Lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didactic I în învățământ [309962]

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” [anonimizat] I [anonimizat]. univ. dr. EMANUEL PLOPEANU

Candidat: [anonimizat]. Dragu(căs.Vasile) Cătălina

Liceul Teoretic”Paul Georgescu”Țăndărei

CONSTANȚA

2018

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

Monografia localității Țăndărei de la întemeiere până la al Doilea Război Mondial. [anonimizat]. univ. dr. EMANUEL PLOPEANU

Candidat: [anonimizat]. Dragu(căs.Vasile) Cătălina

Liceul Teoretic”Paul Georgescu”Țăndărei

CONSTANȚA

2019

Motto

”[anonimizat].

[anonimizat].”

Jules Michelet.

INTRODUCERE

Fiecare perioadă istorică constituie o filă importantă în evoluția dezvoltării societății umane și merită tratată cu aceiași aplecare iscoditoare a istoricului. Orice cercetare științifică a [anonimizat] o parte particularitățile subiectului cercetat dar și legăturile de cauzalitate și de interdependență cu alte întâmplări istorice.

Mi-am ales această temă ”Monografia localității Țăndărei de la atestare până la Al Doilea Război Mondial”, din naturala curiozitate pe care fiecare om o are față de originile sale și de specificul zonei în care s-a născut și a trăit, cât și din dorința de a lăsa urmașilor nestemate informații despre această mică localitate a Bărăganului.

[anonimizat]: Cooperativa ”Sfântul Nicolae”, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. 2 clasele I-[anonimizat] 8 ani nr.4 Țăndărei, Școala Generală de 8 ani nr.1 Țăndărei.

Ca lucrări de specialitate am studiat: A.V Ursescu, [anonimizat] 1906, Călărași, Tipografia Constantin I. Șeicărescu, 1906, [anonimizat], Editura Enciclopedică București, 1997, [anonimizat], [anonimizat] I, Direcția Generală a [anonimizat], 1991, [anonimizat], vol I, Slobozia, 1977, [anonimizat], [anonimizat]. II, București, 1993, [anonimizat], vol II(1918-1978), Slobozia, 1979.

Lucrarea este structurată în patru capitole. În primul capitol am abordat așezarea geografică și cadul natural al localității Țăndărei. Al doilea capitol intitulat “Aspecte din istoria localității” am structurat informațiile în paru subcapitole: [anonimizat], toponimicul localității și evoluția teritorială a acesteia. Al treilea subcapitol “[anonimizat]-culturale din istoria localității Țăndărei” l-am împărțit în cinci subcapitole: [anonimizat] „Sf. Voievozi”, [anonimizat], efectele reformei agrare asupra localității Țăndărei, participarea localității Țăndărei la Războiul de Independență, Primul Război Mondial și Al Doilea Răboi Mondial, activitatea Cooperativei “Sf. Nicolae”. Ultimul capitol l-am alocat aspectelor științifice și didactice.

Cap .I Prezentare generală

1.1 Așezare geografică

Țăndărei este un oraș în județul Ialomița. Localitatea reprezintă al patrulea centru urban ca mărime și importanță al județului Ialomița, după Slobozia, Fetești, Urziceni.

Orașul Țăndărei este situat în partea de est a județului Ialomița, pe malul stâng al râului Ialomița, la 15-21 m. altitudine. Râul Ialomițaeste singurul hidronim slav din grupa hidronimelor majore românești. Numele său antic, înregistrat deja de Herodot, era Naparis, pe care Vasile Pârvan îl apropia de Napras, unde ”e foarte probabilă” rădăcina ”nebh” care înseamnă a izvorî. Hașdeu încerca să-i ofere și o motivare geografică:”Ceea ce caracterizează regiunea propriu-zisă a Ialomiței noastre, susținea el, […] este o pustietate mlăștinoasă și neroditoare, un fel de Sahara a Daciei. Ialomița, care scaldă în deșert profilul vastului Bărăgan fără să-l poată fertiliza, este fluviul cel mai sterp al României”.

Acest râu, care după cum spuneam străbate și localitatea Țăndărei, a avut de-a lungul timpului o ”activitate intensă”, ducând la îngrijorarea locuitorilor de cele mai multe ori. O dovadă o reprezintă faptul că, d-nul Bănescu, inginer șef al Serviciului de Poduri și șosele din județul Ialomița, a primit pentru spargerea de pe acest râu pentru localitățile Slobozia și Țăndărei, explozibil, 10 kg. dinamite, 100 ml. fitil Beakford, 200 capse fulminante. O altă dovadă, o reprezintă copia de pe raportul d-nului administrator al Plașii Țăndărei, nr. 937/1909, care arăta ”în urma revărsării râului Ialomița, s-a inundat o parte din lunca moșiei Câineasca, apa stagnând între săpăturile liniilor ferate, nefiind nicio scurgere, cauză care face imposibilă circulația pe sub ambele ganguri de linie, pe unde este drumul de trecere spre comuna Frățilești”.

Localitatea Țăndărei are ca vecini în partea de vest-comuna Valea Ciorii, Bucu, Cosâmbești, în partea de est și nord-est-comuna Mihail Kogălniceanu, în partea de sud-comuna Săveni, în partea de nord-Bărăganul și Victoria (județul Brăila).

Suprafața totală este de 11.301 ha, din care 381 ha. intravilan. Coordonatele geografice ale orașului sunt: 44038`25„ latitudine N, 27039`31„longitudine E. Are o suprafață de 100 km 2 o populație de 13.180 locuitori, potrivit recensământului din 2012.

1.2 Cadrul natural

Această localitate aparține din punct de vedere al cadrului natural, luncii Ialomiței și Bărăganului Însurățeilor.

În ceea ce privește alcătuirea geologică, localitatea Țăndărei se afă situată pe Platforma Valahă, care e acoperită cu o stivă groasă de sedimente depuse cu milioane de ani în urmă.

În lunca Ialomiței sunt depozite aluviale halocene, în rest sunt răspândite depozitele loessoide pleistocene. Altitudinea variază între 9 și 50 m, întâlnindu-se și o serie de movile: Nasul Mic, Nasul Mare, Voichița, Jofci, Irimia.

Temperatura medie anuală este de 11-11,5 0C, iar precipitațiile ajung la 400-500 mm/an. Vegetația are caracter stepic, pădurile aflându-se în luna Ialomiței (Strachina, Bălăganu, Chicoș).

Din punct de vedere pedologic, în lunca Ialomiței sunt soluri aluviale, lăcoviști salinizate, cernoziomuri.

Cap. II. ASPECTE DIN ISTORIA LOCALITĂȚII

2.1 Primele urme de viață materială

Localitatea Țăndărei, datorită râului Ialomița și a pădurilor din împrejurimi bogate în vânat, a repezentat dintotdeanua o zonă atractivă pentru așezarea și viețuirea oamenilor.

Așa se face că putem vorbi de existența oamenilor aici, încă de acum aproximativ 2000 de ani î.Hr, când au fost descoperite două unelte de piatră șlefuite, ce aparțin culturii Boian. Este vorba despre un topor-ciocan gaură de înmănușare și o răzuitoare, ambele confecționate din bazalt-andezit într-o tehnică de șlefuire perfectă, descoperite în curtea unui locuitor din localitatea Țăndărei.

Epoca nouă a pietrei, neoliticul, se caracterizează prin tehnica șlefuirii pietrei, în comparație cu paleoliticul în care se utiliza procedeul cioplirii uneltelor de piatră. În această epocă, omul devine producător, începe să cultive plante și să crească animale, începe să practice unele meșteșuguri casnice: torsul, țesutul, confecționarea hainelor.

O altă atestare a vieții materiale o reprezintă descoperirea unei așezării destul de bogată din epoca feudală timpurie, ce datează din perioada secolelor IX-X. Aceasta este urmarea unor cercetări de suprafață realizată pe valea Ialomiței de către d-nul N. Conovici.

Descoperirea atât a unor resturi de ceramică cât și a cuptoarelor de ars argila, atestă faptul că olăritul reprezenta o îndeltinicire a locuitorilor acestei așezări.

Seria investigațiilor arheologice continuă cu descoperirea unui cimitir medieval din perioada secolelor XVII-XVIII, din spatele școlii din cartierul Strachina. Inventarul sărac descoperit arată faptul că mormintele aparțineau unei populații cu sărace.

2.2 Atestarea localității Țăndărei

Atestarea documentară a localității noastre, ca de altfel a tuturor așezărilor medievale din țara noastră, este strâns legată de modul de organizare a societății feudale românești. După întemeierea statului feudal Țara Românească, concepția cu privire la proprietate a fost aceea că domnul era stăpânul suprem și că el posedă un dominus eminens asupra întregului pământ. Acest pământ putea fi dat în stăpânirea vasalilor săi, care în schimbul confirmării dominumului utilles îi datorau credință. Procesul acesta a stat la baza formării domeniului feudal, atât laic cât și ecleziast. Domeniul feudal apare înainte de întemeiere, se consolidează și cunoaște o înflorire deosebită dupa formarea statelor feudale românești. Nucleul său îl constituie o proprietate de moștenire, numită în documente ”ocină”, proprietate ce se formează în obștea sătească.

După întemeiere, ca răsplată a serviciilor aduse domniei și credinței față de domn, ea se va mări prin danii făcute de domn. Această ultimă formă capătă o răspândire în secolul XV-XVI, domeniile fiind formate mai ales din danii făcute de domn, din domeniul său personal sau din pământurile care aparțineau domniei. Sunt destul de frecvente și situațiile în care domeniul feudal crește și prin aservirea de către feudali a satelor libere, aceștia folosind modalități diferite, ca de exemplu: vânzare-cumpărare, înfrățiri, zălogiri.

Procesul formării domeniului feudal constituie parte integrantă a dezvoltării generale a țărilor române începând din secolul al XIV-lea.

Atestarea localității Țăndărei apare pentru prima dată menționată într-un hrisov emis de cancelaria lui Mihai Viteazul, la 18 iunie 1594, prin care”se întărește vătafului Necula și fiilor săi o moșie la Tătarul ce aprținuse lui Dragomir, fiul lui State din Bora, martori fiind doi locuitori din Țăndărei și Orașul de Floci”.

Există o serie de documente reprezentative pentru secolul al XVII-lea unde este menționat numele localității Țăndărei. Aceste documente sunt dovezi ale vânzării sau stabilirii hotarelor unor moșii.

2.3 Toponimicul localității

În ceea ce privește toponimicul localității Tăndărei, nu există un număr mare de lucrări de specialitate care se ofere astfel de informații.

Singura precizare ne este oferită de lucrarea ”Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri până astăzi”, care îi aparține istoricului C.C. Giurescu, care face mențiunea că, toponimicul acestei localității se înscrie în categoria localitaților cu nume de pădure. Însuși, istoricul G.G.Giurescu spunea:”dintre toate categoriile de numiri topice românești în legătură cu <natura terenului>, aceea privind pădurea, în diferitele ei aspecte, e cea mai bogată”.

Toponimicul localității Țăndărei nu este singurul întâlnit în Țara Românească. Alături de el, reprezentative pentru perioada secolelor XV-XX sunt: Tismana, Socii, Brădicenii, Bucovul, Bușteni, Plopenii.

Revenind la numele localității Țăndărei, tot istoricul C.C. Giurescu, spunea:”Țăndăreii în județul Ialomița sunt și ei un oraș nou, tot din secolul al XX-lea, i s-a spus așa de la urmașii lui Țandără, întemeietorul sau primul stăpân al satului, care la rându-i a căpătat această poreclă, de la țandăra care sare din trunchiul copacului la tăiatul cu toporul”.

Există, tot legat de toponimicul localității, o serie de legende: numele unui cioban pe nume Țandără, Țăndărică sau Țăndărici, care ar fi coborât cu oile sale pe aceste meleaguri care ar fi fost un vechi proprietar al localității. O altă legendă se referă la o strachină, care s-a spart, iar cioburile sau țăndările au sărit în toate părțile.

În rândurile de mai jos voi așterne o serie de informații descoperite în documente prețioase despre istoricul localității Țăndărei pe care le-am descoperit în podul bisericii „Sf. Voievozi”, informații scrise în anul 1936.„Jumătate din sat însă, partea de apus, poartă și azi în graiul poporului numele de Colceg, după numele unui econom de vite numit Colceag”.

Satul Țăndărei apare format ”din mici multe târle răzlețe, strânse și așezate la linie de vornicul Filip Lenș, cu mult înainte de anul 1864. Aici a fost reședință de plasă cu subprefect, numi Zapciu și ajutor, numit pomoșnic. Tot aici a fost și reședința unei campanii de armată teritorială, până la desfințarea lor. De această comună au mai ținut următoarele târle și vatre. Satul Strachina, care deși azi este unit cu comuna Țăndărei tinde spre dezlipire, cu planul de aforma o comună. Târla Nicolești, spre fundul moșiei Țăndărei, azi dispărută, târlele Cremeni, Puțulescu, Inimă Rea și Gornea, azi dispărute. Satul Câineasca cu zece case azi, majoritatea țigani, în partea de sud a comunei Țăndărei, despărțit de râul Ialomița. În partea de răsărit a satului se află gara Țăndărei. În jurul acestei gări s-a conentrat aproape toată puterea comercială și industrială a comunei. Sunt aici 100 de case pe eteren cumpărat de la actuala proprietăreasă, Alexandri Grigore Cantacuzino. Comuna număra azi 756 de locuitori, cu tot felul de meseriași, majoritatea o formează însă plugarii”.

