrapodul în mijlocul bisericii, după cum s-au arătat la începutul logodnei, punând preste Evghelie (Anexa 10)

în locul Inelelor Cununiile, a Bărbatului de-a dreapta, și a muierii de-a stânga, și viind cei ce vor să se cunune, având lumânări aprinse, îi cădește Preotul Cântând Psalmul, iară norodul la fieșce care stih, Zice Slavă ție Dumnezeul nostru Slavă ție.

⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏⅏

RÂNDUIALA LA CUNUNIE

După ce vin cei logodiți în biserică luând lumânări aprinse, Preotul îi cădește cântând Psalmul acesta, iară norodul zice la fieșce care stih.

Slavă ție Dumnezeul nostru, slavă ție.

Fericiți toți cei ce se tem de Domnul.

Slavă ție Dumnezeul nostru Slavă ție.

Carii umblă în căile lui. Slavă ție Dumnezeul.

Ostenelile roadelor tale vei mânca. Slavă ție.

Fericit ești și bine va fi ție. Slavă ție.

Muierea ta ca o vie rodită în laturile Casei tale.

Slavă ție Dumnezeul nostru, Slavă ție.

Fiii tăi ca niște odrasle de Măslin, împrejurul mesei tale. Slavă ție Dumnezeul.

Iată, așa să va Blagoslovi omul cel ce să teme de Domnul.

Slavă ție Dumnezeul nostru Slavă ție. (Anexa 11)

Blagoslovite-va Domnul din Sion, și vei vedea bunătățile Ierusalimului, întru toate zilele vieții tale.

Slavă ție, Dumnezeul nostru, Slavă ție.

Și vei vedea pre fiii fiilor tăi, Pace peste Israel!

Slavă ție, Dumnezeul nostru, Slavă ție.

De’aicea diaconul zice. Blagoslovește Stăpâne

Iară preotul zice cu glas

Blagoslovită e Împărăția, a Tatălui, și a Fiului, și a Sfântului Duh, acum, și pururea, și în vecii vecilor. Strana Amin. Diaconul

Cu pace Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea de sus, și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea, și pentru bună starea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, și pentru împreunarea tuturor, Domnului să ne rugăm.

Pentru Sfântă casa aceasta și și pentru cei ce intră întrânsa cu credință și cu bună smerenie, și cu frica lui Dumnezeu. Domnului să ne rugăm.

Pentru Arhiepiscopul nostru (Cutarele) și pentru cinstita Preoție și întru Hs. Diaconie, și pentru tot clericul și norodul, Domnului să ne rugăm.

Pentru robii lui Dumnezeu (Cutarii) carii acum să împreună unul cu altul, întru împreunarea Nuntei, și pentru mântuirea lor, Domnului să ne (Anexa 12)

să ne rugăm.

Pentru ca să se Blagoslovească Nunta aceasta, Ca și aceea din Cana Galileii, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se dea lor minte întreagă, și roadă pântecelui spre folos. Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se veselească ei de vederea fiilor săi și a fetelor Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să li să dăruiască lor câștigare de coconi buni și viață fără prihană, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se dăruiască lor și nouă toate cererile cele către mântuire, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se izbăvească ei și noi de tot necazul, mânia și nevoia, Domnului să ne rugăm.

Pre prea Sfânta, Curata, PreaBlagoslovita, Slăvita, stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, Cu toți sfinții pomenindu-o, pre noi înșine, și unul pre altul, și toată viața noastră lui Hs. Dumnezeu să o dăm. Iară Preotul, Vozglașenia (Ecfonis) aceasta.

Că ție să cade toată Mărirea, Cinstea, și închinăciunea. Tatălui, și Fiului Sfântului Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor.

Strana, Amin. Diaconul Domnului să ne rugăm. (Anexa 13)

Preotul zice rugăciunea aceasta cu glas mare

Dumnezeule cel prea curat, și Ziditorul a toată făptura, Care pentru iubirea ta de oameni ai prefăcut coasta strămoșului Adam întru muiere, și i‑ai Blagoslovit pe dânșii și ai zis, creșteți, și vă înmulțiți, și stăpâniți pământul, și pre amândoi i‑ai arătat un trup prin împreunare, că pentru aceasta va lăsa omul pre Tată-su său și pre mumă-sa, și să va lipi de muierea sa, și vor fi amândoi un trup, și pre carii i‑au împreunat Dumnezeu, omul să nu‑i desparță. Cela ce ai Blagoslovit pe robul Tău Avraam, și ai deschis pântecele Sarrei, Și l‑ai făcut Tată a multe neamuri, pre Isaac Rebecăi, și ai Blagoslovit nașterea ei; Care ai însoțit pe Iacov cu Rahila și din trânsul ai arătat doisprezece Patriarhi, Cela ce ai însoțit lui Iosif pre Asineta și le‑ai dăruit lor Roada Nașterii de prunci pe Efrem și pre Manasie, Carele ai primit pre Zaharia și pre Elisabeta, Și le‑ai arătat lor Prunc pe Înainte Mergătorul, Cela ce din Rădăcina lui Iesei după trup ai crescut pre pururea Fecioara, Și din trânsa te‑ai întrupat, Și te‑ai născut spre mântuirea neamului omenesc, Carele, pentru ne grăitul tău dar, Și multa bunătate, ai venit (Anexa 14)

în Cana Galileii, Și nunta care era acolo o ai Blagoslovit, ca să arăți că cu voia Ta iaste împreunarea cea pre lege, Și Nașterea de Prunci din trânsa. Însuți, stăpâne prea Sfinte, primește Rugăciunea noastră robilor Tăi și pre cum acolo și aici, viind cu starea ta de față cea ne văzută, Blagoslovește nunta aceasta, și dă robilor Tăi acestora (Cutarii) viață pașnică, Lungime de zile, Minte întreagă, dragoste unuia către altul, întru legătura păcii, seminție întru lungime de zile, Dar de Prunci Cununa cea ne veștejită a mărirei, Învrednicește‑i pre dânșii a‑și vedea fiii fiilor, Păzește patul lor fără bântuială, și le dă lor din roua Cerului de sus și din grăsimea pământului, Umple casele lor de grâu, de vin, și de Unt de lemn, și de toată bunătatea, ca să dea și celor lipsiți dăruind și celor ce sunt din preună cu dânșii toate cererile cele cătră mântuire.

Că Dumnezeu milostiv și îndurat, Și de oameni iubitor ești, Și ție Mărire înălțăm, împreună cu Cel fără de început al tău Părinte și cu prea Sfântul, Și bunul și de Viață făcătorul tău Duh, acum și pururea, Și în vecii vecilor. Amin.

Diaconul Domnului să ne rugăm. Iară Preotul citește rugăciunea aceasta cu glas mare. (Anexa 15)

Blagoslovește Doamne Dumnezeul nostru, Sfințitorul Nuntei ceii de Taină și prea curate, Și puitorul legii trupești, păzitorul ne stricăciunii, și chivernisitorul cel bun al celor lumești, Însuți stăpâne, Cela ce din început ai zidit pre om, și l‑ai pus pe dânsul ca pe un Împărat Făpturii Și ai zis, nu iaste bine să fie omul singur pre pământ, să‑i facem lui ajutor după dânsul; și luând una din coastele lui, i‑ai zidit muiare, pre care văzând‑o Adam au zis, iată acum os din oasele mele, și trup din trupul meu, aceasta se va numi muiare. Că din Bărbatul său s‑au luat aceasta pentru aceasta va lăsa omul pre tată-său și pre mumă-sa, și să va lipi de muiarea sa, Și vor fi amândoi un trup. Și pre carii Dumnezeu i‑au împreunat, omul să nu‑i despartă, Și acum Doamne Dumnezeul nostru, trimite Darul tău cel Ceresc preste robii Tăi aceștia (Cutarii) și dă Fecioarii aceștia întru toate să se plece Bărbatului, și robului tău acestuia, să fie cap muierii, ca să viețuiască după voia ta. Blagoslovește-i pe dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ai Blagoslovit pre Avraam și pre Sarra, Blagoslovește-i pre dânșii Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ai Blagoslovit pre Isaac și (Anexa 16)

și pre Rebeca. Blagoslovește-i pre dânșii Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ai Blagoslovit pre Iacov și pre toți patriarhii. Blagoslovește-i pre dânșii Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ai Blagoslovit pre Iosif și pre Asineta. Blagoslovește-i pre dânșii Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ai Blagoslovit pre Moisi și pre Semfora. Blagoslovește-i pre dânșii Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ai Blagoslovit pre Ioachim și pre Ana. Blagoslovește-i pre dânșii Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ai Blagoslovit pre Zaharia și pre Elisabeta. Păzește‑i pre dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai păzit pe Noe în corabie. Păzește‑i pre dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai păzit pre Iona în pântecele chitului. Păzește‑i pe dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai păzit de foc pe Sfinții trei tineri. trimițându‑le lor rouă din Cer, și să vie preste dânșii bucuria aceea, Care o au avut fericita Elena, când au aflat Cinstita Cruce. Adu‑ți aminte de dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ți‑ai adus aminte de Enoh, de Sem, și de Ilie. Adu‑ți aminte de dânșii, Doamne Dumnezeul nostru, pre cum ți‑ai adus aminte de Sfinții tăi patruzeci de Mucenici, trimițându-le lor Cununi din Cer. Adu‑ți aminte, Dumnezeule, și de părinții (Anexa 17)

părinții lor carii i‑au hrănit, pentru că rugăciunile părinților întăresc temeliile caselor. Adu‑ți aminte Doamne Dumnezeul nostru și de robii tăi aceștia nuntașii, carii s‑au adunat la această veselie. Adu‑ți aminte Doamne Dumnezeul nostru de robul Tău (Cutarele) și de roaba Ta (Cutarea), și‑i Blagoslovește pe dânșii. Dă‑le lor roadă pântecelui, prunci buni o întocmire în gând sufletelor și trupurilor. Înalță‑i pre dânșii ca cedrii Libanului, ca o vie odrăslită, Dă‑le lor sămânță de spic, ca toată îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun și bineplăcut ție. Și să vadă pe fiii fiilor săi, ca niște mlădițe tinere de măslin împrejurul mesei lor, și bine plăcând înaintea ta să strălucească ca luminătorii pre Cer, întru Tine Domnul nostru.

Că împreună cu tine e mărirea, puterea, cinstea și închinăciunea, Părintelui tău celui fără început, și Duhului tău celui de viață făcătoriu, acum Și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Diaconul. Domnului să ne rugăm.

Preotul zice rugăciunea aceasta cu glas mare.

Dumnezeule cel sfânt, carele din țărână ai Zidit pre om și din Coasta lui i-ai Zidit muiare, și o ai împreunat lui ajutor (Anexa 18)

ajutor după dânsul, pentru că așa au plăcut Mărirei tale, să nu fie omul singur pre Pământ, Însuți și acum Stăpâne, trimite Mâna ta din sfântul tău locaș, Și împreunează pe robul Tău (Cutarele), cu roaba Ta (Cutarea), pentru că de la tine se împreunează bărbatul cu muierea. Împreunează‑i pre dânșii întru împreunarea gândului; încununează‑i într‑un trup; dăruiește lor roadă pântecelui, câștigare de Prunci buni.

Că a ta iaste stăpânirea, Și a ta iaste Împărăția și puterea și Mărirea, a Tatălui și a Fiului, și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

După aceasta, luând Preotul Cununiile, și făcând cu dânsele chipul Crucii, întâi la Mire zice. de trei ori.

Cunună-se Robul lui Dumnezeu (Cutarele), cu Roaba lui Dumnezeu (Cutarea) în Numele, Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Și sărutând Mirele Cununia, îi pune Preotul în cap. Asemenea să facă, și la Mireasă zicând de g.(3) ori:

Cunună-se Roaba lui Dumnezeu (Cutarea), cu Robul lui Dumnezeu (Cutarele) în Numele, Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.

D’aicea îi Blagoslovește preotul de trei ori zicând.

Doamne Dumnezeul nostru, cu slavă și cu cinste îi (Anexa 19)

îi încununează pre dânșii.

Apoi prochimenul. Apostolului, Glas 8

Pus‑ai pe capetele lor, Cununi de pietre scumpe.

Stih. Viață au cerut de la tine, și le‑ai dat lor.

