LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I [306236]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918“ [anonimizat] I

COORDONATOR:

CONF. UNIV. DR. IOANA TODOR

AUTOR:

SCHIAU IULIA MIHAELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT

„DUMBRAVA MINUNATĂ”ALBA IULIA

2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918“ [anonimizat] I

[anonimizat]:

CONF. UNIV. DR. IOANA TODOR

AUTOR:

SCHIAU IULIA MIHAELA

GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT

„DUMBRAVA MINUNATĂ”ALBA IULIA

CUPRINS

Introducere

CREATIVITATEA

Conceptul de creativitate………………………………………..………………….p.

Factorii creativității………………………………….……………………………..p.

Etapele procesului de creație…………………………..……………………………p.

Nivelele actului creator…………………………………………………………….p.

Blocajele creativității……………………………………………………………….p.

Metode de dezvoltare a creativității….……………………………………………p.

[anonimizat]………………………………………………….…..p.

[anonimizat] – plastică …………………………………………………………………………..p.

Metode didactice utilizate în predarea educație plastice……………………………p

Elementele principale de limbaj plastic:Punctul, linia, forma, culoarea…………….p

Instrumente, [anonimizat]…..p

III.[anonimizat]

3.1 Ipotezele cercetării………………………………………………………………………

3.2 Obiectivele cercetării……………………………………………………………………..

3.3 Desfășurarea în timp și spațiu a cercetării………………………………………………..

3.4 Eșantionul (populația) cercetării…………………….……………………………………

3.5 Metodologia cercetării……………………………………………………………………

3.6 Organizarea și desfășurarea cercetării……………………………………………………

3.7 Teste aplicate……………………………………………………………………………..

3.8 Rezultatele obținute în urma prelucrării datelor………………………………………….

Concluzii finale ……………………………………………………………………………..

Anexe……………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

Ființa umană este prin excelență creatoare. [anonimizat], sau aproape nimic ce nu ar putea fi pus pe seama muncii și inteligenței creatoare a omului; [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat].

Preșcolaritatea este considerată ca vârsta ce cuprinde cea mai importantă experiență educațională din viața unei persoane. Pe parcursul ei înregistrăm ritmurile cele mai accelerate în dezvoltarea individualității umane și unele dintre cele mai semnificative achiziții ce vor avea ecouri evidente pentru etapele ulterioare ale dezvoltării sale. [anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat]ta nu mai este doar” o jucărie frumoasă , ci un factor esențial de supraviețuire. Doar creativi, copiii noștri se vor putea adapta acestei lumi”.

Creativitatea nu înseamnă doar receptarea și consumul de nou, ci în primul rând crearea noului. După C. Rogers (1961), adaptarea creativă naturală pare a fi singura posibilitate prin care omul poate ține pasul cu schimbarea caleidoscopică a lumii sale. În condițiile ratei actuale a progresului științei tehnicii și culturii,un popor cu un nivel scăzut al creativității, cu o cultură limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care se confruntă.

Educarea creativității a constituit o problemă importantă, mult studiată, o problemă care stârnește interesul din ce în ce mai acut în zilele noastre, impusă de începutul revoluției tehnico-științifice și de democrație a vieții sociale.

Ca proces intelectual, creativitatea rezultă din fuzionarea raționalului cu fantezia. În prima copilărie găsim un potențial creativ specific aceste vârste, rezultat dintr-o fantezie necenzurată. Aici imaginația copilului este liberă și descătușată de orice tipare.

Pentru a asigura dezvoltarea personalității creatoare a copiilor preșcolari, problema de bază a educatorului este cultivarea creativității infantile, dezvoltarea ei sistemică pe baza unui antrenament creativ, ca premisă a unor performanțe viitoare.

Reforma curriculara presupune mutații semnificative, înseamnă creativitate, învățare prin descoperire dirijată, preșcolarul devenind centrul acțiunii educative.

Profesionalizarea educatorilor, în sensul actual, trebuie să depășească practicile, mentalitățile încă existente și să-i formeze în calitate de conducători reali și eficienți ai educației și formării personalității preșcolarilor.

În acest scop, am încercat să surprind modul în care copilul preșcolar își dezvoltă creativitatea prin intermediul activităților artistico-plastice.

Prin intermediul activităților artistico-plastice realizate în grădiniță, preșcolarii vin în contact cu procesul de creație, devenind capabili să descifreze o lucrare de artă, să creeze propria lor lucrare de artă și să valorifice frumosul din viața lor.

Fără a ignora importanța fundamentală a educării creativității prin toate activitățile desfășurate în grădiniță, subliniez locul privilegiat al activităților artistico-plastice în aceasta sferă, în primul rând pentru că activitățile plastice sunt privite ca mijloc universal de exprimare, ca factor de dezvoltare a proceselor de creație, de observare, de gândire și de educație estetică.

La vârsta preșcolară și școlară, educația artistico-plastica se află în interdependență organică cu dezvoltarea armonioasă fizică, cu educația moral – civică și cea intelectuală.

Abordarea creatoare a întregii activități din grădiniță impune centrarea acțiunilor desfășurate aici pe copil, educatorul fiind preocupat să descopere înclinațiile și preferințele fiecăruia, valorizând în mod optim trăsăturile personale și capacitățile fiecărui copil.

Prin activitățile plastice desfășurate în grădiniță și în școli se urmărește familiarizarea treptată a copilului cu frumosul din realitate (natură și viața socială) și din creațiile artistice, formarea percepțiilor și sentimentelor estetice, a gustului pentru frumos, a unor deprinderi artistice.

Prin intermediul activităților de pictură, desen, modelaj, copilul trebuie învățat să-și termine lucrul început, deci să-și atingă scopul propus, chiar dacă pentru aceasta el trebuie să depună efort îndelungat, dezvoltându-și răbdarea și perseverența.

Activitățile plastice din grădiniță pot fi adevărate surse de cunoaștere și evaluare a dezvoltării personalității copiilor, având în vedere legătura dintre desen, culoare și personalitate.

Reușind să se afirme în cadrul activităților plastice, copiii timizi și cei mai puțin activi capătă curaj și încredere în forțele proprii, ceea ce poate conduce la obținerea de rezultate pozitive și în cadrul altor activități.

Activitățile plastice desfășurate în grădiniță au de asemenea un rol important în pregătirea copiilor pentru școală. Prin acest gen de activități se realizează coordonarea oculomotorie, dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, dezvoltarea sensibilității cromatice, a spiritului de observație, diferențierea formelor, a proporțiilor, orientarea spațială. Pe toate acestea se sprijină activitatea de scriere în clasa 0 și I.

Prin intermediul activităților plastice, copilul dobândește o serie de cunoștințe despre culorile și formele obiectelor, despre relațiile dintre ele. Cunoștințele însușite de copii în cadrul activităților plastice au o trăinicie mai mare deoarece, în momentul înregistrării lor, afectivitatea copilului participă mai intens. Asocierea reprezentărilor sau percepțiilor cu diferite emoții și sentimente contribuie la lărgirea și îmbogățirea imaginilor despre lumea reală.

Rolul activităților plastice este important, în mod deosebit, în dezvoltarea imaginației creatoare și a gândirii. Produsele activităților plastice fiind rodul creativității preșcolarilor, influențează în mod direct posibilitățile creatoare ale copiilor.

Activitățile plastice, în măsura în care sunt bine organizate și documentate, pot constitui un stimulent în formarea unor aptitudini artistice, a posibilităților creatoare ale copilului .

În mod direct, toate formele de activitate plastică din grădiniță și școală, influențează asupra bunei dispoziții, precum și starea de plăcere și mulțumire, pe care le-o creează copiilor produsele muncii lor creative.

Vârsta preșcolară se caracterizează printr-un remarcabil potențial creativ și educarea creativității este necesară și posibilă chiar de la această vârstă.

Apropiindu-ne cât mai mult de sufletul și psihicul copilului am cautat să descoperim modalitățile și tehnicile cât mai adecvate de stimulare a creativității în activitățile artistico-plastice, prin asimilarea și stăpânirea gradată de către toți copiii, în funcție de înzestrarea nativă a mijloacelor constructive și de exprimare pe care le oferă elementele de “gramatică” ale limbajului plastic.

Sarcina educatoarei este de a educa și depista capacitățile creatoare ale preșcolarului. Educarea și stimularea creativității copilului presupune cunoașterea potențialului lor creativ, depistarea factorilor intelectuali, aptitudinali și de personalitate care, prin interacțiune și întrepătrundere asigură acest potențial. Educatoarea, trebuie să stimuleze potențialul creator al copilului, prin activitățile desfășurate în cadrul programului din grădiniță.

Oferindu-i copilului mijloace de exprimare artistică (cunoștiințe, noțiuni de limbaj și stil, deprinderi tehnice, impresii) desenul și pictura constituie mijloace de cunoaștere a copilului, de stabilire a nivelului de dezvoltare a inteligenței și personalității, iar redarea întâmplărilor trăite are mai multă sensibilitate, este mai bogată, mai concretă.

La vârsta preșcolară sunt specifice fantezia, exprimarea liberă, producțiile originale, imaginația bogată exprimată în mod deosebit prin expresii plastice, prin modelaj sau prin desen. Toate aceste activități artistico-plastice sunt îndrăgite și preferate de copii în diferite momente ale procesului instructiv-educativ, le oferă posibilitatea de a-și exprima liber și nestingherit potențialul creator de care dispun într-o măsură mai mare sau mai mică.

În formarea profilului moral al copiilor, activitățile destinate educației artistico-plastice sunt mijloace eficiente de influență pedagogică în formarea calităților pozitive de voință și caracter, în formarea și educarea dragostei pentru muncă.

Prin intermediul acestor activități, copilul este ajutat să treacă de la acte involuntare, întâmplătoare, fără un scop precis, la realizarea unui scop precis și canalizarea tuturor eforturilor în vederea realizării acestuia.

Pregătirea educatorului constituie principala condiție în reușita îndrumării artistice a copilului. Această pregătire resupune o serie de cunoștiințe în domeniul estetic, un puternic simțartistic și o sensibilitate deosebită față de ceea ce este frumos. Finețea și discernământul artistic trebuie să se reflecte în modul în care educatoarul alege tematica activităților de educație plastică, fără a teoretiza prea mult în lucrările copilului.

Mi-am ales tema “Rolul activităților artistico-plastice în dezvoltarea creativității preșcolarilor” din dorința de a mă perfecționa într-un domeniu care m-a captivat întotdeauna – domeniul estetic și creativ și despre care mi-am dat seama că are o influență copleșitoare asupra dezvoltării armonioase a personalității umane la vârsta preșcolară.

Prin tema pe care mi-am ales-o încerc să scot în evidență câteva modalități, tehnici, prin care se poate influența formarea și dezvoltarea creativității la copiii preșcolari.

Lucrarea este constituită pe trei capitole, în primul capitol am tratat aspecte ale creativității (concepte, factori,etape modalități), în cel de-al doilea capitol am analizat curricula activităților artistico- plastice, metodele, instrumentele, tehnicile de lucru precum și elementele principale de limbaj plastic, iar capitolul trei constituie studiul experimental – jocuri exercițiu de antrenament creativ folosite în activitățile artistico-plastice menite să inițieze prin joc artistul începător, preșcolarul în tainele limbajului plastic.

Am urmărit să subliniez câteva idei importante în ceea ce privește tehnicile de lucru folosite în educația artistico-plastică. După părerea mea educația plastică nu este numai o disciplină de lucru, ci are efecte psiho-comportamentale esențiale, contribuind la formarea personalității, cultivând atitudini maleabile, sentimente pozitive, gustul și simțirea estetică, de aceea ea trebuie controlată și orientată spre folosul tuturor, nu numai pentru cei cu înclinații.

După experimentarea (instrumentarea) cu elemente de limbaj plastic și inițierea în câteva tehnici de lucru accesibile copilului, la finalul capitolului, prin intermediul acelorași „jocuri exercițiu” de aceasta dată formulate sub denumirea unor „situații problemă”, copilul este chemat să participe la un adevărat „antrenament creativ”.

Instrumentele și tehnicile de lucru nu mai devin un scop în sine, ci mijloace care servesc la organizarea într-un mod creativ a unui spațiu plastic.

Ca o sinteză adaug argumentarea profesorului N.Susala:

„Caracterul procesual unic și irepetabil al activității artistice plastice la fiecare copil își pune amprenta pe una din sarcinile de bază ale educației generale contemporane: tratament personalizat în corelație cu dezvoltarea autonomă a fiecărei individualități, stimularea nelimitată a spiritului investigator și interogativ, și prin aceasta, a creativității, crearea tuturor condițiilor subiective și obiective ale unei integrări sociale imediate și eficiente de ambele părți.”

Punându-i-se la dispoziție diferite tehnici de lucru , învățând și stăpânind bine abc-ul culorilor, mânuind un limbaj plastic adecvat, copilul poate deveni „un diamant care strălucește chiar și atunci când este strivit” (Nicolae Iorga – Cugetări).

CAPITOLUL I

CREATIVITATEA

„Niciodată nu este prea devreme pentru începerea educării creativității; activitatea creatoare nu ar trebui să fie îngrădită de nici un fel de restricții, limitări, critici.”

(V. Lowenfeld)

CONCEPTUL DE CREATIVITATE

Termenul de creativitate a fost introdus în literatura de specialitate de G.W. Allport în anul 1937, pana atunci fiind utilizați termeni ca: dotație, aptitudine, talent, genialitate, imaginație creatoare, inteligență.

În literatura de specialitate se consideră ca dată de început a studiilor sistematice asupra creativității anul 1950, când, la Congresul Asociației Psihologilor Americani, J.P. Guilford semnala sărăcia studiilor asupra creativității și schița câteva direcții de cercetare a acestei dimensiuni a personalității umane.

În România, studiile de început asupra creativității se leagă de numele unor filosofi și psihologi iluștri precum: Constantin Rădulescu-Motru, Ștefan Odobleja, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Florian Ștefănescu-Goangă, Vasile Pavelcu. După 1970 demarează o serie de cercetări experimentale având drept obiective finale evaluarea și stimularea creativității în diferite domenii (știință, artă, educație). Se cuvine să menționăm aici contribuțiile deosebite ale psihologilor Alexandru Roșea, Paul Popescu-Neveanu, Marian Bejat, Ursula Șchiopu, Mihaela Roco, Grigore Nicola, Ana Stoica ș.a.

Deși cercetările în acest domeniu au sporit mult, nu s-a ajuns încă la o definiție unanim acceptată a acestui concept. Se poate vorbi despre o polisemie a conceptului de creativitate, despre o pluralitate de sensuri conferite acestui complex fenomen. De cele mai multe ori creativitatea a fost raportată la fenomenele: ingeniozitate, capacitate novatoare de rezolvare a problemelor, adaptare și spontaneitate în geneza noului.

Creativitatea poate fi definită și caracterizată mai ales prin capacitățile specifice umane ce coparticipă la generarea noului în forme variabile de expresie și realizare. Ea se referă la capacitatea de acțiune transformatoare, generatoare de noi valori și noi semnificații. Creativitatea se referă la găsirea unor idei, probleme, metode care chiar dacă nu sunt noi pentru societate, sunt obținute pe o cale independentă de către subiect.(Alexandru, Roșca – Creativitatea-p.8) .

Creativitatea este definită ca trăsătură complexă a personalității umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou, original, natura fiind una din principalele surse de inspirație în ceea ce privește dezvoltarea creativității la preșcolari,școlari, tineri și adulți.

Creativitatea este capacitatea de a modela experiența în forme noi și diferite, capacitatea de a percepe mediul în mod plastic și de a comunica altora experiența unică rezultată (I.A. Taylor, 1959);

Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al testării acestor idei și al comunicării rezultatelor (E.P. Torrance, 1962);

Creativitatea reprezintă interacțiunea optimă, generatoare de nou, dintre atitudini și aptitudini . Ca formațiune sintetică de personalitate dispune de o structură complexă ce unifică în ordinea importanței motivația și orientarea specifică, imaginația constructivă și inteligența (P. Popescu-Neveanu, 1978);

Creativitatea este un complex de însușiri și aptitudini psihice care, în condiții favorabile, generează produse noi și de valoare pentru societate (Al. Roșca, 1981);

Creativitatea este capacitatea de a imagina răspunsuri la probleme, de a elabora
soluții inedite și originale (E. Limbos, 1988).

Arthur Kaestler pornește în definirea creativității de la termenii gândirii bisociative – abilitatea de conexare a experiențelor sau a ideilor disparate sau numai în vederea comparării lor, dar mai ales pentru a produce ceva nou.

Punând în lumină relația dintre creativitate și dezvoltare socială, extinzând sensurile creativității prin note caracteristice care țin de aria sociologiei a sociologiei culturii și valorii, Harold D. Losswel în anul 1959 propune următoarea definiție a creativității : „creativitatea este dispoziția de a fac și de a recunoaște inovații apreciabile”.Această definiție accentuează două note caracteristice importante aflate în aria creativității ca efector, determinat de relații sociale, de cursul valorilor.

Definirea conceptului este atât de largă încât se poate face referire și la procesul de „fabricare” în general a unui produs, dar și al comunicării produselor, ea propune, de asemenea, unele aspecte psihologice anterioare asimilării sociale a produsului creat.

Examinarea definițiilor creativității conduce la concluzia că noutatea, originalitatea, ingeniozitatea și valoarea teoretică sau practică reprezintă trăsături esențiale ale activității creatoare.

Actul creator este însă un proces de elaborare prin invenție sau descoperire, cu ajutorul imaginației creatoare, a unor idei, teorii sau produse noi, originale de mare valoare socială. Se poate vorbi nu numai de o creativitate validată social ci și de o creativitate individuală, psihologică, accesibilă și copiilor, fiind specifică nivelelor timpurii de dezvoltare a individualității umane. Alexandru Roșca sublinia că “prin creativitate se înțeleg adeseori factorii psihologici potențiali a unei viitoare performanțe creatoare”(Alexandru, Roșca – Creativitatea-p.9).

Putem spune așadar că,creativitatea cuprinde nu numai nivelul elevat al elaborărilor impunătoare, inedite, revelatorii sub aspectul valorilor sociale ci și acele disponibilități care permit generarea noului în raport cu experiența proprie subiectului.

Această formă de „creativitate psihologică” corelată cu ceea ce I.A Taylor numea „creativitate expresională ”( în care noul descoperit este nou doar în raport cu experiența subiectului) poate deveni natura specifică fenomenelor creative accesibile vârstei copilăriei. Ea poate cuprinde diversitatea producțiilor spontane ale copiilor care dobândesc aspectul de originalitate sau inedit, producând efectul de surpriză, chiar dacă ele nu pot fi în raport cu experiența socială și experiențele anterior validate. De cele mai multe ori descoperirile copiilor nu sunt decât redescoperiri, dar ele sunt personale, constituie expresia resurselor psihologice pe care le posedă în domeniul cognitiv, afectiv, acțional .

Creativitatea copilului se caracterizează prin curiozitate, deschidere, dispoziții și aptitudini pe anumite domenii.

Creativitatea a mai fost definită ca procesul interpersonal sau intra-personal al cărui rezultat sunt produse originale, semnificative și de o înaltă calitate. Procesul creației poate avea un caracter individual. Deci, se poate vorbi de abilități creative, dar și de personalitate creativă. Abilitățile creative sunt educabile. Prin filtrarea informațiilor, dezvoltarea creativității este necesară și posibilă. Grădinița poate deveni un mediu prielnic educării creativității preșcolarilor. Creativitatea este combinată cu capacitatea gândirii umane de a găsi metode, soluții, idei noi și aparține fiecărui individ, totuși ea este mai puternic dezvoltată la anumiți oameni și constituie chiar justificarea de bază a activității caracterizate prin pasiune. Între conceptele de creativitate și talent, nota comună este cea de originalitate. Se poate spune că talentul poate corespunde creativității de nivel superior. Mulți copii sunt creativi, dar numai unii dintre ei sunt talentați. Părintele și cadrul didactic sunt principalii responsabili pentru descoperirea și dezvoltarea potențialului creativ al copilului. Ei pot asigura cadrul de dezvoltare al potențialului creativ prin atenția, căldura afectivă, încurajările, interesul, prin forma de motivație utilizată și prin trăirile afective pe care le declanșează. Deși în ciclul preșcolar nu se poate vorbi de existența unei creativități absolute în privința gândirii micului preșcolar, totuși, educatoare poate aduce o contribuție importantă în direcția formării unor premise pentru dezvoltarea ulterioară a creativității. Pentru ca preșcolarii să fie stimulați din punct de vedere creativ, e necesar ca educatoarea să le insufle o atitudine și un stil de gândire creator, să îi orienteze spre nou, să le încurajeze efortul creativ, să creeze o atmosferă permisivă, de interes, înțelegere, încurajare. Copilul care se străduiește să surprindă ineditul lumii , neinfluențat încă de educația rutinieră și își manifestă permanent mirarea și surpriza este considerat prototipul creativității.( Marcela Ciortea, Ioan Scheau, Strategii alternative de instruire, învățare și evaluare, Editura Risoprint,Cluj Napoca, 2008, pag 373-374.).

