LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: Prof. univ. dr. ECATERINA VRASMAS CANDIDAT:… [626373]

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA
PERSONALULUI
DIDACTIC
LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ
PENTRU OBȚINEREA GRADULUI
DIDACTIC I ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. univ. dr. ECATERINA VRASMAS
CANDIDAT: [anonimizat] : Popescu (casatorita Atheneu ) Aura
Centrul scoalar pentru educatie incluziva
Alexandria – Teleorman
Bucuresti
2014
Pagina 1 din 80

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA
PERSONALULUI
DIDACTIC
ASPECTE PSIHOLOGICE IN
ETIOLOGIA DELINCVENTEI
JUVENILE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. UNIV. dr. ECATERINA VRASMAS
CANDIDAT: [anonimizat] : Popescu (casatorita Atheneu ) Aura
Centrul scoalar pentru educatie incluziva
Alexandria – Teleorman
Bucuresti
2014
Pagina 2 din 80

Motto:
în livadă ne place să avem copaci care rodesc mai devreme sau mai
târziu […] toate aceste roade sunt bune, nici unul nu este de aruncat. De ce să
nu acceptăm în școli, minți mai agere sau mai încete? De ce nu i-am ajuta?
Pierdem timp dar câștigăm satisfacție și respect… ’’
Comenius
Pagina 3 din 80

Cuprins:
INTRODUCERE. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI .5-9
CAPITOLUL I – DELICVENȚA JUVENILA
CRITERII DE DEFINIRE……………………………… .10-13
CAPITOLUL II – CARACTERIZARE PSIHOLOGICA ȘI
COMPORTAMENTALĂ A MINORULUI
(Profil psihologic al minorului delincvent, Clasificări ale delicvenților juvenili,
Tipologizarea manifestărilor delicvente juvenile) …………………………………………………. 13-19
CAPITOLUL III – SIMPTOMATOLOGIA DEVIANȚELOR
COMPORTAMENTALE…………………………………………………………………………. 20-25
CAPITOLUL IV – CONCEPȚII ȘI TEORII FUNDAMENTALE
ÎN EVALUAREA CAUZELOR
DELICVENȚEI JUVENILE……………………………………………………………………. 25-40
CAPITOLUL V – ANALIZA ETIOLOGICĂ A DELICVENȚEI JUVENILE
ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ ……………………………………………………………… 40-44
Cap VI. STUDII DE CAZ …………………………………………………….. 44-68
CAPITOLUL VII – ROLUL CADRULUI DIDACTIC DE SPRIJIN IN
COMBATEREA DELINCVENTEI JUVENILE ………………………………………… 68-73
CAPITOLUL VIII – CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI …………………………….. 74-78
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………… 78-80
Pagina 4 din 80

ASPECTE PSIHOLOGICE IN ETIOLOGIA DELINCVENTEI
JUVENILE
INTRODUCERE
MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
Oamenii au avut întotdeauna probleme. Cu toate că mulți au crezut că
tehnologia modernă le-ar putea rezolva, problemele dificile se agravează.
Criminalitate: Puțini sunt cei care se simt în siguranță când merg pe
strada sau chiar când se află în propria lor locuință. Într-o țară europeană,
aproape una din trei persoane este victimă a criminalității.
Mediul înconjurător: Poluarea aerului, a solului și a apei ia proporții din
ce în ce mai mari. În țările în curs de dezvoltare, a patra parte din populație nu
are acces la apa potabilă.
Sărăcie: Există, mai mult că oricând, oameni săraci și flămânzi. Peste
90% din populația unor țări trăiește în sărăcie; 30% din forța de muncă a lumii,
circa 800 de milioane de oameni, sunt șomeri sau nu li se dă suficient de lucru,
iar numărul lor este în creștere.1
Războaie: Sute de mii de oameni au fost uciși în recentele conflicte
etnice. Iar în acest secol, mai bine de o sută de milioane de oameni au fost uciși
în războaie.
Alte probleme: La acestea se mai adaugă agravarea problemelor din
familie, creșterea numărului de mame necăsătorite, tot mai mulți oameni fără
locuință, răspândirea consumului de droguri, tot mai multă imoralitate. În
ultimii 30 ani, populația Statelor Unite a crescut cu 41%, însă numărul crimelor
pline de violență a crescut rapid cu 560%, al nașterilor nelegitime cu 400%, al
1 Revista Psihologică, nr. 1/ianuarie 1995;
Pagina 5 din 80

'Jdivorțurilor cu 300%, al sinuciderilor în rândul adolescenților cu peste 200%.
Aceeași situație se întâlnește și în alte țări.
Printre acestea se numără și țara noastră care, după evenimentele din
decembrie 1989, a cunoscut o serie de transformări atât în ceea ce privește viața
politică și economică, cât mai ales sub aspect social și juridic. Tranziția de la
sistemul totalitar la un sistem caracterizat de liberalism democratic a dus la
proliferarea unor fenomene cu efecte negative asupra societății: contrabandă cu
arme și droguri, prostituție, trafic cu copii și tineri adulți, criminalitate. Primind
abordări din perspective diferite, criminalitatea, că noțiune generală, a suferit o
împărțire a conținutului ei în două sfere mai operaționale în cercetarea
științifică: delicvența juvenilă și criminalitatea adultă. Desemnând ansamblul
abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate penal, săvârșite de
minori și, în unele opinii, de tinerii care nu au devenit adulți, delicvența
juvenilă constituie un fenomen social complex și grav prin consecințel e sale
negative, nu numai pentru comunitate, dar și pentru destinul ulterior al
tânărului. De aceea se impune concentrarea eforturilor specialiștilor din diverse
domenii de cercetare și acțiune pentru elaborarea unor programe valabile de
diminuare a acestui fenomen și de recuperare socială unui număr cât mai mare
de tineri care se află în opoziție cu normele penale. Realizarea acestor scopuri,
fundamentate pe studii inter- și multidisciplinare, presupune o analiză
cantitativă și calitativă a stării delicvențiale și o explicație cauzală prin
desprinderea semnificațiilor individuale și sociale ale comportamentului
delicvent. O categorie a specialiștilor confruntați cu fenomenul delicvenței
juvenile o formează asistenții sociali. Aceștia sunt cei care decid asupra sorții
justițiabililor și îi ajută să se încadreze sau să se reîncadreze în societate; ei vin
mereu în contact cu oameni ale căror acte le dezaprobă cu desăvârșire, și pentru
aceasta trebuie să se cunoască bine și să combată prin autoeducație nu numai
Idem 1;
Pagina 6 din 80

propriile slăbiciuni, simpatiile și antipatiile lor, ci să combată cu energie și
repulsia pe care o au față de cei care au încălcat legea. De aceea, cei ce lucrează
cu justițiabilii, alături de o pregătire corespunzătoare și de solide cunoștințe
profesionale, nu pot fi lipsiți nici de cunoștințele de ordin psihologic care le
oferă nu numai un orizont mai larg în înțelegerea oamenilor, ci totodată și un
instrument pentru a munci mai bine, mai temeinic și mai uman. Psihologia oferă
asistentului social un ajutor substanțial pe două planuri majore: pe de o parte, îl
ajută la înțelegerea aprofundată și nuanțată a individului uman participant al
dramei judiciare și, pe de altă parte, oferă un ajutor imediat în munca pe care o
are de îndeplinit, el ajungând să cunoască și propriile limite psihologice,
precum și acele mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depășite. Un
capitol distinct îl constituie rezolvarea problemelor legate de categoria
minorilor delicvenți, tema pe care am abordat-o în aceasta lucrare. Încercând o
analiză a delicvenței juvenile am pornit mai întâi de la o evaluare de ansamblu
(evoluția globală a delicvenței juvenile) și am parcurs apoi etapa analizei
microgrupurilor sociale (familia și colectivul școlar). În aceasta investigație voi
acorda o atenție deosebita studiului de caz (care reprezintă nivelul cel mai înalt
al investigației psihologice), ilustrând astfel interdependența dintre teorie și
practică în privința comportamentului deviant al minorilor. Conform unor
definiții formulate în literatura de specialitate , a proceda la un studiu de caz
constă în a sesiza și a înțelege detaliat atât acele elemente din structura psihică
a minorului care rămân neschimbate pe parcursul întregii vieți, cât și cele
supuse transformărilor funcție de numeroși factori. Studiul cazuistic urmărește
să arate mai curând cum anumiți factori și condiții cu valoare etiologică
determină apariția unor acte delicvente, decât în ce proporție. Importanța
factorilor și circumstanțelor este variabilă de la caz la caz. Corelațiile statistice
ce vor fi prezentate în capitolele următoare confirmă faptul că devierea penală a
Revista de Știință Penitenciară, nr. 3/1994, Direcția Generală a Penitenciarelor, București;
Pagina 7 din 80

minorilor își află sursa, pe ansamblu, în același gen de contexte și situații
sociale cu certa contribuție etiologică: familia – forma de organizare, climatul,
stilul educativ, poziția socio-economică, nivelul cultural, școala – nivelul de
școlarizare, abandonul școlar, repetenția, atitudinea cadrelor didactice, grupul
de prieteni, afecțiunile neuro-psihice și altele. Aceste situații nu reprezintă
condiții sine oua non ale apariției conduitei delicvente, ci ele anunță doar un
risc potențial, o tendință, valoarea lor cauzală fiind de ordin probabilistic.
Organizarea lucrării
Lucrarea este structurată pe opt capitole în care problemele legate de
psihologia infractorului minor sunt tratate separat, având diferite elemente de
plecare, dar realizând totuși, un tot unitar luând în considerare scopul propus, și
anume, evidențierea modului de apariție și formare-dezvoltare a compor­
tamentului deviant al minorilor.
Capitolul I – delicvența juvenilă. Criterii de definire – prezintă
fenomenul delicvențial la modul general, plecând de la originea termenului de
delicvență juvenilă și continuând cu expunerea diferitelor teorii în ceea ce
privește modul de definire sub aspect conceptual.
Următorul capitol, al doilea , încearcă o prezentare a trăsăturilor psiho-
comportamentale ale minorului. În realizarea profilului s-a plecat de la diferite
puncte de vedere acceptate în literatura de specialitate.
În capitolul al treilea sunt prezentate pe langa simptomatologia
deviantelor comportamentale si faptele săvârșite cu predilecție de minori,
punând în evidență atât modul de concepere, cât și realizarea în practică a
actului infracțional, urmând că în celelalte trei capitole (IV,V, VI) să fie
prezentate diferitele teorii cu privire la cauzele și factorii cu rol determinant în
apariția și manifestarea comportamentului deviant și delicvent. Fiecare
categorie de factori implicați în determinarea comportamentului deviant al
minorilor este tratată separat și este însoțită de câteva exemple întâlnite în
Pagina 8 din 80

practică. O analiză a fenomenului infracțional prezent în rândul minorilor este
făcută din punctul de vedere al întregii familii, al climatului existent în cadrul
acesteia.
In capitolul VI sunt prezentate studii de caz ale unor minori pe care
autorul i-a intalnit in activitatea sa.
Consider că un cadru didactic trebuie ca, alături de o pregătire cores­
punzătoare, să dețină vaste cunoștințe și în alte domenii strâns legate de
activitatea sa, cunoștințe care îi sunt cu atât mai necesare în problemele legate
de minori. Astfel, ascultarea unui minor, înțelegerea comportamentului sau
deviant, stabilirea unei legaturi spirituale între cadrul didactic și copilul care
a încălcat legea, aplicarea măsurii care corespunde cel mai bine în cazul
concret sunt activități ce nu pot fi duse la bun sfârșit fără o cunoaștere
aprofundată a trăirilor sufletești și a caracteristicilor psihice ale unui copil. În
condițiile în care tot mai mulți copii devin victime ale abandonului și
dezorganizării familiale, sărăcirii și prăbușirii morale, fiind expuși nu numai
vagabondajului, ci și toxicomaniilor cu aurolac (fenomenul “ copiii străzii” ), se
impune tot mai mult necesitatea formării de cadre didactice specializate în
materie de delicvență juvenilă. Cu speranța că, în viitorul nu prea îndepărtat,
și în țara noastră vor există cadre didactice specializate să desfășoare o
activitate exclusiv legată de problemele minorilor infractori, am considerat că
abordarea acestei teme în cadrul lucrării poate constitui pentru mine un prim
pas în desfășurarea unei activități de acest gen.
Pagina 9 din 80

CAPITOLUL I. DELICVENȚA JUVENILĂ. CRITERII DE
DEFINIRE
Termenul delicvență juvenilă provine din limba franceză “delinouance
juvenile” care l-a preluat din latinescul “delinouere juvenis”; această noțiune
desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate
juridic, săvârșite de minori.4
Ca fenomen social, delicvența juvenilă este o formă de manifestare a
conduitei deviante și de aceea este absolut necesar a ști de unde începe și unde
se sfârșește devierea de conduită, a o delimita de normalitate și a o diferenția de
stările morbide învecinate. Prin conduită5 înțelegem expresia exterioară a
raporturilor dintre individ și mediul ambiant, a echilibrului pe care individul îl
realizează în procesul dinamic de integrare în viața socială și care este
obiectivat, de regulă, într-un sistem de acțiuni supuse unei aprecieri morale.
Devierile de conduită sunt forme de dezechilibru psihic sau de echilibru parțial
care implică modificări ce predomină în sfera emoțional-volitivă a
personalității, că urmare a unor structuri morbide de natură socio-genă sau a
unor tulburări morfo-funcționale ale activității creierului, obiectivate în
atitudinea persoanei față de lucruri, față de societate și față de sine.
Între aceste devieri de conduită se înscrie și delicvența juvenilă, un
fenomen complex care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu
valorile ocrotite de norma penală.
Din punct de vedere strict juridic6 , acest fenomen caracterizează
încălcarea normelor care reflectă cerințele oricărei forme de conviețuire umană
4 Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., “Psihologie judiciară”, Casa de Editură și Presă “SANSA” S.R.L.,
București, 1992, p. 267;
5 Dr. Străchinaru, I., “Devierile de conduită la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1969, p. 173;
6 Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenței juvenile”, Editura Medicală, București, 1990,
p. 42;
Pagina 10 din 80

(limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanța
dintre atitudinile individuale și cerințele sociale etc.).
Absența unor criterii adecvate generează o serie de ambiguități în
definirea delicvenței juvenile, această noțiune înglobând o multitudine de
conduite, condiții și situații de viață nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la
un numitor comun prin utilizarea normativului penal. Desemnând, în general,
conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta
majoratului, termenul de delicvență se aplică la diferite forme de comportament
și la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenții în
sensul restrâns al termenului), cei abandonați de părinți sau educatori și care se
integrează în anturaje nefaste potențial delicvente, cei care au fugit de la
domiciliu sau din mediul școlar că urmare a aplicării unor sancțiuni aspre,
brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de
îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei,
manifestarea unor tulburări de comportament).
Din acest punct de vedere, unii autori fac distincție între falsa
delicvență, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o
maladie de un tip sau altul, și adevărata delicvență, care cuprinde minori
normali din punct de vedere fiziologic și psihologic, având o bază de
anormalitate doar sub aspect psihosocial, căci orice personalitate normală
implică socializarea, personalitatea putându-se însă dezvolta – într-un anumit
fel – și în afara socializării.
oCu privire la acest fenomen social, doctorul francez M. Mathiass
spunea: “Delicvența tinerilor rămâne o problemă de o ascuțită actualitate.
Creșterea sa, formele sale de manifestare ne miră și ne neliniștesc. Ea ne apare * *
Stoian, M., “Minori în derivă”, Editura Enciclopedică, București, 1972, p. 8;
' Apud Stoian, M., op. cit.;
Pagina 11 din 80

că fiind manifestarea extremă a fermentării din lumea tinerilor, care trăiesc în
interiorul unei societăți care se transformă”.
Unii autori9 consideră necesar că în definirea delicvenței să se pornească
de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul
apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de
integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico –
normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reușește să-și ajusteze
conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul
urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea
sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio –
cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită
acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al
maturizării sociale și, deci, al dezvoltării personalității poate apărea în mai
multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul
dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale; decalaje între
dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale; atât
o perturbare intelectuală, cât și una afectiv-motivațională și caracterială.
Privitor la etimologia insuficientei maturizări sociale a u nor persoane, R.
Mucchielli1 0 elaborează teoria disocialității, care pune accentul mai mult pe
factorii psihosociali în explicarea delicvenței juvenile. În viziunea lui, disociali –
tatea se exprimă în:
> neacceptarea colectivității, a societății;
> falsa percepție socială a celor din jur;
> lipsa aprofundării și evaluării adecvate a consecințelor actelor
comise;
9 Preda, V., “Profilaxia delicvenței și reintagrarea socială”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981,
p. 8;
1 0 Apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit.;
Pagina 12 din 80

> respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni
delicvent și pe care i-l pretindea colectivitatea.
Prin acțiunea comună a familiei, a școlii, a grupurilor de muncă și a altor
factori educativi, marea majoritate a copiilor își însușesc principalele exigențe
ale conformității de grup, comportându-se în funcție de repere sociale
dezirabile.
Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienți minori care se
îndepărtează sensibil de la modelele de conduită estimate favorabil de către
educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante și comițând, mai
ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de conviețuire socială.
CAPITOLUL II. CARACTERIZARE PSIHOLOGICA ȘI
PSIHOCOMPORTAMENTALĂ A MINORULUI
2.1. PROFIL PSIHOLOGIC AL INFRACTORULUI MINOR
Pornind de la definiția pe care Dicționarul Webster1 1 o dă copilului, și
anume “persoana tânără ce aparține oricăruia dintre cele două sexe, ce se află ca
vârstă între perioada prunciei și cea a tinereții”, putem distinge următoarele trei
perioade de vârstă pe care le parcurge persoana tânără: perioada prunciei
(primii ani de viață), perioada copilăriei (între perioada prunciei și adolescență)
și tinerețea (perioada dintre sfârșitul pubertății și începutul perioadei adulte).
1 Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., “Psihologie judiciară”, Casa de Editură și Presă “SANSA” S.R.L.,
București, 1992, p. 268;
Pagina 13 din 80

În decursul acestor perioade, persoana este supusă unor transformări,
schimbări, prefaceri de ordin cantitativ și calitativ reunite sub termenul general
de dezvoltare. În funcție de nivelul la care au loc asemenea modificări, se
desprind trei tipuri de dezvoltări: dezvoltarea biologică, tradusă în schimbările
fizice, morfologice și biochimice ale organismului; dezvoltarea psihică, ce
constă în apariția, instalarea și transformarea proceselor, funcțiilor și însușirilor
psihice și care are ca principali factori ereditatea, mediul și educația;
dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului în
conformitate cu normele și cerințele impuse de colectivitate, de mediul social
existențial.
Apariția și acțiunea factorilor delictogeni va influența procesul complex
al dezvoltării minorului, favorizând evoluția lui spre o personalitate
dizarmonică, personalitate pe care au studiat-o numeroși psihologi, și nu numai,
în vederea prezentării trăsăturilor psihocomportamentale ce o caracterizează .
Astfel, M. Stoian îl caracterizează pe delicventul minor astfel: “lipsit de
angoase, mai cu seamă de cele provocate de «sentimentul de vinovăție» care
nici nu există la el; dispune de o mare ingeniozitate în permanenta sa strădanie
de a disimula, de a se apăra prin minciuni, de a lua «măsuri de precauție» față
de tot ce l-ar putea lua prin surprindere; stăpânit de o vie mulțumire de sine,
dovedește remarcabile facultăți în adaptarea la situații noi, în organizarea unor
acțiuni negative; rezistența de necrezut la presiunile de orice fel intimidare,
mustrare – folosindu-se magistral de tehnica tăcerii disprețuitoare; evidenta
maturitate afectivă”.
1 9Alți autori , care au studiat conduita delicventă a minorului, au întocmit
un profil psihologic al acestuia: înclinație către agresivitate, fie latentă, fie
manifestată, bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente
acceptate; instabilitatea emoțională, generată de carențe educaționale și, în
ș Neveanu, Popescu-Paul, “Dicționar de psihologie”, Editura Albatros, 1978, p. 180;
Pagina 14 din 80

ultimă instanță, de fragilitatea eu-lui; inadaptarea socială, provenită din exacer­
barea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime;
duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri: p lanul
comportamentului tainic, intim, în care se pregătește infracțiunea și nivelul
comportamental de relație cu societatea, prin care își trădează de cele mai multe
ori infracțiunea; dezechilibru existențial, exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni, irosire absurdă a banilor, etc.
În urma studiilor făcute asupra unui lot de 500 de minori delicvenți și
1 ^asupra unui lot de 500 de minori nedelicvenți, soții Sheldon și Eleanor Gluck
au stabilit următoarele trăsături mai importante care-i deosebesc pe delicvenți
de nedelincvenți: din punct de vedere fizic, delicvenții sunt, cu precădere, de
constituție mezomorfică (sunt solizi, au forța musculară mare, etc.); ca
temperament sunt energici, neastâmpărați, impulsivi, extravertiți, agresivi,
distructivi (adesea sadici); au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de
resentimente, de suspiciuni, sunt încăpățânați, dornici să se afirme în grup, cu
spirit de aventură, neconvenționali, nesupuși autorităților; din punct de vedere
psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin, în proporție mult
mai mare decât cei din grupul de control, din familii neînțelegătoare,
neafective, instabile, lipsite de ținută morală.
J. S. Peters* 1 4 consideră că minorii și tinerii care au venit în conflict cu
normele legal-morale prezintă drept caracteristici distincte: atitudini
nefavorabile față de legi și față de muncă; atitudini necorespunzătoare față de ei
înșiși, față de părinți și față de alte persoane.
Sub aspect psiho-emoțional, delicvenții minori sunt dominați de
numeroase sentimente contradictorii: sentimentul de culpabilitate, sentimentul
de devalorizare, sentimentul de injustiție, dezangajarea social-morală. Tânărul
3 Apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 268;
1 4 Apud Bogdan, T., Sîntea, I., “Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”, M. I., Serviciul
ditorial, 1988, p. 75;
Pagina 15 din 80

delicvent nu are sentimentul culpabilității ca rezultat al încălcării unei norme
sociale. Conștient de numeroasele sale delicte, el se percepe ca un răufăcător
tipic. Întreținute de toți ceilalți, această iluzie îl conduce la considerarea
conduitei sale ca o trăsătură înnăscută, niciodată susceptibilă de o redresare.
Culpabilitatea este deci interiorizată și integrată conștiinței sale, ea generând
forțe care tind să modifice nu numai relațiile cu lumea, ci chiar propria sa
reprezentare. Specificul conștiinței umane este căutarea unui echilibru de valori
între eu și lume. În acest proces devalorizarea eu-lui duce la sentimentul
culpabilității față de sine, deci la un grav conflict, aproape imposibil de
rezolvat. Disperarea față de o situație fără ieșire îl obligă să demisioneze de la
efortul de disculpare reală, pentru că are conștiința limpede că nimeni nu-l mai
crede și nimeni nu-i acordă valoarea pe care și-o atribuie.
Sentimentul de devalorizare este una dintre cele mai pernicioase tulburări
ale personalității delicvențiale din punct de vedere moral. Adolescentul
delicvent nu numai că nu se reprezintă pe sine ca o valoare umană constituită
ci, dimpotrivă, trăiește un sentiment de nonvaloare, de respingere de către
grupul social. O situație care determina apariția acestui sentiment o reprezintă
atitudinea de apreciere valorica din partea părinților și educator ilor. Primii care
sancționează negativ dezadaptarea sunt părinții, pe care unele manifestări îi
deranjează, iar reacția lor este promptă – denigrarea directă a copilului. În
același mod educatorii, înainte de a înțelege un act de indisciplină, sancționează
copilul prin denigrare sau prin punerea în situație de inferioritate.
Trăirea, pe perioade îndelungate de timp, a unei situații de incompatibi –
litate, de neconsonanță socială, fie că este vorba de joc, fie de învățătură sau de
relații de familie, determină treptat apariția unui sentiment de injustiție. La
vârsta adolescentei, este greu ca minorul să-și asume vinovăția unor
comportamente care, până la un punct, i se par normale. De aceea, adolescentul
delicvent trăiește uneori cu profunda convingere sentimentul că i se face o mare
Pagina 16 din 80

nedreptate; el are o reprezentare modificată a conceptelor morale, printre care și
conceptul de dreptate, de justiție. Trăind sentimentul de nedreptate se produce o
perturbare generală a lumii valorilor și o reacție de dispreț și de respingere a
conceptului de justiție.
2.2. CLASIFICĂRI ALE DELICVENȚILOR JUVENILI.
TIPOLOGIZAREA MANIFESTĂRILOR DELICVENTE JUVENILE
Delicvenții juvenili pot fi clasificați în funcție de o serie de criterii.
Astfel, în funcție de prezența sau absența intenției, deosebim acte
delicvente spontan-intenționate, acte premeditate, absența intenției. Un alt
criteriu îl reprezintă numărul infracțiunilor comise, după care distingem
delicvenții minori la prima infracțiune și cei cu mai multe infracțiuni
(recidivism). În funcție de gradul de normalitate psihică, delicvenții minori se
împart în două categorii: anormali (bolnavi mintal) și normali. După gradul de
responsabilitate distingem: delicvent perfect responsabil, delicvent cu intelect
redus, delicvent cu intoxicație și delicvent caracterizat prin dezorganizare
psihică. În funcție de motivația ce stă la baza conduitei delicvente, deosebim
motivație predominant extrinsecă (interesul principal este orientat spre
atingerea unor scopuri) și motivație predominant intrinsecă (interesul este
orientat cu precădere spre aspectele de conținut ale activității antisociale)1 5 .
Plecând de la cele 6 structuri de reacție comportamentală înscrise în
Manualul statistic și diagnostic al tulburărilor mentale elaborat de Asociația
psihologilor americani, W. W. Wattenberg1 6 , clasifică delicvența juvenilă
astfel:
’ Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 269-270;
’ Apud Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 270;
Pagina 17 din 80

> reacția hiperkinetică, specifică copiilor ce prezintă afecțiuni
neurologice minime;
> reacția de retragere, ce poate să apară atunci când copilului i se
oferă prea puțină satisfacție; aceasta situație este specifică
copilului cu părinți ce adoptă în raport cu el o conduită neadecvată
(sunt detașați, excesiv de permisivi sau exagerați în aplicarea
sancțiunilor);
> reacția superanxioasă tinde să apară în mod particular în clasa de
mijloc, în familiile deosebit de ambițioase în plan educațional în
care copiii sunt solicitați să realizeze achiziții comportamentale în
baza unor înalte standarde impuse;
> reacția agresivă nesocializată tinde să apară în cazul respingerii
parentale, cuplată cu super-protecția parentală;
> reacția de fugă, de evadare, tinde să apară ca o reacție la
respingerea parentală integrală;
> reacția grupului delicvent tinde să apară ca rezultat al rebeliunii de
grup din anii adolescenței, în absența supravegherii parentale și,
mai ales, a celei paterne;
Exceptând primul tip de reacție comportamentală, toate celelalte reacții
cuprinse în această clasificare vizează modul de relaționare dintre părinți și
copii, autorul încercând să explice conduita delicventă a minorului prin
intermediul climatului familial și, mai ales, prin intermediul conduitei
parentale. O asemenea încercare unilaterală de explicare a fenomenului
delicvenței minorilor nu mai rezistă nici analizei logice, nici celei faptice.
Pornind de la faptul că formele de manifestare a inadaptării și
dezintegrării sociale, concretizate în comportamentul delicvent juvenil, prezintă
aspecte diferențiate în funcție de personalitatea minorului delicvent, de
contextul social în care s-a realizat socializarea acestuia, de situația care a
Pagina 18 din 80

1 7facilitat comiterea delictului etc., S. M. Rădulescu și D. Banciu alcătuiesc
următoarea tipologie a actelor și faptelor antisociale comise de minori:
acte delicvente ocazionale sau întâmplătoare, comise de unii minori care
prezentau suficiente indicii de socializare morală, familială și școlară; aceste
acte, constând în manifestări contra autorităților, agresivități verbale, tulburarea
liniștii publice etc., nu au o periculozitate socială deosebită; ele se declanșează
spontan, fie din spirit de bravadă, teribilism, solidaritate cu alți minori, fie la
incitația unor persoane, a alcoolului;
acte delicvente structurate și organizate, comise de copii care prezentau
deficiențe serioase de adaptare și integrare socială, profesională și culturală, ca
și tulburări de comportament, având deja comise o serie de fapte cu caracter
deviant (fuga de acasă și de la școală, vagabondaj, consum de alcool etc.);
acte delicvente recurente și reiterative, săvârșite de minori care
proveneau din familii dezorganizate sau descompletate, unde există modele
comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate, imoralitate, alcoolism,
promiscuitate; asemenea fapte constând în omoruri, tâlhării, ultraje, violuri,
etc., au o periculozitate socială deosebit de ridicată, mai ales prin faptul că, de
regulă, sunt săvârșite în grupuri organizate și structurate anume pentru
comiterea de acte antisociale.
7 Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenței juvenile”, Editura Medicală, București, 1990
p. 34-35;
Pagina 19 din 80

CAPITOLUL III. SIMPTOMATOLOGIA DEVIANȚELOR
COMPORTAMENTALE
Minorul cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome
caracterizate printr-un mare polimorfism. Manifestările clinice depind atât de
vârsta, sex, stadiul de dezvoltare, cât și de factorii de mediu. Simptomatologia
tulburărilor de comportament cuprinde o gamă foarte întinsă de manifestări,
atât ca număr, cât și ca intensitate, de la o simplă minciună până la acte de mare
gravitate (omucideri), între acestea interpunându-se un mare număr de
simptome: iritabilitate, instabilitate, impulsivitate, irascibilitate, eșecul și
abandonul școlar, fuga, vagabondajul, furtul, cerșetoria, diferite acte de
cruzime, piromania, alcoolismul, tulburările sexuale, prostituția, tentativele de
sinucidere, omuciderea.
Minciuna sau tendința de alterare a adevărului are drept cauze manifes –
tarea fanteziei, a lăudăroșeniei, intenția de a înșela, dorința de compasiune,
simpatia sau antipatia, raționamente superficiale. La vârsta când copilul
prezintă o sugestibilitate crescută și nu deține încă subtextul formulărilor
verbale sau nu deosebește visul de realitate, minciuna este foarte puțin
patologică. Ea se poate datora mai curând imitării părinților care mint în fața
copilului căci, potrivit lui M. Stoian , sensibilitatea copilului la minciuna
adultului este maximă. La vârsta antepreșcolară* 1 9 , minciuna copilului se poate
confunda cu spiritul său specific de fabulație; mai târziu se conturează
minciuna de apărare contra agresiunii adulților, minciuna dezvoltându-se ca
reacție la teama de pedepse, modalitate de apărare a unei ființe slabe supuse
unei proceduri educative neconvenabile. La vârsta școlarității se pot manifesta
unele tipuri de minciună cu caracter patologic, care au la bază, de regulă,
8 Stoian, M., “Minori în derivă”, Editura Enciclopedică, București, 1972, p. 78;
1 9 Dr. Străchinaru, I., “Devierile de conduită la copii. Studiu psihopedagogic”, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1969, p. 52-53;
Pagina 20 din 80

vanitatea și uneori perversiunea. Gravitatea minciunii trebuie apreciată în
funcție de intenția de a înșela. Minciuna patologică se caracterizează prin spirit
de răutate premeditat și apare ca un simptom al unei tulburări profunde a
personalității. În minciună, subiectul separă realul de ireal, prezentându-l pe
ultimul într-o manieră plauzibilă cu scopul, fie de a induce în eroare pe alții, fi e
de a-și motiva sieși propriul comportament față de normele cunoscute cu care
intră în contradicție ori pe care dorește să le evite.
Instabilitatea nu este o tulburare de comportament prin ea însăși, ci mai
mult o modalitate reacțională a SNC, manifestată psihomotor. Heuyer2 0
definește instabilitatea ca fiind “incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa
atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune”.
Irascibilitatea prezintă un mecanism psihopatologic similar, denumit și
furie, nervozitate, nestăpânire; este o reacție de descărcare critică (manie,
furtuni motorii, violente) culminând cu mișcări spectaculoase, exhibiționism,
auto- și heteroagresiune. Impulsivitatea este o reacție specifică de trecere
directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziție etc. Se
evidențiază prin caracterul sau brusc, necenzurat, mai puțin elaborat în privința
diversității acționale.
Furtul – cel mai frecvent delict întâlnit la minor – este definit ca un
atentat la proprietatea particulară sau publică . Aprecierea furtului la copil se
face în funcție de capacitatea sa de a înțelege relațiile de proprietate, de a putea
distinge între bunul personal și al altuia. Toți copii până la 6-7 ani sunt
dominați de tendința de a-și însuși jucării sau dulciuri. Ei nu pot aprecia într-o
măsură suficientă consecințele încălcării unei interdicții și, din lipsa de
discernământ, își pot apropria cu destulă seninătate anumite obiecte, acest furt
având un caracter mai mult psihofiziologic decât patologic. Copiii mici nu fură,
' Apud Rășcanu, R., “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universității, București, 1994, p. 23;
Art., Codul Penal;
Pagina 21 din 8021