Către Efeseni a cărții Sfântului Apostol Pavel, citire.

Fraților, mulțumiți pururea pentru toate întru Numele Domnului nostru Iis Hs, lui Dumnezeu și Tatălui. Smerindu‑vă unul altuia, întru frica lui Dumnezeu. Muieri plecați-vă Bărbaților voștri ca Domnului. Pentru că bărbatul iaste cap muierii, Pre cum și Hs cap Bisericii, Și acesta iaste mântuitorul trupului. Ci pre cum se supune Biserica lui Hs, așa și muierile Bărbaților săi, întru toate.

Bărbaților, iubiți-vă muierile voastre, Pre cum și Hs au iubit Biserica Și pre sine s‑au dat pentru dânsa, ca pre ea să o sfințească, Curățindu-o cu spălare de apă în cuvânt. Ca să o pue înainte pre ea luiși slăvită Biserică, ne având întinăciune nici prihană, sau alt ceva de acest fel, Ci ca să fie sfântă și fără de prihană. Așa sunt datori Bărbații să‑și iubească muierile sale ca și trupurile sale. Cel ce‑și iubește pre muierea sa, pre sine să iubește. Că nimeni nici odată nu și‑au urât trupul său, ci-l hrănește și-l încălzește pre el, Ca și Hs Biserica (Anexa 20)

Că mădulare suntem trupului lui, din carnea lui și din oasele lui, Pentru aceasta va lăsa omul pre tată-său și pre mumă-sa, Și să va lipi de muierea sa, și vor fi doi un trup. Taina aceasta mare iaste, Iară eu zic de Hs și de Biserică. Deci dară și voi, unul fieșce carele așa să‑și iubească muierea ca și pre sine. Iară muierea să se teamă de Bărbat.

Aliluia, glasul 5

Tu Doamne ne vei păzi, și ne vei apăra.

Ev(an)ghelia de la Ioan

În vremea aceea Nuntă s‑au făcut în Cana Galileii și era Muma lui Iis acolo. Și au fost chemat și Iis, și ucenicii lui la Nuntă. Și sfârșindu‑se vinul, au zis Muma lui Iisus către dânsul. Vin n-au. Zis-au ei Iis, Ce e mie și ție, muiară, Încă n‑au venit ceasul meu. Zis-au Muma lui slugilor, ori ce va zice vouă să faceți. Și erau acolo șase vase de piatră. Puse după curățenia jidovilor, în care încăpea câte două sau trei vedre. Zis‑au lor Iis: Umpleți vasele de apă, Și le‑au umplut până sus. Și au zis lor, Scoateți acum, Și aduceți Nunului, Și au adus. Și dacă au gustat Nunul apa ce să făcuse vin, (și nu știa de un de iaste, iară slugile carii turnase apa știau), au strigat (Anexa 21)

strigat pre ginere Nunul și i‑au zis lui, tot omul întâi vinul cel bun pune, Și dacă să îmbată atuncea cel mai prost, Iară tu ai ținut Vinul cel bun până acum. Aceasta au făcut începătură semnelor Iis, în Cana Galileii, și și‑a arătat Mărirea sa, și au crezut într-ânsul ucenicii lui. Diaconul.

Să zicem toți din tot sufletul, și din tot cugetul nostru, să zicem.

Doamne a toate‚ țiitorule, Dumnezeul Părinților noștri, rugămu‑ne ție, auzi‑ne, și ne miluiește.

Miluiește‑ne pre noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne ție, auzi‑ne și ne miluiește.

Încă ne rugăm pentru mila, viața, pacea, sănătatea, mântuirea, paza, iertarea și lăsarea păcatelor robilor Tăi (Cutarii).

Încă ne rugăm pentru norodul ce stă înainte în sfântă Casa aceasta, Pentru sănătatea și pentru mântuirea lui.

Încă ne rugăm pentru toți frații, și pentru toți pravoslavnicii creștini, Pentru sănătatea și pentru mântuirea lor. Vozglașenie.

Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și ție mărire înălțăm, Tatălui, și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. (Anexa 22)

vecilor. Amin. Diaconul

Domnului să ne rugăm,

Preotul rugăciune aceasta

Doamne Dumnezeul nostru, carele, întru purtarea ta de grijă cea de mântuire, ai învrednicit în Cana Galileii a arăta Nunta cinstită prin venirea ta, Însuți și acum pre robii Tăi aceștia (Cutarii), pre carii bine ai voit a‑i împreuna unul cu altul, în pace și într-un gând îi păzește, Nunta lor cinstită o arată, patul lor ne spurcat îl ferește, viața lor cea din preună fără prihană a-și petrece bine voiește. Și‑i învrednicește pre dânșii să ajungă întru Bătrânețe unse, cu inimă curată făcând poruncile Tale.

Că tu ești Dumnezeul nostru, Dumnezeu carele miluiești și mântuiești, și ție mărire înălțăm, împreună cu cel fără de început al Tău Părinte, Și cu prea Sfântului și bunul, și de viață făcătorului tău Duh, acum, Și pururea, și în vecii vecilor. Strana. Amin.

Diaconul.

Apără, mântuiește, miluiește, și ne păzește pre noi Dumnezeule, cu darul tău.

Ziua toată de săvârșită, Sfântă, cu pace, și fără de păcat la Domnul să cerem. (Anexa 23)

Înger de pace, Credincios Îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre, la Domnul să cerem.

Milă, Și iertare de păcate și de greșalele noastre, la Domnul să cerem.

Cele bune și de folos sufletelor noastre, și de împăcarea lumii, la Domnul să cerem.

Cea laltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință să o săvârșim, la Domnul să cerem.

Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără de patimă, ne rușinată, cu pace, și răspuns bun la înfricoșatul județ al lui Hs, la Domnul să cerem.

Împreunarea credinței, Și împărtășirea Sfântului Duh cerșind, pre noi înșine și unul pre altul și toată viața noastră lui Hs Dumnezeu să o dăm.

Ție, Doamne. Vozglașenia Și ne învrednicește pre noi, stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, a cuteza și a te chema pre Tine Dumnezeule cel Ceresc, Tatăl, Și a zice Oamenii Tatăl nostru

Aista, Și Vozglașenia

Că a ta iaste Împărăția, Și puterea și mărirea, a Tatălui, și a Fiului și a Sfântului Duh, acum, Și pururea și în vecii vecilor, Amin.

Preotul Pace tuturor, Capetele voastre Domnului (Anexa 24)

Domnului să le plecați. D’aicea aduce paharul (cel de obște) de-l Blagoslovește Preotul zicând rugăciunea aceasta, Diaconul. Domnului să ne rugăm.

Și Preotul zice

Dumnezeule, Cela ce toate le‑ai făcut cu tăria Ta, și ai zidit lumea și ai înfrumusețat cununa tuturor celor făcute de tine. Și acest Pahar de obște, ce l‑ai dat celor ce să împreună spre împreunarea Nunții, Blagoslovește‑l cu Blagoslovenie Duhovnicească. Vozglașenia.

Că s‑au Blagoslovit Numele tău Și s‑au proslăvit Împărăția ta, a Tatălui, Și a Fiului, și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

După aceea luând Preotul Paharul în mână, le dă lor de gustă de g(3) ori, întâi Bărbatului apoi muierii. Și îndată luând Cădelnița, începe a cădi împrejurul tetrapodului înconjurând cu cei cununați de g(3) ori. cântând Troparul Acesta glas e(5)

Isaie, dănțuiește, Fecioara au avut în Pântece, și a Născut Fiu pre Emmanuel, pre Dumnezeu, Și Omul; Răsăritul e Numele lui, pre carele mărindu‑L, pre Fecioara o fericim.

Alt Tropar, glasul 7.

Sfinților Mucenici, carii bine v‑ați nevoit și v‑ați (Anexa 25)

v‑ați încununat, rugați‑vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.

Mărire ție, Hs Dumnezeule, lauda Apostolilor, și bucuria Mucenicilor, a cărora propovăduire iaste Troița cea de o ființă.

După aceea ia Cununia întâi de la Mire zicând.

Mărit să fii Mire ca Avraam, și Blagoslovit să fii ca Isaac, și să te înmulțești ca Iacov, umblând în pace, Și lucrând întru dreptate poruncile lui Dumnezeu.

La Mireasă iarăși zice.

Și tu Mireasă mărită să fii ca Sarra, și să te veselești ca Rebeca, și să te înmulțești ca Rahila, veselindu‑te cu Bărbatul tău. Păzind hotarăle Legii, că așa bine au voit Dumnezeu.

D’aicea Diaconul. Domnului să ne rugăm

Preotul rugăciunea aceasta.

Dumnezeule Dumnezeul nostru, carele ai venit în Cana Galileii și nunta care era acolo o ai Blagoslovit Blagoslovește și pre robii tăi aceștia, carii cu alegerea ta s‑au împreunat întru împreunarea nunții. Blagoslovește intrările și ieșirile lor. Înmulțește întru bunătăți viața lor. Primește Cununile lor întru Împărăția ta, păzindu‑i în vecii vecilor.

Strana Amin. Preotul Pace tuturor. Capetele (Anexa 26)

Capetele voastre Domnului să le plecați.

Preotul. zice rugăciunea aceasta.

Tatăl, Fiul, și Sfântul, Duh, Troița cea întru tot Sfântă și de o ființă și începătoare de Viață, o Dumnezeire și o împărăție, să vă Blagoslovească pre voi să vă dea vouă lungime de viață, Prunci buni, sporire vieții și Credinței. Și să vă umple pre voi de toate bunătățile cele de pre pământ, și să vă învrednicească pre voi desfătării bunătăților celor făgăduite. pentru Rugăciunile Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, Și ale tuturor Sfinților.

După aceea făcându-li-să orație, și sărutându-se între dânșii face preotul opust de săvârșit.

Cele ce cu venirea sa în Cana Galileii au arătat cinstită Nunta, Hs Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile prea Curatei Maicii Sale, ale sfinților, slăviților și întru tot lăudaților Apostoli, ale Sfinților de Dumnezeu încununaților și întocmai cu Apostolii, împăraților Constantin și Elena, ale Sfântului marelui Mucenic Procopie, Și ale tuturor Sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pre noi, ca un bun și iubitor de oameni. (Anexa 27)

ASPECTE DOGMATICO – SIMBOLISTICE

Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică. O primă întrebare ce s-ar putea naște în legătură cu această Taină este cea referitoare la locul care i se acordă ei în înșirarea Tainelor. Această întrebare implică și pe cea referitoare la locul Hirotoniei. Dacă săvârșitorul tuturor tainelor este preotul, de ce nu se pune Hirotonia fie la începutul fie la sfârșitul tuturor Tainelor? De ce așază tradiția Bisericii Hirotonia după Botez, Mirungere, Euharistie și Pocăință și înainte de nuntă și Maslu? Un prim răspuns ar fi acela că prin cele patru taine anterioare omul este pus într-o relație directă cu Hristos și numai indirect este pus într-o relație de slujire cu ceilalți oameni, pe când prin Taina Nunții omul este pus în primul rând într-o relație strânsă cu un semen de-al său, iar prin Maslu i se dă un ajutor pentru trupul său, și numai prin ele e pus într-o relație cu Hristos. Deci aceasta ar justifica și așezarea Hirotoniei după cele patru Taine care pun pe om în relație directă cu Hristos, întrucât de acestea depinde mântuirea lui, iar rolul principal al preotului e să-i ajute, prin Hristos, pe oameni să-și dobândească mântuirea.

Prelungirea operei răscumpărătoare, în acțiunea de actualizare permanentă a Jertfei lui Hristos, o vede ortodoxia ca lucrare a Mângâietorului, prin care se desăvârșește în credinciosul creștin mântuirea personală, cea a fiecărui hristofor, sau mântuirea subiectivă, cum o numește dogmatica creștină. Această actualizare ajunge la credincios prin Sfintele taine, care atribuie fiecăruia harul dumnezeiesc și îndumnezeitor.

Omul este singura făptură care are vocația celor două nașteri, nașterea după trup și nașterea din duh, iar în taina Cununiei crește duhovnicește, după vocația împărtășită de Dumnezeu în Rai. „În Hristos și în Biserică” (Ef. 5, 32) înseamnă că așa „cum e unit Hristos cu Biserica, deci duhovnicește, până la jertfă, așa trebuie să devină omul în suișul duhovnicesc al nunții, la această culme să ajungă, al Arhetip, la prototipul unirii lui Hristos cu Biserica.

