Lucrare metodico -științifică pentru obținerea gra dului did actic I [606935]

1

UNIVERSITATEA ,,VALAHIA ” DIN T ÂRGOVIȘTE
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

LUCRARE METODICO -ȘTIINȚIFICĂ
PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator științific:
prof. univ. dr. Petre Gheorghe Bârlea

Candidat: [anonimizat]2020 –

2

UNIVERSITATEA „VALAHIA ” DIN T ÂRGOVIȘTE
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

TERMINOLOGIA TEORIEI LITERARE
ÎN MANUALELE ALTERNATIVE DE LA CICLUL LI CEAL

Lucrare metodico -științifică pentru obținerea gra dului did actic I

Coordonator științific:
prof. univ. dr. Petre Gheorghe Bârlea

Candidat: [anonimizat]2020 –

3

CUPRINS
Argument ________________________________ _______________________________ 5
Stadiul cercetării ________________________________ ________________________________ 6
Metoda de lucru ________________________________ _______________________________ 17
Conținuturile capitolelor ________________________________ ________________________ 19
Capitolul I: ________________________________ _____________________________ 20
Comunicarea în literatură ________________________________ _________________ 20
1.1. Schema comunicării concepută de Roman Jakobson _______________________________ 21
1.2. Funcțiile comunicării ________________________________ ________________________ 23
1.3. Impedimente în comunicare ________________________________ __________________ 25
1.4. Literatra ș i celelalte arte ________________________________ _____________________ 26
1.5. Tema și motivul literar ________________________________ ______________________ 28
Capitolul al II -lea: ________________________________ _______________________ 31
Noțiuni de teorie literara ________________________________ __________________ 31
2.1. Realitate și ficțiune în opera literară ________________________________ ____________ 31
2.2. Imaginea artistică ________________________________ __________________________ 33
2.3. Literatura – artă a cuvântului ________________________________ _________________ 34
2.4. Funcția stilistic ă a elementelor lexicale și gramaticale ______________________________ 35
2.5. Figurile de stil ________________________________ _____________________________ 37
2.6. Elemente de prozodie ________________________________ _______________________ 47
Capitolul al III -lea: ________________________________ ______________________ 53
Particularitățile genurilor și speciilor literare ________________________________ _ 53
3.1. Genul liric ________________________________ ________________________________ 54
3.1.1. Generalități ________________________________ ______________________________ 54
3.1.2 Trăsături definitorii ________________________________ ________________________ 55
3.1.3. Specii literare ale genului liric ________________________________ _______________ 58
3.2. Genul epic ________________________________ ________________________________ 64
3.2.1. Generalități ________________________________ ______________________________ 64
3.2.2. Trăsături definitorii ________________________________ _______________________ 65
3.2.3 Specii literare ale g enului epic ________________________________ _______________ 68
3.3. Genul dramatic ________________________________ ____________________________ 74
3.3.1. Generalități ________________________________ ______________________________ 74

4

3.3.2. T răsături definitorii ________________________________ _______________________ 75
3.3.3 Specii literare ale genului dramatic ________________________________ ____________ 76
Capitolul al I V-lea. ________________________________ ______________________ 80
Curente literare și culturale studiate în anii de liceu ____________________________ 80
4.1. Umanismul ________________________________ _______________________________ 82
4.2. Iluminismul ________________________________ _______________________________ 84
4.3. Pașoptismul ________________________________ _______________________________ 87
4.4. Clasicismul ________________________________ _______________________________ 90
4.5. Romantismul ________________________________ ______________________________ 93
4.6. Realismul ________________________________ ________________________________ _ 95
4.7. Modernismul ________________________________ ______________________________ 97
4.8. Simbolismul ________________________________ ______________________________ 99
4.9. Avangarda ________________________________ _______________________________ 102
4.10. Expresionismul ________________________________ __________________________ 104
4.11. Tradiționalismul ________________________________ _________________________ 106
4.12. Postmodernismul ________________________________ _________________________ 108
Capitolul al V -lea: ________________________________ ______________________ 110
Considerații didactice privind pr edarea noțiunilor de teorie literară ______________ 110
5.1. Analiza noțiunilor de teorie literară din perspectivă curriculară și a manualelor
alternative ________________________________ _____________________________ 110
5.2. Cercetare metodologică ________________________________ _______________ 122
5.3. Metode didactice pentru optimizarea lecțiilor de limba și literatura română ______ 133
5.3.1. Exemple de metode ce pot fi folosite în cadrul lecții lor de limba și literatura română ___ 136
5.3.2. Atelier de scriere creativă ________________________________ __________________ 138
Capitolul al VI -lea ________________________________ ______________________ 147
Concluzii și recomandări ________________________________ _________________ 147
Bibliowebografie ________________________________ _______________________ 149
Anexe ________________________________ ________________________________ 153

5

Argument

Despre rolul și importanța școlii în formar ea intelectuală a elevilor s -a scr is și s -a
vorbit foarte mult din t impuri foarte îndepărtate. Fie că accentul s -a pus pe caracterul
informativ sau, mai nou, pe cel formativ al învățământului, locul disciplinei ,,Limba și
literatura română” a rămas același – prim. Datorit ă rolului esențial pe care studiul limbii și
literat urii naționale l -a jucat în a dezvălui atâtor ș i atâtor generații evoluția în tregului
context cultural și social, indiferent de orientarea pe care o va avea învățământul românesc
în viitor , studierea limbii române, la orice nivel de învăță mânt (primar, gim nazial, liceal),
își va păstra importanța incon testabilă.
Limba română a străbătut veacurile păstrându -și originea, alcătuirea și virtuțile
expresive, a înfruntat obstacole, și -a refăcut f orțele regeneratoare prin permanenta
împărtășire di n tezaurul ascuns al graiului înaintașilor. Limba aceasta simplă , curată,
expresivă este tezaurul pe care l -au prețuit cărturarii, scriitorii acestui neam, iar acest
tezaur trebuie prețuit și păstrat pentr u generațiile viitoare. În acest context rolul
profesorului nu mai t rebuie demonstrat; el derivă din însăși menirea pe care o are: să
transmită, să îmbogățească, să nuanțeze limba Pe care o vorbește el însuși; să îndrume, să
modeleze sau să corijeze limba pe care o vorbește elevul.
Îmbinarea cuvintelor și modul de organiza re a ideilor dovedesc claritatea sau
confuzia d e gândire, având consecințe asupra modului în care este înțeles mesajul.
Se admite că teoria literaturii este știința care studiază trăsătur ile generale ale
creației l iterare, definește genurile și speciile l iterare, curentele și metodele artistice,
eleme ntele și particularitățile de stil și de limbă , noțiuni de versificație etc.
Teoria literară este domeniul în care rigoarea noțională constit uie un element sine
qua non . Din acest considerent, lucrarea dată si ntetizează definiții, accepții, principii ,
noțiuni vi zând elementele imanente ale studiului intrinsec al operei literare. Principalele
repere ale lucrării, pentru a avea o imagine cât mai clară asupra problemelor tr atate, sunt
studiile unor reputați teoret icieni ai literaturii, semnate de T. Maiorescu, G.Călinescu, T.
Vianu, A. Marino, S. Angelescu, S. Alexandrescu, alături de Dicționarul explicativ al
limbii române (DEX), Dicționarul de ne ologisme (DN), Micul dicțio nar enciclopedic

6

(MDENC) , precum și o ser ie de cărți și di cționare de teorie și terminol ogie literară pe care
le regăsim în bibliografia prezentei lucrări.
Inventarul lexical tratat în această lucrare nu conține toți termenii din domeniul
literar, ci pe ce i frecvent întâlniți în manualele școlare alternative și în lucrările care fac
parte, de regulă, din programa școlară obligatorie consultată de elevi în vedere pregătirii
zilnice la disciplina Limba și literatura română , precum ș i în veder ea susținerii diferitelor
examene, concepte fundamentale î n analiza și interpretarea operei literare, de formă și
fond, de compoziție și de structură.
Stadiul cercetării
În ultimele decenii, știința literaturii a trecut prin schimbări dintre cel e mai
spectac uloase, grație libertății creatoare a scriitorilor, car e i-au îmbogățit și modificat
structura inițial ă. Conce ptele tradiționale au fost înlocuite cu altele noi, o altă metodologie
și o terminologie complet schimbată, estetica textului literar a impus un a lt model, iar
vechile noțiuni au fost adaptate la noile orientări teoretice. Așadar teoria literaturi i este o
știință dinamică, vie , aflată într -o perpetuă schimbare.
Disciplinele ce studiază literatura sunt: teoria literaturii, istoria liter aturii, criti ca
literară . Ele constituie trei compartimente mari ale științei literaturii. Între aceste discipline
nu există rivalitate, ci conlucrare. Criticul t rebuie să cunoască principiile care guvernează
actul literar, deci, teoria literaturii, dar și sistematizar ea în timp a operelor literare, ceea ce
ține de istoria literaturii. La rândul său, istoricul literar nu poate opera fără un sistem de
concepte și fără cunoașterea aprecierii operei în epoca în care a fost creată. Teoreticianul
literar are nev oie de datele pe care le oferă studiul literaturii de -a lungul timpu rilor, precum
și de aprecierile de valoare pe c are le f ormulează critica literară. În prezența lucrare ne
vom ocupa de analiza noțiunilor de teorie literară.
Teoria literaturii (din gr. theorein – a contempla, a observa, a examina ) reprezintă
acțiunea de observare a literaturii . Se constituie dintr u un ansamblu de reguli, legi, criterii
de cercetare a literaturii și definirea componentelor operei literare.
În lucrarea Teoria literatur ii1, teoreticienii R. Wellek și A. Warren, susțin că
literatura poat e fi abordată extrinsec și intrinsec.

1 R.Welek, A.Waren, 1 974, Teoria literaturii , București: Editura Univers, p. 15.

7

Abordare a intrinsecă presupune:
definirea literaturii;
studierea structurii generale a literaturii;
studierea genurilor și speciilor literare;
studi erea compoziției operelor;
studierea curentelor culturale și litera re;
studierea stilului;
studierea versificației etc.
Abordarea extrinsecă urmărește:
relația literaturii cu celelalte arte valori culturale;
relația literaturii cu biografia;
relația literaturii cu psihologia;
relația literaturii cu realitatea;
relația li teraturii cu ideile etc.
Conceptele teoriei li terare nu se impun criticii și istoriei literare, ele sunt flexibile
și nu au un caracter normativ, așadar vorbim despre teoria literatu rii ca despre o metaștiință.
Primele teoretizări ale operei literare le r egăsim în retorica antică sub denumirea de
știință a exprimării alese. Aceasta a fost preocuparea filozofilor sofiști ai Greciei antice,
Socrate sau Gorgias (sec. V î.Hr.). Renascen tiști vor co nsidera aceste două discipline
identice.
O primă etapă în dez voltarea teoriei lite rare o constituie apariția , între anii 334 –
330 î. H r., Poeticii2 lui Aristotel, prim a lucrare teoretică dedicat ă literaturii, care a
influențat literatura europeană p ână la apariția mișcării romantice, cunoscută sub
denu mirea de poeti ca clasică, fiind, de asemenea, dominată de ide ea aristoteliană a artei ca
mimesis . În lucrările lui Platon și ale lui Aristotel se gă sesc primele referințe teoretice cu
privire la obiectu l literaturii. Ei impun o serie de concepte teoretice, cum ar fi: mimesis
(imitație), katharsis (purificare), eikon (imagine, copie). Ideile lui Aristotel reluate în
literatura latină de către Horațiu, în cunoscuta artă poetică Ad Pisones .
Perioada Evulu i Mediu și a Renașterii este preocupată de literatură, de scopul
acesteia precum și legătura cu celelalte arte. Apa re în timpul Renașterii italiene conceptul

2 Aristotel, 1957, Poetica . București: Editur a academică.

8

de uomo universale . Opiniile din Poetica lui Aristotel, vor sta (în secolul al XVII -lea) la
baza clasicismului, o mare mișcare culturală europeană. Nicolas Boileau (1 636-1711), un
mare poet al acestui secol, porni nd de la principiile ar istoteliene, scrie, în versuri, o celebră
Arta poetică , operă no rmativă ce sintetizează principiile clasicismului , ilustrate pe genuri și
specii literare. Este compusă din patru cânturi și subliniază : primatul rațiunii în operă
artistică, exprimarea adevărului d in realitate, ordinea, rigoarea, efortul spre general itate
și esențialitate, sensul moral al artei, spiritu l critic concretizat în regulile artistice. Această
artă poetică dev ine un adevărat program pentru contemporanii să i.
Începând cu secolul al XVIII -lea, cărturari animații de spirit științific și
encicl opedic (Voltaire, Diderot, J.J. Rousseau, Lessing etc. ), impun puncte de vedere
despre artă și despre literatură prin preo cupările lor teoretice. Acum apare prima lucrar e de
estetică – Estetica de Baumgarden – 1735.
Studiul sistematic al operelor literare, într o disciplină distinctă – știința literaturii –
este de dată recentă, secolele al XVIII -lea și al XIX -lea. În perioada romantismului
concepția despre poezie ( poesis -,,creație” ) se va modifica radical, romanticii renunț ă la
ideea artei ca mimesis, defi nind-o acum ca re-creare a realității . Romanticii, au nevoie de
o nouă ideologie estetică, în locul celei clasice, respin să în totalitate, pe motiv că este
conservatoar e și constrângătoare. Opera literară devine obiect de analiză, atât pentru
scriitori c ât și pentru filologi și filozofi, dintre care amintim pe Hlderlin, Goethe, Schiller,
Hugo, Chateaubriand, d ar și filozofi i Kant, Hegel și Schopenhauer, care alcătuiesc
impresionante tr atate de estetică.
Sintagma „teoria literaturii” are o istorie relativ recentă, ea fiind pentru prima dată
folosită în primel e decenii ale secolului XX, mai mult ca alternativă polemică la adre sa
îmbinării „știința literaturii” , introdusă î n uz, în 1842 , de către Karol Rosenkranz.
Desemnând inițial posi bilitatea descrierii obiective a oricărui aspect al realității, inclusiv a
celei psihice și/ sau artistice, noțiunea „știința literaturii” , ulter ior, în secolul al XX -lea,
sub influența noilor metode filozofice, începe să semnifice o opozi ție de metodă faț ă de
istoria pozitivistă a literaturii (cercetarea factuală a condiționărilor sociale și culturale ale
literaturii). Anume formalismul rus înlocu iește termenul „știința literaturii” cu cel de
„teoria literaturii” . Reprezentanții acestei școli substituie în trebarea „Despre ce vorbește
literatura?” cu un set de alte întrebări și anum e: „Care sunt condițiile în care putem vorbi

9

despre literatură?”, „C e denumim literatură?”, „Ce condiționează înțel egerea literaturii
și care sunt bazele acestei înțelegeri?” . Bor is Tomașevski, în lucrarea sa „Teoria
litera turii. Poetica” , legitimizează si ntagma discutată: „Scopul poeticii (altfel spus al
teoriei literare) îl constituie studiul diverselor modalități de construcție a operei literare.
Obiectul studiu lui poeticii este literatura beletristică. Modalitatea studiului o constituie
descrierea și cl asificarea fenomenelor și interpretarea lor”3.
Câțiva ani mai târziu , în 1927, Boris Eihe nbaum, în articolul său „Teoria metodei
formale”4 precizează definitiv semnificațiile sint agmei „teoria literaturii” , afirmând că
„lupta formaliștilor nu s -a dus pentr u un sistem teoretic, ci pentru o <<știință literară
independentă și concretă >> și pentru lămurirea <<chestiunii li teraturii ca obiect de
cercetare >>”. În fapt, studiul său, nu face altceva decât să retraseze istoria constituirii
teoriei literare, născută ca necesitate a reducerii haosului conceptual, a reducerii
amestecul ui de termeni hibrizi ce aparțineau altor disci pline (psihologie, filozofie, religie
etc.), ca necesitate a negării dogmatismelor reducționiste ale biografismului, ale celui
filozofico -mistico-religios al simbolismului, ca necesitate a apropierii studiului literaturii
de concretețea fenomenului studiat .
Iată că teoria literaturii modernă s e dezvăluie, încă de la începuturile ei, ca fiind o
metodologie deschisă creată special pentru studiil e literare. Interesul ei inițial este de a -și
delimita nu numai obie ctul de studiu, ci și capacitățile analitice. A stfel, formaliștii ruși se
vor apropia de lingvistică, știință care era cea mai înrudită cu studiile literare, datorită
faptului că aceasta d in urmă e preocupată de structurile limbajului. Un alt formalist rus , V.
Șklovski, de exemplu, pornind de la ideea că literatura este un ansamblu de proce dee
(imagini, ritm, sintaxă, rimă, tehnică narativă etc.), consideră ca premisă fundamentală
pentru o disecție ulterioară asupra operei literare descrierea caracteristici lor și structurilor
fundamentale ale limbajului literar. Ideea respectivă o găsim și l a B Eihenbaum: „În
activitatea noastră de cercetare noi prețuim teoria numai ca ipoteză de lucru cu aj utorul
căreia se dezvăluie și dobândesc semnificațiile, faptele, adi că se cunosc ca fenomene
legice, devenind mater ial de studiu”5.

3 B. Tomașevski, 1973, Teoria literaturii . Poetica , București: Editura Univers, p. 21.
4 B. Eihenbaum, 1983, Teori a metodei formale în, Ce este literatura? Școala formală rusă. Antologie și
prefață de Mihai Pop, 1983, București: Editura Univer s, p. 40.
5 Ibidem, p. 40.

10

În perioada imediat p ostbelică, Rene Welek, A. Waren, în manualul lor de teorie a
literaturii, scoteau în evidență cel puți n două chestiuni importante. Prima constă în faptul
că la baza unei lecturi și interpretări stau întotdeauna o seri e de supoziții și prejudecăți (o
„teori e” sau mai degrabă o dogmă, o doctrină), care, ascunse fiind, fac ca tipul respectiv de
lectură să par ă naturală. Cea de -a doua supoziție ține de neacceptarea unei metode ca fiind
„adevărată”.6 Cercetările formaliștil or ruși au reușit să adu că o contribuți e esențială la
dezvoltarea viziunii actuale asupra literaturii, datorită rezultatelor obținute în stud ierea
sistematică a textelor de literatură orală.
Din alt punct de vedere, unele direcții moderne introduc în disc uție un parametru
comunicațional care i ndică modul de funcționare a grupului de texte numite convențional
literatură în condițiile date.
La Kayser, definirea obiectului cercetării se datorează presiunii siste mului pe care
și l-a construit. „Există științe care corespund în mod univoc unui anumit sector de
obiecte. Astfel tot ceea ce constituie lumea tonurilor ține de muzicologie. Dar există și
obiecte care intră în domeniul autorității mai multor științe. O pă dure, de pildă, poate fi
obiecte pentru botanic ă, geografie, economie, politică; unitatea științei respective este
dată atunci de o anumită orientare a privirii, de o anumită perspectiv ă”7 .
Știința despre literatură, prin însuși cuvântul „literatură” , face trimitere la obiectul
ei de studiu. Prin urma re, conceptul de literatură presupune tot ceea ce ține de arta
cuvântului și este fixat în scris. În secolul al XVIII -lea, a fost făcută chia r o delimitare a
acestui domeniu, el fiind numit „poezie”. Adic ă, cine fă cea versuri era considerat scriitor.
În căutarea unui criteriu, W. Kayser, încearcă să delimiteze de literatura în sens larg un
cerc mai restrâns, porni nd de la ideea că „orice text, care ține de literatură, este o
structură alcătuită din fraze ș i fixată prin semne ”8.
În viziunea autorului, fraze le înșiruite în textul exercițiului dintr -o carte de
gramatică, text în care urmează să fie exersată o anumită regulă, nu constituie o struct ură,
dar un text literar are întotdeauna o structură . Structuri le alcătuite din fraze sunt purtătoare
de semnificaț ii. Natura limbii presupune faptul că frazele ș i cuvintele înseamnă ceva. În
contextul discuțiilor privind conceptul „teoria literaturii” , o importanță deosebită o are

6 R.Welek, A.Waren, 1974, op.cit ., p. 21.
7 W. Kayser, 1979. Opera literară. O introducere în științ a literaturii . Bucureșt i: Editura Univers, p. 31.
8 Ibidem, p. 33.

11

tratatul „Poetica” de Aristotel. În secol ul al XX-lea termenul „poetica” a căpătat o
accepțiune similară cu cea a sintagmei „teoria literaturii” , mai ales în lucrările
formaliștilor ruși și în cele ale structuraliștilor francezi. Continuator al lui Platon, Aristotel
face o analiză a operei c a gen de discurs, considerând ca primă sarcină a poe ticii
sistematizarea convențiilor structurale ș i stilistice (din câte părți e construită opera, cum e
construită aceasta, care e relevanța ei ). În dezbaterile sale el ajunge la concluzia că opera
este mij locul prin care adevărul este oglindit într -o formă frumoasă, idee care -l ajută să
facă o investiga ție a efectelor specifice ale poeziei ( efectul de catharsis , de exemplu). De
fapt, după cum af irmă D. Comloșan, la Aristotel se g ăsesc toate temele viitoare ale
reflecției asupra literaturii:
a) literatura es te imitație, mimesis, sensul ei este realitatea, opera fiind mijlocul
prin care adevărul este oglindit într -o formă frumoasă și plăcută;
b) opera literară se prezintă întotdeauna sub un gen de discurs, i ar po etica este
sistematizarea convențiilor construc tive și stilistice;
c) ca retorică specială, poetica se ocupă de efectele specifice ale poeziei (plăcera)
și de cele particulare ale diferit elor tipuri de poezie (de pildă, efectul special al tragediei
era ca tharsisul, purificarea prin milă și groază), ef ecte ce necesită și justifică mijloacele și
procedeele folosite;
d) punctul de vedere al poeticii asupra literaturii este unul raționalist, normativ,
generalizator și anistoric;
e) sursa normelor literare es te tradiția, opera marilor scriitori din trecut fiind
recomandată ca model verificat, care tre buia urmat pentru a realiza opere valabile și
valoroase. Poetica este deci conservatoare și tr adiționalistă ”.9
Din tratatul filozof ului antic se pot vedea cadrel e formative ale poeticii. Studiu al
faptelor li terare din perspectiva artei verbale, poetica se va evidenția încă de la începuturile
sale ca o activitate cognitivă a cărei preocupare este aceea de a acumula cunoștințe
sistemat ice despre literatură, folosit oare ca model descriptiv și an alitic, cunoștinț e utile mai
apoi în cadrul mai larg al studiilor literare și al științelor umane. Deci , prin caracterul său
de studiu sistematic al literatur ii, observabil încă de la Aristotel, p oetica este o teorie

9 D. Comloșan, 2002, Poetica . în Dicționar de comunicare ling vistică și literară , vol 1, Timișoara: Editura
Excelsior Art, p. 156.

12

generală a artei poetice. Datorită aces tei dimensiuni te oretice a preocupărilor sale, poetica
s-a transformat într -o „tradiție de cercetare” , care „va cultiva o continuitate logică și
epistemologic ă printr -o reexaminare permanentă a si stemului său conceptual și a
principiilor metodologice ”.10 Așa cum obseră Lubo mír Doležel în lucrarea sa, „subiectele
poeticii apar ca rafinări succesive al unui număr limitat de teme fundamentale”11, toate
regăsibile în lucrarea lui Aristot el. Trei dintre acestea sunt mai degrabă teme -cadru, ele
având o funcție explicativă și format ivă: tema relației dintre arta poetică și lume
(inaugurată de definiția literaturii ca mimesis), tema creativității poet ice și tematizarea id eii
de limbaj poetic. Cea mai importantă dintre aceste teme este cea a conceperii literaturii ca
structură. La Aris totel această temă ocupă cea mai mare part e a tratatului său. Explicând în
amănunt structura tragediei, filozoful antic emite mai multe formu lări evaluative (critice),
astfel demersul său analitic fiind pus în slujba unui demers critic prin intermediul sug estiei
unor norme de compoziție preferenți ale, care reconstruiesc idealul estetic al lui Aristotel,
inclusiv al epocilor care vor urma. Aceas ta este explicația faptului că sensul normativ al
poeticii postarist otelice a pus în umbră sensul teoretic al acest eia, poetica devenind mai
degrabă un instr ument didactic folositor deopotrivă atât creatorului, cât și iubitorului de
literatură artistică. Afirmam că secolul al XX -lea găsește poetica pe poziții foarte apropi ate
de cele pe care le ocupa teoria literaturii . În 1938 Paul Valery, în lucrarea sa ,,Introduction
à la poétique” (,,Introducere în poetică ”) sublinia că : ,,literatur a nu înseamnă nimic
altceva decât extensiu nea și aplicarea anumitor proprietăți ale limba jului și că, în
consecință, poetica are ca obie ct căutarea și precizarea efectelor propri u-zis literare ale
acestuia ”12.
Teoreticianul canadian, axându -și demersul pe cele trei aspecte ale „poeziei”
etalate de Aristotel în „Poetica” (mythos – acțiunea, eth os – caracterele, dian oia –
judecata ), consider ă că literatura se situează între interpătrunderea dintre actul de a pune în
intrigă și tematizare (semnificație). Aspectul sistematic al lit eraturii va fi, pornind de la

10 L. Doležel, 1998, Poetica occidentală , București: Editu ra Univers, p. 11.
11 Ibidem, p. 12.
12 P. Valery, 1938, Introducțion a la poetique , Paris, Gallimard, 1938, p.11, apud: N. Balotă, 1976, Arte
poetice ale sec XX. Ipostaze românești și străine , București: Editura Minerva, pp. 403 – 411.

13

aceste premi se, elucidat prin intermed iul unei explorări a îmbinării modurilor ficțio nale cu
tratamentul semantic (ideatic) al acest ora de -a lungul istoriei.13
Adept al cunoașterii pur e a obiectului literar (operei), esteticia nul polonez Roman
Ingarden, în studiul său „ Opera de artă literară ”, pornind de la cele trei fundamente
ontologice ale operei (manifestarea materială, manifestarea unor acte conștiente – al
scriitorului și al citit orului, și semnificațiile actualizate în a ctele de conștiință ale
scriitorului și re actualizate în procesul de lectură) consideră opera literară ca o totalit ate,
complexă, a cărei esență unificatoare e mi ntea autorului i maginată ca o conștiință plină de
structuri adânci (structuri ale imaginarului , teme recurente etc.)14.
Raportată la istoria literară, teoria lite rară, chiar de la început, a atras atenția asupra
ambiguităților istoriei literare, luptând, în primul rând, împotriva manierei cauzale a istoriei
literare (explicarea literaturii prin via ța autorului, cadrul social și cultural, intenții atestate,
surse, a finități etc.). O problemă abordată de estetici eni vizează și relația dintre retorică,
poetică și teoria liter aturii. Spre deosebire de retorică ș i poetică, teoria literaturii se
caracteri zează prin absența unui caracter normativ, prescriptiv, în sensul că ea nu și -a
propus niciodată să promoveze un an umit tip de scriitură literară în detrimentul a ltora.
Scopul teoriei literaturii este acela de „a încerca o regândire a modurilor de
ființar e a operei literare, o sistematizare a cat egoriilor care definesc st atutul literaturii ca
artă a limbajului”15. Teor ia literaturii, susține în continuare autoarea, „depășește prin
anvergura obiectivelor ei orizontul retoricii și pe cel al poeticii, punctele de contact între
cele trei discipline răm ânând totuși numeroase. Cu retorica, teoria literaturii se întâlnește
în măsura în care aceasta își propune să recuperez e și celelalte c omponente ale
dispozitivului retoric clasic și să înțeleagă funcționalitatea l iteraturii în cadrul unei
comunicări de ti p special; cu poetica, con tactele sunt încă și mai profitabile, prin
valorificarea programelor, a manifestelor literare, în care „modelele” promovate de o
poetică particula ră sau alta au configurat, de fapt, înțele gerea a ceea ce reprezintă
literatura”16.

13 N. Frye. 1972, Anat omia criticii . Bucureșt i: Ed itura Univers, p. 128.
14 R. Ingarden, 1978, Structura fundamentală a operei literare . în: Probleme de stilistică . 1978, București:
Editura Univers, p. 28.
15 G. Duda, 2006, Introducere în teoria literaturii , ed II -a, Iași: Editu ra All Educational, p. 41.
16 Ibidem, p. 42.

14

Cu totul altă opinie împărt ășesc esteticienii american i R. Wellek și A. Wa rren
privind termeni i „poetică” și „teoria literaturii” , care, în viziunea lor, sunt sinonimi.
Astfel, teoria literaturii încearcă să edifice o ontologie și o axiologie a operei literare, deci
să definească lo cul și menirea literaturii între alte forme de manifestare a spiritului creator.
Într-o carte de-a sa, intitulată „Demonul teoriei. Literatura și sensul comun” , esteticianul
francez Antoin e Compagnon face o distincție între sintagmele „teoria literaturii ” și
„teoria literară” . După Compagnon, teoria li teraturii este o ramură a l iteraturii generale și
compa rate, care desemnează o reflecție asupra condițiilor literaturii, a criticii/
hermeneu ticii literare, având statutul unei „critici a criticii” . Autorul fr ancez atribuie
sintagmei în cauză un caracter i nstrumental și metodologic, într -un raport de s ubordona re
al acesteia față de „studiile literare” , oricare ar fi acelea. Teoriei literare îi este atribuit un
caracter opozițional și contestatar. Teoria literar ă, după Compagnon, este o luptă împotriva
„bunu lui simț literar” , o critică a ideologiilor . „Teoria li terară este aceea care ne spune
că, atunci când n -o observăm, acest lucru se întâmplă din cauza unei teorii dominante a
locului și momentului”17.
Din cele menționate anterior , putem deduce, așadar, că teoria literaturii ar
repre zenta o metodologie a studii lor literare, expusă inevitabilelor metamorfoze legate de
schimbările de paradigmă în științele umane și arta literară. Abordând conceptul de teorie
literară, cercetătorul român Gheorghe Crăciun insist ă pe două coordonate ale acestuia. Mai
întâi, a utorul i nclude conceptul respectiv în unul mai larg denumit ,, metaliteratură” . În
acest sens, el afirmă: „Metaliteratura este un concept de o mare complexitate, i ncluzând
atât critica și teoria literară, ca do menii ale cercetării, cât și unele realizări ef ective a le
literaturii propriu -zise (atunci când substanța acestora este literatura însăși”18. În al
doilea caz, esteticianul român definește teoria literaturii ca „o știință generală a literaturii,
ce are în v edere conceptele, principiile, categoriile și criteriil e literaturii”19.
Recunoscând raporturile dintre teoria literară, critica literară, is toria literară, Gh.
Crăciun afirmă: „Critica și istoria literară, pe ntru a se putea manifesta, au ne voie de un
cadru conceptual, de metode și procedee de investigare și apreciere. Toate acestea le

17 A. Compagnon, 2007, Demonul teoriei. Literatura și sensul comun . București: Editur a Echinox, p. 23.
18 Gh. Crăciun, 2003, Introducere în teoria literaturii . Chișinău: Editura Cartier educațional, p. 42 -43.
19 Ibidem, p . 56.

15

oferă teoria literaturii. Cele trei discipline se presupun reciproc, se intercondiționează”20.
Chiar dacă majoritatea specialișt ilor în domeniu recuno sc caracterul autonom al teoriei
literare, ca știință, totuși ex istă puncte de vedere care o consideră parte componentă a
criticii literare. Acest punct de vedere, de fapt, ridică o altă problemă, cea a relației dintre
teoria literară , pe de o parte, și cercetarea literară, critic a literară, isoria literară, pe de alta ,
raporturi care, la rândul lor, scot în prim -plan chestiunea mijloacelor metodologice și
conceptuale de care se folosește cercetătorul literaturii. Filologul german Eric h Auerbah
considera că o operă literară poate f i interpretată în funcție de conceptele , de categoriile
fixe ale teoriei literare.
În viziunea lui, „istoricul literar va învăța să extragă din însuși materialul studiat
categoriil e sau conceptele de care are nevoie pentru a caracteriza și diferenția dife ritele
fenomene. Aceste concepte nu sun t absolute; ele sunt elastice și provizorii, schimbîndu -se
odată cu schimbarea istoriei. Dar ele vor f i suficiente pentru a ne permite să descoperim
ce au însemnat la vre mea lor diferitele fenomene, și care le e semni ficația, în cadrul celor
trei mii de an i de viață literară conștientă pe care o cunoaștem”21.
În contextul dezbaterilor pe marginea definirii teoriei literare ca știință a literaturii ,
Chomsky afirmă că științ a literaturii ar trebui s ă devină una a discurs ului literar, în sensu l
că ea trebuie s ă cerceteze semnele inferioare (figurile și semnificațiile lor) și superioare
frazei (structura povest irii, a mesajului, a textului discursiv etc.) „Știința literaturii n u se
va preocupa de fa ptul că opera a existat, ci de faptul că ea a fost înțeleasă și că mai este
încă: inteligibilul va fi deci izvorul <<obiectivității sale>>”22.
Conform concepției lui R. Barthes, știința lit eraturii ar trebui să se ocupe de
condițiile în care conținutul, sensurile operei devin posi bile. Astfel cercetătorul francez
identifică știința literaturii cu o teorie generală a formelor literare, „ poetica ”, aceasta din
urmă studii nd „ipostazele posibile ale discursului” , literaritatea textelor.
Un alt cercetător, H. Plett, în lucrarea sa „Știința textului și analiza d e text” ,
înlocuiește termenul „discurs” cu cel de „text” , afirmând că știința textului are ca obiect
textualitatea, adică trăsăturile care conferă comunicării calitatea de te xt. Semio ticianul

20 Ibidem, p. 56.
21 R. Welek, A. Waren, 1970, Termenul și conceptul de critică literară , în: Conceptele criticii , Buc urești:
Editura Univers, p. 238.
22 N. Chomsky, 1996, Cunoașterea limbii . București: Editura științifică, p. 37.

16

consideră că arhitectura unei științe a textului presupune: sint actica textului (în acest caz,
structurile sociale interne ale textului sunt analizate prin metoda sintacticii), pr agmatica
textului (prin metoda pragmatică sunt analizate condițiile sociale ale producerii și
receptării textului), semantica textului (prin metoda semanticii textului este analizată
relația dintre text și un model sociologic al realității)23.
Dacă textual itatea este obiectul științei textului, atunci, după Plett, literari tatea este
obiectul științei literaturii, prin literaritate avându -se în vedere ceea ce face ca un text să fie
unul literar. „Cu <<literaritate >> denumim acele trăsături ale textului care deosebesc
textele literare de cele non -literare, poezia de non -poezi e. În măsura în care textele
literare sunt supu se condițiilor generale al e constituirii textelor, ele intră în domeniul de
analiză al unei științe a textului, în cazul însă în care ele au însușiri caracteristice
literarității, ele sunt obiectul unei științ e a literaturii”24.
În concluzie , procesul depr inderii noțiunilor de teorie literară, și nu numai, este
unul complex și îndelungat, care necesită, în primul rând, parcurgerea ciclică a mai multor
operații mentale (analiza, sinteza, comparația, abstractizar ea, generalizarea, concretizarea).
orice noțiun e întâln ită la orele de curs, poate fi considerată dobândită, dacă, în plan
psihologic, este înțeleasă, în sensul că elevul poate să o aplice , să o recunoască, să o
raporteze, să o explice într-un proces diacr onic. Ceea ce este important în acest proces de
formare a competențelor elevilor, de a opera cu noțiunile literare este faptul că, în cazul
receptării literaturii, un rol deosebit îl are i maginea artistică, înțeleasă ca o formă concretă
a unei idei artisti ce. Pentru a înțelege natura complexă a imagini i, este necesară o abordare
psihică (ne referim la stările care tind spontan să izbucnească într -un limbaj) și lingvistică
(adică jocurile de cuvinte, semnificațiile referențiale). Domeniu al cercetării litera turii
,,teoria literară ” devine ,,teoria litera ră” atunci când se eliberează de caracterul
subordonat instrumental și devine problematizare istorică a fundamentelor studiilor
literare. Din acest punct de vedere, putem accepta ideea că sensul ,,teorie liter ară” este
unul epistemologic, vizând problemati zarea co ntinuă a naturii cunoașterii fenomenului
literar. Arhitectura acestei științe a textului presupune: sintactica textului, pragmatică
textului și semantică textului.

23 H.F. Plett, 1 983, Știința textului ș i analiza de text , București: Editura Univers, p. 51.
24 Ibidem, p.130.

17

Privită ca disciplină școlară, liter atura nu trebuie să fie o acumulare de cunoștin țe
preci se, care ar trebui însușite ca atare, pentru că ea este o artă și trebuie percepută
pornindu -se de la ceea ce are specific ca ramură a artei, pentru că sensul textului literar nu
există decât ca rezult at al inte racțiunii sale cu cititorul.
Metoda d e lucru
Demersul didactic este unul descriptiv , ce folosește metode cantitative și calitative
și urmărește, cu precădere, analiza noțiunilor de teorie literar ă regăsite în manualele de
limba și literatura rom ână de la ciclul liceal , în interferențele lor intim îng emănate în
limbajul literar.
Pentru cercetare s-au folosit și analizat noțiunile de teorie literară regăsite în trei
manuale altern ative, după cum urmează:
1. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lascăr , A. Săvoiu , Limba și literatura română ,
Manual pentru clasa a IX -a, Grup Editorial Art;
2. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lascăr, A. Săvoiu, Limba și literatura română ,
Manual pentru clas a a X -a, Grup Editorial Art;
3. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lasc ăr, A. Săv oiu, Limba și literatura română ,
Manu al pentru clasa a XI -a, Grup Editorial Ar t;
4. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lascăr, A. Săvoiu, Limba și literatura română ,
Manual pentru c lasa a XII -a, Grup Editorial Art;
5. Marin Iancu, Rodica Lăzărescu, Limba și lite ratura română , Manual pentru clasa a IX-
a, Editura Corint.
6. Marin Iancu, Rodica Lăzărescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a X –
a, Editura Corint.
7. Marin Iancu, Rodi ca Lăzărescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a XI –
a, Editura Corint.
8. Marin Iancu, Rodica Lăzărescu , Limba și literatura română , Manual pent ru clasa a
XII-a, Editura Corint.
9. Nicolae Manolescu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerchez, Dumitr ița Stoica, Ioana
Triculescu, Limba și literatura română , Manual pen tru clasa a IX-a, Editura Sigma.
10. Nicolae Manole scu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerc hez, Dumitrița Stoica, Ioana
Triculescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a X -a, Edit ura Sigma.

18

11. Nicolae Manolescu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerche z, Dumitri ța Stoica, Ioana
Triculescu, Limba și literat ura română , Manual pentru clasa a XI-a, Editura Sigma.
12. Nicolae Manolescu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerchez, Dumitrița Stoica, Ioana
Triculescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a XII-a, Edi tura Sigma.
Învățământul liceal urmăr ește consolidarea cunoștințelor asimilate în gimnaziu,
precum și extinderea studiului asupra unor noi domenii ale teoriei literaturii, în ved erea
formării abilităților necesare interpretării textului literar, înțelegere a unor aspecte teoretice
fundamentale : imaginea artistică, interferen țele dintre curente, expresivitatea și stilul limbii
literare, literaritate și nonliteraritate, personajul li terar etc. Un rol imortant în procesul de
învățare a limbii și liter aturii rom âne îl are metacogniția, concept defi nit ca act de
conștientizare a p ropriului proces de gândire. Dublarea cogniției de metacogniție
presupune conștientizarea procesului de anali ză contextuală și conturarea unui portofoliu
de evaluare care să per mită elevi lor să -și detecteze problemele de înțelegere, să -și evalueze
progrese le și să -și orienteze învățarea spre scopuri precise.
Strategiile propuse în cadrul capitolului consacrat d idacticii, urmăresc o angajare
activă a elevului în exersarea noțiun ilor de te orie literară, înlănțuite în relație vie și
autentică cu textul liter ar, relație surprinsă în actul receptării, cu scopul optimizării lecțiilor
de limbă română și teorie literară .
Urmând astfel de considerente am ales ca temă de cercetare ,,Termi nologia te oriei
literare în manualele alternati ve de la ciclul liceal ”. Prin in termediul cercetării am
intenționat să aflăm dacă proiectarea manualelor de limba și literatura română pentru ciclul
liceal, ține cont de factorii de care depinde acces ibilitate a învățări i acestori noțiuni de
teorie literară .
Obiectivele generale ale cercetării
• definirea științei literaturii și altor discipline se studiază literatura;
• precizarea conceptului de li teratură și a modurilor de existență a operei literare;
• prezentarea conceptelo r operaționale ce vizează studiul int rinsec al literaturii;
• pune rea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la literare/ culturale;
• relevarea noțiunilor litera re studiate de elevi în fun cție de clasa de studiu;
• identificarea me canismului / metodologiei propus/ propusă de îns ușire și predare a unor
noțiuni de teorie literară;

19

• în ce măsură strategiile utilizate/ propuse de autorii de manuale corespund exigențelor
unui învățământ formativ -interactiv.
Conținutu rile capitolelor
Struc tura lucr ării este subordonată acestor obiectiv e, urmând o desfășurare logică,
de la teorie către aplicații, de la aspecte de principiu, generale, către aspectele concrete, de
detaliu chia r, care pun în valoare virtuțile și rafinamentele demersului literar .
Preamb ulul, intitulat Argument , prezintă mot ivația abord ării subiectului, modul în
care a fost concepută și realizată cercetarea, sursele și metodele folosite.
Pentru a ne atinge obiect ivele am structurat lucrarea după cum urmează: Capitolul
I: ,,Comuni carea în literatură” , pornește de la schema comunicării concepută de Roman
Jakobson, definește noțiunea de comunicare, analizează funcțiile acesteia, prezinta factorii
care înlesnesc sau perturbă actul comunicării , identifică punctele comune literaturii c u
celelal te arte și clarifică elementele chei e ale oricărei opere literare și anume tema și
motivul literar. Capitolul al II -lea, ,,Noțiuni de teorie literară” , conține repere teoretice
regăsite în manuale și programa școlară legate de opera literară în ce ea ce pri vește
imaginea artistică, realitate și ficțiune, funcția stilistică a elementelor lexicale și
gramaticale, figuri de stil și elemente de prozodie . Capitolul al III-lea, ,,Particul aritățile
genurilor și speciilor literare ”, analizează sintetic curentele lit erare studiate la clasă ,
respectiv gen ul liric, genul epic și genul dramatic, prin precizarea trăsăturilor definitorii
fiecărui gen în parte și a speciilor literare aferente. Capi tolul al IV-lea, ,,Curente literare
și culturale studiate în anii d e liceu ”, face o trecere în revist ă a tuturor c urentelor lit erare
și culturale regăsite în manualele școlare . Capit olul al V-lea, ,,Considerații didactice
privind predarea noțiunilor de te orie literară” , În acest capitol am urmărit realizarea unei
analize comparati ve a noțiunilor de teorie literară din perspectivă curric ulară și din
perspectiva manualelor alternative de la ciclul liceal , realizarea unei cercetări metodologice
precum și prop unerea unor metode didactice ce pot fi folosite pentru predarea noți unilor de
teorie literară. De asemenea, propune m exemple de metode ce pot fi folosite în cadrul
orelor de limba și literatura română, precum și metodologia unui atelier de scriere creativă .
În capitolul al VI-lea sunt prezentate concluziile și recomandăril e.

20

Capit olul I:
Comunicarea în literatură

În acest capitol ne propunem să analizăm conceptele legate de actul comunicării.
Manualele pentru clasa a IX -a sunt concepute urmărind dobând irea de competențe de
comunicare. Pograma școlară include st udierea schemei co municări i concepută de Roman
Jakobson (componentele și funcțiile a ctului de comunicare), factorii care înlesnesc sau
perturbă receptarea (codul, canalul, contextul). Se studiază exprimarea scrisă în diverse
tipuri de texte, precum textul oral și textul scr is, text ul literar și textul nonliter ar. De
asemenea, sunt învățați să identifice tema și motivele literare ale unei opere . În plus vom
face o asociere și între literatură și cel elalte arte.
Pe parcursul învățământului obligatoriu (clasele IX -X), elevii trebuie să -și formeze
în primu l rând co mpetențele de comunicare indispensabile, în lumea contemporană, pentru
orice tip de activitate profesională: să se exprime corect, clar și co erent în limba maternă,
să asculte, să înțeleagă și să producă mesaj e orale și scrise, în diverse situații de
comun icare.
Studiul limbii și al literaturii române are , de asemenea , o contribuție esențială la
formarea unei personalități autonome a elevilor, capabile de discernământ și de spirit critic,
apte să -și argumenteze propriile opțiuni, dotate cu sensiblitate este tică, având conștiința
propriei identități culturale și manifest ând interes pentru varietatea formelor de expresie
artistică.
Conform program ei, disciplina Limba și literatura română are un rol deosebit de
important în formarea perso nalității elevilor, în formarea unor deprinderi și abilități
necesare pe ntru a le asigura accesul postșcolar la învățarea pe toată durata vieții și
integrarea activă într -o societate bazată pe cunoaștere. Pe parc ursul învățământu lui
oblig atoriu, elevii treb uie să -și formeze în primul rând competențel e de comunicare
indispensabile, în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate pr ofesională:
să se exprime corect, clar și coerent în limba maternă, să a sculte, să înțeleagă și
să producă mesaje orale și scrise, în diverse situații de comunicare25 .