În aceste condiții, putem considera că există o creativitate cotidiană, obișnuită, manifestată ori de câte ori oamenii rezolvă o situație problematică, și o creativitate de nivel înalt, accesibilă unei minorități. I.A. Taylor face diferențieri mai fine și distinge cinci niveluri ale creativității:

a) creativitatea expresivă, forma fundamentală a creativității, care nu este condiționată de nici o aptitudine și e cel mai ușor de surprins în desenele copiilor ; caracteristicile principale ale acestui nivel al creativității sunt spontaneitatea și libertatea de exprimare;

b) creativitatea productivă, nivelul specific tehnicienilor.

c) creativitatea inventivă, cea care se valorifică prin invenții și descoperiri și care pune în evidență capacitatea de a sesiza relații noi și neobișnuite.

d) creativitatea inovativă, care presupune înțelegerea profundă a principiilor fundamentale ale unui domeniu (artă, știință) și apoi modificarea decisivă a abordării unui anumit fenomen

e) creativitatea emergentă, nivelul suprem al creativității, la care ajung foarte puțini indivizi și presupune descoperirea unui principiu, a unei idei care să revoluționeze un întreg domeniu al cunoașterii.

Fără notele caracteristice specificate, creativitatea nu-și poate afla interesul pe deplin și nu include capacitatea de a aprecia și a crea valori. Lipsit de aceste note caracteristice, conceptul de creativitate rămâne doar expresia inefabilului sau a activităților foarte greu comunicabile, lipsite de vizibilitate socială.

Creativitatea trebuie să fie dorită de creator și de ceilalți oameni în calitatea lor de participanți permanenți la viața creativă.

Fenomen complex, creativitatea, deși diferă ca nivel, frecvență și tip, totuși se întâlnește în toate domeniile de activitate și este proprie tuturor oamenilor. Identifică, creativitatea ca potențial uman caracteristic vârstei copilăriei, dar întâlnim acest potențial și la celelalte vârste și în special în anumite genuri de creație și la anumite categorii de creatori.

Subliniez faptul că preșcolarul manifestă aptitudini, devine abilitat,pentru că la această vârstă există o dezvoltare a trebuinței de expresie creativă. Această trebuință se exprimă ca o cerință a imaginației interne întreținută de condițiile vieții, fie ca trebuință de expresie compensativă în mediul mai puțin impregnat de solicitări artistice.

1.2. FACTORII CREATIVITĂȚII

Concepută ca emergență a sistemului psihic uman – creativitatea reprezintă o dimensiune complexă a personalității în care interacționează o multitudine de variabile, factori care o caracterizează. Cunoașterea factorilor creativității, dat fiind interesul pe care îl prezintă înțelegerea fenomenului, dar și datorită implicațiilor practice, cunoașterea acestora ocupă un loc central în problematica domeniului focalizând preocupările unui număr foarte mare de cercetători.

Literatura de specialitate consemnează trei categorii de factori:

Factori de natură psihică (intelectuali, aptitudinali, non-intelectuali);

Factori de natură socială ( culturali, educativi și de natură socio-economică);

Factori biologici (diferențele de sex, vârstă, stare de sănătate, etc.).

Factorii de natură psihică se pot repartiza la rândul lor în trei grupe: factori intelectuali ( gândire creatoare, imaginație, inteligență, memorie, stil cognitiv) factori non – intelectuali, factori aptitudinali.

Primele date despre factorii intelectuali ai creativității au fost furnizate de către J.P. Guilford (1951) pe baza analizei creației științifice. Câțiva ani mai târziu, V. Lowenfeld și K.Beittel, crcetând creația artistică, delimitează aceeași factori de natură intelectuală pe care îi voi descrie succint:

Receptivitatea sau sensibilitatea față de probleme, față de atitudinile, trebuințele și sentimentele altora;

Flexibilitatea – care este capacitatea gândirii de a se adapta la diversele solicitări ale situațiilor de mediu în care se află persoana;

Fluența sau fluiditatea – factorul inteligenței și al creativității constând în bogăția, ușurința și rapiditatea asociațiilor de imagini sau idei, debitul verbal, bogăția ideației care să ajute la rezolvarea problemelor;

Originalitatea – care reprezintă capacitatea gândiri de a produce ceva nou, de a găsi soluții inedite. Originalitatea are la bază acțiunea conjugată a doi factori distincți : independența gândirii, nonconformismul și imaginația creatoare;

Aptitudinea de a redeveni, de a restructura și transforma care se caracterizează prin faptul că indivizii cu comportament creativ manifestă tendința de a transforma necontenit funcțiunile materialului cu care se lucrează;

Aptitudinea de a organiza și elabora care se referă la capacitatea persoanelor creatoare de a organiza un proiect, de a exprima o idee, de a crea ceva în așa fel încât nimic să nu fie de prisos.

Fără îndoială lista factorilor intelectuali nu se încheie aici. Imaginea poate fi completată cu alte variabile cognitive: aptitudinea sau capacitatea de a verifica și evalua critic produsele, inteligența a aptitudine generală, memoria, capacitatea analitică sau aptitudinea de a abstractiza, aptitudinea de a sintetiza, etc.

Factorii aptitudinali – aptitudinile sunt sisteme operaționale stabilizate – superior dezvoltate, de mare eficiență. Ele țin de valorile instrumentale și au rol esențial în producția creatoare.

Caracterul diferențiat al aptitudinilor specifice diferitelor sectoare de manifestare, rezultă atât din varietatea aptitudinilor simple care intră în sistem, cât și din diferențele de intensitate și calitățile operaționale ale acestor componente.

O persoană nu poate atinge totuși niciodată nivelurile de care ar fi în stare dacă aptitudinile sale nu sunt dinamizate și susținute de un tonus corespunzător, de o curiozitate, de dorința de a face ceva, de tenacitate. Anumite trăsături de personalitate cum ar fi: simțul responsabilității capacitatea de efort prelungit, încrederea în forțele proprii, au funcții catalizatoare pentru factorii intelectuali. Ele se constituie în condiții predictive ale reușitei creatoare și totodată mențin potențialul creativ.

Motivația a fost pusă în lumina puternică de R.B. Cattel, ea fiind privită în strânsă dependență cu creativitatea. Motivul creator se exprimă prin nevoia de noutate, de orientare spre nou. Sub raportul orientării, motivația se caracterizează prin diferitele preferințe ale persoanelor față de complexitatea, diversitatea și multitudinea problemelor e care le abordează.

Foarte important pentru formarea motivației creatoare se dovedește a fi modul în care este apreciat individul și rezultatele activității sale. Colectivul are de asemenea un rol important în formarea motivației creatoare, putându-se vorbi de un climat educațional.

În acest complex determinativ al creativității factorilor sociali și intelectuali le revine un rol prioritar, deoarece fără un mediu favorabil creativitatea nu se poate manifesta. Influența mediului este cu atât mai mare cu cât este exercitată mai de timpuriu ( familie, grădiniță, școală).

O serie de lucrări din literatura consacrată creativității, scot în evidență faptul că performanța creatoare poate fi influențată și de unii factori biologici ca de pildă, vârsta și sexul. Este vorba desigur, nu numai de influența care se exercită nemijlocit, ci de una mediată social.

Factorii amintiți nu acționează separat și în combinații diferite de la un individ la altul, ceea ce asigură obținerea performanțelor creative. Combinările factorilor sunt dinamice, putându-se compensa reciproc sau se pot modifica parțial. Așa cum am observat când am discutat despre aptitudinile specifice diverselor domenii de activitate, și în cazul factorilor în ansamblu putem spune că structura acestora variază în funcție de domeniu (știință, artă, tehnică). Astfel, în condiții minime de natură socio-culturală, de asemenea pentru factori intelectuali și aptitudinali de nivel minim necesar, motivația și trăsăturile caracteriale pot asigura obținerea performanțelor superioare.

ETAPELE PROCESULUI DE CREAȚIE

Creativitatea este abordată și ca proces întrucât manifestarea ei necesită desfășurare în timp, dezvoltări și retrageri ale factorilor și normelor noi, învingerea unor dificultăți și obstacole.

Încercând să surprindă actul creator în procesualitatea sa, iar apoi să surprindă în anumite „modele operaționale și funcționale” psihologi și specialiști din alte domenii au ajuns să contureze unele stadii, etape sau faze ale procesului de creație.

Primul model aparține lui J. Dewey (1910) și stabilește cinci etape pe care le parcurge gândirea în rezolvarea de probleme:

Sesizarea problemei

Localizarea și definirea problemei

Sugerarea soluțiilor posibile

Anticiparea consecințelor adoptării unor soluții alternative

Acceptarea sau respingerea soluției.

Al doilea model axat explicit pe succesul creației, aparține lui G.W. Allas (1926) și delimitează patru etape, stadii ale procesului creator:

Pregătirea

Incubația

Inspirația sau iluminarea

Verificarea.

Acest model a rămas în circulație până în zilele noastre. (Stoica Ana – Creativitatea elevilor – Posibilități de cunoaștere și educare – p.13-23).

Pregătirea sau prepararea – este faza inițială și obligatorie a oricărui act de creație. În cercetarea științifică, dar și în alte activități creatoare sunt identificate mai multe subetape: sesizarea problemei și formularea ei în termeni foarte clari, analiza datelor probleme enunțarea și testarea diferitelor ipoteze rezolutive.

Incubația – se petrece în inconștient (sau în preconștient, după unele explica: psihanalitice) și poate fi de mai lungă sau de mai scurtă durată (minute, ore, zile, Iu: sau chiar ani). Ea pare o perioadă pasivă, de abandonare a efortului. Se presupune că în această fază au loc o serie de prelucrări paralele, se stabilesc conexiuni care n_ au fost efectuate anterior.

Iluminarea (inspirația, intuiția, insight) – este momentul în care soluția problemei apare brusc în câmpul conștiinței. Materialul acumulat duce dintr-o dată la o înțelegere clară, sintetică a problemei. Nu întâmplător Poincare spunea : ,, pentru a găsi fără să cercetezi, trebuie mai întâi să cercetezi fără să găsești".

Verificarea – este faza finală a procesului de creație, în care soluția găsită este testată, examinată, pentru eliminarea unor posibile erori sau lacune.

În stabilirea acestor faze ale procesului de creație, G. Wallas s-a bazat îndeosebi pe relatări autobiografice, pe mărturii ale unor persoane creative, date care nu se pretează la o validare experimentală. Din acest motiv, descrierea pe care el a făcut-o procesului de creație a fost deseori contestată. Nu întotdeauna fazele se succed în ordinea propusă, unele faze pot fi eludate sau comprimate și nu pot constitui o schemă universală, identificabilă în orice proces de creație. Cu toate aceste contestări, modelul lui Wallas rămâne încă în circulație, deoarece alte cercetări privind procesul de creație au pus în evidență aproximativ aceleași faze.

Pentru a surprinde mai adecvat esența procesului de creație, o serie de cercetări au fost orientate către identificarea factorilor cognitivi implicați în acest proces. în mod tradițional, creativitatea a fost asociată cu imaginația. Inițial Th. Ribot (Essai sur l'imagination creatrice, 1900), apoi A. Osborn (L'imagination constructive, 1959) se pronunță pentru imaginația creatoare sau constructivă ca proces predilect al creativității. În alte situații, procesul creației a fost considerat analog celui de rezolvare de probleme.

Creativitatea nu poate fi însă limitată la factori intelectuali precum gândirea divergentă și imaginația creatoare. Mulți autori consideră factorii non intelectuali precum motivația, afectivitatea, atitudinile creative ca fiind cel puțin la fel de importante ca și factorii intelectuali menționați.

Abordarea creativității din perspectiva lui H. Gardner (1993) este realizată pe mai multe niveluri:

nivelul sub personal, care vizează substratul biologic al creativității;

nivelul personal, care grupează factori individuali ai creativității, respectiv factori cognitivi și cei care țin de personalitate și motivație ;

nivelul intra personal, care se referă la domeniul în care lucrează și creează un individ, pentru relevarea contribuției particulare aduse de persoana respectivă;

nivelul multi personal, care se referă la contextul social în care trăiește o persoană creativă.

Două sunt însușirile definitorii pentru produsul creației: originalitatea și utilitatea socială sau relevanța, deoarece un produs util răspunde unei nevoi practice este adecvat realității, este relevant.

Majoritatea celor care au abordat procesul creației au identificat aceleași stadii, chiar dacă ele sunt numite altfel sau sunt multiplicate prin fărâmițare. (Gh. Tomșa).

NIVELELE ACTULUI CREATOR

Fiind o proprietate general umană, creativitatea se prezintă în diverse forme i se situează la diverse niveluri ierarhice.

Al. Roșca arată că trebuie făcută o distincție între creativitatea generală, de largă aplicabilitate și modalitățile specifice de creativitate din practică, tehnică, organizare, știință, artă, sport etc.

După savantul american C.W Taylor se disting mai multe niveluri de creație după cum urmează:

Primul nivel de creativitate, după Taylor, este cel al creației expresive, caracteristică vârstei copilului. Ea se manifestă prin „Expresia independentă pentru care îndemnarea, originalitatea și calitatea produsului nu are cea mai mare importanță”. Nota caracteristică a noțiunii de creativitate expresivă este independența, libertatea de a se afirma. Creativitatea de expresie presupune încredere în propriile puteri, afirmate în fața altora, odată cu ridicarea la o primă treaptă de abilități originale.

Cel de-al doilea nivel al creativității este al creativității productive. Subiectul sau colectivele creatoare se concentrează pentru a controla și restrânge expresia liberă, urmărind în mod conștient tehnici de producere și verificând produsele, care pot fi, la acest nivel de creativitate, nu cu totul diferite de cele ale altor creatori – producători. Dominanța acestui nivel de creativitate este producerea obiectelor materiale sau spirituale prin tehnici de producție. Se pare că acest nivel presupune reprezentarea clară a persoanei sau colectivului ca subiect (efector) al unei activități.

Nivelul al treilea se caracterizează prin notele dominante de descoperire și invenție. Acesta este nivelul creativității inventive. Se manifestă capacitatea superioară de a percepe relații noi și neobișnuite între elementele care înainte apăreau izolat, fără nici o legătură.

La nivel de creativitate inventivă, un mare rol îl are gândirea divergentă, inteligența

constructivă, evaluativă. Oamenii despre care se spune că au talent, reușesc să obțină anumite performanțe, ieșind din comun, observând, ceea ce era de observat, făcând ceea ce alții nu pot să facă.

Nivelul al patrulea este cel al creativității inovatoare. Se caracterizează printr-o modalitate personală, semnificativă de abordare a fundamentelor, principiilor care coordonează, explică sau anticipează dezvoltarea unui domeniu întreg de tehnică, știință, artă etc. La nivelul inovării se ridică personalitățile cu grad înalt de originalitate. Numărul lor nu este mare.

Creativitatea la cel mai înalt nivel a fost numită emergentivă sau emergentă. Se caracterizează prin descoperiri epocale și inegalabile, iar purtători unei asemenea forțe umane sunt numiți genii sau talente extraordinare. Este vorba de creații – descoperiri ale unor principii și ipoteze cu totul noi, care „emerg”, cu alte cuvinte care construiesc noul la cea mai mare profunzime a spiritului.

Problema creativității umane este un tot indivizibil, dar disociabil care trebuie abordat dialectic. Între nivelurile de creativitate se construiesc relații complexe de înțelegere, consum și protecție. Pe linia produselor intelectuale firul de continuitate de la un nivel la altul este mai vizibil, mai ușor de sesizat.

Disocierile nivelurilor sunt necesare pentru că ele favorizează clarviziunea creativității, determinată de dispozițiile înnăscute, de mediul social și cultural și formate prin educație.

Știința contemporană se găsește la acest stadiu al cunoașterii creativității: „Creativitatea este un proces general – uman, continuu și discontinuu, manifestat în forme variate și la niveluri diferite, corespunzătoare evoluției sociale și calităților individului ”. (Topa Leon –Creativitatea,1980 – pag.54-56).

1.5 BLOCAJELE CREATIVITĂȚII

Creativitatea didactică se referă la totalitatea calităților cadrelor didactice pentru proiectarea și desfășurarea unor activități eficiente, prin valorificarea capacităților lor de înnoire permanentă, a strategiilor angajate în desfășurarea activităților. Nimic nu este mai pozitiv în viața de educator, decât preocuparea lui pentru nou, pentru inovația didactică.

Este de știut faptul că atât preșcolarii, cât și școlarii mici au o dorință puternică de a-și exprima sentimentele ,idei prin desen și culoare, trăind intens revelația reușitei. Spontaneitatea exprimării lor plastice nu trebuie blocată de dirijismul excesiv al instruirii, utilizat în demersul lecției. Cu multă aplecare spre metodă și adecvarea acesteia la conținuturile învățării, dar și cu o preocupare pentru înlăturarea inhibițiilor, se va reuși dezvoltarea unui învățământ modern. (Maria Cristea, Metodica predării educației plastice în învățământul primar și preșcolar, p. 20)

Dacă până acum am amintit factorii stimulatori pentru creativitate, factori ce reprezintă structura creativității și putem considera că factori opuși acestora se pot constitui ca factori frenatori pentru creativitate, credem că se impune o sistematizare a blocajelor creativității, sistematizare ce este frecvent amintită de diverși autori.

În literatura de specialitate există mai multe inventarieri ale blocajelor creativității. Mai mulți autori (A.l. Osborn, A. Simberg, S. Shore) fac distincție între blocajele perceptive, emoționale și culturale.

Blocaje culturale și sociale fac trimitere, în primul rând, la conformism, la tendința oamenilor de a se ralia valorilor și reprezentărilor celorlalți. Și aceasta pentru că, de obicei, persoanele cu idei neobișnuite sunt privite cu suspiciune și chiar cu dezaprobare, ceea ce poate constitui un motiv de descurajare pentru ele.

– conformismul, cei care se comportă diferit sunt sancționați de ceilalți, priviți cu suspiciune și, în consecință, persoanele creative sunt descurajate; atitudinile pe care le putem include aici sunt: dorința de a se conforma modelelor sociale, de apartenență, conformism la ideile vechi, slabă capacitate de a transforma sau modela ideile, încredere exagerată în statistici și experiența trecută, sentimentul că îndoiala este un inconvenient social;

– neîncrederea în imaginație, în fantezie, prin acordarea unei atenții exagerate raționamentelor, unde putem include: primordialitatea factorilor practici în luarea deciziilor, slaba capacitate de a modifica ideile, încredere exagerată în rațiune.

2. Blocaje emoționale, scot în evidență rolul important al factorilor afectivi în creativitate. Printre cele mai frecvente bariere emoționale se numără sursele de insecuritate și anxietate precum: teama de ridicol, teama de nu comite o greșeală și de a nu se face de râs, teama de a fi diferit de ceilalți, timiditatea, tendința către perfecțiune, graba de a accepta prima idee, descurajarea rapidă, tendința exagerată de a-i întrece pe alții, capacitatea redusă de a se destinde, de a lăsa incubația să lucreze;

3. Blocaje metodologice sunt cele ce reflectă procedeele de gândire:

– rigiditatea algoritmilor folosiți anterior sau insistența în aplicarea acelorași algoritmi pe care i-am mai folosit în situații în care nu sunt potriviți;

– fixitatea funcțională este folosirea obiectelor potrivit funcției lor obișnuite, fără a încerca să le utilizăm și în alt mod;

– critica prematură, evidențiată de Al. Osborn, este frânarea sugestiilor ce pot apărea pentru rezolvarea diferitelor probleme;

Blocaje perceptive:

Acestea se referă la faptul că familiarizarea cu un anumit mediu ne împiedică, de cele mai multe ori, să vedem unele semnificații, relații sau idei noi. Este vorba, de fapt, despre obișnuința de a percepe lucrurile într-o anumită manieră, de automatismele cotidiene care ne „amorțesc" capacitatea de a percepe elementele de noutate, de evoluția continuă a formelor din jurul nostru.

– incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;

– incapacitatea de a face distincția dintre cauză și efect;

– dificultăți în definirea problemei;

– dificultăți în defalcarea problemei în elementele sale componente, care ar putea fi abordate mai ușor;

– dificultatea de a distinge între fapte și problemă;

– discordanță între proiectul realizat și cel personal.

5. Blocaje legate de relația individ-grup:

– lipsa de comunicare care poate avea formele: comunicare imposibilă din cauza discordanței limbajului, vocabularului; comunicare incompletă; comunicare deformată, denaturată voluntar;

– marginalizarea individului creativ, întrucât comportamentul său nu respectă normele sociale;

– lipsa de autenticitate datorită presiunilor exercitate de constrângerile sociale sau culturale;

– izolarea, fie datorită respingerii de către ceilalți, fie din inițiativă personală determinată de teama de a nu greși;

– dependența încurajată de grup, obținută prin intermediul recompenselor și pedepselor, a informațiilor, a căilor financiare.

Principalele categorii de factori stimulatori pentru creativitate, între care se stabilesc relații de interdependență, dominare sau compensare, sunt: psihologici, biologici, sociali. Factorii psihologici includ factori intelectuali (gândirea divergentă, gândirea convergentă, aprehensiunea sau stilul perceptiv), factori nonintelectuali (motivația, temperamentul, caracterul, afectivitatea,rezonanța intimă) și aptitudinile speciale.

Factorii biologici se referă la ereditate, vârstă, sex și sănătatea mentală.

În ultima categorie, cea a factorilor sociali, sunt incluse atât condițiile socio-economice și culturale, cât și cele educative, asigurate de familie și școală.

Blocajele creativității, identificate în literatura de specialitate, sunt: cele culturale, emoționale, metodologice, perceptive și cele legate de relația individ-mediu.

Ar mai putea fi menționate și barierele legate de insuficiența resurselor, deși ele sunt prea puțin invocate datorită prejudecății că geniul se afirmă în orice condiții, ba chiar mai mult, că lipsa resurselor determină intensificarea eforturilor persoanelor înalt creative pentru depășirea obstacolelor. Și totuși, există multe domenii (în special cele tehnice, artistice, sportive) unde insuficiența resurselor face imposibilă creația.

Succesul pentru asigurarea performanțelor artistice constă în motivarea copiilor pentru creația plastică și implică o cunoaștere a trăsăturilor distinctive ale personalității lor. Prin felul cum cadrul didactic reușește să motiveze copilul, să îi trezească curiozități artistice, creează premisele de care va depinde reușita acestuia în activitatea de artă și în activitatea din toate domeniile.

METODE DE DEZVOLTARE A CREATIVITĂȚII

Învățământul nostru care își propune să stimuleze și să educe spiritul cercetător trebuie să fie însuși bazat pe cercetări și să aplice metode euristice, apte de a stimula și forma creativitatea.

Punerea în evidență a modului și condițiilor în care apar ideile noi și originale, a proceselor psihice care concură cu pondere diferită la realizarea descoperirilor și invențiilor, tratarea unor procedee și metode prin care colectivele de oameni și indivizi pot deveni mai creativi, sunt aspecte de o stringentă actualitate.

Gândirea umană lucrează cu metode euristice, deoarece are capacitatea de a percepe realitatea în ansamblul ei. Ori , metodele euristice, reprezintă căi de rezolvări globale, folosind experiența acumulată. Esența metodelor euristice constă în a-l face pe copil să fie autonom, capabil de a găsi în mod individual sau prin cooperare cu alți indivizi, soluția unei situații problematice, în care el să se implice.

Nici metodele descoperirii, nici rezultatele nu sunt dinainte cunoscute. Ne aflăm pe terenul propriu-zis al originalității.

Dintre metodele euristice, brainstorming-ul, sinectica, cercetările analogice, metode ale căror titluri de merit constau în aceea că antrenează la discuții toți membrii unui grup, „6-3-5”, „Philips”,Cubul, Ciorchinele, Mozaicul, Metoda Piramidei, Pălăriilor gânditoare,Turul galeriei, reuniunea panel, tehnica listei de atribute , etc., vom descrie pe scurt, câteva, care par mai semnificative pentru lucrarea de față.

Metoda brainstorming, în traducere fidelă mai este numită și asaltul de idei și este modalitatea complexă de a elabora (crea) în cadrul unui anumit grup, în mod spontan și în flux continuu anumite idei, modele, soluții noi, originale, necesare rezolvării unor teme sau probleme teoretice sau practice. Este o metodă de stimulare a creativității pe care a elaborat-o psihologul Al. Osborn (1953) răspândită și aplicată în învățământ, practică, cercetare. Este susceptibilă la unele critici, mai cu seamă la prea marea încredere care se acordă proceselor spontane ale creativității.

Metoda asaltului de idei are drept caracteristică separarea procesului de reproducere a ideilor de procesul de valorizare/evaluare a acestora (care are loc ulterior). Este supranumită metoda evaluării amânate pentru că este reținută orice idee, se acceptă totul, nu se respinge nimic.

Etape de realizare:

Anunțarea temei (problemei) de abordat, a importanței și obiectivelor ei;

Emiterea (elaborarea) de către participanți a ideilor, formulelor, soluțiilor de abordare sau rezolvare a temei (problemei), fără nici o restricție;

Încheierea ședinței de asalt de idei, atunci când s-a considerat, de către grupul de experți, că s-a emis (adunat) un număr relativ suficient de date necesare rezolvării problemei puse in discuție;

Evaluarea datelor si stabilirea concluziilor (soluțiilor) de rezolvare.

Normele tehnicii brainstorming-ului sunt:

Anularea criticismului

Libera manipulare a ideilor

Prelucrarea ideilor în cantități mari

Combinarea și îmbunătățirea ideilor

Tehnicile incluse în brainstorming satisfac cerințe ale creativității în orice domeniu: înlăturarea sau neutralizarea blocajelor și stimularea ideilor originale și valoroase.

Sinectica

Referindu-se la metoda Gordon (Sinectica), L.Hancheș arată că aceasta este o modalitate de creație în cadrul grupului ca urmare a unor combinații și analogii eterogene, uneori chiar fără o legătura evidentă sau chiar fantastică între datele temei sau problemei de rezolvat.

Sinectica pune accentul pe folosirea metaforelor și similitudinilor de obicei inspirate din natură, urmărind folosirea conștientă a unor mecanisme psihice preconștienete, prezente în activitatea creativă.

Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming, având în componență 5-7 membri conduși de un lider. Liderul conduce ședința și emite propriile idei în momentul în care membrii grupului nu o fac.

Etapele metodei gordon:

Convertirea ciudatului în familiar – transformarea mintală a unui obiect, proces sau fenomen ciudat în unul familiar, precizându-se dificultățile problemei puse în discuție;

Realizarea transformării inverse care constă în căutarea unor metafore, comparații, personificări sau analogii sugerate de problema respectivă. Analogiile pot fi: personale, directă, simbolică și fantastică.

La sfârșitul „excursiei sineptice” se formulează o soluție în termeni adecvați și preciși, printr-o ultima convertire a soluției inedite într-un concept creativ, grupul sinectic nu se oprește aici, ci continuă cu 4 etape :

Elaborarea soluției

Elaborarea modelului

Experimentarea modelului

Prospectarea pieței

Sinectica se aseamănă în anumite privințe cu brainstorming-ul în ceea ce privește desfășurarea ședinței de creație, interpretare și stabilire a concluziilor. Se deosebește însa prin: dinamizarea subconștientului și inconștientului în actul de creație și combină, face analogii pentru a stimula creația.

Sinectica admite evaluarea critică în timpul elaborării ideilor, soluțiilor, ea fiind denumită și metoda de evaluare imediată, fără să limiteze inițiativa și independența în creație.

„Sinectica nu face în nici un caz activitatea creatoare mai ușoară, mai degrabă ea este o tehnică prin care oamenii pot munci din greu” spune Gordon obținând o imagine pregnantă a materialului sinectic.

Ciorchinele

Sintetizând punctul de vedere al lui J.L.Steele, K.S.Meredith, Ch.Temple (1998, pag.49), am ajuns la concluzia că ciorchinele este o strategie de predare care îi încurajează pe preșcolari să gândească liber, deschis și creativ. Ea structurează ideile doar atât cât să stimuleze gândirea legată de conexiunile dintre idei, este o metodă de brainstorming nelineară. Fiind o activitate de scriere, stimulează realizarea unor asociații noi și permite cunoașterea propriului mod de a înțelege o anumită temă.

Etapele de realizare:

Se scrie un cuvânt sau o propoziție-nucleu în centrul tablei/foii de hârtie.

Se scriu cât mai multe cuvinte/sintagme care par să aibă legătură cu tema desemnată prin cuvântul sau propoziția-nucleu, fără ca aceste idei să fie evaluate în vreun fel.

Se evidențiază conexiunile care par să existe între propoziția-nucleu și ideile generate de ea sau între aceste idei; această evidențiere se face cu ajutorul unor linii, important fiind ca aceste conexiuni să fie cât mai numeroase și mai variate.

Este bine ca tema propusă să le fie familiară preșcolarilor, mai ales atunci când ciorchinele se utilizează individual. Poate fi folosit și pe perechi sau pe grupe, iar ciorchinele individual poate fi comunicat fie unui partener, fie grupului.

Ciorchinele este o strategie flexibilă, folosită în grup sau individual, care oferă preșcolarilor ocazia de a afla asociațiile și relațiile stabilite de ceilalți, de a fi creativi.

Tehnica listei de atribute – este o metodă mai simplă și eficientă pentru generarea ideilor în scopul de a îmbunătății sau a schimba gradual orice obiect. Cel care folosește această tehnică , cere subiecților să denumească atributele importante sau părțile unui obiect. Apoi gândind schimbări ale fiecărei calități se poate obține o varietate de obiecte.

Tehnica sintezelor morfologice – este asemănătoare tehnicii listei de atribute, se cere să se identifice inițial două sau mai multe caracteristici ori dimensiuni importante (culoare, formă) ale unui obiect și să se inventarieze valorile posibile ale fiecăruia. Apoi trebuie să se examineze toate combinațiile posibile, utilizând fiecare valoare a tuturor caracteristicilor și se ajunge la o vastă arie de combinație.

Jocul de rol

Este definit de Ralph Linton (1936) ca model sau ca multiple de comportament, rolul social, are multiple sensuri în funcție de criteriul aplicat (de vârstă, gen, posesie, familie, clasă).

În contextul aplicației creatoare și pentru creativitate, jocul de rol este o metodă de investigare socială activă, care nu are numai valențe de adaptare activă a copilului, tânărului sau adultului la un moment dat spre a-l însuși, ci oferă posibilitatea ca educatorul să fie activ și să argumenteze noi modalități și situații de rol.

Descoperirea propriilor atitudini, precum și descoperirea modalităților noi de a rezolva problemele specifice rolului, produc efecte benefice asupra celor ce se instruiesc, efecte pe care J.S. Bruner (1966) le subliniază astfel:

Crește potențialul intelectual;

Se dezvoltă motivația intrinsecă – plăcerea, gustul, aspirația de a fi descoperit.

Se învață metodele de cercetare ca procese urmărite personal de cel ce este implicat.

Turul galeriei

Așezați în grupuri de trei sau patru, copiii lucrează la o problemă care se poate materializa într-un produs (un afiș, un poster etc.). La final produsele sunt expuse pe pereții grupei iar la semnalul cadrului didactic grupurile se rotesc prin clasă, pentru a examina și discuta fiecare produs. După turul galeriei, grupurile își reexaminează propriile produse prin comparație cu celelalte.

Efete benefice se observă în aplicarea tuturor metodelor euristice. De aceea, nu atât valoarea absolută a variabilelor implicate-n în actul creației este importantă, cât mai cu seama interacțiunile specifice care se stabilesc între acestea: creația fiind condiționată de o anumită îmbinare între elementele atitudinale, cognitive și instrumental operaționale.

CREATIVITATEA ARTISTICO-PLASTICĂ

Creativitatea artistică privită din punct de vedere pedagogic, apare ca o activitate complementară față de cea științifică și tehnică și are un mod mult mai larg de manifestare.

Creativitatea artistico-plastică, nu trebuie înțeleasă în același fel cu creativitatea artiștilor plastici.

Dezvoltarea capacităților creatoare presupune inițierea copiilor de timpuriu într-o diversitate de tehnici artistice, stimularea cu grijă a manifestărilor fiecărui elev și stimularea inițiativei artistice. Multiplele căi de stimulare a creativității copilului trebuie dirijate prin dezvoltarea imaginației, a spiritului de observație, prin stimularea formelor de expresie și inițierea în elementele de limbaj plastic pentru a-și exprima fiecare personalitatea în modalități proprii și adecvate disponibilităților și temperamentului. ( Album metodic de creație plastică, 1988. p.152).

Orice rezolvare de problemă este în același timp și o manifestare a creativității gândirii, deoarece duce la o concluzie sau la o soluție nouă.

Însușirile personalității creatoare a copiilor sunt polarizate de sensibilitatea acestora estetică și artistică, de a deosebi însușirile estetice esențiale de cele neesențiale ale unor forme, obiecte, fenomene. Copiii percep impresiile și senzațiile cele mai slabe, nuanțe și tonuri cât mai diferite, ei pot structura o suprafață, într-o infinitatea de modalități prin forme, linii și puncte.

Pentru copil, visul și fantezia sunt asemenea unei rampe de lansare către ineditul din domeniul creației plastice. Cu ajutorul imaginației și sub îndrumarea educatorului, copiii pot face diferite asociații, combinații, sporindu-și capacitatea de reprezentare. În același timp, trebuie să li se arate și cele mai simple procedee de lucru (tehnici) prin care copiii să-și poată manifesta și materializa imaginația ca să se poată bucura din plin de autenticitatea realizărilor lor plastice.

În îndrumarea activităților de pictură în scopul declanșării, întreținerii și potențării impulsului creativ, educatorul trebuie să se identifice cu nevoile, dorințele ți interesele acestora în alți termeni, aceasta înseamnă a subordona conduita pedagogică a adultului la nevoile copilului și nu invers. Astfel, copilul va fi înconjurat, lăsat liber și nesilit să-și exprime în pictură experiența sa personală, potrivit cu nivelul de dezvoltare. În cazul în care nu dispune de această experiență vai fi ajutat să o dobândească.

Desenul constituie un mediu propice posibilităților de creație ale copilului. Perioada în care elevul este inclus în cadrul procesului instructiv educativ permite formarea și dezvoltarea creativității , educatorului revenindu-i sarcina de a găsi activități caracteristice care să constituie o formă de expresie a imaginației și creativității.

Solicitările copiilor sunt multiple și diverse. Ei au nevoie să fie sfătuiți, învățați să stăpânească folosirea sistemelor, materialelor, procedeelor de lucru aparținând uneia sau alteia dintre tehnicile de pictură abordate, să descopere una dintre soluțiile posibile la datele de expresie a liniei, punctului, petei cromatice ce i s-a propus spre rezolvare, să contribuie la exersarea tehnicii picturii, să distingă un subiect pretext a unei probleme plastice , de descoperit plastic prin exersare – să poată exersa liber o „compoziție”.

La o vârstă fragedă creația are importanță majoră în devenirea umană , în formarea și dezvoltarea personalității copilului,chiar dacă pentru omenire creația copilului nu are valoare .Pentru a pune în valoare potențialul creativ al copiilor educatoarea trebuie să folosească acele metode active , asociative care pun accentul pe libertatea imaginației cu care copiii devin participanți la găsirea răspunsurilor , pot avea inițiativă, pot pune întrebări , pot da ei singuri soluții.

Ca formă de expresie a imaginației și gândirii, activitatea artistico-plastică este atât activitate de joc dar și formă de obiectivare a celor două procese psihice. Trăsăturile creativității (fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea) pot fi testate cu ușurință prin intermediul unor parametri ai desenului. Se știe că o componentă vitală a creativității o constituie însăși dorința de a crea , curiozitatea, necesitatea lăuntrică a afirmării. Ca factor intelectual la creativității , imaginația cunoaște la vârsta preșcolară o adevărată „explozie “ , ea fiind acum la apogeu și pentru că gândirea se află la un nivel de dezvoltare ce mai are de străbătut alte stadii importante de dezvoltare , imaginația completează astfel intru-un fel slăbiciunile gândirii. Chiar dacă imaginația se află la apogeul manifestărilor sale, totuși ea nu se află și la apogeul calității sale.

Referindu-se la activitatea artistică M. Ralea consideră că, psihologia artistului este psihologia anumitor trăsături, abilități, atitudinale caracteristică tuturor oamenilor, manifestate însă într-un grad mai înalt și îmbrăcând forme extreme de personalitate.

Influența artei asupra proceselor de cunoaștere constă în primul rând în dezvoltarea capacităților senzorio-perceptive. Formele artei se manifestă în conștiința copiilor îndeosebi pe calea simțurilor. Apelând la afectivitatea copilului , la emoțiile sale față de tot ceea ce este frumos , cunoașterea prin artă devine mai accesibilă , mai largă . Vizitele făcuta a diferite expoziții de desen și pictură, vizionarea unor documentare de artă sau prezentare unor albume tematice ajută copiii să observe aspecte ale realității pe care nu le-ar fi sesizat dacă acestea nu ar fi fost oferite sub formă artistică .Coloritul armonios al unui tablou îl stimulează pe copil să îl transpună în desenul său.

Primele lucrări ale copiilor sunt de cele mai multe ori combinații de imagini din basme , povești ilustrații cunoscute anterior. Prin educație copiii învață să perceapă , să observe și să aprecieze frumosul din lumea înconjurătoare. , apoi în desenele lor vor exprima trăirile lor în fața acestor frumuseți. Percepția vizuală trebuie îmbogățită printr-o educație corect îndrumată.

Pentru a ajunge însă la aceste performanțe este nevoie de o îndrumare competentă, făcută cu plăcere care să-i călăuzească pe copii pe drumul de început al cunoașterii. Educatorul trebuie să se implice de fiecare dată prin metodele didactice dintre cele mai potrivite alături de copii, să participe la emoția pe care le-o dă fiecare descoperire pe care o fac, deocamdată pentru ei, iar mai târziu pentru societate.

CAPITOLUL II

ANALIZA CURRICULEI ACTIVITĂȚILOR ARTISTICO-PLASTICE

Conceptul de „curriculum” rămâne în prezent unul dintre cele mai controversate în teoria și practica educațională. De altfel, în timp, el a fost acceptat, respins, operaționalizat în modalități diferite, înțeles și utilizat necorespunzător, generator chiar al unei mode.

La începutul secolului al XX-lea, în anul 1902, în lucrarea "The Child and the Curriculum", americanul John Dewey introduce în circulație sintagma "experiență de învățare" a copilului, organizată de școală, alături de ansamblul disciplinelor de învățământ oferite și studiate. El sugerează complexitatea, amplitudinea și dinamismul curriculum-ului ca realitate educațională, avansând ideea curriculum-ului centrat pe copil, care să îi permită acestuia să utilizeze în activitatea cotidiană ceea ce a învățat la școală și în activitățile din grădiniță, experiența de zi cu zi. El propunea ca sfera conceptului de "curriculum" să cuprindă nu numai informațiile, ci și demersurile didactice de asimilare a acestora.

În viziune actuală, definițiile specialiștilor converg spre următoarea viziune: curriculum-ul se referă la oferta educațională a școlii și reprezintă sistemul experiențelor de învățare directe și indirecte oferite educaților și trăite de aceștia în contexte formale, neformale și chiar informale. El rămâne realitate interactivă între educatori și educabili, cu efecte concrete, anticipate realist asupra celor din urmă și asupra procesului însuși.

Experiențele de învățare sunt propuse educaților prin intermediul unor programe concrete de studiu, pentru un profil sau ciclu de învățământ, pentru o arie curriculară sau disciplină, într-un semestru sau într-o oră de curs. Firește că este de preferat ca experiențele de învățare oferite de școală și grădiniță să fie centrate pe particularitățile, trebuințele și interesele educaților și să răspundă nevoilor educaționale ale acestora.