Oare considerarea creației însăși ca vehicul al iubirii și puterii lui Dumnezeu sau ca sacrament în sens larg nu implică posibilitatea de a ne dispensa de Sfintele Taine? Înțelegerea aceasta nu ar putea însemna oare că sacramentalitatea este pusă la dispoziția tuturor, chiar și a celor care nu cred în Hristos?

Căsătoria este anterioară căderii omului în păcat; se poate presupune că șarpele ispititor (diavolul) a avut intenția de a degrada căsătoria binecuvântată de Dumnezeu în Rai și că aceasta va fi rațiunea pentru care căsătoria, după căderea în păcat, ar putea rămâne fără reproș, cu toate că, din punctul de vedere al omului căzut, este legată de noțiunea de păcat. În căsătorie se pot distinge două aspecte: divin, fără reproș, și uman, corupt (căzut); și-n acest context Taina Nunții reface unitatea adamică și comuniunea omului cu Dumnezeu. de aceea, Taina Cununiei nu are doar un aspect divin, ci chiar un sens trinitar „înscris în filigran” în structurile, în actele liturgice și-n rugăciunile Tainei

Noua responsabilitate atribuită Bisericii prin legile împăraților Leon al VI-lea și Alexis I, în virtutea cărora Biserica trebuia să dea o formă legală tuturor căsătoriilor, impunea adaptarea unor forme liturgice diferite. Aceasta însemna pe de o parte să fie separată de Euharistie, pentru că nu toți puteau fi împărtășiți, din cauza impedimentelor, iar pe de altă parte să reflecte învățătura veșnică și imuabilă a Bisericii asupra căsătoriei. Liturghia Ortodoxă, cu ușurință remarcabilă de a interpreta Sfânta Scriptură, de a se uni cu Taina lui Hristos, de a folosi semne și simboluri pentru a exprima sensul credinței creștine, a instaurat din secolul al X-lea și secolul al XI-lea două slujbe, cea a logodnei și a cununiei așa cum se oficiază și-n zilele noastre.

Atât rânduiala Logodnei cât și rugăciunile principale din slujba Cununiei (cele pentru binecuvântarea mirilor) și din rânduiala Nunții a doua sunt atribuite, în cel mai vechi manuscris al Evhologhionului grecesc (Cod. Barberini, din sec VIII-IX), lui Metodie Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului.

În ceea ce privește Logodna, actul principal din slujba logodnei este punerea și schimbarea inelelor. Întrebuințarea inelelor la Logodnă este obicei străvechi, pe care Biserica creștină numai l-a preluat și l-a consfințit, prin încadrarea lui în slujba bisericească. Inelele care sunt cercuri închise, fără început și fără sfârșit, erau în Vechiul Testament simbol al puterii și încrederii care se acorda cuiva, precum se vede din textul rugăciunilor pe care le citește preotul pentru binecuvântarea logodnicilor după punerea inelelor. În ritualul creștin al Logodnei ele sunt simbolul iubirii nesfârșite și al fidelității reciproce pe care și-au jurat-o logodnicii unul față de altul, precum și semnul trăiniciei legăturii dintre viitorii soți.

Pliniu cel Tânăr ne dă mărturia că la Roma exista o tradiție conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecuse la un inel de aur.

Aceeași tradiție o găsim și-n dreptul popular al țărilor din Orient, preluată de creștini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei și inelul. Acest avea loc, inițial, în cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduințelor, logodnicul înmâna un inel de fier tinerei fete, care-l purta pe al patrulea deget de la mâna stângă și câteva cadouri ca mărturie pentru viitoarea unire a lor. Punerea inelelor este menționată și de tradiția veche creștină, dar și de cei mai vechi codici constantinopolitani. Cândva inelele erau așezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei. În bisericile Greacă și Rusă, și astăzi se păstrează în Evhologhiu și în Trebnic rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă și așezarea mirilor pe solee, în fața Sfintelor Uși, pentru a fi binecuvântați, după care sunt duși în naos pentru oficierea slujbei.

Pentru înțelegerea sensului dat de Biserică punerii și schimbării inelelor, prin rugăciunile și binecuvântarea ei, este necesară pătrunderea în sensul adânc al rugăciunilor de la logodnă. Noi suntem obișnuiți să interpretăm schimbul inelelor ca pe o simplă mărturie a fidelității reciproce. Este important de notat totuși că niciuna dintre cele patru referințe biblice, la care face aluzie rugăciunea inelelor, nu interpretează slujba în acest sens limitat și pur omenesc, dimpotrivă inelul este mai întâi semn al făgăduinței lui Dumnezeu către om și în al doilea rând semn al logodirii omului cu Dumnezeu. Dumnezeu și-a ales Biserica, dintre neamuri, așa cum își alege mirele mireasa, și și-a logodit-o fecioară curată. Fiecare suflet creștin este logodit cu Hristos în apa botezului. Logodna săvârșită solemn în Biserică este mai mult decât un simplu „angajament” sau „o afacere privată”, de familie; împreună cu Cununia este o „liturghie completă”

În ceea ce privește Cununia, momentul principal din slujbă este acela în care se săvârșește consfințirea legăturii dintre bărbat și femeie, este atunci când preotul rostește cuvintele din a treia rugăciune de binecuvântare a mirilor, cuvinte care sunt socotite ca o epicleză a slujbei Cununiei, echivalentă celei din rugăciunea pentru sfințirea apei din slujba botezului. Semnul văzut al sfințirii nevăzute a acestei legături este unirea mâinii drepte a bărbatului cu dreapta femeii, de către preot, iar actul ritual care simbolizează și pecetluiește săvârșirea tainei este punerea cununiilor pe capetele mirilor. Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii și împărații, biruitorii în războaie și în întrecerile din arene și palestre, precum și fecioarele în anumite rituri și procesiuni religioase. Ele erau semnele puterii, ale stăpânirii și ale biruinței, ori ale frumuseții și curăției virginale, întruchipând totodată podoaba, cinstea și slava ce se dădea împăraților de către supușii lor, precum și sentimentele de admirație, recunoștință sau omagiu datorate biruitorilor în lupte. Ele se pun pe capul mirilor ca un elogiu sau ca o răsplată adusă curăției și fecioriei acestora, pe care ei au păstrat-o până la nuntă și pentru care sunt încununați. De aceea se și cânta pentru miri rugăciunea Doamne Dumnezeul nostru cu Mărire și cu cinste încununează-i pe dânșii. Punerea cununiilor a dat și denumirea tainei, obișnuită la greci: to stefanoma = încununare, încoronare.

Apostolul de la cununie este luat din epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni cap. V, 22-23, în care acesta compară nunta cu legătura sfântă și indisolubilă dintre Hristos și Biserică, îndemnându-i pe viitorii soți să se iubească între ei cu aceeași dragoste nețărmurită și sfântă. Evanghelia este formată din pericopa în care se istorisește minunea săvârșită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileei la care el a luat parte cu Sfânta Sa Maică.

Paharul cu vin pe care preotul îl binecuvântează și din care apoi gustă mirii este numit în Molitfelnic paharul comun sau de obște. El închipuie atât bucuria și veselia nunții, cât și soarta comună a viitorilor soți, pe care o vor împărtăși împreună, având parte de aceleași necazuri și aceleași bucurii. Același lucru vrea să îl arate și bucata de pâine, cozonac sau pișcot din care, prin unele părți, se dă acum mirilor să guste o dată cu paharul de obște; aceasta din urmă este o reminiscență veche, precreștină moștenită din ritualul nunții la romani și amintind de pâinea comună (un fel de plăcintă) care se frângea la ei cu ocazia nunții și pe care mirii o mâncau atunci împreună (libum fareum confarreatio). Atât paharul cât și pâinea ne aduc însă aminte și de împărtășirea mirilor, care avea odinioară loc în acest moment al slujbei, deoarece cununia se săvârșea de regulă îndată după Sfânta Liturghie, când mirii se împărtășeau. De aceea se cântă acum „Paharul mântuirii”, cântare întrebuințată ca priceasnă în timpul împărtășirii credincioșilor; în rânduiala Cununiei ea nu se găsește decât în Molitfelnicele românești mai noi (în cele grecești și slave nu există).

Înconjurarea mesei de către alaiul de nuntă format din slujitori, miri și nași, în chip de horă, simbolizează și exprimă bucuria firească și sentimentul de jubilare prilejuite de nuntă, sentimente care s-au exprimat totdeauna prin cântare și joc sau dans. Ceremonia aceasta este, ca și cea analoagă de la botez și de la hirotonie, în rest, din dansul ritual religios, care făcea parte integrantă din cultul ebraic, ca și din cultele altor religii și popoare vechi precreștine. și deoarece nunta se face în vederea nașterii de prunci, în frica Domnului, Biserica ne duce cu gândul mai întâi la nașterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naștere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia. De aceea cântăm acum imnul prin care Biserica îl îndeamnă pe proorocul Isaia să dănțuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit proorocia: „Isaie dănțuiește! Fecioara a avut în pântece…”. Cele două tropare care se cântă după aceea, care sunt stihiri mucenicești luate din Cântările Octoihului (Vecernia de vineri seara, gl.7), vor să spună că mirii trebuie să se facă părtași lui Hristos și sfinților Lui, prin viața lor curată, pe care o vor duce și în căsnicie; cununiile care li s-au pus pe capete sunt asemenea celor cu care Mântuitorul îi încununează în ceruri pe sfinții și pe aleșii Săi după moarte (vezi vechea iconografie religioasă a martirilor).

Obiceiul ca tinerii căsătoriți să vină în a opta zi după cununie la biserică pentru a li se citi rânduiala pe care credincioșii o numesc dezlegarea cununiilor, este străvechi. El are analogie cu ritualul spălării și al tunderii noului botezat, din rânduiala botezului, care odinioară – precum am spus – avea loc la opt zile după botez. În vechime, se puneau pe capetele mirilor cununi de ramuri de merișor, pe care ei le purtau timp de o săptămână și cu care veneau după opt zile de la nuntă la biserică pe care preotul le lua de pe capete (uneori lucrul acesta îl făcea preotul mergând el însuși la casa mirelui). Depunerea cununiilor se făcea deci în a opta zi după cununie; ulterior a fost încadrată în însăși slujba cununiei, dar obiceiul ca tinerii să vină la biserică la opt zile după cununie s-a păstrat și astăzi în virtutea tradiției primind vechea denumire de dezlegarea cununiilor, adică desfacerea coronițelor de ramuri și depunerea lor. Tinerii stau atunci la ușile bisericii, ca unii ce se socotesc nevrednici de a intra în biserică, pentru că și-au pierdut curăția feciorelnică de mai înainte. Tocmai de aceea preotul se roagă în molitfa pe care le-o citește, ca Dumnezeu să-i învrednicească a intra din nou în biserică, pentru că și-au pierdut curăția feciorelnică de mai înainte.

În practică, astăzi, tinerii vin de obicei la preot după slujbă. Odinioară însă, molitfa li se citea dimineața, înainte de slujbă, pentru ca ei să poată intra apoi cu preotul în biserică și să asiste la slujbă, cum prevede încă Molitfelnicul.

CONSIDERAȚII CANONICE

Ca și celelalte Sfinte Taine, și la săvârșirea Cununiei trebuie respectate cu strictețe rânduielile pe care Biserica le-a stabilit cu privire la: săvârșitor, primitor, materie și formă. Biserica creștină a folosit de la început logodna ca act premergător căsătoriei, fiindcă ea era practicată – fiind chiar legiferată – atât în Vechiul Testament cât și în dreptul roman. Definiția logodnei – sponsalia – a adoptat-o Biserica din dreptul roman ca promisiunea reciprocă a unui bărbat și a unei femei că se vor căsători în viitor. Importanța și consecințele logodnei Biserica și le-a însușit din Vechiul Testament în care logodnica era socotită ca soție a logodnicului, iar acesta ca soț al logodnicei lui. Însușirea acestei concepții au confirmat-o Părinții Sinodului VI ecumenic, în canonul 98, socotind vinovat de adulter pe cel care va lua în căsătorie pe o femeie logodită cu altul fiind încă în viață logodnicul ei.