ci iau. Numai după vârsta de 7 – 8 ani se poate vorbi de furt propriu-zis, care
implică premeditarea, prevederea consecințelor și efectuarea acțiunii. Furtul
începe, de obicei, în familie și se extinde în mediul extrafamilial, de la obiecte
de valoare mică până la sume importante de bani. În general, fetele fură
singure; iar băieții în grup. Furtul nu este o manifestare izolată, ci este asociat
frecvent eu fuga de acasă, prostituția la fete, uneori cu omuciderea și piromania.
Deosebim între furtul conștient – care are o motivație psihologică lucidă (furie,
vindicație, necesitate) și furtul patologic care se caracterizează prin existența
unor tulburări de conștiință sau prin motivații delirante, care apar frecvent și
asociate cu grade lejere de debilitate mintală, cu manifestări de tip schizofrene
sau manifestări epileptice . După conținutul, motivația și circumstanțele
9 9furtului, se deosebesc mai multe categorii de furt : din necesitate, ca reacție de
imitație, prin antrenare sau îndemn, de performanță, ca act de răzbunare, de
compensație.
În raport cu furtul, jaful este o formă de comportament foarte gravă și are
loc sub amenințare sau ca act de violență, fiind cu atât mai complex când se
produce în bandă.
Fuga și vagabondajul reprezintă erupția violentă din mediul familial, ca
expresie a unei stări de încordare emotivă sau ca simptome psihotice.
Deosebirea dintre ele constă în durată: fuga are un caracter de criză, iar
vagabondajul este un fenomen complex, având o desfășurare în timp.
Fuga apare ca o tendință de evaziune, mai mult sau mai puțin voită și
irezistibilă, din mediul în care se află copilul său ca o rupere brutală de
obișnuințele de viață, reflectând o stare de inadaptare. În funcție de cauze, fuga
are diverse forme : forma de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări
conflictuale cu școala, cu familia, o situație familială deosebită generată de
ș Rășcanu, R., op. cit., p. 24;
’ Dr. Străchinaru, I., op. cit., p.55;
' Idem 29, p. 25;
Pagina 22 din 80

disocierea căminului, lipsuri materiale; fuga poate fi și o expresie a dorinței de
aventură, de evadare pentru a vedea lucruri și locuri noi. Ca modalități de
manifestare, fuga poate fi izolată – periodică sau repetată – și permanentizată ca
o trăsătură negativă de conduită prin care subiectul eludează dificultățile
întâlnite.
Vagabondajul este o reacție organizată care apare din lipsa de atașament
familial sau față de o constrângere rău suportată, adolescentul alegând
“nomadismul” pentru a fi liber, prin imitație și sugestie, și pentru a se socializa
prin intrarea într-o bandă. Vagabondajul reprezintă terenul propice evoluției
criminale individuale, o formă concretă a inadaptării. Lipsa domiciliului
permanent înseamnă sustragerea copilului de la influența pozitivă a mediului
familial, precum și o raliere la formele organizate de bande de infractori. Dacă
în perioada preșcolară și cea școlara, copilul are libertatea să vagabondeze,
atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluția
infracțională de la micile hoții, necesare susținerii acestei vieți, și până la crime
violente, agresive. Fuga și vagabondajul se asociază frecvent cu tulburări ale
comportamentului sexual și cu impulsivitate.
În cazul delicvenților, eșecul (deficitul) școlar este recunoscut de toți
autorii. El se poate datora unor cauze ca: frecvența neregulată, condiții de
mediu nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor către școală prin lipsa de
instruire a propriei familii. Eșecul școlar induce o stare de tensiune și constituie
un traumatism violent tocmai în etapa pubertății, în care minorul își formează
conștiința de sine; puberul devine neascultător și își găsește prieteni pe măsură.
Incendierile voluntare se pot observa la pubertate și adolescență, ca
urmare a unei dorințe de răzbunare sau a răutății; apar la debilii mintali sau
“comportamentali-psihopați” și pot avea un caracter impulsiv la epileptici.
Alcoolismul și dependența de droguri – în adolescență, alcoolismul (ca și
tentația administrării drogurilor – hașiș, cocaină, aurolac, etc.) se manifestă în
Pagina 23 din 80

majoritatea cazurilor în forma acută. Minorul tinde să-și arate
nonconformismul, sfidarea față de autoritatea adulților sau să lupte împotriva
timidității și anxietății.
Devierile sexuale – Instinctul sexual, în mod normal latent în copilărie,
apare la pubertate, dar se definitivează în forma lui specifică umană în
adolescența tardivă, când include totodată și atașamentul afectiv pentru sexul
opus. La vârsta adolescenței trebuie deosebite relațiile permise, bazate pe
afecțiune mutuală, de violență și devierile sexuale. Gravitatea apare în cazurile
în care relațiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de setea de aventură,
sau când ele se caracterizează prin precocitate, când se pot contacta și transmite
boli foarte grave. Aceste situații constituie terenul propice pentru delicvență
sexuală. În acest caz, criza sexuală nu este expresia unei maturități sexuale, ci o
deviere a unui organism caracterizat prin imaturitate psihică și fragilitate
funcțională a gonadelor, oferind o satisfacție strict instinctuală . Dintre
devierile sexuale, cele mai frecvente sunt homosexualitatea la băieți și
prostituția la fete. Precocitatea și devierea sexuală apar de obicei în mediile de
subcultură și dezorganizare socială, unde și moralitatea are un grad de
permisivitate mult mai coborât. La fete, prostituția reprezintă practicarea
relațiilor sexuale pentru o retribuție, în mod liber și constant, scopul principal
fiind câștigul material. Ea exprimă o ripostă agresivă la stresuri, îndeosebi după
o violență sexuală (viol, incest) pe un fond de frustrare afectivă din copilărie,
sau este o primă consecință a vagabondajului.
Omuciderea este un delict foarte grav, dar reprezintă un mic procent în
delicvența juvenilă. Se poate manifesta sub forma omuciderii involuntare, în
cadrul unui furt – lovire, fără intenția de a provoca moartea.
Suicidul și tentativa de suicid sunt, de obicei, expresia unor tulburări
instinctivo-afective foarte profunde; unele dintre cele mai frecvente reacții
' Idem 5;
Pagina 24 din 80

antisociale. Suicidul este actul autoagresiv prin care o persoană, în mod
intenționat, își cauzează moartea. Apărând sporadic la vârsta copilăriei, el
crește brusc în adolescență. Deosebim între “suicidul sincer” bine motivat, al
disperării autentice și “suicidul-șantaj”, ipocrit, cu amprentă isterică, în care
este implicată în mod deosebit responsabilitatea unei persoane2 6 . O altă
clasificare a suicidului este făcută de Durkheim care diferențiază 4 tipuri de
suicid: suicidul egoist, cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale;
suicidul altruist, datorat nivelului prea înalt al integrării; suicidul anemic,
generat de nivelul prea redus al reglării sociale; suicidul fatalist, produs de
nivelul prea înalt al reglării sociale.
La copiii și adolescenții ultimelor decenii ale secolului al XX-lea se
descriu o multitudine de fenomene, de comportamente, de reacții care, prin
frecvență, dovedesc și implicații largi bio-psiho-socio-culturale și depășesc
granițele unor preocupări individuale.
CAPITOLUL IV. CONCEPȚII ȘI TEORII FUNDAMENTALE IN
EVALUAREA CAUZELOR DELICVENȚEI JUVENILE
În cadrul societății există mai multe instituții de socializare și, ca urmare,
există diferite modele de socializare specifice fiecăreia dintre aceste instituții.
Astfel, familia realizează socializarea într-un anumit climat afectiv,
promovând un anume stil educativ și utilizând sancțiuni parentale, precum și un
anumit tip de control asupra conduitei copiilor.
La rândul ei, școala utilizează alte modalități și mijloace de socializare,
mult mai sistematizate și mai fundamentate decât cele folosite în familie.
’ Idem 5;
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 97;
Pagina 25 din 80

O socializare informală, uneori cu efecte mult mai puternice decât familia
sau școala, realizează grupurile de prieteni sau de clasa.
La nivelul fiecăreia dintre aceste instituții sociale există modele
educative diverse, unele aflate în consens cu modelul normativ și cultural al
societății, altele, dimpotrivă, sunt divergente față de acestea. Pornind de la
aceste instituții, dar analizând și alți factori de socializare, s-a încercat
elaborarea mai multor teorii privind cauzele delicvenței juvenile.
Unele teorii supralicitează importanța cauzelor individuale psihologice,
considerând că manifestările delicvente ale minorilor rezidă în comportamentul
individual. Potrivit acestor teorii, actele și delictele sancționate penal sunt
comise, cu predilecție, de minori deficienți care violează normele sociale și
juridice, neavând capacitatea de a se supune și de a le respecta. Însă și aceste
teorii recunosc faptul că așa-numită “predispoziție spre devianță” a minorului
este dependența, în mare măsură de contextul socio-economic și cultural în care
copilul trăiește, de carențele socializării morale în familie, de condițiile dificile
de muncă și viață, de sentimentele de anxietate și frustrare afectivă.
Din aceste teorii se desprinde concluzia că delicvența juvenilă ar fi
rezultatul unui conflict de adaptare între minor și anturajul său, conflic t datorat
unor trăsături psihice caracteristice vârstei. De aceea, soluția prevenirii
delictelor comise de minori trebuie căutată la nivel individual și microsocial
(familial), fie prin ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea
evoluției negative a unor factori de grup.
Alte teorii consideră delicvență juvenilă drept o consecință directă a
dezorganizării societății implicate în procesele de schimbare și dezvoltare.
Cauzalitatea “primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în consecințele
negative și conflictuale generate de perioadele de criză și instabilitate * 2 9
8 Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenței juvenile”, Editura Medicală, București, 1990,
p. 61-66;
2 9 Idem 35;
Pagina 26 din 80

economică, de mobilitatea teritorială și socială a populațiilor. Însă, perspectiva
dezorganizării sociale ignoră o serie de variabile culturale care pot influența
intensitatea delicvenței juvenile în anumite zone și arii urbane.
Există teorii care considera delicvență juvenilă un efect nemijlocit al
conflictului normativ între diferitele categorii de tineri (minori) și obstrucțiile
organizaționale de a avea acces la status, putere și bogație; ea este consecința
utilizării unor mijloace nelegitime de către minori pentru atingerea unor scopuri
dezirabile, că și a unei discrepante intense între normele socialmente
împărtășite și condițiile reale ale vieții sociale. Tinerii devin delicvenți, fie
datorita eșecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie
datorită nepriceperii de a promova alternative de reușită, că urmare a existenței
unor restricții și bariere sociale. Și totuși, aceste teorii pun un accent prea mare
pe aspectele conformismului minorilor, eludând motivațiile comportamentului
lor individual și ignorând extensiunea largă valorilor și a scopurilor extrem de
diverse și, chiar, conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri sociale din
cadrul societății.
W. C. Reckless elaborează teoria rezistenței la frustrare, încercând să
concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Conceptual, teoria se
fundamentează pe structura interioară a individului, considerând că există o
structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca
mecanism de protecție în calea frustrării și agresivității tânărului.
Structura sau rezistența internă este alcătuită din grupurile sociale în care
minorul este integrat si, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate,
prieteni), și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor
mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării eu grupul,
etc. Structura sau rezistența interioară dobândește o importanță și o semnificație
aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată matrice care asigura 3 0
3 0 Idem 3 5
Pagina 27 din 80

copilului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport eu alte
persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și
“toleranța” la frustrare. Dacă una sau mai multe componente ale celor două
structuri lipsesc, minorul este predispus să devieze de la normele de conviețuire
socială, comițând acte cu caracter delicvent.
Reckless considera că elementele structurii interne de rezistenta p ot fi
cunoscute prin teste de personalitate și de predicție; ceea ce reprezintă un
mijloc de prevenire a apariției sentimentului de frustrare-agresivitate care; la
rândul sau, declanșează acte deviante și delicvente. Starea de frustrare poate
apărea ori de cate ori minorul se confrunta cu un obstacol sau cu o barieră
socială, care îl împiedica să-și satisfacă interesele și scopurile personale; ea se
manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe tânăr la
desfășurarea unor activități deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite.
Capacitatea unui individ de a depăși o situație de frustrare, fără a face apel la
mijloace de răspuns inadecvate, reprezintă toleranța la frustrare.
Agresivitatea este considerată o componență esențială, normală a
personalității care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul
când scapă controlului rațiunii. Mulți autori o consideră un instinct, o
necesitate, un răspuns sau un contrarăspuns la o excitație sau frustrare. Ea poate
apărea că o referință la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea, apărarea,
sexualitate.
Problema raportului frustrare – agresivitate poate fi discutata sub două
aspecte: mai întâi, frustrarea, prin ea însăși, nu declanșează automat un
comportament agresiv, ci suscita mai degrabă o stare de anxietate și de tensiune
afectivă, care poate declanșa sau nu reacția agresiva; în al doilea rând, nu orice
comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel, există în patologia
individuală cazuri de agresivitate constituțională (în epilepsii, paranoie),
Pagina 28 din 80

accidentală ori câștigată sau datorată condițiilor sociale de mediu (familii
dezorganizate, părinți bolnavi, alcoolici sau violenți).
Potrivit acestei teorii, în cazul minorilor agresivitatea nu trebuie înțeleasă
ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delicvent, ci mai ales că
o încercare a minorului de descoperire a propriei identități și chiar de formare a
unei atitudini combative.
Reckless arata că un copil, aflat într-o arie înalt delicvențială în care
înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este
bună și funcțională. Aceasta constă în forța eu-lui, autocontrol, o bună
autoconceptualizare, rezistenta puternica în față diversiunilor.
-5 1E. R. Sutherland elaborează teoria “asocierilor diferențiale” conform
căreia comportamentul delicvent este alcătuit atât din circumstanțe și
împrejurări socio-economice și culturale, cât și din așa numita anamneza
socială, aceasta vizând elementele care au influențat anterior viata
delicventului. Pornind de la aceasta afirmație, Sutherland construiește teoria
genetică a delicvenței și introduce teza învățării sociale a comportamentului
delicvent. El pornește de la premisa că, în viață socială, indivizii se confruntă
cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de
comportament și conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se
imită, ci se învață în cadrul procesului de comunicare și relaționare socială
dintre indivizi și grupuri diverse. Această comunicare poate fi verbală sau
comportamentală, transmisă prin “exemplul” altor persoane cu care se vine în
contact.
Aceasta înseamnă că, dacă potențialul infractor învață “definiții” care
sunt favorabile comportamentului deviant, atunci crește probabilitatea apariți ei
tendinței spre comiterea actelor deviante și criminale. Definițiile necesita, însă,
suportul grupului, ceea ce înseamnă că, în viziunea autorului, crima nu va
3 1 Idem3 5
Pagina 29 din 80

persista în absența unei “subculturi a violenței”. Învățarea definițiilor nu
presupune în mod necesar contactul direct cu infractorii. Copiii pot învăța și
reține definiții procriminale de la părinți.
Procesul de “învățare” a delicvenței nu este însă liniar, ci include mai
multe momente. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-
și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările
favorabile sau nefavorabile pe care le acordă dispozițiilor legale. Urmează,
apoi, învățarea și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a
delictelor.
In concluzie, putem considera ca la baza teoriei lui Sutherland stă
următoarea idee: “comportamentul criminal este învățat prin interacțiunea –
proces psihosocial – cu alții într-un grup familiar”. Învățarea cuprinde tehnicile
comiterii actelor criminale, plus motivele, trebuințele, raționalizările și
atitudinile favorabile comiterii infracțiunii.
Teoriile învățării sociale pun accentul pe interacțiunea dintre persoană și
mediu, în vederea identificării condițiilor în funcție de care indivizii violează
legea. Dezvoltarea unei orientări particulare, criminale sau necriminale, reflectă
o acumulare a trăirilor într-o varietate de situații. Astfel, Patterson afirma:
“Copiii nu depășesc faza comportamentului antisocial extrem; ei rămân devianți
dacă nu sunt pedepsiți”.
Alți autori consideră că practicile de creștere a copiilor pot fi influențiale;
în sensul că ei învață pattern-urile comportamentale adulte, valorile și
anxietățile prin intermediul observării experiențelor adultului. Relațiile dintre
părinți și copii sunt interinfluențiale, în sensul că fiecare produce schimbări în
comportamentul celuilalt.
Unii reprezentanți ai teoriilor sociale văd copiii ca fiind participanți
activi în propria lor socializare, susținând că delicvenții sunt, de fapt, capabili
de stabilirea unor pattern-uri comportamentale ce pot fi urmate de către alții. În
Pagina 30 din 80