2.4 Evoluția teritorială a localității Țăndărei

Cea mai veche împărțire a județului în plăși datează din anul 1778 și anume: Lichirești, Stelnica, Orașu, Slobozia, Dridu, Jilava și Grindu, nume luate după numele satelor de reședință.

Informații despre satul Țăndărei ne sunt oferite de catagrafia întocmită de subocârmuitorul plasei Balta înaintată ocârmuirii județului Ialomița din august 1837, ce cuprinde numărul famiilor, locuitorilor, animalelor, terenurile de vii, pomi și stupi, pe care le deține fiecare familie:”satul Țăndărei cu 182 de familii și 524 de locuitori care dețin 190 de cai, 470 de boi, 403 vaci, 2025 de oi, 108 capre, 53 râmători, 283 de stupi”

În ceea ce privește localitatea Țăndărei, aceasta a făcut parte de-a lungul timpul din mai multe plăși.

În anul 1864, o dată cu punerea în aplicare a primei legi comunale, s-au fixat din nou circumscripițiile plășilor, făcându-se alipiri de sate pentru a forma comune. Aici amintim Plasa Balta, cu reședința la Țăndărei, care cuprindea 22 comune, cifră modificată la 11 în 1874.

În anul 1882, găsim județul împărțit tot în patru plăși, însă prin legea din 25 mai 1882, reducându-se la trei numărul subprefecților, plășile Ialomița și Balta s-au unit înt-o singură plasa sub denumirea de plasa Ialomița-Baltă, cu reședința la Slobozia. Circumscripțiile plășilor din anul 1882 sunt următoarele: plasa Borcea, plasa Ialomița, plasa Câmpu, plasa Balta.

În ceea ce privește localitatea Țăndărei, aceasta făcea parte din plasa Balta, cu reședința în Piua Petrii, alături de alte 22 comune. Alipite la Țăndărei erau și cătunele Strachina, Mislea, Câineasca. În 1892, localitatea Țăndărei își continua evoluția în aceiași plasă.

Prin legea din 22 februarie 1896, care modifica numărul subprefecților la trei, s-au modificat și circumscipțiile plășilor din județ, în acest sens existând: plasa Borcea, plasa Balta-Ialomiței, plasa Câmpu. Localitatea Țăndărei alături de cătunele: Cotul Epure, Valea Troni, Nicolești, Strachina, Câineasca, face parte din plasa Borcea, cu reședința în comuna Slobozia, însumând un număr de 48 de comune.

La 1 aprilie 1901, a fost aprobată o nouă lege prin care se reducea numărul subprefecților la doi, se înființau trei revizori comunali plătiți de județ. Tot acum, apare pentru prima dată plasa Țăndărei, cu reședința în comuna Țăndărei, alături de alte 16 comune, plasă administrată de un Revizor comunal. Plasa Țăndărei, cu reședința în comuna Țăndărei se menține și în urma legii din 23 aprilie 1904, având în subordine 8 comune.

După anul 1905, plasa Țăndărei cu reședință în comuna Țăndărei se compune din Țăndărei cu satele Câinesca, Cotul Epure, Nicolești, Strachina și plasa Iazu. Acestă plasă este administrată de d-l inspector comunal C. Pastia, licențiat în drept.

Tot prin legea din 23 aprilie 1904, județul a fost împărțit în 36 ce cercuri formate din unirea a două sau mai multe comune pentru a suporta mai ușor chletuielile provocate de creșterea numărului jandarmilor rurali, agenților sanitari, moașelor, înființarea infirmeriilor, dar, totodată și pentru executarea unor lucrări de interes regional.

Unul din cele 36 de cercuri este reprezentat de Țăndărei-Murgeanca, cu reședința în comuna Țăndărei.

Comunele cu un venit mai mare de 8.000 lei nu erau incluse în aceste cercuri. Pentru că printre ele nu se regăsește și comuna Țăndărei, concluzionăm că aceasta nu era una avută.

Începând cu anul 1906, situația s-a schimbat, urmând ca nicio comună să rămână negrupată în cerc. În aceste conditții, numărul cercurilor s-a modificat de la 36 la 29, unul fiind reprezentat de Hagieni-Murgeanca-Țăndărei, cu reședința în comuna Hagieni.

În perioada interbelică, localitatea Țăndărei a continuat să fie comună, reședință a plășii cu același nume, condusă la început de un administrator, apoi de un pretor, având în subordonare 21 de comune din jur.

Structura satelor componente comunei Țăndărei s-a schimbat în acestă perioadă. Față de recensământul populației din 1912, care specifica 4 sate componente: Țăndărei, M. Kogălniceanu, Nicolești, Strachina, în această perioadă Nicolești dispare deoarece satul era departe de sursele de apă pentru vite, cei mai mulți locuitori mutându-se în Țăndărei, iar din 1923, M. Kogălniceanu se desprinde și va forma comună separată.

Ca o recunoștință a afirmării economice, comerciale, meșteșugărești și industriale a acestuia, în 1932 se desprinde împreună cu Strachina de la comuna Țăndărei și formează o nouă comună, numită Țăndărei-Gară care se dezvoltă între timp. Dovadă stă în acest sens, certificatul nr. 1468, din 13 iulie 1934 care conține următoarele informații:”Noi, primarul comunei Țăndărei Gară din plasa Țăndărei, județul Ialomița, certificăm că această comună cu 445 capi de familii și 1902 de locuitori a luat ființă la 1 octombrie 1932, fiind despărțită de vechea comună Țăndărei, care a rămas separată de Țăndărei Gară. Pe teritoriul acestei comune se află Gara Țăndărei, obor de cereale, în care se vând cereale sătenilor din cele 30 de comune din împrejurimi, având un număr de 65 de comercianți, această comună se află la o distanță de circa 100 de metri de comuna veche Țăndărei.”

Numărul de locuitori ai comunei Țăndărei, cum este și firesc, a crescut de la an la an. O creștere semnificativă apare prin compararea anilor 1912 și 1930.

CAP. III.Aspecte socio-economice-culturale din istoria localității Țăndărei

3.1 Învățământul țăndărean

Începând cu secolul al XIX-lea după formarea statului român modern asistăm la o creștere a interesului pentru educație și la construcția treptată a unui sistem de învățământ, unde un rol important l-au avut reformele lui Regulamentele Organice, reforma lui Cuza și cea a lui Spiru Haret.

Începuturile învățământului țăndărean datează din 1844 când în ”satul Țăndărei existau 120 de famiii, școala avea o singură odaie, iar învățătorul stătea aproape de casă”. Mobilierul școlii sătești a reprezentat și el o problemă, costul lui trebuind a fi suportat de către țăranul déja îndatorat. Proprietarii nu au sprijinit acțiunea de construire a localurilor de școli, ele urmând a fi realizate de țărani, ”de aceea, ele au fost atât de șubrede, încât s-au ruinat cu ușurință”.

Prima școală din Țăndărei a fost construită în 1844. Clădirea a costat 167 de lei și 5 parale, dintre care 60 lei plata meșterilor dulgheri, 32 de lei la țigani pentru semicercuri, 19 lei pentru 10 oca de fier. Ocârmuitorul sublinia ”că cei 167 de lei i-a împrumutat stul de la arendaș și acum n-are de unde să-i plătească”.

Învățătorii erau pregătiți pentru această meserie la Școala normal din Călărați, de unde plecau apoi spre locurile natale pentru a ”deschide școli”.

În 1876 apare consemnat numele unui alt învățător din Țăndărei, Grigorie Stănescu, absolvent a trei clase la Colegiul Sf. Sava din București, care obținuse cel mai bun rezultat la concursul organizat în luna aprilie a aceluiași an.

În martie 1877, Consiliul Județean Ialomița, decide înființarea a cinci școli rurale de fete, subvenționate din bugetul județului. O astfel de școală va funcționa și în Țăndărei, învățătoare fiind Maria Manuceanu, care ”primește 60 de lei de la județ și 30 de lei de la buget comunei”.

După o cercetare amănunțită a activității ”instituțiilor școlare” păstrate la nivelul Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Ialomița am încercat să stabilesc numărul acestora, cercetarea fiind îngreunată de felul în care se consemnau informațiile.

Astfel, la nivelul localității Țăndărei au existat de-a lungul timpul Școala primară de băieți sau Școala de tip urban, Școala primară rurală mixtă care va deveni ulterior Școala din Țăndărei-Gară, Școala din satul Strachina, Școala din Țăndărei Sat, Școala primară mixtă de tip urban, Școala primară de fete.

3.1.1 Școala primară de băieți sau școala de tip urban

În ceea ce privește activitatea școlii primare de băieți din comuna Țăndărei, primele informații le găsim într-un proces verbal din data de 3 decembrie 1924, încheiat în urma vizitei d-lui Revizor școlar, I.Paraschivescu, la școala de tip urban sau școala primară de băieți din comuna Țăndărei, ce funcționa cu trei clase. Această școală se afla sub conducerea d-lui C.Marinescu, învățător provizoriu, la clasa a II-a. Acesta a fost propus de către revizorul școlar, ca director al școlii în locul d-lui Virgil Dobrescu, care urma să plece la București, la Universitate, pentru a participa la cursurile secției de pedagogie. Celelalte două clase, a-III-a se afla sub conducerea d-lui învățător N.I.Mușătescu, învățător definitiv și cls. a IV-a, condusă de d-l C.I.Petrescu, tot învățător definitiv.

Dacă în urma recensământului, obligație ce-i revenea d-lui C. Marinescu, numărul absolvenților cursului elementar de la școlile din Țăndărei gară și Strachina va fi minim de 25 de elevi, se va forma clasa a V-a, ce se va afla sub conducerea dânsului, iar clasa a II-a va trece la școala de fete.

Cei doi învățători, d-nul C. Marinescu și d-nul Victor Teodosescu, alături de Guță Marinescu, primar al comunei Țăndărei, V. Lăzărescu, comerciant, I.Georgescu, administrator de plasă, au fost propuși pentru a fi medaliați ”cu răsplata muncii pentru construcții școlare”.

Pentru perioada 1926-1932, a fost centralizat numărul elevilor care au terminat 4 clase primare.

Fig.1

3.1.2 Școala primară rurală mixtă

Primele informații cu privire la școala din comuna Țăndărei apar începând cu data de 1 aprilie 1912, dar consemnate abia în 1918. Școala va funcționa în casele d-nei Marica Ion Alecu, compuse din 5 camere, o magazie și curtea din fața și dosul caselor, pentru suma de 260 lei, o sumă destul de mare în comparație cu alte localități. Această sumă va fi eșalonată în 3 tranșe: una la 1 august, a doua la 1 decembrie, a treia la 1 aprile 1913.

Diriginta școlii primare rurale mixte din comuna Țăndărei, d-na Ecaterina Popa îl înștiința pe revizorul școlar la data de 7 mai 1917 de neplata salariilor. Nemulțumirea o reprezenta mai mult perioada mare de timp, de la 1 octombrie 1916.

Cadrele didactice existente în școală la această dată erau: Ecaterina Popa, institutoare și Chiriaca Teodosescu, învățătoare.

Din punct de vedere al efectivelor școlare, constatăm următoarele: cls I- 25 elevi, clasa a II-a -23 elevi, clasa a III-a 18 elevi, clasa a IV-a 9 elevi, clasa a V-a 10 elevi

Starea elevilor este un bună. Materiile studiate de elevi sunt: la clasa I, abecedarul și artimetica, la clasa a II-a citirea, aritmetica, geografia jud. Ialomița, caligrafia și desenul, la clasa a III-a citirea, aritmetica, geografia României, caligrafia și desenul. Nu apar consemnate disciplinele la clasa a II-a și a V-a.

Începând cu data de 30 august 1918, va funcționa o Eforie școlară, condusă de d-l Virgil Dobrescu, dirigintele școlii din comuna Țăndărei. Această Eforie avea drept scop punerea în funcțiune a școlii prin orice mijloc. Dorința de a crea această Eforie a venit din partea primarului comunei Țăndărei, R. Marinescu, a d-lui perceptor, N. Rădulescu și a d-lui Virgil Dobrescu, care nemulțumiți de starea învățământului din comună ca urmare a războiului au decis:” Considerând că numai prin școală și prin lumina care va pătrunde cât mai mult și mai adânc, vom putea sta alături de celelate state, credem că datoria noastră cea mai sfântă și cetățenească, e să venim în ajutor”.

Tot în anul 1918, funcționează la această școală, cadre didactice precum: Virgil Dobrescu, Chiriaca Teodosescu, Victor Teodosescu, Ecaterina Popa.

Informațiile din data de 18 septembrie 1920 și 5 decembrie 1924, școala rurală mixtă din Țăndărei Gară, funcționa cu un singur post, diriginte fiind Victor Teodosescu, învățător definitiv.

