Lucrare de seminar la disciplina Dogmatică Ortodoxă [621185]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă
Student: [anonimizat], anul III, grupa 3
Lucrare de seminar la disciplina Dogmatică Ortodoxă
Păcatul strămoșesc și problema răului
Una dintre legăturile foarte evidente în cadrul teologiei este relația dintre păcatul strămoșesc,
cunoscut în unele culturi sub numele de păcat primordial, și originea răului. Este un fapt bine
cunoscut că cele două concepte se află într-o relație de interdependență: dacă ar fi să urmăm o
ordine cronologică, am putea spune că primul moment a fost marcat de căderea îngerilor din rai,
urmând ulterior neascultarea, căderea în ispită a primilor oameni. Așadar, lucrarea de față urmează
două axe diferite, și totuși asemănătoare, fiind structurată astfel: în prima parte voi vorbi despre
modul în care este percepută problematica rădăcinii răului, urmând să tratez modul în care este
văzut păcatul strămoșesc în scrierile patristice.
A. Problema răului
După cum bine cunoaștem, Dumnezeu a creat la început cerul și pământul, dar și îngerii și
tot ce era pe pământ. Despre originea acestora, nu există foarte multe mărturii; totuși, în Sf.
Scriptură există câteva dovezi clare care să ateste acest lucru, și să clarifice sorgintea lor: „Numai
Tu ești domn și numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată oștirea lor, pământul și toate
cele de pe el.” (Num 9, 6); „Pentru că în Acesta (Fiul) au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de
pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Căpetenii, fie Stăpâniri. Toate s-
au făcut prin El și pentru El.” (Col 1, 16). Așadar, îngerii erau ființe imateriale, fără substanță și fără
gen, al căror rol era să Îl slăvească pe Dumnezeu și să Îi slăvească toată creația Lui, ajutoarele lui
Dumnezeu pentru întreținerea creației Sale, lucru care îi făcea să fie inferiori Creatorului. După cum
atestă Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, o parte dintre acești îngeri au fost cuprinși de o vanitate exagerată
și, împreună cu a lor căpetenie, Lucifer, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, concepând un plan
pentru a-L detrona, cu scopul de a fi cel puțin egali Acestuia. Episodul lor de rebeliune a fost
pedepsit cu izgonirea lor din Rai, și consecința acestui episod a fost apariția răului.
Această problematică a fost îndelung tratată de scrierile patristice, ajungându-se la o
asociere între numele lui Lucifer (purtătorul de lumină) și Satan (cel ce i-a înșelat pe protopărinții
noștri). Una dintre aceste ipoteze este cea conform căreia Lucifer ar fi fost frate cu Arhanghelul
Mihail, în ciuda divergențelor dintre cei doi. Sf. Vasile cel Mare, descriind căderea satanei în
1

opoziție cu determinarea lui Mihail, face trimitere la persistarea sau la despărțirea benevolă de
Dumnezeu: „De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău diavolul? Din aceeași
cauză, având și el viață liberă și prin libertatea lui având putința să rămână lângă Dumnezeu sau să
se înstrăineze de El. Mihail era înger și a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger și a
căzut din treapta lui. Pe acela voința liberă l-a păzit în cele de sus; pe acesta libertatea alegerii l-a
aruncat. Putea și acela să apostazieze și putea și acesta să nu cadă. Pe acela l-a salvat nesăturarea de
iubire a lui Dumnezeu, pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul:
înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu umbra
trupului nostru. Cel ce privește spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea
parte în chip necesar de întuneric. Astfel diavolul are răutatea prin liberă alegere, dar firea lui nu e
opusă binelui.” (Omilia, Dumnezeu nu e autorul răului, p.g. 31, 348).