acest sens, Patterson afirmă: “Copiii antisociali își educă proprii părinți.
Comportamentele antisociale au în mod tipic un impact; ele sunt foarte
eficiente în educarea adulților și colegilor asemănători în sensul de a înceta să
formuleze cerințe. Copilul nu trebuie să facă treburi gospodărești, nu trebuie să
se conformeze regulilor casei. Tehnici similare sunt utilizate de copil în
instruirea profesorilor și adulților în general în a erede că nu este necesar pentru
copil să meargă la școală și să achiziționeze un nivel rezonabil de cunoștințe”.
O altă teorie este cea elaborată de școala de la Chicago – teoria
dezorganizării sociale – potrivit cu care geneza și dinamica delicvenței sunt
determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale și economice, de
fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delicvenței este mai ridicată în
ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație,
dezintegrare culturală, toate acestea generând fenomene de dezorganizare
socială, marginalizare, devianță.
Printre susținătorii acestei teorii se numără și C. R. Shaw și H. D.
Mckay care consideră că delicvența juvenilă este consecința dificultăților
materiale, a contradicțiilor și conflictelor individuale sau colective cu care se
confruntă adolescenții și tinerii. Minorii delicvenți provin din familii
caracterizate printr-un nivel scăzut socio-economic și cultural, condiții precare
de locuință și confort, și care au un număr mare de copii, nereușind să asigure o
socializare și o educație adecvate. Delicvenții minori domiciliază, de regulă, în
zonele periferice și sărace ale marilor orașe și provin din familii dezorganizate
sau descompletate. Majoritatea detesta școala și mediul școlar, au o slabă
inserție școlară, ceea ce-i face, în final, să fugă sau să abandoneze școala,
asociindu-se în grupuri stradale deviante.
Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în
mecanismul cauzal al delicvenței juvenile îl reprezintă scăderea funcției de
Idem 35;
Pagina 31 din 80

socializare și controlului exercitat de comunitate și vecinătate; destabilizarea
ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației și
varietății normelor de conduită, ca și multiplicării fenomenelor ac ulturative în
cadrul orașului.
Soluția eradicării delicvenței juvenile constă în elaborarea și aplicarea
unor măsuri și soluții la nivel de comunitate și nu individual, accentul fiind pus
pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele, ariile și
cartierele defavorizate.
-5 -5Teoria subculturilor delicvente afirmă necesitatea observării
resorturilor intime ale delicvenței juvenile din perspectiva particulară a
subculturilor existente în cadrul unei societăți.
Subcultura a fost definită ca fiind o subdiviziune a modelelor culturale la
care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacție
de protest față de normele și valorile societății, grupând indivizi care au
sentimentul că le sunt blocate posibilitățile și mij loacele de acces spre valorile
și bunurile sociale. Rezultă că orice subcultură include un set de valori și norme
diferit de cel al societății, uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori
dominante – “contraculturi”.
Atunci când indivizi aparținând unor asemenea subculturi utilizează
modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și
scopurile, ne aflăm în față unor subculturi delicvente, în cadrul cărora există un
sistem de valori și norme, standarde și reguli de conduită în funcție de care sunt
exercitate rolurile membrilor și sunt apreciate performanțele.
Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul,
malițiozitatea, negativismul, etc.), subculturile delicvente impun membrilor
desfășurarea unor activități ilicite și infracționale. Mecanismul principal prin
' Idem 35;
Pagina 32 din 80

care aceste subculturi acționează asupra indivizilor, în opinia lui Coheneste
acela de socializare în grup, prin transmiterea și învățarea diferitelor procedee
și tehnici delicvente.
Cohen arată că în familie copiii asimilează, prin intermediul părinților,
modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea
făcută de școală această omogenitate dispare. Sistemul de valori prin care sunt
apreciate performanțele copiilor în școală aparține claselor privilegiate sau care
dețin puterea. De aceea copiii aparținând claselor defavorizate își exteriorizează
frustrarea și se asociază, în bandă sau subculturi delicvente.
Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare
(sărăcie, mizerie, șomaj, inegalitate, etc.); aceste bande organizează acțiuni
ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se uneori în
adevărate “subculturi criminale” sau “subculturi bazate pe crimă și violență”,
comițând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri,
prostituție, etc.).
/V -3 cfn acest sens, R. A. Cloward și L. E. Ohlin afirmă că delicvența juvenilă
ca formă și modalitate de răspuns față de inegalitățile sociale, nu este un
fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri ale
subculturilor delicvente.
O variantă a teoriei subculturilor delicvente este cea a “grupurilor de la
marginea străzii” sau a “societății de la colțul străzii” elaborată de W. F.
Whyte3 6 . Perioadele copilăriei, adolescenței și tinereții se caracterizează, între
altele, prin stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie și camaraderie.
De sociabilitate și de comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc
diferite planuri de acțiune. Majoritatea acestor grupuri sunt alcătuite din colegi
de școală, de clasă, de stradă, de cartier sau de oraș, și-i permit tânărului
' Idem 35, p. 72-76;
' Idem 41;
’ Idem 41;
Pagina 33 din 80

afirmarea de sine și concretizarea dorinței lui de a se emancipa de autoritatea
familiei și a școlii.
Cele mai multe dintre aceste grupuri realizează o socializare:
“secundară”, cu efecte benefice asupra structurii și dezvoltării personalității
minorului. De aceea, asocierea și participarea la activitatea grupului de prieteni
este considerată o modalitate importantă de socializare a minorului, întrucât în
aceasta perioadă el are o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă,
independență și imitație, anticonformism și criză de originalitate. El simte
nevoia să fie recunoscut, acceptat și stimulat de către cei de o vârstă cu el,
soluția grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza
dorințele și aspirațiile. Prin contactul cu acest grup, copilul își dezvoltă
limbajul, capacitățile și aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori
și norme specifice grupului.
În anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, în mod
invariabil, dispozițiile legii și normele de conduită reprezintă reguli de
necontestat. În alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea
acestor reguli. Atașarea sau asocierea minorului la unul sau altul dintre cele
două grupuri – conformist (nondelicvent) sau nonronformist (delicvent) –
reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a
vieții lui.
Anumite grupuri “stradale”, unele constituite spontan, altele organizate și
structurate, alcătuite din indivizi fără ocupație sau ce se îndeletnicesc cu afaceri
ilicite, indivizi recidiviști sau cu antecedente penale, au o situație periferică și
marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare și
insatisfacție socială și individuală, de violență și agresivitate. Asemenea
grupuri reușesc să atragă în anturajul lor o serie de adolescenți cu serioase
deficiențe de socializare morală, familială și școlară, sau care prezintă serioase
tulburări de comportament, adeseori exercitând o influență negativă asupra
Pagina 34 din 80

acestora și antrenându-i în acte și fapte delicvente cu a periculozitate socială
sporită.
Însă, adevăratele grupuri de prieteni minori nu se constituie anume (dec ât
în cazuri absolut excepționale) în vederea comiterii unor acțiuni antisociale de
un tip sau altul, dar adeseori delicvența se dezvoltă progresiv, copiii în cauză
trecând, pe nesimțite, de la turbulență la delicvență. Prin adoptarea unor norme
de conduită ilegitime și a unor mijloace de reușită indezirabile, aceste grupuri
de tineri se transformă în adevărate surse potențiale de devianță și de
delicvență, prin inducerea și învățarea de către membrii lor a unor tehnici
infracționale.
-5'7Delicvența în grup este cea mai periculoasă din punct de vedere social;
deoarece, spre deosebire de delictele făptuite de minorul care acționează de
unul singur, ce trădează lipsa de experiență, de viață, chiar naivitate, delictele
practicate în grup au, de la bun început, alta tentă: sunt, în general, premeditate,
organizate, comise cu mijloace perfecționate, de regulă, noaptea. Copilul simte
de la început că în grup, printre alții, este mai pus la adăpost de urmăritori, că
pierderea în anonimat îi oferă dintr-o dată dreptul de a încălca, normele,
altminteri categorice, ale conviețuirii sociale.
Se pune întrebarea “Ce anume îi leagă pe acești minori?”. În primul rând,
îi leagă faptul că sunt copii slabi atașați mediului în care trăiesc, familiei,
profesiunii, etc. Apoi este vorba și de o anumită independență obținută mult
prea de timpuriu, la care se adaugă influențele negative exercitate uneori de
părinți. Lipsiți relativ de familie – care trebuie să: fie și să rămână grupa de
referință a oricărui tânăr – ei simt nevoia organică de a se grupa, absența
familiei spunându-și obligatoriu cuvântul, făcându-le nesigure mișcările
interioare și exterioare. Noua situație le acordă o anumită stare de independență
și doar aparența unei personalități manifeste, dar este și primejdioasă, fiindcă ei
Stoian, M., op. cit., p. 131-164;
Pagina 35 din 803 7

nu știu întotdeauna să folosească în sensul cel mai bun independența câștigată.
Micul câștig este anulat de faptul că apartenența la grup obligă la o supunere
oarbă, făcându-i să se manifeste, de multe ori, împotriva voinței proprii,
individuale.
Un astfel de grup de prieteni ține să se comporte întotdeauna cât mai
spectaculos în public, cât mai zgomotos ca să se remarce, iar fiecare dintre
membrii săi este obligat să se supună, să se adapteze oricărei schimbări de
opinie ivite în restul grupului. Personalitatea fiecăruia nu are decât de suferit în
acest sistem de conviețuire și colaborare care încearcă – inutil – să suplinească
absența nefirească a familiei.
În grupul greșit evoluat, primejdios, deviant, personalitatea minorului
ajuns delicvent arată astfel: pasivitate și lene; instabilitate; agresivitate; ciudă;
neîncredere; absența stăpânirii de sine, impulsivitate, violență; nevoia
satisfacerii imediate, a reușitei rapide; decalaj între impulsuri și realitatea
înconjurătoare; lipsa de interes față de societate; preocupări sexuale mascate;
nevoie de evaziune; anxietate de fond și sentimentul de culpabilitate. Toate
acestea pot fi denumite în termeni psihologici – fragilitatea personalității care
nu-și poate găsi echilibrul, iar în termeni sociologici – grad variabil de
antisocialitate.
Pentru a ilustra efectele negative ale influenței grupului deviant asupra
conduitei minorilor care fac parte dintr-un asemenea grup, prezint în continuare
câteva cazuri întâlnite în practică:
Minorul I. R.: a fost sancționat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie
împreună cu un major. Întrucât minorul devenise orfan de mamă, iar tatăl îl
abandonase, bunicii materni l-au luat în grija lor. Aceștia însă, din cauza vârstei
înaintate, s-au dovedit incapabili să-l supravegheze în mod corespunzător
neavând autoritate asupra lui, astfel că minorul a intrat în anturajul negativ al
străzii, ajungând în scurt timp să comită fapte antisociale.
Pagina 36 din 80

Minorul L. M.: autor al unor numeroase furturi, săvârșite în asociere cu
foști infractori, provine dintr-o familie organizată. În ciuda situației familiale
bune, interesul său pentru învățătură este foarte scăzut, frecvența fiind de
asemenea, necorespunzătoare. Nesupravegheat îndeajuns în familie, minorul a
fost atras în anturajul negativ din cartierul în care locuiește, ajungând să comită
multe furturi de la telefoanele publice și autoturisme.
Minora T. S.: împreună cu alți 7 făptuitori (5 majori și 2 minori); a
sustras din depozitul unei firme bunuri în valoare de 7 milioane lei. Deși
provine dintr-o familie organizată, iar caracterizarea făcută de profesori este
pozitivă, minora a intrat în anturajul unor persoane cu o educație precară și un
comportament deviant, cu scopul, conform spuselor ei, “de a face rost de bani”
pentru a-și putea cumpăra lucruri foarte mult dorite. În ancheta socială efectuată
se menționa că bugetul familiei era total insuficient pentru întreținerea celor 7
membri.
Minorul E. M.: absolvent a numai 3 clase la Școala Ajutătoare, se afla, în
momentul comiterii faptelor de furt, în evidența autorității tutelare, fiind de mai
multe ori internat în Centrul de Primire Minori.
Deși provine dintr-o familie organizată, indiferența părinților lui i-a
permis să părăsească deseori domiciliul petrecându-și timpul în compania
grupurilor de copii care trăiesc în Gara de Nord. Influența lor negativă s-a
concretizat în faptele penale săvârșite. Relevant este și faptul că mama
minorului declară despre acesta că “în ultima perioadă, se droghează".
Analizându-se modul de a reacționa al minorului în raport cu atitudinea
societății față de actele sale a fost elaborată o nouă teorie, și anume teoria
-5 0etichetării sociale . Aceasta pornește de la premisa că devianța este creată de
etichetele folosite de societate în legătura cu anumite acte. Devianța nu este
bazată numai pe calitatea actului, ci, mai mult, ea provine din reacțiile sociale
’ Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit., p. 39;
Pagina 37 din 80

asupra actului. Se face astfel o distincție între prima devianță – comportamentul
actual criminal – și devianța secundară – reacția societății asupra conduitei
infracționale.
Deci, potrivit acestei teorii, delicvența nu este numai o trăsătură inerentă
a unui anumit tip de comportament, ci, mai ales, o însușire conferită acelui
comportament de către grupul sau indivizii care dețin puterea și care evaluează
-5Qconduita ca deviantă. Reprezentanții acestei teorii consideră că nici un
comportament nu este prin el însuși, conformist sau deviant, ci societatea îl
socotește astfel.
Analizând interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, aceasta
teorie stabilește că există în orice societate indivizi care calcă normele prescrise
și indivizi sau grupuri care se pronunță asupra conduitelor primilor și evaluează
aceste abateri. Normele prescrise nu stipulează în detaliu modul cum trebuie să
acționeze indivizii, precizând doar căile și mijloacele ce trebuie utilizate în
acest scop. De aceea, în orice societate apar diverse tipuri de comportament. De
la cele nonconformiste, evazioniste, până la cele deviante și delicvente. În
funcție de modelul normativ, de sistemul valoric al unei societăți, de rolurile
prescrise prin norme și de rolurile efectiv jucate de indivizi; grupurile sau
societatea vor aprecia și sancționa diferite comportamente ca fiind legitime sau
ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante.
Una dintre instituțiile sociale cel mai adesea vinovată de etichetarea
tinerilor este considerată a fi școala. Aceasta exercită o puternică influență
privind orientarea comportamentului minorului în perspectivă. Elevii care sunt
etichetați negativ în școală vor ajunge probabil să se privească pe ei înșiși ca
fiind inferiori și, totodată, există o mică probabilitate că vor reuși mai târziu în
viață.
Shelz, J. F., Tannembaum, F., Nietzel, M. T.;
Pagina 38 din 80

Tendința de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este
deosebit de accentuată la unii reprezentanți ai teoriei etichetării: “Grupurile
sociale creează devianța prin: conturarea regulilor a căror încălcare produce
devianța”; “Tânărul delicvent devine rău deoarece este definit ca fiind rău și
deoarece nu este crezut că este bun”.4 0
Delicvența este un tip special de “reacție socială”, de apărare din partea
societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând
de o serie de factori (puterea, clasa privilegiată, bogăția, etc.).
Din procesele de interacțiune și reacțiune dintre grupul care elaborează și
aplica normele și grupul sau indivizii care suportă normele și eticheta, se pot
stabili și evalua intensitatea și caracterul delicvenței și ale devianței. Definirea
unui comportament ca deviant depinde numai în parte de ceea ce săvârșește cu
adevărat individul care încalcă norma; fiind, de fapt, consecința a ceea ce
gândesc alții despre acest comportament.
F. Tannembaum susține că apariția și definirea delicvenței se face prin
“dramatizarea” răului, în orice societate fiind considerați ca “răi”, “bolnavi” sau
“criminali” un număr de indivizi, dar nu în funcție de natura abaterilor comise,
ci de intensitatea reacției față de acestea, reacție ce influențează evoluția
carierei lor de viitori delicvenți.
Mergând pe aceeași idee, K. T. Erikson4 1 arată că, în procesul etichetării,
agenții de control social, în special instituțiile represive îl “împing” pur și
simplu pe individ către o carieră delicventă, pe care el o acceptă în cele din
urmă ca fiind singura alternativă posibilă.
Toate aceste teorii, deși nu reușesc să surprindă totalitatea contextului
determinativ al manifestărilor delicvente ale minorilor, au însă meritul de a fi
semnalat aspectele și factorii cei mai puternic implicați în etiologia
Idem 45;
Idem 41;
Pagina 39 din 804 1

fenomenului de delicvență juvenilă, ca și principalele disfuncții și carențe ale
unor instituții cu rol de socializare și control social.
CAPITOLUL V. ANALIZA ETIOLOGICĂ A DELICVENȚEI
JUVENILE – ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ
Un rol principal în evaluarea fenomenului de delicvență juvenilă îl are
analiza etiologică, care implică studiul detaliat al caracteristicilor personalității
în formarea minorului, studiul motivațiilor, nevoilor și – aspirațiilor sale, al
raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica
particularitățile individuale ale tânărului și medierea pe care o oferă actului de
transgresiune a normei, condițiile psihice interne și cele depinzând de structu ra
mediului socio-cultural extern.
Orientarea psihologică se concretizează, cel mai adesea, într-o abordare
individuală a comportamentelor și particularităților psihice ale tânărului
delicvent, care încearcă să explice devianța penală ca rezultat al unor tulburări
de comportament și personalitate datorate incapacității de adaptare la exigențele
normative.
O primă direcție de abordare este cea psihanalitică . Aceasta atribuie
minorului delicvent o structură nevrotică” manifestată prin conflicte intra – și
interpersonale, cauzate de eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul
familiei. Acest eșec, datorat fie unei carențe afective materne, fie unui exces de
afectivitate maternă, fie absenței unei identificări cu imaginea tatălui, creează
un traumatism care reapare la vârsta adolescenței sub forma unei crize de
identitate, generatoare de acte impulsive și agresive proiectate asupra celor din
jur.
2 Rădulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicvenței juvenile”, Editura Medicală, București, 1990,
p.52;
Pagina 40 din 80