25 Programa de Limba și literatura r omână – clasa a IX -a, ciclul inferior al liceului, p.1.

21

Studiul limbii române se axează pe două coordonate principale: ( a) normativă
și (b) funcțională , având ca obiectiv formarea la elevi a un or deprinderi de a folosi
limba română corect, adecvat și eficient în pro ducerea și receptarea textelor orale și
scrise. Aspectele teoretice vor fi reduse la strict ul necesar, în favoarea aplicațiilor
practice.26
1.1. Schema comunică rii concepută d e Roman Jako bson
Comunicarea este procesul de transmitere a unui mesaj (informații, idei, opinii,
păreri, sentimente) de la emițător (individ sau grup) spre receptor (indivi d sau grup), cu
ajutorul unui cod (limbaj verbal sau nonverbal) și utilizând un can al (comunicare orală sau
scrisă) .
Actul de comunicare se realizează î n prezența a șase factori: emițător, receptor,
mesaj, cod, canal, context .
Emițătorul este cel care tr ansmite un mesaj către receptor, destinatarul acelui
mesaj. Mesajul reprezintă o un itate între conț inut și formă de expresie. El co nstă în
gânduri, senti mente, idei desprinse din realitate sau rod al imaginației emițătorului, care
pentru a ajunge la recept or, sunt codificate, adică transformate în semnale verbale sau/ și
nonverbale, orga nizate într -un cod. Receptorul trebuie să facă operația inversă, de
decodare, pentru a înțelege mesajul. Codul trebuie să fie cunoscut celor doi participanți la
procesul de comunicare. Pentru a ajunge de la emițător la receptor, mesajul este transmis
pe un canal (mediu).
Emițătorul nu este întotdeauna sursa unui enunț, pentru că el poate fii mediator,
care transmite în formă directă sau indirectă spusele altcuiva. În O noapt e furtunoasă , de
Ion Luca Caragiale, Zița îl trimite pe Spiridon să discute cu Rică Venturiano și apoi îl
interoghe ază cu privire la felul în care a decurs convorbirea:
Zița (repede): Ei! l -ai găsit? i -ai vorbit? i -ai dat? i -ai spus?
Spiridon: Da, cucoană .
Zița: Ce -a zis?
Spiridon: ,,Merci!”
Zița: Și tu ce i -ai spus?

26 Ibidem , p.1.

22

Spiridon: ,,Pentru puțin.”
Zița: Nu i -ai spus cum ti-am zis eu?
Spiridon: Ba da, l -am luat să -i arăt casa.
Zița: nu mai trebuia să -i arăți nimic, că -i scrisesem eu în bilet unde să vie.
Spiri don: Așa mi -a zis, să -i arăt casa, ca să meargă la sigur…”
În prim a replică, Spiri don este emițătorul și sursa enunțului. În cea de a doua
replică, este emițător, dar nu este sursă, fapt indicat de ghilimelele care arată că îl citează
pe Rică Venturiano. În cea de a treia replică, personajul este emițător și sursă, dar î ntr-un
moment an terior, fiind vorba și în a ceastă situație de o citare, care este a lui însuși. În
ultima replică, sursa este tot Rică Venturiano, dar emițătorul, Spiridon, nu îl citează, cine
reproduce cuvintele prin stilul indirect.
Situația de comunicar e reprezintă con textul (fizic, temporal, so cial, psihologic,
cultural etc.) în care se stabilește interacțiunea dintre participanți, cadrul comunicării:
• relația dintre vorbitori este in fluențată de identitatea lor socia lă: rolul și statutul
social, norm e, obiceiuri, re prezentări, mentalități, aș teptări, experiență de viață;
• locul și momentul comunicării.
Comunicarea interpersonală presupune doi participanți (emițătorul și receptorul),
care își pot schimba rolurile (comunicare bilaterală, reversibilă). Din punctul de vedere al
codului, ei utili zează elemente de comunicare:
– verbală – cuvântul, limba cunoscută de participanții la actul de comunicare;
– nonverbală (gesturi, mimică, pri viri, atitudine) și
– paraverbală (intonație, ton, timbru, intensit ate, accent, pau ze, tăcere);
– mixtă – comb inarea elementelor de comunicare verbală cu elemente de
comunicare nonverbală; între comunicarea nonverbală și comunicarea verbală pot exista
următoarele raporturi: accentuarea, întărirea, repetarea, contrazicerea , substituirea.
Limbajul curent este folosit î n comunicarea cu persoanele față de care emițătorul
intenționează să păstreze o anumită distanță. Acest tip de comunicare recurge la un
voca bular uzual, înțeles de către oricine, o pronunție îngrijită, respec tă regulile gram aticale
iar enun țurile sunt scu rte.
Limbajul familiar este pentru a vorbi cu cei apropiați. Apare în special în varianta
orală, dar poate fi utilizat și în scris când se u rmărește un asemenea tip de expresivitate.

23

Are în componență termen i familiari sau chiar argotici, pronunția nu es te foarte îngri jită,
regulile gramaticale nu sunt respectate cu strictețe, putem regăsi dezacorduri, construcții
incorecte, căderi de sunete (tre să faci ), alegerea unor cuvinte forma scurtă ( e în loc de
este).
Limbajul ofici al (solemn) se folosește în scr is, dar și oral în situațiile care
marchează în mod special poziții sociale și/sau culturale. Vocabularul folosit are termen
prețioși, pronu nția este foarte îngrijită, se respectă cu strictețe regulile gramat icale și
enunțur ile sunt ample.
În funcție de s ituația de comu nicare se va utiliza unul dintre limbajele amintite.
Scopul comunicării interpersonale poate fi:
– transmiterea sau schimbul de informații, opinii;
– persuadarea (convingerea) interlocutorului ; schimbarea ati tudinilor, convi ngerilor,
credi nțelor celuilalt;
– descoperirea lumii exterioare;
– autocunoașterea;
– stabilirea și menținerea de relații sociale;
– ajutorarea semenil or;
– jocul (de exemplu: jocul de cuvinte).
1.2. Funcțiile comunică rii
Potrivit lingvistului Roman Jakobson27, cel e șase funcții ale comunicării se
asociază componentelor actului de comunicare. În orice act de comunicare, funcțiile
coexistă, dar importanț a lor diferă după scopul comunicării (de exemplu: informativ,
persua siv etc.). Str uctura verbală a unui mesaj depin de de funcția predominantă.

27 Schema lui Roman Jakobson, disponibil online la adres a:
https://www.academia.edu/27994498/Schema_Lui_Jakobson , accesat la data de 16 ianuarie 2019.

24

Funcția emotivă (expresivă) a comunicării constă în evidențierea stărilor afective
sau a reacțiilor sufletești ale emițătorului la contactul cu o anumită rea litate. Mărcile
lingvistice sunt: interjecții, unele forme verbale, expresii, a djective cu valoare de epitet,
mijloace stilistice.
Funcția conativă (persuasivă/ retorică) se referă la efe ctul de convingere pe care
mesajul trebu ie să -l aibă asupra destinat arului, de la c are se intenționează să se obțină un
anumi t tip de răspuns (verba l, comportamental). Modul imperativ este specific funcției
conative.
Funcția poetică este centrată asupra fo rmei mesajului, și nu as upra conți – nutului
comunicării. Spre deose bire de limbaju l științific, pentru care contea ză cu precădere
conținutul mesaj ului, limbajul poetic pune accentul pe expr esie.
Funcția referențială este axată pe: – referentul mesajului ( obiectul comunicării:
despre ce element al realității se vorbește); – contextul (si tuația) în care are loc transmit erea
mesajului.
Funcția metalingvistică se manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenția
asupra codului ut ilizat în cadrul comunic ării. Utilizarea explicațiilor, a gesturilor sau a
tonului indică re ceptorului sens ul în care trebuie decodificat m esajul.
Funcția fatică are în vedere stabilirea și menținerea contactului între emițător și
receptor, controlul bune i funcționări a canalulu i. La începutul unei con vorbiri telefonice se
EMIȚĂTOR
Funcția emotivă CONTEXT
Funcția referențială
MESAJ
Funcția poetică
CANAL
Funcția fatică
COD
Funcția metalingvistică RECEPTOR
Funcția conativă

25

rostește acel ,,Alo!” , prin care se d eschide comunicarea, iar pe parc urs se verifică
menținerea contactului prin întrebări precum: ,,Înțelegi?”, ,,Mă auzi?”, ,,Ai înțeles?” . O
funcție as emănătoare au formulele de salut sau gesturile, confirmări vebale sau mișcări ale
capului. J ocul privirilor confirmă păstrarea contactului, acordul – dezacordul, interesul –
dezinteresul, atenția – neatenția, dorin ța de participare sau plictiseala, oferind u-i
vorbitorului posibil itatea de a -și regla ,,din mers” discursul28.
1.3. Impedimente în com unicare
Zgomotu l/ bruiajul se referă la factori i perturbatori ai mes ajelor care pot interveni
în orice proces de comunicare, pe traseul de la emițător la receptor. Perturbarea poate avea
o asemenea intensitate, încât între mesajul transmis și mesajul primi t să existe dif erențe
vizibile.
Cauzele pot fi de natură:
internă – factori fiziologici (percepție alterată), factori semantici (din cauza
necunoașterii sensurilor cuvintelor), factor i personali (emoții, reprezentări,
prejudecăți, experiență, vârstă);
externă – mediul fizic în care are loc comuni carea (acustica sălii,
caracteristicile vocale ale vorbitorilor, poluarea fonică puternică,
întreruperile succesive ale procesului de comunic are).
Factorii care perturbă receptarea mesajelor se grupează în fu ncție de cod, cana l și
context.
Cod – Pentru a înțelege mesajul, recep torul trebuie să utilizeze același cod ca emițătorul.
Neînțelegerile survenite ca urmare a codurilor diferite cu care operează cei doi participanți
la actul de comunicare pot aparține d omeniului:
verbal (de la necunoașterea unei li mbi comune, până la atri buirea de sensuri diferite
acelorași cuvinte);
nonverbal (gesturi, mimică, poziții ale corpului, semnale sonore în a lfabetul Morse,
simboluri grafice cum sunt semnele de circul ație).

28 Situația de comunicare , disponibil online la adresa :
http://muhaz.org/ministerul -educaiei -si-cercetrii -v2.html?page=17 , accesat la data de 16 ianuarie 2019.

26

Canal – Indiferent de distanța fizică dintre emi țător și receptor, mesaj ul se
transmite printr -un mediu.
Comunicarea directă (față în față), pe cale orală, poate fi împiedicată de zgomote
diferite (gălăgia din clasă, tumultul mulțimii pe stadion, vuiet ul furtunii, muzica da tă
prea tare, tusea intențion ată, fâșâitul aparatului telefonic) sau, dimpotrivă, de liniște
(vorbirea în șoaptă, căciula trasă pe urechi, surzenia).
Comunicarea indirec tă (la distanță), în scris, este îngreunată de pete, ștersături,
scris ilizibil, greșe li de tipar, de scriere sau d e exprimare. În comunica rea indirectă,
canalele de comunicare cu suport tehnic (calculator, mijloace audiovideo, internet)
asigură rapiditate a transmiterii informației, dar au de za – vantajul că în cazul unei pene
de curent co municarea se întrerupe.
Cont ext – Intervențiile oric ărei persoane într -o conversație trebuie să fie adecvate
datelor specifice fiecărei situații de comunicare. Un rol im portant îl deține contextul
prin componentele: participanți, loc și moment.

1.4. Lite ratra și celelalte arte
Artele diferă între ele prin mat erialul pe care îl folosesc, prin simțurile cărora se
adresează, prin legile specifice, dar, dincolo de aceste d eosebiri, între ele există multiple
legături.
La începuturile lor, artele nu erau diferenț iate una de alta. Forma lor de existență
era sincreti smul, adică îmbinarea mai multor arte în același timp. Forme de sincretism
întâlnim și astăzi, în cazul dansulu i asociat cu muzica, în cazul spectacolului teatral care
valorifică textul dramatic cu ajut orul interpretărilor act orilor, regiei, scenogra fiei etc. și în
folclor, unde, de exemplu, poeziile sunt cântate sau recitate cu acompaniament muzical.
Legăturile, dar și di ferențele dintre arte se regăsesc și în tratarea unor tem e
comune, cum este cea a vânătorii, pe care AI exandru Odobescu o urmărește în literatură,
muzică și artele plastice în eseul Pseudo -kynegetikos.
Literatura și artele plastice
Istoria cult urii a cunoscut perioade în care literatura și -a luat ca model artel e
plastice, vrând să re alizeze prin cuvinte sug estia picturală. Ho rațiu compara poezia cu

27

pictura din punctul de vedere al criteriilor de apreciere. Pentru Vasile Alecsandri , natura
descri să în Pasteluri29 este un ,,tablou” . Gelu Naum este unul dintre picto rii români care a
folos it acest procedeu. Victo r Brauner și Ilarie Voronca au inventat pictopoezia (1924),
care după spusele lor nu e pictură, nu e poezie, e pictopoezie . Referințele la arta plastică
reprezintă, pentru anu miți scriitori, surse de comparați i și metafore. În Scris oarea IV,
Eminescu a com parat frumusețea feminină cu o marmură de Paros30 sau cu o pânză de
Correggio31. Alteori o operă de artă plastică este pentru un poet o sursă d e inspirație.
Măiastră sculptată d e Brâncuși antrenează în zborul să u fantezia poetică a lu i Lucian
Blaga: Pasăre e ști? Sau clopot prin lume purtat? Făptură ți -am zice, potir fără toarte/
cântec de aur rotind […]. (Pasărea sfântă , Întruchipată în aur de sculptorul Constantin
Brâncuși).
O altă ipostază a interfetelor lite raturii cu artele plast ice o constituie cazul a utorilor
dotați, care cultivă și un domeniu și altul. Aici putem aminti de Barbu Delavrancea,
George Bacovia sau Marin Sorescu.

Literatur a și muzica
În timp ce unii scriitor i voiau să apropie literatura de pictură, alții își propu neau să
valorifice son oritățile poeziei, cul tivând muzica litatea versurilor. Punând pe muzică textele
unor mari poeți, compozitorii au fost inspirați și de valoril e sonore ale versurilor acestora.
Semnificativă în acest sens este s peciea muzicală ale liedu lui32, pe care au ilust rat-o
compozitori ca Schubert, Liszt, Schumann, Brahms, Enescu. Oda bucuriei de Schiller
dobândește o valoare superioară prin integrarea ei î n finalul Simfonia a 9 -a, de Beethov en.
Creațiile literare de mai m ari dimensiuni (drame, tr agedii, romane) au fos t
transpuse în muzică sub form a operei, prin intermediul unor librete scrise special pentru
ele. Sunt celebre operele lui Verdi – Hernani, Ri goletto , Hernani și Regele Petrece , de
Victor Hugo, Othello , după Sh akespear e.

29 Termenul provine din fr. Pastel , it. Pastello – procedeu de pictură bazat pe efectele de culoare ale un or
creioane moi.
30 Din marmura provenită din localitatea grecească Paros erau făcute capodoperele sculpturii antice.
31 Antonio A llegri , zis il Corregio (cca. 1489 -1534), pictor al Renașterii i taliene.
32 Lied – termenul înseamnă în limba germană cântec , un poem cu destinația de a fi cântat, melodia scrisă pe
textul acestui poem, numai textul poetic.

28

Există creații muzicale și l iterare care, fără a fi inspirate una din alta, se apropie
printr -o temă comună. Astfel, atmosfera selenară, propice visării și meditației, din poezi a
eminesciană ( Melancolie, Scrisoare a I, Împărat și proletar ) poate fi pusă în legătură cu
tulburătoarele armonii d in Sonata lunii de Beethoven. Multe dintre poeziile lui Eminescu
au fost puse pe versuri, dintre care putem aminti: Pe lângă plopii fără soț , Mai am un
singur dor, Ce suflet tr ist, Atât de fragedă . Creațiile lui Nichita Stănescu ( Emoție de
toamnă, Ploaie în luna lui marte ) se regăsesc în interpretarea unor soliști români.
Literatura și cinematografia
Relația dintre cele două arte se stabileșt e fie prin intermediul ecranizărilor , fie prin
procedeele cinematogr afice împrumutate de lite ratură.
Ecranizările d upă opere lite rare celebre reprezintă un domeniu important în arta
filmului. cele mai valoroase nu sunt întotdeauna cele mai fidele, ci cele care păstrează
esența creației belet ristice, adaptând -o exigențelor ecranului. Multe opere fu ndamentale ale
literat urii române au fost ecranizate; ami ntim dintre realizările cele mai însemnate Moara
cu noroc, Pădurea Spânzuraților și Moromeții.
Printre pro cedeele pe care literatura contempor ană le are în comun cu arta film ului
se numără flashback -ul, adică reconstituir ea unor episoade din t recut în cadr ul unei
narațiuni la timpul prezent sau transfocarea, modalitate de apropiere sau depărtare a
obiectivului de personajul sau scenă urmărită. A semenea procedee se întâlnesc de exemplu
în nuvela lui Ma rin Preda, O oră din a ugust , ecranizată de altfel sub titlul Porțile albastre
ale orașului .
1.5. Tema și motivul literar
Definită ca „ referință abstractă a unei în tregi opere sau a unei secvențe dintr -o
operă, ca obiect al unei dez bateri, al unui discurs”33 ori ca „un concept de însumare, de
unificare a materialului lexical al lecturii”34, noțiunea de temă, în metodologia didactică,
este folosită cu sensul de problemă pe care o are în veder e un scriitor pentru a o reliefa
artistic în creația sa, de aspect ge neral al realității asu pra căruia se concentre ază atenția
creatorului în cuprinsul operei sale. Tema este reprezentată de ceea ce este vorba într -un

33 A. Marino, 1987, Hermeneutica ideii de literatură . Cluj-Napoca: Editura Dacia, p. 57.
34 B. Tomașevski, 1973, op.cit ., p. 37.

29

text. De multe ori o regasim la începu tul enunțului fiind și subiectul acestuia. Te ma este un
substantiv și nu în substitut al ace stuia care desemnează un obiect o persoană sau un fapt.
În funcție de context tema este purtătoarea informației cunoscute atât de emițător câ t și de
receptor, fiind punctul de plecare al comunicării.
Marile o pere au izvorât întotdea una din teme majore. Fi ecare creator tratează tema
în funcție de personalitatea sa. Între temele cele mai frecvente care apar în literatură se
numără: dragostea, na tura, copilăria, timpul , călătoria, războiul, prietenia, cosmosul et c.
Ele corespund marilo r probleme fundamentale ale omului și societății. Faptul că temele
majore ale literaturii reflectă problemele cele mai profunde și mai generalul umane
dovedește că în centrul creației li terare se află omul. De exemplu, în Amintiri din copilărie ,
de Ion Cr eangă tema este copilăr ia, în romanul Moromeții , de Marin Preda tema este
familia, în poemul Luceafărul , de Mihai Eminescu tema este condiția geniului. Temele pot
fi specifice și curente lor literare, astfel, în romantism regăsim te ma iubirii, a naturii, a
omului de geniu, iar î n simbolism tema singurătății, orașului, călăt oriei, etc.
Având un grad de ridicat de generalitate, identificarea temei într -o operă literar ă
depinde și de unghiul din care se face interpretarea. De exemplu, Baltagul , de Mihail
Sado veanu se poate consider a că tratează teme precum: satul tradițional, moartea,
răzbunarea, inițierea.
Tema unei opere literare este indicată uneori chiar din titlu. titlul este un cuvânt, un
grup de cuvinte sau chiar un enun ț care se plasează în fruntea une i lucrări. titlul poate să
facă referire la:
conținutul operei : O scrisoare pierdută , de Ion Luca Caragiale;
tipul de personaj: Ciocoii vechi și noi , de Nicolae Fi limon;
numele personajului: Ion, de Liviu Rebreanu, Alexandru Lăpușn eanul , de C. Negruzzi;
locul de desfășurare a a cțiunii: Moara cu noroc , de Ioan Slavici, La țigănci , de M .
Eliade;
situația prezentată: Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război , de Camil
Petrescu;
specia căreia îi aparține un text: Glossă , de Miha i Eminescu, Oda (in metr u antic) , de
Mihai Emin escu, Rondelul urii , de Alexandru Macedonski, Pastel de toamnă , de Ion
Minulescu;

30

un simbol: Plumb , de George Bacovia, Patul lui Procust , de Camil Petrescu;
ironie sau parodie: Noapte de decembrie , de Mircea C ărtărescu, Adio. La Gala ți, de
Florin Iaru.
Putem observa că există titluri explicite și titluri sugestive ale căror sensuri nu se
dezvăluie decât după citirea operei.
Subordonat teme, motivul reprezintă o situație cu caracter de generalitate, un
persona j, un obiect sau un num ăr simbolic ori o maxi mă sau formulă care se repetă în
momente variate ale aceeași opere sau în creații diferite, îmbogățindu -se de fiecare dată cu
noi sensuri. Motivul își schimbă coloratura în funcție de gen specie sau temă.
Motivul este un element al operei literare cu un pronunțat caracter de generalitate:
un obiect (oglinda, codrul, lacul, marea, luna etc.), un număr simbolic (trei, șapte, mai ales
în basm) , o maximă, o formulă (fortuna labilis – „soarta schimbătoare”, carp e diem –
„trăiește clipa ”), un personj (Pr omete u) care se repetă în momente variate ale aceleiași
opere sau în creații diferite.
Motivul central , cu grad sporit de repetabilitate, fiind purtătorul unui sens
fundamental al creației respective, poartă nume le de laitmotiv, termen preluat din muzic ă.
În literatură, apare atât în poezie, cât și în proză. Ploaia devine laitmotiv în poezia
bacoviană , Plouă , repetându -se după fiecare din cel e patru strofe, amplificând astfel
reluare ideii de tristețe profun dă. În nuvela În vreme d e război , de Ion L uca Caragiale,
Întrebarea pe care răspopitul i -o pune lui Stavrache în halucinațiile lui, Credeai c-am
murit, neica? , prin frecvența reluări i devine un laitmotiv .
Trebuie făcută o distincție între motivul lit erar și noțiunea care des emnează într -o
narațiune cea mai mică unitate , cum ar fi , în basme , motivul drumului, motivul probelor,
motivul vicleșugului etc.
Uneori , intriga, moment al subiec tului literar este numită motiv, accentuându -se
ideea de cauzalitate .
Despre temă și motiv s e vorbește și în a lte arte; muzică, pictura, balet, film.

31

Capitolul al II-lea:
Noțiuni de teorie literara

În acest capitol ne propunem să oferim o prezentare sintetică a noțiunilor de teorie
literară impuse studiului de programa școlară și regăsite în manualele alternative de la
ciclul liceal. Această analiză cuprinde concepte teoretice generale despre relația ficțional –
nonficțional , imaginea artistică , expresivit atea limbajului artistic creată prin figurile de stil
sau elemntele de prozodie.
2.1. Realitate și ficț iune în oper a literară
În elaborarea unei opere literare autorul pornește în general de la realitate, dar nu o
copiază cu exactitate, c i o transfigurează , traducând -o prin concepțiile și sensibilitatea sa.
Fiecare aspect din realitate este receptat și rec reat de perso nalitatea artistului, dobândind o
formă nouă, în funcție de gândirea, de imagin ația, de sentimentele, temperamentul,
experiența de viață, cul tura, gustul, atitudinile, convingerile și creativitatea fiecă rui sc riitor
în parte autorul transfigur ează realitat ea în ficțiun e, în rodul imaginației sale, reordonând -o
pentru a -i da un anumit sens.
Arta ne ajută pe noi oamenii să simțim și să cunoaștem realitatea într -un mod
specific; să ne imaginăm locuri îndepărtate sau timpuri de mult apuse, antici păm viitorul,
dar și să pr ivim sub o lumină nouă locuri care ni se păreau cunoscute, să desc operim
aspecte noi ale unor realități pe care le credeam pe de plin cunoscute, să pătrundem mai
adânc în cunoașterea oamenil or. Li teratura istorică, spre exemplu, opera lui Miha il
Sadoveanu, ne poartă înapoi în timp, ne face să trăim intens suferințele și bucuriile
înaintașilor noștri, dragostea lor de țară sau în lupta pentru libertate. Literatura de călătorii
ne face să ve dem m eleaguri de pe alte continente, s ă-i însoțim pe îndrăzneții e xploratorii
pe crestele înzăpezite ale munților, în junglă nep ătrunsă, sub soarele torid al deserturilor
sau în adâncul ocea nelor.
Literatura științifico -fantastică, cunoscută și sub denumir ea de ,,literatură de
anticipație ”, plăsmuiște lumi posibile , societăți și stări situate în spații și timpuri fictive,
descriind situații, științe sau tehnologii total diferite. Potrivi t lui Florin Manolescu
,,fantasticul este o atmosferă, un decor cu precădere psihic, tensiune între ținută printr -o

32

tehnică și, poate, o estetizare a fricii. Prin mentalitat ea ei, literatu ra S.F. este o
deducție, un produs al rațiunii, care nu renu nță la această esență nici în momentele de
sofisticare sau de j oc.”35.
Arta și literatura au o funcți e de cunoașter e a realității .
Ne întrebăm care este diferența dintre cunoașterea științifică și cunoașterea
artistică?
În timp ce omul de știință descrie c auzele și legile fundamentale ale fe nomenelor
realității cu obiectiv itate, prin intermediul generali tăți lor, al formelor exacte și al
termenilor abstracti, implicându -se mai puț in din punct de vedere afectiv realitatea
prezentată, artistul construieș te imaginea sa (subiectivă) asupra realității prin intermediul
unor situații concrete, adresându -se nu numai int electului ci și sentimentelor celui care îi
receptează opera și par ticipă el însuși afectiv la cele prezentate. Așadar, știința se bazează
pe demonstrații riguroase, verificate în practică, în timp ce arta evocă imaginativ,
antrenând în cunoaștere sen timente.
Gradul în care apare fiecare dintre aceste elemente difer ă de la un artist la altul.
Întrucât toți creatorii pornesc de la realita te nici unul nu este exclusiv subiectiv, raportul
dintre obiectivit ate și subiectivitate variind în funcție de str uctura psihică și de concepția
despre artă a fiecăruia.
În elabora rea unei opere literare , autorul pornește în general de la realitate, nu o
copiază cu exactitate, ci o transfigurează, potri vit concepțiilor ș i sensibilității sale. Fiecare
aspect din reali tate este receptat și recreat de personalitatea artistului, o formă nouă, în
funcție de gândirea, imaginația, sentimentele, temperamentul, ex periența de viață, gustul,
cultura atitudinile, convingerile și crea tivitatea fiecărui scriitor în pa rte. Autorul
transfigurează realitatea în ficțiune, potrivit rodului imaginației sale, reordonând -o și
dându -i un anumit sens.
Ficțiune (lat. fictio , „creație a imaginației, născocire ”) – trăsătură specifică operei
literar e, prin capacitatea de a sugera i luzia unor înt âmplări adevărate, care de fapt sunt o
plăsmuire a imagina ției auto rului. Ficțiunea implică un proces complicat de interpretare și
de imagina re a realității. Ea cuprinde, într -un grad mai mare sau mai mic, ele mente din
realitate. Text ficțion al/ text non ficțional – diferența dintre cele două tipuri de texte este

35 Fl. Manolescu, 1980, Literatur a S.F ., București: Edi tura Univers, p. 54.

33

următoare a: în timp ce textul ficțional nu trimite la un referent care să aibă core spondent în
realitate, ci la unul imaginar, textul nonficțional tran smite ceva despre un referent car e
aparține rea lității.
Un exemplu în acest sens îl poate constitui nuvela lui Cos tache Negruzzi,
Alexandru Lăpușneanul, publicată în 1840. Nuvela concentre ază în câteva pagini cei cinci
ani a i celei de a doua domnie a lui A lexandru Lăpușneanul (1564 -1569), scoțând cu
vigoare în relie f figura acestui domnitor. Sursă istorică a constitui t o pentru Costache
Negruzzi, Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche . Din această cronică scriitorul a
preluat principalele evenimente a le domniei, replicile memorabile ale voievodulu i: ,,Dacă
voi nu mă vreți, eu vă vreu” și ,,De mă voi scula pre mul ti am sa popesc și eu” . Negruzzi
modifică însă unele dintre datele cronici i lui Grigore Ureche în sensul sublinierii unor
trăsături ale person ajelor. Deși știa, din Cronica lu i Grigore Urec he, că Moțoc nu a fost
alături de Lăpușneanul la a doua domnie a ac estuia, și a fugit în Polonia, unde a fost
decapitat, Costache Negruzzi nu respectă adevărul istoric, atribuindu -i marelui boier un
sfârșit si milar aceluia descris de Miron Co stin în cazul lui Batiste Veveli, vistiernicul
domnitorului Alexandru Iliaș. Scri itorul schimbă raportul dintre realitate și ficțiune pentru
a conferi un s ens mai profund evenimentelor menit să scoată în evidență figura tir anică a
domnitorului Alexandru Lă pușneanul.
2.2. Imaginea artistică
Principala modalitate prin care arta își exercită funcția de cunoaștere este imaginea
artistică. Produs al fanteziei cr eatoare a artistului, imaginea conferă specificitate arteI,
deosebin d-o de știință, care operează cu concepte și te orii. Imaginea artisti că
particularizează generalul și este purtătoare a atitudinilor și sentimentelor autorului față de
realitatea prezentat ă. De exemplu, o caracteristică omenească negativă, zgârcenia, este
particularizată de Barbu Delavran cea prin perso najul Hagi -Tudose , om cu o anumită
biografie, cu ocupații proprii, cu un anumit fizic și un limbaj specific. În același timp,
imaginea artist ică îl ajută pe cel care o receptează, în cazul nostru cititorul, să parcurgă și
procesul invers, de la particular la general, el văzând , în Hagi -Tudose , un prototip al
zgârcitului de totdeauna și de oriunde. Imaginea artistică reprezintă o importantă cale de
transmitere a mesajului artistic. Mesajul este constituit din id eile și sentimentele, din

34

semnifi cațiile și ati tudinile pe ca re le co munică o opera de artă. Condițiile și cerință
fundamentală a oricărei creații artistice, mesajul exprimă și transmite idei și sentimente.

2.3. Literatura – artă a cuvântului
Printre sis temele de comunicare ce contribui e în mod deter minat la existența
individului în cadrul unui grup, limba este un mijloc de comunicare superior. Strâns legată
de dezvoltarea gândirii, dezvo ltarea limbajului a reprezentat, alături de aparițiea mun cii, un
factor hotărâtor în procesul de evol uție a speciei umane.
Perfecționată prin utilizarea ei curentă de către vorbitori, limba ajunge la formele
sale superioare de expresie în cadrul literatu rii.
Fiecare artă folosește un material specific: piatra – lutul și b ronzul în s culptură,
culoarea în pictură, sunet ul în muzică e tc. Literatura f iind doar de a cuvântului, scriitorul
are la dispoziție sistemul fonetic, lexical, morfologic și sintactic al l imbii în care se
exprimă și în care operează un proces de selecție î n funcție d e realitatea pe care o
reprezintă, d e personalitat ea sa artistică și de cititorul căruia i se adresează. Un scriitor se
deosebește de altul prin stil, adică prin mijloacele de e xprimare pe care le selecționează din
sistemul limbii, pr in modalita tea proprie de a le combina. Stil ul este determ inat de factori
complecși, obiectivi și subiectivi, de ordin lingvistic, psihologic și social.
Termenul de stil derivă (prin intermediul limb ii franceze) din latinescul stylus , care
desemna condeiul de metal c u care se scria pe tăblițele cera te36. De asemen ea, totalitatea
mijloacelor lingvistice proprii unui scriitor constituie stilul lui.
Stilul literaturii artistice se d iferențiază de celelal te stiluri funcționale ale limbii
printr -o mai mare subiectivitate ș i printr -o funcție estetică.
Stilul diferă nu numai în fu ncție de personalitatea scriitorului ci și în funcție de
tema operei, de genul și specia cărora aceasta le aparține. De exemplu, o scriere de
inspirație istorică utilizează, de obicei, arhaisme, o c reație inspirată din viața satului
folosește fo rme popular e de limbă, în timp ce într -o piesă de teatru limbajul se modifică în
funcție de caracteristicile fiecărui personaj.
Limba litera ră operează cu sensul propriu , dar și cel conotativ al cuvintelor.

36 I. Petraș, 2002, Teoria literaturii. Dicționar -antologie . București: Editura Biblio teca Apostrof , p. 78.

35

Denotația reprezintă sensul de baz ă al unui cuv ânt, denumirea obiectului, ființei
sau fenomenului respectiv. Limbajul d enotat iv denumește obiectele în conținutul lor,
reflectând ceea ce es te general și esențial. Stilul științific tinde să fie exclusiv deno tativ; el
exprimă idei sau legi, descrie fenom ene sau relațiile dintre ele clar, precis, exact, corect. El
nu lasă loc altor înțelesuri sau interpretări, se adresează rațiunii și logicii și exclud orice
intervenție personală, subiectivă.
Conotația reprez intă sensul colateral, secundar al unui cuvânt sau al unei expresii,
difer it de semnificația lui de bază. Conotația privește ansamblul asocierilor (din domeniul
cunoașterii sau al sentimen telor) pe care le trezește un cuvânt sau un enunț la un cititor sau
ascultător în funcție de cultura a cestuia și în general de experiența pe care a avut o în
legătură cu cuvântul respectiv. O astfel de experiență poate fi individuală (de exemplu,
asocierea unui prenume cu o anumită persoană); de grup ( pentru toate per soanele care
cunosc literatura română, Luceafărul este – datorită poemului eminescian – simbolul
geniului); general -umană (de exemplu, conotația cuvintelor mama , patrie etc.) și legată de
proprietățile unui obiect sa u de însușirile unei ființe (conotația cuvân tului piatră este
duritatea, a cuv ântului vulpe șiretenia etc.).
Stilul beletristic se bazează în măsură importantă pe conotație deși din el nu lipsește
nici deno tația.
2.4. Funcția s tilistică a elementelor lexicale și gramaticale
Cuvintele nu au, în general valoarea estetică în sine, însă nici el ementele
morf ologice și sintactice nu dis pun de valențe stilistice decât atunci când sunt situate în un
anumit context și când sunt adecvate teme, operei și tipului de mes aj transmis de ea.
Atunci când autor ul vrea să dea o nuanță afectivă c omunicării, e l se abate ad esea de
la exprimarea com ună, utilizând anumite forme fonetice, lexicale sau gramaticale mai
puțin obișnuite. O asemenea abatere poate consta în utilizarea de arhaisme, regionalisme
sau termeni ar gotici, în poziția adjectivului fa ță de determi nant, în nuan ța utilizării formele
pronominale, în variația modurilor și timpurilor verbale, în structura sinta ctică etc. Spre
exemplu, sup erlativul absolut dobândește e xpresivitate sporită atunci când scrii torul
recurge la adverbe echivalen te cu foarte, dar mai expresive, cum ar fi: strașnic, grozav,
extraordinar, teribil, uluitor, minunat, nemaiauzit (de). O formă de superlativ cu valoare a

36

estetică, metaforică, o cons tituie superlativul de formă: frumoas ă nevoie mare, necăjit foc,
catran de supărare, etc.
Pronumele personal poate căpăta o nuanță stilistică prin schimbarea persoanei în
timpul vorbirii. În locu l persoanei I singular apare p ersoana a II -a: vorbitorul, după ce
relatează întâmplări al căror er oul este el însuși, ajunge cu pove stirea la un moment
emoționant și trece la persoana a II -a, adresându -se sieși, cum procedează Ion Creangă în
Amintirile sale: Ei, ei! Ce -i de făcut, Io ane!
Schimbarea valorii gramaticale poate fi sursă de expresivitate prin substantivizarea
adjectivu lui: frumosul d in artă, desteptul de Mihai etc.
Forma populară a pronumelui demonstrativ ( ăla, aia ) capătul o nuanță peiorativă
atunci când, precedată de ar ticolul nehotărât, se substantivizează: un ăla, … un prăpădit de
amploaiat, n -are chioară în p ungă.. . (I.L. Carag iale, O noapte furtunoasă ).
O formă de îmbogățire stilistică a expresiei literare o constituie dativul etic , adică
forma neaccentuată a pronu melui personal în dativ, care nu e ste necesară din punct de
vedere l ogic, dar sugerează, pe plan afect iv, interesul cu care vorbitorul participă la
acțiune: ,,Ei, ca bine mi te-am căptușit!, Hei, he i! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă:
nu te -am știut eu că -mi ești de aceștia, că de mult îți făceam felul! ( Ion Creang ă, Povestea
lui Harap Alb ).
Frecve ntă în creați a folclorică, formă populară de viitor dobândește valoarea
expresivă în opera scrii torilor culți prin faptul că de stilul lui pitoresc caract er de oralitate.
Același efect stilistic se obține și prin prezența locuțiunilor verbale sau a interje cțiilor cu
valoare predica tivă, care, în plus, conferă textul vioiciune și dinamism.
Prezența inversiunii verbale în operele literare dă frazei o nuanță a rhaică și un ton
ceremonios. ,,Murgule, murguțul meu, Datu -mi-te-a taică-tău… ” (Toma Alimoș )
Aspecte le stilistice de natură sintactică sunt numeroase, cele mai frecvente
fenomene cu valoare stilis tică rezultă din construcția propozitiei și a frazei: schimbarea
topicii, elipsă, repetiția etc.
Inversiunea topicii , cu valoa re stilistică, se realizează atât la nivelul pr opoziției, cât
și la nivelul fr azei: ,,Sărmane omule , rău drum mai apucat! ” ( Ion Creangă, Povestea lui
Harap Alb ).

37

La nivelul frazei, una di n formele modificate ale topicii constă în plasarea
subordonatelor î naintea propoziției principale: ,,Că te -am zări t e a mea vina/ și vecinic n -o
să mi -o mai iert ”. (Mihai Eminescu, Atât de fragedă… ).
Stilistica reprezintă legătura dintre literatură și l ingvistică, reliefând resursele
bogate ale limbii, ca re dobândesc va loarea estetică.
Analiza stilistic ă face parte integrantă di n eseu literar, referindu -se la forma care
conferă conținutulu i specificitate artistică, lărgind și aprofundând înțelegerea oper ei,
îmbogățind emoția estetică, definind nota de originalitate a s criitorului studiat în contextul
literaturii româ ne și universale.
2.5. Figurile de stil
Artă a cuvântului, literatura are l a bază imaginea artistică. Potrivit dic ționarului :
,,Figura de sti ul este p rocedeu l utilizat în scopul sporirii expresivit ății unei co munic ări.
Figurile pot ac ționa la nivelul forma l al frazei (repeti ție, inversiune, anacolut etc.) sau la
cel no țional (metaforã, sinecdoc ă, hiperbol ă). În unele accep țiuni, figurile ac ționând
asupra sensurilor sunt tropi, nu figuri de stil. Potrivit altora , cei doi termeni – figur ă de
stil și trop – sunt sinonimi ”37. Faptul dat impune cunoașterea de către elevi a mai multor
noțiuni din domeniul limbajului – figurile de stil, fără de care est e imposibilă in terpretarea
textului artistic, chiar și din perspecti vă didactică. După cum știm, figuri le de stil s unt
procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau construcția gramaticală
uzuală pentru a da mai multă forță unei imagi ni sau expuneri . În prezentarea celor mai
importante figuri de stil vom ține seama de gradul lor de com plexitate și de relațiil e care se
stabilesc între ele.
Comparația
Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă în alăturarea a
doi termeni cu scopul de a releva trăsăturile asemănătoare, care tr ebuie să fie noi și
surprinzătoare, spre a asig ura originalitatea și puterea sugestivă a acestei figuri de stil. Irina
Petraș definește comparația ca „figură de stil constând în punerea în paralel a doi termeni,
în temeiul unei asemănări, pentru a scoate î n evidență caracteristicile unuia dintre ei”38.

37 Ibidem, p. 77.
38 Ibidem, p. 140 .

38

Originalitatea , care devine criteriul principal de apreciere a ac estei figuri de stil în
opere literare, poate fi realizată în următoarele ti puri de compara ții, determinate de natura
termenilor care se compară :
– un termen concret cu altul tot concret:
Pe un deal răsare lună, ca o vatră de jăratic . (Mihai Eminescu, Călin – file de poveste ).
– un termen abstract cu altul concret:
Trecut -au anii ca nouri lungi pe șesuri. (Mihai Eminescu, Trecut -au anii )
– un term en concret cu unul abstract:
Soarele rotund si palid se prevede printre nori/ ca un vis de tinerețe printre anii trecători .
(Vasile Alecsandri, Iarna )
– un termen abstract cu altul abstra ct:
Anii tăi se par ca clipe/ clipe dulci se par ca veacuri. (Mihai Eminescu, O, rămâi )
Expresivitatea unei compara ții este și în funcție de caracterul cât mai diferit al
domen iilor din care provin termenii ei. O asociere între uman și vegetal întâlnim în poezia
lui Tudo r Arghezi , Dar ochii tăi ?: Prin ce minuni ciudate și zămisliri încete/s -a săvârșit în
sâmburi asemen ea scumpete? / În pleoape, ca petala de floare de gutui .
Meta fora
Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al un ui cuvânt la
alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese.
Procesul de realizare a metaforei constă în ,,punerea semnului identității între două
obiecte diferite (lucruri, ființe , persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii ”39.
Să urmărim e xemplul me tafor ei din poezia eminesciană , Melancolie .
Părea că print re nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care t rece alba regina nopții moartă .
Această metaforă presupune o comparație i nițială: Luna ca o regină moartă a
nopții , comparație bazată pe dou ă similitudini: paloarea astrului și a unei ființe moart e,
unicitate a lun ii pe cerul nopții și prezența ei dominant ă față de celelalte corpuri cerești,
însușire care apare și în alte poezii ale lui Mihai Eminescu.
Luna tu, stăpân -a mării, pe a lumii bolta luneci . – (Scrisoarea I).

39 I. Coteanu, 1982 , Gramatica de bază a limbii române , București: Editura Albatros, p. 375.

39

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie , comparați a apare prescurtată,
prin l ipsa verbului de comparați e (cu valoare de prepoziție) ca și a termenului lună, în acest
mod realizând u-se concentrarea prin metaforă, care c onferă o expres ivitate sporită textului
poetic. Contextul ne ajută s ă intuim pr imul terme n al presupusei comparații chiar în
absența lui, cee a ce demonstrează că, în înțelegerea metaforei, nu putem face abstracție de
suportul contextului.
Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri, cum sunt:
personificarea , alegoria, metonimia, sin ecdoca, epitetul.

Epitetul
Epitet (lat. epithetum din gr. epitheton = „adăugat“ ). Cuvânt ad ăugat pe lâng ă un
substantiv, verb etc. pentru a -l califica, în inten ții estetice40. Epitetul este figura de stil
constând în determinarea unui substantiv sau verb printr -un adjectiv, adverb etc., menit să
exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în
simțirea și fantezia sc riitorului.
,,Epitet ul nu este o figură de stil în s ine, ci numai un purtător de figuri de stil.
Orice atribut, nume predicativ sau circumstanțial de mod este numit epitet când conține în
același timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc. sau când face el îns uși
să apară o asemenea figură. dacă nu cuprinde așa ceva, atunc i nu este epite t”41.
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situații ca cele
din textele de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să i mplice
participarea imaginației sau afectivității scriitorului.
,,(…) și pări nții, și frații , și surorile îmi erau sănătoși ”.
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie )
,,Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapel e închise închi puirea -i dădu
buzna”. (Ionel Teodoreanu , La Medeleni .)
Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui Ionel Teodoreanu
adjectivul ,, închise” ar fi înl ocuit cu altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi
,,zăvorâte ”, atunci termenul câștigă în expresivitate și d evine epitet.