Originea răului a fost de multe ori o chestiune pusă sub semnul întrebării, oamenii ajungând
să facă greșeli și erezii în ceea ce privește învățătura de credință ortodoxă. O greșeală pe care o face
omul obișnuit este să susțină că Dumnezeu e cauza principală a existenței răului, sau că El a rânduit
apariția acestuia în lume. Observând acest lucru, Sf. Vasile contrazice concepția oamenilor astfel:
„Nu socoti nici pe Dumnezeu cauză a existenței răului, nici nu închipui răul ca având o existență
proprie. Căci nu e subzistență răutatea, ca un animal oarecare; nici nu are vreo esență ipostaziată a
ei. Căci răul este o lipsă a binelui. Ochiul a fost creat, orbia s-a produs ulterior prin pierderea
ochilor … Așa și răutatea, nu are o subzistență proprie, ci vine după aceea din cauza rănilor
sufletului. Căci nu e nici nefăcut, cum spune cuvântul celor necredincioși, care fac răul de aceeași
cinste cu natura cea bună, considerând că amândouă sunt fără început și mai presus de facere. Nici
creat. Căci dacă toate sunt din Dumnezeu, cum ar fi răul din bine? Căci nimic rău nu e din bine, nici
răutatea din virtute”. (Omilia, Dumnezeu nu e autorul răului, p.g. 31, 348). Interpretând acest citat,
putem atribui existența răului unor libertăți mai puternice decât cele omenești, obișnuite, dar
inferioare libertății divine, atotputernice. Prin firea sa de creație divină, omul, în pofida răutății pe
care o afișează, păstrează un fragment de bunătate.
Dacă Sf. Vasile consideră că răul este un act al libertății căruia îi lipsește fondul, Sf. Maxim
Mărturisitorul îl contrazice, susținând ideea că „Răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de
la scopul lor și altceva nimic. Mai ales după ce s-a produs, sau cei ce l-au produs s-au obișnuit cu
producerea lui, răul înmultește slăbiciunea firii, sau a puterilor ei, sau deprinderea folosirii lor
contrar firii. Făcându-se astfel calcător de poruncă și necunoscând pe Dumnezeu, acela și-a
amestecat cu încăpățânare răul în toată simțirea și în toată puterea cugetătoare și așa a îmbrățișat
cunoștința compusă și pierzătoare, producătoare de patimi, a celor sensibile” ( Răspunsuri către
Talasie, Filocalia românească.1, vol. Ill, p. 8-9.). Astfel, răul a fost considerat de Sfinții Părinți o
2

non-existență, o lipsire a suportului acesteia. Întorcându-ne la ideile Sf. Vasile, putem spune, totuși,
că răul, ca non-existență, este în legătură cu libertatea: deformarea și slăbirea existenței își trag seva
din existență, iar durata originează în cosimțirea ei. Distorsionarea naturii umane reiese din
pasiunile transformate în patimi: ele îl robesc pe om, scoțând în relief caracteristici ale personalității
pe care el nu le poate stăpâni, lucru care e, de fapt, rezultatul răului. Violența acestuia se observă nu
în zidirea lumii și a existenței, ci în diminuarea ei, în aducerea ei pe o pantă descendentă către
neant.
Vorbind despre patimă, despre voință și despre forța distructivă a răului, ne întoarcem la
punctul de plecare al acestui capitol, respectiv prăbușirea unor îngeri, unor slujitori ai Domnului, și
metamorfoza lor până în stadiul întunericului. Aducând toate ipotezele legate de răzvrătirea
îngerilor la un loc, sfinții părinți au conchis: starea de răzvrătire, conștientizarea statutului lor de
ființe inferioare Creatorului, nu arată decât tendința acestora de a fi în esență mai mult decât erau
deja, lucru care demonstrează determinarea lor, forța lor pozitivă, manifestată într-un sens incorect.
Așadar, răul nu constă în utilizarea determinării și a hotărârii, ci în utilizarea defectuoasă a acestei
trăsături.
Așa cum am menționat în introducerea acestei lucrări, existența răului își are originea din
cadrul îngerilor și nu din cadrul omului, însă introducerea răului pe pământ, își are începutul de la
protopărinții noștrii, Adam și Eva. Însă, înainte să dezvoltăm cea de a doua parte a lucrării de față,
consider că este drept să vorbim puțin și despre puterea răului în cadrul vieții omului.