La 22 septembrie 1926, apar primele date despre înființarea celui de al doilea post de învățător la școala din Țăndărei Gară. Spațiul insufucient, chiria prea mare, au dus la organizarea învățământului în doua schimburi ”pe jumătăți de zile”.

În 1927, școala are bibliotecă compusă din 150 de volume. Materialul didactic complet este procurat în parte de la Casa Școalelor și în mare parte din comerț, în valoare de 14.000 lei, suma fiind strânsă din serbări, colecte prin stăruința d-nului director al școlii.

În ceea ce privește localul școlii, încă din 1923, din inițiativa d-nului Teodorescu a format un comitet școlar de construcție, ce avea drept scop începerea lucrărilor de construcție. Localul era compus din 3 săli de clasă, o cameră cancelarie. În 1925, din cauza lipsei de fonduri, construcția nu a putut fi finalizată, ajungându-se cu lucrarea la acoperiș. În 1927, se vorbește despre localul școlii ca fiind o construcție nouă, în perfectă stare de curățenie, mobilierul suficient, bine întreținut.

Începând cu 22 septembrie 1926, apar primele date despre înființarea celui de al doilea post de învățător la această școală.

În urma inspecției din 21 martie 1934, e menționat faptul că școala funcționează cu două posturi sub conducerea lui V. Teodorescu, învățător gradul I, școala are local propriu cu 3 săli de clasă, locuință pentru director, foarte curat, bine întreținut, învățământul se face pe zile întregi.

Tot în același an, alături de intelectualii din comună a fost înființat un Cămin Cultural ”Sf. Voievozi”, condus de d-nul avocat Al. Crețulescu, cămin ce funcționează în localul școlii, ce are în dotare o bibliotecă de 700 de volume numărul acestora crescând mai târziu la 2900, bibliotecă ce era administrată de d-nul Victor Teodorescu.

Din situația cerută de către Revizoratul școlar pentru anul școlar 1935-1936 reiese faptul că: „școala are local propriu, cu 3 săli de clasă, locuință pentru director cu 4 camere, iar mobilierul este suficient; școala are radiou, un cămin cultural, cor școlar, grădină propirie, grădină școlară de ½ ha, este împroprietărită cu 5 ha, nu are câmp de experiență.” Cadrele didactice erau următoarele: Victor Teodorescu, gradul I, în vârstă de 39 de ani, cu o vechime de 19 ani, învățător la clasele I și a III-a, Anica Reglovschi, defintiv, învățătoare la clasele a II-a, a IV-a și a V-a, în vârstă de 26 de ani, cu o vechime de 7 ani, ce preda lucru de mână tuturor elevelor.

În ceea ce privește numărul de elevi, la clasa I există 42, la clasa aII-a- 24, la clasa a III-a -27, la clasa a IV-a, 23, iar la clasa a V-a, 16 elevi. Totodată apar consemnați elevi de origine evreiască. Este vorba de un număr de 5 elevi: la cls.I -1, la cls. a II-a -1, la cls. a III-a -2, la cls. a V-a -1.

Din datele cerute de către Revizoratul Școlar Ialomița, directorul școlii comunica următoarele: „terenul arabil de 5 ha. se arendează învățătorilor școlii, terenul pe care e construită școala are o suprafață de 5.000m2 , fiind evaluat la suma de 30.000 lei, suprafța pe care o ocupa clădirea este de 400m2, clădirea e construită cu fundație de ciment, cărămidă, tablă galvanizată, școala are un antreu, 4 camere, 3 dependințe, locuința directorului are 4 camere si 2 antreuri, valoarea totală a clădirii fiind de 753.719, 20 lei.”

La data de 24 noiembrie 1938, d-nul Teodorescu devine subdivizor școlar,iar mai tîrziu e concentrat în armată, locul acestuia ca învățător fiind luat de d-nul învățător suplinitor, Vasile Petrescu, iar director al școlii e numit d-nul N. Uzea.

În urma unei inspecției școlare din data de 8 februarie 1939, școala e considerată una mare, dovadă că în perioada 26-27 martie, școala a fost centru de examinare a elevilor din clasa a VII-a, din plasa Țăndărei de la școlile Brătianu, Săveni, Țăndărei gară, Gheorghe Lazăr, Ograda, Dimieni, Iazu și Țăndărei sat.

La data de 25 septembrie 1939 e înființată Cantina școlară într-un local închiriat cantină care servește zilnic dimineața, la 75 de elevi 1/10 pâine și 250 gr. lapte. Cei 75 de elevi înscriși la cantină fie au părinții concentrați, fie nu au bani. Despre noul director al școlii, N. Uzea, aflăm informații din procesul verbal din data de 20 octombrie 1939:”e comandant, străjer, comandant premilitar, director girant, conduce casa de economie, biblioteca, cooperativa și cantina școlară, este un demn urmaș al d-nului V. Teodorescu, pe care să străduiește să-l imite și să-i moștenească excepționala putere de muncă și pricepere”.

La 17 ianuarie 1940 până în 17 august 1945, perioadă în care d-nul V. Teodosescu a fost mobilizat pe frontul de luptă, conducerea școlii aparține un timp d-nei Victoria Mocănescu, care fiind în concediu medical era suplinită de d-na A. Milea și un timp de d-nul N. Uzea ce va urma școala de ofițeri de rezervă.

3.1.3 Școala din satul Strachina

Evoluția școlii din satul Strachina este una anevoioasă, funcționarea acesteia fiind întreruptă pe perioada Primului Război Mondial.

Prin procesul verbal nr. 29, d-l revizor școlar era înștiințat că școala din satul Strachina nu funcționează alături de cele din Murgeanca, Valea Ciorii, Dumitrești.

La data de 29 septembrie 1918, dirigintele școlii primare din Strachina, d-l M.I.Mușatescu, îl roagă pe d-l Revizor școlar să accepte comasarea școlilor din Țăndărei Gară cu cea din Strachina, care ar putea să funcționeze cu două posturi, putând fi susținută prin contribuția locuitorilor. Aceasta era de fapt urmarea inactivității școlii din Strachina care nu mai funcționa de 2 ani ”cât a durat războiul”.

Școala din Strachina funcționează în local propriu, model tip, cu o singură sală de clasă, în stare foarte bună.

Școala rurală mixtă din satul Strachina, funcționează în anul 1924 cu două posturi: d-l N. Focșăneanu, învățător provizoriu, ce conduce clasa a III-a și d-l I.Focșăneanu detașat de la școala Mihai Kogălniceanu, ce conduce clasa I, în locul dirigintelui titular, M.Mușătescu, student la secția pedagogică.

Din punct de vedere al efectivelor de elevi, în anul școlar 1920-1921la clasa I erau înscriși 20 de elevi, la clasa a II-a- 14 elevi, la clasa a III-a -24 elevi, la clasa a IV-a – 4 elevi, iar la clasa a V-a tot 4 elevi. În 1924, la clasa a III-a erau înscriși 41, din care 34 prezenți, iar la clasa I, înscriși 17 din care 14 prezenți. Doi ani mai târziu, apar înscriși la clasa a III-a 29 de elevi, iar prezenți 26, pe când la clasa a IV-a, înscriși 24, prezenți 21.

Date noi sunt oferite cu ocazia situației cerută de Revizoratul școlar pentru anul 1935-1936: local propriu de școală, cu o sală în stare bună, nu există locuință pentru director, mobilierul și materialul didactic sunt insufuciente; școala nu are radio, patefon, cinemtograf și farmacie, există o cooperativă școalră cu un capital de 500 lei, biblioteca școlii era în dotare 600 de volume, există un cămin cultural, cor școlar. Școala e împroprietărită cu 3 ha, are un câmp de experiență de 2 ha, nu are pepinieră, are o suprafață de 200 m2 de plantație de salcâmi, are o grădină școlară de ½ ha.

Apar consemnate două cadre didactice: V. Culea, învățător definitiv la clasele a II-a și a a IV-a, în vârstă de 29 de ani, cu o vechime de 9 ani și Ecaterina Voicu, învățătoare definitivă la clasele a I-a, a III-a și a a V-a, în vârstă de 27 de ani, cu o vechime de 10 ani, detașată în locul d-nei Ana Reglavoschi.

În ceea ce privește numărul de elevi : clasa I -37, clasa a II-a-22, clasa a III-a 23, clasa a IV-a- 23, clasa aV-a-13

La data de 8 februarie 1927, la această școală, învățător era Ion R. Focșăneanu, ce conducea clasele a III-a și a IV-a. Acest învățător va obține definitivatul la 26 mai 1927.

Începând cu anul 1932, apar date despre organizarea cursului complementar la această școală. Dirigintele școlii, V. Culea îl înștiința pe d-l revizor școlar că un număr de 3 băieți și 5 fete sunt înscriși la acest curs.

În condițiile în care nici școala din Strachina, nici cea din Țăndărei Sat nu aveau învățători care să predea numai cursul complementar și ținând cont de distanța de doar 1 km. dintre acestea și cea din Țăndărei Gară, s-a decis comasarea elevilor în cadrul ultimei școli menționate.

În urma inspecției realizată de către subrevizorul școlar, I. Vetu la 27 aprilie 1934 se constată că această școală funcționa cu două posturi, director fiind V. Culea, învățător definitiv. Se mai consemna faptul că, localul de școală e propriu, cu o singură sală de clasă în stare bună, foarte curat întreținut. În grădina școlii s-au plantat 60 pomi fructiferi, 40 duzi, 60 salcâmi. Învățământul se face pe jumătăți de zi. Nu au putut găsi în sat o cameră care să poată servi ca sală de clasă.

Dacă la începuturile sale, școala din Strachina avea un efectiv mai mic de copii și doar clase primare I-IV, 12 ani mai târziu, în 1936, numărul elevilor a crescut mai mult la clasa I, ajungându-se la 37. Putem vorbi chiar și de existența unei clase de aV-a cu un număr de 15 elevi.

În 1936 apare la nivelul școlii o cooperativă școlară, cu un capital de 500 lei, o bibliotecă cu 600 volume, un cor școlar. Școala are o proprietate de 3 ha, un câmp de exepriență de 2 ha, o suprafață de 200m2 de plantație de salcâmi.

Cadrele didactice existente la această dată sunt: V.Culea, în vârstă de 29 de ani, cu o vechime de 9 ani, învățător cu definitivat, ce conducea clasele a II-a și a IV-a și Ecaterina Voicu, detașată în locul Anei Reglovschi, în vârstă de 27 de ani, cu o vechime de 10 ani, învățătoare cu definitivat, ce conducea clasele a I-a și a III-a și a V-a.

Un an mai târziu, situația școlii se schimbăDin datele cerute de către Revizoratul Școlar Ialomița, directorul școlii comunica următoarele: suprafața terenului arabil e de 3 ha., 2 ha. de teren pentru experiență, întreg pământul fiind evaluat la 40.000 de lei, suprafața clădită e de 98m2, școala e în stare bună și e formată dintr-o sală de clasă, o sală mică și o cancelarie, în curte se află o magazie, un closet. Valoarea totală a imobilului fiind de 150.000 de lei.

În februarie 1938, a funcționat în acest sat o școală țărănească cu sprijinul Fundației Regale Principele Carol și a Serviciului Agricol, unde s-au ținut aplicații practice în gospodării. Conferințele, 100 la număr au avut un caracter profesional și de cultură generală.

Începând cu 15 decembrie 1938 va funcționa o cantină pentru 54 de elevi, care până la 1 iunie 1939 a fucționat într-o casă particulară. Fondurile din care se va susține cantina, dar care au contribuit și la ridicarea construcție provin din cotizațiile lunare ale membrilor Căminului Cultural ”Lumina satului” din localitate.

În ceea ce privește Căminul Cultural ”Lumina satului” acesta este al doilea cămin, primul fiind Căminul Cultural ”Sf. Voievozi”, unde la data de 25 decembrie 1938, a fost organizat un festival cultural urmat de dansuri naționale, în scopul strângerii dondurilor necesare pentru întreținerea cantinei școlare. La conducerea Căminul Cultural se afla d-nul judecător Tănase, ce avea funcția de președinte, iar secretar era d-nul învățător, C.I.Petrescu.

3.1.4 Școala din Țăndărei Sat

De-a lungul existenței celor trei școli de la nivelul comunei Țăndărei, asistăm la o mișcare continuă a cadrelor didactice de la o școală la alta.

În ceea ce-l privește pe d-l învățător, C.I.Petrescu, acesta solicita d-lui Revizor școlar prin adresa nr. 4583 din 6 august 1932, numirea sa în funcția de conducere a școlii primare mixte din comuna Țăndărei, după plecarea d-lui Mușătescu la școala primară din comuna Mircea Vodă.

Întreaga sa activitate este prezentată într-un memoriu trimis Ministerului: obținerea gradului II cu media 8 69, desfășurarea activității timp de 14 ani în această școală, contribuirea la ridicarea unui monument pentru cinstirea eroilor în 1922 sub auspiciile căminului cultural Sf. Voievozi, conducerea corului de adulți, participarea la construcția bisericii, ca epitrop al bisericii locale.

