-lucrare de seminar – [609191]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „D. STĂNILOAE”
IAȘI
ISTORIA JUDECĂTORILOR
-lucrare de seminar –

Îndrumător: Diac. Lect. Dr. Cătălin Vatamanu
Susținător: Stud. Cașcaval Ionuț Andrei
Anul 2017

INTRODUCERE
Cartea Judecători este cea de-a șaptea a Sfintei Scripturi și a doua
dintre cărțile istorice, dacă o considerăm pe cea a lui Iosua ca prima de acest
fel. După un vestit comentator al Sfintei Scripturi1, cartea Judecători este
numită Krite în Septuaginta, iar în Vulgata este numită Liber Sopthium id est
Iudicum . Înțelesul de judecător este evident în toate cazurile, poziționându -o
fiecare traducere a Sfintei Scripturi imediat după Iosua.
Cartea Judecători descrie evenimente petrecute pe parcursul a aproape
două secole, între moartea lui Iosua și instituirea regalității. „S-a convenit să
se numească epoca judecătorilor perioada care se întinde între aproximativ
1200 î. Hr., când grupul lui Moise a pătruns în Canaan, condus de către
Iosua, până către aproximativ 1020, când Saul a fost proclamat Rege”2.
După moartea lui Iosua, „la conducerea poporului au urmat bătrânii
triburilor, iar când peste Israel s-au abătut invaziile unor popoare și triburi
străine, Dumnezeu a rânduit pe unii bărbați viteji pentru a mântui țara de
cotropitori. Acești bărbați sunt cunoscuți sub numele de Judecători, cu toate
că principala lor menire a fost să-i scape pe israeliți din mâna dușmanilor din
afară, motiv pentru care erau priviți ca niște eliberatori și mântuitori ai
poporului 3, 9-15 . Probabil că în vreme de pace, respectiv în răstimpul dintre o
năvălire și alta, în fața lor erau aduse pricinile mai complicate care se iveau.3
Faptele istorice, victoriile și înfrângerile sunt descrise în legătură cu
nume ca Debora cap 4-5, Abimelec cap 9, Samson cap 13, Dan cap 17, care au intrat și
în literatura universală.
1 Ioan Sorin Usca
2 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religiose , vol. I, Ediția a II-a, Ed. Științifică, București, 1992,
p.185
3 Dumitru Abrudan și Emil Cornițescu, Arheologie biblică , Editura Institutului Biblic și de Misiune Al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 184

Cartea Judecători, „astfel intitulată după judecătorii care au condus
poporul lui Israel în perioada de la moartea lui Iosua până la ivirea profetului
Samuel. Principala funcție a judecătorilor era aceea de a asuma comanda
militară a națiunii ori a unui grup de triburi în timp de război. Numai în cazul
Deborei se face aluzie la funcția propriu -zisă judiciară a acestor conducători
ai poporului.”
Lipsind unitatea națională, poporul condus de arhiereii care nu-și mai
îndeplineau de demult atribuțiile lor, cade în fărădelegile timpului, adică
idolatria. Starea sacerdoțiului degenerează, căci clerul, privind doar la
avantajele materiale din acea vreme, își pierdeau, ușor, ușor, autoritatea
religioasă pe care nu demult era de necombătut.
Specialiștii moderni susțin că povestirile au fost redactate treptat și
adunate la un loc abia în vremea monarhiei. După unii, varianta definitivă a
cărții datează de după distrugerea Ierusalimului din 586 î. Hr.4
Istoria Israeliților nu e lipsită de cruzimi, dar în cazul de față, ei au
aplicat lui Adoni -Bezec același mod de mutilare pe care ei îl folosiseră
asupra a șaptezeci de regi; însuși Adoni -Bezec va considera că asupra sa a
venit răzbunarea divină. Oricum, precizăm că mutilarea consta în tăirerea
degetelor celor mari, și nu a tuturor degetelor, cum se prezintă în traducerea
curentă .
Prezența canaaniților s-a dovedit mai degrabă o cursă pentru evrei,
mai ales din punct de vedere religios. „Pentru înțelegerea corectă a celor
cuprinse în carte trebuie să ținem seama de faptul că, în timpul lui Iosua, s-a
făcut numai cucerirea sumară a pământului țării, rămânând de datoria
4 Dicționar Enciclopedic de Iudaism , trad. Viviagne Prager, C. Litman și Țicu Goldstein, Editura Hasefer,
București, 2000, p. 425