Conform cu Părintele Dumitru Stăniloae, răul își are putere mult mai mare față de cum este
perceput de om, dat fiind faptul că originea sa este supranaturală. Părintele Dumitru plasticizează
într-un fel sau altul, răul, prezentându-l ca o plantă agățătoare ce înfiripă omul și îl sufocă cu miezul
răului, anume apropierea de Satan și depărtarea de Dumnezeu. Practic vorbind, mărimea omului nu
poate fi explicată rațional pe baza libertății omului, ci doar pe baza faptului că spiritele răului sunt
cu mult mai puternice și mai capabile să facă lucruri mult mai catastrofale față de ce poate face
omul pe baza influenței acestor spirite. Ce e drept, prezentarea răului pare înfricoșătoare, însă, din
iubirea și mila lui Dumnezeu față de om, există și o metodă de a scăpa de existența răului în viață,
anume apropierea omului față de Dumnezeu prin Sfintele Taine (mai ales Sfânta Taină a
Spovedaniei) și practicarea virtuților atât morale cât și teologice spre purificarea sufletească și spre
apropierea de viața veșnică. Speranța de curățire își are în faptul că omul a fost făcut de Dumnezeu
drept bun, iar oricât de mult omul s -ar depărta de Dumnezeu, tot va avea în el cioburi de bunătate ce
vor reprezenta temelia spre curățire sufletească.
O definiție scurtă a răului, ne -o dă chiar Sfântul Ioan Damaschin ce spune că răul „nu este
altceva decât deviere de la cele firești spre cele nefirești. Pentru că în fire nu este nimic rău.
3

Dumnezeu toate câte a făcut, erau bune foarte . Toate cele care rămân în starea în care au fost făcute
sunt foarte bune. Însă cele care, din propria lor voință, se abat de la cele firești și se întorc spre cele
contra firii se află în rău”. Practic vorbind, merg ând pe versetul biblic al Sfântului Pavel din
Epistola I către Corinteni, Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos (6, 12) înțelegem
faptul că omul are puterea ca să însușească orice element al creației, drept scop bun sau rău. Sfântul
Ioan Damaschin prezintă acest lucru raportându -se la distanța spirituală a unui element al creației
față de Dumnezeu susținând „ cu cât se depărtează de El(Dumnezeu) prin propria sa voință, nu după
loc, cu atât devine rău.”
B. Păcatul strămoșesc
După cum am menționat în primul capitol, existența răului și implicit a păcatului uman își
are originea în activitatea paradisiacă a lui Adam și Eva, mai precis în cadrul episodului biblic ce
descrie întâlnirea dintre șarpele (reprezentantul răului / poarta spre pierzanie sufletească a omului)
și primul cuplu uman Adam și Eva (reprezentanții umanității). Ideea esențială a acestui episod
reprezintă neascultarea omului față de Dumnezeu și dorința acestuia de a ajunge egal cu Dumnezeu.
Cu tărie susțin faptul că acest episod a arătat nu primul păcat făcut de om ci primele două păcate
făcute de om, anume neascultarea față de Dumnezeu, mâncând din fructul pomului cunoștinței
binelui și răului cât și dorința de a ajunge egal cu Dumnezeu. Temeiul afirmației precedente își are
pentru început în afirmația Sfântului Iustin Popovici, în cadrul primului volum de Dogmatică ce
spune că „propunerea smintitoare a șarpelui a provocat în sufletul Evei fierberea trufiei, care s -a
transformat repede într -o dispoziție potrivnică lui Dumnezeu, în mrejele căreia Eva se lasă prinsă
cu curiozitate…”.