În ceea ce privește această școală, în 1924 se construiesc două săli de clasă. Anul 1936 oferă numeroase informații despre această școală. Putem vorbi de existența a 6 clase, cu un efectiv foarte mare la clasele I-III. Clasa I- 32 băieți și 19 fete, clasa a II-a, 32 băieți și 25 fete, clasa a III-a, 22 băieți și 23 fete. Începând cu clasa a IV-a scade numărul elevilor: la clasa a IV-a, 26 băieți și 8 fete, la clasa a V-a, 13 băieți și 17 fete, la clasa a VI-a, 7 băieți și 8 fete.

Există două localuri de școală, cu 5 săli de clasă, locuință pentru director cu 4 camere. Școala are muzeu școlar cu 320 piese, radio, două secții, una de tâmplărie, cealaltă pentru diverse, dotate cu unelte suficiente, un cămin cultural . Tot suficiente sunt mobilierul și materialul didactic. Cooperativa școlară are un capital de 1800 lei. Există atât cor bisericesc cât și școlar. Școala e împroprietărită cu 5 ha de pământ, deține și un câmp de experiență de 3 ha, o grădină școlară de 1600 m2.

În ceea ce privește cadrele didactice din această școală, amintim pe: d-l C.I.Petrescu, gradul I, în vârstă de 38 de ani cu o vechime de 18 ani, ce conduce clasele a IV-a și a VI-a, d-na Elena Alexandrescu, gradul II, în vârstă de 34 de ani cu o vechime de 13 ani, ce conduce clasele a I-a și a V-a, d-na Eugenia Rădulescu, detașată și înlocuită de d-nul Ilie Ionescu, învățător definitiv, gradul II, în vârstă de 30 de ani cu o vechime de 10 ani, ce conduce clasa a III-a.

3.1.5.Școala primară mixtă de tip urban

Informații despre această școală aflăm din procesul verbal nr. 2 din 29 septembrie 1920, încheiat în urma inspecției realizată de d-nul Revizor școlar cls. II, Virgil Dobrescu și anume că, școala funcționa cu 4 posturi, la clasa I, d-na Ch. Theodosescu, învățătoare definitivă, la cls. a II-a, d-nul Virgil C. Miu, suplinitor al d-nului Virgil Dobrescu, la cls a III-a, domnișoara Maria Teodosescu, învățătoare definitivă,inițial la școala de băieți apoi la școala de fete, la cls. a IV-a , d-nul C.I.Petrescu, învățător provizoriu și dirigintele școlii.

Școala are local tip, cu 3 săli și locuință pentru diriginte, în care învață clasa a IV-a, aceasta fiind nelocuită de către d-nul diriginte. Numărul foarte mare de elevi și anume: clasa I- 155, clasa a II-a-105, clasa a III-a -54, clasa a IV-a- 17 duce la înființarea a cel puțin unui nou post sau la înființarea unei școale de fete cu 2 posturi.

Decizia luată de dirigintele școlii va fi de a căuta de urgență un local pentru al IV-lea post, sala destinată a fi locuința sa, fiind cu totul improprie și neîncăpătoare. În localul care se va găsi, va funcționa clasa a III-a, datorită numărului mai mic de elevi, urmând ca celelalte clase să rămână în localul de școală.

În aceste condiții, la data de 22 octombrie 1920, clasa a III-a condusă de domnișoara M. Teodosescu, învățătoare definitivă, funcționa într-un local cu chirie în stare bună, dar neîncăpător. În urma unor discuții cu proprietarul se dorea dărâmarea unui perete și astuparea unei dintre uși.

După plecare domnișoarei M. Teodosescu, d-nul diriginte al școlii din 1923, Virgil Dobrescu, cerea revizorului școlar, numirea ca învățător la școala de fete a d-nului V. Marinescu, care era încă student.

3.1.6. Școala primară de fete

Această școală, inaugurată la data de 23 septembrie 1924, funcționează la 4 decembrie 1924 cu 2 posturi, diriginta școlii fiind d-na Veta Teodosescu, învățătoare provizorie. Localul școlii este tip cu două săli. Învățământul se face într-un singur schimb, cele două clase fiind conduse de: d-na Eleonora Marinescu, învățătoare provizorie, la clasa I unde sunt înscriși 68 de elevi și prezenți 33 și d-na Veta Teodosescu, tot învățătoare provizorie la clasa a II-a, unde sunt înscriși 33 de elevi și prezenți 20.

Informații despre construirea localului tip cu două săli de clasă apar în anul 1924.

3.2. Biserica Sf. Voievozi

Biserica ce poartă hramul Sf. Voievozi, este un monument istoric și de arhitectură. Construită în 1831 de marele boier Filip Lenș, dregător al Țării Românești, aceasta a fost târnosită în 1839.

Prețioase informații despre această biserică datează din 1926. Înainte de actuala biserică, satul Țăndărei a avut o altă biserică în partea de răsărit a satului:”locul unde a fost vechea biserică se vede și astăzi, înconjurat de o mulțime de cruci. Cimitirele pe vremea aceea erau toate în jurul bisericilor. Biserica veche era de gard, fără pictură pe pereți, avea însă icoane atârnate pe pereți. Această biserică a fost clădită pe la începutul secolului al XVII-lea, deoarece la sfârșitul acestui secol se află în ruină”. Aceasta l-a determinat pe propiretarul moșiei de atunci ca să se gîndească la zidirea unei biserici noi, din cărămidă, ce are forma unei corăbii cu un privdor deschis în față sprijinit pe 4 coloane. Pe acoperișul acesteia se află o singură turlă, construită din grinzi de lemn și acoperită cu tablă galvanizată. A înconjurat cu zid locul unde e zidită actuala biserică, cu stâlpi de zid și porți mari la intrare. ”Curtea din fața bisericii, retregându-se mai înapoi, spre a deschide fațada școlii, stâlpii de zid și porțile s-au distrus. Curtea este astăzi în fața bisericii cu uluci de scânduri, iar restul din zid în parte ruinat.” Proprietarul Filip Lenș a fost un mare creștin ortodox, deoarece a zidit mai mute bisericii în Țăndărei, Mărculești, Luciu, Giurgeni, după spusele bătrânilor. Biserica posedă și azi toate candelele de argint cu inscripția marelui vornic Filip Lenș.

Pe inscripția așezată deasupra ușii de la intrare în biserică scrie:”această sfântă și dumneziască biserică, ce prăznuiește întru tot lăudatului apostol Filip și marelui ierarh Nicolae; s-a zidit din trunchie cu toată osârdia și cheltuiala marelui vornic Filip Lenș, cavaler al mai multor ordine împărătești și Dicheofilan al mareilor biserici a Răsăritului și a prea iubitei Domniei Sale soții, vorniceasa Elisabeta și cavaleri: Kir Neofit Râmnicu, Kir Ilarion Argesiu, Kir Chesarie Buzău; în zilele prea înălțatului Domn, Alexandru Dimitrie Ghica, la anul 1839”.

Nu se știe care a fost primul preot ce a slujit în această biserică. Însă se știe sigur despre următorii preoți: preotul Radu, care a servit până la adânci bătrâneți. Un alt preot a fost Teodosie Mirodot, adus aici din comuna Murgeanca. Preotul Radu Rădulescu, fost Proteoereu pe timpul Mitropolitiul Calinic al județului Ialomița și transferat de aici la București, unde a și murit. Preotul Ioan Stănescu, originar din comuna Ograda, ginerele preotului Teodosie Mirodot și preotul Stan Chirulescu, hirotonit în ziua de 16 decembrie 1817. Absolvent cu diplomă de 8 clase, la Seminarul Central din București. Instalat ca preot la 27 decembrie 1897 și-a continuat activitatea până în 1926.

Sfârșitul secolului al XIX-lea aduce modificări în ceea ce privește dreptul de a hirotoni al preoților, astfel că, dacă până atunci le era permis să poată hirotoni doar cu 4 clase seminariale la țară și cu 7 clase seminariale la oraș, după aceea puteau hirotonii cu 8 clase seminariale la sate și cu licență la orașe.

Acest monument istoric a cunoscut de-a lungul timpul mai multe reparații. Potrivit adresei nr. 2138 din 16 aprilie 1907 d-nul Prefect cerea d-nului inginer al județului să înainteze devizul de reparații pentru biserica ”Sf. Voievozi” din comuna Țăndărei, în urma adresei nr. 129 a parohului acestei bisericii. Devizul cuprindea: pânzuirea până la cărămidă a tencuielii în exterior, inclusiv soclul, văruitul bisericii în exterior cu culoare de apă (gri) de două ori, transformarea sălii din fața bisercii în marchiză, două ferestre în părțile laterale de 0.8 lățime, 1.7 înălțime.

O altă dovadă că mica localitate a Bărăganului a participat la Primul Război Mondial este faptul că, în 1916, biserica a fost incendiată de către armatele bulgarilor.

Construcția clopotniței datează din 1932, din timpul preotului Stan Chirulescu. Este clădită din schelet de lemn de salcâm și stejar și înconjurată cu scândură groasă de brad. Are forma pătrată, fiecare latură fiinde câte 4 metri. În partea de sus a clopotniței se află cele 2 clopote, unul de circa 250 kg. și celălalt de circa 120 kg.

3.3 Activitatea Serviciului Tehnic al județului Ialomița asupra localității Țăndărei

Activitatea Serviciului Tehnic al județului Ialomița asupra localității Țăndărei a constat atât în construirea de poduri, școli, biserici și alte clădiri, cât și în întreținerea acestora.

Podul din localitatea Țăndărei care face legătura ca și astăzi între această localitate și cele învecinate, respectiv Săveni și Lăcusteni are o istorie destul de controversată.

Primele date despre acest pod apar în anul 1919 și anume despre faptul că acesta a fost construit fie de armatele bulgare, fie de cele germane.

”Podul de lemn lucrat de nemți la Țăndărei”, apare în adresa nr. 31/19.02.1919 a Serviciului de Poduri și Șosele din județul Ialomița, secția a III-a Țăndărei, pod care a suferit numeroase pagube în urma spargerii gheții de pe râul Ialomița: ”pilonul b e scos și luat de apă, iar contrafișa a e ruptă de la mijloc”.

Primarul comunei Țăndărei, Ghe. Marinescu a introdus taxă pentru folosirea acestui pod începând cu 1 ianuarie 1918, taxă cu ajutorul căreia se putea întreține podul:” 5 bani de fiecare vită înhămată sau slobodă, 5 bani de pieton, 2 bani de vită mică”.

Adresa din 28 iulie 1919 este esențială pentru stabilirea originii acestui pod, adresă care arată că primăria comunei Țăndărei nu deținea acte cu privire la construirea sau repararea podului, asta după ce primarul comunei, d-nul Ghe. Marinescu declarase verbal că ”comuna nu a cheltuit nimic, totul fiind făcut de inamic”.

Primăria comunei Țăndărei a arendat la 1 ianuarie 1919, d-nului Radu Petrescu acest pod, pentru suma de 6000 lei anual, bani care se duceau în bugetul comunei .

Începând cu data de 18 august 1919, în urma încheierii procesului verbal dintre Marin Dobrică, șeful circumscripției Țăndărei și Gheorghe Marinescu, primarul comunei, a fost luat în împrimire podul, iar taxa a fost anulată.

În urma adresei nr. 14718/ 25.07.1919, se cerea ca podul să fie dat în exploatarea băncii ”V.I.Perlea” cu al cărui material s-a construit, până la acoperirea pagubei. Ca răspuns, în data de 19.08.1919, șeful circumscripției Țăndărei, Marin Dobrică, în urma cercetărilor, arată faptul că din depozitul băncii s-a luat lemnărie de către bulgari, nu de germani, care au luat acest material, din care au făcut un podeț provizoriu, odată cu venirea lor. După venirea germanilor, aceștia au construit actualul pod, materialul fiind adus cu trenurile din alte depozite. Prin urmare, pretenția băncii nu a fost fondată.

O altă activitate a Serviciului Tehnic a constat în întreținerea rețelei de drumuri. Un exemplu îl reprezintă construirea și întreținerea șoselei Țăndărei-Piua Petrei-Giurgeni. În urma adresei nr. 1.473 din 21 august 1906 a d-nului Prefect către domnul inginer N. Nicolescu, reiese faptul că au fost necesari 1333. 334 m.c de piatră spartă de granit pentru impietruirea șoșelei Piua Petrei- Țăndărei. După trecerea iernii, drumul trebuia refăcut. O dovadă o reprezintă adresa nr. 1229 din 13 aprilie 1907. Tot acum se cerea construirea de noi podețe. Un alt exemplu îl reprezintă adresa nr. 24.956/ 30.09.1910 când drumul a fost refăcut de d-nul Mihail Leșcu, pentru această lucrarea fiind neovie de 600 mc nisip extrași din cariera statului ”Topal”.

Un moment de o majoră importanță pentru localitatea Țăndărei la începutul secolului al XX-lea îl reprezintă construirea Judecătoriei, dar și a anexelor acesteia.