fiecărui trib să desăvârșească această cucerire prin stârpirea locuitorilor
canaaniți din moștenirea lor”5
Credința politeistă a fenicienilor este adeverită și de mărturiile
arheologice de la Sidon, unde s-au descoperit urmele templului zeului
Eșmun, care corespunde cu Adonis prin natura și funcțiile sale. În panteonul
sidonian mai sunt incluși: zeul Baal și Aștarta, cunoscuți de autorii scrierilor
Vechiului Testament. Baal înseamnă domn, stăpân, iar Astarte, cea care
aduce lumină. Baal era zeul furtunii și al fecundității, iar Astarte, zeița
Mamă, a fertilității, a dragostei și a războiului din panteonul cannanit.
„Profeții iudei, care anunțau prin Yahweh un Dumnezeu de o concepție mai
elevată, s-au opus cultelor străvechi, care renășteau fără încetare, celebrând
până la exacerbare și la monstruozitate sacralitatea vieții organice, forțele
elmentare ale sângelui, sexualității și fecundității, Cultul lui Baal a ajuns să
simbolizeze prezența și revenirea periodică, în orice civilizație, a tendințelor
de a exalta forțele instinctive.6
5 Studiul Biblic al Vechiului Testament , p. 170
6 Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, Dicționar de Simboluri , Editura Artemis, București 1994, p. 166

ISTORIA JUDECĂTORILOR
Dacă sub Iosua s-a continuat forma de guvernare teocratică, el
întrunind în persoana sa toată puterea legislativă, judecătorească și
executivă, după moartea lui, israeliții nu mai au un conducător unic, de aceea
la conducerea semințiilor revin bătrânii cu vechile lor drepturi, fără a fi
anulat caracterul teocratic al organizării poporului. Cele 12 semenții
nemaiavând un singur conducător, au slăbit unitatea națională și religioasă,
poporul alunecând în idolatrie și fiind pedepsit cu asuprirea neamurilor
străine. De sub asuprirea străină, israeliții vor fi salvați de judecători, care au
condus simultan numai o parte de popor, fără a avea dreptul de a legifera sau
a fixa impozite. Conducerea lor nu era ereditară și nici nu avea semne
speciale ale demnității . În persoana lui Samuel, ultimul judecător al lui
Israel, se concentrează toată puterea legislativă, judecătorească și executivă.
Rolul pedagogic al canaaniților este explicat într-o foarte frumos
așezată, sinteză a Sfântului Isaac Sirul: „(Dumnezeu) în unele împrejurări
depărtează și alungă arșița vrăjmașului de la om, în altele lasă să fie ispitit
[…]. Căci dreptul care nu-și cunoaște slăbiciunea sa stă pe muchie de cuțit și
niciodată nu-i departe de cădere, nici de leul pierzător, adică de diavolul
mândriei. Și cel ce nu-și cunoaște slăbiciunea sa e lipsit de smerenie. Iar cel
lipsit de aceasta e lipsit de desăvârșire. Iar cel lipsit de aceasta e pururea
înfricat”. Iată deci că prezența canaaniților la evrei, precum cea a ispitelor în
viața fiecăruia, avea în primul rând un rol pedago gic.
Otniel (Dumnezeu este puternic) era fratele, probabil vitreg, al lui
Caleb, fiu al lui Chenaz (vânător) și primul bărbat căruia i se atribuie titlul de
judecător. El aduce eliberarea poporului și pacea pe timp de 40 de ani.
Patruzeci e numărul încercării, a răbdării. Vedem deseori prezența acestui
număr în Sfânta Scriptură, cu toate că nu întotdeanua prezintă realitatea

exactă. Pentru Origen, numele de Otniel, înseamnă vremea lui Dumnezeu,
iar personajul simbolizează oștirea cerească a îngerilor salvat ori.7
După perioade de libertate, urmează recăderea în idolatrie și îndată o
nouă asuprire străină. Atât doar că nu se poate stabili o cronologie exactă pe
baza datelor din carte, nici o autoritate Judecătorilor și nici stăpâniri străine
neextizând asupra întregului Israel; astfel poate fi deseori vorba despre
judecători care au activat concomitent, ca și despre stăpâniri concomitente,
asupra unora sau altora din triburile israelite. Autorul va grupa evenimentele
astfel ca de șapte ori să arate apostazia poporului și, tot de șapte ori,
eliberarea acestuia. Numărul judecătorilor prezentați în carte va fi acela de
doisprezece. Simbolismul celor două numere este dat de deplinătatea septină
și numărul triburilor lui Israel.
Aod sau Ehud, prezentat ca cel de-al doilea Judecător, este fiul lui
Ghera. Pentru Origen, ambidextrul Aod este simbolul prin excelență al întâi
stătătorilor Bisericilor, care trebuie să fie drepti și imparțiali în toate, în
fapte, judecată și credință, stânga fiind simbolul perversiunii și al răutății.
„Acești izbăvitori și judecători ridicați de către Dumnezeu pentru salvarea
poporului și eliberarea fiilor lui Israel sunt prefigurările căpeteniilor oștirii
cerești și ale puterilor de Sus. Dumnezeu trimite ajutor celor care strigă după
el din toată inima și care, prin convertire și pocăință, atrag asupra lor
îngăduință divină”8
Contextul o prezintă pe Debora nu ca pe o căpetenie politică, ci ca un
magistrat care împarte dreptatea. Debora (albină), soția lui Lapidot (făclie),
locuia între Rama și Betel. Interesant că Deborei i se potrivește în foarte
mare măsură simbolistica numelui: „Ansamblul trăsăturilor împrumutate
tutror tradițiilor culturale denotă faptul că, pretutindeni, albina apare ca fiind
7 Origen, Omilii la Judecători , III, 3,
8 Origen, Omilii la Judecători , III, 6