De subliniat este și faptul că păcatul în umanitate a venit fizic prin șarpe (după cum am
menționat) însă spiritual tot prin diavol, deoarece șarpele era demonizat, dat fiind faptul că dacă
diavolul se arăta, probabil, omul nu cădea în păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur susține cu privire la
diavol în raport cu șarpele că „ El s-a folosit de acest animal ca de un mijloc potrivit, ca ascun zând
amăgirea sa în momeală, mai întâi s -o înșele pe femeie, iar apoi, cu ajutorul ei, și pe cel întâi zidit”.
Totodată, pentru a clarifica acest episod de cădere a omului, Sfântul Iustin Popovici
deasemenea cu alți dogmatiști, susține faptul că omul a căzut de bunăvoie, întâi femeia prin șarpele
posedat, apoi bărbatul prin femeie. Tot acest proces de cădere s -a făcut prin îndemnare și în nicun
caz prin obligare. Aduc ca și temei a afirmației precedente pe Sfântul Macarie cel Mare ce spune :
„Diavolul doar îndeamnă la păcat, nu obligă, întrucât nu are putere pentru aceasta ”(De custodia
cordis).
4

Păcatul primordial, practic vorbind, reprezintă lepădarea omului de Dumnezeu, depărtarea sa
de la scopul pentru care a fost făcut, schimbându -și tabăra alăturandu-se diavolului. Scopul creării
omului, după cum știm este asemănarea omului cu Dumnezeu, sufletul purtând Chipul
Dumnezeiesc și propovăduitor al Luminii Divine. Așadar, odată cu săvârșirea păcatului primar,
omul a ajuns să se abată de la calea pentru care a fost făcut, l -a înșelat pe Stăpân și a dorit să ajungă
asemenea Lui, nu prin ajutorul său ci prin diavol. Conform cu Sfântul Atanasie cel Mare :
„Oamenii, creați de Dumnezeu spre nemurire și spre desăvârșirea cuviincioasă, s -au abătut de la
această cale, s-au oprit în rău și au devenit muritori. Încât încălcarea poruncii i -a întors din ființă la
neființă, din viață la moarte”.
Sfântul Chiril al Ierusalimului prezintă practic această neascultare susținând că omul a închis
ochiul cu care îl vedea pe Dumnezeu, luându -și de la sine putere, pentru a încerca să ajungă
asemenea lui Dumnezeu, însă „ de fapt a bâjbâit prin întuneric și prin putreziciune”.
O altă întrebare pe care ne -o adresăm cu privire la acest păcat primar, este dat de faptul că de
ce acest păcat este atât de grav și a primit o pedeapsă atât de groaznică. Ei bine, acest păcat este
considerat atât de grav deoarece omul avusese conștiința curată, era neprihănit iar nimic din
interiorul său nu reprezenta un element de îndemnare spre comiterea unui păcat. Totodată cererea
lui Dumnezeu dată față de om, putea fi respectată cu ușurință și nu era necesar ca omul să depună
eforturi grandioase spre a putea rămâne pe linia binelui. Bunăoară, așa cum tatăl oferă o pedeapsă
mai aspră față de copilul său dacă greșește de bună voie și nu ascultă o singură regulă primită, așa și
Dumnezeu a oferit o pedeapsă atât de capitală, direct pentru Adam și Eva și indirect pentru toată
umanitatea. Pentru a putea despica această faptă a omului, putem începe în a menționa că motivul
acestei neascultări a omului față de Dumnezeu este trufia egoistă, sau cum spune și Fericitul
Augustin „Diavolul nu l-ar fi putut ademeni pe om spre p ăcat, dacă în acesta n -ar fi apărut iubirea
de sine”.
Păcatul acesta capital, conform cu Sfântul Iustin Popovici, a reprezentat mama tuturor
păcatelor existente pe acest pământ, așa cum Adam și Eva reprezentă protopărinții umanității, iar
dacă acest păcat nu reprezintă principalul atunci nici consecința păcatului nu ar fi fost atât de uriașă.