După dreptul roman, cei logodiți – cu toate că logodna se încheia cu oarecare forme, prin act scris sau în fața martorilor – nu erau constrânși să-și respecte promisiunea și să treacă la încheierea căsătoriei dacă între timp se răzgândeau. Singura consecință la care se putea expune soțul vinovat de nerespectarea logodnei era restituirea darurilor pe care le primise cu prilejul logodnei, uneori chiar dublul acestor daruri. Biserica – intervenind la încheierea logodnei cu binecuvântare, ca și la încheierea căsătoriei – a dat logodnei aceeași importanță morală obligatorie ca și căsătoriei. Dar întrucât logodna se putea încheia și la o vârstă mai mică decât cea prevăzută pentru încheierea căsătoriei – chiar la 7-8 ani, când cei în cauză nu-și puteau da seama de importanța actului pe care îl încheiau – s-a apreciat că obligația care rezultă pentru logodnici din Binecuvântarea Bisericii, de a se considera ca și căsătoriți, era în contradicție cu libertatea pe care o acordau legile statului celor logodiți de a nu-și respecta promisiunea făcută prin logodnă, dacă nu mai doreau să se căsătorească împreună. De aceea împăratul Leon Filosoful (886-912), prin Novela 74, a confirmat punctul de vedere al Bisericii, asimilând logodna cu căsătoria, în privința consecințelor, în privința consecințelor și a interzis ca Biserica să mai binecuvânteze logodna celor care nu au împlinit vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei, stabilită prin această Novelă la 14 ani pentru bărbați și la 13 ani pentru femei. La puțin timp însă Leon Filosoful a intervenit cu o nouă lege – Novela 109 – prin care a menținut interdicția ca logodna să fie binecuvântată înainte ca logodnicii să fi împlinit vârsta prevăzută de novela 74, dar a îngăduit ca fără binecuvântarea religioasă aceasta să poată fi încheiată și la vârstă mai mică, dar nu sub șapte ani. În același timp el și-a rezervat sieși, ca împărat, dreptul de a acorda dispensă atât pentru vârstă cât și pentru binecuvântarea religioasă celor logodiți cu dispensă de vârstă dată de el.

Asimilarea logodnei cu căsătoria a fost întărită în Imperiul Bizantin și de către alți împărați ce au urmat lui Leon Filosoful. Dar, după ce au luat naștere state naționale cu Biserica Ortodoxă autocefală, asemenea dispoziții au putut fi respectate numai în statele în care jurisdicția asupra căsătoriei a fost încredințată Bisericii; în acele state în care logodna nu a mai fost legiferată, iar efectele juridice s-au recunoscut numai căsătoriei civile, respectarea rânduielilor bisericești, referitoare la logodnă și căsătorie a devenit tot mai dificilă. De aceea pentru evitarea inconvenientelor ce ar fi rezultat dacă fiecare Biserică autocefală ar fi aplicat legislația proprie, făcând abstracție de legislația statului respectiv, Sinodul fiecărei Biserici autocefale a hotărât pe de o parte ca logodna religioasă să nu se mai oficieze separat, ci numai o dată cu Sfânta Taină a Cununiei, iar pe de altă parte ca Sfânta Taină a Cununiei să se săvârșească numai celor ce fac dovada că au încheiat în prealabil căsătoria civilă.

O asemenea situație a intervenit în Biserica Ortodoxă Română cu începere de la 1 decembrie 1865, data intrării în vigoare a Codului civil. Caracterul exclusiv civil al căsătoriei l-a păstrat și Codul Familiei care a intrat în vigoare de la 1 februarie 1954. În art. 3 din acest Cod se prevede: „Numai căsătoria încheiată în fața delegatului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți”.

Căsătoria ca act civil este reglementată de către stat, iar ca act religios de către Biserică. De aceea atât Statul cât și Biserica caută ca înainte de a aproba încheierea unei căsătorii, să se documenteze cu privire la raporturile dintre soți, pentru ca nu cumva între ei să existe piedici legale sau religioase care s-ar opune încheierii căsătoriei lor, dar pe care ei fie nu le cunosc, fie ar fi ispitiți a le trece sub tăcere, a nu le mărturisi. Pentru o cât mai largă informare asupra raporturilor dintre viitorii soți, Codul Familiei, după ce în art. 13 prevede datoria lor de a arăta în declarația de căsătorie că nu există nicio piedică legală la căsătorie, în art. 14 precizează că „Orice persoană poate face opunere la căsătoriei dacă există o piedică legală, ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite”, trebuind să arate însă în scris dovezile pe care își întemeiază opunerea.

Prin impedimente la căsătorie se înțeleg împrejurările sau situațiile care se opun la încheierea unei căsătorii. Determinarea impedimentelor aparține autorității civile, pentru caracterul civil al căsătoriei, și autorității bisericești pentru caracterul religios. În general impedimentele la căsătorie se împart, după conținutul sau întinderea lor în absolute și relative, iar după efectele lor în dărâmătoare și împiedicătoare. Impedimentele absolute împiedică încheierea căsătoriei cu orice persoană, fără excepție, iar cele relative numai cu anumite persoane. Cu privire la efecte, căsătoria încheiată cu nerespectarea impedimentelor dărâmătoare este nulă, fără valoare; iar cea încheiată cu nerespectarea impedimentelor împiedicătoare rămâne valabilă, dar se pedepsesc soții cu epitimii și preoții săvârșitori cu sancțiuni bisericești care pot fi mai aspre sau mai puțin grave, după cum se constată că cei în cauză au cunoscut sau nu impedimentele.

Impedimentele absolute prevăzute de Codul Familiei pe care le respectă și Biserica:

Vârsta soților. Ținându-se seama de scopul esențial al Căsătoriei – nașterea de copii – prin lege s-a stabilit o vârstă minimă, care presupune dezvoltarea fizică a viitorilor soți, ca să poată da naștere la copii sănătoși. Această vârstă este de 18 ani pentru bărbat și 16 ani pentru femeie.

Consimțământul liber al viitorilor soți, care trebuie exprimat personal de fiecare soț și în mod public în fața delegatului de stare civilă. Căsătoria încheiată fără respectarea condițiilor prevăzute pentru exprimarea consimțământului de către soți este socotită nulă.

Căsătoria existentă a unui soț. Codul Familiei respectă principiul monogamiei prevăzând că „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”.

Impedimente absolute prevăzute numai de Biserică:

Hirotonia. Cel care a acceptat să fie hirotonit în treptele ierarhiei de drept divin fiind necăsătorit nu se mai poate căsători după aceea.

Votul castității. Cel care a fost tuns în monahism, făcând voturile: ascultării, sărăciei și castității, nu se mai poate căsători.

Existența căsătoriei a treia. După desfacerea primei căsătorii prin moartea unui soț sau prin divorț – Biserica a îngăduit, cu epitimii, încheierea căsătoriei a doua sau a treia. Prin hotărârea luată de Sinodul de la Constantinopol în anul 920, prin Tomosul Unirii, existența căsătoriei a treia a fost decretată ca impediment absolut la încheierea unei noi căsătorii.

Deosebirea de religie. Tainele Bisericii împărtășindu-se numai celor botezați, iar căsătoria realizând o unitate între soț și soție, nu s-a îngăduit căsătoria unui creștin cu un necreștin. Excepția îngăduită de Sfântul Apostol Pavel ca un creștin să rămână în căsătorie cu un necreștin, privește cazurile ce se iveau mai des la începuturile creștinismului când doar unul dintre soți era creștin și se putea nădăjdui că prin conviețuire și soțul necreștin se va încreștina.

Impedimentele relative însă fac referite la împiedicarea căsătoriei numai între anumite persoane și acestea rezultă în general din raporturi de rudenie. Prin rudenie se înțelege legătura de intimitate ce se creează între două sau mai multe persoane în baza unui act. După natura actului care creează raportul de rudenie se socotește și felul rudeniei. Astfel este socotită rudenie fizică legătura ce se creează prin actul fizic al nașterii numită consângenitate, și rudenia ce se creează prin actul fizic al căsătoriei, numită cuscrie, sau afinitate; și este socotită rudenie spirituală numită nășie, legătura ce ia naștere prin actul primirii la Sf. Botez. Asimilată rudeniei ce rezultă din actul nașterii este legătura ce se creează prin actul juridic al adopției sau înfierii. De asemenea logodna săvârșită separat de Taina Cununiei creează și ea o anumită rudenie numită cvasi-afinitate, cuscrie închipuită sau ideală a cărei importanță redusă rezultă din întinderea redusă a acestei rudenii. În afară de rudenie, impedimente la căsătorie mai creează situația de tutore și deosebirea de confesiune.

Consângenitatea este raportul de intimitate ce se stabilește între două sau mai multe persoane, în baza comunicării aceluiași sânge, prin actul fizic al nașterii. Raportul rudeniei de sânge este mai apropiat sau mai îndepărtat după cum comunicarea sângelui are loc prin descendență directă sau indirectă a unei persoane din alta, sau prin descendența mai multor persoane dintr-un progenitor comun. Fiecare naștere este socotită un grad. Astfel tatăl și fiul sunt consângeni de gradul I, bunicul și nepotul sunt consângeni de gradul II. Legătura de sânge unește astfel atât pe aceia care coboară unii din alții, cât și pe aceia care fără a descinde unii din alții au totuși un ascendent comun. De aceea se face distincție între cele două categorii de consângeni, rudenia celor din prima categorie, care descind unii din alții, fie nemijlocit fie mijlocit, fiind numită rudenie în linie dreaptă sau directă, iar rudenia celor din categoria a doua – când persoanele nu sunt născute una din alta, dar între ele există un șir neîntrerupt de nașteri fiind numită rudenie în linie colaterală. De la acest ascendent comun pornesc despărțite, dar alături, două sau mai multe șiruri de filiații în cadrul cărora persoanele fiecăruia dintre aceste șiruri sunt rude, consângeni în linie colaterală, cu persoanele care aparțin celorlalte șiruri. La fiecare dintre aceste șiruri se mai face de asemenea o distincție. Astfel, rudenia în linie directă poate fi ascendentă sau descendentă, după punctul de plecare din care se consideră legătura de rudenie: este rudenie în linie directă ascendentă când legătura urcă la părinți și la ceilalți ascendenți și este consângenitate în linie directă descendentă când legătura coboară la descendenți: fiu nepot, strănepot.

Calcularea gradelor de rudenie atât în linie directă cât și în linie colaterală se face ținându-se cont de numărul nașterilor, alcătuindu-se totdeauna, pentru siguranța calculului, spița neamului sau arborele genealogic. În linie directă calculul este mai ușor; în linie colaterală, calculul se face pornindu-se de la o persoană dintr-o linie până la protopărintele comun și coborându-se apoi la persoana din linia a doua, cu care vrem să stabilim gradul de rudenie; numărul nașterilor de pe o linie, până la autorul comun și coborându-se apoi la persoana din linia a doua, cu care vrem să stabilim gradul de rudenie; numărul nașterilor de pe o linie, până la autorul comun care nu se ia în calcul, plus numărul nașterilor de pe cealaltă linie, dă gradul de rudenie.

În privința impedimentului consângenității în linie directă, Biserica – urmând dispozițiile din Vechiul Testament și din dreptul roman socotește acest impediment nelimitat, indispensabil, oprind astfel căsătoria la infinit, oricât de mare ar fi numărul nașterilor care separă pe cei doi consângeni.

În privința impedimentului consângenității în linie colaterală urmând aceleași dispoziții, Biserica a limitat oprirea la gradul IV, prin canonul 54 Trulan. Dar, apreciind că prin extinderea acestui impediment, căsătoriile dau societății membri mai sănătoși, Biserica având încuviințarea autorității de stat a extins oprirea mai întâi la gradul VI și mai târziu, în secolul al XII-lea în 1166 și la gradul al VII. În principiu a rămas ca normă această măsură: căsătoria este oprită în mod absolut, până la infinit, între consângenii în linie dreaptă și până la gradul al VI-lea inclusiv între consângenii în linie colaterală. Hotărârea Sinodului VI Ecumenic, prin canonul 54, oprind căsători între consângenii în linie colaterală până la gradul IV, Bisericile autocefale acordă dispensă pentru gradele V –VII, când încheierea căsătoriei între consângeni nu poate fi evitată. Căsătoria între consângeni în linie dreaptă este oprită și în dreptul modern al statelor ca și în dreptul bisericesc, adică la infinit, iar în linie colaterală, unele state limitează oprirea la gradul III, altele la gradul IV.