În baza legii privind judecătoriile de ocoale din 30 octombrie 1907 erau înființate astfel de judecătorii în fiecare județ, cu următoarele atribuții de judecată: cereri de materie personală și mobiliară, civile, comerciale, de despăgubiri pentru delicte sau contravenții pentru executarea, anularea sau rezolvarea contractelor de locațiune (arendare sau închiriere), autentificarea actelor, în afară de contractele de învoiri agricole. Un an mai târziu ia ființă și Judecătoria de ocol Țăndărei ce avea în subordine comune precum: Țăndărei, Bucu, Chioara, Frățilești, Giugeni, Hagieni, Luciu, Mărculești, Murgeanca, Ograda, Piua-Petrii, Sudiți.

Împrejmuirea Judecătoriei a fost realizată de antreprenorul V. Andreescu, care a executat și ridicarea clădirii. Suma pentru împrejmuire s-a ridicat la valoarea de 23.220,52 lei, termenul final fiind de 1 noiembrie 1912.

La data de 28 august 1912 începea construirea a două camere pentru avocați, o arhivă, sală de consiliu și vestibul. Pentru toate acestea s-a folosit material lemnos în valoare de 2880 lei .

Judecătoria comunei Țăndărei se învecina cu Ion Țânțulescu la N, la S cu str. Gării, la V cu str. Oborului, la E cu str. Ion Nicolau, potrivit Planului de situație al terenului cu amplasamentul localului de Judecătorie și atenaselor din comuna Țăndărei.

Potrivit adresei nr. 1285/23.07.1919, urma să aibă loc repararea școlilor din secția II Țăndărei. În comparație cu școlile din comunele Frățilești, Săveni, Giurgeni, Luciu, Mihail Kogălniceanu, școala din Țăndărei avea nevoie doar de mobilier.

La 31 octombrie 1922, Școala primară rurală din Gara Țăndărei urma să fie refăcută în primăvara anului 1913, după modelul Casa Școalelor, ce prevedea două săli de clasă și locuință pentru diriginte.

În acest context era necesară o cantitate de lemne ce urma a fi folosită pentru arderea cărămizilor, cantitate de lemne ce trebuia luată de la Serviciul Tehnic.

La data de 24 martie 1925, potrivit adresei nr. 1009, au fost alocați 124.000 lei pentru construirea a două cantoane de pază pentru podarii podurilor plutitoare peste Ialomița în punctul Bucu și Țăndărei. Potrivit memoriului, ”cele două poduri fac legătura șoselelor județene, iar pentru că ele sunt mobile pe două vase, necesită în permanență podar pe de o parte pentru manevrarea podului pe râul Ialomița de la un mal la altul, iar pe de altă parte pentru supraveghere”. Cele două cantoane urmau a fi executate de d-nul Traian Istrate, din comuna Țăndărei.

Primele servicii poștale rurale au început să funcționeze în Ialomița în anul 1872. Localitatea Țăndărei s-a numărat printre primele comune care au avut birouri de poștă.

În urma deciziei nr. 12.513/27.04.1880, erau stabilite patru Circumscripții, localitatea Țăndărei făcea partea din Circumscripția a IV-a, alături de județe precum: Constanța, Tulcea, Covrului, Brăila. Reședința fiind fixată la Brăila.

Cursele poștale erau asigurate până în 1897 de diligențe care făceau cursa: București-Oltenița-Călărași de trei ori pe săptămână.

Cursele poștale au suferit mari modificări, dezvoltându-se ”transportul corespondențelor și trimiterilor poștale, prin darea în circulație a unor linii ferate” printre care și Făurei-Țăndărei la 21 noiembrie 1884 și Țăndărei-Fetești la 1.07.1887

Art. 50 al Convenției din 22 august 1888 menționa că:”la trenurile de pe liniile (…)Făurei- Țăndărei, pe unde actualmente nu circulă conducători poștali, transportul expedițiunilor de corespondență și a mesageriilor se va face de către șefii de trenuri”. Gara din Țăndărei era poziționată în clasa I, alături de alte 33 de gări.

În ceea ce privește executarea liniilor telefonice pe distanțele Țăndărei-Ograda-Bucu, lucrarea propriu-zisă a făcut parte dintr-un plan de ansamblu emis în 1928 și aprobat de Direcțiunea Generală P.T.T de către Prefectura Ialomița. Se dorea acest lucru, datorită întinderii mare a județului și din cuza lipsei de drumuri circulabile pe orice timp. Îmbunătățirea liniilor telefonice a continuat și în 1933, când o echipă formată din N. Balzac, șeful Secției II Tehnică Țăndărei și St. Movilă, picher la aceiași Secție ”au demontat cele două fire de pe stâlpii SRAT și au remontat stâlpi noi”.

Existența unei centrale telefonice în comuna Țăndărei e atestată de adresa nr. 2323 din 29 mai 1930, înaintată d-nului Pretor al Plășii Țăndărei, prin care d-șoara Virginia N. Ghenciu, demisiona din postul de telefonistă la 1 aprilie 1929, începând cu această dată, urma să fie numită d-șoara aurelia Moroianu, din gara Țăndărei.

La 5 octombrie 1939, a fost aprobat proiectul pentru electrificarea comunei Țăndărei, proiect ce a cuprins suma de 400.000 lei. Numărul mic de locuitori și anume doar 34, care doreau racordarea la rețeaua principală de electrificare, arată faptul că acest lucru era destul de costisitor. În data de 6 decembrie 1939 s-a prezentat în comuna Țăndărei, Vasile Dima, electrician șef, detașat pentru a fi folosit la executarea lucrărilor de electrificare a comunei. Următor pas a fost construirea unei uzine electrice necesară iluminatului electric, firma Kurt Ornstein, aratându-și interesul pentru furnizarea agregatului necesar comunei Țăndărei. În următorul an, numărul cererilor a crescut la 62. Întreaga lucrare de electrificare a comunei Țăndărei de circa 5000 km. a costat 788.000 lei, sumă la care comuna a contribuit cu 400.000 lei.

3.4 Începuturile sistemului sanitar țăndărean

În 1907, localitatea Țăndărei era inclusă în plasa Piua Petrii a patra circumscripție a județului Ialomița, plasă ce avea în subordine 13 comune. Medicul circumscripției era d-l Rosenthal Siegfried, în vârstă de 37 de ani, iar agent era d-l Tone Mihail.

În 1928 ia ființă circumscripția sanitară Țăndărei, ce are în subordine 14 comune, cu reședința medicală în comuna Piua Petrii, medic fiind d-l Matievici.

Anul 1936 aduce o nouă reorganizare a circumscripțiilor sanitare. Țăndărei Gară, Țăndărei, satul Strachina vor face parte din circumscripția IX Săveni, cu reședința la Săveni. Medicul circumscripției fiind Rahita Weiberg.

Încă de la începutul secolului al XX-lea, în Țăndărei au apărut primele farmacii. Informații despre acest lucru, ne sunt oferite de Serviciul Sanitar Ialomița, mai precis de Consiliul de Igienă și Salubritate a județului.

La data de 8 octombrie 1902 are loc o sedință extraordinară, prezidată de d-l prefect Atanasie Stoienescu; ședința are pe ordinea de zi cererea nr. 39724, prin care ”d-l farmacist E. Seusmann dorea avizul de a deschide o farmacie în comuna Țăndărei”.

Potrivit declarației unuia dintre membrii Consiliului și anume d-l D. Motoș, acesta arată faptul că ”e imposibil ca un farmacist să poată susține o farmacie în Țăndărei din cauza cheltuielilor prea mari”. Acesta aducea argument precum că: ”în comparație cu Slobozia și Urziceni, unde e o populație mai numeroasă și o mișcare comercială mult mai mare ca la Țăndărei, abia dacă pot rezista farmaciile de aici”.

În 1903, în comuna Țăndărei exista farmacia ”Dr. Davila”, condusă de d-l farmacist V. Purece, care era și proprietar. Născut în comuna Budița, în 1874, din părinți de naționalitate română. Venit în țară în 1891 și luat licența la Universitatea din București. Farmacia pe care o deținea era format din: officină, laborator, magazine, pivniță și clopoțel la ușă.

Programul farmaciilor era stabilit potrivit unei adrese din 30 august 1920:”vara de la 7 a.m până la 8 ½ seara, iarna de la orele 8 a.m până la 8 seara, cu condiția ca în fiecare farmacie să fie organizat în permanență serviciul de noapte pentru efectuarea și expediția prescripțiunilor medicale urgente”.

În 1936, Ministerul Muncii, sănătății și Ocrotirii Sociale decidea fixarea în Țăndărei Gară a ambelor circumscripții de farmacie.

Raportul anual sanitar al circumscripției Țăndărei, pe anul 1930 oferă importante informații despre starea comunelor:”starea igienică în majoritatea comunelor e satifăcătoare. Însă, lasă mult de dorit igiena satelor noi inființate de coloniști veniți din alte părți. Aici, aproape toate locuințele au câte o singură încăpere, într-o casă locuiesc 5-6 persoane.”

După separarea comunei Țăndărei Gară, apar numeroase nemulțumiri din partea deținătorilor de farmacii ca urmare a înființării unei noi circumscripții de farmacie. Astfel, apar două farmacii câte una pentru fiecare comună în parte, dar cu o distanță între ele de 100 de metrii. De aici și starea conflictuală dintre d-na Speranța Oprea și d-nul Roman Andreescu.

La 26 iulie 1934, d-nul farmacist, Roman Andreescu, îi solicita d-nului președinte al Consiliului de Igienă al județului Ialomița, să i se aprobe instalarea farmaciei sale în localul Bercea din str. Fața Gării.

Consiliului de igienă și salubritate al județului Ialomița ia act de aceste nemulțumiri și decide în data de 3 septembrie 1934 astfel: farmacia d-nului Roman Andreescu cu reședința farmaciei în Țăndărei-Gară va avea în subordine comunele Hagieni, Gura Ialomiței, Chioara, Piua-Petrei, Luciu, Vlădeni, jumătate din partea de nord a comunei Țăndărei-Gară, începând cu strada principală de la proprietatea fraților Bercea pînă la marginea de nord a comunei Țăndărei-Gară, iar farmacia d-nei Speranța Oprea va avea sediul tot în comuna Țăndărei-Gară și va avea în subordine comunele Țăndărei, Platonești, Săveni, Sudiți, Ograda, Frățilești, Mihail Kogălniceanu, partea de sud a comunei inclusiv satul Strachina.

Activitatea sistemului sanitar la nivelul circumscripției a fost destul de intensă, dovadă fiind următoarele cifre care indică numărul de consultații la domiciliu sau dispensar: în anul 1907au fost înregistrate un număr de 259 de consultații în cadrul dispensarului, în anul 1912 au fost înregistrate un număr de 738 de consultații la domiciliu și 552 în cadrul dispensarului, în anul 1921 au fost înregistrate un număr de 145 de consultații la domiciliu și 5197 în cadrul dispensarului. Anul 1928 a cunoscut o scădere în acest sens , fiind înregistrate doar 32 de consultații la domiciliu și 83 în cadrul dispensarului, iar în 1930, un număr de 16 consultații la domiciliu și 128 în cadrul dispensarului.

La nivelul localității Țăndărei au funcționat ca moașe Renta Paraschiva ce deținea diplomă în acest sens, urmată de Tița Matache. Pentru anul 1910 apare consemnată moașa Fătușca Fotescu, în 1912 moașa Nica Neaga, în 1916 Ana Militaru, moașă a cercului sanitar, Victoria Butoianu, moașă a spitalului, iar pentru anul 1925, apare consemnta numele de Eufrosina Benaru.

Tot în dosarele Fondului Serviciului Sanitar Ialomița, găsim informații despre ocupațiile locuitorilor, despre numărul localurilor de debit și informații despre activitatea industrială de la nivelul comunei Țăndărei pentru anii 1931 și 1934.

3.4.1 Spitalul din Țăndărei

Până la înființarea spitalului, asistența sanitară era asigurată de medicii de plasă și personalul ajutător, care erau insuficienți în comparație cu numărul de locuitori și cu problemele de sănătate ale acestora.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea Țăndărei intră în rândul localităților dezvoltate, astfel că aici, în 1894, există un spital rural, care a fost deschis la 1 octombrie 1895. Acest spital este așezat pe un teren cu o suprafață de 2 ha., donat de d-l căpitan T.T. Paladi, proprietar în acel timp al moșiei Țăndărei. Costul construcției s-a ridicat la 127.201 lei.

La 1 noiembrie 1895 este numit ca medic al spitalului d-nul Demetrescu Ioan cu decretul nr. 4007 care a ocupat postul până în data de 7 aprilie 1897, urmat de doctorul, N. Petrescu, care a fost și medicul spitalului în perioada 1905-1919, un subchirurg, d-l St. Cojocaru și un intendent, d-l Al. Constantinescu. În ceea ce privește personalul de serviciu, exista un infirmier, două infirmiere, un bucătar, două spălătorese și doi argați.