40 I. Petr aș, 2002, op. cit ., 94.
41 I. Coteanu, 1982, op. cit. , p. 407.

40

În versurile lui Tudor Arghezi , din poezia Testament :
În seara răzvrătită care vine/
de la străbunii mei până l a tine […]
durerea no astră surdă și amară .
epitetul răzvrătită , presupune la bază o personificare, iar epitetele ,,surdă ” și ,,amară ”
sunt rezultatul unei metonimii în care s -a înlocuit efectul prin cauză.
Epitetele au important rol de plasticizare a imaginii artistice.
Antiteza
Antiteza (fr. antithése din gr. antithesis = „opoziție “). Apropierea a doi termeni
opuși pent ru a pune mai bine în valoare caracteristicile lor42. Antiteza este figura de stil
care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte, persona je, idei, situa ții menite să se
reliefeze reciproc. Antit eza poate să apară la nivelul celei mai mici unități poet ice (versul)
– ,,Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari”. (Mihai Eminescu, împărat și proletar); la
nivelul unei fraze sau la nivelul î ntregii opere ( Înger și demon, Venere și Madona,
Scrisoarea III ).
Personificarea
Personificare (din a personifica, de la persoan ă; la origine, persona însemna masca
folosit ă de actori pentru diferite roluri). Atribuirea de calit ăți omene ști unor lucruri, ființe,
abstrac țiuni. Form ă particular ă de metafor ă43. Personificarea este figura de stil prin care se
atribuie fiin țelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii, unor elemente abstracte,
însușiri sau manifestări ale omului. În fabule întâlnim perso nificări extins e asupra întregii
opere. Personificarea este prezent ă și în creațiile folclorice, naturii fiind u-i imprumutate
adeseori însușiri umane, ca în versurile următo are: ,,Primăvară , mama noastră/ suflă
bruma de pe coastă ” (Folclor ).
Alegoria
Alegorie (fr. allég orie, din latinescul de origine greac ă allegoria = „vorbire
figurată“). Descriere sau nara țiune care , pentru a exprima o idee general ă sau abstract ă,
recurge la o suit ă de metafore. Exprimare concret ă a unei abstrac ții. În artele plastice,

42 I. Petr aș, 200 2, op. cit ., p. 86.
43 Ibidem , p. 108.

41

imagine întruchi pând o idee moral ă, politic ă etc44. Alegoria este figu ra de stil alcătuită
dintr -o înșiruire de metaf ore, comparații, personificări, fo rmând o imagine unitară în care
poetul sugerează noțiunea extracte prin intermediul concretului. rolul prim ordial pe care
alegoria îl are este acela de a concretiza o idee gen erală, de a muta o situație dintr -un plan
al ex istenței în altul.
Fabula și parabola reprezintă alegorii închise, în ele pot fi identificați cu ușurință
termenii abstracți și cei figurați , abstract sub forma concretă a celui de -al doilea.
Ghicitorile sunt tot alegorii, dar deschise, în care termenul n eexprimat al unei
comparații subânțelese este acoperit de termenul exprimat, care trebuie descoperit.
Alegoria a devenit o figură de stil folosită de tot mai multi autori , dintre care
amintim: Istoria ieroglif ică a lui Dimitrie Cantemir, Luceafărul lui M. Eminescu, Noaptea
de decemvrie a lui Al. Macedonski.
Corabia vieți -mi, grea de gânduri,
De stânca morții risipită -n scânduri,
A vremei valuri o lovesc și -o sfarmă
Și se izbesc într -însa rânduri -rânduri.
(Mihai Eminescu , Rime alegorice )

Hiperbola
Hiperbol ă (gr. hyper + ballein = „a arunca peste“, hyperboli = „exces“ ). Mărirea
sau mic șorarea exagerat ă a realit ății în scopuri expresive. Frecvent ă în expresii u zuale de
genul „fuge mâncând pământul“, „minte de îng heață apele“ etc45. Hiperbolă este figura
de sti l care exagerează, mărind sau micșorând, trăsăturile unei ființe, ale unui lucru,
fenomen sau eveniment, pentru a -i impresiona pe cititori. O întâlnim în vo rbirea curentă
pentru a comunica expresiv o anumită s ituație: Plouă cu găleata, i s -a făcut inima c ât un
purice, arde de nerăbdare etc. Este utilizată în operele folclorice, pentru a creea o imagine
impresionantă despre personajele sau des pre situațiile prezentate. Apare totdeauna
combinată cu alte figuri de stil , ca în exemplul:
Metafora :

44 Ibidem, p. 82.
45 Ibidem, pp. 97 -98.

42

O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu -s-n-n clipă
(Lucian Blaga, Lumina )
Comprație:
Crapii -n ele -s cât berbecii.
In pom pier sici cât dovlec ii,
Pepenii de za har rosu,
In griu spicul cât cocosu. ..
(Tudor Arghezi, Mamă Țară )
Epitet
O! tablou măreț, fantastic! … Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
(Vasile Alecsandri, Mezul iernei )

Inversiunea
Inversiune (fr. inversion , lat. inversio = „răsturnare“ ). For țarea top icii normale,
abaterea de la succesiunea obi șnuită a termenilor pentru a sublinia un anumit cuvânt46.
Inversiunea este figura de stil care constă în schimbarea topicii obișnuite a cuvintelo r în
propoziție sau fra ză, în scopul de a scoate în evidență un obie ct, o însușire, o idee etc. Ea
este una dintr e figurile de stil, cel mai des întâlnită în limbajul comun. În cele mai multe
cazuri este inversat locul atributului, dar se poate inversa și complementul, ca în
următoarele versuri:
Lacul codrului albastru
Nuferi galbeni îl încarcă
(Mihai Eminescu, Lacul)
Plasarea complementului lacul la începutul versului a atrage atenția asupra lui, prin
izolare, În mod normal ar trebui plasat după verbul pe care îl det ermină. Atributul
substantival genitival trebuia plas at după atributul adjectival, dar intenția, pri n interpunerea
lui, este de a atrage atenția asupra cadrului descris.

46 Ibidem, p. 99.

43

Inversiunea se poate realiza prin antepunere, postpunere, separare, di slocare. În
cele mai multe cazuri inversiunea se combină cu alte fig uri de stil.
Enumerația
Enumerație (fr. énuméra tion, lat. enumeratio = „numărare “). Enun țarea succesiv ă
a părților componente ale unui întreg. Sinonim: congloba ție, acumulare47. Figura de s til
care constă în înșiruirea unor termen i de același fel sau purtăt ori ai unor sensuri apropia te
în context, înșir uire care conduce la amplificarea ideii exprimate se numește enumerație .
Eram așa de obosit
de primăveri ,
de trandafiri ,
de tinerețe
și de râs.
(Lucian Blaga, Leagănul ).
Într-o enumerație, termenii au a ceeași funcție sintactică ș i sunt exprima ți prin
aceeași parte de vorbire, putând fi substan tive, adjective sau verbe. Enumerația se poate
combina și cu alte figuri de stil : epitetul, com parația, metafo ra. Poate fi folosită în:
descrierea unui interior, descrierea unui cadru natural sau la realizarea portretului fizic sau
moral al unui personaj.
Putem aminti scrierea lui Ion Luca Caragiale, Moșii – tabla de materii , ce uimește
prin dime nsiune, fiind o enumerație substantivală enormă de ap roximativ 300 d e termeni
juxtapuși, prin intermediu l cărora s ugerează a tmosfera vremii având valențe narative:
turta dulce – panorame – tricoloruri – Braga – baloane – soldați – mahalagioaice –
lampioane – limonadă – fracuri – decorațiuni – decorați – donițe – menajerii – fluiere –
cerșeto ri…
Repetiția
Repetiție (fr. répétition , lat. repetitio ). Figur ă de stil cuprinz ătoare constând în
repetare, în inten ții expresive, a unor sunete, cuvinte, sintag me etc. Sunt repeti ții: alitera ția,
asonan ța, chiasmu l, anafora, epifora, anadiploza, poliptotonul e tc48. Repetiția este figura de

47 Ibidem, p. 93.
48 Ibidem, p. 110.

44

stil ce constă în folosirea de mai multe ori a aceluiași cuvânt sau a mai multor cuvinte, cu
scopul de a întări o idee sau o i mpresie.
Copacii albi, copacii negrii
Stau goi în parcul solitar;
Deco r de doliu funerar…
copacii albi, copacii negri
(George Bacovia, Decor )
Refrenul este un grup de cuvinte uneori un cuvânt, de obicei un vers sau un grup
de vers uri, chiar o st rofă, care se repetă în propoziție la intervale egale .
O repetiție rafinată este aceea în care un cu vânt sau un grup de cuvinte se repetă la
începutul ș i la sfârșitul versului, așa cum regăsim în poezia Glossă , de Mihai Eminescu:
Zică toți ce vor să zică,
Treacă -n lume cine -o trece .
Onomatopeea
Figura de stil care imită, prin elementele sonore ale unu i cuvânt, anumite sunete din
natură, în scopul de a d a impresia de naturalețe poartă numele de onomatopee. ,,Nu e
atunci am pârlit -o la fugă . iar el, zvârrr ! cu o scurtătură în urma noastră”. (Ion Creangă,
Amintiri din copilărie ).
Oximoronul
Este figura d e stil care rezultă di n asocierea , în aceeași sintagmă , a două cuvinte cu
sens antonimic. Este o figură de stil ce apropie două elemente cont radictorii pe ba za unor
conotații.
Suferință , tu, dureros de dulc e…
(Mihai Eminescu, Odă – în metru antic )
cel mai frecvent, oximoronul apare prin asocierea unui substantiv cu un
determinant atributiv:
Neguri albe strălucite
Naște luna argintie. ..
(Mihai Emi nescu, Crăiasa din povești )
Tot oximoron este și aso cierea verde – albas tru, cum întâlnim în versur ile:
Frunză verde de albastru ,

45

Mă doare un cal măiastru.
(Nichita Stănescu, Frunză verde de albastru )
Simbolul
Simbol (fr. symbole , gr. symbolon = „semn de recunoa ștere“ ). Utilizarea numelui
unui obiect c oncret pentru a exprima o idee abstract ă, în temeiul unei analogii evidente.49
Simbolul este figura de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul numelui unui
obiect concret pe baza unei asemăn ări ușor de observat.
Există o serie de simboluri c onvenționale în literatură: vulpea simbolizea ză
viclenia, furnica hărnicia, leul curajul, câinele devotamentul etc.
Simbolul apare încă de la începuturile poeziei românești, când Ienăchiț ă Văcărescu
folosea simbolul florii pentru iubită.
Într-o grădină,
Lângă -o tulpină,
Zării o floare ca o lumin ă.
S-o tai, se strică!
S-o las, mi -e frică
Că vine altul și mi -o ridică.
(Ienăchiță Văcărescu , Într-o grădină )
În perioada romantică, apar e frecvent, fiin d regăsit în creațiile eminesciene
(exem plul florii albastre ). La simboliști, este elementul esenț ial pentru opera lirică, fiind ș i
cel care dă numele curentului literar.
Simbolurile poetice apar legate de context, astfel , în poezia Testa ment de Tudor
Arghezi, sapa este un simbol al muncii fizice, iar condeiul al celei intelectuale:
Ca să schimbăm ac um întâia oară
Sapa -n condei și brazda -n călimară
Bătrânii au adunat printre plăvani
Sudoarea muncii sutelor de an i.

Interogația retorică

49 Ibidem, p. 111 .

46

Interogație (retorică ) (fr. interrogation, lat. interrogatio = „întrebare ”). Întrebare
sau șir de întreb ări la car e nu se a șteapt ă răspuns, având, dimpotriv ă, semnifica ția unei
puternice afirma ții ori invoc ări50. Figură de stil constând într -o întrebare sa u un șir de
întrebări adresate unui auditoriu din partea căruia nu s e aștea ptă niciodată un răspuns,
deoarece acest a este un subânțeles. Auditoriul poate f i reprezentat de o singură persoană,
care poate să nu fie prezentă. Interogația retorică transmite în direct o părere ce trebuie
evidențiată. Figura de stil o putem exem plifica prin versurile:
Spuneți -mi ce -i drepta tea?
(Mihai Eminescu, Împărat și proletar )
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni .
(Mihai Emines cu, Scrisoarea III )
Respirăm, funcționăm, existăm. L a ce bun
Și-ar mai aminti?
(Alexandru Mușina, Cele simple )
Exclamația retorică
Exclamația retorică este acea figură de stil care constă într-un enunț (în poezie sau
în proză) prin care s e exprimă în sen timent puternic, de tristețe, bucurie, furie, uimire etc.
Exclamația retorică trebuie să fie oblig atoriu un enunț și trebuie să exprimme un
sentiment. În funcție de ce transmite, poate fi:
exclamație patetică:
Ce iertător și bun ți -i gân dul, în preajma florilor plăpânde!
(Dimitrie Anghel, În grădină )
exclamație ironică:
O, te -admir, progenitura de or igine romana!
(Mihai Eminescu, Scrisoarea III )

Invocația retorică

50 Ibidem, p. 99.

47

Invocația retorică este figura de stil care constă în adresarea unei ru găminți către
muză, către divinitate (în special în literatura clasi că) sau în adresarea unei chemări către o
perso ană absentă sau imagin ară (în literatura modernă).
O, indulgenta critica postuma ,
Sa nu le -ntepi cu varful unui ac,
Ca rand pe rand baloanele de spuma
In lac rimi grele iarasi se prefac.
(George Topârceanu, Prefață)
2.6. Elemente de prozodie
Prozodie (gr. prosodia: pros = „dup ă“, „c ătre“; ode = „cântec“). Ansamblul de
reguli privind c antitatea vocalelor care stau la baza compunerii versurilor ( în poezia
greac ă și latin ă). Parte a foneticii care studiaz ă intona ția, accentuarea, tonurile, ritmul,
pauzele, dur ata fenomenelor. Studiul regulilor concordan ței accentelor dintr -un text. În
sens restr âns, știința despre accent, în sens larg, știința desp re vers. Ca știință a grup ării
cuvintelor în unit ăți ritmice, este s inonim ă cu metrica .51 Prozodia sau metrica este știința
grupării cuvintelor în unități ritmice, constituind o parte a poeticii care se ocupă cu studiul
versificației. „Elementele de prozodi e sunt: vers, st rofă, rimă, măsură, ritm. Versificația
modernă oferă o mai mare libertate de expr imare, o rapiditat e în exprimarea
sentimentelor sau oscilația trăirilor ființei poetice” .52
Versificația poate fi folosită ca „ argument filologic în editarea t extului poetic ”53,
iar cunoașterea ei temeinică asigură lectura și r ecitarea adecvată a poeziei.
Opera literară est e alcătuită din ma i multe straturi: lexical, morfosintactic și fonetic .
Dacă în lucrările în proză, stratul fonetic este mai puțin important pentru estetica textului,
în cele în versuri, stratul foneticii este esențial pentru realizarea efectului artistic.
Disciplina care se ocupă cu studiul efectelor sonore ale versurilor se numește
versificație , alături de metrică care se ocupă de construcți a versurilor și de prozodie care
analizează regulile după care se po t cunoaște cantitățile silabelor. Studiile desp re
versificație dateaza din perioada antică greacă și latină.

51 Ibidem, p. 203.
52 F. Cioban, 2015, Elemente de metodică a predării limbii și literaturii române , Eötvös Loránd
Tudományegyetem, Budapesta, p. 31.
53 I. Funeriu, 1980, Versificația românească , Timișoara : Editura Facla, p. 7.

48

Vers (fr. vers, lat. versus = „ șir al scrierii“, „rând“; „pereche de brazde, b razdă
întoars ă“). Ansamblu de cuvinte m ăsurate dup ă anumite reguli ( rimă etc.), ritmate dup ă
cantitatea silabelor ( în latin ă și greac ă), dup ă accentuare (în german ă, englez ă), dup ă
numărul silabelor (în francez ă). Așadar, versuri metrice, versuri ritmice, versuri silabice .
Versul alb nu are rim ă, „este un vers de zece sila be, fără rimă, cu ritm ascendent“ (J.
Hrabak); versul liber are metri și rime regulate, în poezia clasic ă ori nu respect ă nici o
regul ă prozodic ă, în poezia modern ă. Un vers care se termin ă cu silab ă accentuat ă se
nume ște masculin, iar unul terminat cu o s ilabă neaccentuat ă, feminin54. Versul – rând
dintr-o poezie cu unitate ritmică și de sens – este elementul de baza al prozodiei. Alături de
versurile tradiționale, poezia modernă a creat, p entru o mai mare libertate de expresie
artistică, versurile albe (li psite de rimă) și versurile libere (lipsite de rimă, scrise în metru
diferit în cadrul aceleiași poezii, adesea lipsite și de ritm).
Între structura versului și înțelesul ei există o cores pondență, încât fiecare vers
,,tinde să formeze o unitate sintactică închisă și finită, o propoziție ”55. Așadar, ve rsul este
unitatea a fundamentală a textului poetic și înglobează atât ritmul cât și semnificația .
Versurile sunt de obicei grupate în strofe . După numărul acestora strofele pot fi:
monovers (alcătuită dintr -un singur vers)
(exemplu: Poeme întru -un vers , de Ion Pillat)
distins (două versuri);
,,E vinul de -azi mai rău ca cel de ieri, amicii mei?
Mai bun ca orice vin băut e cel pe care -l bei”.
(Mihai Eminescu , E vinul… )
terțină sau terțet (trei versuri);
Aș vrea să cânt, să -mbrac în mândre rime
Norocul rar ce -n cântec nu încape,
Că nu e vers pe lu me să -l exprime.
(Șt. Octavian Iosif, Vis întrupat al visurilor mele! )
catren (patru versuri);
A fost odata ca -n povesti,

54 I. Petraș, 2002, op.cit , p. 212.
55 B. Tomașevs ki, op.cit. , p. 135.

49

A fost ca niciodata,
Din rude mari impa ratesti,
O prea frumoasa fata.
cvinarie (cinci versuri);
sextina (șase versuri);
polimorfe (de 7, 8, 9, 10, 11 sau 12 versuri).
Ritmul . Succesiunea valurilor care se lovesc de țărm, flu xul și refluxul, bătăile
inimii, inspirația și expiratia, sunt doar cele mai evidente și mai bine cunoscute ritmuri din
natură. Această alternanță regulată introduce o ordine în univers. Omul a preluat ritmul ca
elemen t de ordine, făcând din el determinant al activității sale. Ritmurile muzicii, ajută la
coordonarea mișcăr ilor mai multe oameni. În ele pare a se găsi o riginea ritmului poetic.
Încă din Antichitate și până în Romantism, ritmul a fost perceput „ca rezultat al
aplicării unor principii metrice p reexistente la o matrice lingvistică dată a constituit
factorul esen țial al diferențierii poeziei de proză” .56 Ritmu l nu este un element opțional al
textului poetic, ci o componentă importantă, esențială, chiar și în creațiile lirice posterioare
romantismul ui în care versu l clasic este înlocuit cu versul alb.
La începuturil e creației artistice, dominată de sincretism, d e îmbinarea strânsă între
mai multe arte, poezi a a fost legată de muzică și dans. sincretismul există și astăzi în
folclor. Baladele populare , asemeni epopee i homerice, sunt recitate întru un mod specific,
uzitând acompaniamentul instrumental.
Dacă ritmu rile muzicale au un caracter universal, ritmul poetic este determinat de
specificul limbii în care a fost creată poezia. Fiecare unitate de s ilabe accentuate și
neaccentuate, se numește picior metric, are anum ite trăsături afective, sugerează anumite
stări sufletești. Există cazuri în care ritmul le-a dat poeților imboldul de a crea , așa cum
regăsim în c onfesiunea eminesciană , din Scrisoarea I I: De ce ritmul nu m -abate cu ispita -i
de la trebi?
În atmosfera afectivă a unei poezii elementul hotărâtor nu e ste piciorul metric în
sine, ci adecvarea lui l a sensul cuvintelor și al poeziei în întregul ei. În limba română cele
mai frecvente picioare metrice sunt: troheul, iambul, doctilul, amfibrahul și anapestul.

56 Gh. Crăciun, 2003, Introducere în teoria literaturii , București : Editura Cartier, p. 131.

50

Rima reprezintă identitatea acustică a silabel or finale a două cuvinte . „În ceea ce
privește rima, ea nu reprezintă doar un fenomen acustic. Fiind o formă de repetare a unui
grup de sunet e, rima se înscr ie în câmpul larg al eufoniei. Dar, pe de altă parte , rima are
și o funcție metrică, ea marchează s fârșitul versului și în f elul acesta ea devine un factor
de organizare a structurii unei strofe sau a unei întregi poezii. Indiferent de numă rul de
silabe, r ima este aceea care determină tipul de metru folosit , ea fiind ultimul picior al
versului” .57
Miha il Dragomirescu, precizat că ,,rima nu este un element mecanic. Ea își
definește efectul prin adaosul înțelesului ”58. Prin accentuarea silabe i din corpul rim e,
putem identifica o rima masculină (ultima silabă) și rimă feminină (penultima silabă).
Măiestri a cre atorului rezultă din alternanța rimelor masculine și feminine, în versuri de 7 -8
silabe, așa cum regăsim în poemul Luceafărul de Mihai E minescu.
Da, mă voi nas te din pacat,
Primind o alta lege;
Cu vecini cia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
După modul de îmbinare a versurilor care rimează într -un catren, întâlnim
următoarele tipuri de rime:
rima împerecheată – primul vers rimează cu al doilea și al tre ilea cu al
patrulea;
rimă încrucișată – rimează cu a l treilea și al doilea cu al patrulea;
rima îmb rățișată – vers rimează cu al patrulea și al doilea cu al treilea;
monorimă – când toate versurile rimează .
În strofele care au alt număr de versuri rima se poate amesteca.
când versurile nu ri mează, se numes c versuri albe .
Există și rime imperfecte , cân d se potrivesc numai vocalele accentuate de la
sfârșitul versului, consoanele fiind diferite.
Și nime -n urma mea
Nu-mi plângă la creștet ,

57 Gh. Crăciun, op. cit. p. 126
58 V. Marin , 2005, Teoria literaturii , Ediția a III -a, București: Editura Fundației România de mâine, pp. 6 -7.

51

Doar toamna glas s ă dea
Frunzișului veșted .
(Mihai Emin escu, Mai am un singur dor )

Piciorul metric (metrul) este uni tatea ritmică alcătuită dintr -un număr constant de
silabe accentuate și neaccentuate care se repetă într -un vers. Vom prezenta alăturat tipur ile
de picioare metrice:
Piciorul metric Alcătuire Exemple Observaț ii
Troheu 1 silabă accentuată și
1 silabă ne accentuată
__ __ Doină, doină, cântec dulce
(Doina) Este ritmul poeziei
populare.
Iamb 1 silabă neaccentuată
și una accentuată
__ __ A fos t odată ca în po vești
A fost ca niciodată (M.
Eminescu, Luceafărul ) Mihai Eminescu i-a
dedicat poezia
Iambul .
Dact il 1 silabă accentuată și
2 silabă neaccentuate
__ __ __ Cântă, zeiță, mânia ce –
aprinse pe -Ahil Peleianul .
(Homer, Iliada) ,,săltărețele da ctile”
(M.Emines cu)
Amfibrah 1 silabă neaccentuată
1 silabă accentu ată
1 silabă neaccentuată
__ __ __ Și-ntreb al meu suflet rănit
de-ndoială,
De ce -ai murit, înger cu fața
cea pală?
Au nu ai fost jună, n -ai fost
tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o
stea radioasă? (M.
Eminescu, Mortua est!) Este adesea ritmul
invoca ției.
Anapest 2 silabe neaccentuate
1 silabă accentuat ă
__ __ __ Ale turnurilor umbre peste
unde stau culcate. (Gr.
Alexandrescu, Umbra lui
Mircea. La Cozia ) Ritm solemn.

52

În poezia mod ernă, apar și versurile libere , care nu se mai supun regulilor
privi toare la rimă, ritm și măsură, din dorința poeț ilor de a exprim a cât mai bine stările
afective.
Măsura este totalitatea silabelor dintr -un vers, grupate în unități ritmice. Versurile
cu mă sură scurtă (pân ă la opt silabe) conferă un ritm precipitat textului poetic, iar cele cu
măsură mediană (8 – 12 sil abe) și măsura lungă (peste 12 silabe) impun poeziei o cadență
ritmică gravă, solemnă, liturgică. Aceste versuri sunt marcate de o pauză ritm ică numită
cezur ă, care împarte versul în două emistihuri, de obicei egale (de exemplu, alexandrunul –
versul din 1 2 silabe, cu ritm iambic – are două emistihuri de căte 6 silabe). Un efect de
mare modernitate este plasarea cezurii în interiorul unui cuvân t sau descompune rea
versului prin mai multe cezuri.
Măsura variabilă a versurilor di n poezia modernă marchează graf ic impulsurile
emoționale de ma re intensitate sau de du rată diferite sau fluxul intermitent al ideilor.

53

Capitolul al III-lea:
Particu larități le genurilor și speciilor literare
Genul (lat. genus = „nea m, rasã, fel, mod ”) este conform dicționarului clasa de
obiecte sau fenomene înrudite. În literatur ă, genul este liric, epic sau dramatic în func ție de
raportul dintre subiectul creator și realitatea transfigurat ă artistic. În unele literaturi, genul
denum ește și ceea ce în literatura român ă se nume ște specie (sonetul e un gen literar)59.
Așadar, genul este un concept fundamental al teoriei literare, ce face referire la opere
similare prin m odul de structurare a conținutului printr -o sumă de procedee estetic e
comune și prin modalitatea în care scriitorul se comu nică pe sine, afirmându -și prezența în
operă. În genul liric prezența scriitorului este în general directă, nemijlocită, în epic
prezența directă alternează cu cea indirectă (prin intermediul personaje lor), iar în cel
dramatic autorul se retrage, l asând în scenă doar personajele. Există excepții d e la aceste
situații, ca în cazul unui lirism al rolurilor, precum în Luceafărul .
Pentru p rima dat ă s-a vorbit despre genuri literare în antichitatea greceasc ă. Se știe
că în aceast ă epoc ă cele trei genuri cunoscu te pân ă azi au ajuns la o superb ă înflorire. Ele
s-au cristalizat din forme poetice primitive, strâns îmbinate cu muzica și cu dansul . Din
amalgamul vag al acestei arte mixte, cuvântul ajunge la un mom ent dat la suprema ție, dând
astfel na ștere poez iei în s ensul p ropriu al cuvântului. Din acest stadiu primitiv al poeziei s –
au diferen țiat mai întâi dou ă genuri: epic și liric. Dintre ele p oezia epic ă a fost cea care a
ajuns mai repede la o maturitate artis tică, și anume la sfâr șitul veacului al IX -lea î.e.n., prin
Homer. De și poezia liric ă se cultiv ă și ea din plin în toat ă aceast ă perioad ă, ea ajunge la
maturitate artistic ă abia în veacul al VIII -lea (î.e.n.) și al VII -lea (î.e.n.). Ultima care se
desprind e ca gen mai mult sau mai pu țin de sine st ătător este drama. Ea începe s ă se
iveasc ă aproximativ în veacul al VII -lea, pentru ca s ă prind ă conturul unui gen bine definit
abia la începutul veacului al V -lea (î.e.n.), prin Eschil. Spre deosebire de genul epi c și cel
dramatic, care se cristalizeaz ă sub fo rme rel ativ unitare și care chiar de la început î și
primesc aceste numiri definitiv consacrate, genul liric este mai pu țin unitar. Din el fac parte
o serie considerabil ă de forme poetice, ajunse la mare dezvol tare, ca: imnul (în special cu
cele dou ă forme ale lui : ditirambul și paianul), elegia, iambul, oda etc., îns ă nu exista, dup ă

59 I. Petraș, 2002, op.cit , p. 118.

54

cât putem aprecia, o con știință clară asupra esen ței comune a acestor produse poetice și
deci asupra apartenen ței lor la un singu r gen.
Termenul de poezie lirică era necunoscu t; el se va ivi abia în epoca alexandrin ă, la
începutul erei cre știne. Singura leg ătură datorit ă căreia formele poetice amintite erau
însumat e în aceea și categorie literar ă era de natur ă exterioar ă; ele f ăceau parte din
categoria poeziei meli ce, adic ă a po eziei câ ntate, fiind întotdeauna acompaniate de un
instrument, anume aulos sau mai ales lira. De la aceasta din urm ă și-a primit mai târziu
întregul gen numirea60. Specia literară este o clasă de opere literare grupate după un
criteriu unita r, subordonată g enul lit erar.
Programa școlară implică studiul celor trei genuri literare, liric, epic și dramatic,
pe parcursul anilor de liceu, fie prin s tudierea unor texte integral , din lista autorilor
canonici, fie prin recunoașterea trăsăturilor specifice în texte literare la prima vedere .
Demer sul nostru urmărește analiza trăsăturilor specifice fiecărui gen literar în parte.

3.1. Genul liric
3.1.1. G eneralități
Cele mai vechi poezii lirice, sunt de origine egiptean ă și datează din anul 2.600
î.Hr. Grecii sunt c ei care au numit textele acompaniate de liră, texte lirice, de unde și
etimologia termenului ,,gen liric ”.
Genul liric reunește operele literare care se c onstituie pe baza categoriei estetice a
liricului, ca text monologic, cu intensificare a f uncției stilis tice/poetice și a celei emotive/
expresive. Lumea sonoră și ritmică a poeziei se alcătuiește ca discurs autonom, în care
reprezentăril e, ideile, gândurile și sentimentele autorului sunt exprimate în mod direct, fără
intermediul personajelor.
Liricul este ge nul cel mai subiectiv, care exprimă nemijlocit sentimentele prin
metafore și simboluri. Din punct de vedere gramatical, caracteristic a a genului liric o
constituie exprimarea la persoana întâi. Versifi cația nu este un element definitoriu pen tru
acest gen, întrucât o întâlnim și în epic (balada, epopeea) ori în dramatic (tragedia clasică
sau drama romantică). De asemenea, există și proză lirică.

60 L. Rusu, Estetica poeziei lirice , apud , I. Petr aș, 2009, op.cit. p. 121.

55

Acest gen inițial a fost unul sincretic (cuvintele recitat e erau însoțite de
acompaniament muzical), abia mai târ ziu se individualizează prin intermediul scrisului . El
este numit și poezie lirica, pentru a se deosebi de poezia epică, care desemne ază narațiuni
versificate.
Cea mai veche specie lirică este ditir ambul, termen derivat de la un text compus în
cinstea z eului Dionysos. Dintre întemeietorii liricii grecești amintim poezii Anacreon,
Alceu, Pindar (secolele al VIII -lea î.Hr.). La roman i, poezia este atestată documentar abia
în secolul I î. Hr. În timpul Renașterii ia naștere lirica modernă și apar specii literare noi,
de mică întindere, precum epigrama, sonetul, epistola, elegia, oda , etc.
Începând cu secolul al XVIII -lea, lirica cu noaște o pantă descendentă, cauzată de
rigorilor clasicismului. În romantism însă, poezia cunoaște o înflorire, ia r în sec olul al
XIX-lea chiar o revoluționare a formei și limbaj ului.
Lirica contemporană s-a îndepărt at de speciile literare tradiționale , iar metodele și
instrumentalul au fost șlefuite, remarcăm, așad ar, preferință a scriitorilor contemporani
pentru poezi a sugestivă, limbajul ambiguu, libertatea de expresie , înnoirea formei și a
conținutului , deviere a de la normele limbii literare și d e la uzitarea obișnuită a cuvintelor ,
ca mecanism de metaforizare și de producere a unor semnificații noi.
Imagina rul poet ic este autonom în raport cu realitatea, el există numai în lumea
semantică a textului, este cons truit pe repere spațio -temporale psi hice (chiar și atunci când
creează i luzia realității) și reunește te mele, motivele și simbolurile pe care se struct urează
viziunea poetică, ideile, sentimentele și reprezentările comunicate de eul poetic.
La 20 de ani, Eminescu definea poezia ca:
Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea. (Epigonii ).
3.1.2 Trăsături definitorii
După cum am precizat ant erior, există trei genuri literare : liric, epic și dramatic,
fiecar e având particularitățile sale formale și de conținu t.
Trăsăturile intrinseci prin care se defineș te carac terul poetic al unui text sunt:
subiectivitate ;

56

vocea lirică61 (eul liric) , care poate fi: subiectivă (instanța comunicării se
identif ică cu ceea ce spune); obiectivă ( se poate obiectivă în diferite pe rsonaje);
impersonală (poate crea iluzia impers onalităț ii de parcă textul se rostește sin gur
pe sine );
expresivitatea limbajului (este caracteristică definitorie a genului liric , acesta
fiind prin excelență expresiv ).
Caracter autotelic (conține în sine sc opul comunicării);
Caracterul ficțional al refe rentului .
Există mai multe tipuri de lirism. Ele sunt generate de modalitatea de exprimare a
ideilor poetice, a stărilor afective asumate sau nu de eul liric. Astfel, deosebim următoarele
tipuri de lirism:
1. Lirismul subiectiv : este expresia cea mai directă a comun icării poetice, realizat ca o
confesiune lirică (poetul se identifică cu eul care vorbește).
Tipurile lirismului subiectiv:
➢ monologu l liric;
➢ monologul adresat (invocația retorică);
➢ monologul autoadres at;
➢ discursul dialogat;
➢ discursul evocator.
Mărcile lirismului subiectiv sunt:
➢ mărci lexico -gramaticale ale persoanei I și/sau a II -a (pronume și adjective
pronominale la persoana I și/sa u a II -a, singular și/sau plural;
➢ verbe la persoana I și/sau a II -a);
➢ mărci ale afectivității (interjecții); adve rbe deic tice (care întărește un sens, de loc
sau de timp);
➢ aserțiuni (enunțuri date ca adevărate), reflecții, judecăți de valoare asumate et c.
2. Lirismul obiectiv : disimulează prezența eului liric, substitui nd-o cu alte prezențe
lirice, cum sunt:
➢ lirica măștilor , care presupune exprimarea ideilor și sentimentelor sub o formă
străină;

61 G. Duda, 2002, Analiza textului literar , București : Editura Humanitas educațional, p. 140.

57

➢ lirica rolurilor , în care poetul, identificându -se cu un pe rsonaj, exprimă sentimen te
care nu sunt propriu -zis ale sale;
➢ lirica gnomică , care conține meditații pe teme filoso fice, ca re pot fi formulate la
persoana a III -a sub apa rența obiectivității, chiar dacă reflecțiile sunt, de fapt, ale
poetului;
➢ lirica descr iptivă (de tip tablou sa u de tip portret) disimulează perspectiva
subiectivă a poetului sub aparența unei viziun i nonfocali zate, chiar dacă prin epitete
calificative se evidențiază percepția subiectivă a poetului respectiv .
3. Lirismul narativ este caract eristic liricii contempo rane și are ca premise ipostazele
omului mod ern, care nu mai este contemplativul romanti c, izolat o rgolios în himerica sferă
a visului, ci o prezență esențial activă, dinamică, traversând experiențe existențiale,
aventuri ale cunoaș terii, confruntându -se cu sine însuși și cu ceilalți, cu iubirea, cu
moartea.
Clasificarea creațiilor liric e:
Clasi ficarea creațiilor lirice în specii literare este determinată de multe criterii:
a. După criteriul tematic există:
– lirică erotică (idilă, eglogă, romanță, elegie erotică);
– lirică peisagistă (pastel);
– lirica cetății (poezia patriotică și poezia soci ală: imn, odă, meditație, satiră);
– lirică filosofică (artă poetică, meditație filosofică, elegie existențială etc.).
b. După criteriul fo rmal regăsim:
– poezii fără formă fixă;
– poezii cu formă fixă (sonet, gazel , rondel, glosă, haiku etc.);
c. După criteriul dominan tei afective: (imn, odă, doină, elegie, satiră ).

58

3.1.3. Specii literare ale genului liric

I. Poezii cu formă fixă
Gazelul (fr. gazel , arab. ghazal – poezie erotică) – este o poezie de formă fixă,
constituită dintr -un număr variabil de distihuri ( între 5 și 15), care rimează fiecare al doilea
vers al fiecărui distinct cu versurile primului distih.

59

Gazelul este de origine o rientală, fi ind atestată în poezia indiană, persană și arabă.
Dintre primii auto ri de gazel putem aminti poeții arabi Rudaki (8 59-941), Saadi (1231 –
1291), Hafiz (1325 -1390), ultimul considerat un maestru al speciei.
În literatura turcă și cea persană , gazelul evocă am orul sau vin ul. Este o poezie
ușoară, menită să provoace efecte hedo nist-estetice. Prin intermediul traducerilor, g azelul a
pătruns și în Europa secolului al XIX -lea. Se atestă în literatura germană, unde putem
aminti scriitori precum Goethe (1 819) și Fr. Ruckert (181 8) care au scris gazeluri.
Influențat de cultura orient ală, Mihai Eminescu , scrie gazel însă conferă t extului un
caracter gnomic, sentențios, c um putem observa în versurile:
,,De vorbiți mă fac că n -aud,
Nu zic ba și nu vă laud;
Dănțuiți pr ecum vă vine
Nici vă șuier, nici v -aplaud,
Dară nime nu m -a face
Să mă iau dup -a lui flaut;
E menirea -mi: adevăru l
Numa -n inima -mi să -l caut.”
(Mihai Eminescu, De vorbiți mă fac că n -aud)
În literatura română, a am m ai exersat în această specie și George Coșbuc prin
textele Gazel , Lupta vieții , care, de asemenea, renunță la tradiționalele motive er otice,
păstrând doa r tehni ca structurală.
Glosa – (fr. glose, ger. glosse, it. glossa, lat. Glossa), definește poezia cu f ormă fixă
și conținut gnomic, alcătuit ă din strofe de 4, 6 sau 8 versuri, fi ecare strofă dezvoltând câte
un vers al strofei -temă, vers cu care se și înch eie, ia r ultima strofă reia în ordine înversă
versurile primei strofe. prima strofă se poate constitui din patru, șase, opt versuri și se ma i
numește strofa -temă, deoarece tema f undamentală a poeziei se dezvo ltată în strofele ce
urmează. Textul are un car acter f ilozofic, gnomic, iar structura poetică ce impune
dificultăți face ca acest tip de poezie să fie scris destul de rar.
Pentru prima da tă, a fost atestată în literatura spaniolă în secolul al XV -lea. O
regăsim însă și în literatura franceză sau cea g ermană. Glosa de tip francez a lui Boniface
Hetrat este alcătuită din șase strofe, iar cea de tip germa n are zece strofe.

60

În literatura româ nă, Mihai Eminescu, urmând modelul german, a demonstrat o
sublimă vi rtuozitate stilistică în inegalabila sa Glossă, ce are un profund caracter filozofic :
Vreme trece, vreme vine,
Toate -s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te -ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te -ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece…
(Mihai Emi nescu, Glossă )
Rondel – (fr. rondel, it. rondello ), desemnează specia genului liric, cu formă fixă,
alcătuită din treisprezece versuri, ce po t fi grupate în trei catrene și un vers izolat; sau din
douăsprezece versuri repartizate într -un catren, un terțet și un c vintet. Primele două versuri
se reiau în po ziția a șaptea și a opta, iar ultimul este identic cu cel dintâi. În ceea ce
privește rim a, versurile rondelulu i sunt aranjate doar pe două rime astfel: rondelul de
treisprezece versuri conține opt rime m asculin e și cinci rime feminine, iar cel de
douăspr ezece versuri are șase rime masculine și tot atâtea feminine.
Literatura de origine a ron delului este cea franceză medievală, la început termenul
desemna un cântec și un dans. Această specie este cultivat ă în to ate literaturile. În literatura
română rondelul este ilustrat în special de Alexandru Macedonski care îi dedică ,,Poema
rondelurilor” .
Știu: toate sunt o -ndurereare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mâ ngâierea e -n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,
Și înălțarea e -n iertare.
(Alexandru Macedonski, Rondelul meu )
Sonet ul – fr. sonnet, it. sonnetto , specie a genului liric, cu form ă fixă, alcătuită din
paisprezece versuri, grupate în două catrene ș i două terține, cu măsura versurilor de
unsprez ece sil abe, ritm iambic și rimă structurată astfel: abba, baab, cdc, dcd . Versul final

61

echivalează cu o conc luzie a întregii poezii. Aceasta este structura sonetului clasic, de
origine italiană, care a fost de finitivat și făcut faimos de Petrarca. Sonetul românes c și cel
spaniol urmează acest model, în timp ce sunetul francez și cel englez marchează unele
modifi cări la nivel de număr de versuri , rimă și ritm.
Sonetul a apărut pentru prima dată în Sicilia, deriv at de la o formă populară de
poezie de dragoste (strambato), destinată oamenilor de rând din această regiune. Strambato
era structurat în două grupe de cât e patru versuri, organizat pe doa r două rime – ab,
ab,ab,ab. Poezia cu formă fixă, sonetul impunea și unele canoane, precum interdicția de a
utiliza în tex t unul și același cuvânt de mai multe ori, cu excepția prepozițiilor, a
conjuncțiilor sau a verbelor auxiliare. În timp, forma inițial ă a sonetului a suferi t unele
modificări structurale, și astfel a ap ărut: sonetul ,,cu coadă” (care adaugă în final 1-2
versuri sau terțete), sonetul răsturnat (în care terțetele anticipă catrenele) și sonetul
sincopat (din care lipsesc unele elemente stru cturale cum ar fi un catren sau un terțet).
Primul sonet românesc es te semnat de Gheorghe Asachi. Specia sonetului l-a
preocupat și pe Mihai Eminescu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ștefan Augustin Doinaș.
Vom cita mai jos unul dintre sonetele lui Vasile V oiculescu:
Mereu cerșim Vieții ani mulți, așa -n neștire,
Ne răzvrăti m, ne plâng em de piericiunea noastră,
Și încă n u-nțele gem că fără de I ubire
Se veștejește Timpul în noi ca floarea -n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care -altoiul șu bred să -și tragă se va nouă;
Noi îl primim cu gheață și -l răsădim în cremeni,
Când Dragostea -i unica vecie dată nouă .
Ci-n van acum te mânii pe mine și m -arunci,
Minunile iubirii n -au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioa selor porunci,
Oricând și orideun de mă vei striga p e nume,
Chiar de -aș zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m -aș scula din moarte ca să alerg la tine.

62

Chiar de -aș zăcea în groapă, cu lespedea pe mine,
Tot m -aș scula din moarte ca să alerg la tine.
(Vasile Voiculescu, CLXXXIII )

II. Alte specii ale genului liric:
Imnul – (fr. hymne , lat. hymnus , gr. hymno s – ,,cântec de biruință” ) – este specie a
genu lui lir ic în care se exprimă sentimente de venerație pentru o divinitate, o personalitate
remarcabilă sau un eveniment major de importanță s ocială și națională. De regulă, imnul
are o tonalitate solemnă și se rostește sau se intonează cu o ocazie deosebi tă.
Își are originea în Orient este considerat prima formă de poezie. În ant ichitate, avea
un caracter religios, fiind atestată în cărțile s finte, în inscripțiile de pe mormintele egiptene,
dintre care pu tem aminti imnurile vedice, imnurile biblice, litan iile eb raice etc.
În Grecia antică, imnul desemna orice poezie, mai târziu v a purta n ume diferite, în
funcție de divinitatea căreia îi era închinat, precum: pean (imnul închinat lui Apollo),
ditiramb (imnul cântat în cinstea zeului Dionysos) etc. De reg ulă, im nurile erau
acompaniate de chitară.
Noțiunea de imn este atestată în ,,Republica” lui Platon și era considerată cântec
închinat numai zeilor.
De-lungul timpului sau scris mai multe tipuri de imnuri: m istice, populare, erotice,
filozofice. Dintre a utorii celebri din literatura universală putem aminti pe Alceu, Pindar,
Sapph o etc.
În literatura română au scris imnuri: Iancu Văcărescu ( Imne), Vasile Alecsandri
(Imn lui Ștefan cel Mare ), în literatura mod ernă cu această specie cochetează Ion Pillat
(Imnuri t ârzii), Ioan Alexandru ( Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei ) s.a.m.d .
Oda – (fr. ode, -,,cântec”) – este specie a genului liric în c are se exprimă sentimente
de admirație, de premărire față de patrie, față de un ideal, de o personalitate anume etc .
Își are sorgintea în ritualurile antice, cântece și jocuri, de preamărire a unei
divinități, a eroilor sau zeilor. Inițial, acompaniată de muzică, și -a adoptat structura tr iadică
a cântecelor corului: strofa (partea inițială din cântecul corului), antis trofa (partea de
răspuns, lirică, din cântecul corului) și epoda (partea de î ncheiere din cântecul corului). Cu
timpul s -a detașat de aceste elemente, însă a con tinuat să -și păstreze caracterul solemn și să

63

structureze textul prin respectarea unui tipar, a stfel, oda debutează cu o invocatie inițială a
subiectului admirației auctori ale, motivează în continuare sentimentul de preamărire și
venera ție, și finalizează cu un îndemn.
În antichitatea greacă, au contri buit substanțial la dezvoltarea speciei poeții Alceu,
Sappho, Anacreon. Poetesa Sappho a inițiat în odele sale un tip de ver s și strofă numite
ulterior ,,vers safic ” și ,,strofă safică .
Aceste tipare prozodice au fost ulterior utilizate și de Eminescu în textul Odă (in
metru antic ).
Nu credeam să -nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta -mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
A fost ilustrată în literatura unive rsală de Horațiu, Victor Hugo, Lama rtin, iar în
literatura română au scris ode Gheorghe Asachi ( Către Italia ), Vasi le Alec sandri ( Odă
ostașilor români ), Victor Eftimiu ( Oda limbii române ) etc.
Pastelul – (fr. pastel , it. pastello , „pictură cu creioane moi” ) – este o specie a
genului liric, o poezie descriptivă, care reprez intă un peisaj, prin intermediul căruia sunt
exprimate , cu discreție, sentimentele poetului. Termenul care denumește această specie
provine din limba franceză și înseamnă în limba de orig ine o artă picturală care utilizează
culori moi, catifelate.
În literatură termenul capătă sensuri mai largi, imp licând totodată și atitudinea
discretă a creatorului față de frumus ețea ingenuă a naturii.
Versul unui pastel face trimitere subtilă, delica tă la armonia dintre om și natură,
precum și la ec hilibrul interior, la armonia cu sufletul uman, prin urmare paste lul are
menirea de a sensibiliza și emoționa receptorul.
Acest tip de poezie face apel la imaginile artistice, la muzicalitate conferită de
enumerații, repetiții și aliterații, la descriere ca modalitate pred ominantă de expunere,
prozodie simplă și ritm t rohaic , simplitatea expresiei chiar dacă textul este presărat cu
metaf ore sau comparații.
Primele elemente de pastel le regăsim în poezia lui Vasile Cârlova ( Înserare ) și
Ion Heliade Rădulescu ( Zburătorul ).