Cuscria – afinitatea sau alianța – este raportul de rudenie ce se stabilește între două sau mai multe persoane în baza – și ca efect – al căsătoriei. Cuscria este deci, ca și consângenitatea, rudenie fizică, fiindcă rezultă din actul fizic al căsătoriei, așa cum consângenitatea rezultă din actul fizic al nașterii. În dreptul bisericesc ortodox – care a urmat în privința cuscriei dispozițiile dreptului roman și apoi pe cele ale dreptului bizantin sunt cunoscute și aplicate trei feluri de cuscrii: cuscria sau afinitatea de felul I sau de un neam, care se realizează între un soț și consângenii celuilalt soț, cuscria de felul II sau de două neamuri, care există între consângenii unui soț și consângenii celuilalt soț și cuscria de felul III sau de trei neamuri care există între cuscrii unui soț din prima căsătorie și cuscrii din a doua căsătorie.

Înfierea sau adopția este actul juridic în virtutea căruia iau naștere, în interesul înfiatului, în afara filiației firești raporturi de rudenie de întindere variabilă și care coexistă sau nu cu rudenia firească, potrivit cu felul înfierii săvârșite.

Rudenia spirituală este legătura ce se întemeiază prin primirea la Sfântul Botez, între naș și fin, precum și între anumite rude ale acestora. Botezul fiind socotit de Biserică o naștere spirituală, nașul care asistă pe copil la botez este considerat ca părintele său spiritual. De aceea și raporturile dintre naș și fin sunt asemănate celor ce se creează între copil și părinții săi firești.

FAMILIA CREȘTINĂ ÎN CONTEXTUL CONTEMPORAN

FAMILIA CREȘTINĂ ÎN LUME

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre familie ca despre „biserica din casă” (Romani 16, 5) nu trebuie înțelese din perspectivă metaforică sau morală doar. Aceasta este în primul rând, o mărturie ontologică: familia bisericească autentică trebuie și poate să fie o mică Biserică a lui Hristos. După cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, „Căsătoria este închipuirea tainică a Bisericii”. Dar ce înseamnă aceasta? În primul rând, în viața familiei se împlinesc cuvintele lui Hristos Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20). și deși doi sau trei credincioși pot fi adunați și în afara uniunii matrimoniale, totuși unirea, în numele Domnului, a două persoane de sex opus care se iubesc, constituie fără îndoială fundamentul familiei ortodoxe. Dacă în centrul familiei nu este Hristos, ci altcineva sau altceva, atunci nu putem vorbi despre această familie ca despre una creștină. În acest sens familia este prejudiciată. Familia autentic creștină este acea uniune a soțului, soției, copiilor, părinților, în care relațiile din interior se construiesc, după chipul unirii dintre Hristos și Biserică.

Așa cum se cunoaște, de-a lungul timpului, dar mai ales în ultimele decenii, teologia căsătoriei a fost aprofundată într-un mod foarte serios. S-a scris relativ mult sub acest aspect, mai ales în Apus, ceea ce este un lucru îmbucurător. Din păcate însă o anume teologie a familiei nu a cunoscut o aceeași aprofundare din partea teologilor și acest lucru este cumva explicabil dacă avem în vedere faptul că în sens strict teologic doar căsătoria, nu și familia este o taină.

În contextul actual, într-o societate industrializată, când anumiți factori noi au apărut în viața familiei, când nu arareori tradiția, obiceiurile sunt asaltate de o lume mai mult sau mai puțin modernă, uneori aproape agresivă, este firească abordarea unei teologii a familiei sub toate aspectele.

Familia creștină de astăzi se confruntă, așadar, cu noi probleme, motiv pentru care socotim necesară o analiză a rostului și semnificațiilor ei într-o lume ce se zbate mai mult ca oricând între cei doi poli majori, respectiv între tradiție și modernitate. Fără îndoială, considerațiile noastre ar rămâne incomplete și sterile pe această temă dacă s-ar reduce stricto sensu la cadru teologic de evaluare, fără a ține seama de mutațiile de ordin sociologic, survenite la nivelul familiei de astăzi.

Conviețuirea părinților, pe de o parte și a acestora cu copiii, pe de altă parte, este atât de strâns legată de ființa însăși a familiei creștine, încât orice încercări de a nesocoti familia sau de a o înlocui printr-o altă formă de instituție sunt sortite eșecului. Acest lucru apare cel mai pregnant în utopiile sociale așa zis „comuniste”, care, prin combinația lor ciudată de rațiune și fantastic, real și ireal, de eshatologie secularizată și realitate colectivistă, reprezintă o contradicție și o anomalie în sine, cu mult mai nocivă decât s-ar părea la prima vedere.

Foarte importantă pentru o familie creștină modernă este luarea mesei în comun. Aceasta nu reprezintă doar locul unde se mănâncă împreună, ci și locul de discuții, schimburilor de idei, un mediu de comunicare și chiar de educație prin excelență. În vechime se discuta în jurul focului din vatră. În familiile moderne, deci, locul acestuia a fost preluat de masa în familie. Din nefericire însă, în multe familii, tăcerea a luat locul comunicării, apropierii și comuniunii personale așa cum se manifestau acestea în primii ani de căsnicie. Săptămâni întregi se discuta doar despre problemele profesionale, despre costurile și dificultățile zilnice legate de gospodărie. În ceste situații avem de fapt de-a face cu o stare de incomunicabilitate de muțenie provocată de greutățile vieții și nu cu aceea de tăcere sfântă, cu acea reculegere pe care o trăim de pildă atunci când ne rugăm împreună. Dimpotrivă, în condițiile unei vieți apăsătoare constatăm o lipsă de comuniune care degenerează uneori în încordare, fie ea între tată și mamă, între părinți și copii sau doar între copii.

Este îndeobște cunoscut faptul că, în legătură cu denaturarea și criza spirituală și morală prin care trece familia ca instituție în societatea actuală, se aduc tot felul de acuze: numărul tot mai crescând al divorțurilor, creșterea masivă a numărului avorturilor, diminuarea accentuată a funcției familiei, răcirea relațiilor dintre soț, soție și copii. Odată cu sporirea independenței și libertății familiale pe plan intim, așa cum se manifestă acestea în multe familii astăzi, familia în sine devine extraordinar de vulnerabilă. Propriu-zis, orice ins periclitează familia atunci când subordonează relația intimă propriului său arbitru și atunci când refuză să-și asume ca misiune realizarea sensului familiei. Consecința cea mai negativă o reprezintă în această situație, desigur, degenerarea relațiilor conjugale, abuzul sexual, etc.

Trebuie recunoscut astăzi faptul că o neabordare pe mai departe a problemelor conjugale în toată complexitatea lor, inclusiv a celor legate de relațiile trupești ale soților, o evitare a lor ca și a consecințelor pe plan moral asemenea unui tabu, ar fi o mare eroare din partea Bisericii. Imaginea familiei de astăzi trebuie prezentată și analizată conform realității, dintr-o perspectivă creștină dar fără menajamente, fără a ne rezuma doar la ceea ce este ideal. Realitatea familială de astăzi este o realitate a semenilor noștri indiferent de imaginea ei, bună sau rea. A o evita nu înseamnă altceva decât a lăsa uneori răul să se extindă și mai mult.

Viața conjugală s-a schimbat totalmente în prezent, comparativ cu aceea din societatea preindustrială. Într-o societate deschisă ca cea de astăzi, sexualitatea de pildă, nu mai ține seama decât cu greu de legile moralei creștine, iar în anumite medii nu mai cunoaște niciun fel de bariere. Pe de o parte, viața conjugală de astăzi s-a umanizat și personalizat, iar pe de altă parte se conturează tendințe curente inumane și apersonale. Consecință a unei atmosfere propice create de literatura pornografică, de unele reclame tendențioase în acest sens, dar și datorită anonimității și mobilității rezultate din urbanizarea accentuată, viața conjugală a devenit în mai multe cazuri mult prea liberă, conducând uneori la divorț și promiscuitate. Unii analiști occidentali consideră că libertinajul contemporan reprezintă consecința subminării și evitării unei evaluări și unui răspuns prompt din perspectivă creștină.

Diverși analiști ai familiei se întreabă tot mai mult în ultima vreme dacă nu cumva căsătoria, ca temei și fundament al familiei înseamnă moartea iubirii, dacă aceasta nu conduce la un fel de banalizare, la o obișnuință și desuetudine, fiindcă, în ființa ei, iubirea se vrea a fi ceva spontan, nou, permanent. Cu toate acestea, noi am spune că, în niciun caz căsătoria ca și familia în sine nu e ceva static ci un proces dinamic. Din moment ce una dintre caracteristicile fundamentale ale omului este aceea de deschidere, de comuniune, de înnoire, din moment ce în căsătorie și în familie se realizează tocmai acest lucru, respectiv caracterul de ființă comunitară a omului, înseamnă că însăși căsătoria este un proces de înnoire, de deschidere de comuniune.

3.2 FAMILIA CREȘTINĂ ÎN EUROPA

Prima întrebare pe care și-o pune oricine pe marginea acestei teme este legată desigur, de necesitatea separării Europei de restul lumii pentru a studia instituția familiei. Așa cum se știe, din punct de vedere geografic, Europa e doar un continent fictiv, nedemarcat foarte concret decât, probabil, de o anume frontieră imaginară care se întinde de-a lungul Bosforului și munților Urali. Prin urmare, motivul esențial al acestei delimitări e legat de faptul că Europa este privită, în primul rând, ca un continent creștin. O mare parte a continentului a dobândit un anumit grad de unitate prin faptul că popoare cu fonduri foarte diferite au adoptat, în timp, normele creștine de viață. Această relativă uniformizare a influențat multe aspecte ale vieții de familie.

Pe de altă parte, însă, Europa a avut și are inclusiv rădăcini necreștine amintind în această privință, înainte de toate, pe cele greco-romane clasice. La rândul său, creștinismul însuși îi era îndatorat în bună măsură Vechiului Testament iudaic. De asemenea, nu chiar întreaga Europă a fost influențată în aceeași măsură de creștinism. De pildă, la începutul secolului al XIII-lea, cea mai mare parte a Peninsulei Iberice a fost cucerită de către mauri și transformată în provincie islamică. și același lucru s-a întâmplat cu Malta, Sicilia și unele teritorii din Balcani, acestea din urmă rămânând musulmane până astăzi. De asemenea, afluxul de evrei și rromi a condus la apariția unor comunități în cadrul cărora instituția familiei prezintă mari deosebiri față de restul comunității europene.

Este incontestabil faptul că Grecia antică a contribuit consistent la modelarea culturii europene, iar dreptul roman a devenit un reper important în disputele publice. Totuși, la nivelul familiei, civilizația greco-romană nu a lăsat o moștenire de substanță. Au existat, fără îndoială, continuități și paralelisme, dar în marea lor majoritate acestea nu erau legate în mod special de civilizația clasică greco-romană. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă zestrea, care era importantă nu doar în societățile mediteraneene din epoca clasică, ci și în alte societăți euro-asiatice. În spațiul acestor culturi, femeile primeau o parte din averea comună a părinților. Acesta era de altfel, unul dintre principalele motive pentru care o mare parte dintre femei se căsătoreau cu rude apropiate. De pildă, în Grecia precreștină, moștenitoarea trebuia să se mărite cu fiul fratelui tatălui său pentru a păstra averea în cadrul clanului, o practică pe care o întâlnim și în cultura islamică.

În Roma antică timpurie, căsătoria în familie, deși nu era considerată normală în sens statistic, nu era nici anormală, ci mai degrabă acceptabilă. Interesant este că, în Grecia Antică, o asemenea căsătorie era prescriptivă în cazul moștenitoarelor. După venirea creștinismului, căsătoriile în familie aveau să fie interzise; și totuși, interdicția nu a funcționat în toate cazurile, chiar dacă o asemenea căsătorie era percepută ca ceva rău, inacceptabil, presupunând obținerea unei dispense pentru încheierea ei. De altfel, obținerea dispensei era încă valabilă chiar și prin anii 70 ai secolului al XX-lea, cum ar fi în Italia. În absența dispensei, moștenitorii puteau fi declarați ilegitimi. Faptul că se practicau căsătoriile în familie, între veri, reiese clar din scrierile vremii, cât și din epitafuri.