Dacă ar fi să abordăm și repercursiunile acestui păcat primordial, Sfântul Ioan Damaschin ne
explică pe înțeles acest lucru : „ După ce a înlcălcat porunca lui Dumnezeu, omul a fost lipsit de har,
a pierdut încrederea lui Dumnezeu, s -a acoperit cu cruzimea vieții chinuitoare (aceasta este
însemnătarea frunzelor de smochin). S -a îmbrăcat în mortalitate, adică în mortalitatea și grosolănia
trupului (aceasta este însemnătatea îmbrăcării în piele). Și după dreapta judecată a lui Dumnezeu a
fost izgonit din rai, osândit la moarte, devenind supus stricăciunii”. După rațiunea noastră, această
încălcare a reprezentat o retragere a omului din dialogul continuu avut cu Dumnezeu, o lipsire de
5

harul Divin, har care însuflețește pe om cu o viață duhovnicească mai înaltă.
Sfântul Simeon Noul Teolog, ascet de sine, susține faptul că Adam și Eva au căzut în păcat,
deoarece nu practicau Rugăciunea Minții, pe când Sfinții Părinți, bazându -se pe experiența divină
personală, susțin că această cădere în păcat reprezintă depărtarea de lumina Dumnezeiască și
înnegrirea sufletului .
Mitropolitul Ierotheos Vlahos susține faptul că Dumnezeu l -a creat pe om cu două centre
ale personalității. Un centru fiind reprezentat de sistemul nervos ce deține creierul drept stăpân (cu
materia cenușie), centru ce rezultă relațiile inter -umane și activitatea umană, iar un centru celular al
omului asemănat cu memoria unui calculator, discutat foarte des de biologii zilelor noastre.
Lucrarea nefirească a minții, conform cu Ierotheos Vlahos, este dată de inexistența legăturii
minții omului cu Dumnezeu, adică harul Duhului Sfânt nu mai lucrează în el și implicit judecă după
a sa putere, nelucrând concret conform cu ceea ce a fost creată.
Bunăoară, mitropolitul Ierotheos Vlahos face o comparație plastică a minții cu lentilele unui
telescop, conform căreia așa cum telescopul daca are o lentilă defectă, lumina nu mai pătrunde cum
trebuie, așa și omul, dacă nu are mintea curată, nu îl poate vedea pe Dumnezeu. Așadar, practic
vorbind, această cădere a omului, a reprezentat o cale dureroasă de a nu -l mai vedea pe Dumnezeu.
O a doua consecin ță a păcatului strămoșesc, pe lângă întunecarea minții, este amestecarea
minții cu rațiunea, cu patimile și cu mediul. Adică, înainte de cădere, mintea omului tindea numai
spre Dumnezeu, nu mai avea nicio grijă, nu își mai fixa atenția pe nimic altceva față de Dumnezeu,
după cădere, mintea „ este plină de gânduri. Când ajunge mintea să fie întunecată de gânduri? Când
gândurile intelectului coboară în inimă și se fac gânduri ale minții. Există, adică, gânduri în minte,
care nu ar trebui să fie acolo, pentru că țin de rațiune și de intelect. Mintea trebuie să fie complet
goală de gânduri ca să poată veni la om Duhul Sfânt, să se sălășluiască și să rămână înlăuntrul lui”.
Așadar, păcatul strămoșesc este nelucrarea minții, întunecarea minții și identificarea ei cu
rațiunea, cu patimile și cu mediul. Acest proces poate fi exprimat ca și o animalizare a minții și o
înjosire a caracterului uman precum necuvântătoarele.
Bazându-ne pe afirmația conform căreia omul, în cadurl Tainei Sfântului Botez se curăță de
păcatul strămoșesc, totuși, Sfântul Maxim Mărturisitorul distinge trei tipuri de păcate, anume
1.Pătimirea, stricăciunea și moartea (ce decurg din păcatul strămoșesc)
2.păcatul personal al omului
3.înclinația omului pe care o are omul spre păcat, fiind născut prin plăcerea trupească
Așadar, pe baza acestei clasificări a păcatelor, concluzionăm faptul că omul totuși
moștenește o fărâmă din păcat, care are repercursiuni pe toată viața.
6