64

Întemeietorul aceste specii este considerat Vasile Alecsandri, care a utilizat pentru
prima dată termenul ,,pastel” ca titlu al culegerii de versuri publicate între 1868 -1869 în
revista ,,Convorbiri literare” .

3.2. Genul epic
3.2.1. Generalități

Genul epic (gr. epikos, epos –și înseamnă cuvânt, zicer e, ceea ce se exprimă prin
cuvânt, discurs) cuprinde operele care povestesc, prin intermediul unei instanțe narative,
fapte, întâmplări , acțiuni la care iau parte personaje.
Paul Valéry definește textul epic drept „un text care poate fi povestit ”.
Primel e scrieri epice apar în Grecia antică, sub forma epopeei,
Iliada, Odiseea, Eneida etc. în Evul Mediu, predomină în romanul cavaleresc, iar mai
târziu apare romanul picaresc. În perioada renascentistă a pare o specie hibridă, numită
epopeea eroicomică, ilustrată și în literatura română de Ion Budai -Deleanu prin lucrarea
Țiganiada.
Romanul realist și cel naturalist sunt specii literare epice ce au dominat literatura
secolul al XIX -lea. În epoca conte mporan ă apare romanul subiectiv, de analiză
psihologică , al e xperienței, etc. adică noul roman și proza postmodernă.
Narațiunea , personajul, subiectul și acțiunea sunt elemente definitorii ale gen ului
epic. În epic, prezența indirectă a autorului poate alternat cu prezența directă, iar în proza
modernă, ca re est e subiectivă, autorul poate dispărea în spatele unui personaj -narator.
Narațiunea este modul dominant de expunere, are este împletită armonios cu descrierea și
dialogul.
Genul epic, ca și cel dramat ic, este dinamic, fiin d condiționat de fapte, întâm plări,
ce se derulează un anumit timp și spațiu. acest gen este mai obiecti v decât liricul și mai
subiectiv decât dramaticul.
Personajele , acțiunea, subiectul, trăsături esențiale ale epicului , sunt definitorii și
pentru genul dramatic. Lirismul , comicul, umorul, procedeele de expresivitate artistică
constituie elemente de interferență ale epicului cu genul dramatic , dar și cu genul liric .

65

3.2.2. Trăsături definitorii
Trăsăturile def initorii genulu i epic sunt:
Narațiunea este un modul de expunere specific genului epic, constând în relatarea
(din perspectiva unui/unor narator/naratori) unor evenimente inspirate din rea litate sau
imaginare la care partic ipă personaje.
Narațiunea , (din fr. narration , lat. narratio, -onis, – reprezin tă ex punerea unui fapt ,
a unui eveniment sau a unui șir de fapte sau de evenimente, într -o desfășurare gradată ).
Tipologia narațiunii se rea lizează după următoarele criterii:
a) După criteriul relației dintre realitatea obiectivă și reali tatea artistică d eoseb im:
Povestirea factuală – este o povestire a evenimentelor reale (proza memorialistică);
Povestirea ficțională – narațiune de evenimente fictive, care transfigur ează realul în
imaginar sau creează „ lumi p osibile ” (romanele).
b) După criteriul tipului de ev enimente narate întâlnim :
Narațiune de evenimente exterioare – „epicul pur ” – A. Marino; „ roman de
creație ” – Garabet Ibrăileanu;
Narați une de evenimete interioare – epicul analitic, proza psihologică, „ roman de
analiză ” – Garabet Ibrăileanu.
c) După criteriul privi nd relația dintre narator și universul narațiunii există :
Narațiune heterodiegetică (hetero – diferit, diegesis – modul narati v de expunere)
este modul de narațiune c ând naratorul se situează î n afara universului povest it; povestirea
se rea lizea ză la persoana a III -a, planul naratorului este diferit de cel al narațiunii, iar
perspectiva naratorului este omniscientă;
Narațiune ho modiegetică (homo – la fel) înseamnă creația epică în care naratorul se
situează în interiorul universului povesti t; nararea se face la persoana I, planul naratorului
se suprapune planului narațiunii, naratorul poate fi protagonist sau martor al eveniment elor
relatate, sa u poate fi doar mesager care repovestește eveniment ele auzite; perspectiva
narativă este în acest caz internă și poate fi puternic marcată subiectiv.
Narațiunea supraetajată / polifonică asociază cele două medele diegetice, în acest
tip de scriere alternează povestirea la persoana I cu cea la persoana a II I-a, perspectiva
narativă internă cu cea omnisc ientă , viziunea obiectivă cu cea subiectivă.

66

Persoana narativă este princip ala instatnță în comunicarea narativă , aceasta
denumește „vocea” care relatează, este emițătorul seriei de evenimente care alcătuiesc
firul epic al op erei.
Principalele tipuri de n arato ri sunt:
Naratorul heterodiegetic (extradiegetic ), care are următoarele ipostaze:
– Narator anonim – care realizează o relatare obiectivă la persoana a III -a și
reprezintă o instanță narativă supraindividua lă. Din punct de vedere afectiv este
neutru.
– Narator subiectiv – care exprimă direct sau indirect aserțiuni ale scriitorului;
interpretează, califică sau comentează evenimentele /personajel e dintr -o perspectivă
personală, asumându -și o atitudine participati vă; enunțurile sunt la persoana a III -a,
dar su nt ma rcate subiectiv sau afectiv.
– Naratorul homodiegetic (intradi egetic ) – este proiectat în text ca eu narator la
persoana I și are următoar ele ipostaze:
a) Personaj -narator – care își asumă dublu rol: eu narato r (narator autodiegetic) și
actant (protagonist ); indicii textuali sunt utilizarea persoanei I, iar mărcile lexi co-
semantici sunt cele ale implicării subiective și/sau afective;
b) Narator -martor – joacă rolul eului narator și rol de observator al lumii narat e;
indicii textuali sunt alternarea persoanei I cu persoana a III -a și cei ai subiectivității;
c) Narator -mesager – care are rolul de transmițător al unei întâmplări „auzite” ; se
proiectează în planul secund al evenimentelor.
În textul epic se poate identific a:
✓ timpul narării (momentul când sunt relatate fapte le);
✓ timpul evenimențial (momentul când se întâmplă acțiunea);
✓ timpul lecturii (momentul când cititorul receptează opera).
Discursul nar ativ se poate realiza prin:
a) Stilul direct:
– reproduce direct vorbirea unui personaj/unor personaje;
– folosește verbe de declarație urmate de două puncte;
– propoziția care reproduce spusele unei persoane este principală;

67

– se folosesc semne de punctuație spec ifice: două puncte, linie de dialog sau
ghilimele, semnele întrebări i și exclamării;
– predicatul poate fi verb la m odul indicativ sau imperativ;
– verbul se folosește la persoana I și a II -a, singular și plural.
Așa cum remarcăm în acest exemplu:
,,- Otilia , e adevărat? Mă iubești?
– Ei, ei nu ți -a spus nimeni că te urăște ”.
(G. Călinescu, Enigma Otiliei )

b) Stilul ind irect:
– reproduce indirect spusele unei persoane; folosește verbe de declarație urmate de
elemente de relație;
– propoziția care reproduce spus ele unei persoane se subordone ază verbului de
declarație prin elemen tele de relație subord ona-toare și este propozi ție secun dară
CD;
– dispar semnele de punctuație specifice vorbirii directe și apar: virgula, punctul și
virgula, parantezele, elemente subor donate specifice propoziției secundare CD (ca,
să, dacă, care, cine, ce, unde, cum, când, cât);
– verbele se foloses c la modu l indicativ, timp trecut, iar modul imperativ se
transformă în conjunctiv;
– verbul se folosește la persoana a III -a singular și plur al.
Trasăturile acestui stil le putem regăsi în exemplul de mai jos:
,,Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vor bește sin gur și Moromete îi răspunse
serios că asta e din pricină că n -are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să -i
asculte gândur ile”. (M. Preda, Moromeții )
c) Stilul indirect liber
– conține atât eleme nte ale stilu lui direct, cât și indirect;
– este un stil i ndirect din care lipsește conjucția că;
– vorbirea este atribuită personajului, ca în stilul direct, însă lipsește linia de
dialog;

68

– se caracterizează prin ambiguitatea vocii narative, naratorul identifi cându -se
uneo ri cu personajul;
– stilul indirect liber se prezintă, în proza modernă, sub forma monologului
interior.
Putem identifica trăsăturile stilului indirect liber în exemplul de mai jos:
,,Baciu știa că Ion are s -o izgonească, dar nu -i păsa. Lasă să vie fata, nu -i nimic.
Acum, că -i măritată în le ge, poate ședea și acasă. Mai bine așa decât să se plece el în fața
tâlharului și să -i dea moșia”. (L. Rebreanu, Ion)

3.2.3 Specii liter are ale genului epi c

Vom realiza mai jos o prezentare succintă a speciilor literare aparținând genului
epic s tudiate în liceu . Conform programei școlare, elevii trebuie să studieze în mod
aprofundat cel puțin un text epic aparținând următoarelor specii literare: nuvelă, povestire,
balada
în versuri
legenda

POPULAR(oral) legenda
basmul
în proză povestea
snoava

Genul epic balada
legenda
în versuri poemul
epopeea
fabula

schița
SCRIS(cult) nuvela
romanul
amintirea
în proză eseul
jurnalul
povestea
povestirea
basmul
reporajul

69

basm, roman. De asemenea trebuie să rec unoască și să argumenteze apartenența trăsături le
acestor specii lite rare și în textele la prima vedere.
Nuvela
Nuvel ă (fr. nouvelle, it. novella = „noutate, nuvel ă“). Scurt ă compozi ție literar ă de
ficțiune, la început sinonim ă cu povestirea. Din punctul d e vedere al lungimii sale se
situeaz ă între pov estire și roman. Delimitarea de povestire se face, în timp, în temeiul
câtorva considerente: în povestire relatarea e subiectiv ă, pus ă în sea ma unor povestitori,
în nuvel ă obiectiv itatea e mai mare; nuvela aco rdă importan ță și definirii complexe a
personaj elor nu doar firului epic, precum povestirea; povestirea î și poate asocia și
perspective fantastice, nuvela e realist ă62. Nuvela este o specie a genului epic în proză cu
un conflict puternic, pronunțat, cu pers onaje relativ puține, mai amp lă și mai complexă
decât schița și mai mică decât romanul.
De obicei, nuvela se concentrează pe un moment esențial din viața unuia (sau mai
multor personaje), desfășurarea acțiunii este rectilinie, adeseori redusă la un singur fir
narativ, toate elementele conlucreză pentru conclu zie, care marchează și rezolvarea
conflictului, care poate fi de natură exterioară și/sau interioară.
Obiectivul unei nuvele îl consti tuie un personaj deja format, care este caracterizat
pe parcursul fi rului narativ, prin analiză, observație, iar fi nalul n uvelei marchează și
încheierea destinului acestuia.
Nuvela are o construcție riguroasă, element pe care îl are în comun cu drama, ceea
ce face posibilă și punerea ei în scenă.
Are elemente comune cu pov estirea, însă poate fi delimitată de aceasta pr in
urmă toarele aspecte:
– gradul de obiectivitate mai mare decât povestirea, unde narațiunea este
subiectivă;
– în nuvela accentul este pus pe pe rsonaj, iar în povestire pe firul n arativ;
– subiectul nuvelei se baze ază pe verosimilitate, povestirea, însă, își po ate ado ptat
și elemente fantastice (excepție face desigur nuvela fantastică).
Complexitatea personajului și a conflictului dintre o nuvelă po sibila apropierea ei
de roman. Livi u Rebreanu afirma că ,,nuvela est e un roman scurt” .

62 I. Petraș, 2002, op. cit ., p. 170.

70

Istoricul nuvelei : în sensul actual al termenului nuvela apare încă din Renaștere. În
secolele al XVII -lea și al XVIII -lea se scriu nuvele în versuri. În secolul al XIX -lea nuvela
cunoaște o ascensiune fulmenabilă. Scriu nuvele scriitori romantici, realiști, naturaliști; În
literatur a român ă inițiatorul speciei este considerat Costache Negruzzi, care scrie nuvela
istorico -romantică Alexandru Lăpușneanul (1840) .
Clasificar ea nuvelei : În funcție de temtica abordată aceasta poate fi: istoric ă,
psihologică, moralizatoare, filoz ofică, mito logică, exotică etc.
Autori de nuvele : dintre autorii de nuvele consacrați, putem aminti pe Miguel de
Cervantes ( Nuvele exemplare ), G. de Mau passant ( Bulgărele de seu ), N.V. Gogol
(Mantaua ), A.P. Cehov ( Stepa ), Ioan Slavici ( Moara cu noroc, Bu dulea Taich ii), Ion Luca
Caragiale ( În vreme de război, O făclie de Paște ) ș.a.m.d.

Povestirea
Povestirea (fr. recit; engl. story ) – specie epică a literaturii cult e în proză, care
evocă din perspectiva unui narato r, martor sau participant, un fapt, conform une i scheme
epice prestabilite. Povestirea constituie esența epicului. Este o narațiune subiectivizată de
dimensiuni medii, mai amplă decât sch ița, dar mai scurtă decât romanul, iar construcția
mai puțin riguroa să decât a nuvelei. Conflictul povestirii este mai puțin pronunțat, accentul
punân du-se pe întâmplare nu pe construcția personajului ca în nuvela. Specia implică un
număr redus de person aje.
În povestire subiectul se dezvoltă treptat, lejer, descentrat. Naratorul evocă un
timp trec ut, respectând u n ritual al istorisirii: se apelează la o formulă introductivă, se
precizează cronotopul, se captează atenția ascultătorului prin instituir ea unei relații
explicite, iar în această ambianță se integrează în tâmplarea propriu -zisă. Final ul este
pregătit treptat ș i poate fi neîncheiat, ner ezolvat, suspendat sau uneori un ascultător este
chemat să ofere o soluție de final. Povestirea se bazează pe oraliate, deoarece își trage seva
din tradiția folclorică. Proce deele de legare a secvențelor narative pot fi: înlănțuir ea
(povestirea 1, povestirea 2), alternanța (povestirea 1, povestirea 2, povestirea 1, povestirea
2), inserția ( povestirea 2 este inclusă în povestirea 1, cunoscută și sub denumirea de
povestire î n ramă sau povestire în povest ire).

71

Temele și motivele regăsite în povestir i sunt: dragostea, ura, tradarea, prietenia,
imaturitatea, dezrădăcinarea, războiul, copilăria etc.
Vom enumer a câteva volume clasice de povestiri: O mie și una de nopți,
Decame ronul de Boccaccio, Cărăbușul de aur, Masca mo rții roși i, Pisica neagră de
Edgar Allan Poe, Povestiri pentru Ninon de Emile Zola, Hanu Ancutei de Mihail
Sadoveanu etc.

Romanul
Romanul (fr. roman – ,,limba vulgară vorbită în Evul mediu timpuriu în Fran ța”) –
este specia de proporție a genului epic, cu o amp lă acțiune desfășurată pe mai multe
planuri, cu numer oase personaje, antrenate între o intrigă complexă. Această specie se
distinge prin profunzi mea analizei psihologice a personajelor, a conceptelor , a atmosferei
și a situației. Putem defini r omanul ca fiind cea mai complexă structură epică, care oferă
o imagine de ansamblu asupra lumii. Hegel, când făcea r eferire la romanul de epocă, îl
numea ,,epoca societății burgheze” .
În roman, coexistă ș i sunt explorate la maximum toate modurile de e xpunere.
Utilizarea descrierii are drept scop crearea atmosferei, conturarea personaje lor, descrierea
cronotopului etc. Dialogul și monologul sunt utilizat e pentru a dinamiza acțiunea, pentru a
reda frământare a sufletească a personajelor sau pentru a relie fa modu l în care acestea
interacționează. Conflictul complex angrenează personaje contradictorii, plasate în
multiple s ituații ale vieții soc iale sau psihi ce. Narațiunea poate fi subiectivă sau obiectivă
și poate fi implicat un narator sau mai mulți. În r oman, t impul și spațiul sunt nelimitate.
Unele romane se prezintă ca o înlănțuire de nuvele. Teoreticianu l de origine rusă B.
Tomașevski cons ideră romanul ,,o formă narativă mare și se reduce, de obicei, la
conexarea nuvelelor într -un întreg”63. În funcție de legăt ura care se instituie între nuvele,
acesta romane pot fi etajate sau înlănțuite, romane inelare, sau romane ale construcției
paralel e64.

63 B. Tomașevski, op. cit. , p. 346.
64 Ibidem, pp. 346 -354

72

Romanele de tip tradițional se deosebesc de cele de tip modern și de cele de tip
postmodern în mai multe privi nțe: ti pul de narațiune, raportul subiect -ficțiune, tipul de
mimesis, personaje, conflict, deznodământ, tip de narator, limbaj etc.
Apare inițial în antich itate (Satiricon de Petronius, Dafnis și Chloe de Longos etc.),
însă se definitivează ca formă și ob ține nume le de roman în Evul Mediu. Cunoaște o
evoluție constantă de -a lungul timpului. Triumful deplin îl înregistrează în realismlui prin
scrierile lui Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens, Tolstoi, etc.
Cron ologic, primul roman românesc se consideră a fi ,,Istori a ieroglifică” a lui
Dimitrie Cantemir (1705). Ulterior, Mihail Kogălniceanu, încearcă realizarea unui roman
în sensul modern al termenului , ce poartă titlul de ,,Tainele inimii ” – ( 1850). Primul roman
din literatura română este ,,Ciocoii vechi ș i noi” sau ,,Ce naște din pisica șoareci
mănâncă” de Nicolae Filimon – ( 1863).
Romanele se pot clasifica în funcție de mai multe criterii:
În lucrarea ,,Arca lui Noe – Eseu despre romanul românesc ”, criticul Nicolae
Manolescu propune romanului european încadrarea în unul din următoarele trei tipuri:
romanul doric (clasic), romanul ionic (modern )și romanul corintic ( criptic, postmodern).
Clasificarea criticului român pornește de la tipurile de capiteluri exi stente în arhitectura
Greciei antice, ce aparți n stiluri lor doric, ionic și corintic.
Romanul doric face referire la narațiunea tradițională din a doua jumătat e a
secolului al XVIII -lea, romanul secolului al XIX-lea și romanul românesc din prima
jumătate a secolului al XX-lea.
Acesta se caracterizeaz ă prin:
– prezența unei voci auctoriale și a unui narator înzestrat cu omnisciența;
– viziunea auctorială;
– relatarea evenimentelor la persoana a treia singular;
– prezentarea locului și timpului acțiunii fără ca na ratorul să fie prezent în
evenimente;
În aceast ă catego rie includem romanele scrise de Liviu Rebreanu, Mihail
Sadoveanu, Gib Mihăescu, Marin Preda, etc.
Romanul ionic este caracterizat pri n ,, psihologism și analiză”.
Are următoarele trăsături:

73

– naratorul s au personajul reflector relatează evenimentele la persoa na întâi
singular, înfățișează personajele, prezintă locul și timpul acțiunii;
– naratorul știe tot atât cât știu personajele, relatea ză numai ceea ce vede, ce
aude și prezintă doar eveni mentele în care este implicat afectiv sau la
desfășurarea căro ra asistă ;
– autenticitate intimitate;
– eroul ca subiect; psihologism; narator -personaj.
În această categorie putem include romanele scrise de de Hortensia Papadat
Bengescu, Mircea Eliade, Anton H olban, Mihail S ebastian, Camil Petrescu.
Romanul corintic devine ,, ale goric, mitic, fantezist, exotic sau pur și simplu
livresc”
– are ca elemente distincte: ironia, parodicul, viziunea caricaturală asup ra
lumii.
Modalitățile de construcție corintice sunt vizibile în scr ierile lui Hurmuz, Mateiu
Caragial e, Mircea Hor ia Simion escu, Ștefan Bănulescu65.

Basmul
Basm (slav ă veche basni =„n ăscocire, scornire“). Specie a epicii populare și culte,
de obice i în proz ă, în care personaje imaginare traverseaz ă întâmpl ări fanta stice, for țele
Binelui învingându -le pe cele al e Răului.66.
Apelând la magic, mitic, fantastic, miraculos, supranatural, basmele conțin
profunde sensuri etice, estetice, filozofice. Idee a este subliniată și de George Călinescu în
,,Estetica basmului” : ,,Basmul este un gen vast, depășind cu mult roman ul, fiind m itologie,
etică, știință, observare morală”67. De obicei, acțiunea unui basm urmează schemele
narative clasice, liniare, pe momen tele subiectului. Timpul și spațiul sunt vag precizate,
iar persona jele sunt strict pozitive sau strict negative. Unele întru chipează binele, adevărul,
frumosul în timp ce altele sunt întruchiparea răului, minciunii, urâtului. Esența basmului
relevă G. Că linescu, rezidă ,,în tabloul vieții, uneori cu intenția umoristică e xplicită,

65 N. Manolescu, 2018 , Arca lui Noe , București: Cartea românească , pp. 7-57.
66 I. Petraș , 2002, op. cit ., p. 139.
67 G. Călinescu, 1965, Estetica basmului , București : Editura pentru literatură, p. 9.

74

prezentat ca o <<minciună>>” .68 Adeseo ri personaj ele sunt din regnul animal, dar imită
comportamentul uman sau sunt ființe fantastice (zmei, feți -frumoși, zâne, căpcăuni etc.) ,
fapt susținut și de G. Călinescu : ,,Caracteristica basmului este că er oii nu sunt numai
oameni, ce anumite ființe him erice, anim ale. Și fabulele vorbesc de animale, dar acestea
sunt simple măști pentru felu rite tipuri de indivizi. ființele ne omenești din be zna
psihologia și sociologia lor misterioasă. le comunică cu omul, d ar nu sunt oameni. când
dintro narațiune lipse sc acești e roi himerici, n -avem de -aface cu un basm”69.
În basm, sunt explorate toate modalitățile discursive: narațiune, descriere, dialog,
monolog. În ceea ce privește limbajul remarcăm oralitatea stilulu i care reiese din
utilizarea arhaismelor, prove rbelor, zic ătorilor, interjecțiilor, diminutivelor, topicii
inversate etc.
George Călinescu afirma că: ,,Basmul este o operă de creație liter ară […], o
oglindire […] a vieții în m oduri fabu loase. […] e un gen vast, depășind cu mult romanul,
fiind mitologie , etică, șt iință, observație, morală etc.” .70
Basmul este întâlnit în folclorul tuturor zonelor lumii din cele mai vechi timpuri. B.
P. Hasde u presupunea că „basmul ar fi apărut cu nașterea omenirii” .

3.3. Genul dramatic
3.3.1. Generalități
Etimologic, termenul de drama provine din cuvântul elin care înseamnă ,,acțiune” ,
pe care filozoful antic Aristotel o considerat definitorie pentru genul dramatic. Perso najele
iau cu totul locul autorului, a cărui interve nție directă se manifestă doar în indicațiile
scenic e, a c ăror amploare este sporită în dramaturgia modernă.
Genul dramatic întrunește operele scrise sub forma de dialog. Inițial, operel e
dramatice erau create cu scopul de a fi reprezentate pe scenă, af irmație ce rămâne valabilă
până la apariția dra matur giei m oderne când sunt create și ,,piese pentru lectură”, ceea ce
modifică întrucâtva canoanele operelor dramatice.
Teatrul clasic se supune unor norm e stabilite de Aristotel în lucrarea Poetică și mai
târziu în clasicismul francez. Este cunoscută legea celor trei unități: de timp deloc și

68 Ibidem, p. 375.
69 Ibidem, p. 9.
70 Ibidem, p. 9.

75

acțiune, prin care se preciza ca acțiunea să se desfășoare în 24 de ore, în același loc și să
fie unitară, fără devieri.
În cadrul genului dramatic intrau, la î nceput, numai comedia și tragedia. Pe parcurs
speciile dr amatice s -au înmulțit prin apariția dramei, melodramei, trage comediei, Drama
de idei, vodevilului, pieselor istorice, scenetel or. Cel mai cup rinzător termen este cel de
piesă de teatru. În peri oada romantică, regulile antice impusă de Arist otel, cât și cele
clasice de sorginte franceză, nu mai sunt respectate, p iesele noi de teatru având
posibilități infinite de organizare.
Cel care revoluționează genul, încălcând tiparele clasice este Shak espeare, care va
deveni model pentru inovațiile apărute în romantism. Victor Hugo, principalul reprezentant
al teatrului romantic, a propus abolirea oricărei legi clasice, da că aceasta afe ctau liber tatea
de creație. Hegel, în lucrarea ,,Prelegeri de estetică”, considera genul dramatic o sinteză
între liric și e pic. De altfel, specific acestui gen este tocmai inter ferența dintre liric și epic.
Dialogul este modul dominant de expunere, în piesele d e teatru există monolog și
narațiune.
În orice lucrare dra matică, ideile, personajele, întâmplările sunt organizate în jurul unui
conflict. Conflictul dramatic are trăsături specifice, astfel: existența unor forțe opuse, aflată
într-o relație ostilă, în cadrul unui sistem de acțiuni și reacțiuni; existența unui o bstacol în
calea forțelor opuse; ciocnirea lor, urmată de criză; efectul ciocnirii este o tensiune
interioară sau declarată care reclamă o soluție.
Speciile fundamentale ale genului dra matic sunt: tragedia, comedia și dramă .
„În ceea ce privešte genul dram atic… noțiunile fundamentale ale alcãtuirii e xterioare
sunt în primul rând scena ši actul. Amândouã sunt necunoscute teatrului medieval ši provin
mai degrabã din teoria ši practica um anismului, care le -a preluat, la rândul sãu, din teatrul
latin, îndeose bi din Seneca. Potrivit obiceiului predominant, începutul ši sfâršitul unei
scene sunt determinate de intrarea, respectiv ieširea unor personaje, aša încât în cadrul unei
scene se aflã pe podium acelaši numãr de persoane ”71.
3.3.2. Trăsături definitorii
Referindu -ne la textul dramatic, putem precizat câteva trăsături de bază ale acestuia:

71 W. Kayser, 1979, op.cit., p. 251.

76

– esențiale pentru genul dramatic sunt acțiunea și dialogul;
– acțiunea, liniară sau ramificată, construită riguros, se orientează către un punct
maxim um și anume rezolvarea conflictului dramatic;
– opera dramatică se constituie între o suită de dialoguri și monologuri, uneori și
aparteuri (mimare de dialog cu spectatorii);
– autorul nu interv ine direct în text, și o face prin intermediul didascaliilor (sum are -în
dramaturgia clasică, mai ample – în dramaturgia modernă);
– monologul, de obicei, imprima textului lirism sau distribuie unele accente psihologice;
– lucrările dramatice sunt structurate în acte, tablouri, scene, uneori pot fi însoțite de
prolog și epi log;
– personajele dramatice își asumă derularea acțiunii, autorul lăsând doar impresia, prin
elementele metatextuale, că dirijează din umbră acțiunea;
– conflictul dramatic poate fi interior sa u exterior.
3.3.3 Specii literare ale genului dramatic

Vom preze nta în continuare speciile literare ce aparțin genului dramatic studiate în
timpul anilor de liceu, regăsite în manualele școlare alternative și anume comedia și drama.
Studierea acestui gen literar se face începând cu clasa a X -a, conform programei în

cu măști
POPULAR (oral) jocurile
cu papuși

Genul dramatic
feeria
comedia vodevilul
farsa

tragedia
SCRIS (cult) melodrama
drama
monodrama

tragicomedia

77

vigoare, când este obligatorie studierea cel puțin a unui text dramatic aparținând lui I.L.
Caragiale, autor canonic. De asemenea, în acceași clasă se studiază și drama, sugerat în
acest sens f iind, scriitorul , Camil Petrescu.

Comedia
Comedia (fr. comédie , lat. Comoedia , gr. komodia -,,procesiune veselă care încheia
sărbătorile dionisiace” – oda ,,cântec” ) – este o specie a genului dramatic, în proza sau în
versuri, în care sunt prezentate mor avuri sociale, situații, întâmplări într -o înlănțuire de
situații neprevăzute ce stârnesc râsul prin satirizarea moravurilor, tipo logii umane,
acțiunea având un deznodământ fericit și adesea un sens moralizator.
Originea comediei se află în cântecele rit uale grecești. Serbările în cinstea zeului
Dionysos se terminau p rintr-o procesiune veselă, numită ,,komos” , în timpul căreia se
cânta și se dansa. Din cântecele vesele ale corului în care era prezentată bucuria sărbătorii
lui Dionysos și din dialogul dintre conducătorul corului (corifeu) și cor, a luat naștere o
nouă specie a genului dramatic – comedia .
Comedia latină este mai puțin originală, deoarece împrumută de la cea grecească o
serie de teme și tipuri. Cel mai valoros autor de comedie este Plaut.
Va urma o lungă perioadă de ,,hibernare” , specia reînviind în Ital ia secolului al XVI –
lea prin ,,comedia dell arte” , o formă a comediei influențată de te atrul popular dialectal.
Din Italia, ,,comedia dell arte” pătrunde în toate țările Europei occidentale și cunoaște până
în secolul al XVIII -lea un succes răsunător.
În literatura română comedi a apare către jumătatea secolului al XIX -lea, când Vasile
Alecsa ndri scrie primele piese originale (Ciclul chiritelor: ,,Chirița în provincie ”, ,,Chiriță
în Iași ” etc.) și formează gustul publicului pentru teatru. Câteva dintre piese le sale se
reprezintă și astăzi. Cel mai important autor de comedii român rămâne însă, Ion Luca
Caragiale, ale cărui piese constituie modele ale genului , iar subiectele sunt âncă vii.
Istoria literaturii cunoaște mai multe tipuri de comedie ; cele mai imp ortante sunt
comedia de moravuri, de intrigă de caractere . Comedia de moravuri surprinde modul de
viață, moravurile unei epoci, cea de caractere se concentrează asupra unui personaj ce
reprezintă un anume mod de a fi, pe când cea de intrigă prezintă înlăn țuirea unor situații;

78

în acest din urmă caz, efectul comic rezultă din priceperea dramaturgului de a combina
momentele acțiunii.
Categoria estetică fundamentală care definește comedia este comicul .
Comicul include actele, situațiile sau personajele din viață sau din artă care provoacă
râsul. Prin intermediul comediei, avându -și principala sursă în dezvoltarea unui contra st, el
sancționează defectele umane apelând la o gama larga de reacții morale, care se întind de la
compasiune la dispreț. Participarea afectivă a spectatorului este și ea dive rsă, pornind de la
zâmbet, la amuzament și culminând în râsul cu hohote.
Comicul comportă o mare varietate de nuanțe cum ar fi:
– comicul bonom (înțelegător, de compasiune) ;
– comicul spiritual (aprobator, cu tentă in telectuală , ce apelează la calambururi,
glume abstracte etc:) ;
– comicul zeflemitor (care pedepsește p rin înțe pături critice sau chiar batjocură) ;
– comicul buf (care stârnește râsul spontan prin pantomim a automatismelor, prin
mișcări dezarticulate, de mario netă etc.) ;
– tragicomicul (care implică sensuri tragice sub aparențe comice) ;
– comicul sarcastic (descalificat, distrugător).
Comicul poate fi:
– de caracter (așa cum regăsim, spre exemplu, în ,,Avarul” de Moliere sau ,,Hagi
Tudose” de Barbu Ștefănescu De lavrancea);
– de moravuri ( ,,O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale);
– de situație (,,Comedia erorilor ” de William Shakespeare, ,,O noapte furtunoasă”
de I.L. Caragiale).
Formele (subspeciile) comediei sunt: feeria, vodevilul, farsa, scheciul .
Dintre marii autori de comedii din literatura universală putem aminti pe: Aristofan (în
Grecia antică), Plaut (în Roma antică), Shakespeare (Anglia), Lope de Vega (Spania),
Moliere (Franța), Goldoni (Italia), iar din literatura română pe: V. Alecsandri, I.L.
Caragiale, T. Mazilu, A. Baranga etc.

79

Drama
Drama (fr. drame , gr. drama – „acțiune” ) – este specia literară aparținând genului
dramatic, în versuri sau în proză, cu un conținut grav, cuprinzând o mare diversitate de
personaje, sentimente, tonalități, amestecând epi soadele comice cu cele triste, prezentată
într-o notă familiară. Primele drame, ce datează din antichitate, au fost satirice (cu satiri),
în Evul Mediu apare drama liturgică, apoi cea istorică, morală, de idei și melodramă în care
domină patericul și sent imentul facil.
Deși originea dramei este foarte veche, abia din secolul al XVIII -lea se poate vorbi
despre dramă modernă, care înlocuiește definitiv tragedia. Tratarea unilaterală a
conflictului din teatrul clasic, numai în tragic sau în comic, dispare, di n dorința de a
prezenta cât mai veridică viața reală. Astfel, în dramă, co nflictul, deși foarte puternic, nu
mai duce neapărat, ca în tragedie, la moartea personajului principal.
Drama se remarcă printr -o construcție riguroasă, prin forme variate, unitate de acțiune,
amestec de tonuri.
Caracteristici ale dramei:
– renunță la regula celor trei unități existentă în teatrul clasic;
– îmbină tragicul și comicul;
– este mai puțin supusă convențiilor comparativ cu tragedia;
– este de un ton mai puțin elevat decît tragedia;
– ilustrează viața în multitudinea aspectelor și comp lexității sale;
– componenta esențială este conflictul;
– reprezintă diferite tipuri de personaje, sentimente, tonalități.
Felurile dramei:
– drama psihologică (,,Iona” , de Marin Sorescu);
– drama isto rică (,,Răzvan și Vidra” , de B. P. Hașdeu, ,,Răceala” , de M arin Sorescu);
– drama socială (,,Rinocerii” , de Eugen Ionesco);
– drama de idei (,,Jocul ielelor” , de Camil Petrescu, ,,Meșterul Manole” , de Lucian
Blaga); ș.a.m.d.
Dintre cei mai de seamă scriitor i de drama din literatura universa lă putem aminti pe:
Schil ler, V. Hugo, H. Ibsen, L. Pirandello, S. Beckett, Lessing, etc., iar din literatura
română pe: V. Alecsandri, I.L. Caragiale, L. Blaga, H. Lovinescu, M. Vișniec etc.

80

Capitolul al IV-lea.
Curente literare și culturale studiate în anii de liceu
Cultura cuprinde creațiile spirituale ale omenirii, operele care au drept scop
cunoașterea, înțelegerea, frumosul. Culturii îi aparțin datinile și obiceiurile, știința,
filozofia și artele.
Literatura este o artă și face parte din sfera culturii.
Este un fenomen istoric amplu și de durată, care presupune gruparea unor scriitori
pe baza unor convergență ideologice (artistice și filosofice), tematice, stilistice.
Curentul literar reprezintă o grupare largă de scriitori ș i de opere care, în afara unor
inerente deosebiri, se înrudesc substanțial prin numeroase trăsături comune de ordin
ideologic și artistic, prin prefe rința pentru o anumită tematică și prin modalitățile stilistice.
Curentul lite rar este un fenomen istoric; el apare în anumite împrejurări, are o
evoluție proprie în timp și spațiu, cunoaște o perioadă de maximă înflorire și apoi dispare
treptat, când prob lematica din care a luat naștere și -a istovit semnificațiile, iar viața impune
structuri artistice de un alt tip.
Constituirea unui curent literar este un proces complex, desfășurat pe o perioadă de
timp relativ întinsă , de-a lungul căreia , elemente ale v echii orientări artistice persistă,
alături de trebuințele noii directive, car e începe să se impună. De aceea, nu se poate stabili
o dată precisă de constit uire a unui curent, deși există momente semnificative care îi atestă
consacrarea, prin apariția unui manifest, a unei reviste sau a unei opere însemnate.
Conform dicționarelor, curentul literar (fr. courant littéraire ) este o mișcare
artistică ce grupează scriitori dintr -o anumită epocă, uniți printr -un program estetic comun.
Definițiile de uz didactic , sunt incapabile să cuprindă toate subtilitățile
fenomenului, deoarece un curent literar este, potrivit lui Adrian Marino ,,un fenomen viu,
un ,,organism, care are ritmul, curba, istoria și destinul său ireversibil”72, din aceste
motive fiind practic imposibilă încadrarea sa mecanică în cuprinsul unor definiții.
Aspectul cel mai imp ortant în existența uni curent literar îl constituie doctrina pe
care o propune concepția despre artă.
Curentul cultural este un concept mai cuprinzător decât cel li terar. El cuprinde
domenii diferite afirmate într -o anumită epocă (literartura, filozofia, arta etc.) și grupează

72 A. Marino, 1987, op.cit ., p. 245.

81

scriitori, filozofi, savanți, artiști uniți de o ideologie și de sco puri culturale sau social
politice comune.
Fiecare curent literar a avut o doctrină individualizatoare, rezultată din concepția
despre lume. Constituirea unui curen t literar este un fenomen complex, în cadrul căruia se
înfruntă orientări artistice vechi c u direcții noi, care se impun treptat astfel încât este greu
să se dateze exact nașterea sau dispariția curentelor literare. Istoria literară reținea însă
momentele semnificative, ce au consacrat un curent literar sau altul prin apariția unor opere
importa nte, a unor manifestări sau unor reviste. Curentele literare se deosebesc de grupările
literare, cum sunt cenaclurile sau societățile literare din timpul Junimii sau Sburătorul , care
apar ca efect al unor tendințe ale epocii, dar sunt mai restrânse în timp și spațiu, fiindcă nu
depășesc granițele naționale.
Literatura universală reprezintă creațiile de valoare deosebită a reperelor în
domeniul artei cuvântului, ope re care, prin importanța conținutului lor și prin calitățile
formei artistice, sunt apreciate nu nu mai în locul și timpul în care o apărut, ci și de alte
popoare și în alte perioade istorice. Literatura universală reunește, așadar, valorile
superioare ale literaturii naționale.
Fiind orale și anonime, începuturile literaturii sunt greu de delimitat cu precizie în
timp. Cea mai veche operă literară fixată în scris și care a fost descoperită până acum,
Epopeea lui Ghilgameș , creație a sumero -babilonienilo r, datează de la începutul mileniului
al III -lea î. Hr.
Pentru perioadele vechi, în literatura universală predomină criteriul de clasificare
geografic; vorbi m despre literaturile orientale (sumero -babiloniană, egipteană, ebraică,
indiană, chineză, persană, arabă) și despre literatura europeană ( greacă și latină).
In cadrul lor deosebim perioadele istorice.
Astfel , în literatura europeana , antichitatea este dominată de literaturile greacă și
latină, evul mediu se caracterizează prin predilecția pentru va stele poeme epice și pentru
poezia trubadurilor, iar în liter atura modernă și contemporană putem utiliza drept criterii
integratoare curentele culturale și l iterare, școlile literare cu orientări și tendințe specifice.
Dincolo de diferențele de viziune ș i stil dintre scriitori, exi stă în fiecare epocă unele
trăsături comune operelor mai multor creaturi. Scriitorii din anumită perioadă care
împărtășesc acelea și principii estetice (aceleași concepții despre artă) prefera anumite

82

genuri și specii literare și utilizează în opera lor modalități artistice similare formează un
curent literar.73
Un concept mai larg decât acela de curent literar este curentul cultural, care se
referă la oamenii de cultură (filozofi, savanți, scriitori, artiști) dintr -o epocă, uniți de o
ideologie și de scopuri social -politice și culturale comune. Scriitorii care fa c parte dintr -un
curent cultural nu au întotdeauna aceleași principii estetice. Printre cele mai importante
curente culturale ale epocii moderne amintim umanismul și iluminis mul, iar dintre
curentele literare clasicismul , romantismul , realismul , modernism ul, simbolismul ,
expresionismul , tradiționalismul , postmodernismul .
Toate aceste curente se regăsesc în programa școlară și implicit în manualele
școlare. Elevii trebuie să re țină noțiuni legate de perioada și locul apariției curentului
respectiv, reprezen tanți în literatura universală, dar și în literatura română, caracteristicile
acestora pe care să le recunoască în operele literare sau în texte la prima vedere.
4.1. Umanismu l
Este curentul dezvoltat în acea magnifică epocă a culturii numită Renaștere.
Termenul de umanism are două sensuri: unul larg, de dragoste față de oameni, și unul
restrâns, de interes față de valorile antichității greco -romane. In legătură cu Renașterea,
termenu l de umanism se folosește în ambele sensuri.
Pentru scriitorii și artișt ii umaniști din Renaștere creațiile antice devin modele,
surse de inspirație.
Renașterea își făurește un ideal de om universal ( uomo universale ), multilateral, un
om căruia, c a și per sonajului antic Terențiu , nimic din ceea ce este omenesc nu -i este
străin : armonios dezvoltat fizic și cultivat ca intelect, pasionat iubitor de cunoaștere și de
frumos, om de cultură și de acțiune în același timp. Umanismul pune accentul pe rațiun e,
pe libertate și demnitatea omului, opunându -se dogmatismului și fanatismului m edieval. In
sens strict, umanismul reprezintă studiul specializat al umanioarelor, adică al limbilor
clasice, greaca și latina, precum și al literaturii și filozofiei acestor civiliza ții. În sens larg,

73 Princi piile estetice ale unui curent sunt de obicei cristalizate într -un manifest literar, un program al
curentului respectiv, cum ar fi, pentru clasicism, Artă poetică a lui Boileau, pentru romantism prefață la
Drama Cromwell de Victor Hugo.

83

umaniștii sunt animați de idealul omului universal, de finit ca individ cu o vastă cultură,
stăpân pe limbile gracă și latină, pe domeniul muzicii și filozofiei, pe descoperirile științei.
Avându -i ca precursori pe Dante, Petrarca și Boccaccio, umanismul s -a răspândit
din Italia, țara de origine, în toată Euro pa Occidentală. Curentul umanist devine, în felul
acesta, o formă a universalismului cultural, care îi făcea pe umaniști să considere că
alcătuiesc o republică a cărturarilor, formată din cetățeni ai diferitelor state și popoare. Cei
mai mulți au două patr ii: cea în care s -au născut și Europa. Călătoriile dintr -o țară în alta și
corespondența intensă dintre ei, în spiritul un ei remarcabile solidarități de breaslă, explică
rapida difuzare a umanismului în întreaga Europă.
Cei mai imoprtanți reprezentanți ai curentului umanist sunt Pico della Mirandola,
Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Niccolo Machiavelli (în Italia), Erasmus din
Rotterdam (în Olanda), Franç ois Rabelai s, M ichel de Montaigne (în Franța), Thomas
Morus și Francis Bacon (în Anglia), Ni colaus Cusanus (în Germania).
Umanismul în cultura română
În Țările Române, umanismul a fost determinată de influența ideilor europene,
fiindcă la noi nu au existat în Evul Me diu condiții prielnice pentru un curent cultural
propriu. În această epocă, purtă torii ideilor umaniste sunt principi, boieri sau cărturari care
au învățat în școlile din străinătate. Limba de cultur ă a Evului Mediu românesc nu a fost
nici latină, nici greaca, ci limba slavonă, limbă a bisericii, în care s -au tradus cărți
religioase, n u și laice. Lipsind o tradiție de cultura clasică, umanismul românesc reprezintă
o adaptare a ideilor umanismului European la contextul social -politic și cultural local.
Uma nismul se manifestat la început în Transilvania, în mediile maghiare și
germane. Unul dintre cei mai importanți umaniști din Transilvania a fost Nicola us Olahus,
provenit dintr -o o familie de români. Operele sale literare și istorice sunt scrise în limba
latină. Având meritul de a folosi izvoare antice, este cel dintâi care afirmă orig inea comună
latină a românilor.
În Moldova, Iacob Eraclid Despotul , domnitor călătorit prin Italia, Franța și
Germania, întemeiază o Schola latina la Cotnari și este cel dint âi care a dorit să racordeze
cultura moldovenească la ideile Europei Occidentale . În Țara Românească un lucru similar
l-a încercat Voievodul Petru Cercel.