A două direcție de abordare, cea psihopedagogică4 3 , evaluează cauzele
delicvenței juvenile din perspectiva erorilor educației și socializării morale,
considerând că tendința spre delicvență este rezultatul manifest al eșecului
asimilării și internalizării normelor de conduită de către subiecții educației.
Acest eșec se datorează, în mare măsură, unei educații greșit orientate care
ignoră motivațiile personale ale tânărului și aplică un sistem defectuos de
sancțiuni, la care se adaugă interdicțiile severe instituite de părinți asupra unor
acțiuni sau preferințe care împiedică dezvoltarea sociabilității și a autono miei
morale.
Studiul delicvenței juvenile solicită o evaluare complexă a interacțiunilor
între toți membrii grupului familial și a conflictelor dintre aceștia, mai ales în
situațiile de criză. Organizarea familiei influențează mai ales modelele de
identificare și motivațiile tânărului, dezorganizarea ei generând o serie de
tensiuni și conflicte pe care adolescentul le va interioriza profund în structura
personalității sale. Conform statisticilor, peste jumătate dintre adolescenții
delicvenți aparțin familiilor dezorganizate. Eșecul unității familiale antrenează
un eșec al educației morale. Cercetările de psihologia copilului și sociologia
familiei evidențiază că familiile dezorganizate (divorț, abandon, deces,
detenție) furnizează cel mai mare procent de copii caracterizați prin tulburări
psihomotorii și sexuale, ca și acele familii unde conflictele între părinți sunt
deosebit de frecvente.
Totalitatea manifestărilor comportamentale ale minorilor depind, în cea
mai mare măsură, de integritatea funcționalității familiei. Nerealizarea
funcțiilor principale ale familiei (subzistență, protecție, afecțiune, socializare,
etc.) determină apariția unor tendințe neconforme cu normele de conduită
valorizate pozitiv de societate. Diferențele înregistrate în comportamentul
' Idem 49;
Pagina 41 din 80

moral și în valorile morale ale tinerilor de aceeași vârstă se explică, adeseori,
prin diferențele înregistrate în practicile părinților în materie de educație.
Indiferent de caracterul și conținutul diferitelor sale abordări, orientarea
psihologică în domeniul delicvenței juvenile susține ideea principală conform
căreia delicvența juvenilă se datorează incapacității de adaptare satisfăcătoare
la mediu a minorilor, datorită unor tulburări de natură psiho -patologică
provocată de un ansamblu de factori, de care familia este, în cea mai mare
parte, responsabilă. Unele dintre aceste tulburări psihopatologice se pot datora
unor suferințe neuropsihice care sunt asociate în mod frecvent cu un
comportament deviant sau al căror debut poate fi marcat prin comiterea unui act
infracțional: suferințele organice centrale (epilepsia, traumatisme cranio-
cerebrale, oligofreniile), boli psihice la minori (schizofrenia, psihoza maniaco-
depresivă, nevroza).
Epilepsia, ca suferință centrală globală, imprimă în timp trăsături
particulare personalității bolnavului, indiferent de originea și natura lezionară a
suferinței devenită cronică. În epilepsia infantilă se întâlnesc frecvente devieri
de conduită. Din punct de vedere al raporturilor dintre apariția acceselor de
epilepsie și tulburările de conduită se deosebesc două categorii; prima cuprinde
cazurile la care ambele manifestări clinice se datorează aceleiași leziuni fără
nici o legătură cauzală între ele, iar a două cuprinde cazurile la care
manifestările caracteriale sunt consecința acceselor de epilepsie. Subiecții cu
devianță comportamentală, recrutați dintre cei cu epilepsie afișează modificări
comportamentale care devin trăsături de personalitate. În perioadele intercritice,
precum și în cele postcritice se instalează o serie de înclinații patologice:
atitudini manifest ostile față de anturaj, vagabondajul, înclinația către furt,
piromania, minciuna, ca și consumul de alcool în exces, tentația distrugerii, etc.
După unii autori, predispoziția la crize de manie, furie, revendicări în
replică la cauze neînsemnate devine o trăsătura constantă. Caracteristic
Pagina 42 din 80

epilepticului, care poate săvârși acte de tip devianță comportamentală ce încalcă
legea penală, este ca descărcarea prin acte de mare agresivitate și cruzime nu
aduce după sine regretul, sentimentul de vinovăție. Subiectul are în continuare
o stare de tensiune, o dispoziție ostilă, este instabil, ursuz și nemulțumit.
În cazul traumatismelor cranio-cerebrale4 4 , modificările psihice apar, de
regulă, după câțiva ani de la traumatism și sunt influențate mai puțin de sediul
leziunii, cât de întinderea ei. Loviturile pe care le înregistrează craniul copilului
sunt extrem de numeroase, dar nu prezintă o importanță specială decât cele de o
anumita intensitate, urmate de pierderea cunoștinței sau de o modificare în
conduita copilului. Sechelele psihice pot fi de tipul: insomnii, iritabilitate,
agresivitate, tendința la violența, diminuarea atenției și memoriei, sensibilitate
la zgomote.
Oligofreniile4 5 sunt stări de nedezvoltare psihică sau dezvoltare psihică
incompletă, de cauzalitate multiplă. Minorul oligofren, mai ales imbecilul
(oligofrenie de gradul doi), poate comite infracțiuni al căror caracter particular
reiese din absurditatea actelor.
Minorul cu conduite psihotice, mai ales cel care se apropie de
schizofrenie, poate veni în conflict cu legea penală, cele mai multe infracțiuni
putând fi comise în perioada inițială denumită perioada medico -legală, mai ales
la pubertate și adolescență. Infracțiunile comise de schizofrenie atrag atenția
prin ferocitatea lor și sunt însoțite de o atitudine de indiferentă și afectivitate
tacită. Motivațional, actele lor aberante rămân fără mobil, au caracter ilogic,
absurd sau pot fi explicate prin idei delirante. După comiterea actului respectiv,
psihoticul nu manifestă nici o remușcare, rămâne pasiv și indiferent, privind ca
un străin rezultatele propriilor sale fapte.
Rășcanu, R., “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universității, București, 1994, p. 11-14;
’ Idem 51.
Pagina 43 din 80

Reactivitatea poate genera și ea tulburări comportamentale. În cazul unor
nevroze, adolescenții și tinerii pot avea izbucniri de tip ep isodic, toate datorate
unor necesități de rezolvare a tensiunilor interioare: manifestări distructive, de
cruzime față de animale sau față de persoane din anturajul lor imediat.
CAPITOLUL VI. STUDII DE CAZ
VI.1. Metodologia cercetării
Acest studiu este unul exploratoriu. Eșantionul acestei cercetări a fost
format din 5 subiecți de sex masculin. Datorită faptului că principalul
instrument de investigație a fost studiul de caz concluziile nu pot fi
generalizate, ci pot servi la efecturea unor viitoare studii mai
aprofundate.
VI.2. Tema Cercetării
Delicvența juvenilă din perspectiva factorilor psiho-sociali.
VI.3. Obiectivele cercetării
– identificarea factorilor psiho-sociali care determină și intrețin
delincvența juvenilă;
– corelarea factorilor psiho-sociali cu delicvența juvenilă la adolescenți;
– identificarea caracteristicilor subiecților supuși analizei;
– indentificarea disfuncționalităților formelor, instituțiilor, agențiilor de
socializare (familie, școală, grup de prieteni).
Metodologia de cercetare privind determinarea psiho-socială a
comportamentului delincvent la adolescenți este compusă din studiu de
caz aplicat pe un lot de 5 subiecți cuprinzand următoarele:
1 . anamneza subiectului;
2. interviul dirijat;
3. metoda observației;
Pagina 44 din 80

VI.4. Elaborarea instrumentelor
A. Dimensiunea familială:
1 . Structura căminului:
– părinți căsătoriți;
– părinți in concubinaj;
– părinți decedați;
– părinți divorțați;
– părinți recăsătoriți (familie refăcută: tată vitreg/mamă vitregă);
– familie monoparentală;
– unchi/mătuși;
– bunici;
– frați vitregi;
– copii abandonați;
2. Climatul familial :
– conflicte dese intre părinți;
– conflicte intre părinți și copii;
– modul in care vorbesc părinții intre ei;
– modul in care vorbesc părinții cu copiii;
– starea de tensiune și cearta din familie;
– comportamentul agresiv dintre părinți;
– comportamentul agresiv al părinților față de copii;
– condițiile de stres in familie.
3. Stilul educativ al părinților și supravegherea copiilor:
– interesul manifestat de părinți față de comportamentul copilului la
școală;
– lipsa totală de interes față de educația copilului;
Pagina 45 din 80

– excesul de grijă, răsfăț din dragoste;
– interesul părinților față de petrecerea timpului liber al copilului;
– cunoașterea anturajului copilului;
– interesul părinților față de plecările de acasă ale copiilor și față de orele
la care se intere;
– supravegherea copiilor in timpul rezolvării temelor;
– educația culturală oferită de părinți copilului;
– citirea cărților de către părinți;
– citirea cărților de catre copii.
4. Starea de sănătate a familiei :
– sănătatea părinților;
– sănătatea minorului;
– dezvoltarea fizică a minorului in funcție de varsta acestuia;
– preocuparea părinților pentru sănătatea copilului.
5. Relațiile afective dintre părinți și copii:
– discuții normale, incurajatoare intre părinți și copii;
– discuții tensionate, certuri intre părinți și copii;
– părintele față de care este mai atașat copilul;
– cadourile pe care le fac părinții copilului și copiii părinților;
– modul in care este apreciat și recompensat copilul;
– teama copilului față de ambii părinți, față de unul din părinți sau față de
nici unul;
– părintele care are mai multă grija de el cand este bolnav;
– părintele cu care discută mai mult cand are probleme;
– petrecerea timpului liber impreună cu părinții: excursii, picnicuri,
plimbări;
Pagina 46 din 80

– modul in care iși manifestă copilul iubirea față de părinți;
– modul in care iși manifestă părinții iubirea față de copil.
6. Comportamente negative ale părinților
– alcoolism;
– droguri;
– părinți cu antecedente penale;
– părinți cu comportamente inadecvate față de ceilalți membri ai
societății;
– părinți concediați de la serviciu datorită neglijenței, indiferenței, a
comportamentelor
indezirabile.
7. Atitudinea minorului față de familia sa, și importanța pe care o acordă
acesteia:
– importanța familiei pentru copil;
– măsura in care copiii ascultă de părinți;
– măsura in care copiii urmează sfaturile părinților;
– mulțumirea copilului cu familia sa;
– respectul copilului pentru părinți;
– ajutorul acordat părinților in unele situații;
– solicitarea de către părinți a ajtorului copiilor.
B. Dimensiunea Socială
1 . Atitudinea față de scoală
– frecventarea școli de catre copil;
– atitudinea față de regulamentul școlar;
– atitudinea față de profesori;
Pagina 47 din 80

– atitudinea față de colegi;
– participarea la activități in cadrul școli;
– situația școlară.
2. Preocupările culturale
– frecvența lecturii și tipul acesteia;
– frecvența vizionării filmelor și tipul acestora;
– tipul de muzică pe care il ascultă;
– timpul acordat vizionărilor emisiunilor TV și tipurile de emisiuni
vizionate;
3. Relația adolescentului cu prietenii
– timpul petrecut cu prietenii;
– locul pe care il ocupă prieteni in viața copilului;
– increderea acordată prietenilor;
– influența prietenilor asupra acestuia și tipul acesteia.
C. Dimensiunea Psihologică
1 . Degradarea funcțiilor psihice
– inteligența;
– capacitatea de raționament;
– rezistența la frustare;
– atitudinea comportamentală.
2. Viața afectivă
– Maturitate afectivă;
– Dragostea;
– Fericirea;
Pagina 48 din 80

– Disperare;
– Sensibilizare/blazare;
3. Factori motivațonali
– Percepția socială;
– Stima de sine;
– Dorințe;
– Aspirații.
VI. 5. Descrierea instrumentelor cercetării
1 . Studiul de caz – aspecte teoretice
Psihologia, ca știință nomotetică, caută să dezvolte largi generalizări,
„legi”universale aplicabile unor populații extinse. In consecință,
cercetarea psihologică include frecvent studiul unor grupuri mari și
accentuează performanța medie a grupului. Totuși, asemenea studii nu
pot surprinde sentimentele reale din
viața umană: vi, concrete și personale. Acestă lacună i-a determinat pe
unii psihologi, să susțină ideea că cercetarea bazată pe grupuri mari
trebuie să fie imbogățită de cercetarea ideografică, cercetare constituită
pe individ. O formă majoră de cercetare ideografică este metoda studiului
de caz reprezentand o descriere intensivă și o analiză a individului
singular. Studiul de caz a fost utilizat pentru detalierea și adancirea
informațiilor cu privire la comportamentul delincvenților juvenili.
Metode și instrumente utilizate in cadrul studiului de caz:
a. Anamneza
In psihologie și pedagogie, anamneza constituie o secvență a biografiei
psihologice necesară stabilirii originii și condițiilor dezvoltării
caracterului, sentimentelor, etc.
Pagina 49 din 80

In sociologie, anamneza permite cunoașterea prin discușie directă sau
prin anchetă a evenimentelor semnificative din viața și activitatea unui
individ, a unei familii, a unui grup pentru ințelegerea stării și
comportamentului actual și pentru stabilirea unor direcții de acțiune in
viitor.
In psihiatrie se utilizează pentru reconstituirea istoriei și etilogiei unei
psihopatii și pentru stabilirea unor modalități terapeutice adecvate.
Termen de origine filosofică, apoi medicală, anamneza desemnează
ansamblul informațiilor asupra trecutului pacientului necesare
practicianului pentru a-i stabili evoluția. Prin extindere, anamneza
desemnează și metoda de investigație care permite să culeagă acest gen
de informație.
b. Interviul dirijat
Etimologic, termenul de interviu semnifică intalnirea și conversația dintre
două sau mai multe persoane. Acestea sunt, de altfel, și notele definitorii:
interviul este o conversație fatță in față in care o persoană obține
informații de la o altă persoană. Interviul este metoda cea mai frecvent
utilizată in cercetarea psihosociologică datorită faptului ca prezintă o
multitudine de avantaje:
– posibilitatea de a obține răspunsuri specifice la fiecare intrebare;
– observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporește cantitatea și
calitatea
informațiilor;
– colectarea unor răspunsuri spontane, știut fiind faptul că primele reacții
sunt mai
semnificative decat cele realizate sub control normativ;
– asigurarea unor răspunsuri personale față de intervențiile altora;
Pagina 50 din 80

– Interviul, realizat pe baza ghidului de interviu, a urmărit aspecte ale
cauzalității psihosociale a comportamentului delincvenților juvenili prin
identificarea disfuncționalităților survenite in mediile de socializare a
adolescentului (familie, școală, grup de prieteni);
– Avantajul primordial al interviului dirijat il constituie relația dintre
intervievator și intervievat, relație care se sprijină pe incredere reciprocă,
aceasta oferind posibilitatea ințelegerii empatice, intuitive a problematicii
cu care persoana intervievata se confruntă.
c. Metoda observației
Prin intermediul acestei metode se urmăresc in special reacțiile
emoționale ale subiecților la diferitele intrebări, completand asfel
caracterizarea tabloului psihologic al acestora.Avantajul metodei
observației constă in primul rand in superioritatea ei față de celelalte
metode cand se studiază comportamentul nonverbal. Superioritatea ei
este dovedită deoarece inregistrează comportamente individule și
colective chiar in momentul desfășurării lor și in condițiile naturale de
desfășurare a acestora.
In desfășurarea optimă a observației rolul decisiv aparține observatorului
fiind implicate memoria, atenția, imaginația, receptivitatea emoțională a
lui prin intermediul sensibilității vizuale, dar și acustice, tactile, termice,
olfactive.
Pagina 51 din 80