În perioada mai veche a Romei, așa cum se știe, tatăl avea drept de viață și de moarte asupra copiilor săi pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Tot la fel, el avea dreptul de a-și repudia copiii nou-născuți, expunându-i și părăsindu-i în stradă.

Apariția creștinismului avea să producă schimbări în structura și profilul familiei europene. Astfel, primul arhiepiscop de Cantebury, Sfântul Augustin, i-a cerut sfatul papei Grigorie cel Mare cu privire la căsătoriile între cei care se converteau la creștinism. Răspunsul papei a devenit, de altfel, un fel de ghid care s-a aplicat pe întreg teritoriul Europei Occidentale. În principal, instrucțiunile din respectivul ghid interziceau căsătoriile în familie. Orice căsătorie trebuia să se facă în afara cercului de rude foarte apropiate. Acest cerc presupunea inclusiv rudele prin alianță, așa încât au fost interzise nu doar leviratul ci și sororatul după cum și căsătoria între veri.

Interesul puternic și constant manifestat de Biserică față de familie a fost dovedit în mai multe feluri. Faptul că Biserica a preluat controlul unor evenimente ca nașterea, căsătoria și moartea i-a conferit o mare putere, reprezentată de preotul și biserica fiecărei parohii, sub autoritatea unui episcop. Probabil că nicio altă religie a lumii nu a avut un instrument atât de eficient de control local, corelat cu activitatea plină de succes a misionarilor săi.

Marea familie a țărilor Uniunii Europene este caracterizată de o nouă tranziție silențioasă, o adevărată revoluție culturală către valorile post-moderne ale liberalismului cultural și ale universalismului, cuprinzând și o reevaluare a rolului credințelor religioase. Asistăm la un echilibru căutat al logicilor de interes individual sau de grup cu cele ale logicilor de solidaritate umană. Dorim să ne integrăm în această civilizație europeană pentru că valorile și credințele pe care se bazează sistemul de reglare, de mediere a conflictualității sociale, atât de caracteristică societăților moderne, le-a garantat progresul social și economic.

Peste tot în lume, deci și în România oamenii dau expresie tot mai concretă fericirii lor private. Evoluția democrației în modernitate înseamnă răspunsuri corecte și concrete la cererile societății civile. Evoluția relației putere-societate, a naturii legitimității guvernanților nu avea cum să nu schimbe natura așteptărilor ființei politice care este omul.

Dezvoltarea libertăților publice, inclusiv ale celor religioase, evoluția organizării expresiilor populare, atât în forma lor de politizare cât și prin formele de participare civică, încet, au schimbat relația dintre putere și societate.

Aparenta contradicție dintre valorile post-moderne ale individualismului și valorile tradiționale ale familiei, contradicția aparentă între eficiența economică și dreptatea socială și-au păstrat echilibrul în soluțiile politice ale democrației moderne. Legislația europeană privind familia s-a născut și dezvoltat pe baza credinței că solidaritatea familială sau filantropia nu sunt suficiente pentru tratarea sărăciei, care a devenit o problemă în responsabilitatea întregii societăți și mai ales pe noua dimensiune ce s-a acordat drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în general și ale copiilor în special.

În mod clar viziunea omului se schimbă o dată cu evoluția lui pe scara socială. Din dorința de a fi cât mai liber dar și de a sluji dorințelor lui păcătoase omul contemporan european și nu numai tinde să distrugă tot ce îi stă în calea fericirii sale, iar unul dintre obstacole îl reprezintă familia formată din bărbat și femeie. Se dorește o liberalizare a căsătoriilor și anume a celor întreprinse de persoane ce au același sex. Familia trebuie să rămână ca o stâncă de neclintit în fața cestor valuri care au putere doar atunci când izbesc urmând să se împrăștie o dată cu izbitura în fărâmituri mici ca nisipul mării.

VALORI CREȘTINE ALE FAMILIEI ÎN ROMÂNIA

Pornind de la adevărul, plastic exprimat de cunoscuta maximă orientală, potrivit căreia familia seamănă cu o cetate pentru care unii luptă să fie primiți înăuntru, iar alții se zbat să găsească o ieșire din ea. Tinerii premaritali consideră căsătoria un fel de „terra incognita”, pentru oamenii în vârstă, cu o bogată experiență conjugală, izvorâtă din una sau mai multe descoperiri și desțeleniri, care au verificat pe propria lor piele gustul și culoarea fericirii conjugale, pledoaria pentru înțelegerea tainelor acestui fenomen poate fi apreciată ca superfluă, ori o neînțeleaptă forțare a unor uși deschise. Contrar unor opinii simpliste, căsătoria este un fenomen complex și amplu discutat din variate perspective social-spirituale.

Valoarea familiei este exact aceea a vieții însăși, fie că privim familia din perspectiva existenței umane naturale, fie a celei umane spirituale, familia este izvor și albie a vieții. Ea este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat și femeie și care completează cu o lume nouă în care apar copiii. Prima condiție și prima formă a societății umane, familia, conferă omului ajutor și siguranță celui dintâi pas pe care îl face în viață și fără de care nu poate face altul. Constituind un grup compus din persoane unite și relații paterne, familia reprezintă aceste două raporturi de bază care determină apariția și dăinuirea existenței umane însăși. Astfel putem spune că valoarea familiei este exact aceea a vieții însăși, întrucât ea este adevăratul om întreg. Prin unirea bărbatului cu femeia, privită ca un act spiritual și fiziologic, are loc crearea unui al treilea, copilul, iar aceasta aduce cu sine intimitatea unei vieți mai înalte și o unitate de conviețuire mai completă. Familia mai este și cea dintâi instituție umană, așezământ prin care viața socială se desfășoară în mod organizat și eficient. În această calitate de instituție, mamă a tuturor celorlalte, unitate primordială a întregii societăți, familia care se află la confluența vieții individuale și a celei colective, poartă în sine toată viața, precum celula organică poartă energiile materiei brute și aceea a țesăturii vii pe care ea trebuie să o furnizeze. Orice acțiune ce urmărește dezorganizarea familiei, de la corupția exercitată de falsa educație sexuală până la instalarea stării evoluționiste poate aduce cu sine destrămarea vieții umane însăși.

În contextul datelor care definesc familia creștină, spiritualitatea românească se înscrie cu valorile ei proprii. Sunt acele valori care îi asigură căsătoriei cel mai important dintre scopurile sale: desăvârșirea în iubire, care o face cu adevărat rodnică, după cum îi deschide și perspectivele atingerii acestui scop: devotamentul inspirat, susținut de credință. Până aproape de zilele noastre, mai precis, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, familia se bucura, în toate straturile sociale, de o indiscutabilă sacralitate. Mai presus de orice, era consfințită însă iubirea, având totodată și o dimensiune cosmică. Referindu-ne la iubire ca valoare nupțială supremă a spiritualității noastre, cu titlu de exemplu, ne putem raporta la sensul tainic al baladei „Miorița”, care constă în voința ciobanului de a interveni în cursul sorții sale, prefăcând nenorocirea care-l paște, aceea de a fi omorât de semenii săi, într-un eveniment al unei liturghii cosmice. Nu de puține ori, în bisericile de lemn de la munte, în codru, se oficiau căsătoriile chiar și ale mirilor ce aparțineau unuia și aceluiași sat. Cu această semnificație, aflăm în colindele străvechi că cerbul din păduri, din proprie inițiativă se oferă hrană la ospățul mirilor, dar numai la masa cea mare, cu care de fapt se încheie slujba cununiei.

Iubirea din cântecul popular românesc este un alt exemplu al valorificării iubirii curate. Această iubire nu-și are obârșia în viața colonilor romani din Dacia cucerită de Traian, cum adesea se afirmă. Cultul românilor precreștini pentru instinctul erotic este semnul învederat al unui senzualism cvasi-morbid care se curmă pe pământul străbun prin adoptarea unei noi credințe, iar iubirea ce se afirmă prin biruința Crucii lui Hristos realizează o nouă simbioză între om și natură, între artă și viață, între neam și pământ.

De la o generație la alta, sfințenia dobândită în etnogeneză, la care se adaugă și alte virtuți nemuritoare ale strămoșilor, moșilor și părinților, curge pe albia familiei. Această curgere este cunoscută sub denumirea de ereditate. Spre a o deosebi de o ereditate rea, aceea a arborelui genealogic, am putea să-i zicem, suflet etnic sau suflet românesc în cazul nostru. Căci ființa unui neam, vorbind de un neam creștin, nu este numai natură, adică produs al pământului, instinct întunecat și năzuință oarbă, ci este mai întâi spirit, dar dumnezeiesc, vedere duhovnicească și modelare conștientă. Ea aparține împărăției lui Dumnezeu, alcătuind o unitate de părinți și de fii, de morți și de vii, la temelia căreia se află Taina Nunții. Izvor de energie spirituală, zestrea acestei ființe etnice se transmite urmașilor drept virtute a învierii din partea celor adormiți în dreapta credință în vremea continuării pe pământ a unui destin propriu, după un plan rânduit de Creator.

Când Dumnezeu vrea să întemeieze un neam, în care să-și întrupeze un gând, ca pe un nou Fiu al Său, și să-l înzestreze cu o misiune, alege mai întâi pe părinți. Astfel părinții alcătuiesc un cămin, adică o familie nucleară, un laborator divin, care nu este altceva decât un mod al imitării actului divin creator, datorită căruia soții au menirea să colaboreze cu Dumnezeu, în așa fel ca nici iubirea și nici sfințenia să nu piară, ci să se împărtășească altor și altor persoane create. La sfârșitul acestor considerații privitoare la transmiterea sfințeniei pe calea eredității în familie, ar fi oportun să ne întrebăm: va dispare în mileniul trei familia creștină cu structura ei specifică, așa cum am văzut-o mai înainte, prin desacralizarea tuturor lucrurilor, potrivit unui nou spirit al vremii? Este cu neputință! Atât timp cât familia se va afla în slujba sufletului etnic, nemuritor prin sfințenia dăruită lui de către Hristos Domnul, ea va rămâne nu o celulă a societății ci un laborator viu al Învierii.

Din iubire, sfințenie, speranță așa cum acestea se întâlnesc în viața familială la poporul român, odrăslesc acele valori religios morale care creează temeiul indisolubilității și al trăiniciei unei căsătorii, ca și al unui cămin părintesc: fidelitatea și devotamentul. Căsătoria indisolubilă este ceva din infinit introdus în fragila viață umană. Dragostea conjugată cu sfințenia, dă soților sentimentul că ei se angajează pentru un lucru etern. Înainte de obligația fecundității și loialității conviețuirii soților laolaltă, căsătoria comportă o constrângere pe calea conștiinței la o fidelitate deplină, cu ecou până dincolo de veac. Așadar, o familie bine așezată pe principiul fidelității conjugale este o valoare socială inestimabilă. Legăturile de rudenie ce le întreține prin însăși coeziunea sa, îi poate duce influența până departe: ele creează un fel de rețea care fixează în siguranță o întreagă porțiune a familiei naționale.

Pe lângă fidelitate devotament și castitate, nașterea de prunci reprezintă sinteza valorilor cristalizate în familia românească. Nașterea de prunci, în gândirea ortodoxă a poporului român, nu este un fapt de ordin biologic, cât unul de ordin spiritual. Iubirea este energie creatoare, ea cheamă la viață și îmbogățește viața. Consfințită în Taina Căsătoriei, iubirea ca și sfințenia care își găsește expresia în reciproca dăruire a celor două ființe chemate la desăvârșire spirituală, urmează o lege universală ieșită din plinătatea divină: procrearea. Nașterea de prunci este o sinteză a valorilor spirituale prin care se constituie familia creștină inaugurată și ea prin Taina Nunții.