Educația timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educația formală, asigură intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani), prin formarea capacității de a învăța. „Investiția în educația timpurie este cea mai rentabilă investiție în educație”, după cum arată un studiu elaborat de R. Cuhna, unul dintre laureații Premiului Nobel în economie. Învățarea timpurie favorizează oportunitățile de învățare de mai târziu. Deprinderile și cunoștințele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior, iar deficiențele de cunoștințe și deprinderi produc în timp deficiențe mai mari, oportunități de învățare ratate sau slab valorificate.

Una dintre finalitățile educației timpurii este:

Dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității copilului, în funcție de ritmul propriu și de trebuințele sale, sprijinind formarea autonomă și creativă a acestuia.

Totodată, prezentul curriculum se remarcă prin extensie – angrenează preșcolarii, prin experiențe de învățare, în cât mai multe domenii experiențiale (Domeniul lingvistic și literar, Domeniul științelor, Domeniul socio-uman, Domeniul psiho-motric, Domeniul estetic și creativ), din perspectiva tuturor tipurilor semnificative de rezultate de învățare.

Domeniul estetic și creativ acoperă abilitățile de a răspunde emoțional și intelectual la experiențe perceptive, sensibilitatea față de diferitele niveluri de manifestare a calității, aprecierea frumosului și a adecvării la scop sau utilizare.

Experiențele și trăirile caracteristice presupun explorarea trăirilor afective, ca și a proceselor de a construi, compune sau inventa. Prin intermediul unor asemenea experiențe copiii acumulează cunoștințe și abilități, ca și o sporită receptivitate perceptivă, care le va permite să reacționeze de o manieră personală la ceea ce văd, aud, ating sau simt.

Aceste experiențe pot fi prezente în orice componentă curriculară, dar cu deosebire în contextul acelor discipline care solicită răspunsuri personale, imaginative, emoționale și uneori acționale la stimuli (muzica, activitățile artistico-plastice, drama, euritmia etc.).

Într-un demers coerent al centrării demersurilor educaționale pe copil, noul curriculum scoate în evidență relația biunivocă conținut-metodă și pune un accent deosebit pe rolul educatoarei în procesul de activizare a funcțiilor mintale constructive și creative ale copiilor, pe realizarea unei dialectici pedagogice, după H. Wallon, în care copiii și educatoarea se află într-o interacțiune și acomodare reciprocă, subtilă și continuă.

De asemenea, se insistă pe:

ideea de cadru didactic care joacă rolul de persoană resursă, care informează preșcolarul și îi facilitează acestuia accesul la informații, care diagnostichează dificultățile copilului și care îl sprijină și orientează fără a-l contrazice sau eticheta, care lucrează individual sau în grupuri mici cu preșcolarii respectând ritmul lor propriu etc.;

deschiderea grădiniței către exterior, către comunitate; în acest context consideră că învățarea realizată de la persoane din afara instituției este la fel de valoroasă precum cea de la cadrul didactic;

utilizarea în mod cât mai flexibil a spațiului, mobilierului și a materialelor și echipamentelor specifice.

În cadrul reperelor fundamentale privind învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului între naștere și 7 ani, domeniul de dezvoltare “Capacități și atitudini în învățare” se referă la modul în care copilul se implică într-o activitate de învățare, modul în care abordează sarcinile și contextele de învățare, precum și la atitudinea sa în interacțiunea cu mediul și persoanele din jur, în afara deprinderilor si abilităților menționate în cadrul celorlalte domenii de dezvoltare. Dimensiunile acestui domeniu sunt: curiozitate și interes, inițiativă, persistență în activitate, creativitate.

Termenii de referință, termenii- nucleu ai curriculum-ului sunt disciplina de învățământ și programul de studii. În jurul lor se configurează problematica de cercetare a curriculum-ului, derivată din varietatea unghiurilor de investigație: componente structurale, procese fundamentale, surse, determinări, condiționări, forme de organizare, diferențieri curriculare, scopurile cercetării etc. Pornind de la acești termeni, diferitele definiții date conceptului sunt centrate pe:

experiența de învățare;

obiectivele, conținuturile și relațiile dintre ele;

conținut;

dimensiunea sa prescriptivă și axiologică;

caracterul de proiect;

caracterul de proiect și necesitatea implementării acestuia.

2.1 EDUCAȚIA ARTISTICO-PLASTICĂ

– nivel de studiu: 3-6/7 ani

Obiective cadru:

Formarea unor deprinderi de lucru pentru realizarea unor desene, picturi, modelaje;

Realizarea unor corespondențe între diferitele elemente de limbaj plastic și forme, obiecte din mediul înconjurător (natură, artă și viața socială);

Stimularea expresivității și a creativității prin desen, pictură, modelaj;

Educația artistico-plastică poate avea o puternică influență asupra trăsăturilor morale prin trăiri afective în fața operelor artistice , în contemplarea peisajelor naturii, în observarea a tot ceea ce este corect și frumos în comportarea și activitatea celor din jur.

Prin aplicarea diverselor strategii se pot descoperi copii cu aptitudini, se formează și se dezvoltă acele priceperi și deprinderi specifice activității artistico-plastice care vor permite obținerea unor rezultate foarte bune. Stimularea activității inițiate cu copiii poate constitui un mijloc pentru:

Dezvoltarea gândirii creatoare și fixarea unor cunoștințe, deoarece am observat că trebuie să îmbogățesc reprezentările copiilor despre mediul înconjurător prin toate tipurile de activități desfășurate, continuând acest proces de cunoaștere în cadrul plimbărilor, atunci când copiii pot observa elementele reale ale mediului înconjurător, forme și culori adecvate mediului vizitat;

Copiii se familiarizează cu noțiuni ca: tablou, expoziție, expoziție-concurs, expoziție cu vânzare, operă de artă;

Copiii trăiesc individual frumusețea tabloului lucrat de ei sau alți copii și se familiarizează cu compoziția, percep relația dintre forme, culori, dimensiuni și pot exprima gânduri și sentimente personale;

Oferă copiilor posibilități pentru completarea cunoștințelor acestora, încurajează aptitudini și le dezvoltă personalitatea creativă și de cooperare.

Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar continuă demersurile anterioare ale Ministerului Educației de a îmbina ideile pedagogiei tradiționale cu ideile pedagogiilor alternative din lume și încearcă să se situeze în acord cu tendințele novatoare în domeniul curriculumului.

Educația plastică

Problema învățământului preșcolar este discutată pe parcursul ultimelor secole (XIX – XX). Savanții nu au ajuns încă la un răspuns definitiv. Jean Piajet susține că: „Toate conduitele comportă un aspect înnăscut și unul dobândit, dar nu cunoaște unde se află frontiera dintre ele”, ceea ce ne permite să afirmăm că savantul recunoaște și apreciază etapa învățământului preșcolar, în care copiii dobândesc, achiziționează cunoștințe și își formează competențe, atitudini, comportamente.

Referitor la educația plastică putem spune că prima formă de exprimare grafică a copilului mic este mâzgălitura. Aceasta are un înțeles pentru el, deși adulții nu percep reprezentarea. Treptat, cu ajutor și perseverență, copiii învață să redea obiecte sau chiar imagini respectând realitatea.

Desenul nu este doar o modalitate de autocunoaștere și de autodezvoltare, ci și un mijloc de comunicare și de intrare în relație cu alte persoane, prin utilizarea desenului în grup. Culorile alese, tipul de instrument pentru desen, modul în care desenează, suprafața ocupată pentru a se exprima, toate acestea sunt detalii foarte importante pentru cunoașterea persoanei. Desenul îi ajută să comunice, să accepte și să colaboreze.

Desenul poate fi utilizat în diferite scopuri:

ca test al nivelului mental, evaluarea inteligenței cu ajutorul desenelor;

ca mijloc de comunicare, testându-se astfel nivelul de dezvoltare al limbajului și al comunicării în general;

ca mijloc de explorare al afectivității copilului;

ca mijloc de cunoaștere al propriului corp și al orientării în spațiu.

Din punct de vedere psihologic, desenul poate fi utilizat fie ca test de inteligență, fie ca test de personalitate. Ca test de inteligență – testul omului – detaliile anatomice și vestimentare calculează vârsta mentală a copilului. Testul omului arată expresia de sine a copilului. Ca test de personalitate desenul este luat drept oglinda de reflexie a personalității. Copilul desenează spontan, ce este important pentru el, pozitiv și negativ. Pentru copil, desenul exprimă un fel de proiecție a existenței sale. Persoana desenată este copilul însuși căruia, de multe ori, îi dă propria vârstă și sex. Diferențe semnificative în reprezentarea grafică a omului pot indica tendințe regresive sau tendința de a crește. Persoana desenată reprezintă expresia de sine și imaginea corpului cu emoțiile trăite de copil. Modul în care îl reprezintă depinde de dorințele sau defectele acestuia. Prin acest proces de proiecție, copilul poate să își prezinte problemele sale, sentimentul de sine, anxietatea și mecanismele sale de reacție sau mecanismele de apărare.

Un tablou singur este o stare, pentru a-l putea înțelege pe copil este bine să-l urmărim în timp. Prin desen și pictură copilul se eliberează, își exprimă atât senzațiile vechi cât și pe cele noi, se înțelege pe sine și se transformă.

Odată ce stăpânește acest limbaj, copilul este capabil să formuleze orice, nimic nu mai rămâne ascuns.

Pentru a ajunge la cunoașterea și înțelegerea frumosului din natură și artă, precum și din viața socială, copilul trebuie ajutat să recunoască elementele limbajului plastic care se regăsesc în mediul înconjurător – punctul, linia, forma, culoarea.

Desenele și picturile se pot utiliza în diferite moduri și cu multiple obiective. Prin desen și pictură copilul își exprimă sentimentele, trăirile, nevoile, se exprimă pe sine, descoperindu-și astfel identitatea. Pictura, ca și desenul, este un joc, un dialog între copil și adult, este un mijloc de comunicare. Culorile, hârtia, creta îl pot stimula pe copil să povestească diferite întâmplări, să scoată la iveală scene din viața sa, pe care nu le poate exprima altfel. Povestea desenată de copil relevă foarte clar trăirile și sentimentele copilului. Prin desen și pictură copilul se eliberează, își exprimă atât senzațiile vechi, cât și pe cele noi, se înțelege pe sine și se transformă.

Activitatea de pictură se desfășoară diferit de cea de desen, prin faptul că se utilizează instrumente diferite (pensula, acuarele, guașe, pasta de dinți, paie, dopuri, bureți, ștampile etc..), păstrându-se aceleași teme sau se pot alege și altele, în funcție de context și de vârsta copilului. Prima formă de exprimare prin pictură la copiii mici este dactilopictura sau pictura cu degetul. La această vârstă, copiii nu au bine dezvoltați mușchii mici ai mâinii și nu își pot coordona bine mișcările, fiindu-le foarte greu să picteze cu pensula. De aceea, învață să picteze mai întâi cu degetul, urmărind ca mai apoi să utilizeze pensula sau alte instrumente (dopuri, ștampile etc.). La vârsta de 6-7 ani copiii cunosc culorile de bază și le aplică în practică. Copilul nu poate sa învețe prin explicație, demonstrație, ci doar prin activitatea practică.

Prin intermediul culorilor, formelor, proporțiilor acestora (prin limbajul plastic) se formează deprinderile de prezentare a propriilor idei, sentimente, trăiri, stări interioare. De asemenea, prin pictură, desen și modelaj, adultul formează copiilor deprinderi de lucru, capacități de exprimare, îl ajută pe copil să realizeze corespondențe între elementele de limbaj plastic și natură, stimulează expresivitatea, creativitatea și dezvoltă armonios și multilateral personalitatea copilului.

„Punându-l pe copil să lucreze, îl faci să se intereseze de munca sa, îi dai imboldul prețios al simțurilor plăcute care întovărășesc acțiunea și plătesc succesul silinței.”

Educația artistică operează numai cu valorile artei, presupune dezvoltarea și cultivarea capacităților creative în registrele metodice, specifice fiecărui gen de artă, iar forța de pătrundere asupra personalității umane este mai profundă.

Educația estetică reprezintă „activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane prin intermediul frumosului din artă, societate, natură, receptat, evaluat și cultivat la nivelul sensibilității, al raționalității și al creativității umane”. Ea a fost și este o componentă permanentă a educației, a formării omului pentru viață. Frumosul, cu semnificație largă de estetic, a fost întotdeauna considerat una din valorile esențiale, care trebuia cultivată în conștiința oamenilor, alături de adevăr și bine.

Educația estetică nu este sinonimă cu educația artistică, pentru că aspecte estetice ale realității se găsesc nu numai în artă, ci și în natură și în viața socială. Natura prezintă multe aspecte care impresionează pe om: culori, peisaje, fenomene sonore. Dar cele mai complexe și mai adânci impresii estetice le produce arta (literatura, muzica, pictura, coregrafia), de aceea educația artistică reprezintă partea esențială a educației estetice. Din punct de vedere pedagogic, deosebirea dintre ele se exprimă nu numai pe linia conținutului, ci și a finalităților și modalităților de realizare. Educația estetică are o sferă mai largă, se referă la toate cele trei categorii de valori estetice – ale naturii, ale societății și ale artei – de aceea și registrul ei metodic este mai variat.

Educația artistică, factor esențial al educației estetice, se realizează prin cunoașterea frumosului, prin mijlocirea diferitelor arte: literatura, muzica, desenul, pictura. Orientarea copiilor spre observarea mediului îi ajută pe aceștia în descoperirea formei (soare, nori, copaci, fructe, flori), mărimii și culorii. Atrăgându-le atenția asupra varietăților acestor caracteristici la diverse elemente, indicându-le ce cuvânt să identifice, inițiindu-i în limbajul artistic și direcționându-le percepțiile, reprezentările și emoțiile îi putem ajuta să descopere frumosul, emoția artistică.

Educația artistică devine un proces complex de inițiere și formare în vederea înțelegerii creatoare a artelor și de influență a artei asupra formării conștiinței umane. Educația artistică în instituțiile de învățământ presupune, în primul rând, o sensibilizare estetică a celor educați și conducerea lor spre înțelegerea, aprecierea și asimilarea creatoare a artelor printr-un proces continuu și sistematic. Acest proces determină și o valorificare a potențialului formativ al valorilor materiale și spirituale ale societății. Posibilitatea înrâuririi spiritului prin artă este asigurată de faptul că emoția estetică constituie o angajare integrală a personalității ca răspuns la sistemul de valori existent în opera percepută, finalitatea educației artistice devenind o formare a priceperilor (capacităților) de receptare, de integrare și de creație a structurilor expresive autentice.

Arta îl influențează profund pe om, îi trezește o gamă largă de sentimente și emoții, îl determină să reflecteze, să mediteze, îl îndeamnă la acțiune.

O deosebire importantă între om și animal este arta. Specia umană are arta în sânge. Prin această filieră copilul își exprimă mai bine sentimentele, gândurile și totodată își dezvoltă simțul pentru frumos. Copiii pictează, desenează, construiesc castele din nisip sau din pământ, modelează diferite figurine din plastilină sau din lut, încercând astfel să se exprime și să imite natura. Din această cauză copiii sunt încurajați să își dezvolte talentul la grădiniță și apoi în școala primară și în gimnaziu.

Activitatea artistico – plastică este un cadru ideal pentru dezvoltarea aptitudinilor , este o activitate care produce , place și care îi ajută pe copii să vadă frumosul.

Activitățile artistico-plastice pot veni în sprijinul copiilor prin exerciții de antrenament pentru a privi, a vedea , a căuta și înțelege o informație despre culoarea și forma obiectelor din jur .

Educația artistico-plastică în învățământul preuniversitar se prezintă ca un mijloc de realizare a unui echilibru între pregătirea cultural-științifică și cea literar-artistică. Complementaritatea acestor laturi pledează pentru dezvoltarea educației artistice, pentru ridicarea ei permanentă la nivelul cerințelor actuale.

Departe de a-și fi pierdut semnificația și importanța, în condițiile actuale, în special cele ale progresului tehnic, educația artistică este imperios necesară și își sporește importanța necontenit.

Operele de artă, în măsura în care sunt accesibile copiilor, literatura, în mod special, pot furniza apariția unor imagini artistice, care vor constitui materialul concret pentru prelucrările și combinațiile creatoare ale acestora în diferite lucrări. Cu cât este mai valoroasă și mai accesibilă arta cu atât influențează mai puternic dezvoltarea posibilităților creatoare ale copilului.

Având în vedere legătura dintre desen, culoare și personalitate, activitatea de pictură poate fi o adevărată sursă de cunoaștere și evaluare a dezvoltării personalității copiilor.

Creația artistică este mediată de învățare, de îndrumare, de o directivare discretă, dar în schimb permanentă. Arta s-a dovedit, prin efectele ei, o necesitate a echilibrării și reechilibrării ființei umane. Așa cum observă și Francoise Reiss, “arta are proprietăți sugestive, dinamice și constructive; sensibilitatea artistică pe care o induce educația prin artă echilibrează exercițiul memoriei și efectele unui intelectualism prea abstract”

„Punându-l pe copil să lucreze, îl faci să se intereseze de munca sa, îi dai imboldul prețios al simțurilor plăcute care întovărășesc acțiunea și plătesc succesul silinței.” (Romanian Journal of Education, volumul I, number 3-4)

2.2. METODE DIDACTICE UTILIZATE ÎN PREDAREA EDUCAȚIEI PLASTICE

Metodologia organizării și desfășurării activităților artistico-plastice la preșcolari și la școlarii mici se referă la metodele de predare – învățare prin care se urmărește exersarea funcțiilor intelectuale în raport cu informațiile transmise și modul în care acestea sunt transferate.

În practica didactică, metoda cuprinde procedeele utilizate în vederea atingerii obiectivelor instructiv-educative propuse de programele școlare, precum și scopurile sau obiectivele operaționale urmărite în cadrul fiecărei activități.

Metodologia procesului de învățământ, trebuie să aibă un caracter dinamic, flexibil și să ducă la creativitate didactică.

Metodele didactice nu trebuie să ducă la un dirijism excesiv, deoarece dirijarea învățării și a executării unei lucrări plastice trebuie să fie îmbinată cu munca independentă a preșcolarului sau a școlarului pentru ca aceasta să-și poată afirma spontaneitatea specifică vârstei, gândirea și imaginația.

În cadrul disciplinei educație plastică putem vorbi despre metode de educare estetică a copiilor, prin care se realizează treptat, unele obiective ale educației estetice, cum ar fi formarea priceperilor și deprinderilor necesare înțelegerii sau creării artei, dezvoltarea dragostei pentru frumos, cunoașterea principalelor capodopere ale artei plastice etc.

Metoda exercițiului

Aceasta este principala metodă în desfășurarea activităților artistico – plastice și se utilizează în scopul :

Formării de priceperi și deprinderi practice;

Dezvoltării unor capacități și aptitudini;

Stimulării potențialului creativ.

În arta plastică, exercițiul se referă la executarea repetată și conștientă a unor elemente de limbaj, forme plastice, compoziții sau tehnici de lucru, care solicită inițiativa și gândirea creatoare în vederea formării unor priceperi și deprinderi.

Cu preșcolarii și școlarii mici se vor realiza exerciții prin care se vor urmări:

familiarizarea cu instrumente și materiale de lucru;

combinarea culorilor, pentru a diversifica și îmbogăți paleta cromatică;

prelucrarea, transformarea formei spontane;

transfigurarea formelor inspirate din natură pentru a obține forme noi, expresive, sugestive;

structurarea suprafeței de lucru după scheme compoziționale adecvate temei plastice și subiectului;

aplicarea principiilor artei decorative în compoziții divers structurate.

Această metodă poate fi adaptată ușor unor sarcini de învățare, asigură constituirea automatismelor de bază și formarea priceperilor și deprinderilor. În realizarea unui exercițiu cu caracter creativ cu copiii, cadrul didactic trebuie să urmărească etapele de lucru,structura, scopul și limitele exercițiului. Exercițiul trebuie explicat și demonstrat, diversificat și gradat ca dificultate pentru a asigura tuturor copiilor posibilitatea de a-l executa.

Utilizând aceasta metodă, s-a constatat faptul că, copiii capătă o siguranță în realizarea lucrărilor și astfel se exprimă plastic cu ușurință și satisfacție.