VI 6 . STUDII DE CAZ
Studiul de caz numărul 1
1 . Datele personale
1 . Numele și prenumele: M.N.
2. Data și locul nașterii: 15 august 2000, TR
3. Sexul: masculin
4. Dezvoltarea fizică: normală
5. Școlarizare: 4 clase cu foaie matricolă
6. Mediul de proveniență: urban
7. Naționalitatea: romană
8. Religia: ortodoxă
9. Infracțiunea comisă: furt
2. Structura familiei
1 . Varsta tatălui: 40 ani
2. Varsta mamei: 35 ani la data decesului
3. Nivelul de școlarizare al tatălui: liceu
4. Nivelul de școlarizare al mamei: liceu
5. Ocupația tatălui: instalator
6. Ocupatia mamei:contabilă
7. Numarul fraților: 0
8. Numarul surorilor: 0
M.N. este singurul copil al unei familii reconstituite. Mama acestuia a
decedat in urma cu 3 ani, iar tatăl său s-a recăsătorit cu o altă “femeie”,
cu care, spune minorul că nu s-a inteles niciodată bine. înainte de aceasta
au mai fost cateva persoane cu care tătal acestuia a stat in concubinaj.
Minorul spune că a plecat de acasă in urma cu 2 ani.
Pagina 52 din 80

Motivul l-au constituit frecventele bătăi aplicate de către tată și de
actuala soție a acestuia minorului. înainte să fie arestat locuia cu niste
prieteni.
Din spusele acestuia atat tatăl sau cat și mama sa vitregă consuma alcool
in mod excesiv, fapt care ducea de multe ori la certuri și diferite pedepse
aplicate la intamplare.
Problemele cu alcoolul ale tatălui sau s-au inrăutățit și mai mult după
decesul soției. Subiectul spune că mama sa reușea să-l tempereze.
înaintea morți mamei sale tatăl său nu manifesta comportamentele
agresive, lucru care s-a schimbat după decesul acesteia.
Mama naturală a copilului nu era alcoolică. Subiectul afirmă că se
ințelegea foarte bine cu mama sa. Crede că dacă mama sa ar fi mai trăit el
nu s-ar fi aflat acum in această situație Crede că educația primită cat timp
a trăit mama sa a fost decisivă pentru el. Mama sa nu era autoritară, chiar
il răsfăța puțin fiind singurul copil, după cum recunoaște minorul.
Pană in clasa a Vl-a, cand mama sa trăia incă, nu a avut probleme la
școală sau probleme de altă natură.
Tatăl său și-a pierdut serviciul și a inceput să consume din ce in ce
mai mult alcool. Relația cu tatăl său a devenit din ce in ce mai violentă,
iar indatoririle de părinte ale acestuia nu au mai fost exercitate. Minorul
susține că singurele momente cand tatăl său iși aducea aminte că are un
fiu erau atunci cand era foarte beat și nervos și nu avea pe cine să iși
descarce furia.
De cand a părăsit domiciliul minorul nu s-a mai intalnit cu tatăl sau.
A aflat că acesta a vandut apartamentul și s-a mutat cu soția sa la bunicii
paterni ai minorului. împreună cu niste prieteni minorul săvarsește
infracțiunea de furt. Minorul nu are unde să locuiască din cauză că
prietenii săi, majori, au primit o pedeapsă mai mai mare. Astfel este
Pagina 53 din 80

nevoit să apeleze la bunici materni, loc unde găsește înțelegere. Subiectul
incepe să meargă din nou la școală.
Cand a decedat mama sa, minorul nu s-a mai dus la școală. Tatălui nu i-a
păsat că fiul lui nu mai urmeză școala. In investigarea efectuată am
observat că subiectul este sociabil, adaptabil, cooperant, sincer,
binevoitor, linistit cu un nivel intelectual mediu, , predispus spre
cunoastere cand ii este oferită o șansă.
Despre infracțiune subiectul afirmă că: Da’, n-aveam cum să mă descurc.
Nu aveam ce să fac. Prietenii la care stăteam mă puneau să fur ca să-mi
aduc partea”.
Faptul că acesta numește pe cei care l-au pus să fure, “prieteni” denotă o
imaturitate intelectuală. întrebat de ce le spune prieteni acesta relatează
că ei au fost singurii care l-au ajutat cand a avut nevoie.
Studiul de caz nrumărul 2
1 . Date personale
1 . Nume și prenume: M.B.B.
2. Data și locul nașterii: 14 iunie 2002, TR
3. Sexul: masculin
4. Dezvoltarea fizică: normală
5. Antecedente: Probleme cu alcoolul
6. Școlarizare: 4 clase cu foaie matricolă
7. Mediul de proveniență: familie normala constituită din mediul rural
8. Naționalitatea: romană
9. Religia: ortodoxă
10. Infracțiunea comisă: talhărie
2. Date despre familie
1 . Varsta tatălui : 41 ani
Pagina 54 din 80

2. Varsta mamei: 37 ani
3. Nivelul de școlarizare al tatălui: 4 clase
4. Nivelul de școlarizare al mamei: 4 clase
5. Ocupația tatălui: zilier
6. Ocupația mamei: casnică
7. Numărul fraților: un frate mai mare
8. Numărul surorilor: 0
M.B.B. este al doilea copil al unei familiei sărace in care ambii părinți ai
minorului sunt șomeri, situație in mare parte datorată nivelului de
școlarizare scăzut al acestora.
Tatăl acestuia muncea in diferite gospodării, neavand un servici stabil
care să aducă un venit constant.
M.B.B susține că incă de mic lucra la treburile gospodariei, impreună cu
fratele său, neprimind nici o răsplată pentru aceasta. Părinții acestuia erau
severi și foarte puțin ingăduitori.
Nivelul scăzut de educație al părințiilor s-a reflectat in educația primită
de minor, care este permisivă, fară reguli precise privitoare la ce anume
pot să facă minorii, dar și la comportamentele interzise. Atitudinea
părinților referitore la diferite probleme pe care copiii le-au avut fie cu
școala fie in alte privințe a fost tolerantă la prima vedere, nepasătoare la o
privire mai atentă. Relațiile subiectului cu părinții erau
reci, aceștia neimplicandu-se in problemele copilului, fiind dezinteresați,
iar acesta la randul său neapeland la ajutorul lor.
Subiectul a avut numeroase comportamente preinfracționale. După
terminarea clasei a patra a abandonat școala, a avut grave probleme cu
alcoolul. Afirmă că a renunțat la școală numai din cauza părinților săi,
pentru că trebuia să lucreze. A fost la un pas de a fi arestat pentru
Pagina 55 din 80

tulburarea liniștii publice, dar și pentru că a fost implicat intr-un scandal
intr-o discotecă din sat.
Minorul este incapabil să recunoască atunci cand greșește, să iși asume
responsabilitatea, dand mereu vina pe factori exteriori, niciodată pe sine.
Sinceritatea subiectului in declarașii este pusă la indoială datorită deselor
neconcordanțe prezente in afirmațiile sale. Un exemplu in acest sens este
și următorul:
Subiectul prezintă răni pe ambele brațe. Prima dată cand a fost intrebat ce
s-a intamplat a afirmat că tatăl său il bătea. Supraveghetorul ac estuia
spune că.acesta lucra intr-o fabrică de prelucrare a sticlei și că rănile pe
care le prezintă ar fi rezultatul unui accident pe care l-a avut acolo.
încearcă mereu să se disculpe, evită acceptarea propriei vinovății, nu are
remușcări, nu ii pare rău pentru acțiunile săvarsite de el de pe urma
cărora alte persoane au avut de suferit.
Subiectul M.B.B. se caracterizează prin orgoliu, opozanță, răceală și
indiferență, suspiciune, rigiditate, tendința de a abandona cu usurință așa
cum reiese și din testele aplicate, dar și din interviu. Manifestă lipsă de
interes pentru activitățile intelectuale, lipsa de cultură in general, deși
susține contrariulM.B.B. este imatur afectiv, este inconstant in atitudini și
interese, instabil emoțional, reacționează la frustrare intr-o manieră
emoțională, este hiperreactiv, abandonează ușor. Subiectul are mari
dificultăți in păstrarea calmului, devenind agresiv foarte uțor, fiind dur și
ostil. Comportamentul lui M.B.B. este lipsit de toleranță la frustrare,
inconstant , un general dezinteres față de normele morale colective.
M.B.B. este un element tensionant in grupul său, fiind mereu o sursă de
conflicte, inițiator de violențe, bătăi.
Are de asemenea o slabă capacitate de empatie, nu are tendințe de
introspecție, nu are disponibilități pentru remuscări sau culpabilizări.
Pagina 56 din 80

Minorul are o afectivitate redusă, ii lipsesc sentimentele de blândețe,
tandrețe, gingășie, are tulburări caracteriale. Subiectul are tendința să
disimuleze, să distrugă și să incalce normele, avand uneori accese de
furie nestăpanite, soldate, nu de puține ori, așa cum am mai menționat, cu
rapoarte de pedepsire. Alte caracteristici ale subiectului investigat sunt
impulsivitatea crescută, insensibilitatea față de ceilalți, egocentrismul,
autotoleranța, imaturitatea socială, indiferența față de ceilalți oameni,
rigiditatea in relații, un slab autocontrol, superficialitate și inautenticitate.
Minorul nu este deschis la sfera gandirii critice, nu suportă critica,
reacționand violent in cazul in care cineva il critică. Are o slabă
capacitate de autocontrol al emoțiilor și sentimentelor, precum și al
comportamentului in general, este o persoană necontrolată, dominată de
sfera propriilor impulsuri, lipsită de capacitatea de control voluntar. De
asemenea, subiectul investigat nu este o persoană adaptată social.
Prudența nu il caracterizează.
La subiectul investigat se observă lipsa unor preocupari pentru un ideal
sau o profesie, dar o preocupare pentru consum de alcool. Limbajul este
sărac, cu elemente de argou și jargon, presărat pe alocuri cu injurături,
folosite din belșug cand cel examinat este nervos. In prezența
examinatorului subiectul incearcă să evite acest limbaj. Limbajul scris
este, de asemenea, deficitar. Semnele de punctuație și de ortografie nu
sunt folosite decat rareori. In puținele cazuri cand sunt totuși folosite
acest lucru este realizat greșit. Dezacordurile intre subiect și predicat sunt
prezente atat in vorbire cat și in scris. Ideile nu au continuitate, de multe
ori subiectul nu este coerent, limbajul utilizat nu este fluid. Subiectul nu
este capabil să exprime trăirile pe care le are. Se observă insa o incercare
de a-i intimida pe ceilalți prin limbajul utilizat.
Pagina 57 din 80

Studiul de caz numărul 3
1 . Date personale
1 . Nume și prenume: A.S.
2. Data și locul nașterii: 14 decembrie 1991, TR
3. Sexul: masculin
4. Dezvoltarea fizică: normală
5. Antecedente: 0
6. Școlarizare: liceu
7. Mediul de proveniență: urban
8. Naționalitatea: romană
9. Religia: ortodoxă
10. Infracțiunea comisă: furt
2. Date despre familie
1 . Varsta tatălui : 45 ani
2. Varsta mamei: 44 ani
3. Nivelul de școlarizare al tatălui: facultate
4. Nivelul de școlarizare al mamei: facultate
5. Ocupația tatălui: antreprenor
6. Ocupația mamei: contabilă
7. Numărul fraților: 0
8. Numărul surorilor: o soră mai mică
Din declarațiile minorului părinții săi se inteleg bine. Uneori au discuții
contradictorii. Parinții lui A.S au o mică afacere. Minorul și sora sa nu au
lucrat niciodată pentru intreținerea familiei. De treburile casei se ocupă
mama minorului. De administrarea banilor se ocupă mai mult mama; ea
ținea contabilitatea și la magazin.
Pagina 58 din 80

Bani de buzunar le dădeau ambii părinți, dar mama le mai dădea bani și
fără știrea soțului.
Minorii nu erau implicați in problemele paărinților. Ii mai auzeau
certandu-se cateodata, dar nu interveneau. „Ei știau de ce se ceartă…din
cauza magazinului, din cauza banilor, din cauza noastră, nu stiu.Tata
zicea cateodată că mama ne răsfață prea mult, dar așa nu se certau prea
des sau poate că nu știam noi, că nu ii auzeam, cine știe…De agresivi nu
sunt agresivi nici tata nici mama. Tata e mai dur, mai exigent
decat mama, e mai autoritar, dar nu e agresiv. Mama e mai indulgentă.
Cand eram mai mici ne băteau cateodată dacă nu eram cuminți sau dacă ii
mințeam. Chestia asta nu le place deloc, mai ales lu’ tata. Mama ne ierta
cand o mințeam, ne zicea să nu se mai intample, dar tata se supara rău. O
dată, cand eram in generală am luat o notă mai mică la o teză și l-am
mințit, i-am zis ca am luat mai mult. Cand a aflat n-a mai vorbit
cu mine o săptămană, nici la masă nu vorbeam.”
Educația primită a fost, după părerea minorului, una destul de strictă.
Acesta crede că tatăl său era chiar foarte autoritar in unele privințe:
rezultatele obținute la invățătură, ore fixe pentru venirea acasă, interdicția
de a fuma, de consumarea bauturilor alcoolice sau droguri.
In copilărie minorul nu a fost bolnavicios. A facut oreion cand era in
clasa a II a și rubeola acum cinci ani. Mama a avut grijă de el mai mult,
fiind mai protectivă decat tatăl sau. Minorul consideră că acest lucru este
normal.
Minorul susține că părinții nu le cumpărau tot ce vroiau acesția de fiecare
dată, lucru pe care A.S. nu il ințelege avand in vedere faptul că situația
financiară nu era una precară.
Pagina 59 din 80

De tată, minorul nu este apropiat, considerandu-l pe acesta mai distant,
mai rece. Dacă avea o problemă nu se ducea să ii spună tatălui, nu apela
la ajutorul lui.
Avea impresia că tatăl său ar vrea ca fiul să fie perfect. Cu el discuta mai
mult despre școală, despre note, nu despre fete sau prietenii săi. De mama
sa subiectul era mai apropiat. Spune că mai discuta cu aceasta despre
reacțiile tatălui său, despre comportamentul acestuia față de copii. O
parte din colegii de clasă erau cunoscuți de parinții copilului, in special
de mama sa. La ședințele cu părinții se ducea mai mult tatal minorului.
Despre tatăl său A.S. spune că acum cativa ani il admira. I se părea
mereu că știe o mulțime de lucruri, că e sigur pe el, inteligent, dorind să
devină la fel ca tatăl său. Acum minorul susține că nu mai vede in tatăl
său un model, nu iși mai dorește să fie ca acesta.
Antecedente psihiatrice nu are nici unul dintre părinți. De asemenea, nu
există antecedente penale. Tatăl, așa cum reiese din declarațiile
minorului, tot timpul s-a lăudat cu cat de corect și de cinstit e el și familia
lui, a fost mandru de acest lucru.
Minorul crede că tatălui său, chiar dacă nu recunoaște, ii păsa ce spune
lumea, ce zic rudele, colegii, vecinii: ”Cred că și de asta e tata atat de
supărat, că nimeni de la noi din familie n-a fost arestat și l-am făcut de
ras.”
Ambii părinți ai minorului fumează. Nici unul dintre ei nu are insă
probleme cu alcoolul sau cu drogurile. In această privință minorul susține
că educația primită a fost foarte strictă, copiilor interzicandu-li-se
consumul de alcool sau droguri.
Parinții minorului s-au implicat activ in educația copiilor.
In ceea ce privește motivația care a stat la baza infracțiunii subiectul
spune că dorea să ii atragă atenția tatălui său: „Am fost un prost, de-aia
Pagina 60 din 80

am furat. Vroiam să văd cum o să reacționeze tata. Acum ceva timp eu și
tata ne-am certat foarte rău. In școala generală aveam numai note mari.
După ce am luat la liceu am inceput să am și note mai mici. Tata a fost
foarte supărat din cauza notelor și mi-a spus să remediez situația pentru
ca altfel nu mai avem ce discuta. Pe mine mă enerva accentul pe care il
punea pe note, și cu sora-mea face la fel.
Copiii săi trebuiau să aibă intotdeauna cele mai mari note. Se lăuda
mereu in față altora cu cat de deștepți suntem noi, eu și sora mea.
Se purta de parca era meritul lui cand aveam note mari. Dacă luam o notă
mică nu mai eram deștepți, iar el nu avea nici o vină. Noi eram singurii
vinovați. Cand se enerva pe noi ne spunea că nu suntem in stare de nimic.
Cum credeți că ne simțeam noi cand ne spunea asta? Eu mă săturasem să
nu am ce să discut cu tata, să aud că decat ma critica. In afară de școală și
de note nu il interesa altceva. Alți băieți erau apropiați de tații lor, mai
glumeau, noi nu. Așa că m-am gandit că dacă ar fi pus intr-o situație
limită tata ar reacționa cumva, ar dovedi că insemn ceva pentru el, nu
numai note cu care să se laude. Un prieten de-al meu făcuse ceva
asemănător și relațiile cu tatăl său erau mai bune, chestia asta ii
apropiase. Am vrut să fie și la noi la fel. Tata nu a fost niciodată foarte
deschis, nu ne-a spus ca ne iubește sau chestii din astea, iar eu simțeam
nevoia să fim mai apropiați.
Marturisește că nu s-a gandit că acestea vor fi consecințele acțiunii sale.
Minorul susține că regretă faptele, mai ales că relațiile cu tatăl sau s-au
inrăutățit foarte mult: „Ce m-a determinat sa comit furtul? Toata lumea
mă intreabă asta. Tata nu poate și nici nu vrea sa inteleagă. Zice că am
avut tot și mi-am batut joc de asta, că alții nu au avut norocul meu, iar eu
n-am apreciat. Ce cred eu? Poate că in felul lui are dreptate. Da, am
gresit, dar sunt părinții mei și trebuie să mă ajute, nu?
Pagina 61 din 80