Până la 1 aprilie 1906, administrația acestui spital se făcea de către județ care primea de la stat o subvenție anuală de 28.000 lei. După această dată, spitalul a trecut sub administrația Direcțiunii Generale Sanitare de pe lângă Ministreul de Interne. Dacă la început spitalul funcționa cu 30 paturi, în 1930, numărul acestora a mai scăzut reajungându-se la 30 de paturi în 1936, potrivit raportului anual al spitalului Țăndărei, care mai arată faptul că ”au avut loc 34 de operații mari, 30 de operații mijlocii, 40 de operații mici, alimentele sunt în camtități suficiente, personalul e complet, instrumentarul, medicamentele și pansamentele sunt insuficiente, fiind îngrijiți 816 pacienți în spital”.

Revenind la activitatea spitalului, în 1912 au fost tratați un număr de 13 bolnavi de peleagă, 20 de bolnavi de tuberculoză pulmonară, 47 de bolnavi de sifilis.

Din datele strânse am realizat o comparație a activității spitalului pentru anii 1931 și 1934. Astfel că, în 1931 au fost înregistrate un număr de 654 de îngrijiri în spital, 19 operații mari și 61 de operații mici și mijlocii, iar în 1934 au fost înregistrate 760 de îngrijiri în spital, 30 operații mari și 20 de operații mici și mijlocii. Pentru cei doi ani sunt identice: cota de hrană, medicamentele și pansamentele insuficiente, combustibilul la limită.

În 1934, spitalul era dotat cu 27 de paturi, un pavilon de izolare pentru boli contagioase, camere separate pentru tuberculoză, o sală de nașteri. De asemenea, spitalul deținea 5 ha. de pământ.

De-a lungul anilor, spitalul a beneficiat de o serie de reparații. Astfel, la 6 aprilie 1931este înregistrată reparația gardului spitalului care din cauza unei furtuni s-a dărâmat. O altă reparație a avut loc la 23 februarie 1932, este vorba despre reparația la pompa de apă a spitalului, în valoare de 1.500 lei. D-nul D. Georgescu, medicul spitalului consemna că în urma unei furtunii”curtea spitalului a fost dărâmată și ruptă pe o întindere de 60 m, au fost rupte și luate de vânt jgheaburile de la morgă și pavilionul de izolare”. Pentru anul 1933, apare consemnat ca medic al Spitalului Țăndărei, d-nul Victor Lungu

Cum era și firesc, în grija medicilor intra și starea de igienă a școlilor. Motiv pentru care, la 21 septembrie 1921 a avut loc o inspecție care arată situația precară a claselor:”majoritatea claselor se găsesc prin camere de dimensiunile 5/5 sau 4/4, lipite cu pământ sau dacă e în vreun fost local de cârciumă, are pivniță dedesubt și câte 3-4 uși și ferestre prin care bate vântul. Mențiunea apei de băut nu pare a incomoda pe mulți domni învățători, care din lipsă de fonduri, nicăieri nu am văzut vreun vas care să se închidă bine și cu robinet, ci câte o putină murdară cu capac.”

În 1937, localitatea Țăndărei se confruntă cu o epidemie de ciumă, ceea ce duce la o verificare minuțioasă și a localurilor de aici care aparțineau domnilor: Șerban G. Șerban, Pericli Șerban, Radu Cazan, Ion Marinescu, Neculai Lintiș, Barbu Ene Sandu cu sediul în comuna Țăndărei și a domnilor Titu Petrescu, Vasile Lăzărescu, Vasile Toma, Neculai Stamate, Petre Preotescu din comuna Țăndărei – Gară.

În data de 26 ianuarie 1940 a fost emis devizul estimativ în ceea ce privește electificarea spitalului rural Țăndărei, spital compus din cinci corpuri. Primul corp era format din cancelarie, sală de consultații, cu locuința oficiantului unde erau nevoie de 11 locuri de lampă. Al doilea corp era format din locuința medicului, prevăzută cu 13 locuri de lampă și 3 prize. Al treilea corp era format din saloanele de bolnavi cu rezerve și sala de operații, prevăzute cu 20 de locuri de lămpi și 2 prize. Al patreluea corp era format din bucătărie, spălătorie și locuințele personalului de serviciu, prevăzute cu 20 locuri pentru lămpi, iar al cincilea corp format dintr-o cameră de izolare prevăzută cu 8 locuri pentru lămpi și morga, cu un singur loc de lampă.

Am încercat să sintetizez pentru perioada 1907-1930, numărul consultațiilor la domiciliu/dispensar la nivelul circumscripției:

3.5 Efectele reformei agrare asupra localității Țăndărei

În evoluția societății românești, agricultura a constituit întotdeauna o ramură de bază. În agricultură, principalul mijloc de producție a fost și a rămas pământul, ceea ce face ca rezultatele economice să depindă de modul de repartizare, de gospodărirea și utilizarea eficientă a acestuia.

Acapararea unor imense terenuri arabile, păduri, fânețe. islazuri și cursuri de ape de către baroni, conți și moșieri, luate cu forța de la țărani, sub conducerea statului, au dus la multe răscoale țărănești cu grave consecințe, distrugeri materiale și pierderi de vieți omenești.

Distribuirea pământului celor ce-1 muncesc de la sate. a constituit o preocupare principală a unor reformatori și gânditori progresiști, pentru desființarea servituților feudale și a iobăgimii.

Unul dintre momentele marcante ale istorie noastre, o reprezintă Unirea Principatelor române, realizată la 24 ianuarie 1859. Această unire a reprezentat un pas important în constituirea României moderne, care s-a consolidat prin reformele adoptate de Al. I.Cuza, prin obținerea independenței de stat de către Carol I, evenimente ce au culminat cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918, ce a reprezentat idealul românilor dintotdeauna.

Cele mai importante reforme agrare au fost cele din 1864, 1921 și 1945. Legea rurală din 14 august 1864, reprezintă una dintre cele mai importante legi adoptate de Al.I Cuza.

Această lege îi elibera pe țărani de sarcinile fiscale precum claca, dijma, împroprietărindu-i pe categorii în funcție de numărul de vite deținute.

Legea îi declara clăcași pe locurile de casă și grădină, în aceiași suprafață ca ceea fixată de Regulamnetele Organice în Țara Românească, 400 stânjeni păstrați la câmp și 300 stânjeni păstrați la munte.

Clăcașii deveneau proprietari pe pământurile de cultură: fruntași (cu patru boi și o vacă), a 11 pogoane în Țara Românească.

Legea rurală din 1864 a avut și neajunsuri, ce au dus la izbucnirea unor răscoale țărănești mai târziu, precum cea de la 1888, din Urziceni, jud. Ialomița.

În 1897, sunt semnalate la Țăndărei 4 moșii: două ale statului, Cotul Epure cu 6500 ha, Strachina cu 3800 ha și două particulare, Țăndărei cu 3300 ha și Câineasca, de 5000 ha, din care 1250 loc sterp, numit pogoane de nisip.

Mica localitate a Bărăganului se identifica cu țăranul plugar. Micii meșteșugari, negustorii, învătătorii, slujbașii primăriei, erau determinați de a rămâne la sat pentru că dețineau un lot de pământ, o gospodărie, ceea ce ducea la un mod de viață mai onest, iar din punct de vedere material le era mai ușor să se descurce.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, economia județului Ialomița, trece prin numeroase trasnformării, ce îi determină pe unii ”să vândă, iar pe alții să cumpere terenuri agricole” ce a avut ca urmări împărțirea țăranilor în: țărani lipsiți de pământ, țărani ce dețineau între 0.05-5 ha., țărani ce dețineau între 5-10 ha., urmați de chiaburi ce dețineau între 10-100 ha.

Obștile de arendare au reprezentat o formă de manipulare a acestei categorii greu încercate de către chiaburime. Astfel de obști existau în toate satele și comunele de la nivelul județului Ialomița. Și în satul Strachina se înscrie în această categorie cu obștea numită ”Deșteptarea Ialomiței”, ce era condusă de d-nul învățător M.I.Mușatescu, care mai deținea și funcția de președinte a băncii populare ”V.I.Perlea” din Ograda, mandatar al obștei din Țăndărei cu o suprafață de 5.800 pogoane, pe plugarul Neculei B. Munteanu, ce deținea o suprafață de 7 ha. pământ care era și consilier al băncii populare și pe plugarul Duțu Vlăsceanu, ce deținea 5 ha. pământ. Această obște deținea 3.617 ha teren arabil și pentru că nu deținea mijloacele necesare pentru a lucra acest teren, ei îl subarendau locuitorilor din comuna Țăndărei, ”cu prețuri mult mai mari decât la prima arendare”.

În baza Legii Reformei Agrare se declara expropriate suprafețele cultivabile mai mari de 100 de hectare (…) „cu excepția viilor, pădurilor, plantațiilor de pomi roditori, lacurilor, bălților și a pământului irigat.”

Au fost expropriate peste 6 milioane de hectare, din care aproape 4 milioane de hectare de teren arabil, adică 66% din suprafața stăpânită de marii proprietari. Au primit pământ aproximativ 2 milioane de familii țărănești.

Reforma Agrară din 1921, (…) „a fost cea mai mare din Istoria Modernă a României și una din cele mai ample din Europa”. Reforma Agrară  a avut urmări benefice pentru țărănime contribuind la dezvoltarea generală a țării, la consolidarea Marii Uniri a statului unitar român, la modernizarea agriculturii, producând schimbări profunde și în viața social-politică românească.

Această reformă agrară a avut efecte și asupra cadrelor didactice din comună. De exemplu, cei doi învățători de la Școala din Strachina, N.I.Mușătescu, Constantin I. Petrescu, dețin un lot personal cu care au fost împroprietăriți conform acestei legii, pentru care plătesc anual arendă.

C.I. Petrescu, învățător de la școala primară de băieți din comuna Țăndărei, dorea să i aprobe de către d-l revizor școlar, arendarea a 3 pogoane din lotul școlii pentru a le cultiva.

Dorința d-lui învățător C.I. Petrescu s-a lovit de refuzul d-lui M.I. Mușătescu, învățător diriginite la școala din această comună, de a da spre arendă din lotul școlii.

3.6 Participarea localității Țăndărei la Războiul de Independență, Primul Război Modial și Al Doilea Război Mondial

Expresie a accentuării neînțelegerilor dintre Marile Puteri imperialiste care participau la lupta pentru reîmpărțirea lumii, Primul Război Mondial găsea poporul român angajat în realizarea dorințelor mai vechi de desăvârșire a unității statatle naționale.

Mica noastră localitate nu a făcut excepție de la implicarea în marile războaie. Localitatea Țăndărei participă la Războiul de Independență, dovada reprezentând-o faptul că ea a făcut parte din Compania a IV-a alături de comunele Bucu, Mărculești, Smirna, Iazu, Murgeanca, Ograda, Hagieni, Luciu, Giurgeni, Gura Ialomiței, Piua Petri. Această avea sediul la Piua Petri.

Singurele informații despre eroii din localitatea Țăndărei din timpul Războiului de Independență datează din data de 30 iunie 1877 cu privire la ”donația colonelului Gigîrtu făcută familiei soldatului Popa Gheorghe din Țăndărei, ucis de turci în timpul misiunii de pază la pichetul Cetățuia”. Este vorba despre soldatul Popa Gheorghe din regimentul 8 de dorobanți, ”care a fost omorât de o ghiulea turcească pe când se găsea în santinelă la pichetul Cetățuia din județul Ialomița.”

După doi ani de neutralitate, România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei cu ajutorul căreia obține idealul românilor dintotdeauna, Marea Unire. La sfârșitul anului 1916, Oltenia, Muntenia și Dobrogea se aflau sub ocupația trupelor germane ce au instaurat un regim de teroare. ”În noaptea de 7-8 decembrie 1916, trupele de ocupație își fac simțite prezența își în județul ialomița, ocupând orașul Călărași.”

După jumătatea lunii august 1917, au avut loc vizite ale Revizorului școlar în școlile din comuna Țăndărei, pentru a consta distrugerile școlile în timpul războiului.

Multe informații le găsim în procesele verbale încheiate de inspectorii școlari în urma inspecțiilor făcute la nivelul școlilor din localitate.