Metoda exercițiului – joc

Această metodă se utilizează în special la preșcolari și școlarii din clasa I, pentru ca ei să înțeleagă mai bine anumite probleme legate de culoare și de tehnicile de lucru.

Exercițiile joc pot fi de observare a elementelor din natură, de imaginație, de descoperire a diferitelor culori (nuanțe, tonuri) sau procedee de colorare (fuzionare, tușare, stropire etc.).

Exercițiul – joc pune în fața copiilor situați noi de rezolvare a spațiului plastic, de descoperire a unor efecte expresive de forme sau culori. Jocul trebuie să fie un mijloc de stimulare a creativității copiilor. Pentru desfășurarea unui astfel de exercițiu – joc, trebuie să se stabilească tema plastică, obiectivul concret, etapele de lucru, instrumentele și materialele de lucru, timpul de finalizare propus și alte etape alese de cadrul didactic, în funcție de vârsta și priceperea copiilor.

Metoda demonstrației

Demonstrația este o metodă didactică prin care educatoarea, dovedește pe bază de material didactic sau exercițiu practic, cele explicate.

Demonstrația practică, la tablă sau pe un suport de lucru, privind utilizarea elementelor de limbaj plastic, ori modul în care se fluidizează sau se combină culorile reprezintă o secvență importantă în desfășurarea demersului didactic.

Prin intermediul acestei metode, informațiile se primesc atât prin văz cât și prin auz, procentul lor de asimilare crește și astfel se evită înțelegerea greșită a problemelor plastice. A demonstra înseamnă:

a arăta copiilor elementele din natură sau substitutele lor pentru ca aceștia să observe, forme, culori, dimensiuni;

a arăta tehnici de lucru și modalități de utilizare a instrumentelor și materialelor;

a expune exemple din creația copiilor sau a artiștilor plastici.

În activitățile de educație plastică există mai multe tipuri de demonstrație:

cu ajutorul materialelor concrete;

cu ajutorul reprezentărilor vizuale;

la tablă sau pe suportul de hârtie sau cu alte materiale;

cu ajutorul mijloacelor tehnice: calculator, proiecții, etc.

cu ajutorul limbajului nonverbal: mimică, gestică.

Demonstrația este metoda care dezvoltă spiritul de observație, capacitatea de a compara și analiza, de a descoperi și a investiga, dă copiilor siguranță și curaj, asigură înțelegerea tehnicii și sarcinii de lucru.

Pentru a nu îngrădi imaginația și creativitatea, cadrul didactic va realiza o demonstrație parțială a sarcinii de lucru cu mijloacele și materialele bine alese, adecvate temei plastice, îmbinând demonstrația cu alte procedee didactice.

Metoda explicației

Este o metodă de expunere orală în care predomină argumentele, ea trebuie să aibă o pondere mai mică în desfășurarea activităților plastice deoarece capacitatea de concentrare este mai mică la această vârstă. Dacă explicația este prelungită, apare fenomenul de oboseală la copii. De aceea, cadrul didactic trebuie să utilizeze alături de limbajul verbal, limbajul nonverbal, modularea vocii pentru ca fraza să fie mai expresivă.

Explicația va fi însoțită întotdeauna de planșe demonstrative adecvate și de demonstrații practice pentru a câștiga în claritate și pentru a economisi timpul. Pentru a fi mai eficientă această metodă se îmbină cu demonstrația și conversația.

Metoda conversației

Conversația este o metodă didactică ce include dialogul cadru didactic – copil, copil – cadru didactic, copil – copil. În cadrul metodei distingem:

Conversația euristică

Conversația de reactualizare a cunoștințelor

Conversația de fixare

Conversația de verificare

Conversația de evaluare a lucrărilor

Este important modul în care sunt formulate întrebările. Acestea trebuie să fie clare, concise într-o terminologie adecvată vârstei copilului. Să se evite cele cu răspuns indus, cele stufoase, imprecise sau cele care presupun răspunsuri monosilabice.

Succesul conversației depinde, în mare măsură, atât de formularea întrebărilor, cât și de organizarea lor într-o succesiune logică pentru a incita gândirea în raport cu efortul intelectual al copilului.

Metoda dialogului dirijat este o metodă didactică ce aparține conversației și se adresează cu precădere vârstelor mici. Este o cale prin care se înlătură învățarea mecanică de către copii a unor conținuturi sau a unor procedee practice.

Întrebarea „Ce se întâmplă dacă…”, în cazul combinării unei culori cu alb sau negru în cantități diferite, îi ajută pe elevi să observe că acestea se deschid sau se închid progresiv.

Metoda dialogului dirijat include mai multe procedee prin care se deplasează centrul de greutate de la întrebările de orientare învățător – elev la cele de investigare elev – învățător. Aceasta conferă o anumită autonomie în abordarea problemelor plastice. Eforturile intelectuale ale copiilor sunt îndrumate în direcți divergente, ceea ce fac ca problema plastică să poată fi rezolvată prin mai multe procedee. Astfel se dezvoltă imaginația, priceperea de culege informații și implicit gândirea creatoare.

Alte metode didactice

În activitatea plastică, alături de metodele specifice prezentate, mai pot fi utilizate și altele cum ar fi:

Problematizarea prin intermediul căreia se stârnește curiozitatea, dorința de rezolvare pe baza experienței anterioare și a elementului nou care apare în rezolvarea unei teme plastice sau a unei tehnici de lucru. Cadrul didactic are sarcina de a comunica situația problemă și de a îndruma căutările, iar copiii, pe baza experienței și a efortului personal, rezolvă problema plastică.

Învățarea prin descoperire presupune un grad mare de implicare a copiilor în descoperirea unor noi nuanțe, forme spontane, tehnici, de la vârste foarte mici. Cadrele didactice concep și organizează situația de învățare, îndrumă și dirijează activitatea copilului astfel încât descoperirea să se realizez prin efort propriu. Este o metodă didactică cu valențe formative, dezvoltă personalitatea copilului, gândirea, imaginația, creativitatea, voința, curajul, potențialul intelectual etc.

Eficiența acestor metode depinde de competența psihopedagogică a cadrului didactic și de caracterul individualizat al activității școlarului/preșcolarului. Metodele didactice se aleg în funcție de specificul disciplinei și de vârsta preșcolarilor.

Utilizarea metodelor adecvate conținuturilor, obiectivelor propuse, temelor plastice, tehnicilor de lucru, particularităților de vârstă, tipului de activitate facilitează desfășurarea unui demers didactic eficient și modern. (Cristea, Maria, – „Metodica predării educației plastice în învățământul primar și preșcolar, pag.57-63).

2.3. ELEMENTELE PRINCIPALE DE LIMBAJ PLASTIC:PUNCTUL, LINIA, FORMA, CULOAREA

Limbajul artistic – plastic este cel care provoacă stări empatice, atitudini, esterice, fiind cel care povestește , semnifică sau redă forme, acțiuni, fenomene și trăiri. La vârsta școlară mică și preșcolară, elementele de limbaj plastic creează repertoriul de semne plastice care intervine în procesul de comunicare.

Se știe că linia, punctul, forma și culoarea nu sunt numai simple elemente ale limbajului plastic ci reprezintă învelișul material al gândirii artistice a copiilor.

Linia, punctul, forma și culoarea reprezintă elementele unui limbaj metaforic, induc asociații, provoacă ecouri și atitudini estetice. Forța expresiei unui  semn plastic depinde de relațiile acestuia cu alte elemente din cadrul compoziției plastice. Aceste relații dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc expresia compoziției. Familiarizarea treptata a copiilor cu unele elemente de limbaj plastic este principalul mijloc de formare a viitoarei lor culturi artistice, și prin aceasta , de realizare a educației lor estetice.

Punctul plastic

„Niciodată nu folosesc o pânză așa cum e ea; provoc accidente, o formă, o pată de culoare…Pictorul lucrează ca poetul : întâi vine cuvântul și apoi ideea. Faceți o zmângălitură. Pentru mine ea înseamnă un punct de plecare, un șoc ”(J.Miro în Charbonnier, p.160 în I. Șușală și O.Bărbulescu).

Este cel mai mic element de limbaj plastic care dobândește efecte estetice prin culoarea, mărime și forma lui.

Punctul, ca element de expresie a limbajului plastic, este indivizibil, are semnificația unui început, a unei origini.

Punctul plastic este o formă plană sau spațială ale cărei dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafața sau spațiul în care se află.

Prin prezența punctului pe suprafața unui suport de lucru se creează spațiul plastic, acesta dând viață unei compoziții. În spațiul plastic creat, cu ajutorul punctului plastic se acoperă o suprafață, se formează linia prin mișcarea lui sau se decorează suprafața prin gruparea mai multor puncte, obținând astfel un motiv.

În funcție de tehnica și procedeele de lucru, punctele pot să fie: spontane (imprecise, neuniforme) și elaborate (precise, uniforme).

După scopul în care este folosit acesta este cunoscut sub diferite ipostaze: semn grafic, semn de punctuație, semn muzical, punct cardinal, punct tipografic, punct de pornire, punct medical. Din punct de vedere plastic, el este un simbol. Este elementul generator din care evoluează întreaga creație ca dintr-un germen: din el se naște linia, prin simpla deplasare într-o anumită direcție, apoi suprafața prin deplasarea liniei pe grosimea ei. Orice compoziție începe cu simpla așezare a punctului pe suport, prin care se crează spațiul plastic

După modul de reprezentare al punctelor se obțin efecte plastice de apropiere – depărtare cu ajutorul punctelor aglomerate în partea inferioară sau aerate în partea superioară a spațiului plastic; greu – ușor prin punctele mari, mici și o culoare; mult-puțin prin repartizarea și dimensionarea punctelor în spațiul colorat cu două culori etc.

Pentru familiarizarea și deprinderea corectă a acestui element de limbaj plastic, se pot face cu copiii exerciții de realizare a punctului cu diferite instrumente de lucru, pe suprafețe uscate, încercând și obținerea unor efecte plastice. Se pot da cât mai multe exemple din natură care pot fi considerate puncte: granule de nisip, pietricele, picături de ploaie etc.

Prin manipularea punctului se pot obține efecte de genul: aer – concentrat, mic-mare, ordonat – dezordonat.

Punctul fiind un semn are și semnificații. În funcție de așezare, mărime (egală sau inegală), culoare și formă el poate reda într-o compoziție liniște, calm, odihnă, echilibru, mândrie, siguranță, mișcare, agitație, veselie, tristețe, gingășie etc. (Maria Bojneag, Educația plastică, Ghid metodic pentru învățământul preșcolar, 2007. p.16).

Linia ca element al limbajului plastic

Alături de punct, culoare, formă, linia este un element al limbajului plastic care prin potențialitatea ei poate comunica trăirile și ideile artistului și totodată ajută la conturarea mesajului unei lucrări. În artele plastice și decorative, linia constituie unul dintre cele mai importante elemente ale limbajului plastic.

Linia, definită ca punct în mișcare, posedă, ca și punctul plastic, aceleași stări potențiale și dinamice. Ea este mijloc de materializare a simțurilor, mijloc de comunicare a inteligenței și afectivității. Când un desen este redat liber, spontan, linia reflectă starea sufletească, sentimentele. Implicarea fiind personală,semnul, linia vor fi unice. Linia plastică ia naștere din încercarea de a împăca tensiunea dintre observarea realului și efortul de explorare și recreare imaginativ – artistică. (Victor Pavel, Educație plastică, manual pentru clasele VI-VIII, p.15).

Linia reprezintă urma prelungită lăsată de un instrument de lucru pe un suport, folosind diferite tehnici de expresie. Se spune că linia „dă viață formelor, este legătura dintre diferitele ipostaze, este ceea ce ne duce în lumea în care vrem să intrăm”(Maria Gheorghiu).

În desenul artistic, alături de punct, formă și culoare, se folosește ca element de limbaj plastic. Tratată în acest mod, linia ia naștere dintr-un punct care „pleacă la plimbare”. Este deci un punct în deplasare și devine mijloc de comunicare a afectivității și gândirii umane. Ea sugerează ideea de formă și spațiu prin valoare (intensitatea culorii sau a liniei de la intens la transparent), modulare (de la subțire la gros) și mișcare. Redarea volumului și a masei se poate realiza prin valorație alb-negru, prin modulare cromatică sau prin hașurare. Sugerarea volumului prin linii imaginare, trasate de formă. Dimensiunea spațiului, direcțiile liniare și mișcările de direcție diferă datorită faptului că obiectele și formele sunt diferite.

Linia capătă înțeles și grai atunci când o privim din toate punctele de vedere: formă, orientare, grosime și chiar culoare. Numai discutată din toate aceste aspecte capătă expresivitate și sensuri.

Linia plastică se poate realiza în diferite moduri:

în funcție de poziția ei pe suprafața de lucru : orizontală, verticală, oblică;

Liniile orizontale sugerează indiferent de formă liniștea, siguranța, cu cât sunt mai apropiate de linia dreaptă cu atât sunt mai liniștite. Îmbogățite cu expresivități de culoare și formă, construiesc suprafețe de odihnă.

Liniile verticale ascendente caută înălțimile către care tind să se înalțe. Exprimă ideea de aspirație spre înalt.

Liniile oblice exprimă dezorientarea și nesiguranța, agitația și confruntarea de forțe. Ele rup echilibrul, care poate fi restabilit prin folosirea altor linii oblice în sens opus.

în funcție de forma ei pe suprafața de lucru : dreaptă, frântă, curbă, spiralată, șerpuită;

Liniile drepte nu există direct în natură, dar ele pot fi extrase din structuri cristaline, amorfe, care dau senzația de rigid, drept, distant. Sunt folosite ca elemente de construcție sau decorative, sugerând liniștea, împlinirea și descătușarea, creează impresia de spațiu deschis, rece.

Liniile curbe oarecare sau arc de cerc, exprimă căutarea, neliniștea, tensiunea. Când curbele sunt închise dau naștere formei, volumului, spațiului tridimensional. Linia curbă are un caracter feminin, cald, lipsit de asprime. Ea creează sensibilitate și emotivitate, redă ritmul regnului viu, fiindcă sugerează creșterea, dezvoltarea, formele de relief care au luat naștere prin mișcare

Liniile frânte sunt atât de dinamice încât uneori devin agresive exprimând caractere dure, puternice dar și neliniștea, zbucium sufletesc.

în funcție de grosimea instrumentului folosit: egală ca grosime (nemodulată), modulată (subțire sau îngroșată); Expresivitatea sporește atunci când nu este uniformă, adică este modulată, cu diferite îngroșări. Aceasta în raport cu porțiunile subțiri dă volum și umbre.

după aspectul ei pe suprafața de lucru : scurtă, lungă, în duct continuu, întreruptă.

Folosirea liniilor de un singur tip sau de mai multe tipuri dă un anume ritm compoziției. Oricare ar fi forma, orientarea sau lungimea lor, fiecare capătă expresivitate când este în raport cu altele pe aceeași suprafață, într-un ansamblu de linii.

În funcție de scopul în care este folosită, linia îndeplinește anumite roluri într-o compoziție plastică și anume:

rol de semn plastic – la conturarea unor forme (flori, frunze, ramuri);

rol decorativ – contribuie la alcătuirea motivelor decorative;

rol constructiv – compune forma prin alăturare sau suprapunere.

Pentru familiarizarea și deprinderea corectă a acestui limbaj plastic, se pot realiza cu copiii exerciții de trasare a liniilor cu diferite instrumente, în diferite moduri pe o suprafață de lucru, precum și exerciții de recunoaștere a liniilor în diferite imagini sau reproduceri de artă (linia folosită pentru repartizarea unor elemente din natură; linii pentru conturarea unei forme sau pentru delimitarea unor suprafețe, linia decorativă).

În cadrul acestor exerciții, educatoarea va face apel la perceperea de imagini sugestive din realitate și discutarea acestora cu copiii, folosindu-se de calculator sau de imagini de pe CD, diapozitive, calendare cu imagini din natură (cu fiecare anotimp), de reproduceri de artă ale unor pictori etc. De asemenea, se va folosi observarea liberă și parțial dirijată prin ieșirea în mediul natural apropiat, desprinzând constatări simple cu privire la peisajele din natură și elementele care le compun. Totodată, educatoarea va putea selecta temele potrivite și va ajuta copiii să facă conexiuni interdisciplinare cu alte achiziții : jocuri de mișcare, poezii, povestiri scurte, cântece, ghicitori folosite fie pentru crearea debutului rezolvării temei plastice, fie pe parcursul lucrului sau ca relaxare în finalul activității.

Semnificația liniei într-o compoziție

La semnificația liniei contribuie mai multe caracteristici: poziția liniei, grosimea liniei, forma liniei, lungimea, culoarea. Ea exprimă calm, mișcare, agitație, forță, grație, volum etc.

În funcție de sensul și grosimea liniilor se disting următoarele semnificații:

dominanța liniilor orizontale sugerează o impresie de echilibru, calm, o stare statică, un spațiu deschis;

dominanța liniilor verticale,dă senzații de fermitate, de înălțare, de monumentalitate;

dominanța liniilor oblice, sugerează instabilitate, agitație, tendință de mișcare;

multitudinea de linii curbe comunică armonie, dinamism, mișcare;

dominanța liniilor frânte redau senzația de neliniște, de duritate, de tensiune;

liniile subțiri creează senzația de sensibilitate și gingășie, de timiditate și vulnerabilitate

Aceste semnificații vor fi aduse în atenția copiilor preșcolari intuitiv, în momentul în care ele sunt descoperite sau apar în timpul activităților, fie prin prezentare explicită în timpul unei teme abordate. Astfel, copiii vor înțelege că alegerea unui tip de linie depinde de subiect, gust, temperament sau stilul celui care o folosește. (Maria Bojneag, Educația plastică, Ghid metodic pentru învățământul preșcolar, 2007, p. 18).

Forma

„Sunt fermecat de frumusețea florilor, arborilor, gâzelor și păsărilor. Privesc cu ochii, dar pot spune că lucrez cu sufletul” spunea atât de frumos Ștefan Luchian.

Forma plastică este principalul element de limbaj plastic din care se compune o imagine plastică. Cu ajutorul elementelor nonfigurative ale limbajului plastic (punctul, linia, culoarea și nonculoarea) se creează forme ca: animale, plante, obiecte, oameni pe care le percepem în spațiul în care se găsesc cu însușirile aspectului lor exterior, obținând forme plastice.

Forma este aspectul exterior, înfățișarea sub care apare orice element din natură. Forma este conturul unui corp, silueta, chipul unei fapturi, în general, ea reprezintă aspectul exterior, înfățișarea sub care se prezintă orice lucru din natură. Nu putem vorbi de formă dacă nu ținem cont și de spațiul în care aceasta se încadrează ( forma spațială).

Forma poate fi abordată în funcție de caracteristicile ei structurale, estetice, organice ori tactile. Forma este dependentă de structura obiectului. Sunt multe moduri de înțelegere a unui obiect, de la o privire superficială, la o pătrundere profundă. Aspectul exterior nu ne poate spune totul despre obiect. Făcând un desen al unui obiect oarecare, trebuie să cunoaștem structura și funcția lui. Structura determină modelul formei raportat la spațiul din jur.

Un maestru în descrierea formei a fost marele pictor francez Paul Cezanne, care a încercat să redea caracteristicile permanente ale lucrurilor. El vorbește despre artă ca fiind „teoria dezvoltată” și aplicată în contact cu natura, înțelegerea naturii prin cilindru, con, cub, astfel că fiecare parte a unui obiect este alcătuită din formele de bază. El a încercat să dezvăluie adevărurile structurale prin senzații vizuale.(Victor Pavel, Educație plastică, manual pentru clasele VI-VIII, p.19).

În formarea capacităților copilului de a reda forme plastice din mediul înconjurător, observarea mediului natural este cheia coordonării senzațiilor și percepțiilor lui vizuale și tactilo – kynestezice . Această metodă permite descoperirea caracteristicilor formale ale obiectelor, ființelor și fenomenelor cu care copilul intră în contact direct, la nivelul vârstei pe care o are și care transformă activitatea plastică a copilului într-un joc al spontaneității și inițierilor simple, atractive pentru el.

În activitatea noastră trebuie să obișnuim copiii să observe natura, prin cercetarea structurii formelor. Capacitatea de a observa este partea necesară oricărui început artistic. Trebuie prevăzute activități obligatorii de observare. Se pot observa fructe, ramuri, scoici, frunze, păsări, animale, bile etc.