84

Legăturile domnilor noștri cu principii umaniști Occidentali s -au datorat
necesităților istorice car e vizau o incipientă comunitate de spirit european. Personalitățile
de marcă a le curentului umanist se vor afirma abia în secolul al XVII -lea, prin cronicarii
moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin. Umanismul lor nu este însă umanismul
Renașterii, și eco ul tardiv al acesteia, mediat prin școlile iezuite din Polonia, unde cei doi
boieri au studiat. Idei umaniste apar, de asemenea, în scrierile lui Udriște Năsturel, Nicolae
Milescu și Constantin Cantacuzino.
Cel mai important umanist român este Dimitrie Cantemir, primul nostru spirit de
talie Europeană. Înzestrat cu o cultură enciclope dică, cunoscător a numeroase limbi,
Cantemir reprezintă expresia lui uomo universale : istoric, geograf, orientalist, etnograf,
autor de eseuri și tratate în limba latină, rom ână, rusă, turcă. El este un strălucit precursor
al corifeilor Școlii Ardelene.
4.2. Iluminismul
Iluminismul caracterizează pe plan ideologic și cultural secolul al XVIII -lea.
Iluministii pun un acccent deosebit pe cunoașterea științifică. Iluminismul se afirmă ca o
puternică mișcare cu caracter laic, anticlerical.
Concepțiile ilumi niste în domeniul social și politic au influențat Revoluția
Franceză, care este revendicat în mare parte de la ideile lui Voltaire și J. J. Rousseau.
Iluminismul preconizează emanciparea Poporului prin cultură și acordă un interes deosebit
răspândirii ei prin școli și luc rări de popularizare.
Iluminismul este un curent cultural cristalizat în Franța secolului al XVIII -lea,
supranumit secolul luminilor , care se caracterizează p rin supremația rațiunii și a științei.
Pregătit încă din veacul precedent printr -o serie de opere filozofice, juridice și economice
dominate de o altă concepție asupra omului și a drepturilor sale, iluminismul reprezintă
manifestarea ideologică a unei burg heziei aflată în plină ascensiune. Ideea de bază a
curentului este aceea că prin luminare, p rin cultură și știință omul poate ajunge la o
percepție rațională a universului și chiar la stăpânirea lui.
Doctrina filozofică burgheză, Iluminismul a culminat cu marea operă colectivă care
este Enciclopedia franceză (editată între 1751 și 1780 ) și s -a răspândit apoi spre centrul și
răsăritul Europei prin ideile promovate de monarhi luminați, precum Iosif al II -lea în

85

Austria sau Ecaterina a II -a în Rusia, care au î ncercat modernizarea statelor lor printr -o
politică de reformare.
Considerând că ființa uman ă este înzestrată cu facultatea rațiunii, Iluminismul
pledează pentru egalitatea naturală a oamenilor. Ierarhia socială nu mai reprezintă, ca în
gândirea medievală, expresia unei ierarhii divine, ci o pervertire a stării originală de
egalitate. Monarhul nu mai este ,,unsul lui Dumnezeu”, ci ,,primul slujitor al țării”, învestit
cu funcția sa pentru apărarea legii.
Cărturarul iluminist se simte un ,,cetățean al univer sului” în care trăiește în
Cosmopolis (,,Cetatea universului” ), o patrie ideală ș i este obse dat de ideea fericirii.
,,Filozoful” sau ,,înțeleptul” ia acum locul modelelor umane medievale – ,,sfântul” sau
,,cavalerul” – având menirea de a fi un ghid al uman ității în calea spre fericire.
Opunându -se prin caracterul său de ideologie rațio nalistă gân dirii religioase de tip
medieval, iluminismul a fost reprezentat cu strălucire de Voltaire, Jean -Jacques Rousseau,
Montesquieu, D`Alembert, Helvetius, D`Holbach (în Franța), de Gotthold Ephraim
Lessing, Immanuel Kant și Johann Gottfried Herder ( în Germania ), de John Locke și
David Hume (în Anglia).
Cu slabe ecouri în Țara Românească și Moldova, unde contactul cu ideile
iluministe s -a produs pe filieră franceză sau gr ecească, Iluminismul apuseană își găsește în
Transilvania o coordonată specifică. Burghezia de aici, nemulțumită de lipsa drepturilor
sociale și politice ale românilor transilvăneni, supuși stăpânirii Imperiului Austriac, își
exprimă doleanțele întru -un me moriu intitulat ,,Supplex Libellus Valachorum
Transilvaniae” , prin care se cerea recunoașter ea românilor din Transilvania ca națiune
egală în drepturi cu celelalte. Această cerință privind egalitatea în drepturi își are originea
întru -un proces istoric ant erior, prin care românii transilvăneni (dominații de nobilimea
maghiară) au încep ut să fie t reptat identificați cu o populație lipsită de drepturi politice.
Începuturile acestei discriminări se află în prevederile pactului politic intitulat ,,Unio trium
nationum ” (Uniunea celor trei națiuni), încheiat între nobili i sași și secui, în ca re termenul
,,natio” are sensul juridic medieval de grupare cu drepturi politice.
Alături de sași și secui, cea de a treia ,,natio” reprezentată de nobili desemna
deopotrivă nobili mea maghiară și română. Sensul inițial de ,,natio” a fost treptat înlocuit
cu cel etnic al termenului, acela de ,,națiune” . Ca urmare ,,nobiles” devine sinonim cu

86

,,maghiari” , ajung ându-se astfel să fie recunoscute trei națiuni cu drepturi politi ce (ung urii,
sașii și secuii). Românii , cea mai veche și numeroasă națiune a prin cipatului Transilvaniei,
ajung să fie lipsiți de drepturi politice, să fie considerați tolerați, iar religia să nu fie
recunoscută de constituția țării. În condițiile acestui context istoric, idealul iluminist
occidental al ,, cetății universului ” este aban donat și remodelat în sensul unei doctrine cu un
pronunțat caracter național.
Mișcarea ideologico -politică și cultural -literară a românilor din Transilvania,
cunoscută sub nu mele de Școala Ardeleană , care la avut ca precursor pe episcopul Ioan
Inocențiu M icu-Klein, a grupate în jurul a numeroși intelectuali: istorici, preoti, lingviști,
pedagogi, moraliști, poeți etc. Cei mai importanți sunt Gheorghe Șincai, Samuil Micu,
Petru Maior și Ion Budai -Deleanu. Toți patru, numiți corifeii Școlii Ardelene , prin
apartenența la Biserica Unită (greco -catolică, înființată în anul 1700) au avut posibilitatea
să facă studii superioare la Viena sau Roma și au continuat ideile cronicarilor cu privire la
originea latină a limbii române și la romanitatea românilor.
Prin scrierile lor istorice, reprezentanții Școlii Ardelene se situează pe linia tradiției
umaniste, fructific ând informații furnizate de vechile cronici și dezvoltând tezele
fundame ntale cu privire la romanitatea, unitatea și continuitatea poporului român. În
domeniul lingvistic, iluministii au preluat de la umaniști ideea latinității limbii române.
După ce umaniștii au pus -o în evidență prin mijloacele etimologiei, il uministii vor a duce în
discuție elementele de natură fonetică și gramaticală. Dacă umaniștii văz useră în latinitate
dovada incontestabilă a romanității poporului român, cărturarii Școlii Ardelene vor
considera latinitatea un motiv esențial pentru cultivare a limbii. Princ ipalele mijloace au
fost considerate gramaticile și dicționarele.
Cele mai impor tante lucrări istorice ale iluministilor transilvăneni sunt: ,,Hronica
românilor și a mai multor neamuri ” de Gheorghe Șincai, ,,Istoria pentru începutul
românilor în Dachia ” de Petru Maior și ,,Istoria și lucrurile și întâmplările românilor ” de
Samuil Micu .
Pe tărâm filologic, sunt de remarcat: ,,Disertație pentru inceputul limbii române ”
de Petru Maior, ,,Elementa linguae daco -romaniae sive val achicae ” de Samuil Micu și
Gheo rghe Șincai și ,,Lesiconul românesc -lătinesc unguresc -nemțesc ”, o operă care

87

sintetizează eforturile unei întregi generații, la desăvârșirea căreia rolul decisiv l -a avut
Petru Maior.
Școala Ardeleană a creat și un climat favorabil literaturii. Epopeea Tiganiada de
Ion Budai -Deleanu realizează o sinteză artistică a ideilor iluminist e ale epocii.
4.3. Pașoptismul
În al doilea pătrar al veacului al XIX -lea, civilizația și cultura din Țările Române
încep s ă se orienteze spre Occident. Redirecționarea are do uă cauze importante: pe de o
parte criza Imperiului Otoman, iar pe de altă parte, într-un context mai larg european,
trezirea conștiinței naționale.
Independența politică și libertatea națională devin c oordonatele fundamentale ale
acestei perioade. Epoca pașoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne, iar prin
opera scrii torilor se instaurează literar și o nouă stare de spirit.
Funcția literaturii nu mai rămâne doar aceea de a răspândi cultu ra, de a ,,lumina” .
Conceptul de literatură include acum noi valențe: transmiterea emoțiilor estetice, trezirea
sentimentului națion al, educația morală, mesianismul social.
Din punct de vedere cronologic, perioada pașoptistă se situează între 1830 și 1860.
Legată de importante evenimente politice și socia le, această delimitare temporală nu are
nimic rigid: debutul perioadei este lega t de ieșirea Țărilor Române de sub dominația
otomană, de începutul unei energizări e conomice și al dobândirii libertății politice.
În epoca pașoptistă, cultura trecutului, pred ominant feudală și întârziată în raport cu
Europa Occidentală, este regândită în totalitate, din perspectiva modernizării. Punerea în
acord cu evoluția literaturii europene se manifestă prin faptul că operele scriitorilor
pașoptiști vor fi create în spiri tul esteticii romantice, adică în spiritul curentului literar
dominant în Europa acelei vremi.
Scriitorii pașoptiști, născuți în primele două decenii ale secolului al XIX-lea,
provine, de obicei, din clasele de sus. Educați în Apus sau influențați de idei le Apusului,
vorbind și scriind franțuzește, ei sunt promoterii renașterii națio nale. Foarte tineri și plini
de elan, pașoptiștii încearcă, pentru prima oară la noi , sincronizare a cu Europa Occidentală,
chiar dacă la început ea a fost mai multe mimetică. Exponenți ai unei epoci de pionierat, în
care totul este de înfăptuit, ei sunt gr ăbiți să parcurgă etapele și să răspundă tuturor
cerințelor timpului, fiindcă deopot rivă scriitori, istorici și oameni politici.

88

Gustul este unul comun: toți sunt romantici, i ar Parisul devine pentru jumătate de
veac polul intelectualității românești. Teme, motive sau concepte literare la modă în Paris
devin în scurtă vreme cultivate și în Principate.
Chiar dacă romantismul este curentul literar dominant, în paralel cu el se ma nifestă,
ce-i drept cu ecouri estompate, tendințe clasice, preromantice sau real iste. Situația este
puțin ciudată: relativ tânără, literatura română n -a urmat evolu ția normală a marilor
literaturi europene. Din graba ,,recuperării” și din dorința sincroniz ării, literatura română
amestecă încontinuu ,,vârstele” literare. Astfel , romant ismul, marele adversar al
clasicismului, ajungeți să coexiste cu acesta.
Romantismul românesc s -a înfățișat, în general, în două ipostaze: una plină de tumult,
patetică și decl amatoare în Muntenia, alta mai senină și mai temperată în Moldova.
Caracteristic e îi sunt angajarea în istorie și descoperirea folclorului.
Ca prima gene rație a literaturii noastre moderne, scriitorii pașoptiști au intrat în
conștiința românească drept oam enii începutului de drum.
Articolele programatice ale unui curent sau ale unei m ișcări literare au avut
întotdeauna o importanță majoră, pentru că au cri stalizat și au dat coerentă tendințelor
fundamentale ale epocii.
Cel dintîi care a schițat un program teoretic având ca scop modernizarea literaturii române
a fost Ioan Heliade -Rădule scu. Marea influență pe care el a avut -o asupra scriitorilor epocii
s-a exercitat mai ales prin articolele teoretice publicate în ziarul Curierul românesc,
începând cu anul 182 9, prin care autorul îndemna în primul rând la scris și mai puțin la
spirit crit ic. Este faza entuziastă și oarecum ,,naivă” a romantismului pașoptist, c ând
distincția între opera originală și prelucrarea unui model străin aproape că nu se făcea.
Datorită însă atmosferei create de îndemnurile lui Ioan Hliade -Rădulescu, a fost posibil
debutul, între 1830 și 1840, unei întregi generații, dintre care s -au rem arcat Vasile Cârlova,
Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.
Articolul programatic conceput de Ion Heliade -Rădulescu este publicat în primul
număr al ziarului Cur ierul românesc, din care vom cita mai jos:
,,Folosul Gazetei este de obșt e și deopotrivă pentru toată treapta de oameni: într –
însa politicul își pironește ascuțitele și prevăză toarele sale căutări și să adâncează în
gândirile și combinările sale; aci, lini știtul literat și filozof adună și pune în cumpănă

89

faptele și întâmplăril e lumii, enunțul și neastâmpăratul războinic se desăvârșește într -însa
povățuitdu -se din norocirile sau greșalele altor războinici; băgăturul de seamă neguțător
dintr -însa își îndrept ează mai cu îndrăzneală spiculațiile sale, până când în sfârșit până și
asudăturul plugar; și el poate afla aceea ce înlesnește ostenelile sale și face să umple
câmpurile de îm belșugatoarele sale roduri. Nu este nicio treaptă; nu este nici o vârstă
care să nu afle plăcere și folos între această aflare vrednică și cuviincioasă c uvântării
omului, adică în Gazetă” .74
Constituirea deplina a romantismului pașoptist a fost marcat ă de programul teoretic
al articolului Introductie , redactat de Mihail Kogălniceanu, c are a apărut în revista ieșeană
Dacia literară din 1840. Așezat în fruntea primului număr al revistei, Introducție
sintetizează o nouă fază a pașoptismului care s -ar putea num i ,,etapa critică” .
Redactorul revistei îș i fixează ca obiectiv exclusiv liter atura, fără a părăsit însă
țelurile politice și naționale pe care merseseră predecesorii săi. Revista își propune să
publice scrieri originale, din oricare parte a provinciilor românești, pentru a fi un repertoriu
genera l al literaturii românești. Dând o a semenea perspectivă de ansamblu național,
Kogălniceanu stabilește atât ținuta redacției, cât și rostul criticii care se va practica:
,,Critica noastră va fi nepărtinitoare; vo m critica cartea, iar nu persoana” .
Polimizând cu tipul de literatură care se scria atunci, bazată în special pe traduceri
și imitații după modelele străine, autorul articolului -program consideră că trebuie declanșat
potențialul de creație literară român ească din cele trei țări, cut ând speci ficul lui. Astfel, se
condamnă ferm mania imitațiilor și a traducerilor, pentru că acestea omoară originalitatea.
În schimb, Kogălniceanu trasează direcțiile pe care ar trebui să se dezvolte literatura
autentică, și su gerează posibilele surse de inspirație , în manieră romantică, pentru scriitorii
români – istoria națională, natura și obiceiurile, tradițiile noastre: ,, …Traductiile însă nu
fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom pute, această manie ucigătoare a g ustului
original, însușirea cea mai pr ețioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule fapte
eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de
pitorești și de poetice pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris, fără să avem
pentru aceasta tr ebuință să ne împrumutăm de la alte natii. Foaia noastră va primi cât se

74 Curierul r omânesc , Nr. 1, 8/20 aprilie 1829.

90

poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate
coloanele” .75
Rolul de indrumator cultural și literar pe care l-au avut Ion Heliade Rădulescu, în
Muntenia, și Mihail Kogălniceanu în Moldova, au avut o importanță majoră în
modernizarea literaturii noastre în perioada pașoptistă.
În domeniul prozei, își scriu acum operele fundamentale autori precum Vasile
Alecsandr i, Costache Negruzzi, Alecu Russo și Nicolae Bălcescu. Unii, în spiritul impus
de revista Dacia literară, vor cultiva filonului istoric: cum este cazul nuvelei ,,Alexandru
Lăpușneanu l”, de Costache Negruzzi, ,,Românii supt Mihai -voievod Viteazul ”, de Nic olae
Bălcescu, ,,Cântarea României ”, de Alecu Russo etc. Alții vor merge pe lin ia
memorialisticii, a faptului trăit, a însemnărilor de călătorie, precum Grigore Alexandrescu
în ,,Memorialul de călătorie ”. Există însă și alte zonă a prozei : critică, ironic ă, acidă, pline
de luciditate, întâlnită la Vasile Alecsandri, scriitorul cel ma i complex al epocii. Acesta
surprinde multe dintre deficiențele unei societăți în plină transformare în ,,Balta Albă ”,
,,Borsec ”, dar mai ales în ,,Istoria unui galb ăn”, gen de proză în care situațiile și
personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.
Poezia pașoptistă pune bazele liricii moderne românești. Tematica se lărgește
enorm față de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adâncă, organică, vă învăluit
versuril e tuturor poeților. Se cultivă meditația pe teme romantice (ruine, morminte, for tuna
labilis), evocarea trecutului glorios, descrierile de natură, inspirația din folclor.
Speciile clasice ( epistola, satira, fabula ) coexistă cu cele romantice ( meditația,
elegia ). Turnarea în tiparele secolului precedent a noutăților de natură romant ică se
explică prin faptul că literatura noastră nu a avut un clasicist profund și individualizat. Altă
parte, majoritate a romanticilor pașoptiști , au primit o educație clasică . Fără această etapă,
ar fi fost mai greu de imaginat apariția lui Mihai Eminesc u.
4.4. Clasicismul
Termenul de clasicism apare pentru prima dată folosit în opera scriitorului latin
Aullus Gelius și făcea referire la autorii ce pot constitui modele.

75 Dacia literară , Nr.1, 1840.

91

Terme nul de clasic are două accepțiuni: denumește scriitorul aparținător esteticii
curentului clasicismul ui; definește valoarea exemplară permanentă, modelul de urmat,
inconfundabil, irepetabil.
Clasicismul are două vârste: clasicismul antic – include literatur a Greciei și Romei
antice; clasicismul secolulului al XIX -lea -definește program ul artistic al scrii torilor
clasici, în opoziție cu romantismul.
Denumim prin termenul de clasici: scriitorii care aparțin antichității greco -latine,
secolul al XVII -lea în F ranța, precum și pe toți aceia care aderă la programul estetic al
acestei perioa de. O altă accepțiun e a termenului se referă, indiferent de curentul căruia îi
aparține, la scriitorul care devine model. Când vorbim despre clasicii literaturii universale
sau clasicii literaturii române, nu trebuie să avem în vedere apartenența la progra mul
estetic al clasi cismului, ci, prin acest termen, facem referire la marile personalități
creatoare în domeniul literaturii.
În celebrul său tratat de poetică, Aristotel, f ormulează o serie de principii care
trebuie să stea la baza operei literare: art a ca imitație a natu rii (mimesis), modelul umane
luat din mitologie, puritatea genurilor, respectarea normelor, verosimilitatea expunerii (fără
exagerare sau imaginație), unita tea de timp (acțiunea nu trebuie să depășească 24 de ore)
și unitatea de acțiun e (trebuie să le înd eplinească tragedia). Aristotel nu este singurul care
în antichitate formulează o artă poetică. Horațiu în arta sa poetică ,,Ars Poetica” ,
recomandă poețilo r să îmbine ,,plăcutul cu utilul” .
Regulile expuse de Aristotel vor fi preluate și amplificate de către poetii și
teoreticienii francezi ai secolului al XVII -lea. Aceștia adaugă vechilor reguli altele noi,
precum unitatea de loc, subordonată principiului verosimilității. Plăcutului și uti lului i se
adaugă și scopul moral ,,ab artibu s ad mores” . În consecință, apar specii literare prin care
funcția moralizatoare se adaugă delectării: comedia, fabula, satira . Corneille și Racine se
vor impune în tragedie, Molliere în comedie, Boileau în sat iră, La Fontaine prin fabulă, La
Bruyere în e pistolă etc.
Clasicismul promovează o artă poetică și o literatură menită să reflecte societatea
de tip feudal printr -un cult al nobleței aristocratice, al regalității, impunân d principii morale
înalte precum: a devărul, simțul onoarei, demnitatea, eroismul etc.

92

La nivel tematic clasicismul aborda viață aristocrației feudale, surprinsă în
momente de luptă eroică, în mediul aristocratic, în momentele ritualice, în special prin
forma de capăt și spadă. Natura este prezentă doar ca un cadru exterior ne individ ualizat.
Boileau în a lui ,,Artă poetică” , a promovat conceptele de adevăr, frumos, bine,
precizând că ,,ceea ce este adevărat este și frumos” .
În principiile estetice ale clasicismului remarcăm preferința p entru anumite specii
și genuri literare precu m: oda, imnul, e popeea și tragedia (considerate specii nobile, ce
corespundeau aristocrației) ; satire, fabula și comedia (menite să reflecte viața burgheziei în
formare, a celo r mulți și anonimi) . Prin aceste c reații se aducea un elogiu aristocrației
dominante, dar se avea în vedere și cultul formei, ceea ce a adus la lirica cu măsură fixă, cu
ritm și rimă bine stabilite. În ceea ce privește limbajul, acesta era unul ales, nob il,
respingea limbajul trivial, vul gar chiar și pe cel popular: ,,Feriți -vă-n ce scrieți de fraze le
vulgare/Un stil, oricât de simplu, noblețea lui o are” (Nicolas Boileau) .
Clasicismul la impus regula celor trei unități: de loc, timp și acțiune pentru genu l
epic și dramatic. Promovează echilibrul între elementele constitutive ale ope re literare,
prin principiul compozițional al simetriei între incipit și sfârșit, uneori chiar prin reluarea
formulelor structurale inițiale și finale. Spre exemplu, în poez ia lui Grigore Alexa ndrescu ,
,,Umbra lui Mircea. La Cozia” , prima strofă este r eluată în finalul creației.
În ceea ce privește limbajul acesta trebuia să fie: clar, concis, corect din punct de
vedere gramatical și armonios. Se promovează puritatea și ne amestecul între spec ii, genuri
literare, atitudini estetice, amestec ce nu era a cceptat nici în viața socială.
Conflictul dominant este cel între rațiune și sentiment, rațiunea ieșim triumfătoare.
Tipologia umană regăsită în scrierile de factură clasică im punea caractere.
Personajele trebuiau să aibă o singură trăsătură dominantă de c aracter, fie pozitivă, fie
negativă. În evoluția sa, personajul trebuia să fie unilateral și static, egal cu sine însuși de
la început până la sfârșit.
La români, clasicismul apare târziu , dar nu s -a manifestat ca un curent literar,
pentru că la acea dată literatura română cultă era doar în faza de pionierat, de creații
literare izolate din perioada iluminismului și umanismului. Primele semne pot fi întâlnite în
literatura cron icaril or și scriitorilor ecleziaști, influențați de lecturile clasice ale operel or
occidentale. Abia la începutul secolului al XIX -lea, asistăm la nașterea unei literaturi

93

subordonate ideologiei clasice prin Ion Heliade Rădulescu, poeții Văcărești, Grigore
Alexa ndrescu, Gheorghe Asachi etc.
Clasicismul a apărut în Franța secolului al XVII -lea, dar s -a individualizat și în
literatura cultă din Anglia, Germania, Rusia. E ste un curent raționalist, iubitor de echilibru,
ordine și rigoare. Clasiciștii respectă î n mod deosebit modelele antichității, pe care o
consideră epocă de supremă înflo rire a artelor. Pentru ei, frumosul se confundă cu
adevărul, esteticul cu eticul.
Programa școlară impune studiul aprofundat a cel puțin unui text aparținând
autorilor canonici , marilor clasici ai literaturii române. : Mihai Eminescu, Ion Creangă,
Ioan Slav ici, Ioan Luca Caragiale.
4.5. Romantismul
Romantismul are în vedere principii filosofice și ideologice moderne,
precum: libertate, egalitate, fraternitate, redate înt r-o vizi une militantă și patriotică. In
același timp, romantismul presupune și evadarea din realitatea cotidiană inacceptabilă, în
trecut, în istorie, natură, în abstractizările cosmice.
Termenul de romantic definește : a) aparținătorul curentului estetic al
roman tismului; tipologia romantică; b) vârstă specifică: adolescența tinerețea, viziu nea
asupra existenței ( idealizată, mitică) sau pesimistă, antiteza între vis și realitate, între iluzie
și deziluzie etc.
Romantismul, considerat al doilea mare curent literar de anvergura, apare mai întâi
în Anglia și Germania, la sfârșitul secolului al XVIII -lea, iar la începutul secolului al XIX –
lea, se răspândește în întreaga Europă. Apare ca o reacție împotriva raționalismului, a
ierarhiei genuri lor și a regulilor. Proclam ă libertatea absolută a creației, primatul
imaginației, exacerbarea eului, pasiu nea pentru istorie, natură, folclor, amestecul genurilor,
preferința pentru antiteză, exagerare, mit. Asistăm la o încălcare a regulilor prestabilit e,
apariția altor specii, c ultivarea unor tipologii noi, acțiunea se mută în teritorii exotice, este
evitat tot ce este tipic și se impune eroul excepțional, misterios, demonic sau angelic
regăsit în situații excepționale.
Romantismul este considerat prim ul curent modern cu un pron unțat caracter
meditativ – filozofic, care a reflectat problematica existențială a condiției umane, bazându –
se pe aspirația spre cunoaștere prin mituri.

94

A cunoscut un moment de pregătire, numit preromantism . Poeții preromantici,
caracterizati printr -o star e de neliniște în fața realității existențiale contemporane, își
manifestă dorin ța de a evada din realitate prin poezie. Vor promova câteva teme specifice:
cultul trecutului, al generațiilor trecute ale omenirii, particularizate prin motive literare
precu m: mormintele, ruinele, noaptea, misterul, umbrele etc. Putem exemplifica în ac est
sens poezia lui Vasile Cârlova , ,,Ruinele Târgoviștei” , pe ce a lui Grigore Alexandrescu ,
,,Adio. La Târgoviște” , sau pe cea a lui Ioan Heliade Rădulescu , ,,O noapte pe ru inurile
Târgoviștei” , toate meditații patriotice construite în jurul aceleiași teme și acelorași
motive.
Conflictul romantic se dă între rațiune și sentiment, cel din urmă triumfând.
Conflictul romantic este multiplu: pornind de la cel individual, la ce l social, existențial,
real sau filozofic, creat pe baza antinomiilor: real/ ir eal, concret/ abstract, prezent/ trecut,
mit/ realitate, efemer/ etern etc. Regăsim și un conflict existențial între om și divinitate,
cauzat de con diția tragică a omului pred estinat.
Tipologia umană este într -o continuă schimbare și devenire, la fel și stările
emoționale sau afective.
Teoreticianul romantismului este Victor Hugo, care în ,,Prefața” la drama
,,Cromwell” , trasa noile direcții și surse de inspirație ale roman tismului, plecând de la
premisa că ,,Frumosul are o singură înfățișare, grotescu l o mie” .
Romantismul domină scrierile genului liric. Universul tematic ilustrat de poeții
romantici este deschis înnoir ilor, iar viziunea asupra lumii este alta.
Trăsăturil e universului poetic romantic:
– cultivarea trecutului istoric (ca model de eroi sm pentru contemporani și pentru
generațiile viitoare);
– natura devine temă fundamentală în romantism (are diverse rolur i: de cadru pentru
desfășurarea unor evenimente, de atm osferă, de contemplare a universului, de meditații
asupra destinului uman în rap ort cu universul, de atmosferă, de protector etc.);
– sentimentul iubirii îngemănat cu natura (recreează cupluri paradisiac);
– redescoperirea miturilor și crearea altora noi (cărora le atribuie semnificații
filozofice noi);
– supratemă timpului (folosită ca suport meditativ existențial) ;

95

Romantismul este definit în opoziție cu clasicismul și are trăsături distincte de la
țară la țară. De altfel, definirea sistematică a noțiun ii de romantism se realizează pe baza
acestei antiteze. Numeroasele definiții al e romantismului precum și operele programe
romantice, multitudinea de direcții și diversitatea formulelor estetice fac imposibilă o
cuprindere teoretică unitară a acestui curen t.
Literatura romantică este reprezentată în Anglia prin Milton, Lord Byron, She lley,
Keats, în Germania de către frații Schlegel, Novalis, Tieck, Uhland, în Franța de
Lamartine, V. Hugo, de Vigny, Gérard de Nerval etc.
În literatura română, romanti smul pătrunde după 1820 și c oexistă cu elementele
clasice. În linii esențiale programul romantismului românesc a fost fixat în revista ,,Dacia
Literară ” (1840) , de Mihail Kogălniceanu. În preajma Revoluției de la 1848, capătă un
evident caracter național, prin cultivarea literaturii patriotice și acelei de inspiraț ie istor ică.
Abia prin Eminescu, romantismul românesc se sincronizează cu sensibilitatea propriu -zis
romantică , care a impus pe plan european și universal ,, poetul nepereche ”.
4.6. Realismul
Exist ă mai multe accepții ale termenului de realism. În Evul Mediu exista o mișcare
filozofică, ,,universalele” , bazată pe doctrina lui Platon care propunea o realitate
metafizică, cu excepția cazurilor particulare.
În literatură, prin realism, se înțelegea te ndința artistului de a reflecta realitatea, de
a fi veridic, autenti c. Aristotel îndemna scriitorii să se ferească de exagerări. Deducem că a
existat dintotdeauna o formă de realism. Putem aminti de realismul creațiilor homerice, al
memoriilor lui Caesar e tc.
Constituirea unei estetici realiste care să întemeieze o mișcar e literară are loc în
secolul al XIX -lea, iar termenul este impus de Champlfeury, care publică un volum de
eseuri intitulat ,,Le R éalisme ”, urmat de revista omonimă, care fixează principa lele repere
estetice ale acestui curent.
Realismul este un curent li terar a cărui estetică recomandă scriitorilor să nu
idealizeze realitatea înconjurătoare, ci, dimpotrivă, s -o înfățișeze obiectiv, având în vedere
cauzalitatea, tipicitatea, mediul, relaț iile psihice, detaliile cadrului social. Manifestările
realismului propun prezentarea omului în existența lui cotidiană, și evitarea oricărei
tendințe de înfrumusețare a vieții acestuia.

96

Realismul , în plan estetic, a fost o reacție împotriva romantismulu i. Ceea ce a
favorizat dezvoltarea rapidă a acestui curent a fost ev oluția științelor, tehnicii și
răspândirea ideilor pașoptiste. „…realismul este primul curent literar care, ignorând
celelalte genuri, se manifestă cu predilecție în sfera epicului, mai ales în aceea a
romanului. În centrul noii mișcări artistice se găse ște conceptul de „realitate”, idealul la
care aspiră fiecare artist fiind acela de a prezenta lumea în mod obiectiv, așa cum este ea.
Devenind o copie fidelă a realității, literatura încea rcă să surprindă ceea ce este tipic în
societate. În perioada impune rii sale, conceptul de realism are un sens peiorativ, aceasta
și datorită faptului că, spre deosebire de idealismul romantic ce infrumuseta lumea in mod
artificial, reprezentanții noului c urent zugrăveau mai ales laturile triviale ale existenței
cotidiene”76. Ca specii literare se impun romanul și dramă, în care se urmărește
reprezentarea omului în cadrul său natural, social și moral. Sunt cultivate noi procedee,
cum ar fi: analiza psihologi că, reflecția interioară, descripția, apar tipologii diverse, tipicu l
fiind văzut acum dintr -o altă perspectivă.
Scriitorii realiști își asumă cuceririle științelor, observația psihologică în demersul
lor spre autenticitate, veridicitate. Realismul tinde să dea o reprezentare veridică realității,
să înfățișeze cu obiectiv itate adevărul, se observă existența reală. Impresia deosebită
produsă la jumătatea secolului al XIX -lea de progresul științelor naturii îi îndeamnă pe
scriitori să încerce aplicarea, în c reația literară, a unor metode impuse de d ezvoltare a
științei.
Scriitorii realiști se îndreaptă către viața socială, prezentând omul ca produs al
mediului în care trăiește.
În realism personajele sunt tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie u mană
și socială. Intre curentele literare apar frecvent a interferen țe. Astfel, în opera unor mari
scriitori realiști, ca Balzac sau Stendhal, se întâlnesc multe elemente romantice.
In cultura și literatura română curentele din plan universal au cunoscut forme specifice de
manifestare. S ă amintim caracterul profund națion al al operei iluministilor aparținând
Școlii Ardelene sau coexistența dintre clasicism și romantism în creația unui anumit
scriitor, așa cum se întâmplă în cazul lui Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu.

76 Gh. Glodeanu , 2007, Romanul -aventura spirituală a unei forme literare p roteice , București : Editura
Fundația Culturală Libra, p. 55.

97

Realismul reprezintă, în momentul afirmă rii sale, un curent artistic menit să impună
domenii estetice inedite și care se ridică î mpotriv a clasicismului decăzut și inactual,
precum și a romantismului retoric ș i sentimental. Spre deosebire de roman tici care preferau
incursiunea î ntr-un tre cut legendar, romanul realist își îndreaptă atenția înspre prezent,
transformându -se într -o veritabilă pictură de mor avuri. Scriitorului i se cere să fie
impersonal în relatare, adică să nu j udece faptele povestite, să nu intervină î n text cu
propriile sale comentarii, ci să expună în mod obiectiv întâmplările. Aceeași distanță
trebuie să fie prezentă î n rel ațiile dintre scriitor ș i propriile sale personaje. Se caută
zugrăvirea personajului în interiorul mediului în care el trăiește și în funcție de poziția sa î n
comuni tatea din c are face parte. Eroii trebuie să fie contemporanii scriitorului și să aparțină
tuturor categori ilor sociale, transformandu -se în tipuri pe măsură ce trăsă turile lor devin
reprezentative pentru o întreagă clasă . Idealul rom ancierului realist este acela că, printr -un
stil simplu și clar, să prezinte viaț a așa cum este ea. Dacă realismul înfățișează niște
moravuri decăzute acest lucru se datorează faptului că societatea în săși este așa.
4.7. Modernismul
A vorbit despre modernitate pare un lucru dif icil atâta timp cât termenul în sine a
căpătat, de -a lungul timpului, o multitudine de sen suri, o paletă complexă de nuanțe și o
sumă de referințe specifice. Chiar și aceea dint re istoricii și teoreticienii literari care au
încercat să clarifice termenul au fost puși în fața unui fenomen cu o geometrie divergentă,
care se oferea mai degrabă un ei descrieri fluide, simptomatice, decât unor definiri
riguroase. Matei Călinescu în ce lebra sa sinteză cultural -istorică asupra termenului
modernitate77, face difer ența între două ,,modernități” distincte și anume ,,modernitatea
burgheză” (modernitatea socială) și ,,modernitatea estetică” . Ocupându -se în detaliu de
cea din urmă – modernita tea literară și artistică – teoreticianul vede ca unică soluție de
descriere și interpretare a caleidoscopului de manifestări artistice ale modernității
înregistrarea și caracterizarea hermeneutică a formelor de manifestare specifică ale
acesteia, forme de numite ,,fete ale modernității” (modernism, avangardă, decadență,
kitsch, pos tmodernism). Adrian Marino, în ,,Modern, modernism, modernitate”78 este

77 M. Călinescu, 2017, Cinci fețe ale modernit ății, Traducere de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu,
București : Editura Polirom , p. 77 .
78 A. Marino, 1969, Modern, modernism, modernitate , București : Editura pentru literatură universală, p. 7.

98

preocupat de relativitatea temporală a termenului de modern și de caracterizarea
semnificațiilor culturale a ceea ce în istoria culturii a devenit concept identificator:
modernism, mo dernitate .
De fapt, nu se poate vorbi de o singură modernitate, și despre mai multe
,,modernități”. Înainte de a se raporta la referințele conceptuale ale folosirii acestui
termen, pluralitatea ,,modernității” derivă în primul rând din semnificațiile li ngvistice al e
termenului. Modern înseamnă o relație de ruptură cu un trecut referențial devenit tradiție.
Caracterul modern al unei epoci pare a se naște din conștientizarea din interior a datelor
unei metamorfoze culturale, înțelegând prin aceasta o tran sformare rad icală a
fundamentelor culturale. Sentimentul modernității unei epoci se ivește din conștiința unei
crize culturale, din angoasele iscate de o disonanță trecut -prezent , iar caracterul modern al
unei epoci se va configura pornind de la modalită țile de ,,rezolvare” ale crizei, din modul
de a găsi soluții angoaselor scindării. Modernitatea nu se poate defini prin raportarea la o
perpetuă și inevitabilă ,,actualitate” , ci prin răspunsurile specifice date provocărilor unui
prezent ce pare a se rupe în mod radic al de trecut.
Este binecunoscută, în discuția despre primele folosiri conceptuale ale cuvântului
moderne, imaginea alegorică atribuită lui Bernard din Chartres79 refer itoare la piticii
cocoșați pe umerii uriașilor ( nanos gigantum humeris inside ntes):
Modernismul constituie un nume generic pentru toate mișcările literar -aristice care
manifestă atitudine anticlasică, anticonservatoare, antitradiționalistă. Modernismele
contestă vechile valori, reperele culturale, renunță ostentativ la conven ții și încalcă
programatic regulile artei. ,,Adeseori știi mai multe, nu fiindcă am fi înaintat prin
inteligență naturală proprie, ci fiindcă suntem susținuți de puterea minții altora și deținem
bogății moștenite de la strămoși. Bernard din Chartres ne com para c u niște piticii
neînsemnați cocoșați pe umerii unor uriași. El susținea că noi vedem mai mult și mai
departe decât predecesorii nostri, nu fiindcă am avea vederea mai ageră sau am fi mai
înalți, ci fiindcă ne înălțăm și ne sprijinim pe statura lor gi gantic ă”80. Această imagine
este exemplul perfect al unui sentiment temporale liniar în care trecutul, prezentul și

79 Bernard de Chartres a fost un filozof francez neo -platonis t din secolul al XI I-lea.
80 John din Salisbury, The Metalogicon (trad., introducere și note de Daniel D. Mc. Gary) Glaucester, Mass.,
Peter Smith, 197 1, p. 167, apud M. Călinescu, 2017, op. cit., p. 26.

99

viitorul comunică printr -un filtru al continuității. Adevărata moder nitate este cea a unui
prezent care trăiește și își manifestă acut sentim entul rupturii față de trecut.
Modernitatea a fost enunțată ca mișcare literară în spațiul hispano -american la
sfîrșitul secolului al XIX -lea prin poeții Ruben Dario și Ant onio Machado. În opinia lui
Hugo Friedrich, ea începe cu poetul francez C h. Bau delaire, însă se va constitui ca mișcare
autonomă în primele decenii ale secolului al XX -lea. S -a manifestat în mai multe domenii
ale artei, presupunând o fază de experiențe, re volte, opoziții dintre „tradiție” și „inovație”.
În istoria l iterat urii române, conceptul de modernitate a fost lansat de E. Lovinescu.
Prin cenaclul și revista Sburătorul, E. Lovinescu și -a propus să activeze în domeniul
esteticului pur. Criti cul era convins că modernizarea societății românești ar deveni posibilă
prin si ncronizarea cu civilizația occidentală, prin integrarea tradiției, a specificului național
într-o nouă formulă estetică. Va distinge între „modernismul teoretic” și „modernismul de
avangardă” . Avangarda este „mai radicală, mai puțin flexibilă și mai dogmat ică” decât
modernismul, ea „împrumută practic toate elementele de la tradiția modernă, dar în
același timp le dinamizează, le exagerează și le plasează în contextele cele mai
neașteptate, făcându -le aproape d e nerecunoscut”81.

4.8. Simbolismul
Simbolismul (fr. simbolisme „simbol” ) – mișcare literară și artistică de amploare
care a impus un nou concept al artei și al poeziei. Apare în Franța, în ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea, ca manifestare antilit erară împotriva convențiilor estetice ale
romant ismului retoric și contestare a principiilor estetice ale parnasianismului.
Inițiator al mișcării se consideră Jean Moréas, care -i împrumută și numele de la
titlul unui celebr u articol -manifest de -al său pu blicat în 1866. Simbolismul francez însă a
preex istat acestui moment prin texte poetice apărute anterior și prin polemici teoretice
asupra fenomenului enunțate de Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé – reprezentanții
notor ii ai mișcării.
Simbolismul este primul curent din literatura română care, pri n Alexandru
Macedonski și prin discipolii săi, este sincronic cu cel european, fapt explicabil prin

81 M. Călinescu, 2017, op. cit. , p. 103.

100

interesul unei părți a intelectualității românești pentru spațiul literar fr ancez. În principiu,
simboli smul românesc, asemeni curent literar, cunoaște o f ață de apariție și de răspândire
(1880 -1900), una de maximă înflorire (1900 – 1915/1916) și o alta de regres, până la
dispariția sa din peisajul literar ( către 1940).
Etapa începuturilor este una a t atonărilor, caracterizată prin apariția unor artico le
programatice și prin activitatea cenaclului și a revistei ,,Literatorul” (1880 -1919), grație lui
Alexandru Macedonski. Teoreticianul acestui curent publică articole ce defin esc liniile
directoare ale a cestui curent literar și anume: ,,Despre logica poe ziei” (1880), ,,Poezia
viitorului” (1892), ,,Despre poezie” (1895), ,,Simțurile în poezie” (1895), ,,În pragul
secolului” (1899). De asemenea și Ștefan Petică se erijează în teo retician al curentului
simbo list, el publicând articolul programatic ,,Noul cur ent literar” (1899).
În planul creației, realizările stau mai degrabă sub semnul experimentului. Priviți cu
antipatie de reprezentanții junimii (Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu) sau
de sc riitorii din jurul revistei Contemporanul , care s -au coalizat împotriva literaturii
,,decadente” , excluzând -o din câmpul artei, simbolismul românesc de până la 1900 a avut
de înfruntat, în egală măsură, și orientările promovate de către direcția tradiționa listă
(semănătorism și poporanism).
A doua jumătate a secolului al XIX -lea în literatura română a fost cea mai
complexă perioadă din punct de vedere estetic, caracterizată prin coexistența unor tendințe
și direcții eterogene ghi date de același ideal comun – originalitatea.
Acum Literatorul și gruparea din jurul său primesc un sprijin important de la
revista ,,Vieața nouă” (1905 -1925), condusă de Ovid Densușianu.
Pe lângă Alexandru Macedonski, autor al volumului ,,Flori sacre” (1912), ce
marchează desprinde rea de inflexiunile romantice ale tinereții și ates tă formarea unei
variante simboliste originale, se afirmă și alte personalități poetice de autentică valoare:
Ștefan Petică ( volumul ,,Fecioare în alb” 1902), Dimitrie Anghel ( volumul ,,În grădină” –
1905) , Ion Minulescu (volumul ,,Romanțe pentru mai târz iu” – 1908), sau George
Bacovia (volumul ,,Plumb” -1916). Într -o scurtă perioadă de timp, un deceniu și
jumătate, au intrat în scenă formulele esențiale: simbolismul caligraf iat și muzical a lui
Ștefan Petică, simbolismul ornamental, cu reflexe parnasi ene, izvorât dintr -o cizelarea

101

atentă a versului sub penelul lui Dimitrie Anghel, un simbolism al transei, al adâncurilor
în unele poezii ale celui mai notabil simbolist român George Bacovia.
Experiența simbolistă a începutului de secol marchează intrare a poeziei românești
pe făgașul liricii moderne.
După 1915 -1916, simbolismul românesc trece în plan secund, devenind fundal
pentru alte orientări novatoare în poezie, sau, rămas parțial neconsumat, se prel ungește la
unii autori până spre 1940, când simboli smul european intrase deja în istorie.
Despre un model univoc și chiar unitar al simbolismului nu se poate vorbi, situația
poeziei românești nefiind foarte diferită de cea a p oeziei europene. Pe de o par te,
teoreticieni valoroși, ca Alexandru Macedonski sau Ovid Densușianu, experimentatori,
precum același Macedonski, în poezia căruia se combină simbolismul cu romantismul și
parnasianismul, dar și poeți care rămân definitiv re prezentanți ai simbolismului, precum
Ștefan Petică și Ioan Minulescu, sau poeț i minori și mimetici. Pe de altă parte, sunt poeți
care au gravitat în cercul lui Macedonski sau care au trecut inițial printr -o etapă simbolistă,
dar care au evoluat spre un m odernism de sinteză așa cum este cazul lui Tudor Arghezi,
spre tradiționalism Ion Pillat, spre expresionism ca Adrian Maniu sau spre mișcarea de
avangardă asemeni lui Ion Vinea și Benjamin Fundoianu. Statutul lui Bacovia este aparte,
chiar dacă debutul ș i afinitățile îl apropie de simboliști. Opera lui este receptată, în timp,
atâta ca expresia simbolismului autentic (toți simboliștii noștri minori se regăsesc în poezia
lui ca teme, motive și atmosfera) cât și ca depășire a momentului, spre zona
expresion ismului și a avangardei.
Lirica simbolistă este o poezie a sensibilității, avâ nd u n limbaj aluziv și plin de
sugestii.
Caracteristicile simbolismului:
– utilizarea simbolului ca modalitate de definire a relației dintre imaginea artistică și
starea inter ioară nenumită, sugerată;
– apelul la sugestie ca tehnică predilectă de înglobar e a senzațiilor și sentimentelor
trăite de autor;
– structurarea corespondențelor dintre eul auctorial și univers/lume;
– dintre idee și formă; dintre sunete și culori generatoare de sinestezii;
– muzicalitatea;

102

– introducerea tehnicii versului alb sau a versu lui liber.
Motivele predilecte: motivul singurătății, al toamnei, al ploii, al iubirii, etc.
4.9. Avangarda
Avangarda (fr. avant -garde – ,,grupul celor care merg în frunte” ) desemnează un
conglomerat de mișc ări sau curente ce s -au manifestat pe plan int ernațional, în special, în
primele decenii ale secolului al XX -lea. Avangarda este o mișcare artistică specifică
primelor decenii ale secolului al XX -lea, care își propune să im pună noi forme de expresie
în dau na celor tradiționale, considerată a fi depăși te.
Avangarda – afirma Eugen Ionescu -,,ar fi deci un fenomen artistic și cultural
precursor: ceea ce ar corespunde sensului literar al cuvântului. iar fi un fel de pre -stil,
conștientizarea și dirijare a unei schimbări care trebuia să se impună în cele d in urmă, o
schimbare care trebuie într -adevăr se schimbe totul. […] Prefer să definesc avangarda în
termeni de opoziție și de ruptură. În timp ce majoritatea scriitorilor, a a rtiștilor, a
gânditorilor își înc hipuie că sunt ai vremii lor, autorul rebel e conștient că este împotriva
timpului său.”82
Precursorii mișcării de avangardă sunt doi scriitori francezi, poetul Lautreamont,
autorul unui insolit și scandalos poem ,,Cântecele lui Maldoror” -1869, și dramaturgul
Alfred Jarry, autorul unei tetralogii, ,, Ubu rege ”, ,,Ubu încornorat” și ,,Ubu pe co lină”
(1896 -1901), în care artiștii de avangardă, vor vedea un precursor.
Începutul secolului al XX -lea lărgește sfera de manifesta re a mișcării. În artele
plastice avangarda se manifestă în pictura fauvistă (din fr. fauve -,,fiară” ) a lui Henri
Matisse , Andre Deraian, sau Raoul Dufy, Ale căror tablouri se remarcă prin violență
coloristică și stilizare.
Daniel Pablo Picasso, prin tab loul său ,,Domnișoarele din Avignon” (1907), este
considerat pionierul pictur ii cubiste, care se distinge prin caracterul geometrizat al
desenului și prin importanța tot mai redusă acordată perspectivei.
În anul 1909, italianul F. T. Marinetti publică pr imul manifest futurist (de la it. il
futuro -,,viitorul” ) în care poetul exalt ă epoca modernă, energia și vitalismul. Din acest
moment, manifestul va fi cultivat în mod deosebit de mișcarea de avangardă, devenind

82 E. Iones cu, 1992, Note și c ontranote , București : Editura Humanitas, p . 68.

103

principalul mod al artiștilor de a își face cunoscute ideile. Mișcarea futuristă se va extinde
și în artele plastice, în cinematografie, în modă chiar. Apărute în di ferite forme – dadaism,
futurism, imagism, cubism, expresionism, constructivism, suprarealism – curentele
avangardei, deși diferite ca amploare și anvergură, în domeniul estetic propriu -zis
tangentează prin următ oarele trăsături:
– negativism suprem: nea gă arta tradițională, formele culturale existente și literatura
în genere;
– spirit contestatar: contestă tradiția, convențiile, mo delele;
– detestă și ignoră gustul, formele de artă consacrate;
– afirmă, prin acte anarhice și izbucniri spectaculoas e, apelând la modalități
excentrice, ideea de noutate;
– renunță la structuri tradiționale, caută noi modalități de a promova autent icul,
originarul, ineditul, increatul;
– își asumă funcția de a regenera cre ația spiritului și a deschide drumuri noi în artă.
A apărut concomitent în mai multe țări ale Europei Occidentale, dar și în alte țări
ale lumii. Izbucnirea manifestă a avangar dismului datează între 1910 -1940. Puțin
întârziată celei internaționale, a vangarda românească se conturează clar în a nii ’20 ai
secolului al XX -lea, deși semne sporadice s -au făcut simțite mult mai înainte, încă de la A.
Macedonski, mai apoi la contem poranii neafiliați ai avangardei I. Minulescu, G. Bacovia,
T. Arghezi; de asem enea, note diferite de convențiile literare ale epocii se observă în
creațiile unor tineri poeți ca Ion Vinea, S. Samyro (Tr.Tzara).83
Un precursor excepțional al avangardismulu i românesc, dar și a celui internațional,
este considerat Urmuz (Demetru Dem. D emetrescu -Buzău), care a anticipat încă din 1907,
prin c âteva texte în proză și o fabulă, mișcarea literară ce urma să se declanșeze. Exegeza
ulterioară îl va considera un antic ipator al dadaismului, al suprarealismului, dar și al
literaturii absurdului. E ugéne Ionescu l -a numit drept „unul din prem ergătorii revoltei
literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gândirii și ale
limbajului din lumea asta” .84

83 A. Marino, 1973, Dicționar de idei literare , vol.I, București : Editura Eminescu, pp.194 -199.
84 Ibidem, p. 70.

104

Statutul avangardei românești devine distinct prin constituirea unor grupă ri de
scriitori centrate în jurul unor revis te literare precum Contimporanul, 75 HP, Punct,
Integral, unu, Alge, Meridian etc.
Este perioada avangardismului românesc activ, câ nd revistele publică manifeste,
programe, discursuri teoretice esențiale pentru demersul avangardei, care a instituit un
climat artistic, a inițiat structuri moderne, a rafinat receptivitatea estetică și, în special
suprarealismul, „a ambiționat să ofere s oluții existențiale cu cuprindere generală… .” 85.
Reprezentanți în literatur a universală: Tr. Tzara, André Breton, F. T. Marinetti,
Philippe Soupault; în literatura română: I.Vinea, S.Samyro (Tr. Tzara), A. Maniu, S. Pană,
I. Voronca, G. Bogza, G. Naum , V. Teodorescu etc.