Mama i-a spus că am furat intenționat, ca să ii atrag lui atenția, dar nu a
crezut.
A spus că am intrat in cine știe ce anturaj și de asta am furat, că fapta mea
nu are nici o legatură cu el. Eu cred, sper că nu a vorbit serios, că nu a
crezut ce a spus, că era doar foarte supărat pe mine și că pană la urmă o
sa ii treacă. Puteam să găsesc alta soluție și să nu se ajungă la asta, iar
relațiile cu tata să fie mai proaste ca inainte.”
Subiectul are disponibiltăți spre culpabilizare, regrete, iși asumă
responsabilitatea pentru fapta comisă. Spune că dacă ar putea să dea
timpul inapoi nu ar mai proceda, in nici un caz, la fel. Minorul are o
dezvoltare intelectuală armonioasă. Subiectul foloșeste in mod corect
limbajul, atat pe cel vorbit cat și pe cel scris.
Are un vocabular bogat, ideile au continuitate și coerență, fluentă.
Limbajul este cursiv. Elementele de limbaj vulgar au lipsit din
vocabularul minorului, cel puțin in conversațiile purtate cu el. Este o
persoană comunicativă. Subiectului ii place să picteze și să citească.
Minorul A.S. este deschis, sincer, cooperant, adaptabil, rezistent la
solicitări, perseverent și meticulos, prietenos. Nu dă dovadă de o
timiditate excesivă, nu este o persoană rece, retrasă, distantă, ostilă,
inhibată, ascunsă.
Are o rezonanță emoțională bogată, este stabil emoțional, știe să iși
asume responsabilități. Are o tendință de afirmare, nu este dependent de
grup, este exigent cu sine, are simșul responsabilității, este conștiincios.
A.S nu are tulburări caracteriale, este stabil in modul de conduită,
menține cu ușurință contactul cu mediul social. Ii plac activitățile care
presupun relaționare activă interumană. Este sensibil, are preocupări
artistice.
Pagina 62 din 80

Studiul de caz numărul 4
1 . Date personale
1 . Nume și prenume: D.B.
2. Data și locul nașterii: 27 noiembrue 1990, TR
3. Sexul: masculin
4. Dezvoltarea fizică: normală
5. Antecedente: 0
6. Școlarizare: Liceu
7. Mediul de proveniență: urban
8. Naționalitatea: romană
9. Religia: ortodoxă
10. Infracțiunea comisă: talhărie
2. Date despre familie
1 . Varsta tatălui : 50 ani
2. Varsta mamei: 45 ani
3. Nivelul de școlarizare al tatălui: Facultate
4. Nivelul de școlarizare al mamei: Facultate
5. Ocupația tatălui: Șef secție
6. Ocupația mamei:
7. Numărul fraților: 3
8. Numărul surorilor: 0
Subiectul D.B. a fost arestat pentru infractiunea de talhărie. D.B.
provine dintr-o familie normal constituită. După cum susține minorul
părinții săi se inteleg bine. Relațiile dintre copii și părinți erau bune
potrivit declarațiilor sale.
Subiectul mai are trei frați, doi mai mari decat el și unul mai mic. In
familia sa nu au existat antecedente penale, cel puțin așa susține minorul.
Din datele de la biroul de evidență a reiețit că minorul nu a fost sincer in
Pagina 63 din 80

această privință. Fratele său cel mare are de asemenea a avut probleme cu
legea, fiind arestat pentru furt calificat.
In privința eventualelor conflicte cu părinții minorul susține că la el in
familie nu existau astfel de situații. Părinții nu aveau comportamente
agresive nici intre ei nici față de copii. De administrarea bugetului
familiei se ocupa in special mama sa.
Minorul declară că grupul său de prieteni este responsabil pentru evoluția
sa.
Minorul declară, spre exemplu, că o perioadă de aproximativ un an de
zile el s-a drogat cu herionă datorită grupului in care se afla. Informațiile
acestea nu sunt insă confirmate de datele existente in fișa sa medicală sau
de semne fizice. Sinceritateaafirmațiilor subiectului este pusă la indoială.
Se pune intrebarea firească: Ce anume il determină să mintă? De ce
inventeaza lucruri neadevarate? Răspunsul a venit pe măsură ce
intrevederile cu subiectul in cauză s-au imulțit.
Din datele obținute reiese că individul este serviabil, amabil, prietenos,
cu interes pentru ceilalți, bland, increzator și cald. Se remarcă faptul că
subiectul dă răspunsuri considerate de el ca dezirabile din punct de
vedere social. Aceste lucruri reies din interviu, dar și din observație.
Povesteste cum s-a drogat, cum ajunsese să nu poată trăi fără droguri
(heroina in mod special). Vindea lucruri din casă pentru a-și putea
procura droguri. Pe brațele sale nu este insă nici o urmă care să indic e
faptul că a existat o perioadă in viața subiectului cand acesta s-a drogat
sau că și-ar fi injectat heroină după cum susține. Minorul are un nivel
intelectual slab, avand lentoare in ințelegere. D.B. prezintă o incapacitate
de a fi reflexiv, dar și lipsa de conștiinciozitate.
Toleranța la frustrare a minorului este scăzută, acesta prezintă
instabilitate comportamental afectivă și labilitate emoțională. Subiectul
Pagina 64 din 80

are tendința de a evita solicitările nervoase. Subiectul este extravertit,
vorbăreț, deschis, indrăznet, sociabil, dar manifestă imaturitate,
dependență, are supraeu slab, este inconstant, neperseverent, capricios,
leneș. Are un scăzut simț al datoriei și o tendință de neglijare a detaliilor.
Uneori prezintă in diferență față de grup atunci cand nu poate fi in
centrul atenției
Studiul de caz numărul 5
1 . Date personale
1 . Nume și prenume: R.G.
2. Data și locul nașterii: 5 aprilie 1995 TR
3. Sexul: masculin
4. Dezvoltarea fizică: normală
5. Antecedente: 0
6. Școlarizare: Liceu
7. Mediul de proveniență: urban
8. Naționalitatea: romană
9. Religia: ortodoxă
10. Infracțiunea comisă: furt
2. Date despre familie
1 . Varsta tatălui : 52 ani
2. Varsta mamei: 50 ani
3. Nivelul de școlarizare al tatălui: 12 clase
4. Nivelul de școlarizare al mamei: 12 clase
5. Ocupația tatălui: contabil
6. Ocupația mamei: secretară
7. Numărul fraților: 3
8. Numărul surorilor: 1
Pagina 65 din 80

Subiectul R.G. provine dintr-o familie normal constituită. Are doi frați
mai mari decat el, un frate mai mic și o soră mai mică, el fiind al treilea
copil al familiei .Minorul declară că părinții săi se ințeleg bine. Cei doi
frați mai mari ai subiectului au avut, de asemenea, probleme cu legea,
fiind arestați pentru furt.
Cu acestia R.G. se ințelegea bine.
Motivul pentru care a fost condamnat este infracțiunea de talhărie
săvarșită asupra unui minor de 15 ani. Subiectul investigat este de părere
că nu se poate spune că l-a talhărit pe adolescentul de 15 ani deoarece
acesta ii dădea bani in mod regulat, in fiecare săptămană. In săptămana in
care a fost acuzat de talhărie respectivul adolescent a refuzat să ii mai dea
bani. R.G. s-a enervat și i-a dat acestuia o palmă, amenintandu-l și
incercand să il determine să ii dea totuși banii. De această dată, părinții
tanărului talhărit au aflat ce s-a intamplat și au mers la poliție.
Din declarațiile sale reiese că se afla in clasa a VI-a pentru a treia oară,
fapt pe care subiectul il percepe ca iritant avand in vedere că pană in
clasa a V-a era interesat de școală, avand note mari. Materiile preferate
sunt limba romană, limba engleză, istoria. La acestea subiectul are note
mari. Materia pe care R.G.nu o agreează este matematica. Minorul spune
că se intelege bine cu părinții săi, dar nu sunt forte apropiați.
Atunci cand avea probleme copilul nu se destăinuia părinților, ci fraților
mai mari sau prietenilor săi. In situații problematice R.G. nu apela la
ajutorul părinților. Subiectul nu poate să ofere o explicație pentru acest
lucru. Copiii nu erau implicați in problemele părinților. Aceștia nu aveau
comportamente agresive față de copii. Părinții minorului nu au avut
probleme cu alcoolul sau cu drogurile.
In opinia minorului părinții săi nu au fost autoritari, fiind toleranți in
foarte multe situații. El crede că dacă ar fi fost supravegheat mai mult de
Pagina 66 din 80

părinți, poate că nu ar fi ajuns in situația in care se află in momentul
actual. El recunoaște că acum cativa ani se bucura că părinții săi nu erau
genul care „să mă streseze toată ziua cu intrebarica: Unde pleci? Cand
vii? Cine e X?” Acum subiectul mărturisește că, dacă ar putea
să dea timpul inapoi, ar prefera ca părinții săi să se implice mai mult in
viața sa, să fie mai stricți, să impună anumite reguli pe care copiii să le
respecte.
După terminarea clasei a IV-a viața subiectului investigat a inceput să se
schimbe. Părinții săi au vandut vechiul apartament, iar familia s-a mutat
in alt cartier.
R.G. și-a făcut noi prieteni, cu cei vechi nu a mai păstrat legătura. Pentru
el incepea o nouă etapă din viață. Noul grup de prieteni era foarte
important. Părinții nu cunoșteau noul cerc de prieteni al fiului lor. Acesta
susține că pe părinții săi nu ii interesau prietenii fiului lor. In copilarie nu
a fost un copil bolnavicios. Cand avea 6 ani R.G. a fost operat de
amigdalită. In prezent, starea sa de sănătate este bună.
Venitul material al familiei era mediu, bugetul fiind administrat de către
tatăl său. In opinia copiilor acesta era insă insuficient. Astfel iși justifică
subiectul fapta: ”
Nu prea imi dădeau bani de buzunar. Prietenii mei descoperiseră cum pot
să faca bani simplu și repede. Mi-au spus și mie…”
Din discuțiile cu subiectul rezultă că la baza actelor sale au stat două
motive: unul material și altul de ordin psihologic, dorința de a avea
putere, de a-i domina pe alții, de a fi „cineva”, de a fi respectat, dar și
temut.
Subiectul are o fire dominantă, apărand ca o persoană afirmativă, sigură
de sine, incăpățanată, uneori comportamentul său fiind chiar agresiv, dur,
Pagina 67 din 80

ostil. Subiectul spune despre sine că „Sunt o fire cam nervoasă, nu știu
care ar putea fi motivul”.
CAPITOLUL VII. Rolul cadrului didactic de sprijin in combaterea
delincventei juvenile
Promovarea educației incluzive, instituirea posturilor noi cum ar fi cadrul
didactic de sprijin este un beneficiu în primul rând pentru copi. Menirea acestor
specialiști este să ofere asistență copiilor cu cerințe educaționale speciale. In
multe cazuri delincventul juvenil a fost, inainte de a fi delincvent, un copil cu
cerinte educative speciale.
Cum poate un educator sa recunoasca un potential delincvent?:
performante scolare scazute, putina implicare in activitatile scolare, slab
atasament fata de scoala, relationare saraca cu profesorii, slabe obiective
educationale si ocupationale, abandon scolar, abateri scolare.
Școala ocupa un loc central în timpul copilăriei. Este comunitatea
copiilor, este locul unde isi petrec cea mai mare parte din timpul lor. Dacă au
probleme la scoala inseamna ca ei au probleme!
Este foarte adevarat ca nu toti cei care au probleme la scoala sunt
delincventi si ca nu toti delincventii juvenili au probleme la scoala. Consider
insa ca cele doua se afla in relatie foarte stransa.
Problemele la scoala pot schimba structura sociala a copilului. El poate fi
fortat sa interactioneze din ce in ce mai mult cu alti copii cu potential
delincvent sau chiar cu delincventi.
Copii care nu au un comportament adecvat nu vor putea sa invete la
scoala. Daca ei nu relationeaza ei nu se pot motiva.
De ce este esecul scolar legat de delinventa? Copii cu deficit de invatare
nu se implica in procesul de invatare, nu participa la ora, nu participa la
activitati si, deci, la un momemt dat se rupe firul, pierde ritmul, ramane in urma
Pagina 68 din 80

si totodata va fi respins de catre de ceilalți copii care se conformează
activitatilor scolare. Aceasta respingere il va face sa caute compania altor copii
cu probleme scolare si deci sa creasca sansele ca el sa devina delincvent.
Școlile promoveaza delincvența chiar fără să știe. Exista scoli care
separa copiii in functie de rasa, sex, clasa sociala, nivel academic prin:
scolarizarea de cartier, urmărire, protejarea diferențele de gen. In felul acesta
se reduc sansele minorităților defavorizate, persoanele din clasa de jos, și cu
rezultate academice scăzute.
Reflectând asupra tuturor situatiilor pe care le-am observat in scoala,
asupra modului in care unele cadre didactice se comporta, pot spune ca in
contextul școlar sunt favorizati copiii din clasele sociale medii si superioare.
Școlile favorizeaza, de asemenea fete.5 7
Contextul scolar presupune :
> liniștit;
> conformitate;
> rutină;
> ascultare;
> bunele maniere;
> mai multa cognitie si mai putina miscare fizica;
> stimulare scăzută.
Prin urmare, este mai bine să fii de sex feminin, mai bogat și sa provii din
familii educate.
Dezavantaje sociale ale copiilor care provin din medii sociale
defavorizate sunt reflectate si de modul in care scoala "aruncă" elevii
"nedoriți".5
Ei primesc:
> profesorii mai puțin calificați;
> clase mai aglomerate;
Pagina 69 din 80