Expresivitatea formelor este dată de diversitatea petelor de culoare (cald – rece, închis –deschis).

Formele pot fi obținute spontan sau pot fi elaborate.

Forma spontană

Este cea mai folosită formă plastică, ea fiind obținută pe o suprafață plană. Forma spontană este o pată picturală alcătuită din puncte, linii sau pete de culoare amestecate parțial prin fuzionarea sau prin presarea suportului de lucru peste acestea. Ea se obține accidental sau dirijat prin folosirea tehnicilor de expresie plastică. Formele spontane sunt considerate exerciții de invenție cu efecte plastice surpriză, obținute prin diverse procedee de lucru expresive.

Forma elaborată

Forma plastică elaborată se obține pe baza transfigurării unor forme naturale. Formele elaborate capătă înfățișări de seme plastice într-o lucrare : ființe, plante etc. constituindu-se ca un laborios exercițiu de creație și imaginație deopotrivă.

Formele spontane sunt cele care oferă o sursă bogată de elaborare apropiată realității la care se pot raporta ca asemănare sau pe care și-o pot reprezenta cu ajutorul imaginației.

În cadrul activităților de educație plastică, școlarii și preșcolarii pot obține, prelucra și elabora forme plastice pe care să le integreze în compoziții expresive și originale. În felul acesta se dezvoltă capacitatea imaginației creatoare, necesară în artă.

Culoarea

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost atrași de culori și de tainele acestora, deoarece existența noastră nu poate fi concepută fără ambianța colorată a lucrurilor care ne înconjoară. Culoarea dezvolta primele forme ale personalității și emotivității omului, îi stimulează spiritul creator și exercită o deosebită influență asupra sa, provocându-i diferite stări psihice, impresii și sentimente.

Culoarea reprezintă o însușire a luminii determinată de compoziția sa spectrală, care face ca ochiul să perceapă diferit radiațiile de pe retină, având aceeași intensitate, dar lungimi de undă diferite.

Culorile pot fi clasificate în:

culori primare (de bază) : Roșu (R), Galben (G), Albastru (A)

culori binare de gradul I rezultate din amestecul culorilor primare, doua cate doua): R+G= oranj ( O), G+A= verde(V), R+A= violet (Vi);

culori binare de gradul II: amestecul unei culori primare cu una din culorile vecine binare de gradul I (ex R+O= roșu aprins)

culori terțiare: se obțin prin amestecul culorilor binare de gradul I, două câte doua (ex. V+O=ocru , O+Vi= maro – roșcat;

culori complementare: sunt culori așezate pe cercul cromatic pe același diametru : Galben este complementar cu violet, Roșu este complementar cu verde,  Albastru este complementar cu oranj.

culori calde: roșu, oranj, galben;

culori reci: verde, albastru, violet;

Nonculorile – acestea nu apar în spectrul școlar și sunt reprezentate prin alb și negru. Ele nu pot fi obținute prin amestecul celor șase culori, de aceea nu sunt culori.

Prin amestecul fizic a doua sau trei culori din cercul cromatic se pot obține un număr foarte mare de tente distinctive pentru retină. Amestecul fizic poate fi realizat prin tehnica fuzionării culorilor transparente pe suport umed, prin tehnica îndoirii și presării hârtiei, după ce, în prealabil, au fost așezate pete de culori pe suprafața interioară prin tehnica amestecului pe paleta ori direct pe suportul de lucru.

Posibilități de amestec al culorilor și nonculorilor

Amestecul fizic de alb si negru. Prin amestec de alb si negru se poate obține o scara a valorilor constând în numeroase trepte de griuri neutre (valorice).

Amestecul culorilor cu alb sau negru. Prin amestecul fizic cu alb culorile se deschid, își pierd strălucirea, intensitatea și se luminează. Prin amestecul fizic cu negru culorile își pierd strălucirea, luminozitatea, întunecându-se.

Amestecul fizic dintre culorile vecine. Prin amestecul a cate doua culori vecine, semne pe cercul cromatic, una fiind luata în cantitate mai mare, se vor obține diferite nuanțe ale acelei culori. Acestea juxtapuse (succesiv după strălucirea lor) formează game complexe ale culorii respective.

Amestecul fizic dintre culorile opuse pe cercul cromatic. Din amestecul fizic a doua culori complementare, luate în cantități diferite, plus alb sau negru se obțin griuri colorate (grizare

Pentru familiarizarea copiilor cu grupele de culori și cu non culorile se vor face exerciții de recunoaștere al acestora în natură, pe planșele didactice, pe imagini sau reproduceri de artă.

Culorile și nonculorile au diverse semnificații. Ele trebuie discutate cu copiii și, în plus, trebuie să fie bine cunoscute și chiar aprofundate, în vederea căutării de înțelesuri noi, dar și a exprimării cu mai mare claritate a ideilor și sentimentelor, în lucrările ce urmează a fi executate.

Culoarea roșie este culoarea caldă, când o privim ne dă senzația de căldură. Ea poate însemna eroism, elan, avânt, îndrăzneală, agitație, efort.

Culoarea oranj este cea mai caldă culoare. Ea se obține din amestecul a două culori calde : roșu și galben și înseamnă căldură, veselie, rodnicie. Cei care o referă sunt persoane cu încredere în ei și în persoanele din jur.

Culoarea galbenă este o culoare caldă, care semnifică lumina, strălucirea, bogăția, hărnicia etc. Cei care o preferă sunt persoane liniștite, vesele, le place să vorbească cu cei din jurul lor.

Culoarea verde, este cea mai rece culoare, înseamnă liniște, calm, relaxare, fragilitate etc.

Culoarea albastră este culoare rece, înseamnă prospețime, seninătate, răcoare.

Culoarea violet este o culoare rece, care semnifică tristețe, neliniște, teamă etc. Persoanele care o preferă sunt mult prea serioase și prea puțin vesele.

Nonculorile – Alb înseamnă curățenie, puritate, pace, strălucire. Cei care preferă albul sunt persoane care iubesc tot ce este în jurul lor.

Negru înseamnă neliniște, spaimă, durere etc. De regulă cei care preferă negrul sunt persoane retrase.

În final putem concluziona astfel:

Culorile calde dau impresia de apropiere în spațiu, iar culorile reci dau impresia de depărtare.

Culorile calde sunt folosite pentru lumină, iar culorile reci pentru zonele de umbră

Anotimpurile pot fi redate astfel: primăvara prin folosirea culorilor roșu, alb, roz, verde; vara prin folosirea dominantă a culorilor oranj și albastru; toamna prin folosirea dominantă a culorilor galben și violet; iarna prin folosirea amestecului de alb și negru.

Și aș încheia subpunctul referitor la elementul de limbaj plastic numit culoare, prin următorul citat:“Culoarea este viata, fiindca o lume fara culoare se infatiseaza moarta. Culorile sunt energii radiante care ne influenteaza  pozitiv sau negativ.” (I. Susala, O. Barbulescu)

2.4 INSTRUMENTE ȘI TEHNICI DE LUCRU UTILIZATE ÎN ACTIVITĂȚILE ARTISTICO-PLASTICE

Perioada preșcolară este perioada în care începe să se manifeste aptitudini și abordează cu destulă ușurință și cu succes domenii ca: muzica, desenul, pictura, colajul, modelajul,. Prin majoritatea acestor activități putem stimula creativitatea preșcolarilor și, totodată putem realiza următoarele obiective:

– însușirea unor tehnici artistico-plastice;

– dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii;

– dezvoltarea sensibilității și a gustului estetic.

Cele mai utilizate materiale și instrumente de lucru în activitățile plastice cu copiii preșcolari sunt:

Acuarelele cu multe culori;

Tempera și guașa;

Pasteluri colorate (creioane cerate) moi, semidure și dure;

Creioane din lemn cu mine colorate și cele cu mine din grafit moale;

Carioci;

Pensule cu părul moale de diferite mărimi;

Paletă pentru etalarea culorilor din tuburi și pentru amestecul lor;

Vasul (paharul) pentru apă

Planșete

Suportul de lucru: hârtie albă de desen A4, A3 sau hârtie colorată. Carton, pânză albă apretată, lemn, piatră, sticlă, țiglă, faianță albă etc.

Alte materiale: șervețele pentru ștergerea instrumentelor de lucru, șorțulețe de protecție, cadre înclinate de lemn, suport pentru uscarea lucrărilor etc.

Prin tehnicile plastice de lucru copiii constrâng materialele (acuarela, tempera, guașe, soluții colorate cu diferiți pigmenți, materiale textile imprimate, hârtie de desen albă, hârtii colorate, etc. ) să configureze altceva decât ceea ce sunt ele, fără să-și piardă propria structură.

Mâna condusă de gândirea și simțirea copilului trebuie să acționeze direct și firesc asupra acestor materiale pentru a le conferi calități plastice noi. Folosirea tehnicilor de lucru nu trebuie să fie un scop în sine întrucât acesta blochează procesul de cultivare a creativității copiilor, cel mai mult poate să ducă la o virtuozitate exterioară.

De asemenea, familiarizarea treptată a copiilor cu unele tehnici de lucru mărește curiozitatea lor și caracterul atractiv al activităților artistico-plastice.

Ea poate fi organizată sub forma unor exerciții-joc, a unor demonstrații, instructaje, dar mai ales, pe baza metodei învățării prin descoperire.

Cunoașterea și folosirea diferitelor tehnici de lucru de către copii le creează acestora condițiile pentru un start egal în activitatea lor plastică, când în fiecare grupă sunt copii care lucrează mai bine și alții care se descurcă mai greu atunci când sunt puși în fața unor materiale și instrumente de lucru pe care poate ei le văd pentru prima oară.

Procesul familiarizării copiilor cu unele tehnici de lucru și stăpânirea lor le creează sentimentul propriei valori sporindu-le încrederea în capacitatea de creație.

Aceasta se răsfrânge pozitiv (prin transfer) și la celelalte activități din grădiniță, ceea ce îi ajută la însușirea relativ ușoară a cunoștințelor.

Cunoașterea de către copii a diferitelor tehnici plastice de lucru și a liberei lor alegeri, a celei mai potrivite temperamentului și sensibilității fiecăruia, necesită și anumite condiții materiale pe care educatoarea trebuie să se străduiască să le rezolve (ex. : procurarea din timp a unor materiale și a unor instrumente : diferite hârtii albe sau colorate, pensule, carioca, creioane, acuarele, tempera, etc. ), suporturi pentru uscarea și expunerea lucrărilor terminale ale copiilor, recipiente pentru apă, bureți, șervețele de hârtie, mobilier adecvat, etc.

Sunt tehnici plastice de lucru tradiționale care sunt în general mai bine cunoscute de copii și care par a fi mai ușor de folosit și sunt, în prezent, și tehnici mai puțin cunoscute (ex : colaj, origami, etc.) .

În continuare v-oi exemplifica și detalia câteva tehnici de lucru:

I. TEHNICI DE COLORARE

1. Colorarea cu acuarele

Cu ajutorul acuarelelor se pot aborda următoarele tehnici:

– tehnica suprapunerii prin fluidizarea pigmentului sau prin umezirea suportului de lucru

– tehnica fuzionării pe suport umed sau uscat

Pentru deprinderea acestor tehnici se vor face diverse exerciții precum: înmuierea pensulei în apă, eliminarea surplusului de apă și rotirea pensulei pe culoare, mânuirea ei pe suprafața de lucru etc.

2. Colorare cu tempera sau guașă

Tehnicile care pot fi abordate cu aceste culori sunt următoarele:

– tehnica amestecului pe paletă sau pe suportul de lucru

– tehnica suprapunerii pe o paletă de culoare umedă sau uscată.

3. Colorare cu pasteluri

Urma lăsată de un pastel seamănă cu o combinație între cretă și creioane colorate. Pentru copiii mici, creioanele cerate, mari si groase, sunt cele mai bune, mai ușor de mânuit în activitățile artistico-plastice. În mod similar se poate folosi și creta colorată, la fel de bine se poate utiliza mangalul cu care se poate desena pe orice fel de hârtie chiar pe glaspapir. Putem păstra chiar resturile de lemn ars pe care le putem folosi.

Cu pasteluri se trasează linii, se conturează forme sau se colorează porțiuni pe suportul de lucru. Pastelul poate fi folosit pentru amestecuri prin suprapunere.

TEHNICI DE EXPRESIE APLICATIVE

Amestecul pe paletă sau pe suprafața hârtiei folosind două culori primare pentru a obține culori secundare. Pentru această tehnică se recomandă folosirea temperei sau a guașei.

Fuzionarea unei culori cu o altă culoare – este o tehnică prin care se obțin nuanțe sau tonuri prin amestecul a două culori sau a unei culori cu o nonculoare pe un suport umed. Pentru această tehnică se recomandă folosirea acuarelelor.

Tehnica batik – constă în plierea unei hârtii (sugativă, șervețele mai tari) sau a unei pânze pe care s-au aplicat culori (coloranți de vopsit materiale textile sau pentru zugrăvit, care se prepară anterior de cadru didactic) ușor diluate cu apă și puse într-un vas larg realizându-se astfel întrepătrunderea culorilor. Pentru această tehnică se recomandă acuarele, tempera, guașă și alți pigmenți.

Urma – realizată prin atingerea ușoară a suprafeței – suport de către un instrument de lucru: carioca, pensula cu vârfuri de mărimi diferite, dopul de plută, creionul cu mina colorată sau grafit.

Aceasta poate avea două variante:

Urma trasării liniei cu diverse instrumente pe suprafața de lucru în diferite direcții cu carioca, pastelul, pensulele cu vârf gros și subțire, periuța de dinți, pieptenele cu dinți rari;

Urme de linii lăsată pe o suprafață de fire de lână groase, bobinate rar pe un burete și înmuiate în tempera, cu presare ușoară pe suprafața hârtiei, pânzei apretate sau a lemnului.

Pictura cu degetele (dactilopictura) – aceasta tehnică oferă o mare siguranță copilului întrucât este cel mai adecvat mod de a-și exprima emoțiile interioare pictând cu degetele.

Tehnica picturii cu palma. Se unge palma cu un strat de vopsea mai concentrata și, aplicând-o apoi apăsat pe suprafața de decorat, se obține o pată care sugerează un model oarecare ce poate fi completat cu ajutorul dactilopicturii sau chiar cu pensula, obținându-se astfel diferite imagini. Aplicând palma de mai multe ori în același loc și învârtindu-se în același timp foaia de hârtie, se obțin efecte sub forma de floare, soare sau alte imagini.

Amprenta liniară – lăsată de firul de lână înmuiat în guașă sau tempera așezat apoi succesiv pe o suprafață de hârtie, în direcții și moduri cât mai diferite ca poziție peste care se pliază hârtia.

Procedeul monourmei liniilor pe coala de hârtie sau pe pânză apretată. Se realizează astfel: e o suprafață de linoleum sau placaj copilul întind cu palmele o culoare din tuburi, ori mai multe una lângă alta în strat mai gros fără să le amestece. Se șterg bine capetele și cu un bețișor cu vată la capete, trasează spontan categorii de linii. Se suprapune apoi o coală de hârtie peste acest suport tratat și se netezește ușor suprafața ei fără să o miște. Se ridică hârtia și se așează la uscat.

Trasare de linii cu pic – peste o suprafață tratată cu cerneală se realizează forme cu ajutorul picului.

Scurgerea unei pete de culoare fluidizată pe hârtia ușor înclinată și mișcată în diferite direcții

Tehnica desenului cu ceara. Cu resturi de lumânări de ceară se desenează modelul dorit pe o foaie albă de hârtie, apoi se aplica uniform acuarela bine diluata peste întreaga suprafață, folosind o discheta demachianta sau o pensula groasa.

Curgerea liberă – a mai multor pete de culoare aplicate în partea de sus a colii de hârtie umedă. Copilul înclină coala în direcții diferite, orientând curgerea petelor de culoare și ajutând să se amestece unele cu altele în forme diverse.

Tehnica suflării cu trestia sau paiul – se picura mici pete de culoare cât mai lichide de culoare pe hârtie și apoi se sufla prin paiul care se ține deasupra hârtiei pentru a împrăștia culoarea. Pata de culoare poate lua diverse forme:crengile copacilor, păianjeni.

Tehnica stropirii – stropirea cu pete de culoare fluidizată pe o suprafață umedă folosind pensula sau periuța de dinți.

Tehnica culorilor umede – se realizează prin întinderea unei culori dizolvate în apă pe o suprafață de hârtie. În funcție de natura lor culorile pot fi transparente sau opace.

Tehnica plierii hârtiei

Se realizează astfel : peste petele de culoare puse cu pensule groase pe jumătate din suprafața hârtiei se pliază hârtia pe jumătate și se netezește cu mâna pentru a presa culorile aflate între foi. Astfel, se obțin două forme spontane identice, aflate față în față. Exemple de activități : « Floarea », « Fluturașul »

Tehnica presării

Se deosebește de cea anterioară prin faptul că se folosește altă hârtie care se suprapune peste cea pe care s-au pus culorile. În acest caz se obțin două forme care nu sunt simetrice, iar cea de-a doua planșă poate fi folosită pentru prelucrarea formelor spontane.

Tehnica picturii cu sfoara

După ce s-a pus o cantitate mică de vopsea în mijlocul unei foi, copilul se folosește de o sfoară pentru a elimina vopseaua și a realiza un desen ; se trage sfoara de la un capăt, după ce a fost așezată într-o anumită formă peste pata de culoare fluidă între două foi.

Tehnica ștampilării cu două variante:

– ștampilarea cu diverse forme se pot folosi : dopuri de pluta, bucăți de lemn,frunze, hârtie mototolită, ștampile din legume (cartof, morcov) pe care se poate face un model. Acesta se pun apoi în culoare și se aplică pe hârtie ;

– folosirea ștampilelor șablon realizate din cauciuc mai gros și decupate în diferite forme.

Tehnica desenului decorativ cu ajutorul pieptenului. Se pregătește pe o plăcuță de faianță, tempera sau guașă nedizolvata. Cu ajutorul unei periuțe de dinți se ung dinții pieptenului care se trag pe suprafața de decorat, realizând astfel dungi ( orizontale, verticale, oblice, linii paralele, valuri, etc.), după inspirația fiecăruia și după felul cum este mânuit pieptenele.

Tehnica șabloanelor aplicate prin folosirea sitei.

Șablonul se confecționează de preferință dintr-un material plastic, care nu absoarbe vopseaua, se aplică materialul dorit apoi se așează sita de sârmă, peste care cu ajutorul unei periuțe de dinți se trece vopseaua, în prealabil pregătită pe toata suprafața materialului rămasă liberă prin aplicarea șablonului. Apoi se ridică ușor sita si șablonul de pe material, rămânând astfel silueta modelului dorit.

ALTE TEHNICI ȘI PROCEDEE TEHNOLGICE

Pictura murală – este o pictura foarte mare, pe perete, la care participa toți copiii. Se poate realiza fie pe pânza mare de sac, o coala mare sau mai multe ziare pe care le putem întinde pe jos, pe podea sau pe perete

Tehnica picturii pe sticlă – copiii trebuie mai întâi să așeze bucăți de sticlă pe foaia de desen, conturând forma lor cu creionul sau cu pensula subțire pe această foaie. Apoi educatoarea îndrumă copiii să deseneze pe o altă foaie de desen mai multe schițe cu tema aleasă de ei sau care a fost dată. Se alege schița cea mai bună și se transpune în formatul conturat pe foaia de desen. Apoi se colorează cu o pensulă subțire începându-se mai întâi cu detaliile și nu cu petele mai mari. Acestea vor fi colorate direct pe sticlă. Se așează bucata de sticlă deasupra desenului înainte ca acesta să fie complet colorat, dar perfect uscat. Acum copiii trebuie să picteze cu mare atenție în culori de ulei, începând mai întâi cu detaliile desenului. Se lasă lucrările să se usuce până ora viitoare când se continuă să se deseneze petele mai mari. După ce și acestea au fost uscate, se colorează peste toată suprafața sticlei cu culorile corespunzătoare desenului.

Tehnica picturii pe faianță, marmură sau piatră – se recomanda folosirea culorii puțin diluate iar după uscare să se dea un strat de lac.