4.10. Expresionismul
Expresionismul (fr. expressionism e, germ. expressionismus ) – este o mișcare
literară și culturală, cu manifestări în poezie, proză, dramaturgie, pictură, sculptură,
arhitectură, muzică, teatru, cinematografie, născută și dezvoltată în Germania, la începutul
secolului al XX -lea. Extinsă r apid și în alte țări, mișcarea a cul minat în perioada de după
Primului Război Mondial.
Expresionismul apare mai întâi în artele plastice. Având ca precursori pictori
precum Va n Gogh, Toulouse -Lautrec, Gauguin, noua mișcare cultivă un subiectivism
extrem în creațiile unor artisti plastici c a Franz Marc, Paul Klee, Oscar Kokoschka, Edvard
Munch.
Această mișcare literară și artistică, spre deosebire de altele care s -au închegat în
grupări autonome, se manifestă prin tendințe extrem de variate, greu de prin s într -un
program. Expresionismul nu a avut o singură linie directoare fiind influențat de centre
culturale diferite precum cele din Dresda, Berlin, Munchen, Viena din Innsbruck și Praga.
În plan artistic, expresionismul nu își propune să reprezinte lumea exterioară prin
senzațiile pe care i le determină, și să găsească un mod de expresie a lumii subiective a
autorului, să transpună trăirea absolute, folosindu -se de obiecte doar ca de niște stimulenți

85 N. Barna, 2005, Avangardismul literar românesc – studiu și antologie , Bucur ești: Editura Grama r, p. 89.

105

de ocazie ai exprimării stărilor adânci interioare. Fun damentele teoretice ale
expresionism ului se constituie din filozofia lui Nietzsche și psihanaliza lui Freud.
În literatura română, scriitorul influențat cel mai mul t de mișcarea expresionistă
este Lucian Blaga. Potrivit opiniei sale, ,,De câte ori un lucru e astfel redat încât p uterea,
pensiunea sa interioară, îl întrece, în transcendează, trădând relațiuni cu cosmicul, cu
absolutul, cu ilimitatul, avem de -a face cu un produs artistic expresionist”86.
Expresionismul și -a declarat explicit predilecția pentru forma fi xă și expresia tare,
preferând la nivel stilistic efectele puternice, aliterația, asonanța, ritmicitatea sintactică,
rima și muzicalitatea. A cest demers calofil este întrucâtva paradoxal, având în vedere
disonanța viziun ii, abisalitatea, pesimismul și cons trucțiile apocaliptice. ,,Stilizarea
deformantă, șarja expresivă, obținută prin reducția energică a amănuntelor în căutarea
unei viziuni simu ltaneiste și totalitare” sunt trăsături esențiale ale curentului despre care
Ovid S. Crohmălniceanu va face afirmaț ia că ,,freneticul apare ridicat la rangul de
principiu vital”87. Estetica expresionistă, militantă și absolutistă, produce mutații în om și
în realitatea lui înconjurătoare, operând reducții la nivelul percepției și radi calizând
impresiile: ,,De însemnătate în orice stil nu e locul ce -l ocupă natura în el, ci valoarea
fundamentală ce tinde s -o realizeze. În expresionism, valoarea aceasta e abso lutul. Arta
care tinde spre tipic retușa individualului; expresionismul exagere ază uneori acest
individual, cum de altfel îl poate și complet înlătura .”88
Expresionismul se carac terizează prin:
– atitudinea critică față de naturalism și impresionism, con siderate forme de artă
burgheză;
– libertatea absolută a conștiinței sensibi le, a spiritului uman care nu pot fi înăbușite
de tehnocrație, război, alți factori depersonalizato ri ai omului;
– face apel la salvarea valențelor sufletești ale omului, prom ovarea omului „pur”,
sensibil, la căutarea și ilustrarea relațiilor transcenden te între om și univers, om și
divinitate – valoare supremă;

86 L. Blaga, 1924, Filosofia stilului , București : Editura Cultura Națională, 1924, p. 68.
87 O. S. Crohmălniceanu, Literat ura română și expresionismul , București : Editura Universalia, 2002, p. 12.
88 L. Blaga, 1924, op. cit. p. 68.

106

– consideră arta o modalitate de exte riorizare a ființei profunde, a esenței omului, a
menirii sale;
– revine la lumea misterelor ancestrale, la mit, la trecut, la legendă, considerate
surse p rimare de teme, conflicte, subiecte;
– îndeamnă la cultivarea intuiției și caută posibilitatea cu noașterii prin apel la
psihanaliză și sondarea subconștientului.
Speciile li terare în care se manifestă expresionismul sunt: drama de idei, meditația,
piesa mitologică, pastelul cu valoare filosofică etc.
Temele expresioniste redau: neliniștea metafi zică, țipătul, disperarea, viziunea
eschatologică, golul, absența, neantul, mo artea, disoluția eului.
Categorii estetice predilecte sunt: fantasticul, maca brul, urâtul, grotescul.
Limbajul creațiilor expresioniștilor este: exploziv, violent, șocant, pl in de vitalitate
și patos.
În ceea ce privește stilul, acesta are particular itățile lui: apelul frecvent la simbol,
utilizarea sintagmelor metaforice inedi te, prezența invocațiilor și a interogațiilor retorice, a
laitmotivului etc.
Reprezentanții de se amă ai expresionismul universal sunt: Gottfried Benn, Georg
Trakl, Georg Heym, Reinhard Sorge, Bertold Brecht etc; iar în literatura română: L. Blaga
(în poe zie, în teatru: Meșterul Manole, Zamolxe, Tulburarea apelor, Arca lui Noe), I.
Barbu (Riga Crypto ș i Iapona Enigel), elemente expresioniste se remarc ă și la V.
Voiculescu, A. Ma niu, A. Cotruș, I. Vinea, T. Arghezi etc.
4.11. Tradiționalism ul
Concertul de tradiționalism, vehiculat ca atare în perioada interbelică prin opoziție
cu modernismul, reprezintă o tendință a literaturii de a se îndrepta spre lumea satului, spre
folclor, spre istorie, spre ,,primitivism” prin respingerea ideii de civilizație. Fără a fi o
mișcare unitară, tradiționalismul s -a concretizat în perioada premergătoare Primului Război
Mondial prin două grupări literare. Cea dintâi s -a format în jurul revistei bu cureștene
,,Semănătorul” (1901 -1910), de la care își ia și numele – ,,semănă torism” . Principalul
ideolog a fost Nicolae Iorga, iar printre colaboratori Alexandru Vlahuță, George Coșbuc,
Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif etc. În centru l atenției acestor
scriitori se află spațiul rural, opusul orașului consider at un teritoriu decadent. Scopul era

107

protejarea tradiției rurale, a specificului național, instituirea unei zone securizate, Care este
o ferească satul de influențele nocive din af ară.
Cea de -a doua grupare tradițională s -a realizat în jurul revistei ,,Viața românească”
apărută la Iași din anul 1906 până în 1929 și apoi la București din 1930. Condusă o lungă
perioadă de criticul Garabet Ibrăileanu, revista i -a avut colaboratori p e poeții George
Topârceanu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu etc . Punctul de plecare al
grupării l -a constituit ,,norodnicismul” rus din ultimele decenii ale secolului al XIX -lea,
de la care mișcarea și a luat numele ,,poporanism” . Continuând într-o oarecare măsură
semănătorismul, poporaniștii, și au extins ,,terito riul”, renunțând la a se mai axa exclusiv
pe lumea rurală.
Cea de -a treia grupare tradițională se organizează în perioada interbelică în jurul
revistei ,,Gândirea” (1921 -1944). Apărută la Cluj sub direcția lui Cezar Petrescu și D.I.
Cucu, la București dup ă numai un an, fiind condusă, din 1923, de un comitet director
format din Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu, Pamfil
Șeicaru etc., pentru ca din 1926, să tr eacă sub conducerea lui Nichifor Crainic, care a
devenit și principalul ideolog al grupării gândiriste. Printre colaboratorii cunoscuți amintim
pe Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia,
Mateiu I. Caragiale, S extil Pușcariu. Având inițial un caracter eclectic, va căpăta curând o
orien tare autohtonist -ortodoxistă, mai cu seamă de când la conducerea ei se instalează
Nichifor Crainic.
Dacă semănătoriștii pun pe primul plan satul și natura, dacă poporaniștii sunt
preoc upați de ideea promovării unei culturi naționale, gruparea din jurul rev istei
,,Gândirea” va prelua o parte dintre ideile înaintașilor, dar așezate pe o bază spiritualist –
ortodoxistă.
Programul revistei a oscilat între două direcții puțin deosebite în elementele lor de
bază. Una este dată de articolu l lui Lucian Blaga ,,Rev olta fondului nostru nelatin” . Aici
poetul -teoretician împinge tradiția dincolo de granițele Evului Mediu autohton, în
preistorie și mit – în fapt un timp mitic românesc. Pornin d de la ideile filo sofului german
Oswald Spengler din ,, Declinul Occidentulu i”, cartea atât de cunoscută în epocă, el face o
disociere între cultură , înțeleasă ca moment de avânt al unui popor, și civilizație , care
anunță declinul. Cultura aparține popoar elor tinere, civilizația prevestește bătrânețea lor.

108

Dacii se află în faza fe rtilă a culturii în momentul când civilizația romană i -a cotropit.
Datoria noastră este de a redescoperi acele rudimente de cultură dacică, tracică, pe care
civilizația latină nu le-a putut înăbușit. ,,Să fim din când în când barbari” , îndeamnă el,
acord ând cuvântului barbar sensul originar, acela de ,,nelatin” .
Cea de -a dou a direcții e este ortodoxismului , teoretizat de Nichifor Crainic în
articolul -program ,,Sensul tradiției” și în es eul ,,Isus în țara mea” . Autohtonia și
creștinismul devin, așadar, notel e definitorii.
Cei mai importanți poeți grupați în jurul revistei sunt Vasile Voiculescu , Radu Gyr
și Aron Cotruș. Primul se caracterizează printr -o lirică în care limbajul re ligios se îmbină
cu zbaterile omului aflat în fața unor întrebări esențiale de spre rosturile omului în univers,
ceilalți doi scri uo poezie dominată de vitalism, de revolt ă și speranță.
Literatura scrisă în perioada interbelică evoluează, așadar, pe două c oordonate
principale: tradiționalismul și modernismul. În această stare de fap t, niciun scriitor nu este
integral tradiționalist, adică ,,necontaminat” în niciun chip de modernism, după cum nu
există nici un poet modernist absolut emancipat cu totul de tra diție.
4.12. Postmodernism ul
Postmodernismul definește m ișcare a literară care reprezintă o expresie a modificării
epistemei89 culturii occidentale după declinul și în continuarea modernității.
S-a manifestat în cultura universală în mai multe domenii (li teratură, arhitectură,
arte plastice ș.a.m.d.) în a doua jumăta te a secolului al XX -lea, deși termenul apare mult
mai devreme: prima dată este folosit de Federico de Onis în Antologia poeziei spaniole și
hispano -americane, 1882 -1932, cu sensul de „reacție conservatoare în interiorul
modernismului” . Concept controversa t, el este ates tat și în alte studii ulterioare,
configurându -se cu greu, după lungi dezbateri și analize, la sfîrșitul anilor ’70, prin studiul
filosofului francez Jean -François Lyotard La con dition postmoderne (1979).
Postmodernismul este un fenomen mu ltiaspectual: e stetic, filozofic, economic,
științific, istoric, social, cuprinzînd toate sferele activității umane. Unii teoreticieni disting
între postmodernism – curent literar și cultural – și postmodernitate – tip de condiție umană.

89Epistemă (gr. episteme ). Structură unitară care constituie baza comună a tuturor cunoștințelor dintr -o epocă.

109

Prin însăși struc tura termenului „postmodernism” (modernism și prefixul post -) se
indică asupra complementarității conceptelor de modernism și postmodernism: „Modern și
postmodern sunt termeni care definesc mai curând stări de spirit complementare, aflate în
același timp î n stare de rupt ură, continuitate și întrepătrundere” (J. Joyce).
Postmodernismul nu neglijează tradiția, precum procedase modernitatea, ci o
acceptă și o recuperează creator. Pentru postmoder n, notează N. Manolescu, „tradiția este
o povară purtată cu gra ție, asumată cr itic sau ironic”90.
Sortit a veni în literatură când, se pare, toate lucrurile au fost scrise deja,
postmodernul manifestă o reacție individuală, strict culturală, livrescă, uzâ nd de citatul
intertextual și parafrază. Este artistul hiper -livresc, conștient de imposibilitatea noului
absolut, el face literatură din literatura ce -l precede, pe care o „revizuiește cu ironie și
candoare” (U. Eco), readuce faptul de cultură în poezie, conferindu -i o altă conotație, și își
construiește din referințe le livrești un stil. Ghidați de noi aspirații estetice, postmoderniștii,
și poeții, și prozatorii, sînt „scriitori ironici, parodici, ludici, obsedați de meta -, inter – și
intratextualitate” (Gh. Crăciun). Rezultantă a diverselor orientări din ultimele dece nii ale
secolul ui al XX -lea, estetica postmodernismului accentuează unele trăsături care se
întâlnesc și la alte curente. Opinia aparține comentatorului de prestigiu al
postmodernismului Ihab Hassan, care punctează cele mai importante aspecte ale acestuia:
indeterminarea , fragmentarea, decanonizarea, ironia, hibridizarea, experimentalismul etc.
Figuri dominante ale textului postmodernist sunt metonimia, oximoronul, paradoxul.
Reprezentanți în literatura universală: Vl. Nabokov (Rusia); John Barth (Statele
Unite); Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Marquez (Columbia); Samuel Beckett (Anglia);
Michel Butor, Alain Roble -Grillet, Emil Cioran (Franța); Umberto Eco (Italia).
Reprezentanți în litera tura română: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Florin
Iaru, Io an Groșan, Mate i Vișniec, Gheorghe Crăciun etc.
Am realizat în acest capitol o trecere în revistă a curentelor literare și culturale
regăsite în programa școlară și în manualele alternative d e la ciclul liceal .

90 N. Manolescu, op. cit ., p. 127 .

110

Capitolul al V-lea:
Considerații didactice privind pr edarea noțiunilor de teorie literară
5.1. Analiza noțiunilor de teorie literară din perspectivă curriculară și a
manualelor alternative
Opera literară se definește ca o unitate d e elemente concretizate într -o formulă
expresivă cu existență materială. Î nțelegerea relațiilor dintre părțile constitutive ale ei, pe
de o parte, și a semnificațiilor estetico -poetice, pe de altă parte, se realizează printr -un
demers analitic, care constă în sesizarea elementelor între gului și a funcționalității lor.
Acest deme rs presupune stăpânirea de către elevi a mai multor concepte, care alcătuiesc
instrumentul de lucru al cititorilor. De aici rezultă că introducerea elevului în înțelegerea
operei lit erare nu este posibilă fără îns ușirea de către el a noțiunilor stipulate d e știința în
cauză.
W. Isser susținea că: „Acolo unde textul și cititorul ajung la o convergență, acolo
se află locul operei literare, iar acest loc are în mod inevitabil un caracter virtual,
deoarece nu poate fi redus la realitatea textului, nici la dispo zițiile ce -l caracterizează pe
cititor. ”91 Având în vedere aceste deziderate, în cadrul cercetării, prin analiza
curriculumului de Limba și literatura română, a câtorva manuale școlar e, ne -am propus:
a) să relevăm ce noțiuni literare sunt studiate de elevi și în ce clasă;
b) care este mecanismul/ metodologia propus/ propusă de însușire, predare a unor
noțiuni literare;
c) în ce măsură strategiile utilizate/propuse de autorii de manu ale corespund
exigențelor unui învățământ interactiv -formativ.
Curriculum ul, documentul normativ principal al tuturor acțiunilor educative,
stipulează ca obiectiv -cadru al receptării literaturii în școală educația literar -artistică,
definită de V. Pâslaru „ca domeniu de formare a citit orului cult de literatură artistică prin
cunoașterea axiologică a literaturii de ficțiune, ca sistem artistic -estetic imanent, și prin
angajarea apropriată a cititorului în producerea valorilor în actul literaturii.”92

91 W. Iser, 2006, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic , Pitești : Editura Paralela 45, p.114.
92 V. Pâslaru, 2013, Introducere în teoria educației liter ar-artistice , Chișinău : Editura Sigma, p. 23.

111

Analiza t din perspectiva noțiunilor de teorie literară, curriculumul la disciplin a
Limba și literatura română eșalonează studierea acestora de la clasă la clasă, principiul
concentric fiind ordonator, dublat de cel al accesibilității.
În clasa a IX -a, elevilor nu li se predă noi noțiuni de teor ie literară, ei urmând să -și
consolideze cu noștințele acumulate în clasele precedente, să le aplice în interpretările de
texte. Receptarea/studierea literaturii în această clasă se realizează conform principiului
tematic/mod ulelor tematice a textelor liter are si nonliterare, menită să înlesnească
familiarizarea elevilor cu tipuri variate de texte, să lege studiul literaturii de experiența lor
de viață și să stimuleze plăcerea lecturii. Domeniul ,,Literatura și viata” propune trei
module:
1. Ficțiunea litera ră;
2. Ficțiune și realitate:
3. Literatura și alte arte.
În clasa a X -a, abordarea se face din perspectivă largă, programa școlară include
studiul tuturor genurilor literare, astfel:
1. Genul epic:
– în proză: basmul, povestir ea, nuvela și romanul;
– în versur i: fabula;
2. Genul liric:
– poezia lirică
3. Genul dramatic:
– Comedia
– Drama
4. Critică literară.
Această structură este menită să stimuleze capacitatea elevilor de a înțelege,
analiza și interpreta diverse opere literare. Studiul limbii române în clasa a X -a se va
orienta spre realizarea competenț elor ce țin de cultura lingvistică și cea a comunicării prin
analiza lingvistică a diferitelor tipuri de texte literare și nonliterare.
Analiza se va face în baza unor fragmente e locvente din textele studiate,
antrenându -se în discuție aspecte fonetice, l exicale, gramaticale, stilistice și grafice.

112

Activitățile didactice de studiere a limbii și literaturii române se vor sprijini pe
cunoștințele, capacitățile și atitudinile elevilo r obținute anterior, dar, în liceu, vor avea
caracter complex și vor viza nu doar constatarea/menționarea unui fenomen atestat în
limba română, ci, mai ales, descifrarea faptului de limbă în diverse texte și reflectarea lui în
surse lexicografice de docume ntare pentru evitarea 8 greșelilor de exprimare.
Un accent sporit se va pun e pe particularitățile de limbaj în diverse stiluri
funcționale, pe norme de exprimare corectă și cultivare a vorbirii orale și scrise.
Curriculumul la limba și literatura română pentru clasa a X -a propune studiul unor
opere literare în baza cărora se va aprofunda conștientizarea procesului de receptare, se vor
achiziționa cunoștințele teoretice necesare demersului interpretativ personalizat al operei
ca text.
Conținuturile educaț ionale la literatura română, axate pe noțiunile de teorie literară,
în speci al din aria genurilor și speciilor literare, identificabile în operă, vor fi orientate spre
realizarea competențelor specifice disciplinei școlare limba și literatura română, indic ate în
acest document. Nu se va insista asupra teoretizărilor excesive.
Aspectele de istorie, teorie și critică literară vor fi selectate adecvat și vor viza
relația directă și deplină cu fenomenul literar și cu opera pusă în discuție. Se va urmări, cu
prioritate, studiul textelor prin aplicarea experienței de lectură și a elemen telor de teorie a
literaturii, menite să faciliteze receptarea și interpretarea operei literare.
Accentul de pe text va trece pe formarea cititorului pentru tot parcursul vieții.
Programele pentru clasele a XI -a si a XII -a sunt unitare din punctul de vede re al
competentelor generale, al setului de valori și atitudini urmarite pentru acest segment de
școlaritate și al principiului de organizare al conținuturilor pe durata celor doi ani de
studiu.
Programele pentru clasele a XI – și a XII -a sunt structurate p e principiul cronologic,
evolutiv, al fenomenului literar / cultural.
În cuprinsul manualelor de Limba și literatura română pentru clasa a XI -a elevii pot
regăsi curentele literare și culturale pe care urmează a le studia, clasificate în trei mari
perioade , urmând principiul cronoloic, perrioada veche, perioada modernă și perioada
interbelică, astfel:
– umanismul și iluminismul;

113

– pașoptismul;
– romantismul și realismul românesc;
– simbolism ul românesc și european;
– prelungiri ale romantismului și clasicismului.
În clasa a XI -a, studiul limbii se va axa pe texte nonliterare și literare, publicistice și
de utilitate socială, urmărindu -se descifrarea diferitelor aspecte de structurare ș i organiz are
a acestora. Paralel cu studiul textelor, se vor aborda probleme de orto grafie, lexic,
gramatică funcțională și stilistică.
O atenție mai mare se va acorda modalității individuale de exprimare în producerea
comunicării orale și scrise prin asp ectele ap licative – de elaborare și lansare a textelor orale
și scrise (studii de ca z, referate, rezumate, eseuri,), dar și de definire a neologismelor, de
analiză a posibilităților de exprimare în discurs a diferitelor idei.
Conținuturile educației lit erare vizează procesul evolutiv al literaturii române ca
fenomen artistic, ce se sincronizează cu literatura universală, grație celor mai
reprezentative curente culturale și literare. Elevii vor putea înțelege și urmă ri specificul
evoluției valorice în tim p a literaturii române, angajând și interpretând opere de referință
pentru fiecare curent cultural și literar ce s -a manifestat în literatura națională. În felul
acesta, se va atinge și scopul elevului de a înțelege ș i a apropria opera în raport cu anumite
formule estetice ale timpului.
În baza studierii textelor a rtistice încadrate în curente literare, elevii vor fi
antrenați în activitatea de receptare și interpretare a valorilor spirituale general -umane din
cadrul culturii și literaturii r omâne. Vorbirea și scrierea ca abilități de comunicare și de
viață, formare a elevului, vor constitui o prioritate.
În clasa a XII -a, este prevăzut studiul curente literare românești, reflectat în toate
cele trei genuri literare, liric, epic și dramatic, as tfel:
– modernismele (simbolismul, expresionismul, avangarda)
– postmodernismul
Studiul limbii române în această clasă va include câteva subiecte generale de
istorie a limbii române: etapele de evoluție, co ntribuția scriitorilor la constituirea normei
literare.

114

Educația lingvistică în clasa a XII -a va defi nitiva crearea unei viziuni de ansamblu
asupra limbii române ca idiom, constituit și utilizat de secole, idiom în care s -au scris și în
care s -au tradus opere literare și științifi ce. Același aspect se va relua și în cadrul temelor
despre elemente de compu nere neologice, ortografia împrumuturilor și a semnelor
convenționale din textele științifice, punctuație, norme de exprimare corectă și culti vare a
vorbirii etc. Toate acestea se referă și la pregătirea elevului de liceu pentru încadrarea în
viața cultura l-spirituală (studiile universitare), dat fiind faptul că pentru marea majoritate a
elevilor studiul limbii și literaturii române (programat ș i dirijat de profesor) se încheie aici .
Educația literar -artistică vizează studiul evolutiv al literaturii române în planul curentelor
literare moderniste și a postmodernismului.
Se vor studia opere de referință, de regulă, diverse ca gen, sp ecie, atitudine, mesaj,
structură. În acest sens, cadrele didactice și autorii de manuale vor insista asupra aspec telor
polivalente, care constituie opera artistică a unui autor: particularitățile de gen, specie,
curent literar, teme, motive, probleme la c are se adaugă notele distincte ale per sonalității
(individualității) autorului în interpretarea exegetică și cea p roprie.
Conținuturile învățării includ cele două domenii ale disciplinei: limba română și
literatura română . Ele sunt dinamic ord onate și repartizate pe clase într -o viziune
sistemică. Acestea pot fi integrate în mod echilibrat, asigurând abor darea metodică și
holistică a procesului de comunicare și, în același timp, apropiind actul de învățare de
realitatea imediată, de viața priva tă și publică a elevului, de interesel e liceanului.
Conținuturile constituie un sistem de referință pentru autorii de manuale. Aceștia vor avea
libertatea de a decide, în limitele necesare, pe clase, asupra modalității de abordare
didactică a materiei.
Noțiunile literare pe care vor trebui să le însușească și să opereze elevii în procesul
receptării/ interpretării ope relor artistice sunt reflectate sintetic în tabelul 1.:
Tabel. 1. – ,,Noțiuni de teorie literară prevăzute în program a școlară ”
Clasa Teme Subteme
a IX-a ✓ aplicarea conceptelor
(Toate aceste concepte
au fost asimilate în
gimnaziu ) de
specialitate – ficțiune, imaginație, invenție; realitate, adevăr;
– scopul comunicării (informare, delectare,
divertisment etc.);
– reacțiile receptorului (cititor, ascultător);
– „eu ficțional“ și „eu real“, text ficțional și text

115

în analiza și
discutarea textelor literare
studiate. – nonficțio nal;
– genuri literare (epic, liric, dramatic);
– autor, narator, eu liric, cititor;
– moduri de expunere;
– narațiunea (naraț iunea la persoana a III -a și la
persoana I;
– momentele subiectului; timpul și spațiul în
narațiune)
– descrierea (portretul literar, tabloul) ;
– dialogul (mijloc de caracterizare a personajelor)
– personajul (caracterizarea personajului,
portretul fizic și portre tul moral)
– – figuri de stil (personificare, comparație
enumerație, repetiție, epitet, hiperbolă, antiteză,
metaforă, alegorie, inversiune) .

a X-a ✓ Analiza principalelor
componente de
structură, de
compoziție și de
limbaj specifice
textului narativ – particularități ale construcției subiectului în
textele na rative studiate;
– particularități ale compoziției în textele narative
studiate (inci pit, final, e pisoade / secvențe
narative, tehnici narative);
– construcția personajelor;
– modalități de caracterizare a personajului; tipuri
de personaje;
– instanțele comuni cării în textul narativ;
– tipuri de perspectivă narativă;
– specii epice: basm cult, n uvelă, roman,
povestire;
– registre stilistice, limbajul personajelor,
limbajul naratorului;
– stilul direct, stilul indirect, stilul indirect liber;
– momente ale evoluției pro zei în literatura
română.
✓ Identificarea și
analiza principalelor
componente de structură
și de limbaj specifice
textului dramatic. – particularități ale construcției subiectului în
textul dramatic;
– particularități ale compoziției textului dramatic;
– modalit ăți de caracterizare a personajelor;
– registre stilistice, limbajul personajelor,
notațiile autorului;
– specii dramatice: comedia, drama;
– -momente ale evoluției dramaturgiei (creație
dramatică și spectacol) în cultura română.
✓ Identificarea și analiza
elementelor de
compoziție și de
limbaj în textul poetic. – titlu, incipit , relații de opo ziție și de simetrie,
elemente de recurență (motiv poetic, laitmotiv);
– figuri semantice (tropi);
– elemente de prozodie;
– poezie epică, poezie lirică instanțele

116

comunicării în textul poetic;
– momente ale evoluției poeziei în literatura
română;
– lirism obiec tiv și lirism subiectiv.
a XI-a ✓ Identificarea și
explicarea relațiilor
dintre opera literară
studiată și contextul
cultur al în care a
apărut aceasta – Curente culturale / li terare –context istoric,
social -politic, evenimențial;
– trăsături ale curentelor cul turale / literare.

✓ Dezvoltarea unei
viziuni de ansamblu
asupra fenomenului
cultural românesc
până la începutul
secolului al XX -lea – Curente culturale / literare românești în context
european:
– Romantismul (se vor studia 4 texte de bază , de
poezie și / sau proză, care să ilustreze temele
romantice (3 texte din opera lui M. Eminescu, 1
text din romantismul pașoptist : G rigore
Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Costache
Negru zzi);
– Realismul (se va studia 1 text de bază , selectat
din proza lui I. L. Caragiale sau Ioan Slavici);
– Simbolismul (se va studia 1 text de bază (o
poezie sau un poem în proză / proză poematică)
selectate din opera lui Alexandru Macedonski,
Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu);
– Prelungiri ale romantismului și clasicismului –
se va studia 1 text de bază (la alegere, din opera
următorilor autori: George Coșbuc, Octavian
Goga, St. O. Iosif).
✓ Identificarea unor
conexiuni între
literatura română și
cea universală – Fișe de lucru, materiale documentare asupra
unei epoci, a unui curent literar, sinopsis
privind dinamica fenomenului literar /cultural
în diferite epoci, surse dedocumentare (inclusiv
internetul).
a XII -a ✓ Analiza relațiilor
dintre o operă s tudiată
și contextul cultural în
care a apărut aceasta. – Curente culturale/literare ( modernism,
tradiționalism, orientări avangardiste,
postmodernism);
– context istoric, social -politic, evenimențial;
trăsături ale curentelor culturale / literare
reflectate î n textele studiate;
– Diversitate tematică, stilistică și de viziune în
poezia interbe lică;
– Literatura aservită ideologiei comuniste;
– Tipuri de roman în perioada postbelică (studii
de caz).

117

Analiza mai multor manuale de Limba și literatura română a fost realizată din perspectiva
următoarelor obiective:
1. stabilirea raportului dintre noțiu nile literare stipulate de curriculum și cele incluse
în manualele alternative de la ciclul liceal;
2. precizarea modului de explicare a noțiunilor de teorie literară în acest e manuale;
3. relevarea tipului de exerciții și sarcini incluse în manuale și în baza a cestora a
metodologiei studierii/ însușirii de către elevi a noțiunilor literare adoptate de
autori;
Cât privește primul obiectiv, în manualele de limba și literatura român ă analizate de noi
am regăsit incluse următoarele noțiuni literare (Tabelul 2.):
Tabel 2: ,,Noțiuni de teorie literară incluse în manualele de la ciclul liceal”
Noțiuni de
teorie
literară Clasa a IX -a Clasa a X -a Clasa a XI -a Clasa a XII -a
Genuri și
specii -gen epic
(povestirea,
povestirea în ramă,
povestirea orală);
-gen liric;
-gen dr amatic;
(actualizarea
cunoștințelor
dobândite anterior) -basmul cult;
-povestirea;
-nuvela;
-romanul;
-poezia epică
(fabula);
-poezia lirică
(rondel);
-arta poetică;
-comed ia;
-drama; -romanul;
-poezia lirică
(oda, elegie,
meditație;
-balada
populara;
-balada cultă;
-poezie lirică
(poezia modernistă
și neomodernistă);
-romanul postbelic,
romanul `60 și `80)
Moduri de
expunere – narațiunea;
– descrierea;
– dialogul/tipuri de
dialog;
– monologul/tipuri
de monolog;
– stilul direct;
– stilul indirect;
– memorialistică; -stilul indirect
liber;
-stilurile
funcționale ale
limbii;
-perspectiva
narativă;
-discursul; -recapitulare; -recapitulare;
Structura și
compoziția
operei
literare – relații sp ațiale și
temporale;
– temă, motiv,
laitmotiv; -conflict dramatc;
-comic;
-episod/secv ență
narativă;
-scenă/act/replică;
-temă; -recapitulare; -recapitulare;
Personajul
literar -personajul literar
-tipologii;
-caracterizarea -personaj
reflector; personajul clasicist/
romantic/ realist,
tipologie, personaj

118

personajului din
textul epic/d in
textul dramatic; alter-ego, tipuri
umane, personaje
tipice,
Literatrura,
artă a
cuvântului -text ficțional/text
nonficțional;
-literatura de
frontieră;
-comunicarea,
funcțiile
comunicării, schema
comunicării; -critică literară;
-istorie literară;
-teorie literară; -curent cultural;
-curent literar; -intertextualitate;
Instanțele
comunicării -eu liric;
-narator; -eul empiric;
-instanțele
comunicării în
textul narativ
(auto r, narator –
personaj, narator
martor, narator
omniscient,
cititor); -narator martor;
-narator
omniscient; -perspectiva
narativă;
Elemente/
figuri de stil -antiteză;
-comparație;
-figuri sintactice
sau de
construcție, figuri
semantice/tropi,
figuri de sune t;
-metaforă;
-metonimie;
-personificare;
-oximoron;
-simbol;
-sinecdocă; -alegorie;
-invocația
retorică;
-interogația
retorică; -recapitulare;
Elemente de
prozodie versul;
strofa;
tipuri de strofă,
tipuri de rimă. – ritmul;
-măsura;
-versul liber; -recapitulare; -ingambamentul;
Curente
literare/cultu
rale -realismul;
-romantismul; -umanismul;
-iluminismul;
-pașoptismul;
-clasicismul;
-romantismul;
-realismul;
-naturalism;
-parnasianism;
-simbolismul -modernismul
-tradiționalismul;
-avangarda;
-expre sionism;
-suprarealism;
-realism soci alist;

119

Limbaj -standard, literar,
colocvial/ familia,
popular/regional,
arhaic. -estetica urâtului;
-denotație și
conotație;

O analiză în plan comparativ a curriculumului disciplinar și a manualelor școlare din
perspectiva noțiunilor de teorie literară stipulate/ incluse pentru a fi studiate de e levi a scos
în evidență faptul că autorii de manuale au ținut cont de conținuturile documentului de
bază. Astfel, practic, în manualele școlare analizate se regăsesc toate noțiunile de teorie
literară stipulate de documentul reglatoriu.
Referitor la modul de explicare a noțiunilor de teorie literară la care recurg autorii
manualelor resp ective, acesta este cel tradițional. Autorii manualului de limba și literatura
română ti părit de Editura Art, spre exemplu, recurg la rubricile ,,Puncte de reper”,
,,Actual izarea cunoștințelor” și ,,Dicționar literar” . Autorii manualului tipărit de editura
Corint Educațional, utilizează rubrica ,,Dicționar literar” , iar manualul tipărit sub sigla
editurii Sigma, a recurs la prezentarea noțiunilor teoretice fie înainte de te xt, fie folosind
rubrica ,,Repere teoretice ș i istorice” .
Autorii manualelor editurii Art, precum și ce i ai editurii Corint recurg la evidențierea
din punct de vedere grafi c a rubricilor ce conțin definițiile conceptelor științifice, în timp
ce manualul e diturii Sigma prezintă noțiunile folosind ace lași font, fără evidențieri sau
delimitări clare , ceea ce face greoaie identificarea unui punct de interes.
Putem acorda un p lus manualului editurii Corint , în cuprinsul căruia găsim scheme
logice, pentru expl icarea anumitor noțiuni teoretice, pe înțeles ul elevilor. De pildă, în
manualul pentru clasa a XI -a, la pagina 79, regăsim o schemă despre naratorul omniscient,
implicat și neimplicat, pe care o prezentăm alăturat.

120

Elevilor li se solicită să indice tipul de narator al povestirii cadru din Balta -Albă, de
Vasile Alecsandri, orientându -se după această schemă.
Modul în care sunt explicate anumite concepte, în multe cazuri este incorect sau destul
de nebulos. Spre exemplu, în manualul de Limba și literatura ro mână pentru clasa a IX -a,
Editura Art, la ,,Tema familiei” se studiază romanul ,,Mara” , de Ioan Slavici. La rubrica
,,Dicționar literar” găsim o scurtă prezentare a trăsătu rilor realiste ce se regăsesc în
romanul Mara și anume ,,romanul Mara surprinde lume a târgurilor ardelenești, cu
ajutorul observației sociale și morale, al detaliului semnificativ, al unar personaje
specifice acestei lumi. specifică viziunii realistă a rom anului este obiectivitatea relatării,
construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc, lumea de precupeți și
de meșteșugari, cu problemele de conviețuire religioasă pe care le presupune existența
mai multor etnii” (p. 40). Realizăm că , programa școlară nu urmărește o prezentare
cronologică a evoluției literaturii, cu rentul realist și trăsăturile acestuia urmând a fi predată
în clasa a 11 -a. Cu siguranță elevii vor avea nevoie de o prezentare a curentului realist
pentru a putea înțelege pe deplin de ce romanul ,,Mara” aderă la estetica realistă.
Tot la aceeași unitate de învățare, în secțiunea ,,Explorarea textului ” – (p. 43), una
dintre cerințe solicită eleviilor să pre zinte ,,particularități ale stilului” pe baza unui
fragment aparțin ând aceluiași roman – Mara. Pentru realizarea acestui item de lucru elevii
au nevoie să cunoască noțiunile teoretice legate de ,,Stilurile funcționale ale limbii
române”, care se studiază î n clasa a X -a (vezi manualul Editurii Art, p. 124).

121

În manualul cla sei a X -a, la capitolul ,,Proza scurtă” , tema ,,Nuvela” , regăsim în
secțiunea ,,Dicț ionar literar” definirea ,,personajului literar” cu următoarea mențiune:
,,clasicismul la impus caractere le, personajele având o singură trăsătură dominantă […]”
(p. 54). Desigur, nu putem contesta conținutul informațional, doar că noțiunile legate de
clasicism vor fi studiate în clasa a XI -a (vezi manualul editura Art, clasa a XI -a, p. 117).
Tot aici reg ăsim și tipul de personaj impus de romantism: ,,romantismul aduce î n prim
plan perechea antitetice […]” (p. 54). Analizând manualul, regăsim abia la p agina 133, o
scurtă prezentare a romantismului. De asemenea, se face trimitere și la tipurile sociale
impuse de curentul realist: ,,realismul este interesat de tipurile soc iale, parvenitul de
exemplu, precum Dinu Păturică (Ciocoii vechi și noi)” . O scurtă definiție a realismului o
regăsim în același manual, la pagina 68. Așadar, fără un tablou sinoptic, al ti pologiilor de
personaje impuse de diferitele curente literare, elev ii nu vor reuși să realizeze o clasificare,
în funcție de anumite criterii, a person ajului principal din nuvela ,,Moara cu noroc” , Ghiță.
În manualul editurii Corint, la pagina 66, regăsi m, referitor la personajul literar,
,,Criterii de clasificare a per sonajelor” . La punctul 4 se precizează: ,,în funcție de
curentul estetic în care s e încadrează, personaje literare pot fi: personaje clasice
,,caractere”, personaje romantice, excepționale în situații excepționale, construite în
antiteză, personaje rea liste, ,, tipuri”, identificabile în realitate;” explicația din acest
manual este m ult mai pe înțelesul elevilor, spre deosebire de cea oferită de celălalt
manual.
În ceea ce pr ivește manualul de limba și literatura română pentru clasa a XI -a, cel al
editurii Corint, este singurul , dintre manualele supuse studiului , ce face o analiză
comparativă între romantism și clasicism și alocă un capitol întreg ,,marilor clasici” ,
Mihai Eminescu, din opera căruia propune spre studiu: Scrisoarea I, Floarea alb astră,
Revedere, Odă (de în metru antic ) și Ioan Slavici, cu nuvela ,,Moara cu n oroc”
Zăbovind asupra manualului de clasa a XI -a, constatăm că el include o serie de opere
ce urmează a fi studiate din perspectiva curentelor literare. Autorii au recurs la o
modalitate inedită de predare a trăsăturilor unui sau altui curent literar, și anume predarea
doar din perspectiva unei trăsături definitorii a curentului literar respectiv. De exemplu,
Floare albastră , de Mihai Eminescu este studiată doar din persp ectiva nostalgiei
romantice a absolutului , Revedere , din perspectiva metafizică d e origine folclorică , Odă

122

(în metru antic) , din perspectiva condiției umane și a romantismului î nalt, iar Luceafărul ,
din perspectiva omului de geniu . O astfel de abordare în studierea unei sau altei formule
estetice ar fi originală dacă s -ar insista pe gândirea asociativă a elevilor. În acest sens la
sfârșitul modulului în cauză, ar trebui să se regăsească o schema recapitulativă, care să
sintetizeze caracteristicile cu rentului, acest aspect fiind un minus al tuturor manualelor
propuse studiului.
În concluzie menționăm , că autorii manualelor de limba și literatura română, în mare
parte, țin cont de conținuturile curriculare în ceea ce privește compartimentul Noțiuni d e
teorie literară , dar maniera predării este una tributară vechilor metodologii și p aradigme.
5.2. Cerc etare metodologică
O cercetare educațională presupune realizarea de demersuri științifice de studiere a
faptelor pedagogice. Importanța acestor cercetăr i este majoră atât pentru planul teoretic al
educației cât și pentru cel practic car e presupune orienta rea, optimizarea, inovarea,
reformarea practicilor educative. Progresul în pedagogie se produce, practic, prin două
modalități de bază: organizarea unor cercetări experimentale și valorificarea achizițiilor și
experienței dobândite.
Meto da de cercetare
Există două tipuri de metode de cercetare care au fost supuse criticii din punct de
vedere al avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă.
Cercetăril e cantitative folos esc cifre și metode de analize statistice. Ele tind să se
bazeze p e măsu rarea numerică a unor aspecte specifice fenomenelor studiate cu scopul
testării ipotezelor cauzale.
Cercetările calitative , deși acoperă o mare varietate de abordăr i, nu se bazează pe
măsurări numerice, urmărind descrierea comprehensivă a unui evenim ent sa u unei unități
sociale. Se bazează pe paradigme de tipul celor postmoderniste, raționaliste.
S-a ajuns la concluzia că nici metodele cantitative nu sunt atât de ex acte cum s -a
susținut, dar nici metodele calitative nu oferă răspunsuri la toate între bările puse de
problema în cercetare: soluția a fost adoptarea unei linii de mijloc, utilizând ambele
metode.