> resurse mai puține și de proastă calitate;
> interacțiuni mai mult cu scandalagii;
> competențe profesionale mai mult decat competente de gândire;
> mai putina incurajare pentru a avea succes.
Izolat în subgrupuri, elevii învață valorile grupurile lor. Cu cat mai
delincvența în subgrup, cu atât mai mult individul are „ sanse mai mari „ sa
devină delincvent.
Școlile reflectă societatea care "participă" la ea. Cartierele cu
dezavantaje extreme au școli dezavantajate.
Școli dezavantajate au de obicei mult mai puțin bani in buget . În școlile
dezavantajate, cu toate acestea, banii sunt cheltuiți pe controlul social si nu
cheltuiți pe educație și rezolvarea problemelor sociale. De aceea aceste școli
favorizeaza abandonul scolar.
Daca la toate acestea adaugam si disfunctiile de crestere cu care copilul
vine din familie si faptul ca de cele mai multe ori creste in saracie , ne putem da
seama foarte usor de ce numarul delincventilor juvenili este intr-o continua
crestere.
Motive de abandon:
^ Cele mai multe: Nu place scoala, participarea slabă, rezultate slabe
la invatatura, lipsa de incurajare si motivatie
^ Mai puține: Dorinta obținerii unui loc de muncă sau a găsit un loc
de muncă preocupările legate de familie , probleme sociale, cum ar
fi alcool, persoane fără adăpost , familii dezorganizate , parinti
plecati la munca in strainatate ce au lasat copiii in grija bunicilor.
Este adevarat ca abandonul scolar creste incidenta delincvenței , dar de
obicei probleme care sunt asociate cu delincvența apar cu mult timp înainte de
abandon. Abandonul nu face întotdeauna lucrurile mai rele. Abandonul pentru
"motive intemeiate" nu va provoca delincvență: Copii care abandonează din
Pagina 70 din 80

cauza unor probleme la domiciliu, probleme financiare, etc nu cresc
delincventa.5
Concluzii :
> Scolile trebuie sa fie printre cele mai sigure locuri în societatea
noastră.
> Copiii cu grave probleme sociale si dizabilitati trebuie
identificati inca inainte de cuprinderea scolara. In plus, multe probleme de
invatare vor aparea si vor deveni vizibile dupa ce copiii incep sa invete la
scoala. Acestea devin evidente in momentul in care copilul nu face fata
cerintelor activitatilor in clasa. Aparitia ii ia prin surprindere in multe cazuri
atat pe profesori, cat si pe parinti. Pentru a preveni din timp astfel de probleme,
este nevoie de procedura solida de monitorizare educationala a capacitatii si
dezvoltarii copilului.
> Tineretul reprezinta o categorie sociala supusa diferitelor
determinari biopsihice si socioculturale, dar care se individualizeaza printr-o
serie de trasaturi de varsta, gandire, aptitudini, mentalitati si comportamente. El
are un sistem de valori, scopuri, interese si aspiratii deosebite de cele ale
adultilor. Unele dintre acestea sunt pozitive, altele sunt negative sau
nonconformiste, ale caror sens si esenta nu sunt sesizate intotdeauna de adult,
alteori sunt chiar ignorate sau declarate ca indezirabile sau ilegitime. Societatea
nu asigura oportunitati egale tuturor tinerilor, creand o serie de obstructii si
bariere care tin de putere, bogatie, clasa sociala.Confruntati cu asemenea
oportunitati diferentiate, care nu permit accesul egal spre valorile si bunurile
sociale, o parte din tineri nu reusesc sa treaca de normele sociale, deviind
uneori de la ele si incercand sa-si suplineasca frustrarile prin mijloace
nelegitime. Impulsivitatea, evaziunea, agresivitatea, labilitatea ce
caracterizeaza pe unii dintre tinerii adolescenti nu trebuie considerate ca indicii
Pagina 71 din 80

spre devianta sau delincventa, ci forme de manifestare a originalității, de
emancipare de sub tutela si dependenta adultului.
> In procesul de transformare a scolilor, rolul profesorului de
sprijin nu este doar acela de a acorda asistenta educationala individualizata
copiilor cu cerinte educationale speciale, ci si acela de a furniza consultanta si
sprijin cadrelor didactice, parintilor si membrilor comunitatii . Desi, de cele
mai multe ori este neinteles si nebagat in seama de catre colectivele scolilor in
care isi desfasoara activitatea , considerat de cele mai multe ori un intrus,
profesorul de sprijin poate ajuta la reducerea abandonului scolar si deci
implicit la reducerea delincventei juvenile. El trebuie doar sa fie acceptat si nu
considerat un intrus ci un membru valoros al echipei de cadre didactice care
tine in mana cheile dezvoltarii armonioase a tineretului . Consider ca daca nu
putem face ceva pentru ceilalti si mai mult, sa schimbam ceva din lumea asta in
bine, atunci suntem doar androizi, ne indeplinim sarcinile mecanic si astfel ne
irosim viata. Sa ne facem datoria in primul rand pentru copiii nostri , pentru a
trai intr-o lume sigura, fara a ne fi teama ca peste 10 ani vor ajunge victime
sau vor ucide pe cineva.
> A educa un copil este egal cu a ne forta pe noi insine si
copilul,indirect, sa obtinem un rezultat satisfacator. Insa niciodata copilul nu
vrea ce vrea parintele sau profesorul.Atunci el adopta o aparența pentru a-i
multumi pe cei care asteapta rezultate din partea lui si isi creaza o lume
proprie.
> Atat profesorii, cat si parintii se poarta cu copilul lor ca un catel
sau ca un robot, unii si mai rau, ii trateaza ca pe sclavi, ii umilesc, isi distrug
proprii copii, chiar daca sunt bogati sau saraci.
> Caracterul unui copil se formeaza dupa cum parintele se poarta
cu el si in societate.Cu totii stim ca un copil imita. Asa ca ceea ce imita el
Pagina 72 din 80

ramane in creierul lui pentru totdeauna, nicidecum nu ramane asa zisa educație
repetitiva pe care i-o da parintele si profesorul.
> Comportamentul nostru se refleca in caracterul copilului, dar nu
numai atat, putem fi exemplu si pentru alti copii, parte din societatea in care
traim.
Consider ca societatea si sistemul este vinovata pentru decizia acelui
tanar de a ucide, nu el e vinovat ,ci greselile parintilor si ale celor din
societate.Iar profesorii nu prea se implica in lupta impotriva delincventei
juvenile, pentru ca niciodata nu sunt multumiti de sistem, doar sunt ca niste
androizi ce respecta ordine si merg ghidati de reguli stricte.
Delincventa juvenila nu va disparea niciodata, daca noi vom privi
pasivi cum ea evolueaza, si ne vom considera neputincioși cand un
copil e abuzat, sau drogat sau ucis de un altul. trebuie sa lucram in
echipa pentru a nu se ajunge aici.iar profesorul de sprijin este un
membru important al echipei si nu un intrus.
Pagina 73 din 80

CAPITOLUL VIII. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Se poate afirma că nivelul de delicvență juvenilă al unei țări reflectă, în
suficientă măsură; interesul și capacitatea acestei societăți în rezolvarea
dificultăților de creștere și educare a tinerelor generații, și, în același timp,
avertizează asupra gravitații și întinderii criminalității de mâine.
Înainte de a prezenta concluziile lucrării se impune precizarea unor
constatări privind fenomenul general al delicvenței juvenile după Decembrie
1989:
comparativ cu infractorii adulți, minorii reprezintă în totalul
infracțiunilor procentul de 33% față de perioada anterioară când nu depășeau
10%;
vârsta minorilor anchetați de poliție este în general mai scăzută;
proliferarea consumului așa-ziselor “droguri primitive” (aurolac);
tendința de organizare în grupuri infracționale a minorilor sub
conducerea unuia sau mai multor adulți;
trecerea mult mai rapidă în timp de la infracțiunile ușoare la cele grave;
minuțioasa pregătire a faptelor antisociale;
preponderența delicvenței achizitive, asociată sau nu violenței;
creșterea impresionantă a numărului de cazuri de vagabondaj, cerș etorie
și prostituție în rândul minorilor și al minorelor, fără ca acest lucru să se
reflecte câtuși de puțin în suma sancțiunilor penale pronunțate de instanțele
judecătorești.
Deși există o mare varietate de puncte de vedere în perimetrul teoriilor,
modelelor și concepțiilor de explicare cauzală a fenomenului delicvenței
juvenile, nu puține sunt laturile comune, de consens, în conținutul acestora. Pe
de alta parte, diferențele constau în special în importanța cu care sunt priviți
factorii etiologici luați în considerare, diferente ce se justifică de multe ori prin
contextul social deosebit în care se practică demersul explicativ. Perioadele de
Pagina 74 din 80

timp definite prin transformări sociale profunde reclama, în mod evident, o
atenție deosebită în decelarea trăsăturilor lor specifice în extragerea
concluziilor necesare pentru luarea măsurilor practice ce se impun.
Schimbările sociale petrecute în cursul acestor patru ani ce au urmat
evenimentelor din decembrie 1989 s-au caracterizat prin mutații semnificative
și în structura etiologică și de manifestare a fenomenului delicvenței. Această
situație cere, la rândul ei, măsuri specifice și adecvate cu o eficiență sporită în
diminuarea ori eliminarea acelor posesiuni de natură socială ori individuală ce
favorizează delicvența. Adolescentul acestor timpuri frământate întâmpină
dificultăți și multiple situații de conflict în cursul integrării sale în câmpul
social și juridic. Pentru atenuarea lor, societatea are datoria de a iniția diverse
politici sociale și legislative în care elementul vizat cu prioritate să fie protecția
socială a celor defavorizați. Paginile anterioare au relevat preponderența acestor
categorii în sectorul penal al existenței sociale. De aceea, programele de
prevenire trebuie să aibă, mai curând, un caracter de profilaxie socială decât
unul de natură clinică. Asemenea programe ar cuprinde nivelul macrosocial, cel
microsocial și aspectele individualității minorului.
Dintre măsurile specifice primului nivel, se impun, în primul rând,
revizuirea și reformarea întregii legislații cu privire la minori și tineri, măsurile
de prevenire și reducere a șomajului, cele privind locuințele (de exemplu,
introducerea unei “alocații de locuință”, așa cum se acordă în unele state
occidentale, constând într-un ajutor financiar nerambursabil acordat familiilor
cu mai mult de doi sau trei copii minori și care locuiesc în spații insuficiente),
măsurile de securitate și asistență socială.
La nivelul microsocial, programele preventive vor urmări revitalizarea
funcțiilor educative și de control social ale principalelor instituții sociale:
familia și școala. Măsurile luate în domeniul familial constau în susținerea
economică (de exemplu, mărirea actualelor alocații pentru copii) ori în
Pagina 75 din 80

consilierea acordată gratuit prin intermediul cabinetelor de consiliere familială
din cadrul rețelelor de asistență socială. Școala, la rândul ei, cere o regândire a
rolului și sistemului sau de funcționare. Pașii întreprinși în acest domeniu au
fost mici, poate și datorită dificultăților financiare din ultimii ani. Schimbările
organizaționale și modificarea ideilor și principiilor după care este călăuzită
activitatea școlară reprezintă promițătoare căi de prevenire a delicvenței prin
intermediul școlii. În acest context, mentalitatea unora dintre cadre le didactice
care nu pot construi un climat școlar sănătos propice apropierii cu elevii, ar
trebui să-și găsească înlocuirea cu atitudini responsabile sub aspect educațional.
Nu mai puțin importante sunt și acele măsuri care conduc la permanentizarea
legăturilor între cadrele didactice și părinți (cum ar fi înființarea unor comisii
de consiliere familială și școlară formate din părinți și profesori), sau care
urmăresc organizarea, în interiorul școlilor, a unor servicii dotate cu personal
specializat (psihologi, asistenți sociali, etc.) cu sarcina de a identifica și trata pe
acei elevi cu serioase tulburări comportamentale și de înțelegere.
La nivel individual esențiale devin măsurile de reeducare și resocializare
în mediile instituționalizate (centrele de reeducare, instituțiile medical-
educative, centrele de primire a minorilor), precum și măsurile de reintegrare
socială a minorilor delicvenți. Acest proces de reinserție socială a foștilor
delicvenți întâmpină greutăți sub aspect psihologic, reușita nefiind asigurată
doar prin comportamentul corect al foștilor infractori, ci mai ales de societatea
care îi primește și care ar trebui să aibă o acțiune integratoare. Pentru a le ușura
drumul în viață nu este suficient să li se ofere numai loc de muncă, ci și
posibilitatea de a se realiza cu succes pe plan socio-afectiv. Aceasta deoarece
spectrul stigmatizării sociale îl înspăimântă încă din timpul detenției pe fostul
infractor și constituie una din piedicile psihologice majore în calea reformării
sale totale.
Pagina 76 din 80

Delicvența juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecința
absenței sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecție și îngrijire primite
în familie, a eșecului activității de educație morala primita în școala, etc. Un
minor delicvent este, de fapt, o victimă și nu un vinovat conștient de
responsabilitățile ce i se impută. El nu are conștiința inadaptării sale la cerințele
normative, trăind o experiență socială diferită de aceea a adultului. Din acest
motiv, delicvența juvenilă apare că un efect al lipsei de responsabilitate a
familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a
tânărului.
Apreciindu-se că în viitor va crește numărul minorilor condamnați la
pedeapsa închisorii, s-a propus înființarea unui penitenciar de minori care să
permită aplicarea unui tratament penitenciar specializat, bazat pe investigații
psiho-sociologice și medicale, și care să excludă contactul minorilor cu majorii.
De asemenea se impune o îmbunătățire a regimului penitenciar pentru mi norii
condamnați la pedeapsa închisorii, în spiritul regulilor europene, ținând seama
de experiența altor țări dezvoltate.
În final, amintim că în literatura de specialitate recentă se face, tot mai
frecvent, referire la rolul comunității (locale ori de cartier) în prevenirea
infracțiunilor și sprijinirea acțiunilor educative și de formare desfășurate la
nivel familial și școlar. Modelul britanic de intervenție în cadrul comunității, cu
ajutorul unor agenți specializați în semnalarea și rezolvarea unor prob leme ale
sectorului încredințat (copiii străzii, locuri de joacă, terenuri de sport, poluare,
calitatea drumurilor, promptitudinea unor servicii sociale, familii cu dificultăți,
șomeri, acomodarea celor eliberați din penitenciare și centrele de reeducare,
depistarea locurilor de munca), își poate găsi aplicarea cu succes și în cadrul
societății noastre.
Departe de a se concretiza prin dimensiuni înfricoșătoare, delicvență
juvenilă înregistrează o creștere constantă, însă puțin semnificativă în sectorul
Pagina 77 din 80

caracterului antisocial al componentelor sale faptice și umane, fără că această
creștere să depășească cotele foarte ridicate ale deceniului trecut.
Bibliografie
1 . Anexa la Rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale
a O.N.U., “Ansamblul de reguli minime cu privire la administrarea
justiției pentru minori (Regulile de la Beijing);
2. Anexa la Rezoluția nr. 40/33 noiembrie 1985 a Adunarii Generale a
Natiunilor Unite, “Ansamblul de reguli minime cu privire la
administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing)”;
3. Apud Bogdan, T., Sîntea, I., “Analiza psihosociala a victimei. Rolul ei
în procesul judiciar”, M. I., Serviciul
4. Apud Rascanu, R., “Psihologia comportamentului deviant”, Editura
Universitatii, Bucuresti, 1994, p. 23;
5. Art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si
persoanele juridice;
6. Doron R., Parot F., Dicționar de psihologie, Editura Humanitas,
București, 2006.
7. Dr. Strachinaru, I., “Devierile de conduita la copii. Studiu
psihopedagogic”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969, p.
173;
8. Dr. Strachinaru, I., “Devierile de conduita la copii. Studiu
psihopedagogic”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969, p.
52-53;
9. Dr. Strachinaru, I., “Devierile de conduita la copii. Studiu
psihopedagogic”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1969, p.
114/122;
Pagina 78 din 80

10. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., “Psihologie judiciara”, Casa de
Editura si Presa “SANSA” S.R.L., Bucuresti, 1992, p. 267;
11. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., “Psihologie judiciara”, Casa
de Editura si Presa “SANSA” S.R.L., Bucuresti, 1992, p. 268;
12. Neveanu, Popescu-Paul, “Dictionar de psihologie”, Editura Albatros,
1978, p. 180;
13. Pescaru Maria, Fenomenul delincvenței juvenile in Romania, Editura
Beladi, Craiova, 2008.
14. Pitulescu Ion, Criminalitatea juvenilă, Editura Național, București,
2000.
15. Preda, V., “Profilaxia delicventei si reintagrarea sociala”, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 8;
16. Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei
juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 42;
17. Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei
juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 34-35;
18. Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei
juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p. 61-66;
19. Radulescu, S., Banciu, D., “Introducere în sociologia delicventei
juvenile”, Editura Medicala, Bucuresti, 1990, p.52;
20. Revista Psihologica, nr. 1/ianuarie 1995;
21. Revista de Stiinta Penitenciara, nr. 3/1994, Directia Generala a
Penitenciarelor, Bucuresti;
22. Stănișor Emilian, Delincvența juvenilă, Editura Oscar Print,
București 2003.
23. Stoian, M., “Minori în deriva”, Editura Enciclopedica, Bucuresti,
1972, p. 8;
Pagina 79 din 80

24. Stoian, M., “Minori în deriva”, Editura Enciclopedica, București,
1972, p. 9-10;
25. Stoian, M., “Minori în deriva”, Editura Enciclopedica, București,
1972, p. 78;
26. Tănăsescu lancu, Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel, Criminologie,
Editura All Beck, 2003.
Pagina 80 din 80

DECLARA.ȚIE DE AUTENTICITATE
A LUCRĂEIIMETODICO-^ ȘTIINȚIFICE PENTEU
OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I M
INVATAMANT
Titlul iucrării: ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND ETIOLOGIA
DELINCVENTEI JUVENILE
Autorul lucrării : POPESCIJ ( CĂSĂTORITĂ ATH.ENEU ) AURA
Coordonator Științific : Pro£ Uhîy. Dr. ECATEMNA VRASMAS
Prin, prezenta, subsemnata POPESCU ( CĂSĂTORITĂ ATHENEIJ )
AURA , CNP : 270§620I63275 declar pe proprie răspundere că această lucrare a
fost scrisă de către mine, fără. .nici'un ajutor .neautorizat și că în lucrare nu există
idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite fără. .respectarea legii române și a
convențiilor internaționale privind dreptuiiie de a,utor.
Turau. M.agu.rele,
Data: 19.08.2014