Referindu-ne la cultură dintr-o perspectivă a preocupărilor de ordin demografic, ea este definită drept „modul de viață al societății” și vizează, în primul rând, valorile spirituale de care atârnă destinul familiei. Este de notat și aceea că în concret modelele așa-zise culturale, configurații ale diverselor valori, variază pe grupuri sociale, tributare fie unor rânduieli tradiționale, fie unor emancipări din datinile străbune și făuririi unor noi uzanțe comportamentale. Aceasta este de fapt situația în care ne găsim noi. Se pare că modelul nostru cultural este cel european, pe care îl putem mai ușor descifra, având fazele dezvoltării lui mai bine conturate, de la destrămarea masivului etnic european, provocată de iluminism, până la stadiul lui actual post-modernist. Deși nu aparține direct, desacralizarea vieții familiale provocată de Revoluția franceză sau de cea bolșevică ne privește și pe noi. Campaniile antireligioase au ucis sentimentul de respect, de datorie, spiritul de devotament și sacrificiu, iubirea și fidelitatea, toate valori indispensabile pentru existența familiei tradiționale, în care se adăpostește sufletul românesc.

Se cuvine să enumerăm, în trecere, mulțimea de factori care au contribuit la slăbirea vieții familiale moderne și contemporane: libertinajul unui tineret, băieți și fete care și-au pierdut steaua polară, extinderea prostituției, a practicilor neomathusianiste și a avorturilor, căsătoria privită din punct de vedere strict individualist, hedonist, puternic așezată pe principiul sterilității sistematice și găsind, pentru a se menține și desface, colaborarea avortului, adulterului și divorțului. Toate aceste practici, toate aceste instituții, nu sunt decât părți conexe ale uni sistem complet coerent care ruinează familia românească din zilele noastre din interior și din exterior.

De la scenele pornografice televizate la proiectele „educative” confecționate de instructorii de sex, de la dansurile lascive din discoteci la lecțiile care se predau la cabinetele de planificare familială, în toate e pus la cale atentatul împotriva castității, una dintre cele mai de seamă virtuți pe care se întemeiază viața în sânul familiei și prin care ordinea divină se afirmă în existența neamului ca lege românească. Tentativele reclamelor porno ca și ale programelor oculte, de a pătrunde în sanctuarele vieții intime ale fiilor acestui neam, mai cu seamă ale celor tineri, cu scopul de a le devasta, descoperă tarele unei omeniri „moderne” care și-a pierdut credința în Dumnezeu și totodată principiile de înfrânare, care a uitat rușinea dintre oameni și a încetat să se mai jeneze de ceva.

Astfel familia românească, marcată de modelul tradițional țărănesc, intră în mileniul al treilea cu zestrea ei spirituală dobândită de sufletul ei etnic încă din etnogeneză. Acest suflet însă trebuie apărat.

3.4 OBICEIURI ROMÂNEȘTI

Nunta ca și botezul își are bucuriile ei. Deosebirea este că la botez bucuria este a părinților, nu a celui care primește taina sfântă, a pruncului, care fiind mic nu știe ce se petrece cu el, pe când la cununie cei care se bucură în primul rând sunt primitorii tainei, mirii și numai în al doilea rând părinții, nunii și nuntașii. Obiceiurile la nuntă sunt multe și diferă după provincii, sate și chiar orașe. În cartea sa „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir, Voievodul Moldovei, a descris în amănunt obiceiurile de la nuntă, așa cum le practicau românii ortodocși în secolul al XVIII-lea în Moldova. Se cunosc și obiceiurile românilor din Bucovina, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Banat și din alte părți ale țării, în diferite timpuri. În timpul nostru, aceste obiceiuri s-au simplificat mult.

În trecut, unirea bărbatului cu fata era pregătită și hotărâtă de părinții celor două părți cu sau fără pețitori speciali. Se plăceau, nu se plăceau tinerii, zestrea hotăra. Tinerii nu ieșeau din cuvântul părinților. Erau cazuri când nu se vedeau până la nuntă. Azi nu mai este așa. Sunt căsătorii pe care le mai hotărăsc părinții, dar cele mai multe le hotărăsc tinerii între ei, mai ales la oraș. Drept și cuviincios este ca la dragostea tinerilor să se adauge rațiunea și experiența părinților pentru ca o nouă căsnicie să înceapă bine și să dureze. Tinerii să nu-și jignească părinții neîntrebându-i, necerându-le sfatul, iar părinții să nu-și impună voia cu orice preț zdrobind o dragoste înfiripată. O parte poate câștiga pe cealaltă lucrând cu tact și la timp. Odată hotărâtă căsătoria, se fixează data prezentării la starea civilă pentru căsătoria civilă și apoi pentru cununia religioasă cu pregătirile obișnuite. Invitațiile se fac la țară verbal – în unele părți mergându-se cu plosca și muzică din casă în casă – iar la oraș verbal și în scris. Tipografiile au diferite modele de invitații. Când cineva este invitat în scris și nu poate să se ducă la nuntă, buna cuviință îl obligă să trimită felicitări scrise. La felicitările scrise se mulțumește tot în scris și neîntârziat.

În ceea ce privește rochia miresei, în țara noastră, majoritatea populației însă locuiește la țară, în sate, sunt țărani, totuși orășenii cu obiceiurile lor moderne influențează mult viața de la țară și schimbă obiceiurile strămoșești. Spre exemplu: costumul miresei cu rochia albă face să dispară frumosul costum național cusut cu migală ani de zile și în secret de viitoarea mireasă, ca în ziua nunții să fie o surpriză modelul râurilor ei. E frumos obiceiul la oraș, ca mireasa să fie îmbrăcată în rochie albă, simbolul curăției, simbolul fecioriei nepătate. Este caraghioasă însă o mireasă care vine în fața sfântului Altar îmbrăcată în rochie albă după ce a trăit în concubinaj ani de zile și are copii cavaleri și domnișoare de onoare, precum și acea mireasă care a mai fost cununată odată, dar a divorțat sau i-a murit soțul, a mai purtat rochie albă și totuși se îmbracă din nou cu ea. Da, cununia se poate repeta până la o limită canonică dar fecioria nu se mai poate repeta și deci nici simbolul ei, rochia albă.

Poeții au spus că mireasa este o floare ce se ia din grădina părintească și se plantează în grădina mirelui sau a socrilor. Poate de aceea nu lipsesc coșulețele cu flori purtate de cavalerii și domnișoarele de onoare, poate de aceea mireasa poartă un buchet de flori albe sau în culoarea rochiei și nașa un buchet de flori roșii, iar nașii, mirii, rudele și prietenii obișnuita floare de lămâiță la butonieră. Un obicei mai puțin fundamentat este cel de a se arunca flori din coșulețe în capul mirilor la „Isaia dănțuiește”. Unii aruncă cu semințe de tot felul și bomboane. Nu este nici igienic să mănânci bomboanele aruncate pe jos. Buna cuviință îndeamnă pe toți bunii creștini să lupte pentru desființarea obiceiurilor de a arunca flori, semințe și bomboane în timpul săvârșirii Sfintei Taine a Cununiei în Biserică.

Cât despre gluma cu paharul, Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descriptio Moldaviae” scrie: „Preotul dă la urmă celor doi cununați să guste de trei ori pâine întinsă în miere semn al dragostei și unirii veșnice. Și ca să dea prilej celor dimprejur să râdă la această ceremonie voioasă, îi lasă pe miri să încerce de trei ori în zadar să apuce din îmbucătură.”

Obiceiul de a se da mirilor pâine înmuiată în miere a rămas numai în Transilvania. Obiceiul de a da prilej celorlalți să râdă a rămas până în zilele noastre la unii preoți moldoveni. Preoții moldoveni l-au adus și la unele biserici din București. Preoții aceștia nu mai fac gluma cu pâine înmuiată în miere, ci cu pișcotul și cu paharul cu vin pe care le retrag de la buzele mirelui lăsându-l cu gura căscată. De precizat este că în timpul săvârșirii oricărei Sfinte Taine sau slujbe creștine, nu se glumește, nu se râde. Toți cei de față trebuie să aibă o atitudine pioasă și să se roage.

Nunta întrece botezul în fast și în petreceri. La masă sunt invitați mai mulți decât la botez, fie că nunta este la țară, fie că este în oraș. Locurile principale la masă se ocupă de cei doi miri. Nașul stă de-a dreapta mirelui, iar nașa de-a stânga miresei, adică, cum au stat la cununie în biserică, când le-au ținut lumânările. Lângă nași stau bărbații și lângă nașe femeile, care sunt rudă cu mirii sau invitați de seamă. Mirii și nașii stau în capul sau mijlocul mesei, după cele două reguli obișnuite de a se așeza la masă invitații în ordinea rangului, vârstei, funcției rudeniei.

Între darurile de nuntă a doi tineri nu trebuie să lipsească icoana praznicului, ce și-l aleg sau orice icoană, care este necesară la familie și casă nouă. La nunțile celor străini de neamul și credința noastră se aduc ca dar tablouri pictate. Unele din aceste tablouri înfățișează goliciuni omenești sau nuduri.

Nunta fără veselie nu mai este nuntă. Dar veselia nu trebuie să coboare pe om din demnitatea lui de om, făcându-l inferior animalelor. Beția coboară pe om sub nivelul animalelor necuvântătoare, căci animalele nu se îmbată, nu se lăcomesc la mâncare și băutură până a se îmbolnăvi cum fac unii oameni. Pe lângă băutură, veselia o întrețin și o sporesc lăutarii. Sunt lăutari care prin cântecele lor scârboase otrăvesc sufletele bunilor creștini și mai ales pe ale tinerilor. Cântecele acestea le cântă din gură la masă sau la horă. Legile bisericești opresc pe creștini să petreacă la mesele unde femeile și lăutarii aduc deprinderi desfrânate prin cântece satanice. Canonul 22 al Sinodului al VII-lea ecumenic spune că bărbații să mănânce împreună cu femeile, fiind un lucru neprihănit, numai să mulțumească celui ce dă hrană, iar nu prin uneltiri femeiești, prin cântece satanice să aducă aprinderi desfrânate.

Ținuta la nuntă diferă după locul unde se face nunta. În satele unde se poartă costumul popular, mirii nașii și nuntașii vin îmbrăcați în costum popular. Mireasa, spre deosebire de celelalte fete poartă pe cap un văl alb cu beteală. La oraș mirele vine la biserică îmbrăcat în costum negru, cămașă și cravată albă. Mireasa poartă rochie lungă albă, pe cap văl alb cu beteală și o coroniță de lămâiță care în zilele noastre este înlocuită de diademă. Trebuie menționat faptul că ținuta la nuntă ca și în alte împrejurări este o tradiție, un obicei, o modă care se schimbă. Ce este azi poate să nu mai fie mâine. Buna cuviință nu recomandă o ținută sau alta ci respectarea ținutei celei mai simple practicată de lumea cumpătată, de lumea decentă care nu iese din limitele moralei, care nu jignește și nu sfidează pe nimeni.

Vom aborda în continuare un parcurs tradițional al evenimentelor nupțiale, un parcurs care în contemporan tinde să se piardă sau să se transforme în ceva ce uneori nu face cinste neamului românesc.

În ajunul cununiei, cam pe la vreo două sau trei ore după amiază, după cum e și anotimpul când se serbează nunta, se adună vorniceii miresei la mireasă, iar ai mirelui la mire și după ce au căpătat de la aceștia toate insignele și lucrurile cele trebuincioase unui vornicel, se pornesc cu toții prin sat, ca să cheme pe locuitorii acestuia la nuntă sau la ospăț. După ce s-au pornit vorniceii prin sat, druștele miresei, dimpreună cu alte fete, care așijderea sunt de mai înainte adunate, încep a găti și înfrumuseța pe mireasă cum cugetă ele că ar fi mai frumoasă și mai bine și cum se cade fiecărei mirese să fie în ajunul cununiei.

Cam în același timp, când druștele pieptănă mireasa, când o gătesc și îi pun cununa pe cap, poftește mirele pe unul dintre vorniceii săi ca să-l radă. Și pe când vornicelul se apucă de ras, pe atunci tinerii care se află de față și mai ales bărbații de curând însurați, care sunt înrudiți cu mirele cântă felurite cântece prin care se descrie pierderea libertății și venirea grijilor.

Nu mult după ce s-a așezat mireasa după masă și i s-a pus cununa pe cap, adică pe când începe a se îngâna ziua cu noaptea, încep a se aduna sătenii care au fost chemați de vornicei la nuntă și a aduce cu deosebire tineretul diferite daruri pentru tinerii ce vor să se căsătorească.