123

În lucrarea de față utilizăm ancheta ca metodă de cercetare cantitativă folosim
chestionarul ca tehnică de lucru, iar ca metodă de cercetare cali tativă , pentru a constitui un
tablou cât mai fidel și complet al realității investigate, folosim studiul de caz.
Etapele cercetării
Etapa inițială
În demersul nostru met odico -științific ne -am am propus să realizăm un experiment
pornind de la un chestionar , pe care l -am aplicat unui număr de 60 de profesori de limba și
literatura română, dintre care 56 de gen feminin și 3 de gen masculin, ce predau în
învățământul liceal b ucureștean . 21 dintre ei au o experiență didactică de peste 15 de ani,
15 peste 20 de ani, 5 peste 25 de ani, 9 între 5 și 10 ani, iar 10 afirmă că sunt profesori
debutanți . Dintre aceștia 38 au Gradul didactic I, 12 Gradul didactic II, 6 profesori sunt c u
definitivat, iar 4 fără grad didactic, fiind debutanți. (vezi Anexa 1).
Chestionaru l a fost aplicat într -un interval de două luni, în lunile octombrie și
noiembrie ale anului 2018.
Interpretarea rezultatelor:
În continuare vom recurge la analiza și int erpretarea răspunsurilor date de către
profesorii chestionți.
La itemul nr. 1: ,,Consi derați esențială predarea -învățarea noțiunilor de teorie
literară în cadrul orelor de limba și literatura română? ”, cadrele didactice au răspuns în
procent de 100% cu ,,Da”. Deducem că atât predarea cât și însușirea noțiunilor din
domeniul teoriei literare sunt considerate de către aceștia esențiale în procesul instructiv –
educativ.
La itemul nr. 2: Considerați că manualele de limba și literatura română oferă
informații su ficiente și pe înțelesul elevilor la capitolul ,,noțiuni de teorie literară”? , 90%
de profesori au răspuns cu ,,Nu” , în timp ce doar 10% dintre ei au considerat că manualele
oferă informații suficiente și pe înțelesul elevilor din domeniul teoriei literare .
Grafic aceste răspunsuri se regăsesc în figura alăturată:

124

La itemul nr. 3: ,,Categoria de gen literar este una de bază sau auxiliară în
procesul de interpretare a operei artistice? ”, 30% de răsunsuri au indicat genul literar ca
bază în procesul de p redare al noțiunilor de teorie literară, în timp ce 70% dintre acestia îl
consideră au xiliar. Răspunsurile profesorilor la întrebările chestionarului ne -au permis să
elucidăm următoarele: majoritatea profesorilor consideră categoria de gen (cu toate
noțiun ile ce le înglobează) una auxiliară și nu primordială în procesul interpretării textul ui
literar. Printre prioritățile interpretării, conform opiniei respondenților, se numără: tema,
motivul, secvențele reprezentative, elementele din structura operei, subi ectul , personajul,
particularitățile de limbaj, mesajul;
Grafic aceste răspunsuri se regăsesc în figura alăturată:

La întrebarea nr. 4: ,,Când este necesar, din punctul dumneavoastră de vedere, să fie
predate noțiunile de teorie literară legate de gen, specie, curent literar/cultural ?”,
90%10%CONSIDERAȚI CĂ MANUALELE DE LIMBA ȘI LITERATURA
ROMÂNĂ OFERĂ INFORMAȚII SUFICIENTE ȘI PE ÎNȚELESUL
ELEVILOR LA CAPITOLUL ,,NOȚIUNI DE TEORIE LITERARĂ”?
NU
DA
30%
70%,,CATEGORIA DE GEN LITERAR ESTE UNA DE
BAZĂ SAU AUXILIARĂ ÎN PROCESUL DE
INTERPRETARE A OPEREI ARTISTICE?”
De bază
Auxiliară

125

profesorii au răspuns a stfel, 7 3% dintre responde nți consideră că trăsăturile unei specii/gen
literar trebuie scoase în evidență la sfârșitul operei / unității de învățare , 17% – în timpul
interpretării operei concomiten t cu predarea operei / unității de învățare; 10% au afirmat că
trebuie sc predate înaint e de a fi predată o operă literară / unitate de învățare ;
Grafic aceste răspunsuri se regăsesc în figura alăturată:

La itemul nr. 5: ,,În ce măsură este necesară cunoașt erea de către elevi a
trăsăturilor definitorii ale genurilor literare și ale speciilor acestora ”, majoritatea dintre
aceștia au răspuns că noțiunea de gen este una fundamentală în procesul de receptare a
literaturii în școală, mai ales ținând cont de fapt ul că ea înglobează o serie de alte noțiuni,
cum ar fi „liric”, „epic”, „dramatic”, „s pecie”, „subspecie”, „roman”, „povestire”,
„pastel”, ”c omedie”, „narator”, „eu liric”, „personaj”, „act”, „tablou”, „scenă” etc. În
același timp, una dintre competențele elevilor ce vizează cunoștințele lor din domeniul
teoriei literare este cea de a surpi nde lumea, specificul operei ținând cont de genul căreia
aparține.
Grafic aceste răspunsuri se regăsesc în figura alăturată:

după…
73%concomitent
17%înainte…
10%CÂND ESTE NECESAR, DIN PUNCTUL DUMNEAVOASTRĂ DE
VEDERE, SĂ FIE PREDATE NOȚIUNILE DE TEORIE LITERARĂ
LEGATE DE GEN/SPECIE, CURENT LITERAR/CULTURAL?
80%13%7%ÎN CE MĂSURĂ ESTE NECESARĂ CUNOAȘTEREA DE
CĂTRE ELEVI A TRĂSĂTURILOR DEFINITORII ALE
GENURILOR LITERARE ȘI ALE SPECIILOR ACESTORA
este necesară
nu este necesară
altă variantă

126

La întrebarea nr. 6: Solicitați să aleag ă o variantă de răspuns din cele oferite la
întrebarea ,, Cât de des recurgeți la anali za comparativă a noțiunilor de teorie literară? ,
70% dintre profesori au optat pentru varianta „de la caz la caz ”, în timp ce 30 % au ales
declarat că recurg „foarte des” la analiza comparativă a noțiunilor de teorie literară .
Varianta „niciodată” n -a fost aleasă de vreun profesor, așa cum regăsim în repezentarea
grafică alăturată:

La itemul nr. 7: În ce măsură folosiți metode de creativitate în procesul de predare
a noțiunilor de teorie literară ?, 62% dintre profesori au optat pentru varianta „de la caz la
caz”, în timp ce 3 5% au ales declarat că folosesc „foarte des” metode creative în predarea
noțiunilor de teorie literară . Varianta „niciodată” a fost aleasă doar de 3% dintre profesor i,
așa cum putem constat în repezentarea grafică alăturată:

30%
70%0%CÂT DE DES RECURGEȚI LA ANALIZA
COMPARATIVĂ A NOȚIUNILOR DE TEORIE
LITERARĂ?
Foarte des
de la caz la caz
niciodată
35%
62%3%ÎN CE MĂSURĂ FOLOSIȚI METODE DE
CREATIVITATE ÎN PROCESUL DE PREDARE A
NOȚIUNILOR DE TEORIE LITERARĂ?
foarte des
de la caz la caz
niciodată

127

La întrebarea nr. 8: Numiți trei metode creative la care recurgeți în procesul de
predare/ studiere a noțiunilor de teorie literară? Răspunsurile lor pe marginea acestei
sarcini au fost grupate în felul următor: 66% au optat pentru activități de compar are și
analiză a unor fragmente, opere, 23% – pentru activități de identificare, recunoaștere,
restabilire, 11% – pentru activități de descoperire prin cooperare.

La itemul nr. 9: Considerați că predarea noțiunilor de teorie literară , legate de
curentele literare/culturale , ar trebui făcută respectând principiul cronologic sau în mod
aleatoriu , așa cum se procedează în prezent ? 94 % au răspuns că ar tebui păstrat princi piul
cronologic în predarea curentelor literare, în timp ce doar 6% susțin că aceste noț iuni de
teorie lite rară pot fi parcurse și în mod aleatoriu. Răspunsurile le putem regăsi în
reprezentarea grafică alăturată:

Etapa experimentală
Următorul pas a fos t punerea în aplicare a unui studiu de caz, care să măsoare dacă
performanța elevilor es te aplicabilă sau redusă în urma aplicării principiului accesibilității
în procesul de predare -învățare.
Grupul țintă:
La experient au participat un număr de 100 de el evi, din clas ele IX-XII, filieră
teoretică, profil real și uman .

Perioada de desfășurare :
94%6%CONSIDERAȚI CĂ PREDAREA NOȚIUNILOR DE TEORIE
LITERARĂ LEGATE DE CURENTELE
LITERARE/CULTURALE AR TREBUI FĂCUTĂ
RESPECTÂND PRINCIPIUL CRONOLOGIC SAU ÎN MOD
ALEATORIU, AȘA CUM SE PROCEDEAZĂ ÎN PREZENT?
Cronologic
Aleatoriu

128

Experimentul s -a desfășurat în perioada septembrie – decembrie 2018.
În cadrul experimentului de constatare le -am propus mai multe teste ( vezi Anex ele
nr. 2, 3, 4, 5, 6) prin care am urmărit să evaluăm cunoștințele lor în ceea ce privește
cunoștințele re feritoare la noțiunile de teorie literară , capacitățile de interpretare a operei
literare din perspectiva mai multor concepte științifice.

Experimentul nr. 1
Definită ca „referință abstractă a unei întregi opere sau a unei secvențe dintr -o
operă, ca obie ct al unei dezbateri, al unui discurs”93 ori ca „un concept de însumare, de
unificare a materialului lexical al lecturii”94 noțiunea de temă, în metodologia didac tică,
este folosită cu sensul de problemă pe care o are în vedere un scriitor pentru a o reliefa
artistic în creația sa, d e aspect general al realității asupra căruia se concentrează atenția
creatorului în cuprinsul operei sale.
Itemul 1: Solicitați să fo rmuleze tema poeziei „Cărbunii” de O. Goga și să -și
argumenteze opinia prin raportare la definiț ia acestui concept, 57% din numărul total de
elevi au menționat iubirea, 29% au susținut că e vorba despre ardere, restul, 14% n -au
formulat niciun răspuns. Din tre cei 57% de elevi, care au formulat corect tema poeziei,
doar 11% au fost în stare să o argum enteze, prin referință la definiție, aceștia oferind
explicații de tipul: „Este tema iubirii, deoarece pe scriitor îl interesează această problemă”,
„….., deo arece iu birea este aspectul de viață pe care -l abordează scriitorul”, „ ……, deoarece
e vorba anume despre acest aspect al realității intime a scriitorului”. Cealaltă parte a
elevi lor din acest grup (46%) n -au dat niciun răspuns sau au indicat „nu știu” .
Itemul al 2-lea din test („Identificați un motiv literar existent în poezie și
comentați -l.) a fost rezolvat în felul următor: 46% au identificat corect fie motivul
cărbunilor, fie cel al amintirii, 31% au menționat greșit motivul arderii, care, de fapt, este
laitmotivul poeziei, 19% – au indicat greșit ca motive lespedea de piatră, scânteia, va tra,
4% n -au dat niciun răspuns.
Cât privește capacitatea elevilor de a argumenta prezența unui motiv în text,
subliniem că doar 9% dintre elevi au reușit să rezolve item ul respectiv, invocând drept

93A. Marino,1987, Hermeneutica ideii de literatură . Cluj-Napoca : Editura Dacia, p. 57.
94 B.Tomașevski, 1973, op. cit. , p. 37.

129

argumente cuvintele din câmpul lexical al motivului resp ectiv, secvența de text în care
apare, faptul că acesta contribuie la tratarea temei.
Restul elevilor n -au făcut față sarcinii, faptul demonstrând că ei nu și-au însușit
definiția acestei noțiuni teoretico -literare.
Felul în care a fost comentat motivul literar lasă mult de dorit, în cele mai dese
cazuri elevii nu au reuși să respecte un algoritm al comentariului și/sau să surprindă rolul
de temă a motivului pentru secven ța în care este atestat .
Aceeași situație am înregistrat -o și în cazul rezolvării itemului numărul 3 din testul
respectiv: „Justificați prezența unui laitmotiv în poezie și comentați -l în 4 -5 enunțuri” .
Laitmotivul arderii a fost identificat doar de 44% dintre elevi, 31% l -au considerat motiv,
25% nu l -au identificat. Din numărul total a l elevilor doar 23% au putut să definească
conceptul de laitmotiv sau/și să justifice prezența lui în text prin referire la cuvintele din
câmpul său lexical atestate în po ezie.

Experimentul nr. 2
Artă a cuvântului, literatura are la bază imaginea artistică. Faptul dat impune
cunoașterea de către elevi a mai multor noțiuni din domeniul limbajului – figurile de stil,
fără de care este imposibilă interpretarea textului artis tic, chiar și din perspecti vă didactică.
În această ordine de idei, unul dintre obiectiv ele experimentului de constatare a fost
evaluarea cunoștințelor elevilor referitoare la figurile de stil, a capacității lor de a le
identifica într -o operă literară și de a le comenta semnificați ile. În rezolvarea obiectivului
trasat, am propus elevilor di n clasele a X-a să identifice în poezia „Trec vremile” de V asile
Voiculescu toate figurile de stil și să justifice opțiunile lor în cazul a trei dintre acestea
(vezi Anexa nr. 3 ). Rezultatele obț inute au arătat că, anumite figuri de stil cum ar fi
comparaț ia, epitetul sunt ușor recunoscute de majoritatea elevilor. Cu toate acestea doar
27% au putut să argumenteze ambele figuri de stil, referindu -se la mecanismul lor de
formare. 57%, în cazul compa rației, au invocat ca unic argument „ este prezent elementul
de legătură ca” , iar 16 % – „se compară ceva cu ceva”.
Menționăm că Irina Petraș definește comparația ca „figură de stil constând în
punerea în paralel a doi termeni, î n temeiul unei asemănări, p entru a scoate în evidență

130

caracteristicile unuia dintre ei”95 . Metonimia „sufletul” n-a fost identificată de niciun
elev. Metaforele „fața lumilor” , „porțile veciei” , „sufletul se -afundă iar și iar se suie” au
fost identificate doar de 5% din elevi, iar 2 8% au identificat fie una, fie două metafore.
Personificările „vremile spală”, „sufletul izbește” , simbolul „șuvoaiele de apă” au fost
confundate cu alte figuri de stil (cu metafora, epitetul) sau n -au fost identificate.
Așadar, niciun elev n -a identificat toate figurile de stil din poezie (în total 8). Din
numărul total, 17% au identificat corect 4 figuri de stil, 23% – 3 figuri de stil, 49% – 2
figuri de stil, 11% – 1 figură de stil. În acest context, 27% au putut să exp lice me canismul
de formare a epitetului sau comparației.
În cazul metaforei și metonimiei elev ii n-au dat niciun răspuns. Analiza lucrărilor
elevilor a demonstrat că ei nu cunosc mecanismele de formare a figurilor de stil, fapt care
are un impact negativ asupra identificării acestora într -un text artistic și a interpretării lor.
O serie de noțiuni , ce urmează a fi însușite de elevi în procesul receptării literaturii în
școală , țin de clasa genurilor și speciilor literare. Conform stipulărilor curriculumulu i,
conținuturile educaționale de literatura română, axate pe noțiunile de teorie literară, în
special din aria genurilor și speciilor literare, identificabile în operă, vor fi orientate spre
realizarea competențelor specifice disciplinei școlare Limba și L iteratu ra Română :
valorice, de cultură generală a comunicării, existențiale, lectorale, literar e, cognitiv –
educaționale etc.

Experimentul nr. 3
Dat fiind acest fapt, în experimentul de constatare am propus elevilor mai multe
teste de evaluare a cunoșt ințelor lo r referitoare la caracteristicile genurilor și ale speciilor
literare .
În cazul trăs ătuilor de fond ale rondelului , ca specie lirică cu formă fixă, elevii au
fost puși în situația de a reface textul poeziei conform rigorilor speciei literare res pective
(vezi: Anexa nr. 4). Menționăm că 61% au reușit să refacă textul (au grupat versurile în
strofe, au plasat versurile conform rigorilor), restul, fie au considerat că nu -i nevoie de vreo
modificare, fie au propus variante greșite. Rezultatele demonst rează că majoritatea elevilor

95 I. Petraș, 200 2, op.cit. , p. 140.

131

nu au reținut caracteristicile rondelului, definit ca „ specie lit erară lirică cu formă fixă,
alcătuit din trei catrene și un vers izolat (sau din două catrene și un cvintet), în care
versurile 1 și 2 sunt identice cu versurile 7 și 8, iar versul 13 cu primul vers ”96.

Experimentul nr. 4
Aceeași situație am înregistrat -o și în cazul definirii caracteristicilor sonetului. Puși
în situația de a încadra poezia , „Mi-i inima prea -plină de -o dulce desfătare ”, de Fr ancesco
Petrarca , într-o spec ie literară anume și de a susține opțiunea cu 4 argumente ( vezi: A nexa
nr. 5), doar 23% din numărul total au rezolvat integral itemul, 39% au invocat două
argumente, 25% – un argument, restul, 13%, n -au fost în stare să rezolve itemul sau au
propus variant e total greșite.

Experimentul nr. 5
Receptarea operei de ficțiune din perspectiva car acteristicilor unui sau altui curent
literar este o operație indispensabilă într -un demers didactic. În cazul dat este nevoie de o
bună cunoaștere d e către elevi a carac teristicilor de fond ale școlilor literare, fie că e vorba
de iluminism, umanism , clasi cism, romantism, realism, fie de sămănătorism, naturalism,
expresionism, simbolism, postmodernism. Problema se complică și mai mult în situația în
care profesorul e nevo it să caute soluțiile adecvate și optime pentru predarea
noțiunilor/caracteristi cilor c urentelor respective, astfel ca elevii să poată deosebi în final o
operă romantică de una realistă ori clasicistă, să facă distincțiile, de exemplu, între
personajul rom antic și realist, între cel clasicist și personajul modern etc.
Analiza lucrări lor ele vilor cu privire la trăsăturile definitorii ale curentelor literare a
demonstrat că ei, chiar dacă pot distinge o operă clasicistă, de una realistă, un text
expresionist de altul simbolist etc., totuși întâmpină greutăți mai ales în argumentarea
apartenenț ei acesteia la o formulă estetică anume.
Astfel, din cele 44% care au încercat să încadreze poezia „Lume” de Lucian
Blaga” la expresionism ( vezi Anexa nr. 6), au putut aduce 4 argumente doar 17%. Alte
12% au adus 3 argumente, 9% – două argumente, 6 % – un argument. Argumentele invocate
sunt următoarele:

96 Ibidem , p. 317.

132

a) „Este o poezie expresionistă, deoarece eul liric trăiește sentimente debordante,
înregistrăm o explozie a sentimentu lui: O, lume, lume!/ aș vrea să te cuprind întreagă/ În
piept, Dogorâtor”;
b) „Poezia poate fi raportată la expresionism, deoarece atest ăm sentimentul
contopirii sufletului cu natura și cu cosmosul, eu liric se vrea dizolvat în acest univers: Să
te topesc în sufletul meu cald/ Să te topesc în trupul meu/ Cu tot ce ai: / Cu munții tăi,/ cu
râsul tău” ;
c) „E o poezie expresionistă, întrucât a testăm în ea o trăsătură a acestui curent și
anume: starea trăită se naște din focul interior al poetului: Ca dintr -o cupă/ Să -mi beau apoi
eu sângele bogat”.
d) „… știu că L. Blaga este reprezentantul e xpresionismului românesc, de aceea și
poezia aparț ine acestui curent”;
e) „Poezia respectivă nu poate fi raportată nici la realism, nici la simbolism,
sămănătorism sau romantism. Prin urmare este de factură expresionistă, dar de ce nu pot să
spun”.
Ceala ltă parte de elevi, 56%, au încadrat poezia fie la romantism, la realism, fie la
simbolism, argumentele lor fiind următoarele:
a) „Peisajul este unul excepțional, const ituit din „minunatul pământ”, „largă mare
de minuni”;
b) „În poezie recunoaștem detali i, elemente ale realității concrete”; c) „Este o
poezie simbolistă, deoarece sunt atestate simboluri” etc.
Itemul al 2-lea al testului a vizat: , „Exprimarea unei opini i, în minimum 50 de
cuvinte, cu privire la curentul literar căruia îi aparține poezia”, a fost rezolvat doar de o
parte foarte mică de ele vi (9%). Răspunsurile lor însă, cu mici excepții, au fost destul de
irelevante, neconcludente, ei trecând mai mult în r evistă perioada când a apărut mișcarea
literară în cauză, reprezentanții, unele caracte ristici. Exemplificăm:
a) „Expresionismul a apăru t în deceniul al doilea al secolului XX în Europa. Primul
artist expresionist este pictorul Edvard Munch. Lucrarea aces tui autor, „Țipătul”, se
remarcă prin imagini foarte puternice și contrastante. Cu păre re de rău, nu am citit nici -o
operă literară expre sionistă și nu -mi pot exprima opinia despre avantajele curentului
respectiv”;

133

b) „ Expresionismul este un curent liter ar foarte interesant. Mie îmi plac operele
expresioniste și, în special, cele scrise de Lucian Blaga”;
c) Am învățat că sculptura „Coloana infinitului” de C. Brâncuși este o lucrare
expresionistă și afirmă libertatea spiritului, tendința spre absolut a ar tistului, acestea fiind
trăsături definitorii ale curentului.
În concluzie , menționăm că rezultatele experimentului de constatare au scos în
evidență faptul că în ceea ce privește profesorii, aceștia, în mare parte, rămân tributari
vechilor paradigme de p redare a noțiunilor de teorie literară , fapt care are un impact
negativ asupra elevilor , în primul rând, pentru că aceștia din urmă nu stăpânesc un inventar
de categorii științifice, care i -ar ajuta să interpreteze opera literară din perspectiva naturii ei
ca artă a cuvântului.
În ceea ce -i privește pe elevi, am constatat că, aceștia cunosc anumite caracteristici
sau definiții ale co nceptelor teoretico -literare, dar ele nu au valoare operațională, rămânând
ca ceva în sine, un material amorf.

5.3. Metode didactice pentru optimizarea lecțiilor de limba și literatura
română
Optimizarea lec țiilor de limba română depinde foarte mult de strategiile utilizate de
profesor , astfel încât , să fie cât mai eficiente. Tot mai mult în ultimii ani se recurge la
utilizar ea strategiilor didactice interactive, astfel încât lecțiile să fie mu lt mai interact ive și
eficiente, iar copiii cooptați în procesul propriei formări.
Metodele didactice reprezintă „o cale eficientă de organizare și conducere a
învățării, un mod comun de a proceda care reunește într -un tot familiar, eforturile
profesorului și ale elevilo r săi”97. Pot fi considerate drept „calea de urmat în activitatea
comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică
pentru informare a și formarea educaților ”98.
Metoda poate fi privită și ca „o modalitate de acțiune, un instrument cu ajutorul
căruia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, își înșusesc și

97 I. Cerghit, 2001, Prelegeri pedagogice , Iași : Editura Polirom, p. 63.
98 Ibidem , p. 65.

134

aprofundează cunoștințe, își informează și dezvoltă priceperi și deprinderi intelectuale și
practice, aptitudini, atitudini etc.”99
În didactica modernă „metoda de învatamânt este înteleasă ca un anumit mod de a
proceda care tinde să plaseze elevul într -o situație de învățare, mai mult sau mai puțin
dirijată care să se apropie până la identificare cu una de cercetare științif ică, de urmărire
și descoperire a adevarului și de legare a lui de aspectele practice ale vieții ”100.
Procedeele didactice sunt elemente de detaliu ce intră în componența metodelor;
sunt soluți i didactice practice ce concură la aplicarea cu eficiență a metodei. Relatia dintre
metode și procedee este una dinamica: în anumite contexte pedagogice o metoda se poate
transforma în procedeu și invers.
Strategiile didactice interactive ca strategii de grup, au în vedere munca în
colaborare a elevil or organizați pe microgrupuri sau ech ipe de lucru în vederea atingerii
unor obiective preconizate (soluții la o problemă, crearea de alternative). Au ca fundament
sprijinul reciproc în căutare -cercetare și în vățare, stimulează participările individuale,
antrenând subiecții cu toată personalit atea lor (abilități cognitive, afective, volitive,
sociale). Solicită efort de adaptare la normele de grup, toleranță fată de opiniile, părerile
colegilor, dezvoltând capa citățile autoevaluative. Sunt strategii de inter acțiune activă între
participanții la activitate (elev -elev, elev -profesor, student -student, student -profesor).
Strategiile didactice interactive presupun crearea unor programe care să corespundă nevoii
de interrelaționare și de răspuns diferențiat la reacțiile elevilor. Interactivitatea în clasă
(face -to-face) se referă atât la promovarea relațiilor inter și intragrupale cât și între profesor
și el ev. Pentru crearea unui program interactiv, profesorul trebui e să cunoască și să
organizeze bine materialul de studiu, să -și imagineze soluții div erse la reacțiile/
răspunsurile elevilor și să conceapă trasee de învățare diferențiată, adaptate elevilor
potențiali.
Strategiile de învățare interactivă stimulează par ticiparea subiecților la acțiune,
socializându -i și dezvoltându -le procesele cognitive complexe, trăirile individuale și
capacitățile de înțelegere și (auto)evaluare a valorilor și situațiilor pri n folosirea metodelor
active.

99 M. Ionescu, M. Bocoș, 2017, Tratat de didactică modernă , Pitești : Editura Paralela 45, p. 122.
100 M. Ionescu, V. Chiș, 2001, Didactica modernă , Cluj -Napoca : Editura Dacia, p. 126.

135

Pe de alt ă parte nu putem să facem abstracție de metodele tradiționale, așadar,
acestea împreună cu cele moderne p ot aduce un plus de valoare actului educativ. Îmbinate,
cele două tipuri de metode pot fi extrem de utile în d emersul educativ al profesorului și
ajută deopotrivă la stim ularea imaginației, însușirii cunoștințelor teoretice, dezvoltarea
limbajului, stimula rea gândirii, a creativității, formează deprinderea de a comunica, asocia,
de a face analogii, îl ajută să dev ină competitiv, sociabil etc. Abordarea metodelor
didactice în școală necesită mult tact, atenție și abilitate din partea profesorului, astfel înc ât
să fructifice potențialul elevilor.În cele ce urmează am încercat să fac o reiterare a
clasificării metodel or didactice după modelul lui Cerghit.
Ioan Cerghit conture ază în cartea sa , Metode de învățământ101 cele mai des
utilizate clasificări în lucrări le de specialitate în ceea ce privește metodele:
Clasificarea metodelor de învățământ se poate realiza în funcție de diferite criterii.
I. după criteriul istoric : metod e clasice ( tradiționale): expunerea, con versația,
exercițiul etc.; metode moderne : studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare,
modelarea etc.;
II. după funcția didactică prioritară pe care o îndeplinesc :
1) metode de predare -învățare propriu -zise, dintre care se disting:
a) metodele de transmitere și dobândire a cunoștințelor : expunerea,
problematizarea, lectura etc.;
b) metodele care au drept scop formarea priceperilor și deprinderilor : exercițiul,
lucrările practice etc.;
2) metode de eval uare;
III. după modul de orga nizare a activității elevilor : metode frontale (expunere a,
demonstrația); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup
(studiul de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multo r modalități
de organizare a a ctivității (experimentul);
IV. după tipul de strategie d idactică în care sunt integrate : algoritmice
(exercițiul, demonstrația); euristice (problematizarea);
V. după sursa cunoașterii (care poate fi experiența social -istorică a omenirii,
explorarea directă sau indirectă a realității sau activitatea personală), la care se adaugă un

101 I. Cerghit, 2006, Metode de învățământ , ediția a I V-a, Iași: Polirom , p. 61 -62.

136

subcriteriu: suportul informației (cuvânt, imagine, acțiune etc), prof. Cerghit propune o altă
clasificare și anume:
1) metode de comunicare orală : expozitive, interogative (conversative sau
dialogate); discuțiile și dezbaterile ; problematizarea;
2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecția personală);
3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);
4. metode de explorare a realităț ii: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a
realității: observarea siste matică și independentă; experimentul; învățarea prin cercetarea
documentelor și vestigiilor istorice; b) metode de explorare m ijlocită (indirectă) a realității:
metode demonstr ative; metode de modelare;
5. metode bazate pe acțiune (operaționale sau practi ce): a) metode bazate pe acțiune
reală / autentică): exercițul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările
practice; b) metode de simulare (bazate pe acțiune fic tivă): metoda jocurilor: metoda
dramatizărilor; învățarea pe simulatoare.
Acest or categorii li se adaugă un alt tip de metode și anume metodele de
raționalizare a învățării și predării: metoda activității c u fișele; algoritmizarea; instruirea
programată; i nstruirea asistată de calculator (I.A.C.).

5.3.1. Exemple de metode ce pot fi folosite în cadrul lecții lor de limba și
literatura română
Una dintre problemele de mare dificultate care s -a aflat în centrul atenției
cercetătorilor literari, începând cu Ant ichitatea și continuând până astăzi, este aceea a
genurilor literare. Prima di ficultate se referă la faptul dacă în literatură există trei sau mai
multe genuri. În această ordine de idei, Tzvetan Todorov menționa: „Orice operă modifică
ansamblul posibilită ților, fiecare nou exemplar schimbă specia. Am putea spune că suntem
în prezen ța unei limbi în care orice enunț este agramatical în momentu l enunțării sale.
Mai exact spus, nu -i recunoaștem unui text dreptul de a figura în istoria literaturii sau a
științe i decât în măsura în care el aduce o schimbare a ideii pe care ne -o facem până

137

atunci despre una sau despre cealaltă dintre aceste două act ivități”102. În același timp,
Gheorghe Crăciun, în lucrarea sa „Introducere în teoria literaturii” , susține: „Trebuie î nsă
să admitem ca pe un adevăr incontestabil faptul că nu există text literar, oricât de
excentric ar fi el în raport cu un sistem dat, car e să nu prezinte proprietăți comune cu alte
texte. Orice text nou apărut se înscrie aprioric într -un ansamblu de cons trângeri, de la
cele lingvistice la cele estetice, întro combinatorie constitu ită din proprietăți literare
virtuale, pe care însă, într -o oarecare măsură, el o modifică”103.
Considerații de mare interes cu privire la statutul genurilor apar în „Teoria
literaturii” a lui Wellek și Waren. Cercetătorii americani considerau genul litera r drept o
instituție, având în vedere faptul că scriitorul, exprimându -se prin intermediul genului
literar, intră în raza de acțiune a unei instituții pe care poate să o conteste , să o r eformeze,
să-i înlocuiască structurile, modul de organizare, să o cont opească cu alta, mai funcțională,
dar ea tot instituție rămâne104.
Așadar, din datele aduse în discuție, de la renaștere și romantism și până în ziua de
astăzi, se admite existen ța în câ mpul literaturii a trei genuri fundamentale – epic, liric,
dramatic , deși există studii în care se vorbește despre patru genuri, cel de -al patrulea fiind
romanul, ca gen distinct, sintetic. Se vorbește tot mai mult și despre unele genuri hibride:
lirico-epic (romanul în versuri, balada, fabula etc.), istorico -artistic, din c are fac parte
reportajul, jurnalul etc. Chiar la nivelul unor specii lirice, cum ar fi elegia, oda, imnul,
meditația, trăsăturile lor se amestecă. „Dincolo de toate acestea, (susține Ghe orghe
Crăciun ), trebuie să recunoaștem că triumful principiului origin alității face ca aproape
orice operă remarcabilă a lumii moderne să devină un „antiroman”, o „antidramă”, „o
antipoezie”, un produs (de multe ori declarat non -artistic), ce refuz ă din st art orice
condiționare canonică”105. Cât privește speciile literare, ace ste au un caracter istoric destul
de riguros, unele dintre ele fiind pe cale de dispariție (epopeea, romanul în versuri), altele
noi impunându -se tot mai mult. Studiul lor este i nteresan t pentru ideea cristalizării și
morfologiei istorice a unor forme dete rminante într -o perioadă sau alta.

102 T. Todorov, 1981, Originea g enurilor , în: M. Corti, 1981, Principiile comunicării literare , București,
Editura Univers, pp. 155 -187.
103 Gh. Crăciun, 2003, op. cit. , p. 85.
104 R. Welek, A. Waren, 1974, op.cit , p. 151.
105 Gh. Crăciun, 2003, op. cit. , p. 95.

138

Precizările de mai sus au o strânsă legătură cu receptarea operelor literare în școală,
mai ales că elevii, într -un comentariu literar, trebu ie, să r eleveze în ce măsură o operă, de
pildă, lirică are și elemente epice s au una epică/dramatică inserează elemente lirice. În
învățământul preuniversitar se studiază un repertoriu destul de variat de opere literare, ce
aparțin tuturor genurilor și ilu strând d iferite specii.
Din această cauză receptarea literaturii din perspec tiva genurilor și speciilor trebuie
să urmărească formarea la elevi a unei viziuni dialectice asupra fenomenului literar,
înțelegerea caracterului relativ al oricărei clasificări . Întruc ât fiecare operă e o structură
unică, nu există o teorie a explicației de text general valabilă, asta însemnând că orice
demers interpretativ școlar se va realiza în funcție de trăsăturile distinctive ale textului
artistic.
În continuare consemnă m aspect ele metodologice referitoare la receptarea operelor
lirice, epice și d ramatice, în cadrul activităților didactice desfășurate în tr procesul
experimentului de formare.
5.3.2. Atelier de scriere creativă
Pentru receptarea operelor lirice, epice și dramatice, și exersarea noțiunilor de
teorie literară ce vizează aceste asp ecte, propunem, cu titlu de sugestie, câteva activități de
formare care se pot desfăș ura în cadrul unui ,,Atelier de scriere creativă ”.
Timpul pentru o activitate sau alta din cad rul atelierului poate varia, să spunem d e
la 10 minute (în cadrul orelor de limba și literatura română) până la o oră, o oră și jumătate
(în afara orelor de curs. ).
Obiectivele atelierului :
O.1. elaborarea creativă a unor texte epice, lirice, dramatice;
O.2. însușirea de către elevi, în baza textelor elaborate, a trăsăturilor de g en și specie;
O.3. formarea capacităților elevilor de a identifica în diverse texte literare trăsăturile ce le
caracterizează ca a partenență la gen și specie;
O.4. formarea compete nței de a comenta o operă literară din perspectiva originalității
sale și, î n special, din cea a ruperii canoanelor istorice privind caracteristicile de gen și
specie.
Structurarea activităților pe arii tem atice:

139

I. Atelier de creație/scriere creativă: „Genul liric”
Activitatea nr. 1. Trăsături ale genului liric
Activitatea nr. 2. Specii lirice: pastelul, meditația
Activitatea nr. 3. Oda, imnul
Activitatea nr. 4. Poezia cu formă fixă: sonetul, rondelul
II. Atelier de creație/ scriere creativă: „Genul epic” .
Activitatea nr.5: Trăsături ale genului epic;
Activitatea nr.6. Specii epic e: povestea, basmul
Activitatea nr.7. Legenda
Activitatea nr.8. Povestirea
Activitat ea nr. 9. Nuvela
Activitatea nr.10. Romanul
III. Atelier de creație/scriere creativă: „Genul dra matic” .
Activitatea nr. 11. Trăsături ale genului dramatic
Activitatea nr. 12. Comedia
Activitatea nr . 13. Drama
Activitatea nr. 14. Scrierea unei comedii/drame.
Activitatea nr. 15. Dramatizarea piesei scrise.

Mai jos exemplificăm, cu titlu de sugestie, modul de desfășurare a câtorva dintre
activitățile propuse pentru a fi desfășurate în cadrul ,,Atelierului de scrie re creativă”.

Activitatea nr. 1

Tema: Trăsături ale genului liric
Obiective:
O1. să numească trăsăturile genului liric;
O.2. să argumente ze apartenența textului creat la genul liric;
O.3. să compare diferite texte din perspectiva caracteristicilor de gen.
Metode: jocul de -a poezia, compararea, exercițiul, algoritmizarea, cinquainu -ul.

140

Metoda de lucru nr.1:
a) elevilor li se propun să analizez e diferite fragmente/texte literare lirice, epice,
dramatice incluse în manualele de Limba și literatura română din per spectiva
structurii lor formale;
b) elevii stabilesc deosebirile privind modul de aranjare a textelor respective în
pagină;
c) se formulează co ncluzia pri vind aspectul formal al textelor în cauză.
Metoda de lucru 2:
Elevii analizează fragmentele respective având următoarele repere:
– prezența/absența unor personaje;
– relatarea unei întâmplări/exprimarea unor stări sufletești;
– subiectivitate/ o biectivitat e.
– elevii își formulează opiniile;
– elevii numesc, în baza observațiilor făcute, trăsăturile genului liri c
Metoda de lucru 3:
1. Profesorul propune elevilor structura unui cinquain:
– titlu
– descriere
– acțiune
– sentimente
– reexprimarea esenț ei
2. Elevilor li se dau instrucțiunile de alcătuire a cinquain -ului, scrise pe o foaie flipchart.
– primul vers este alcă tuit dintr -un singur cuvânt care numește subiectul (un ubstantiv);
– al doilea vers este format din două cuvinte care descriu subiectul ( două adjective);
– al treilea vers este format din trei cuvinte care exprimă acțiuni ale subiectului (verbe
sau verb plus alte părți de vorbire);
– al patrulea vers est e alcătuit din patru cuvinte care exprimă sentimente față de
subiect;
– ultimul vers este alcătuit dintr -un cuvânt care exprimă esența subiectului.
3. Elevii alcătuiesc cinquain -ul.
4. Se analizează modul de aranjare a ideilor în text

141

5. Se formulează concluziile privind caracteristicile genului liric
Metoda de lucru nr. 4:
Elevilor li se propun e să găsească cuvinte care să rimeze;
a) elevii alcătuiesc două catrene;
b) se discută modul de aranjare a versurilor , starea lirică trăită etc.
c) se formulează concluzia privind trăsăturile definitorii ale genul ui liric.

Activitatea nr. 2

Tema: ,,Pastel ul – specie literară ”
Obiective:
O1. să numească trăsăturile definitorii ale pastelului ca specie literară;
O2. să elaboreze texte lirice de descri ere a naturii;
O3. să argumenteze apartenența textului creat la gen și specie.
Metode: scrierea creativă , cinquen -ul, refacerea textului, textul calchiat
Metoda de lucru nr.1:
a) elevilor li se propune un titlu -temă al vi itorului catren (ex.: Gerul)
b) elevii completează spațiile libere din schemele propuse:
Știu că gerul este nemilos, urât, șmecher, ___ ___, _____, _______, _________, _____;
că gerul pișcă, hoinărește, _______ ___, _______, _________, ______, _______;
că poate fi înt âlnit pe drum, afară, pe lac, _______, ________, ________, _________;
că mă înspăimântă, îmi place , ______, ______, ______, _________, ______, ______;
că _______, _______, ________, __________, __ _______, _________, ________;
c) elevii alcă tuiesc un catren cu vers liber, având ca repere răspunsurile din fișa
completată;
d) elevii analizează catrenele din perspectiva următoa relor sarcini -întrebări: Cum
este aranjat textul în pagină?”, „Ce se descr ie în catren?”, „Ce stare trăiește elevul/
eul liric al catrenului?”
e) elevii analizează în plan comparativ catrenul și un pastel din creația unui scriitor,
relevând asemănările și deosebirile;
f) elevii formulează concluzia cu privire la pastel ca spec ie literară.

142

Metoda de lucru nr. 2:
a) prof esorul propune elevilor un pastel (poate fi chiar opera care se studiază la lecție);
b)printr -un exercițiu de imaginație, elevii modific ă imaginile
vizuale/auditive/cromatice atestate în pastelul respectiv;
c) se analizează variantele obținute din perspec tiva mai multor întrebări de tipul: „Ce
tablou se desprinde din poezie?”, „Ce imagini contribuie la crearea acestui tablou?”,
„Cum vă pa re acest tablou?”, „Care sunt caracteristicile lui?” „Ce mesaj transmite
varianta autorului/ a voastră?” etc.

Activitate a nr. 3
Tema: Trăsături ale genului epic
Obiective:
O1. să numească trăsăturile genului epic;
O2. să argumenteze apartenența unei opere la genul epic;
Metode: exercițiul, diagrama Venn .
Metoda de lucru nr.1:
a) elevilor li se dă o fișă de lucru ce conține p rintre altele trăsături ale genului epic ;
b) elevii, prin metoda excluderii, aleg trăsăturile genului epic;
c) se formulează concluzia cu privire la caracteristicile genului epic.
Metoda de lucru nr. 2:
a) elevii completează diagrama Venn, alegând din pos terul deja folosit de ei trăsăturile
genurilor liric și epic;
b) se formulează concluziile privind trăsăturile acestor două genuri lite rare.
Metoda de lucru nr.3:
a) elevilor li se propune să elaboreze o narațiune în baza unui început sau sfârșit dat de
profesor; a unui proverb, imaginându -și o întâlnire cu un obiect, cu un personaj literar
etc.
b) elevii analizează textele lor din perspe ctiva următoarelor caracteristici: povestea
relatată, lan țul de evenimente, prezența personajelor, moduri de expunere fol osite;
c) se formulează concluzia cu privire la trăsăturile genului epic.

143

Activitatea nr. 4

Tema: Specii epice: Povest irea
Obiective:
O1. să numească trăsăturile de fond ale pove stirii;
O2. să argumenteze apartenența unui text la specia literară respectivă;
O3. să analizeze din perspectiva trăsăturilor de specie diferite opere literare;
O4. să elaboreze textul unei povești;
Metode: scrie rea c reativă, experimentul de gândire, textul calchiat, algoritmizarea.

Metoda de lucru nr 1:
a) elevilor li se dă textul une i povești, pe care o lecturează individual;
b) se discută pe marginea poveștii din perspectiva întrebărilor: „Când și unde se
desfășoară acțiunea?” ; „Cine participă la acțiune?” ; „Ce produce dezechilibrul?” ;
„Unde pornește personajul?” ; „La câte încercări e ste supus protagonistul?” ; „Cum
se sfârșește acțiunea?” etc.
c) elevii fac modificări în textul pove stirii: adaugă/scot anumite î ntâmplări, schimbă
încercările la care este supus protagonistul, introduc personaje noi etc.
d) elevii își citesc variantele;
e) se compară variantele elevilor cu cea origin ală;
f) se scot în evidență trăsăturile poveștii ca specie literară.
Metoda de lucr nr.2:
a) se afișează posterul „Elaborăm o poveste” ;
b) elevii compun textul conform cerințelor stipulate în poster;
c) elevii c itesc variantele lor;
d) se analizează textele din perspectiva trăsăturilor povestei ca specie literară

144

Activitatea nr. 5
Tema: Nuvela , trăsături.
Obiective:
O1. să numească trăsăturile de fond ale nuvelei;
O2. să argumenteze apartenența unui text literar la specia literară respectivă;
O3. să analizeze din perspectiva trăsăturilor de specie diferite opere literare;
O4. să elaborez e tiparul/ schema unei nuvele.
Metode de lucru: piramida, conversația euristică
Etapa I de activitate .
a) elevilor li se propune schema /scheletul unei piramide .
b) elevii completează spațiile libere ale piramidei, punându -și în aplicare imaginația;
c) ele vii citesc/prezintă, pe postere, variantele obținute (în alt caz, ei pot lucra în grupuri a
câte 4 -5, în final fiecare grup afiș ându -și posterul).
Etapa a II -a a activi tății:
a) elevii citesc mai multe nuvele și completează spațiile libere ale piramidei c u informația
desprinsă dintr -o operă literară lecturată;
b) elevii compară variant ele de piramidă elaborate de ei cu cele în care se conține
informația extrasă din operele literare;
c) se formulează concluziile de rigoare privind scheletul unei nuvele ca s pecie literară.