În cinstea eroilor căzuți în timpului războiului din 1916-1918, domnii învățători Victor Teodorescu și N. Mușătescu au făcut parte efectivă din comitetul pentru ridicarea Monumentului Eroilor din curtea Bisericii ”Sf. Voievozi”. Pe acest Monument apar numele eroilor căzuți în Campania din 1916-1918, pe grade: Sergenți- Ivan Toma, Ieremia Ioniță, Reanu Gheorghe, Tătăreanu Grigore, Zaharia Gheorghe, Gheorghe Filipescu, Radu Nicolae, Ivan Drăgan, Marin Sterea, Miu Dinu, Șerban Constantin, Ionescu D.C, Giușcă Nicolaie, Cristea Gheorghe, Ciobănică Nicolae. Caporali-Nicolaie Jinga, Rod Petre, Tătăreanu C., Bănică Stancu. Soldați-Anghel Vasile, Pantilie Ioan, Rusenescu Radu, Bălan Gheorghe, Hagianu Dumitru, Lintiș Răducan, Ioan Dinu Cioară, opera Șerban, Constantin Gheorghe, Negrea Filipache, Dimanche Alexandru, Mihalache Stan, Ghinea Vasile, Motoloiu Petcu, Decu Costea, Decu Gheorghe, Mocanu Marin, Dinache Barbu, Ion Constantin, Zamfirache Dumitru, Dumitrașcu Filip, Gerogescu Vasile, Cazacu Filip, Petre P., Bucur Rusen, Tudor Năstase, Sasu Constantin, Sasu Dumitru, Dumitru Nicoale, Gică Răducan, Nedelcul Bălan, Paraschiv Ioan, Trenci Stoian, Negoiță Neculai, Anghel Gheroghe, Păun Naie, Adam Ene, Dumitrache Alecu, Mușat Naie, Oprea Dinu, Bobocel Dinu, Mușat Ghoerghe, Carol Alexandru, Gheorghe Casnar, David Constantin, Munteanu Gheorghe, Tastaman Dumitru, Tastaman Donea, Tastaman Crăciun, Vlădăreanu Ion, Vasile Dinu, Decu Dobre, Vetean Traian, Stroie Neculaie, Istrate Costea, Dobrescu G.N., Sârbu Tudor, Leașcu Ion, Nedelcu Tudor, Moise Gheorghe, Petrache Dumitru, Gheorghe Dumitrache, Cristea Radu, Opera Dumitru, Ivan Bucur, Pandrea Spiru, Săcui Dinu, Zaharia Nicoale, Țuțuianu Ioan, Parcescu Stoica, Anghel Cristea, Andron Ioan, Stan Anton, Reitu Opera, Velcovici C., Nițu Barbu, Cobzaru Gheorghe, Lăzărescu Manea, Hagianu Nicolaie, Ivan Lucșă, Constandache Ioan, Dumitru Zaharia, Popa Gheorghe, Sandu Moise, Ionescu Stan, Nedelcu Ioan, Marin Ioniță, Mihalache Gheorghe, Drăghia Constantin, Gognea Zamfir, Șuvițeanu I.Șt.

Societatea artistică și culturală ”I.L.Caragiale”, din comuna Țăndărei, în ziua de 8 ianuarie 1916, a organizat o serbare, la care au aprticipat cetățeni din comună, unde s-a citit articolul „Spicuiri din istoria Ardealului” și s-a manifetsat pentru Unire.

În județul Ialomița, la 17 aprilie 1917 a fost numit girant al prefecturii, Ioan C. Filitti, commandant al județului devenind gen. Buxbani. Treburile administrative erau conduse de colonelul Schereincke. În ceea ce privește localitatea Țăndărei, aceasta reprezenta una dintre cele cinci reședințe ale ale județului Ialomița, condusă de un comandant german. În administrație și corespondența oficială se folosea limba germană(vezi anexa, nr.)

Atitutdinea trupelor de ocupație se caracteriza prin brutalitate, jafuri, aroganță.

La data de 15 august 1917, din procesul verbal nr. 4, reiese că școala din comuna Țăndărei ”are nevoie de mari și multiple operațiuni, zidul în multe părți e dărâmat. Ușile nu se pot închide deloc, trebuind a fi sprijinite cu câte ceva pentru a sta închise. Ferestrele în cea mai mare parte lipsesc, iar cele ce se află au geamuri sparte și chiurchiuvele stricate. Împrejmuirea nu se mai gășește la această școală, decât puțin în partea de V. Catedrele, scuanele și dulapurile lipsesc cu desăvârșire. Școala are nevoie de hărți, tablouri istorice, religioase, corpuri geometrice. Arhiva din această școală a fost complet distrusă. Se mai găsește o singură matricolă pe anul 1915-1916”.

Aceiași situație să regăsește și la școala din Strachina, care are nevoie de curățenie, văruire și reparația ferestrelor și ușilor. Mai gravă este aici situația arhivei, a mobilierului și a materialului didactic, nemaiexstând nimic.

În ceea ce privește starea localului și a materialului didactic de la școlii primare mixte din comuna Țăndărei, lasă mult de dorit în comparație cu trecutul.

În urma procesului verbal nr.18 din 30 septembrie 1918, d-nul revizor școlar era înștiințat de faptul că ”în clădirea școlii primare din comuna Țăndărei, se țin o dată pe lună, sedința de judecată a trupelor de ocupație”.

În perioada 1916-1918 au fost redactate numeroase plângeri ale localnicilor împotriva jafurilor comise de armatele gemane. O dovadă o reprezintă adresa din 15 iulie 1917, către Primarul localității, prin care mai mulți locuitori își arătau nemulțumirea de faptul că armata bulgară, austro-ungară și cea germană au jefuit unii locuitori ai comunei. Dintre localnici putem enumera pe Aurică David, deposedat de 4 saci de porumb, 20 de orz și 48 ovăz, Sofica Vasile 12 saci de porumb, 25 de orz și 40 ovăz, Alecu Inuț, 8saci de porumb și 64 ovăz, Marica Alecu Ionuț, 4 saci de porumb și 48 ovăz, Rarița Costea Bălan 12saci de porumb, 3de orz și 32 ovăz, Neaga N. Bălan 13 saci de porumb, 4 de orz și 48 ovăz.

nr. 46-17 februarie 1918 a unui localnic către d-nul Primar al localității Țăndărei, prin care aducea la cunoștința acestuia că i-au fost laute din magazia pesonală de către armata germană, 10 vagoane de grâu, 6 vagoane de secară, 10 vagoane de porumb, 8 vagoane de orz, „toate din recolta pesonală”.

O altă dovadă a participării locuitorilor din comuna Țăndărei la Primul Război Mondial este adresa nr. 33 din 10 octombrie 1922 de la Școala de băieți din comună, înaintată domnului revizor școlar de către d-nul diriginte al școlii, Virgil Dobrescu:”la ordinul Casei școalelor nr. 1.094/1922, am onoarea să vă înaintez o listă cu vitejii din această comună și cătunele ce o alcătuiesc, morți în războiul pentru întregirea neamului și o listă în care se arată numărul bisericilor și sălilor de clasă în care urmează să se afișeze.”

În ședința din 12 martie 1918 din cadrul Comisiei interimare a comunei Țăndărei, se decide alocarea unei sume de 320 lei din bugetul comunei, sumă ce avea a servi la plata cheltuielilor necesare pentru ănmormântarea cadravelor priyonierilor din lagăr și a refugiaților morți în spitalul Țăndărei

Printre participanți se numără și M.I.Mușătescu, învățător la școala din Strachina și Victor Teodosescu, învățător la școala din Țăndărei Gară.

Pregătiri pentru participarea la cel de Al Doilea Război Mondial au avut loc și la nivelul localității Țăndărei”în conformitate cu extrasul din Instrucțiunile marelui Stat Major și Instrucțiunile Ministerului de Interne Serviciul M.O.N.T.,, primite cu ordinul nr. 2205 din 14 iulie 1937, fiecare Pretorat și comună rurală în subordinele acestei Prefecturi urmează să întocmească câte un carnet de mobilizare pentru mobilizarea anului 1938 și următor”. În aceste condiții, în tabelul nr. 4 ce cuprindea ordinea de bătaie nominală găsim două persoane născute în Țăndărei: Ion Nistor și Neculache Bălan, în timp ce în tabelul nr. 5 cuprindea adresele personalului rechiziționat pentru funcționarea pe timp de război și anume: Neculache Bălan și Florea Neculae destinatați să lucreze la Primăria Țăndărei, Ștefan Urjumă destinat să lucreze ca notar.

Informații despre Al Doilea Război Mondial ne sunt oferite de d-nul Istudor R.Tudor, născut în 3 februarie 1922, sat Surdila, comuna Găiseanca, Făurei, veteran de război:” În martie 1943 am fost înrolat în armată, la Râmnicu Sărat. Aveam atunci 21 de ani… După ce ne-a încorporat, 3-4 luni am făcut instrucție. Am plecat pe front în Basarabia, pe care România o cedase. Despre acest teritoriu, noi târziu am aflat, că de fapt, fusese ocupat de soldați femei-parașutiste, de origine rusă. După instruire am fost ridicat la gradul de sergent și am plecat pe front în Rusia. Timpul petrecut de mine pe front a fost de un an și 7 luni. Locul în care a trebuit să luptăm a fost câmp deschis, nevăzând altceva în această perioadă, față de alții care mai vedeau câte un sat, oraș.

Actul de 23 august 1944 a însemnat întoarcerea armelor către foștii noștri aliați, nemții, pentru că ei pierduseră războiul și continuarea luptelor alături de ruși. Am venit pe jos până în Cehoslovacia, aproape de Bruno, circa 40 de km. În tot acest timp am fost instruit, devenind tachist. În retragere, nemții au auruncat grenade, ucigând 8 camarazi de lângă mine. Toate luptele s-au desfășurat pe jos, aproape 3 luni, numai noaptea. Mergeam câte 40-70 km zilnic, făcând popas la fiecare pădure pe care o întâlneam.

Tot timpul, cât m-am aflat pe front, am luptat numai în prima linie. Exista un plutonul de cercetași, al cărui conducător primea de la Compania a VIII a, hârtia care indica locul spre care trebuia să ne îndreptăm. Companie era formată din 240 de persoane și făcea parte din Divizia a V-a.

După cum am spus, făceam parte din Compania a VIII-a, Batalionul 1, Regimentul 9 Dorobanți, Râmnicu Sărat. Alături de plutonul de cercetași mai exista și un pluton de pionier, care săpa tranșeele, în care noi urmam să luptăm.

Toate aprovizionările aveau loc doar noaptea, pentru a fi feriți de ochii vigilenți ai dușmanilor. Erau aduse munții, hrană. Hrana noastră zilnică era formată din arpacaș, cartofi, fasole, pâine –una pe zi sau chiar mai puțină.

Într-o zi, un avion de bombardament ce aparținea nemților a atacat distrugând toate depozitele de hrană. Vreo două zile am rămas fară hrană.

Pe frontul din Rusia, soldații uciși erau îngropați pe unde apucam. Eram identificați după plăcuța de la gât. Preotul, care avea gradul de căpitan, spunea că: ”tot pământul lui Dumnezeu este, oriunde i-am îngropa.”

Pentru a ne odihni, erau trimiși un caporal și doi ostași între linii, cu mitraliera pentru a supraveghea zona.

După 1945, când Germania a capitulat, am venit pe jos de la Bruno, putând merge în orice moment al zilei. Țin minte că prin fiecare gară prin care treceam, în fiecare sală de așteptare, se aflau doamne de la Crucea Roșie din America. Ne așteptau cu ceai și pâine. La intrarea în țară, pe la Lugoj, au venit mașini de rechiziții din București, cu delegați, pentru a ne lua. Am primit 5 pogoane de pământ.

După revenirea în țară, soldații participau la muncile agricole, pentru că armata avea cai nu mașini și aveau nevoie de alimente pentru hrana lor.

Timp de 7 luni, familia nu a știut nimic de mine. Pentru a ne ridica moralul, ne aduceau plicuri ca să scriem acasă. Acestea urmau a fi duse în țară cu avionul. La companie, cunoșteam pe cineva care era consătean cu mine. L-am întrebat de ce întârzie atâta scrisorile din țară. Eram toți nerăbdători să aflăm vești de la cei dragi… Mi-a șoptit la ureche, rugându-mă să nu spun la nimeni, pentru că am fi fost uciși imediat, că i-a fost impus să ia 2 saci în care se aflau scrisorile noastre și să le dea foc în pădure.

Pe data de 20 iulie am ajuns acasă.Toată lumea era bucuroasă de revederea mea .

În perioada 1945-1989, eram văzuți ca niște dușmani, pentru că luptasem împotriva Rusiei. Trebuia să fim închiși imediat după revenirea în țară, dar din cauza tifosului, ne-au trimis acasă.

Pentru asigurarea ordinii în țară, prefecții erau numiți din rândul coloneilor din armată, datorită dictaturii militare existente, folosindu-se foarte des expresia ”fuga,marș”.

După o perioada am vrut să mă înscriu la o școală militară, dar după aflarea ”trecutului” meu am fost respins, fiind alături de alții, declarați criminali de război.

Prin câte am trecut și am văzut, războiul este cel mai greu moment. Am rezistat toată acea perioadă, datorită tinereții noastre; aveam cu toții în jur de 20-21 de ani. Chiar dacă am luptat în condiții grele, pe timp de iarnă, găseam tot timpul câte o modalitate de supraviețuire: tranșeele le făceam mai înalte, pentru a ține adăpost, iar picioarele le acopeream cu pamânt pentru a nu ne degera.

Cu toții ne doream să supraviețuim, pentru a ne face datoria de onoare și pentru a neîntoarece acasă sănătoși.

Astăzi, la vârsta de 92 de ani, sunt mândru când particip ca invitat al autorităților locale, la diferitele comemorări ce au loc la Monumentul Eroilor din centrul orașului. Totuși, tristețea mă cuprinde când mă uit în jurul meu și constat că am rămas singurul care mă mai pot deplasa pe picioarele mele. Mai sunt vreo doi camarazi, dar sunt imobilizați la pat.