Pictura pe lemn – se executa pe placi de lemn bine șlefuite ; pictura se executa cu o soluție alcătuită din tempera, albuș de ou și puțin ulei de in;

Pictura pe pânză – poate fi utilizată pânza de sac, pânza subțire din comerț și se utilizează tehnicile anterioare ;

Tehnica imprimării țesăturilor – se utilizează țesături având textură rara (voal, fileul, plasa deasa etc.). Deasupra foii de hârtie se așează materialul înmuiat în tuș negru, amestecuri colorate sau acuarela diluată. Materialul trebuie bine stors. Apoi, deasupra materialului se așterne o altă hârtie și se apasă pe toată suprafața (de preferință cu un rulou de cauciuc). După ce se ridica foaia ți țesătura folosită, pe foaia de baza rămâne imprimarea, care constituie fondul peste care copiii pot desena cu pensula sau alt instrument ;

Tehnica picturii cu folie alimentară

Se delimitează suprafața pe care se dorește realizarea florilor (căci este o tehnică ce duce, cu predilecție, la obținerea de buchete de flori). Se aplică acuarelă direct din tub în cantități, culori și la distanțe diferite, în funcție de dorința fiecăruia. Se aplică pe suprafața cu culoare folie alimentara, care, prin presare și mișcare circulară cu degetele, duce la întinderea și combinarea culorilor. Folia se lasă peste culoare până la uscare. După îndepărtarea foliei, peste suprafețele albe se aplică apă cu pensula și, apoi acuarelă verde prin stoarcerea acesteia din pensulă. Prin fuzionare, se obțin tonuri ale culorii, care sugerează frunzele. Astfel se obține buchetul de flori.

Tehnica picturii folosind nisipul fin, aracetul și pensula (în amestec)

Folosind această tehnică trezim copiilor preșcolari interesul și curiozitatea de cercetare a noului.

Materialul necesar este următorul: nisip fin, tempera, pensule, burete, periuțe de dinți, coli de hârtie. Se amestecă nisipul cu tempera și aracetul. Se realizează o pastă subțire. Pe foaia de hârtie se pictează (în funcție de tema ce și-o propune fiecare) cu pensula, cu buretele sau cu periuța de dinți.

Dacă nisipul este mai colorat, se va folosi numai amestecat cu aracet. De exemplu, pentru tema « Plaja », cu periuța de dinți se pot picta palmierii, cu buretele plaja, cu pensula – valurile.

Această tehnică poate fi folosită în pregătirea materialelor pentru observări, drept suport didactic la activitățile de memorizare, de povestire, dar mai ales pentru a realiza decorul necesar la serbări.

Tehnica picturii pe lipici. Se aplica pe foaia de decorat un strat subțire de lipici peste care – cu ajutorul unei pensule groase – se pune vopseaua în culoarea dorită. Apoi cu ajutorul unui bețișor, coada pensulei sau cu degetul, se gravează fel de fel de ornamente ca linii, cercuri sau alte desene. Aceasta lucrare trebuie executata pentru decorarea unor suprafețe mai mari, de ex., hârtie pentru ambalarea cadourilor.

Pictura pe suprafețe tratate divers este o tehnică dedicată diversificării suportului de lucru prin tratarea acestuia cu diferite materiale peste care copilul realizează o compoziție cu subiect dat sau imaginat. Hârtia se tratează cu un material lipit cu aracet (griș, mălai, coji de ou) care se lasă la uscat, copilul lucrând anterior pe aceest suport pregătit.

Tehnica desenului pe calculator

Odată cu dezvoltarea PC-ului și a accesibilității lui, tot mai mulți copii, chiar de la vârste foarte mici, pot folosi diferite programe de grafică, desen, prelucrarea imaginii etc. Practic, mai ales în mediul urban,ca și opțional, este foarte puțin probabil să existe un copil care să nu poată accesa un PC. Folosind programul « Paint » copiii pot realiza, relativ ușor, lucrări de grafică în diferite culori.

Tehnica modelajului

Conform curriculum-ului preșcolar, în cadrul activităților artistico-plastice se utilizează și tehnica modelajului. Dar, deși tehnica modelajului se bazează pe mai multe procedee, am constatat că în grădiniță este folosit doar procedeul de modelare în plastilină.

Pornind de la această idee, ar putea fi practicate în grădiniță și alte procedee ale acestei tehnici. Acestea prin posibilitățile mult mai variate de prelucrare a materialului (ceară, lut, ipsos, aluat, Fimo) care lărgește aria dată de plastilină ajută la dezvoltarea capacităților creative. Creativitatea copiilor preșcolari ar putea fi stimulată prin introducerea în grădiniță a unor noi procedee de modelaj, care ar avea ca și finalitate:

acomodarea cu materiale noi și cunoașterea proprietăților acestora;

învățarea teoretico-practică a noilor procedee de modelare;

lărgirea ariei de cunoștințe din domeniul modelajului;

cultivarea capacităților creatoare și a spiritului de observație ;

realizarea de produse noi, originale ;

stimularea expresivității și creativității prin modelaj.

Modelajul contribuie în cea mai mare măsură la formarea gândirii spațiale. În acest context s-a simțit nevoia unor opinii noi ieșite din « tiparul curricular », adaptate la epoca modernă, la tehnici și procedee noi, care să exercite o influență benefică asupra personalității preșcolarului nu numai pe plan estetic ci și pe plan moral, afectiv, intelectual, fizic.

Tehnica colajului

Colajul este un procedeu tehnic apărut în arta modernă, care constă în lipirea pe același tablou sau pe o suprafață limitată ( foaie de desen sau alt suport ) a unor elemente eterogene , în vederea obținerii unui efect de ansamblu, de natură estetică.

În cadrul acestuia pot fi folosite de asemenea mai multe tehnici: tehnica formelor rupe, tehnica formelor tăiate din hârtie, tehnica formelor din materiale textile.

Activitatea de acomodare și cunoaștere a posibilităților de expresie a hârtiei colorate se desfășoară individual, fiecare copil având afinități pentru anume forme și cromatică.

Educatoarea trebuie să cunoască și să folosească adecvat tehnicile de predare-învățare menite să stimuleze activismul și creativitatea copiilor.

A încuraja creativitatea preșcolarilor este un proces unde educatoarea trebuie să devină deschisă și permisivă, acceptând și dând libertate copiilor. Poate – cel mai important – să dea copiilor timp: timp să se joace, timp să experimenteze, timp să facă greșeli, timp să încerce toate posibilitățile într-o situație și timp să exploreze propria lor lume imaginară.

Tot acest timp îi va ajuta să devină mai creativi în rezolvarea problemelor și, cu timpul, ar putea deveni adulți care gândesc mai departe de aparențe .

CAPITOLUL III

STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND ROLUL ACTIVITĂȚILOR ARTISTICO – PLASTICE ÎN DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII PREȘCOLARILOR

În organizarea acțiunii educative cu caracter de „antrenament creativ” comportamentul profesional al educatorului trebuie să dovedească un anumit „spirit experimental”. În locul aplicării unor procedee standardizate, educatorul procedează ca un experimentator, care mai întâi observă, cercetează nevoile educative și potențialul de care dispune copilul, apoi ia inițiativă în raport cu cele observate și recurge la verificarea sistemică a muncii depuse.

Educatorul pornește de la studiul atent al situației în care găsește copilul, folosind în acest scop tehnici și instrumente adecvate de cunoaștere. Se examinează principalele probleme ( afective, culturale, sociale) pe care copilul are nevoie să le rezolve prin educație și învățare.

„Tratamentul” pedagogic introdus de M.Call se concretizează în crearea unor situații educative noi, supuse unei evaluări continue.

Lucrarea de față, redă modul de concepere a activităților formative, modelatoare pentru stimularea potențialului al copiilor prin intermediul activităților artistico-plastice.

În încercarea de a stabili potențialul creativ al fiecărui copil, pe durata unui an de zile s-a recurs la analiza lucrărilor copiilor, la observarea lor în timpul activității artistico-plastice, precum și la folosirea de probe de testare și stimulare a activității plastice. S-au stabilit de asemenea o serie de jocuri exercițiu de antrenament vizual pentru însușirea unor elemente de limbaj plastic și formarea și însușirea unor tehnici de lucru specifice creației artistico-plastice.

Asigurarea impresiilor vii, cu o încărcătură afectivă puternică care să-i inspire pe „micii creatori”intră în sarcinile fundamentale ale fiecărui educator, ea fiind condiția primordială a oricărui act de creație. Este necesară de asemenea, însușirea tehnicilor de bază care să permită copiilor să se exprime plastic.

3.1 IPOTEZELE CERCETĂRII

Există multiple posibilități de formare a unei personalități creative. Consider că una dintre cele mai eficiente la vârsta preșcolară este dezvoltarea creativității prin activitățile artistico-plastice.

Astfel, cercetarea de față are ca punct de plecare tema intitulată: „Rolul activităților artistico-plastice în dezvoltarea creativității preșcolarilor”

La orice om normal, creativitatea poate fi mai mult sau mai puțin dezvoltată. În tot ceea ce fac, micii preșcolari își pot manifesta o atitudine creatoare: realizarea unui desen, a unei lucrări practice; inițierea unui joc etc. Pentru a educa creativitatea trebuie să ajutăm copiii să și-o cultive de la vârsta cea mai mică.

În aceste condiții, se pune întrebarea: Care este rolul activităților artistico-plastice în dezvoltarea creativității copiilor? Altfel spus, se dorește a se afla dacă în urma investigațiilor efectuate, putem spune că educația artistico-plastică contribuie foarte mult la dezvoltarea creativității copiilor. Pornind de la această întrebare a cercetării noastre am formulat ipoteze de lucru.

Ipotezele care stau la baza cercetării propuse sunt următoarele:

Ipoteza 1.

Activitățile artistico-plastice contribuie la dezvoltarea potențialului creativ al copilului, dacă în cadrul activităților artistico-plastice sunt utilizate metode , mijloace și tehnici specifice ale acestora și se abordează tematici variate.

Ipoteza 2.

Dezvoltând creativitatea prin intermediul activităților artistico-plastice, formăm astfel personalitatea copilului nu numai în plan estetic, ci și pe plan moral, afectiv, intelectual, social. (Merge ca si ipoteză)????

3.2 OBIECTIVELE CERCETĂRII

Obiectivul principal al cercetării îl reprezintă analiza rolului pe care îl au activitățile artistico-plastice în dezvoltarea și manifestarea creativității preșcolarilor.

Obiectivele derivate din obiectivul principal și corelate acestuia, au fost următoarele:

Dezvoltarea gustului estetic și a capacității de a surprinde în mod spontan frumosul și de a-l transpune în lucrări artistice;

Aplicarea unor probe bazate pe tehnici specifice educației plastice pentru determinarea capacității creative a copilului;

Învățarea tehnicilor de exprimare artistică, care înlesnesc stimularea creativității preșcolarilor ,sporind astfel eficienta procesului creativ ;

Reliefarea contribuției activităților de educație plastică în stimularea creativității copiilor preșcolari.

Pe lângă aceste obiective în desfășurarea cercetării am mai avut în vedere următoarele:

Analiza și sinteza literaturii de specialitate cu privire la conceptul de creativitate (factorii acesteia, etape, blocaje etc.) și a curriculei activităților artistico-plastice.

Proiectarea demersului cercetării (selectarea grupurilor martor și experimentale, stabilirea temelor studiate);

Proiectarea activităților și a jocurilor exercițiu în cadrul temelor selectate;

Întocmirea unor fișe pentru copii necesare în desfășurarea activităților;

Conceperea unor instrumente de evaluare inițială, pe parcurs și de final;

Sistematizarea, interpretarea și prelucrarea rezultatelor obținute

3.3 DESFĂȘURAREA ÎN TIMP ȘI SPAȚIU A CERCETĂRII (ETAPELE CERCETĂRII):

Cercetarea empirică, s-a desfășurat la Grădinița cu Program Prelungit „Dumbrava minunată” Alba Iulia, pe parcursul anului școlar 2015-2016 la grupa mare „Florilor”. Rezultatele acestora au fost comparate cu cele ale grupei „Albinuțelor” îndrumate de doamna educatoare, Geogean Viorica.

3.4 EȘANTIONUL (POPULAȚIA) CERCETĂRII

Baza experimentală a cuprins 30 de preșcolari, cu vârstă cuprinsă între 5-6 ani dintre care 18 fete și 12 băieți. Majoritatea preșcolarilor au împlinit în acest an școlar vârsta de 6 ani. Referitor la prezența acestora la grădiniță, aceasta a fost între 85% – 95% zilnic, absențele fiind doar din motive obiective (condiții climatice, probleme de sănătate).

84 % dintre părinții preșcolarilor au studii superioare și doar 16 % au studii medii, constatându-se la aceștia o mare deschidere spre cunoaștere, dorind să asigure copiilor o cât mai bună educație.

Efectuând acest studiu, am constatat că există copii ai căror părinți oferă un climat caracterizat prin deschidere și stil relaxat de creație, prin asigurarea libertății de afirmare și expresie independentă, prin recunoaștere și apreciere pozitivă ca și prin încurajarea și promovarea efortului creativ care pot participa în mod decisiv la dezvoltarea creativității copiilor.

În încercarea de a stabili potențialul creativ al fiecărui copil, pe durata unui an de zile s-a recurs la analiza lucrărilor copiilor, la observarea lor în timpul activității artistico-plastice, precum și la folosirea de probe de testare și stimulare a creativității prin activității plastice.

3.5 METODOLOGIA CERCETĂRII

În alegerea metodelor de cercetare am avut în vedere următoarele:

– utilizarea de metode obiective de cercetare, adică metode prin care să poată fi observate, înregistrate și măsurate reacțiile subiectului la acțiunea directă sau indirectă a diferiților stimuli externi;

– utilizarea de metode care să facă posibilă abordarea sistematică a fenomenului investigat;

– folosirea unui sistem complementar de metode, care să permită investigarea fenomenului, atât sub aspectul manifestării sale generale, cât și specifice.

Pentru culegerea datelor s-au utilizat metode precum:

1. Metode de cunoaștere a individualității copiilor:

Observația – a fost metoda cea mai utilizată și a vizat comportamentul preșcolarilor la activități, în vederea sesizării atitudinii acestora în momentul utilizării diverselor tehnici de lucru, jocuri, exerciții;

Analiza produselor activității copiilor – respectiv, a lucrărilor artistico-plastice, a testelor,fișelor sau a altor produse realizate de aceștia în urma desfășurării activităților și care au avut relevanță pentru atingerea obiectivelor propuse.

2. Metode de cunoaștere a individualității copiilor în care se solicită colaborarea persoanei:

Convorbirea – prin metoda convorbirii am aflat informații de la preșcolari despre preferințele lor vizavi de activitățile cu caracter artistico-plastice din grădiniță ;

Descrierea scurtă;

3. Metode folosite în prelucrarea informației:

metoda interpretativă;

metoda statistică;

4. Metode și tehnici de organizare a informației:

tabele , centralizatoare;

reprezentări grafice, diagrame.

3.6 ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

Tipul cercetării: După nivelul intenționalității este o cercetare-acțiune, cadrul didactic participând alături de preșcolari la implementarea cercetării, dar și de tip experimental (de măsurare a parametrilor creativității înainte și după aplicarea experimentului)

Etapele cercetării:

Mi-am propus ca cele trei etape (preexperimentală, experimentală și postexperimentală) să fie parcurse și realizate de copii prin prisma celor trei tehnici specifice educației artistico-plastice: desen, pictură, modelaj, cu scopul de a observa la care dintre ele manifestarea creativă este mai intensă,iar pe viitor pentru știi care dintre tehnici să ă folosesc mai frecvent pentru a stimula creativitatea copiilor .

Comparația cu grupa mare „Albinuțelor” (grupa martor) este relevantă în măsura în care putem arăta că procentajul oferit de manifestarea creativității în realizarea lucrărilor este mai ridicat la grupa experimentală .

Temele au fost alese respectând tematica lucrării și în concordanță cu specificul grupei, al vârstei copiilor și perioadei în care s-a efectuat cercetarea.

Astfel, în etapa preexperimentală (de constatare), în cadrul temei „Magia sărbătorilor de iarnă”, deoarece eram în preajma sărbătorilor de Crăciun, am realizat împreună cu copiii diverse lucrări care au avut la bază cele trei tehnici specifice activităților artistico – plastice (desen, pictură, modelaj).

Scopul : evidențierea unor înclinați de tip artistic – creative a capacității de a reda prin desen, modelaj și pictură, forme, combinații de forme, combinații coloristice, compoziții plastice.

Astfel s-au realizat următoarele lucrări:

„Magia anotimpului iarna” – tehnica desenului cu pic –Pe o coală pictată în prealabil cu cerneală am urmărit utilizarea unor combinații linii, puncte și forme cât mai variate și mai originale;

„Peisaj de iarnă” – tehnica modelajului – realizarea unor peisaje de iarnă utilizând diverse culori, forme pentru obținerea unei lucrări originale și redarea verbală a conținutului tabloului.

„Forme diverse pentru împodobirea bradului” – tehnica plierii hârtiei pe care au fost așezate pete de culoare – aplicarea petelor de culoare cât mai diferite atât din punct de vedere al mărimii, cât și al formei pentru a rezulta diverse forme . Copiii au avut sarcina de a da cât mai multe și cât mai diferite soluții – chipuri și forme abstracte (obținute la întâmplare), găsirea asemănărilor cu lumea din jur, stimulând dezvoltarea imaginației, fanteziei, creativității.

În această etapă am lucrat atât cu grupul experimental cât și cu cel martor.

Etapa experimentală –

Scopul: dezvoltarea creativității artistico-plastice de redare prin desen, modelaj și pictură a diverselor forme, combinații coloristice; folosirea de diverse tehnici expresive plastice, de elemente ale limbajului plastic în compunerea spațiului plastic obținând compoziții plastice expresive.

În cadrul acestei etape :

– Se încearcă soluții noi de formare a priceperilor și deprinderilor și de dezvoltare a creativității (se lucrează cu grupa experimentală);

– Se îmbogățesc reprezentările prin jocuri, exerciții de invenție cu efecte plastice surpriza;

– Se realizează exerciții de dezvoltare a memoriei vizuale și a imaginației creatoare.

Prin prisma celor trei tehnici ale educație plastice, desen, modelaj, pictură am conturat tema „Fantezie și culoare în anotimpul primăvara” astfel desfășurând o serie de activități și jocuri exercițiu :

„Vază cu flori pentru mama” – tehnica desenului decorativ – pe o coală de hârtie este conturată o vază, copiii având sarcina de a o decora prin folosirea unor combinații de linii, puncte și forme cât mai diverse, realizarea ciclicității elementelor decorative într-un rând. Copiii vor desprinde semnificații ale tipurilor de linii folosite în decorarea acesteia

„Rama tabloului”- tehnica desenului cu pixul – pe o coală de hârtie A4 fiecare copil folosindu-se de combinații de linii, puncte, forme cât mai diverse vor realiza o ramă pentru un tablou. Fiecare copil manifestându-și creativitatea individuală în conceperea ramei. Se vor folosi creioane colorate. La final copiii vor desprinde semnificații ale liniilor, punctelor sau formelor utilizate.

„Ciupercuța fermecată”- tehnica desenului – suprafața de lucru conține desenul unei jumătăți de ciupercă. Se cere copiilor să continue „în oglindă” desenul pentru a obține forma integrală. În rezolvarea sarcinii se folosesc diferite tipuri de linii: curbe, verticale, oblice. La final copiii au colorat și decorat imagine în funcție de imaginația fiecăruia.

„Buchetul de flori pentru mama”- tehnica modelajului – realizarea prin intermediul modelajului cu ajutorul plastilinei a unor linii pentru tulpina florilor, a unor cercuri care redau floarea, îmbinarea culorilor și asocierea acestora cu realitatea, dispunerea acestora într-un buchet.

„Copacul înflorit” – tehnica modelajului – de această dată s-a folosit ca material lutul cu ajutorul căruia s-a modelat coroanei copacului (rotundă sau din fâșii modelate de lut); dispunerea frunzelor și florilor;

„Fluturașul multicolor” – tehnica plierii hârtiei pe care au fost așezate pete de culoare – folosirea unei palete largi de culori și forme într-o dispunere cât mai plăcută ochiului; întrepătrunderea culorilor.