Activitatea nr. 6
Tema: Comedia , trăsături;
Obiective:
a) să numească trăsăturile de fond ale comediei;
b) să ar gumenteze apartenența unui text literar la specia literară respectivă;
c) să analizeze din perspectiva trăsăturilor de specie d iferite opere literare/fragmente;
d) să manifeste capacități de scriere creati vă.
Metode: scrierea creativ -liberă, refacerea text ului.
Metoda de lucru nr. 1:
– profesorul propune elevilor, pentru lectură, o anecdotă;

145

– elevii discută pe marginea anecdotei („Le-a plăcut sau nu?”, „Ce anume le -a provocat
râsul” );
– elevii modifică text ul anecdotei dându -i forma unei bucăți dramatice (a daugă didascalii,
dialog);
– se citesc variantele scrise și se analizează.
Metoda de lucru nr. 2:
– elevilor li se propune să completeze spațiile libere din fișa primită, conform cerințelor
stipulate în ea .
– se discută variantele elevilor;
– elevii alcăt uiesc o narațiune scurtă/ un text coerent utilizând datele fișei completate;
– elevii rescriu narațiunea lor dându -i forma unu i text dramatic (în alte cazuri, textul poate
fi scris în grupuri mici sau într-o activitate frontală) ;
– se analizează textul din perspectiva trăsăturilor de specie ale comediei, se formulează
concluziile de rigoare.
Metoda de lucru nr. 3:
– elevilor li s e propune o fișă cu perechi de cuvinte;
– elevii realizează sarcina formula tă în fișă;
– se discută pe marginea surselor de realiz are a comicului.
Metoda de lucru nr. 4:
– elevilor li se dau fișe cu fragmente din opere dramatice;
– elevii adaugă în fragmen te didascaliile și replicile care lipsesc;
– elevii citesc variantele lor ș i le argumentează;
– se formulează concluzia cu privire la trăsăturile comediei.
Metoda de lucru nr. 5.
– elevii pregătesc, în baza unui text dramatic, înscenarea unui fragment dint r-o comedie;
– se discută pe marginea modulului de prezentare a fragmentului (în ce mpsură eleviiactori
au reușit să transmită un mesaj, anumite emoții, tipologii umane etc.);
– se discută pe marginea următoarelor subiecte: „Ce stări au trăit ca elevii -spectatori? Ce a
produs râsul ” (situația, replicile, jocul propriu -zis etc., );
– se formulează concluzia cu privire la trăsăturile c omediei ca specie literară.

146

În concluzie , studierea de către elevi a noțiunilor de teorie literară în cadrul
atelierelor de creație/de scriere creativă, utilizarea unor metode cu caracter ludic le oferă
oportunități majore în vederea însușirii/cunoașterii conceptelor literar -estetice și, implicit, a
formării interpretului de literatură artistică.
Etapa senzorial -intuitivă îi poate include pe elevi atât în activități de
autoidentificare, de emitere de ipoteze, de definire, cât și în activități de utilizare a
noțiunilor însușite în diferite contexte: de recunoaștere, de comentariu al operelor literare,
de argumentare. Includerea elevilor într -un proces de creație la nivel empiric și ludic,
trecerea lui prin fazele autoidentificare – emitere ipoteze – identif icarea noțiunii într -un
context – definirea noțiunii – consolidarea prin rezolvarea sarcinilor textu ale, este un
demers ce co ntribuie la formarea deprinderilor operaționale ale elevului, precum:
autoidentificarea sa ca al doilea subiect creator al operei li terare, identificarea propriilor
capacități de scriere creativă a unor texte cu caracter artistic, crearea/elaborarea unor t exte
proprii având ca sarcini de bază valorificarea anumitor concepte literar -estetice, capacitatea
de a-și dezvolta o competență li terară -lectorală avansată, în conformitate cu caracteristicile
definitorii de limbaj, de gen și specie ale operelor literare , operaționalizarea terminologiei
literare aferente receptării – comprehensiunii – comentării – interpretării operelor literare
studiate/citite independent, înțelegerea funcției limbajului poetic, a caracteristicilor de g en,
specie, de prozodie etc. , în co municarea mesajului operei, utilizarea unor strategii adecvate
de învățare.
Considerăm demersul propus drept model ca fiind un construct viabil, c e poate fi
aplicat cu succes în practica școlară în vederea formării conce ptelor literar -estetice, acestea
din urmă – fiind o condiție a formării competențelor literar -lectorale și culturale ale
elevilor.

147

Capitolul al VI -lea
Concluzii și re comandări
Demersul nostru a soluționat o problemă științifică foarte importantă pentru
educația literar -artistică: nevoi a de eliminare, în primul rând, a neconcordanțelor
metodologice în practica predării/ studierii noțiunilor de teorie literară prin elab orarea
teoretică și valida rea practic -experimentală a metodologiei specifice acestui aspect.
Valorile principale ale deme rsului pot fi sistematizate de următoarele puncte :
1. Noțiunile intră în numeroase raporturi reciproce de subordonare, coordonare,
supraordonare, prin intermed iul cărora ele își precizează tot mai bine conținutul,
tipul/caracterul lor fiind dat de modul în care se predică ele, eventual de obiectele asupra
cărora se predică și nu de forma de exprimare a noțiunilor într -un limbaj sau altu l. Orice
noțiune de clasă se formează ca o construcție ce apare în condiții speciale, rezultă din
imitația conduitei uman e și se consideră dobândită, dacă, în plan psihologic, este înțeleasă,
în sensul că elevul poate să o aplice, să o raporteze, să o recu noască, să o explice.
2. Paradigma predării -învățării noțiunilor științifice de teorie literară , este
neconformă cu pri ncipiile creației – receptării operei literare, dat fiind faptul că în procesul
receptării literaturii un rol deosebit îl are imaginea artistică înțeleasă ca for mă concretă a
unei idei artistice. Paradigma respectivă atribuie profesorului funcția de subiec t unic al
predării – instruirii – educației literare, educabilului – de obiect al acțiunii profesorului, iar
operei literare – de mater ie de învățare.
3. Praxi ologic, cercetarea a enunțat erori metodologice privind predarea noțiunilor
de teorie literară în școală, precum:
a) predarea noțiunilor de teorie literară în școală rămâne tributară vechilor paradigme,
profesorii exprimându -și opțiunea, preponderent, pen tru metodele cu caracter explicativ –
reproductiv;
b) predarea noțiunilor de teorie literară se realizează doar în cadrul lecției, de regulă, după
comentariul operei literare și într -un interval de timp destul de nesemnificativ;
c) activitățile desfășurate de către profesori sunt, în mare parte, de recunoaștere, de
identificare și de comparare;
d) în mare parte, manualele de Limba și literatura română, examinate în raport cu
principiile metodologiei educației literar -artistice, nu atribuie elevului statutu l de subiect al

148

actului învățării, nu -i oferă oportunități de însușire creativă a conceptelor ș tiințifice. Drept
consecință, noțiunile teoretico -literare achiziționate în procesul instruirii nu au valoare
operațională.
4. Studiu l teoretic și experimental al metodologiei de predare -însușire de către elevi
a noțiunilor de teorie literară a demonstra t că selectarea -structurarea unor principii
constitutive și reglatorii pentru o posibilă metodologie a formării interpretului de litera tură
artistică prin cunoaș terea conceptelor de teorie literară nu este suficientă, deoarece acestea
reprezintă nivelul ep istemic al cunoașterii, iar metodologia – nivelul ei aplicativ. Întrucât
toate formele, mijloacele de exprimare poetică își au originea în joc, este imperios a
elabora o metodologie a predării noțiunilor de teorie literară întemeiată pe conceptele de
creat ivitate și ludic.
5. Atelierele de creație/de scriere creativă, ca formă principală de organizare a
activității, metodele cu caracter ludic utilizate pot oferi oportunități majore în vederea
însușirii/cunoașterii conceptelor literar -estetice și, implicit , a formării interpretului de
literatură artistică.
Recomandări:
1. Conceptorilor de curriculum , autorilor de manuale școlare și de alte piese
curriculare le recomandăm valorificarea metodologiei de predare a noțiunilor de teorie
literară în procesul f ormării cititorului; evidența nivelurilor posibile de însușire de către
elevi a noțiunilor de teorie literară ; revizuirea listei de noțiuni de teor ie literară care
urmează a fi studiate în școală în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor.
2. Cadrelor didactice le putem recomanda construirea demersurilor didactice,
elaborarea sarcinilor ce vizează noțiunilor de teorie litera ră pe baza u nei metodologii a
creativității și cu caracter ludic, axată pe teoriile și principiile literaturii ca artă a
cuvântului; orientarea predării noțiunilor de teorie literară la formarea elevului -interpret al
operei artistice prin recunoașterea lui ca subiect al demersului didactic .

149

Bibliowebografie
I. Surse
1. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lascăr , A. Săvoiu , Limb a și literatura română ,
Manual pentru clasa a IX -a, Grup Editorial Art;
2. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lascăr, A. Săvoiu, Limba și literatura română ,
Manual pentru clasa a X -a, Grup Editorial Art;
3. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lascăr, A. Săv oiu, Limba și literatura română ,
Manual pentru clasa a XI -a, Grup Editorial Ar t;
4. Adrian Costache, Florin Ioniță, M. Lascăr, A. Săvoiu, Limba și literatura română ,
Manual pentru clasa a XII -a, Grup Editorial Art;
5. Marin Iancu, Rodica Lăzărescu, Limba și lite ratura română , Manual pentru clasa a
IX-a, Editura Corint.
6. Marin Iancu, Rodica Lăzărescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a
X-a, Editura Corint.
7. Marin Iancu, Rodica Lăzărescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a
XI-a, Editura Corint .
8. Marin Iancu, Rodica Lăzărescu, Limba și literatura română , Manual pent ru clasa a
XII-a, Editura Corint.
9. Nicolae Manolescu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerchez, Dumitrița Stoica,
Ioana Triculescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a IX-a, Editura
Sigma.
10. Nicolae Manolescu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerc hez, Dumitrița Stoica,
Ioana Triculescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a X -a, Editura
Sigma.
11. Nicolae Manolescu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerchez, Dumitri ța Sto ica,
Ioana Triculescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a XI-a, Editura
Sigma.
12. Nicolae Manolescu (coord), George Ardeleanu, Matei Cerchez, Dumitrița Stoica,
Ioana Triculescu, Limba și literatura română , Manual pentru clasa a XII -a, Edi tura
Sigma.

150

II. Referințe
1. ARISTOTEL. Poetica , București: Editura academică, 1957. 156 p.
2. BALOTĂ, Nicolae, 1997, Arte poetice ale sec XX. Ipostaze românești și străine ,
București: Editura Minerva, p. 433.
3. BARNA, Nicola e, 2005, Avangardismul literar românesc – studiu și antologie ,
București: Editura Gramar, 304 p.
4. BLAGA, Lucian, 1924, Filosofia stilului , București: Editura Cultura Națională,
1924.
5. CĂLINESCU, George, 1965, Estetica basmului , București: Editura pentru
literatură, 400 p.
6. CĂLINESCU, Matei, 2017 , Cinci fețe ale modernității , Traducere de Tatiana
Pătrulescu și Radu Țurcanu, București: Editura Polirom, 440 p.
7. CERGHIT, Ioan, 2001, Prelegeri pedagogice , Iași: Editura Polirom, 232 p.
8. CERGHIT, Ioan, 2006, Metode de învățământ , ediția a IV -a rev. și ad. , Iași: Editura
Polirom, 3 15 p.
9. CIOBAN, Florin, 2015, Elemente de metodică a predării limbii și literaturii
române , Budapesta: Eötvös Loránd Tudományegyetem, 74 p.
10. COMLOȘAN, Doina., 2002, Poetica , în: Dicționar de comun icare lingvistică și
literară, vol 1, 2002, T imișoara: Editura Excelsior Art, 238 p.
11. COMPAGNON, Antoine, 2007, Demonul teoriei. Literatura și sensul comun ,
București: Editura Echinox, 348 p.
12. COMS KY, Noam, 1996, Cunoașterea limbii , București: Editura științ ifică, p. 368.
13. CRĂCIUN, Gheorghe., 2003, Introducere în teoria literaturii , Chișinău: Editura
Cartier educațional, 172 p.
14. CROHMĂLNICEANU, S. Ovid, 2002, Literatura română și expresionismul ,
Bucur ești: Editura Universalia.
15. DOLEŽEL, Lubomír, 1998, Poetica oc cidentală . București: Editura Univers, 264
p.
16. DUDA, Gabriela, 2006, Introducere în teoria literaturii , ed II -a, Iași: Editura All
Educational, 256 p.

151

17. EIHENBAUM, Boris.1983, Teoria metodei formale , pp. 40 -67, în : Ce este
literatura? Școala formală rusă. Ant ologie și prefață de Mihai Pop, 1983, Bucureș ti:
Editura Univers, 740 p.
18. FRYE, Northrop, 1972, Anatomia criticii , București: Editura Univers, 471 p.
19. FUNERIU, I., 1980, Versificația românească , Timișoara: Editura Facla, 174 p.
20. GLODEANU, Gheorghe, 2007, Romanul-aventura spirituală a unei forme literar e
proteice , București: Editura Fundația Culturală Libra.
21. INGARDEN, Roman, 1978, Structura fundamentală a operei literare , în: Probleme
de stilistică. 1978, București, Editura Univers, 289 p.
22. IONESCU, Miron, BOCO Ș, Mușata, 2017, Tratat de didactică modernă , Pitești:
Editura Paralela 45, p. 122.
23. IONESCU, Miron, CHIȘ, Vasile, 2001, Didactica modernă , Cluj -Napoca: Editura
Dacia, 238 p.
24. ISER, Wolfgang, 2006 , Actul lecturii. O teorie a efectului estetic , Pitești: Edit ura
Paralela 45.
25. KAYSER, W., 1979, Opera lit erară. O introducere în știința literaturii , București:
Editura Univers, 639 p.
26. MANOLESCU, Florin, 1980, Literatura S.F. , București: Editura Univers, 301 p.
27. MANOLESCU , Nicolae, 2018 , Arca lui Noe , București: Editura Cartea
românească, 680 p.
28. MARIN, Vasile , 2005, Teoria literaturii , Ediția a II I-a, București: Editura
Fundației România de mâine, pp. 6 -7.
29. MARINO, Adrian, 1969, Modern, modernism, modernitate , București: Editura
pentru literatură universală, 135 p.
30. MARINO, Adrian, 1973, Dicționar de idei litera re, vol. I, București: Editura
Eminescu , 304 p.
31. MARINO, Adrian, 1987, Hermeneutica ideii de literatură , Cluj -Napoca: Editura
Dacia, 552 p.
32. PÂSLARU, Vlad, 2013, Introducere în teoria educației literar -artistice , Chișinău:
Editura Sigma.

152

33. PETRAȘ, Irina, 200 2, Teoria literaturii. Dicționar -antolo gie, Cluj-Napoca: Editura
Biblioteca Apostrof, 282 p.
34. PLETT, F. Heinrich, 1983, Știința textului și analiza de text . București: Editura
Univers, 444 p.
35. TODOROV, Tz., 1981, Originea genurilor , în: Principiile comunică rii literare,
București: Editura Univer s, pp. 155 -187.
36. TOMAȘEVSKI, Boris, 1973, Teoria literaturii. Poetica , București: Editura
Univers, 396 p.
37. WELEK, R., WAREN, A. 1974, Teoria literaturii , București: Editura Univers, 488
p.
38. WELEK, Rene, WAREN, Austin, 1 970, Termenul și conceptul de critică l iterară ,
în: Conceptele criticii , 1970, București: Editura Univers, 238 p.

III. Articole online
1. Situația de comunicare , disponibil online la adresa:
http://muhaz.org/ministerul -educaiei -si-cercetrii -v2.html?p age=17 , accesat la data de
16 ianuarie 2019.
2. MAZALU , Nicoleta, Schema Lui Jakobson , disponibi l online la adresa:
https://www.academia.edu/27994498/Schema_Lui_Jakobson , accesat la data de 16
ianuarie 2019.

153

Anexe
Anexa nr. 1
Chestionar
Stimați profesori de limba și literatura română, dorim să realizăm o cercetare având
ca temă: ,,Predarea noțiunilor de teori e literară la clasele de la ciclul liceal” . Pentru buna
finalizare a acestei activități avem nevoie de sprijinul dumneavoastră. În a cest sens, vă rog
să răspundeți la următoarea serie de întrebări.

Răspundeți la întrebări alegând varianta ce corespunde op iniei dumneavoastră.
1. Conside rați esențială predarea -învățarea noțiunilor de teorie literară în cadrul
orelor de limba și literatura română?
a) Da
b) Nu
2. Considerați că manualele de limba și literatura română oferă informații suficiente
și pe înțelesul elevilor la capitolul ,,noțiuni de teor ie literară”?
a) Da
b) Nu
3. Categoria de gen literar este una de bază sau auxiliară în procesul de interpretare
a operei arti stice?
a) de bază;
b) auxiliară
4. Când este necesar, din punctul dumneavoastră de vedere, să fie predate noțiunile
de teorie literară?
a) înainte de a fi predată o unitate de învățare/operă literară;
b) concomitent cu predarea unității de învățare/operei;
c) la sfârșitul unității de învățare/operei.
5. În ce măsură este necesară cunoașterea de către elevi a trăsăturilor definitorii ale
genurilor literare și al e speciilor acestora?
a) cunoașterea acestor noțiuni este obligatorie și necesară;

154

b) cunoașterea acestor noțiuni nu este necesară;
c) altă variantă:

6. Cât de des recurgeți la analiza comparativă a noțiunilor de teorie literar ă?
a) foarte des;
b) de la caz la caz;
c) niciodată.
7. În ce măsură folosiți metode de cre ativitate în procesul de predare a noțiunilor de
teorie literară?
a) foarte des
b) de la caz la caz
c) niciodată
8. Numiți trei activități la care recurgeți în procesul d e predare/ studiere a noțiunilor
de teorie literară?
a)
b)
c)
9. Considerați că predarea noțiunilor de teorie literară legate de curentele
literare/culturale ar trebui făcută respectând principiul cronologic sau în mod
aleatoriu ?
a) cronologic
b) aleatoriu
10. Infor mații personale:
– Genul respondentului:
– Experiență în activitatea didactică:
– Vârstă:

Vă mulțumim pentru timpul acordat!

155

Anexa nr. 2
Concepte: „temă”, „motiv”, „laitmotiv”

Evaluare sumativă

Citește următorul fragment:
Cărbunii când ți -or arde -n vat ră
În seri de ani târzii și goi,
Tu stând la lespedea de piatră
Să te gândești c -am ars și noi…

Iar când din ochii de jăratic
Vor tresări scântei -scântei,
Să știi că visul meu sălbatic
S-a mai aprins o dată -n ei.
(Octavian Goga , Cărbunii )

Răspunde, în enunțuri, la următoarele cerințe cu privire la textul dat.

1. Identificați tema poeziei. Argumentați -vă părerea, apelând la definiția acestui concept.
2. Identificați un motiv literar existent în poezi e și comentați -l.
3. Regăsiți laitmotiv ul poezie și comentați -l.

156

Anexa nr. 3
Concepte: Figuri de stil

Evaluare sumativă

Citește următorul fragment:

Trec vremile… ca niște ape
Și fața lumilor o spală…
Se luptă s ufletul să scape
Din furt unoasa -nvălmășeală
Și din șuvoaiele de apă.

Ca-n încleștarea agoniei
S-afundă iar și iar se suie.
Izbește -n porțile veciei,
Dar taina nimeni nu -i să-i spuie,
Și iar s -afundă… și se suie!
(Vasile Voi culescu , Trec vremile )

Răspunde, în enunțuri, la următoarele cerințe cu privire la textul dat.
1. Extageți din text toate figurile de stil.
2. Precizați trăsăturile a două figuri de stil d in cele identificate .

157

Anexa nr. 4
Concepte: Rondelu l

Evaluare sumativă

Citește următorul fragment:

În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici,
Potirele lor au fanatici
Argint din a soarelui pară.
Deși, când atinși sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subți ratici.
În moartele vremi, mă -mbătară,
Când fragezi, și primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Și pe aripi de rai mă purtară
În crini e beția cea rară.

Răspunde, în enunțuri, la următoar ea cerinț ă cu privire la textul dat.
1. Aranjați versurile conf orm caracteristicilor de bază ale unui rondel.

158

Anexa nr. 5
Concepte: Sonetul
Evaluare sumativă

Citește următorul fragment:
Mi-i inima prea plină de -o dulce desfătare
Ce m -a vrăjit din ziua când am privit -o-ntâi,
Și orb aș vrea de -acuma în viață să rămâi,
Căci nu -ndur alte chipuri, de -ar fi ispititoare.

Și totuși, părăsit -am pe -Aceea ce -o doresc
Cu-atâta foc. Dar gândul mi -i învățat așa
S-o vadă doar pe dânsa, că tot ce nu e Ea,
Cu silă nesfârșită și ură ocolesc.

În astă vale -nchisă, de stân ci împrejmuită,
Unde -și găsește -oftatul meu liniștea dorită,
Mă retrăsei cu Amor, îngândurat stingher.

Nu aflu -aici femeia, ci ape, stei și cer,
Și soare, și icoana trecutei clipe care,
Oriunde mi -ar fi gândul, în gândul meu apare.

(Francesco Petrar ca, Mi-i inima prea -plină de -o dulce desfătare )

1. Demonstrați , prin minimum patru argumente, apartenența poeziei la specia
literară a sonetului.

159

Anexa nr. 6
Concepte: Curente literare: Expresionismul

Evaluare sumativă
Citește următorul fragment:
O, lume, lume!
Aș vrea să te cuprind întreagă
În piept,
Dogor âtor
Să te topesc în sufletul meu cald
Cu tot ce ai:
Cu munții tăi,
Cu râsul tău,
Cu picurii de rouă,
Cu multele,
Nenumăratele fecioare cari pășesc
Cutremurate -n clipa as ta
De-un dor.

Pe minunatu l tău păm ânt,
Cu cerul tău,
Cu tot ce pl ânge-n tine -aș vrea
Să le topesc în trupul meu –
Și strop cu strop
Din inimă
Ca dintr -o cup ă
Să-mi beau apoi eu însumi s ângele bogat:
Și sur âzând
Să pier
Gust ându-te o dată din belșug
Ameț itoare
Și largă mare de mi nuni: O, lume!

(Lucian Blaga , Lume! )
1. Încadrați poezia într-un curent literar și susțineti -vă opinia cu 3 argumente.
2. Exprimați -vă opinia , în minimum 50 de cuvinte, cu privire la curentul literar
căruia îi aparține poezia.

160

Anexa nr. 7.
PROIECT DE LECȚIE
Data : 04. 04. 201 9
Clasa : a XII -a E
Profesor : Sorescu Anușa
Școala : Liceul Te oretic George Călinescu
Disciplina: Limba și literatura română
Subiectul : ,,Caii la ferastră ” de Ma tei Vișnie c – Constr ucția personajelor . Semnificaț ii
Tipul lecției : consolidare a și sistematizare a cunoștințelor
Scopul lecției : cultivarea receptivității literar -artistice a elevilor
Locul de desfășu rare: sala de clasă
Timp : 50 min
Competențe generale:
1. Receptarea mesajului o ral în diferite situații de comunicare;
2. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor, în diferite situații de comunicare;
Competențe speci fice:
1.1. utilizarea adecvată a achizițiilor lingvistice în receptarea div erselor texte literare ;
1.3. exprimarea orală sau în scris a propriilor reacții și opinii privind textele receptate ;
2.1. folosirea unor tehnici variate pentru analiza în deta liu a unor texte literare diverse ;
2.3. compararea ideilor și atitudinilor difer ite în dezvoltarea aceleiași teme ;
3.3. argumentarea unui punct de vedere privind textele studiate .

Obiective operaționale:
La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:

161

• Cogni tive
O1- să preci zeze de ce personajele nu sunt individual izate ;
O2- să prezint e relația mamei cu fiul, a tatălui cu fiica, a soțului și soției ;
O3- să prezinte rolul personajului mesagerul ;
O4 – să identifice personajul din subsolul textului ;

• Afective
-Să dovedească receptivitate afectivă față de subiectul textul ui dramatic abordat.

Strategia didactică:
• Metode și procedee : conversația euristică , expunerea, explicația, învățarea prin descoperire , problematizarea, lectura exp resivă și
selectivă, metoda dia gramelor Wenn.
• Forme de organizare: activitatea frontală, activitatea pe gr upe, activitatea independentă.
• Resurse didactice : capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele lor anterioare.
• Materiale didactice : manu alul, c aietele elevilor, portofoliile elevilor, planșe, fișe de lucru, coli de flipchart .

• Biblio grafie :

1. Matei Vișniec , Caii la fereastră , Editura Cartea Românească, 2007
2. Alina Pamfil, Didactica limbii și literaturii române. Gimnaziu , Editura Dacia, Cluj -Napoca , 2000 ;
3. Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Polirom , Iași, 2006 (p.253 – 258 – Metoda proiectelor );
4. Parfen e Constantin, Metodica studierii limbii si literaturi i romăn e in sc oală, Ed. Polirom, 1999 ;
5. Limba și literatura română , Manual pentru clasa a XII a, coordonato r Nicolae Manolescu :, Editura SIGMA , 200 7.

162

SCENARIUL DIDACTIC

Etapele
lecției/Timp

Secvențe de conț inut
Activități de învăț are Strategii did actice Evalu are
Forme de org.
a învățării Resurse
materiale Resurse
procedu
rale
1. Mome nt
organizatoric
2 min.
✓ Salutul, verificarea prez enței
elevilor, scurtă conversație

✓ Salută.
Se pregătesc pentr u lecție.
Frontal
Catalogul
Conversație
euristica
2.Verificarea
temei și
actualizarea
cunoștințelor

10 min.

✓ Se cere elevilor să încadreze opera ,
Caii la fereastră , de Matei
Vișniec într -o orientare tematică .
✓ Să prezinte tema operei

✓ Profesor ul solicită prezentarea
simbolisticii titlului.
✓ Se cere elevilor să prezin te
structura piesei.
✓ Rezumați subiectul celor trei
secvențe . ✓ Elevii încadrează opera lui Matei Vișniec , în
teatrul absurdului.

✓ Elevii prezintă tema operei . În piesa într -un act
Caii la fereastră, Matei Vișniec aduce în atenție
tema războiului care distruge omul atât din punct
de vedere psihic, cât și fizic, neju stificat și
nemotivat. Războiul nu selectează victimele, e l
ucide fără să aleagă .
✓ Elevii, pe baza celor învățate anterior,
comentează titlul.
✓ Elevii menționează cum este structurată opera.
✓ Elevii rezumă subiectul operei ,,Caii la
fereastră ”, de Matei Vișni ec. Frontal

Frontal

Frontal

Frontal
Frontal

Manualul și
fisele de
lectură Conversație
euristica

Brainstor -ming
Conversația
euristică
Problemati -zare
Conversația
euristică
Conversația
euristic ă Expunere orala

Observare
sistematica

Chestionare orala

Chestionare orală

163

3. Captarea
atenției
3 min.

4. Anunț area
subiectului
lecției ș i a
obiectiv elor
operaționale
3 min.

✓ Se propune elevilor să enumere
personajelor lui Matei Vișniec din
opera ,,Caii la fereastră ”.

✓ Se solicită elevilor să găsească o
explicație la gestul autorului de a
nu atribui identita te personajelor.

✓ Se prezintă elevilor un citat
aparținând lui Matei Vișnie c,
făcându-se astfel trecerea la
subiectul operei.
„Am trăit într -o lume de învinși și am
învățat să descifrez angoasele
acestora, stratagemele lor pentru a
supraviețui, sufletul lor obosit. Am
fost totdeauna mai fascinat de învinși
decât de învingători;
✓ Se anunță titlul lecției ș i
obiec tivele .
✓ Elevii vor nota numele :
– MESAGERUL
– MAMA
– FIUL
– FIICA
– TATĂL
– SOȚIA
– SOȚUL
✓ Elevii vor oferi explicații.

✓ Elevii vor comenta citatul identificând faptul c ă
Matei Vișn iec a fost in teresat de statutul de
învins al omului, fiind atent mai ales la
mijloacele de supraviețui re a acestuia .

Frontal

Frontal

Individual

Tabla

Tabla
Caiete

Fise de lucru

Brain stor-
mingul

Metoda
ciorchinelui

Conversația
euristică

Conversația
euristică

Observarea
sistematică

Expunere și
argumentare orală

Observarea
sistematica

164

5. Dirijarea
învățării și
obținerea
performanț e-lor
25 min. ✓ ,,Caii la fereastră ” de Matei
Vișniec . Construcția personajelor.
Semnificații.

✓ Profesorul împarte clasa pe grupe
și solicită elevilor să rezolve
cerințele din fișa de lucru pe care o
primesc.

✓ Elevii își notea ză în caiete titlul lecției.

✓ Elevii rezolvă cerința din fișa de lucru primită.
(Anexa 1, 2, 3 ).
Frontal

Frontal

Lucrul pe
grupe

Tabla

Tabla
Caietele
elevilor
Fișe d e lucru

Convers ația
euristică

Conversația
euristică
Problematiza –
rea
Expune re
Dezbaterea
Observarea
sistematica

Observarea
sistematica
Observarea
sistematic

6.Asigurarea
feedbackulu i
și evaluarea
performanțe lor
5 min.

7.Asigurarea
retenției ș i a
transferului
2 min. ✓ Profesorul invită elevii la
meditație, precizând că mai viu
decât orice personaj, mai preyent
decât ele, mai concret manifestat
decât ființele pe care l e-a subjugat,
războiul este personajul d in
subsolul textului.
✓ Profesorul anunță tema pentru
acasă :
Realizați un eseu liber cu tema :
,,Războiul ” adolescentului
contemporan !
✓ Elevii își vor expune liber părerea despre acest
,,personaj”, numit războiul

✓ Elevii î i notează tema în caiete .
Fron tal

Individual

Caietele
elevilor

Notițe

Exerciț ii de
formulare a
propriilor opinii

Dezbatere a

Problemati –
zarea
Observare
sistematică

165

FIȘĂ DE LUCRU 1

Prezentați relația dintre personaj ele ,, MAMA ” și ,, FIUL ” din opera dramatică
,,Caii la fereastră” de Matei Vișniec.

FIȘĂ DE LUCRU 2
Prezentați relația dintre personajele ,, TATĂL ” și ,, FIICA” din opera dramatică
,,Caii la fereastră” de Matei Vișniec.

FIȘĂ DE LUCRU 3
Prezentați relația dintre personajele ,, SOTUL ” și ,, SOȚIA ” din opera dramatică
,,Caii la fereastră” de Matei Vișniec.

FIȘĂ DE LUCRU 4
Prezentați construcția personajului ,, MESAGERUL ” din opera dramatică ,,Caii
la fereastră” de Matei Vișniec.

166

Anexa nr. 8.
PROIECT DE LECȚIE
Data : 04. 04. 201 9
Clasa : a XII -a C
Profesor : Sorescu Anușa
Școala : Liceul Te oretic George Călinescu
Disciplina: Limba și literatura română
Subiectu l: ,,Iona ” de Marin Sorescu – Construcția subiectului. Semnificaț ii
Tipul lecției : consolidare și sistematizare a cunoștințelor
Scopul lecției : cultivarea receptivității literar -artistice a elevilor
Locul de desfășurare : sala de clasă
Timp : 50 min
Compete nțe generale:
3. Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;
4. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor, în diferite situații de comunicare;
Competențe specifice :
1.1. utilizarea adecvată a achizi țiilor lingvistice în receptarea diverselor texte literare ;
1.3. exprimarea orală sau în scris a propriilor reacții și opinii privind textele receptate ;
2.1. folosirea unor tehnici variate pentru analiza în detaliu a un or texte lit erare diverse ;
2.3. comp ararea ideilor și atitudinilor diferite în dezvoltarea aceleiași teme ;

167

3.3. argumentarea unui punct de vedere privind textele studiate .

Obiective operaționale:
La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:
• Cognitive
O1- să recunoa scă trăsături ale teatru lui clasic și modern ;
O3- să analizeze sursa de inspirație a dram aturgului ;
O4- să stabilească cel puțin o semnificație a titlului dramei ,,Iona” de Marin Sorescu;
O5- să rezume subiectul dramei ;
O6 – să identifice și să explice latura simbolică a dramei ;
• Afective
-Să dovedească receptivitate afectivă față de subiectul textului dramatic abordat.
Strategia didactică:
• Metode și procedee : conversația euristică , expunerea, explicația, învățarea prin descoperire , problematizarea, lectura
expresivă și selectiv ă, metoda diagramelor Wenn.
• Forme de organizare: activitatea frontală, activitatea pe grupe, activitatea independentă.
• Resurse didactice : capacitățile de învățare ale elevilor, cunoștințele lor anterioare.
• Materiale didactice : manu alul, c aietele elevilor , planșe, fișe de lucru, coli de flipchart .

• Bibliografie :
6. Marin Sorescu, Iona, Editura Fundației Marin Sorescu, București, 2003 ;
7. Eugen Simion, Scriitori români de azi , I, Editura Cartea Românească, București, 1978;
8. Alina Pamfil, Didactica limbii și literat urii române. Gimnaziu , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2000 ;
9. Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Polirom, Iași, 2006 (p.253 – 258 – Metoda proiectelor );
10. Parfene Constantin, Metodica studierii limbii si literaturi i romăn e in sc oală, Ed. Polirom, 1999 ;
11. Limba și literatura română , Manual pentru clasa a XIIa, coordonator Adrian Costache:, Editura All, 2000 .

168

SCENARIUL DIDACTIC

Etapele
lecției/Tim p
Secvențe de conț inut
Activități de învăț are Strategii did actice Evalu are
Forme de org. a
învățării Resurse
mate riale Resurse
procedu rale
1. Moment
organizatoric
2 min.
Salutul, verificarea prezenței elevilor,
scurtă conversație
Salută.
Se pregătesc pentru lecție.
Frontal
Catalogul
Conversație
euristica
2.Verificarea
temei și
actualizarea
cunoștințelor
(10 min.)

✓ Se cere elevilor să realizeze o
analiză comparativă a teatrului
modern și a celui clasic.
✓ Se cere elevilor să -l încadrez e pe
Marin Sorescu în literatura rom ână
și op era Iona în dramaturgia
acestuia .
✓ Se pre zintă sur sa de inspirație a
operei.

✓ Se explic ă titlului operei

✓ Elevii vor prezenta trăsă turile celor dou ă
tipuri de tea tru făcându-se trimitere la opere
studiate ș i la ,,Iona” .
✓ Elevii prezintă opera lui Marin Sorescu,
făcând legă tura cu neomodernismul .

✓ Elevii citesc pasajele cu mitul biblic al lui
Iona din V.T. și analizează comparativ cele
două iposta ze ale acestuia realizând o
diagramă Wenn. (Anexa 1 )
✓ Elevii ascultă și notează în caiete.
Iona, în e braică înseamnă porumbel , fiind
asimilat simbolulu i libertații .
Frontal

Frontal

Frontal

Frontal

Tabla

Fise d e
lucru

Tabla/
flipchart
Tabla
Manualul
și fisele de
lectură Conversație
euristica

Brainstor –
ming

Conversația
euristică
Metoda
diagramelor
Wenn
Problemati –
zare
Expunere orala

Observare
sistematica

Chestionare
orala

Chestionare
orală

169

3. Captarea
atenției
(3 min. )

4. Anunț area
subiectului
lecției ș i a
obiectivelor
operaționale
(3 min. )

5. Dirijarea
învățării și
obținerea
performanț elor
(25 min. )

✓ Se cere elevilor să spună
cuvinte definitorii pentru
operă și personaj .

✓ Se prezintă elevilor un citat
despre singurătate, făcâ ndu-
se astfel trecerea la
prezentarea tematicii ope rei
,,Iona” .
✓ Se anunță titlul lecției ș i
obiec tivele :
Iona , de Marin Sorescu
Construcția subiectului. S emnificații.
✓ Se cere elevilor să prezint e
structura și compoziț ia
parabolei

✓ Profesorul împarte clasa pe
grupe și distribuie fișe de
lucru .
✓ Cere el evilor să analize ze
semnificatiile fiecarui tablou.

✓ Profesor solicită elevilor să
prezinte s imboluri le din
operă.

✓ Elevii vor răspunde cerinței . Vor nota
răspunsurile în caiete și pe tablă vor
realiza un ciorchine.

✓ Elevii vor comenta citatul
,,Singuratatea e otrava al cărei an tidot
e conversa ția”. – St. Guazzo. Elevii își
expun oral opiniile .

✓ Elevii își notea ză în caiete titlul lecției.

✓ Elevii răspun d cerin ței.

✓ Pe baza fișelor de l ucru elevi i prezintă
subiectul celor patru tablouri și
analizează semnificațiile fiecărui tablou.
(Anex ele 2, 3, 4, 5)
✓ Elevii pr ezintă fiecare tablou al oper ei:
✓ Elevii rezolvă sarcinile de lucru, apoi se
noteaza pe tabl ă câteva idei:

✓ Elevii participă la discuție și se noteaz ă
pe tabl ă câteva idei: (Anexa 6 )
• Inghiț irea lu i Iona de că tre chit a re o
Frontal

Frontal

Individuală

Lucru pe grupe

Lucru pe grupe

Tabla

Tabla
Caiete

Tabla
Fise de
lucru

Tabla

Fișe de
lucru
Metoda
Brain stor-
mingul
Metoda
ciorchinelui
Conversația
euristică

Expunerea
Conversația
euristică

Conversația
eurist ică

Exerciț ii de
formulare a
propriilor
opinii
Brain stormin
Observarea
sistematică

Expunere și
argumentare
orală

Observarea
sistematic ă

Observarea
sistematic ă

Observare
sistematică

170

6.Asigu rarea
feedbackulu i
și evaluarea
performanțe lor
5 min.

7.Asigurarea
retenției ș i a
transferului
2 min.

✓ Profesorul indică tema pentru
acasă.
Redactați un solilocviu cu tema:
✓ Probleme existențiale ale
adolescentului contemporan .
Atribuiți monologului un titlu
sugestiv. dublă sem nificație: peștele mare îl
înghite pe cel mai mic, dar și intrarea lui
Iona într -o aventură a cunoaș terii.
• Apare motivul vînătorului dev enit vâ nat.
• Monologul lui Iona este singura
modalitate de supr avieț uire.
• Banca de l emn în mijloc ul mă rii, simbol
al nost algiei stabilităț ii, Io na dor ind un
loc fix, un punct sigur ș i statornic .
• Moara de vânt sugerează asemă narea lui
Iona cu Don Quijote .
• Gestul repetat al spintecării reprezintă
drumul spre el însuș i.
• Iona este o meditați e asupra condi ției
omulu i modern nevoi t
să ducă povara singu rătății.

✓ Elevii își notează tema în caiete.

Individual ă

Individu ală

Individu ală
cadranelor
Notițe
Caiete le

Tabla

Notițe
Caiete le

Notițe
Caiete le

-gul

Problemati –
zarea

Brain stor-
mingul

Conversația

Obser varea
sistema tică

Observarea
sistematic ă

171

FIȘĂ DE LUCRU 1

Citiți cu atenție fragmentul următor , extras din Vechiul Testament , referitor la Mitul lui Iona!

1. Scoală -te și du -te în cetatea cea mare a Ninivei și propovăduiește acolo, căci fărădelegile lor au ajuns
până în fata Mea!
2. Și s-a sculat Iona să fugă la Tarsis, departe de Domnul. Și s -a coborât la Iope, unde a găsit o corabie,
care mergea la Tarsis, și, plătind prețul călătoriei, s -a coborât în ea ca să meargă la Tarsis împreună cu
toți cei de acolo, el fugind din fața Domnului.
3. Dar Domnul a ridicat un vânt năpraznic pe mare și o furtună puternică s -a stârnit, încât corabia era gata
să se sfărâme.

4. Atunci au strigat către Domnul și au zis: "O, Doamne, de -am putea să nu pierim din pricina vieții
acestui om și să nu ne împovărez i pe noi cu un sânge nevinovat! Că Tu, Doamne, precum ai voit ai făcut!"
5. Și îl ridicară pe Iona și îl aruncară în mare și s -a potolit urgia ei.
6. Și Dumnezeu a dat poruncă unui pește mare să înghită pe Iona. Și a stat Iona în pântecele peștelui
trei zile și trei nopți.
7. Atunci s -a rugat Iona din pântecele peștelui către Domnul Dumnezeul lui.
8. Și Domnul a dat poruncă peștelui și peștele a aruncat pe Iona la țărm!
9. Și a fost cuvântul Domnului către Iona, pentru a doua oară, zicând:
10. Scoală și pornește către cetate a cea mare a Ninivei și vestește -le ceea ce îți voi spune!
11. Și s-a sculat Iona și a mers în Ninive, după cuvântul Domnului.

Cerințe:

1. Prezentați comparativ cele doua ipostaze î n care apare profetul Iona din Vechiul Testament
și personajul lui Iona din ope ra omonimă a lui Marin Sorescu, realizând o diagramă Wenn.

Iona personajul Biblic Asemănări Iona –personajul lui Sorescu

172

FIȘĂ DE LUCRU 2

I. Prezentați primul tablou al piesei.
În vederea prezentării adecvate aveți în vedere următoarele repere :
1. Precizarea locului în care se află pe rsonajul. Ce marchează acest fapt pentru existența umană?
2. Interpretarea dispariției ecoului.
3. Comentarea afirmației ,,Numai că eu trebuie să -l strig pe Iona” .
4. Semnificația faptului că Iona vorbește cu sine însuși.
5. Interpretarea interogației retorice ,,Dar p arcă poți să -ți schimbi marea” , oferind o simolistică
substantivului ,,marea” .
6. Identificarea dorinței ar zătoare a lui Iona și ce reprezintă aceasta pentru sine.
7. Identificați simbolistica secvenței: ,, Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos color ate”.
8. Interpretarea scenei în care Iona pescu iește în acvariu.
9. Precizați ce se întâmplă cu personajul la finalul tabloului I.

173

FIȘĂ DE LUCRU 3

I. Prezentați al doilea tablou al piesei.
În vederea prezentării adecvate aveți în ve dere următoarele aspect:
1. Precizarea locului personajului.
2. Care sunt preocupările lui Iona?
3. Comentați revolta personajului din sintagma: ,,De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul
vieții ”?
4. Interiorul peștelui este asemeni unui labirint. Oferiți o interpretare acestuia.
5. Interpretați gestul lui Iona de a se elibera, folosindu -se de un cuțit.
6. Ce semnificație are replica: ,,Începe să fie târziu în mine. Uite, s -a făcut întuneric în mâna
dreaptă și în salcâmul din fața casei (…) și am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace
mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană” .
7. Care este sensul unei bănci de lemn în mijlocul mării? De ce își dorește Iona să facă o astfel de
construcție?

174

FIȘĂ DE LUCRU 4

I. Prezenta ți al treilea tablou al piesei.
În vederea prezentării adecvate aveți în vedere următoarele aspect:

1. Interpretați introducerea în scen ă a celor doi pescari care nu vorbesc, nu -i răspund lui Iona și rămân
în scenă cu bârnele pe umeri .
2. Oferiți o interpretar e simbolică a bârnei purtate de pescari .
3. Iona dorește să -i scrie mamei. Interpretați această secvență.
4. Ce semnificație are secvența ,,Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate” ?
5. Comentează afirmația personajului ,,pe omenire o doa re în fund de soarta ta”!
6. Interpretați dorința personajului ,,Aș vrea să treacă Dumnezeu pe aici ”.

175

FIȘĂ DE LUCRU 5

I. Prezentați al patrulea tablou al piesei.
În vederea prezentării adecvate aveți în vedere următoarele aspect:

1. Precizați locul personajului.
2. Explică semnificația detaliului despre barba lui Iona, care fâlfâie afară , în timp ce el se află
în peșteră.
3. Din ce este alcătuit orizontul, care este semnificația acestuia?
4. Interpretați afirmația personajului ,,Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia” !
5. Identificați fragmentul în care Iona trăiește un proces de regăsire de sine.
6. In final Iona realizează ceva. Ce anume?
7. Comentați gestul lui Iona din final. ,, (Scoate cuțitul ) Gata Iona (Își spintecă burta.)
Răzbim noi cumva la lumină ”.

176

FIȘĂ DE LUCRU 6

IDENTIFICAȚI SIMBOLURI DIN DRAMA PARABOLĂ IONA DE MARIN SORESCU.
ÎNCERCAȚI SĂ DESCOPERIȚI SEMNIFICAȚIA ACESTORA.

SIMBOLURI
REGĂSITE ÎN
,,IONA ”