Nu este niciun popor creștin, în toată Europa, la care mirele și mireasa să nu-și ceară iertare și binecuvântare de la părinții săi mai înainte de a face un pas atât de însemnat în cursul vieții, cum e căsătoria. La toate popoarele indo-europene, mirele și mireasa trebuie să își ia mai întâi iertare și binecuvântare și abia după aceea pleacă la cununie.

Dacă mirele nu e dintr-un sat cu mireasa se pornește încă de sâmbătă dis-de-dimineață, ca să aducă pe viitoarea sa soție cu nunta acasă. În cazul acesta cheamă mirele pe vorniceii săi, încă de vineri seara, pe toate neamurile, pe toți prietenii și cunoscuții săi la sine acasă, unde, după ce i se aduce cinstea cuvenită se joacă până noaptea târziu. Tot în această seară mirele îi cheamă la el pe tinerii, prietenii lui, care au cai buni de călărit ca să meargă cu dânsul după mireasă. Iar a doua zi dis-de-dimineață pleacă cu dânșii ca și cu un fel de oștire spre aducerea miresei.

După iertarea de la părinți urmează închinarea schimburilor. Această închinare se începe întotdeauna și în toate părțile unde există datina aceasta de la mireasă, adică mirele ia toate darurile câte sunt de a se transmite în această seară miresei le pune pe toate într-o plasă mare și îl trimite pe vornicelul cel de seamă să le ducă și să le închine și să le dea miresei.

Cum s-a făcut de ziuă încep a se aduna atât la mireasă cât și la mire nu numai bărbați și neveste ci și feciori și fete. Vornicelul cel de seamă aduce lăutarii și îi pune să cânte, iar tinerii încep a juca în odaie. Jocul se întrerupe când se închină schimburile și se stă la masă.

Atât în Bucovina cât și în celelalte țări locuite de români, este obiceiul ca mirele să aducă pe mireasă și zestrea acesteia într-un car la care sunt înjugați. Deci în același timp, sau nemijlocit, după pregătirea cununiei și încoronarea miresei, frații de mire pregătesc mai multe cruci sau tufe de brad verde cu care împodobesc atât carul în care are să se aducă mireasa cât și jugurile boilor ce au să fie prinși la acest car. Urmează apoi o masă mică și se spune așa pentru că oaspeților ce se pun la dânsa li se dă numai pâine și sare de gustare și câte un pahar sau două de tărie.

În ajunul sau și în ziua cununiei dis-de-dimineață atât mirele cât și mireasa trebuie să se scalde într-o scaldă sau baie, făcută anume sau într-o apă curgătoare. Nescăldați nicicând nu se cunună. În scalda aceasta care este făcută din apă neîncepută pun bani de argint, lapte dulce faguri de miere precum și felurite mirodenii.

După ce și-a luat mireasa iertare de la toată lumea pornește dimpreună cu vorniceii și cu druștele, domnișorii de onoare din contemporan, precum și cu alte fete și neveste la biserică unde are să se cunune. Urmează cununia propriu-zisă, după care ospățul și datinile finale.

CONCLUZII

Momentul întemeierii acestei taine de către Iisus Hristos a fost în Cana Galileei. În ceea ce privește cele două aspecte fundamentale ale Sfintei Cununii, menționez în primul rând aspectul de taină și în al doilea rând cel de jertfă. Cât despre materia necesară săvârșirii acestei taine trebuie să menționez că aceasta se săvârșește asupra doi tineri necăsătoriți sau a căror viață se încadrează în parametrii de pogorământ ai Bisericii.

Încă din primele secole exista un anumit interes al oamenilor pentru un anumit ritual al căsătoriei. Toate aceste lucruri legate de plecarea tânărului de acasă și cererea în căsătorie a fetei implicau acordul ambelor familii, acord ce se realiza după un anumit ritual. Biserica, prin Taina Cununiei a oficializat inițiativa celor doi tineri în fața lui Dumnezeu fiindcă nimic nu se realizează fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Cununia are ca scop nașterea de prunci și mântuirea subiectivă. De aceea cei doi tineri sunt datori să se respecte și să se iubească și să împlinească în interiorul familiei lor faptele milei trupești și sufletești.

De-a lungul timpului rânduiala Tainei Cununiei nu a suferit foarte multe modificări ea fiind de ani buni în aceeași stare textuală neschimbată. Ca drept dovadă stă Molitfelnicul din 1817 prezentat la capitolul Aspect comparativ, în care observăm că, pe lângă arhaismele din acea vreme, slujba Logodnei și a Tainei Cununiei a rămas neschimbată, atât gesturile liturgice, ritualul cât și rugăciunile. Scrierea cu litere chirilice în limba română arată autenticitatea documentului de la început de secol XIX dar și influențele slave din cult (blagoslovit – binecuvântat, vozglas – vozglașenie – ecfonis, pravoslavnici – dreptmăritori ș.a.). Faptul că, după 200 de ani, singura modificare, o reprezintă, adaosul din zilele noastre, care este spre sfârșitul cununiei, întărește statornicia acestei Sfinte Taine: „Apoi preotul, dacă nu ține cuvântare, zice către miri: Iată, fiilor duhovnicești, prin punerea mâinilor pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce, ați săvârșit jurământ înaintea sfântului altar că veți păzi legătura dragostei și a unirii între voi până la mormânt, curată, neîntreruptă, dreaptă și cinstită, și că nu vă veți abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui Dumnezeu și oamenilor.”

Ca răspuns la întrebările din introducere, din prezenta lucrare se poate observa felul în care se rugau credincioșii și anume cu frică de Dumnezeu pentru invocarea harului Duhului Sfânt asupra celor doi tineri. Cununia se realiza cu prezența întregii comunități creștine și se împărtășeau toți de bucuria existentă. Era un ritual de comuniune și de bucurie pe care întreg satul îl împărtășea alături de noua familie. Din păcate în contemporan se încearcă distrugerea familiei fiindcă cei ce doresc răul au putut foarte bine observa că în interiorul familiei se păstrează valorile umane și creștine și omul prin familie poate trece peste orice obstacol în viață și poate avea rădăcini etnice puternice lucru care îi deranjează pe cei rău-voitori ai acestei planete.

Ca limite, lucrarea de față tratează Sfânta Taină a Cununiei sau Slujba încoronării sub mai multe aspecte și anume temporal, liturgic, dogmatic, dar și contemporan. Aceasta abordează o perspectivă dogmatică și spirituală a Cununiei împletită pe un cadru istoric bine definit pentru a scoate în evidența scopul acestei lucrări și anume acela de a arăta calea faptul că Cununia este o comoară plină de valori inestimabile pe care tinerii societății actuale ar trebui să o îmbrățișeze.

Pentru o dezvoltare ulterioară propun o cercetare amănunțită a modului în care se realizează Taina Cununiei și în alte țări și cum a contribuit familia la dezvoltarea omului ca persoană divino-umană.

BIBLIOGRAFIE:

IZVOARE SCRIPTURISTICE:

BIBLIA sau Sfânta Scriptură, ediție sinodală, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2015;

IZVOARE PATRISTICE:

CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. de pr. prof dr. D. Stăniloae, în P.S.B. (Părinți și Scriitori Bisericești), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.) București, 2000;

LUCRĂRI:

BRANIȘTE, Pr. prof Dr. Ene, Liturgica Specială, Editura Lumea Credinței, București, 2005;

BULGARU, Pr. prof. Costel, Sfânta Taină a Cununiei, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2011;

GAVRILĂ, Pr. Dr. Vasile, Cununia, viață întru Împărăție, Editura Fundația „Tradiția românească”, București, 2004;

KOZLOV, Pr. Maxim, Familia, ultimul bastion, răspunsuri și întrebări ale tinerilor, trad. Eugeniu Rogoti, Ed. Sofia, București, 2009;

MARIAN, S. Fl., Nunta la români, Studiu istorico-etnografic comparativ, Editura Grai și suflet-cultura națională, București, 1995;

MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Iubirea, Taina Căsătoriei, Editura Tipografia Ortodoxă a Albei Iulia, Alba Iulia, 1996;

NECULA, Pr. prof. Dr. Nicolae, pr. prof dr. Silviu Tudose, pr. prof dr. Marian Mihai, Sfântul Botez și Sfânta Cununie azi, îndrumător teologic liturgic și pastoral, Editura Cuvântul Vieții, București, 2011;

SCHMEMANN, Alexander Din Apă și din Duh, Editura Sophia, București, 2005;

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ed. A III-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.), București, 2003;

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, ed. A III-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.), București, 2003;

STUDII ȘI ARTICOLE:

ACHIMESCU, Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae, Profilul Familiei Europene. O abordare antropologico-istorică, în Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, București, 2011;

ACHIMESCU, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Familia creștină între tradiție și modernitate – considerații teologico-sociologice, în Familia Creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995;

CIOCÂRLAN, Pr. Dr. Vasile C., Premisele reușitei conjugale în Familia Creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995;

IVAN, Pr. Iorgu D., Căsătoria, Sfânta Taină a Bisericii și instituție juridică a Statului, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10, 1983, București;

MARINESCU, Sen. Simona, Familia în legislația Europeană în Congresul Internațional Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002;

MIHOC, Pr. Vasile, Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în Revista Mitropolia Arealului, nr. 9-10, Sibiu, 1985;

MOLDOVAN, Pr. Prof. Univ. Ilie, Valori creștine ale familiei în România și practici contrare acestora, în Congresul Internațional Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2002;

PASCHIA, Pr. Gheorghe, Buna cuviința creștină la Sfintele Taine și Ierurgii, în Revista B.O.R., nr. 9-10, București, 1978;

RĂDUCĂ, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei, în Studii Teologice, nr. 3-4-, mai-august, 1992;

RĂDUCĂ, Pr. Vasile, Căsătoria – Taină a darului, în Îndrumător Bisericesc, nr. 12, Buzău, 1993, p. 67;

RĂDUCĂ, Pr. prof. Dr. Vasile, Căsătoria Taină a Darului, în Îndrumător Bisericesc, nr. 12, Editura Episcopiei Buzăului, 1993;

SEMEN, Pr. conf. Dr. Petre, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1997;

STĂNILOAE, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, nr. 1, ianuarie-martie, 1976.

ANEXA 1

ANEXA 2

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

ANEXA 7

ANEXA 8

ANEXA 9

ANEXA 10

ANEXA 11

ANEXA 9

ANEXA 11

ANEXA 12

ANEXA 13

ANEXA 14

ANEXA 15

ANEXA 16

ANEXA 17

ANEXA 18

ANEXA 19

ANEXA 20

ANEXA 21

ANEXA 22

ANEXA 23

ANEXA 24

ANEXA 25

ANEXA 26

ANEXA 27

Declarație

Subsemnatul, preot Mititelu Laurențiu, declar pe proprie răspundere că nu am folosit alte surse în afară de bibliografia menționată, iar această lucrare de grad îmi aparține în totalitate.

Preot Mititelu Laurențiu

Autobiografie

Subsemnatul, Mititelu Laurențiu, născut la data de 02.07.1979, în orașul Panciu, județul Vrancea, fiul preotului Longen și Viorica, cu domiciliul în municipiul Slobozia, strada Constantin Dobrogeanu Gherea, nr. 9 bis, județul Ialomița, de cetățenie română, căsătorit, sunt absolvent al Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău între anii 1994-1999, cu diplomă de bacalaureat, al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din cadrul Universității București între anii 1999-2003 și al studiilor de Master de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București între anii 2003-2005.

Din luna mai 2006 am fost preot II la parohia Glodeanu Siliștea, Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei până în iulie 2012.

În luna august 2012 m-am transferat în Episcopia Sloboziei și Călărașilor fiind numit Inspector Bunuri Bisericești și preot la Catedrala Episcopală „Înălțarea Domnului” din Slobozia. Din septembrie 2013 până în prezent sunt profesor la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Slobozia, iar din septembrie 2014 până în prezent sunt Consilier Bunuri Bisericești în cadrul Episcopiei Sloboziei și Călărașilor.

Din anul 2004 sunt căsătorit cu Mititelu Marilena, profesor limba franceză, având împreună doi copii, Mititelu Teodora – 10 ani și Mititelu Luca-Bogdan – 5 ani.

Data Semnătura

Preot Mititelu Laurențiu