După înființarea Organizației veteranilor de război, în fiecare miercuri ne întâlneam. Eram 76 de inși. Astăzi nu mai am cu cine să mă întâlnesc…”

3.7 Activitatea Cooperativei ”Sf. Nicolae”

Formele incipiente de asociere și de cooperare își au începuturile în sistemul bancar. Acestea au venit în ajutorul țăranilor care au fost împroprietăriți în urma reformei rurale din 1864. Statul a intervenit prin înfiinațarea în 1873 a Creditului Funciar Rural și în 1881 a Caselor de Credit Agricol.

Beneficiind de un cadrul legislativ favorabil și anume Legea băncilor populare din 1903 și Legea privitoare la constituirea și controlul societăților cooperative sătești de producție și consumație din 1905, aceste forme se vor răspândi pe tot teritoriul țării după Primul Razboi Mondial și în județul Ialomița.

Casa de Credit a Agricultorilor din județul ialomița a funcționat în perioada 1925-1938 și avea ca obiectiv acordarea de credite țăranilor ialomițenii pentru cumpărarea de terenuri, mașini și alte bunuri necesare.

Schimbări în ceea ce privește atât modul de organizare și funcționare a cooperativelor precum cât și în sistemul activităților de îndrumare și control au avut loc prin Codul Cooperației din 1928 și Legea pentru organizarea cooperației din 1929 cu modificările din anii 1930, 1933, 1935, 1938.

Cooperativele sătești se constituiau în baza unui act scris, autentificat la judecătorie, după care acesta era aprobat de institutul Național al Ccoperației și publicat în ”Buletinul Cooperației”

A luat ființă la 5 februarie 1921 și avea drept scopuri:”aprovizionarea cetățenilor cu cele necesare gospodăriei și ocupației lor, desfacerea și valorizaea produselor membrilor săi, încurajarea dezvoltării industriei locale, creșterea spiritului de solidaritate pentru toți membrii comunității”.

În data de 7 aprilie 1921 are loc alegerea unei persoane în funcția de casier-contabil, care ”posedă garanție atât morală cât și materială”. În aceste condiții este ales d-nul Nae Bărbulescu, ”persoană cu deplină cunoștință pentru acest serviciu, fiind deja membru activ și cu capital depus în cooperativă”.

Se dorea înscrierea la Federala cooperativelor sătești pentru a beneficia de privilegiile acestora și cu Casa centrală pentru aprovizionarea cu sare și înființarea unui depozit la cooperativa locală.

La doi ani de la înființare are loc alegerea unui nou Consiliu de administrație al cooperative format din președinte, d-nul Ștefan Istrate, secretarii Victor Teodosescu, Vasile Mărculescu și Tase Stan, Haralambie Dima, Vasile Oprea, Rusen Stere, C. Lintiș, Radu Nedelcu.

În procesul verbal nr. 13 din 13octombrie 1923, apare ca președinte al Cooperativei d-nul Victor Teodosescu. Ședința are ca ordine de zi deliberarea asupra nevoii imperioase de a se înființa pe lângă această cooperativă un depozit de desfacerea a sării cu ridicat și cu amănuntul.

La 25 februarie 1925 se decide mutarea sediului de comerț în localul proprietății d-nului Gr. Cantacuzino, pentru o perioadă de 3 ani( 1 martie 1925-1 martie 1928) pentru suma de 4.000 lei anual. Înainte de asta, sediul Cooperativei a funcționat în casele d-nului Gogu Marinescu timp de 35 de zile, fiindu-i plătită suma de 401,50 lei.

Pe parcursul activității sale, Cooperativa a înregistrat și nemulțumiri salariale ale vânzătorilor. Astfe, se explică nemulțumirea față de salariu acordat a vânzătorului C.V. Constanda, ceea ce a dus la schimbarea acestuia cu d-nul Nicolaie Dumitru, pentru o perioadă de un an (10 aprilie 1926-10 aprilie 1927), în următoarele condiți:”salariul lunar va fi de 1000 lei. Va beneficia din vânzare de 1%. I se va da iluminatul locuinței vânzătorului la sediul cooperative, având la dipoziție o odaie de locuit.Va depune o garanție de 2000 lei la 21mai 1936”.

La 6 martie1927 au loc modificări în organigrama Cooperației. Ședința a avut loc în în localul școlii de fete din comuna Țăndărei, unde a fost aprobată retragerea din societate a domnilor Vasile Oprea și Constantin Marinescu, restituinduli-se capitalul vărsat. În locul d-nului Vasile Oprea e ales Gh. Șt. Ghica. Domnii Harambie Dima și Vasile Marcu au fost realeși în consiliu. Totodată, s-a decis lichidarea Cooperativei ”România Mare”, la care v-a participa: V. Teodosescu, I. C. Petrescu, Ion Taraș. Sfârșitul anului 1927 aduce cu el înființarea unui nou magazin la nivelul Cooperativei în Gara Țăndărei, ce se baza pe principiul că aici este un centru comercial destul de dezvoltat. În acest sens se închiria prăvălia d-nului Constantin Voiculescu, pe o perioada de trei ani(27.11.1927-31.12.1930), cu o chirie anuală de 30.000 lei, în două rate semestriale. Gestiunea magazinului urma a fi încredințată chiar proprietarului localului.

Reparatii cimitir

Primarul comunei țăndărei îi aducea la cunoștință d-nului inginer al județului că d-l prefect a aprobat deschiderea unui credit în bugetul acestei comune de 206 lei, pentru reparațiile cimitirelor din comuna Țăndărei și satul Câineasca, reparații ce constau în: 350 scânduri de brad, 300 de stâlpi de stejar, 15 lanți de brad.

Bibliografie

A.V Ursescu, Anuarul județului Ialomița, anul 1906, Călărași, Tipografia Constantin I. Șeicărescu, 1906

Sorin Geacu, Dicționar geografic al județului Ialomița, Editura Enciclopedică București, 1997

Mihai Cotenescu, Alexandru Vlădăreanu, Tezaur de documente ialomițene, vol I, Direcția Generală a Arhivelor Statului din România, București, 1991

Pârnuță Gheorghe, Istoria învățământului din județul Ialomița, vol I, Slobozia, 1977

Anghel Manolache, Pârnuță Gheorghe, Istoria învățământului din România, vol. II, București, 1993

Constantin Tudor, Istoria învățământului din județul Ialomița, vol II(1918-1978), Slobozia, 1979

Vasile Pârvan,Considerații asupra unor nume de râuri daco-scitice, 1923

I. Ujvari, Geografia apelor României, București, 1972

Nicolae Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2002

Rodica Rădulescu, Răzvan Filip, Mihail Ionescu, Pavel Șușară, Cultură și Civilizație la Dunărea de Jos, Comitetul de Cultură și Educație Socialistă, Muzeul Județean Călărași, Călărași, 1985

V. Costachel, P.P Panaitescu, A Cazacu, Viața Feudală în Țara Românească și Moldova, secolele XIV-XVII, București, 1957

M. Neagoe, Problema centralizării statelor feudale românești: Moldova și Țara Românească, Craiova, 1977

Seviciul Județean a Arhivelor Naționale Ialomița

Fond Școala Generală de 8 ani, nr.1 –nr. inv. 558, ani extremi 1919-1972, dosar 1/1919-1920, , 1/1920/1921, 10/1920-1937, 3/1922-1924, 11/1937

Fond Școala Generală de 8 ani, nr.4 –nr. inv. 527, ani extremi 1915-1970

Fond Școala Generală nr.2 clasele I-IV –nr. inv. 543, ani extremi 1915-1970, dosar 1/1920-1921, 1/1921-1923, 2/1924-1925, 12/1934-1935

Fond Școala Generală nr. 4 Țăndărei sat, nr.inv 527, dosar 1/1915/1916, 1/1916-1917

Fond Circa de Constatare Țăndărei –nr. inv. 209, ani extremi 1923-1949

Fond Circa de Miliție Țăndărei –nr. inv. 729 ani extremi 1949

Fond Circumscripția Finaciară Țăndărei –nr. inv. 212, ani extremi 1914-1950

Fond Cooperativa ”Sfântul Nicolae” Țăndărei, nr. inv. 196, ani extremi 1921-1940, dosar 1/1921-1924, 5/1925-1927

Fond Judecătoria Țăndărei, nr. inv. 800, ani extremi 1919-1951

Fond Ocolul Agricol Țăndărei, nr. inv. 105 ani extremi 1919-1949, dosar 23/1940

Pretura Plașii Țăndărei, nr. inv. 901, ani extremi 1934-1950, dosar 2/1936, 5/1939, 5/1939

Primăria și Sfatul Popular Țăndărei, nr. inv. 306, ani extremi 1916-1970,

Fond Primăria comunei Țăndărei,dosar 2/1918, 5/1918, 18/1919-1924, 21/1925, 22/1925, 23/1925, 33/1929, 53/1933, 55/1933-1934, 66/1935, 122/1938, 128/1938, 131/1938, 166/1940, 166/1942,

Fond Sfatul Negustoresc Țăndărei, nr. inv. 232, ani extremi 1923-1948

Fond Regiunea Agricolă Țăndărei, nr. inv. 105, ani extremi 1919-1939, dosar 2/1919, 6/1919-1931, 6/1931

Fond Serviciul Tehnic al judetului Ialomița nr. inv. 257, ani extremi 1894-1947, dosar 42/1906, 53/1907, 57/1907, 73/1908, 76/1908, 91/1909, 94/1909, 119/1910, 165/1911, 182/1913, 212/1919, 227/1919, 279/1922, 280/1922, 285/1922, 358/1925, 427/1931, 460/1932, 610/1939.

Fond Seviciul Sanitar Ialomița, nr. înv. 245, ani extremi 1883-1950, dosar 1/1883, 6/1889, 18/1901, 27/1907, 29/1907, 36/1909, 38/1909, 40/1909, 43/1912, 48/1913, 56/1916, 59/1919, 65/1920, 66/1920, 68/1920, 71/1921, 78/1922, 82/1923, 89/1924, 97/1925, 98/1925, 99/1925, 109/1927, 115/1927-1928, 128/1929, 142/1930, 157/1931, 165/1931, 224/1934, 254/1936, 273/1936, 294/1937, 335/1938, 355/1939, 361/1939

Fond Serviciul Școlar Ialomița, nr. inv.240, ani extremi 1908-1952, dosar 5/1917, 6/1917, 10/1918, 13/1918, 39/1920, 43/1920, 53/1921, 57/1921, 77/1922, 79/1922, 85/1922, 89/1922, 91/1923, 97/1923, 102/1923, 111/1923, 120/1924, 130/1924, 142/1924, 155/1925, 157/1925, 167/1926, 181/1926, 193/1927, 196/1927, 14/1928, 236/1928, 256/1930, 288/1932, 293/1932, 302/1933, 307/1934, 308/1934, 319/1935, 324/1935, 336/1936, 357/1936, 372/1937, 377/1937, 399/1938, 409/1938, 417/1939, 418/1939, 437/1939

Link-uri folosite:

http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/08/DRAGO%C5%9E-MOLDOVANU.pdf, p.301

https://tools.wmflabs.org/geohack/geohack.php?pagename=%C8%9A%C4%83nd%C4%83rei&params=44_38_25_N_27_39_31_E_type:city&language=ro

http://www.ialomita.insse.ro/phpfiles/POPULATIA01072012.pdf

https://www.slideshare.net/gruianul/constantin-c-giurescu-istoria-pdurii-romneti-din-cele-mai-vechi-timpuri-pn-astzi-1976

https://patrimoniu.gov.ro/images/lmi-2015/LMI-IL.pdf

https://lege5.ro/Gratuit/heztqnjx/legea-pentru-judecatoriile-de-ocoale-din-30101907

https://www.academia.edu/7624962/Istoria_Postei1916 , p.393

https://www.academia.edu/7624962/Istoria_Postei1916 , p.412

https://www.academia.edu/7624962/Istoria_Postei1916 , p.440

http://toread.bjbraila.ro/opac/bibliographic_view/128811;jsessionid=4A8C75907985BBEFB010C30E078F985

http://npissh.ro/ro/wp-content/uploads/sites/2/2015/12/ASPECTE-PRIVIND-APLICAREA-LEGII-RURALE-DIN-ANUL-1864.pdf, p. 102

https://fr.scribd.com/document/53202392/Marele-Dic%C5%A3ionar-Geografic-al-Romaniei-vol-V, p.677

Revista-IALOMITA-Studii-si-comunicari-de-istorie-arheologie-etnografie-III-2000.pdf p.202

http://www.dacoromania-alba.ro/nr44/reformele_agrare.htm

http://actualitateacalarasi.ro/cazarma-regimentului-23-din-calarasi-a-fost-construita-in-anul-1880/

Revista-Ialomita-Studii-si-comunicari-de-istorie-arheologie-etnografie-III-2000.pdf, p.208

http://www.cicnet.ro/sites/www.cicnet.ro/files/articole/2013-12-12/694/revista-naparis-nr2.pdf , f.17

S.J.A.N. Ialomița, Colecția de hărți Papazzoglu. Districtul Ialomița, 1864