„Câmpul cu flori de primăvară”- tehnica ștampilării cu diverse obiecte ( furculița, lingurița, dopul de plută), folosirea culorilor specifice florilor de primăvară;

„Cearta rândunelelor ”- tehnica suflării culorii cu paiul – se picura mici pete de culoare negru , cât mai lichide pe hârtie și apoi se sufla prin paiul care se ține deasupra hârtiei pentru a împrăștia culoarea, în așa fel încât copiii să obțină trunchiul rândunicii. Fiecare apoi va decora lucrarea după propria imaginație.

Pe parcursul acestei etape am utilizat o serie de activități și jocuri care să le dezvolte creativitatea preșcolarilor:

Crearea unor desene cu ajutorul liniilor astfel încât să rezulte diverse forme, obiecte, personaje, peisaje, iar la final copiii alegeau titlul pentru compoziția obținută;

Conturarea prin desen a unor pete de culoare, obținând lucrări plastice bogate în expresivitate;

Compunerea unor figuri umane, animale, pornind de la figuri geometrice cunoscute;

Ilustrarea prin intermediul desenului, picturii și a modelajului a unor scene din povești, poezii.

Utilizarea de tehnici noi specifice picturii. Etc

Pentru realizarea activităților am utilizat diverse suporturi de lucru cum ar fi : piatra, lemn, pânză, sticlă, farfurii de carton, folii de plastic, folii alimentare, etc. dar și materiale diverse: carioca, ceracolor, paie, bețe, pieptene, cerneală, pastă de dinți, pixuri, dischete, lipici, bețișoare, dopuri, hârtie mototolită, sită, coji de ou etc.

Putem spune faptul că elementele plastice (punctul, linia, forma, culoarea) devin semne ale limbajului plastic numai în perspectiva unei semnificații și atunci când sunt structurate expresiv. Forța expresiei unui semn sau a altui semn plastic depinde de relațiile acestuia cu alte elemente din cadrul compozițional. Astfel, aceste relații dintre semnele plastice, prin limbajul lor specific definesc expresia unei compoziții.

Etapa postexperimentală – finală

În cadrul acesteia se utilizează diverse metode de prelucrare ,interpretare si prezentare a datelor cercetării prin realizarea de tabele și reprezentări grafice, indici statistici. De asemenea se utilizează diverse teste și probe menite să evalueze capacitatea creativă a fiecărui preșcolar.

Are un grad mai mare de complexitate și este relevantă prin faptul că ne ajută să demonstrăm la finalul cercetării noastre că într-adevăr, activitățile artistico-plastice contribuie la dezvoltarea potențialului creativ al copiilor.

Aceasta etapă s-a realizat observând lucrările copiilor, realizate corespunzător temei „Surprize pentru cei dragi”:

„Ambalaje pentru cadourile celor dragi” – tehnica desenului decorativ – lucrarea se realizează hârtie A4, folosindu-se carioca și ceracolor. Copiii au decorat hârtia folosindu-se de elementele plastice (punctul, linia, forma) pentru decorarea hârtiei și obținerea unei lucrări cât mai originale și creative.

„Prăjiturele pentru cei dragi” – tehnica modelajului – realizarea în mod creativ a unor prăjiturele din plastilină în diverse forme și culori și decorarea acestora cu alte materiale puse la îndemâna copilului. Combinația de forme și culori aparține fiecărui preșcolar în parte, iar rezultatul a fost unul spectaculos.

„Tablou pentru cei dragi”- pictura pe suprafață tratată divers – suprafața de lucru a fost pregătită în prealabil din griș și orez, copiii având sarcina de a picta cu ajutorul pensulei și a guașei un tablou pentru cei dragi. Pentru realizarea lucrărilor, ei trebuie să aibă grijă să nu pună multă apă deoarece grișul și orezul se poate desprinde, ceea ce conduce la realizarea unui efect plastic nedorit; să combine culorile într-un mod expresiv și creativ în obținerea unei lucrări plăcute ochiului.

Toate aceste activități presupun:

Efort fizic;

Mișcări precise;

O bună coordonare a mișcărilor;

Sincronizarea gândirii cu mișcările în vederea finalizării lucrării;

Îi oferă copilului posibilitatea de a cunoaște în mod direct însușirile materialelor cu care lucrează, să le denumească, să-și fixeze în memorie forma și culoarea lor, să le cunoască funcționalitatea;

Identificarea și aplicarea de metode și tehnici de încurajare a creativității, altele decât cele cuprinse în metodica activităților artistico-plastice;

Respectarea imaginației și a ideilor inedite;

Încurajarea demersurilor creative ale copilului.

Am folosit în predare – învățare – evaluare următoarele metode: explicația, demonstrația, conversația, exercițiul, exercițiului – joc, activitatea practică, expunerea de cunoștințe, dialogului dirijat, brainstorming-ul, turul galeriei, etc. Aceste metode ajută la stimularea potențialului creativ, îndeosebi a originalității și inventivității.

Fiecare încercare și fiecare rezultat trebuie apreciat, copilul trebuie să fie încurajat, să-i fie recunoscute performanțele.

În activitățile artistico-plastice trebuie să ne folosim de material auxiliar, pe care ni-l oferă muzica, literatura, să apelăm la cântece, poezii, povești care descriu metaforic anumite fenomene, obiecte, ființe apropiate copiilor.

Urmărind antrenarea potențelor creatoare ale copilului dar și de reprezentare a unui lucru în variante posibile și imposibile, copilul trebuie să pornească cu încredere în încercarea de a rezolva o problemă dată.

Imaginația creatoare a copilului are ca punct de plecare „întrebarea – problemă ” cu care începe de obicei formularea subiectului folosit de exemplu ca pretext în pictură „Ce se întâmplă dacă stropim cu puncte colorate foaia umedă”, „Avem doar trei culori – cum putem obține altele?” Folosind întrebarea operațională, educatorul provoacă conduita creatoare pentru că ea duce la explorare, dezvoltă curiozitatea și stimulează tendințele implicate în ea. Se deschide astfel posibilitatea copilului de a gândi imaginativ, la timpul trecut, prezent și viitor.

3.7 Testele aplicate în cercetare

Etapa constatativă – Testarea inițială a constat în realizarea de lucrări artistico-plastice (desen, pictură, modelaj) în cadrul temei „Magia sărbătorilor de iarnă”, cu scopul de a constata nivelul de la care se pleacă în cercetarea de față . Tehnicile care au stat la baza realizării lucrărilor au fost:

Tehnica desenului decorativ – „Magia anotimpului iarna”

Tehnica modelajului – „Peisaj de iarnă”

Tehnica plierii hârtiei pe care au fost așezate pete de culoare – „Forme diverse pentru împodobirea bradului”

Testul a fost aplicat atât grupei mari „Florilor” (experimentale), cât și grupei mari „Albinuțelor”(martor) pentru a compara rezultatele obținute din punct de vedere a manifestării creativității prin cele trei mijloace de realizare a activităților artistico-plastice. De asemenea am stabilit și alte criterii criterii ce trebuiau respectate în vederea clasificării copiilor pe baza punctajelor obținute: respectarea modului de utilizare a tehnicii propuse, manifestarea creativității (originalității) în realizarea lucrării, aspectul estetic al lucrării, respectarea temei stabilite.

Etapa experimentală – Testarea pe parcurs a permis aplicarea instrumentelor de cercetare (a proiectelor didactice), acesta reprezentând o etapă esențială și poate cea mai importantă în demersul cercetării pe care am desfășurat-o. Tema fiind „Fantezie și culoare în anotimpul primăvara” am alocat acesteia o perioadă mai mare de timp, deoarece mi-am propus ca înainte de a-mi pune în aplicare proiectul cu finalizarea lucrărilor practice să le trezesc copiilor sentimente plăcute, emoții, trăiri interioare în armonie cu anotimpul „renașterii” prin intermediul celorlalte domenii experiențiale. Aici mă refer la contemplarea naturii, observarea și descrierea acesteia, atât prin povestioare cât și în versuri, atât rostite cât și cântate, formarea de atitudini și comportamente în ocrotirea și păstrarea acesteia curată și îngrijită, precum și bucuria pe care ne-o oferă natura prin spațiile verzi, adevărate locuri de joacă pentru copii. Toate acestea au fost ca o însuflețire, un preambul pentru ceea ce urmau să realizeze pe suportul de lucru și eu cred că au adus un plus de valoare lucrărilor:

Tehnica desenului decorativ (carioca, creioane colorate,pix): „Vază cu flori pentru mama”, „Rama tabloului”, „Ciupercuța fermecată”

Tehnica modelajului (plastilină, lut) : „Buchetul de flori pentru mama ”„Copacul înflorit”

Tehnica plierii hârtiei pe care au fost așezate pete de culoare „Fluturașul multicolor” , tehnica ștampilării „Câmpul cu flori de primăvară”, tehnica suflării culorii cu paiul „Cearta rândunelelor”.

Etapa finală – Posttestarea aplicat temei „Surprize pentru cei dragi”, ne demonstrează dacă ceea ce am aplicat ca metodă de cercetare a avut efectul scontat, dacă obiectivele propuse au fost atinse cu succes și dacă etapele premergătoare etapei finale, prin mijloacele de învățământ și tehnicile folosite au contribuit semnificativ la dezvoltarea creativității copiilor din cele două grupuri.

Astfel am aplicat următoarele tehnici și am realizat următoarele lucrări:

Tehnica desenului decorativ: „Ambalaje pentru cadourile celor dragi”

Tehnica modelajului : „Prăjiturele pentru cei dragi”

Tehnica picturii pe o suprafață tratată divers „Tablou pentru cei dragi”

3.8 REZULTATELE OBȚINUTE ÎN URMA PRELUCRĂRII DATELOR

ETAPA I CONSTATAIVĂ – TESTAREA INIȚIALĂ

După planificare în prealabil , un plan bine pus la punct și sub o îndrumare metodică corespunzătoare, am realizat împreună cu copiii lucrările artistico-plastice stabilite în cadrul etapei preexperimentale, utilizând tehnici diverse, lucrări pe care apoi le-am analizat, în conformitate cu criteriile stabilite înainte.

Criteriile stabilite au fost următoarele:

Utilizează corect instrumentele de lucru

Respectarea temei stabilite

Respectarea tehnicilor propuse

Exprimarea creativității

Expresivitatea și originalitatea lucrării

În funcție de criteriile stabilite am utilizat o serie de itemi de evaluare. Punctajul maxim acordat per item a fost de 3 puncte. Fiecare copil putea să obțină maxim 15 puncte.

Notare: Comportament însușit – 11-15 p

Comportament în curs de dezvoltare – 7-10p

Necesită sprijin – sub 7 puncte

Criteriul I: maxim 3 puncte

I1: Utilizează corect instrumentele de lucru – 3 p

I2: Utilizează parțial corect instrumentele de lucru – 2p

Criteriul 2: maxim 3 puncte

I1: Respectă în totalitate tema propusă – 3p

I2: Respectă parțial tema propusă – 2 p

I3: Respectă foarte puțin tema propusă – 1 p

Criteriul 3: maxim 3 puncte

I1: Respectă în totalitate tehnica propusă – 3 p

I2: Respectă parțial tehnica propusă – 2 p

I3: Respectă foarte puțin tehnica propusă – 1p

Criteriul 4: maxim 3 puncte

I1: Manifestă un nivel ridicat de creativitate – 3p

I2: Manifestă un nivel mediu de creativitate – 2 p

I3: Manifestă un nivel minimal de creativitate – 1p

Criteriul 5: maxim 3 puncte

I1: Manifestă un nivel ridicat de expresivitate și originalitate – 3 p

I2: Manifestă un nivel mediu de expresivitate și originalitate – 2p

I3: Manifestă un nivel minimal de expresivitate și originalitate – 1p

În urma observării și evaluării s-au fost înregistrate următoarele rezultate:

Tabel 1. Punctajul obținut de copii la testul inițial –grup experimental

Figura 1. Total punctaje obținute de grupul experimentală la testarea inițială

\

Figura 2. Comportamente obținute de copii la testarea inițială

Din cele observate în figurile și tabelul centralizator de mai sus, reiese faptul că preșcolarii din grupul experimental au obținut rezultate mai bune la pictură decât la modelaj și desen din punct de vedere al criteriilor stabilite. Toate cele trei forme de realizare ale activității artistico-plastice sunt îndrăgite de copii, însă pictura are un rol aparte pentru ei, sunt atrași de culori și de combinațiile lor, iar după cum se poate observa, rezultatele obținute prin această formă de realizare a activităților artistico – plastice sunt puțin mai mari decât la celelalte forme

Desenul și modelajul sunt doar cu câteva procente mai jos decât pictura, ceea ce denotă o aceeași implicare și manifestare artistică din partea copilului în realizarea lucrărilor propuse.

Din totalul de 30 de copii testați la fiecare probă, 15 copii au obținut punctaj maxim la proba de pictură, 10 copii au obținut punctaje maxime la desen și doar 6 copii au obținut punctaje maxime la proba de la modelaj.

De asemenea din reprezentările privind comportamentele obținute de copii, se observă faptul că cei mai mulți dintre copii îndrăgesc pictura și se manifestă creativ prin intermediul acesteia, astfel că 24 dintre preșcolari utilizează corect instrumentele de lucru specifice picturii, se exprimă creativ și original în realizarea temei plastice și prezintă un comportament însușit.

În cea mai mare parte, preșcolarii au respectat tehnicile de lucru, tehnica utilizată la desen fiind o noutate pentru ei, dar cu toate acestea rezultatele au fost spectaculoase, au dovedit că sunt creativi și că au o imaginație bogată . La fel și la proba de pictură, care nu a fost o noutate pentru ei, dar au încercat să realizeze prin plierea hârtie diverse forme spectaculoase pentru împodobirea bradului de Crăciun, pe care mai apoi le-au decupat și le-au lipit pentru a le folosi sub formă de ornamente pentru brăduțul clasei.

Tehnica modelajului a pus oarecum probleme, deoarece încă mai sunt copii care nu au formate deprinderile și priceperile specifice modelajului și anume: modelarea prin mișcarea translatorie a palmelor așezate față în față, modelarea cu vârful degetelor, modelare prin apăsare cu degetele pe planșetă, modelarea prin mișcarea circulară a palmelor atât față în față cât și pe planșeta, modelarea prin aplatizare cu ajutorul palmei pe planșetă sau a palmelor așezate față în față și astfel etc.

La grupul martor s-au obținut următoarele rezultate prezentate în tabelul și figurile de mai jos:

Tabel 2. Tabel punctaj obținut de copiii din grupul martor la testarea inițială

Figura 3. Total punctaje obținute de grupul martor la testarea inițială

Figura 4. Comportamente obținute în urma centralizării datelor, grup martor

Din analiza tabelului și a figurilor de mai sus rezultă faptul că și copiii din grupul martor la testarea inițială, au obținut punctaje mai mari la pictură, din punct de vedere al criteriilor urmărite, la fel ca cei din grupul experimental. Mediile la desen și modelaj au valori apropiate, ceea ce ne demonstrează faptul că aceste tehnici ale activității artistico-plastice sunt utilizate în cercetare sunt la același nivel de cunoaștere și aplicare ale copiilor. Manifestarea creativității s-a situat la un nivel mai ridicat în cadrul activității de pictură unde formele spontane obținute au dat frâu liber imaginației copiilor.

În acest caz 8 copii au obținut punctaj maxim la desen, 4 copii au obținut punctaj maxim la modelaj și 15 copii au obținut punctaj maxim la pictură. Și la grupul martor în funcție de criteriile stabilite, preșcolarii au avut rezultate mai bune la pictură.

Figura 5. Mediile obținute de cele două grupuri de testare la testul inițial

Analizând figura de mai sus putem spune faptul că în etapa inițială, de constatare a nivelului de cunoaștere a celor trei tehnici de lucru și de aplicare a lor în situații practice, de evaluare, rezultatele au indicat nivele asemănătoare de pregătire, grupele de copii fiind omogene din acest punct de vedere, condiție esențială pentru dezvoltarea investigației propuse.

Datele obținute demonstrează un nivel mediu al cunoștințelor și practicii în ceea ce privește tehnicile de realizare a activității artistico-plastice, corespunzător obiectivelor de referință pentru nivelul preșcolar ceea ce ne impulsionează spre a aplica tehnici noi de lucru care să le dezvolte creativitatea copiilor.

ETAPA II – EXPERIMENTALĂ- TESTAREA PE PARCURS

În această etapă s-a urmărit dezvoltarea potențialului creativ al copiilor prin activitățile artistico-plastice. De asemenea s-a urmărit folosirea de diverse tehnici expresive ale limbajului plastic în compunerea spațiului plastic obținând astfel compoziții plastice expresive.

S-au încercat soluții de formare a priceperilor și deprinderilor și de dezvoltare a creativității preșcolarilor; s-a încercat îmbogățirea reprezentărilor prin jocuri, exerciții de creație și utilizarea de noi tehnici de lucru.

Am utilizat în cadrul activităților artistico-plastice metode și procedee specifice pentru antrenarea și dezvoltarea creativității, am asigurat un climat libertin prin asigurarea libertății de afirmare și expresie individuală.

Pe parcursul desfășurării cercetării, am încercat să îmi aduc aportul la dezvoltarea creativității artistico-plastice a copiilor. Așa cum am mai spus anterior, fiecare copil este unic, iar actul creativ îl deține fiecare, de acea noi cadrele didactice avem sarcina de a-l descoperi, de a-l stimula și încuraja pentru dezvoltarea acestuia.

Pe parcursul anului școlar, am derulat cu grupa de preșcolari opționalul „Micii pictori” în cadrul căruia am urmărit dezvoltarea creativității preșcolarilor. Astfel receptivitatea și curiozitatea copilului, bogăția imaginației, tendința sa spontană către nou, pasiunea pentru fabulație, dorința lui de a realiza ceva constructiv, creativ, au fost puse adecvat în valoare prin solicitări și antrenamente corespunzătoare care au oferit multiple elemente pozitive în cultivarea potențialului creativ.

BIBLIOGRAFIE

Anghel G.C., Gheorghe F.M., „Decupăm – desenăm – modelăm – ne jucăm – Tehnici ingenioase de lucru”, Editura Sitech, Craiova, 2007;

B.Clegg.,P.,Birch,- "Creativitatea",Ed.Polirom,Iași,2003.

Bejat, M., – „Talent, inteligență, creativitate”, Editura Științifică, București, 1971

Botez, Georgeta, Solovăstru Dana – „Atlas cu elemente de limbaj plastic –Îndrumător pentru educatoare ”, Editura Aramis Print, București, 2007;

Boșneag, Maria – „Educație plastică – Ghid metodic pentru învățământul preșcolar”, Editura Tehno – Art, 2007;

Ciortea, Marcela, Scheau, Ioan – „Strategii alternative de instruire, învățare și evaluare” Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2008,

Cristea, Maria, – „Metodica predării educației plastice în învățământul primar și preșcolar”, Editura Corint, Buburești, 2009;

„Curriculum pentru Învățământul Preșcolar, 3-6/7 ani“, M.E.C.T., 2008;

Gârboveanu, Maria – „Metode de stimulare a imaginației creatoare la copiii preșcolari – culegere metodică”, Editura Învățământului Preșcolar, București, 1978;

Landau, Erika – „Psihologia creativității”, Editura Didactică și pedagogică, București,1979;

Lovinescu, A.V, Gurău.V, Datcu. A – „Metodica predării desenului și modelajului în grădinița de copii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970;

Pavel, Victor – „Educație plastică – Manual pentru clasele VII-VIII”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997;

Radu, Adrian – „Educația plastică la orice vârstă –Ediția a II-a revizuită și adăugită, ”, Editura Ars Docendi, Universitatea din București, 2008;

Rotaru, Maria și Dumbravă, Maria – „Educația plastică în învățământul primar”, Editura Gheorghe Cartu Alexandru, Craiova, 1996;

Roșca, Alexandru- „Creativitatea”, Colecția Orizonturi, Editura Enciclopedică Română, București, 1972;

Topa, Leon – „Creativitatea”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980;

Șofron, Simona, – „Romanian Journal of Education, volumul I, number 3-4- articol”

Stoica Ana – „Creativitatea elevilor – Posibilități de cunoaștere și educare – Editura Didactică și Pedagogică”, București, 1983;

E.Voiculescu, Pedagogie preșcolară, Editura Aramis ,2007.

Watt Fiona, „Artă și imaginație – Cartea micilor artiști”, Enciclopedia RAO, București, 2005