înzestrată cu o natură arzătoare, ca o ființă de foc. Albinele sunt
întruchipare a preoteselor Templului, a proorocițelor, a sufletelor curate ale
inițiatorilor, a Spritului și a Logosului. Albina purifică prin foc și hrănește
prin intermediul mierii; cu acul arde, iar cu strălucirea ei luminează. În plan
social, este un simbol al stăpânului ordinii și prosperității, al regelui sau al
împăratului, și nu mai puțin, al elanului războinic și al curajului. Ea de
înrudește cu eroii civilizatori, care întronează armonia prin înțelepciune și
sabie.”9 Se mai afirmă că Debora judeca pricinile Israeliților, lucru care nu se
mai precizează și la ceilalți judecători.
Barac (fulger), fiul lui Abinoam din Chedeș, a fost judecător împreună
cu Debora. Cu el se completează numărul de doisprezece al judecătorilor,
între care nu poate fi socotit Șamgar. Cum se deduce din text, Barac a primit
poruncă divină de a porni lupta, dar el ezită în a porni acțiunea, fapt ce-i va
știrbi oarecum din faimă, numele său rămânând asociat cu cele ale două
femei: Debora și Iaela. În plus, e de subliniat că Debora era în mare cinste la
evrei, într-o epocă în care femeile nu se bucurau de o deosebită prețuire la
orientali.
Iaela (căprioară) era soția lui Heber. Acela fiind în bune relații cu
Iabin, Sisera a avut încredere să-i ceară adăpo st. Deși Sisera cere apă, Iaela îi
oferă lapte, acela predispunând la somn, cu atât mai mult pe cineva care a
venit de la un război istovitor.
„Adaptându -se la un nou stil de viață, Yahwismul evoluează și se
modifică. Se remarcă, la început o reacție împo triva valorilor exaltate de
către toate societățile de păstori. Legea ospeței, lege consacrată la nomazi,
9 Jean Chevalier și Alain Ghherbrant, Dicționar de simboluri, vol. I, Editura Artemis, București, 1994, p. 84

este trădată violent de Iaela: ea invită în cortul ei pe șeful canaanean Sisera,
care fugea învins, și îl ucide în somn”10
Iabin a continuat lupta împo triva Israeliților și după moartea lui Sisera,
însă fără succes. Cât privește asasinarea lui Sisera, o putem absolvi pe Iaela
de cruzime; posiblil ca recurgerea la țăruș să fi fost singura posibilitate, în
condițiile date, de a-l ucide pe comandantul canaanit.
Cântarea Deborei și a lui Barac este unul dintre cele mai vechi imne
din Biblie, un cânt al biruinței, al unui război sacru. La baza ei stă probabil
compoziția unui muzicant. Debora apare la persoanele a II-a și a III-a.
Biblia din 1982 are, pentru versetul 13, al capitolului 5: „Atunci
poporul Domnului s-a trezit. Rămășița lui s-a strâns cu cei viteji” Sfântul
Chiril al Alexandriei explică: „Dumnezeieștii ucenici, înainte de chemarea
neamurilor, au făcut cunoscută această taină a lui Hristos în toată Iudeea.
Pentru că deși n-au crezut toți, au avut putința să primească toți cuvântul
despre Hristos. Dar s-a mântuit rămășița, după Scripturi. Iar că iudeii au
precedat în credință celor din neamuri e vădit și nu e necunoscut nici unuia
din cei ce există”11.
Prin cei viteji se înțelege acei ce-L urmează pe Hristos; cu aceia se va
strânge rămășița poporului Domnului, adică partea din Israel care se va
adăuga mărturisitorilor dreptei credințe.
Ghedeon (tăietor de lemne), este cel de-al cincilea Judecător al lui
Israel. Despre puterea dată de la Dumnezeu în lupta cu Madian, Sfântul
Varsanufie precizează: „Noi să aruncăm neputința noastră înaintea Celui ce
poate cu mult mai mult decât cele ce le cerem, sau le gândim noi Efeseni 3,20 ,
până ce va zdrobi taberele vrăjmașilor înaintea noastră. Căci El nu va lăsa pe
10 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase , vol I, p. 186
11 Sfăntul Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere , IV, 11

Madian și pe Amalec și pe fiii răsăriturilor să nimicească rodurile noastre. Să
așteptăm ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu, Căci e mai puternic decât ei.
Și ne vom mântui”12
Episdoul legat de îndoiala lui Ghedeon și punerea la încercare a lui
Dumnezeu, este explicat tot de autorii Dicționarului de simboluri :
„Simbolismul legat de rouă este, în general, apropiat de cel al ploii, dar
influența lui ține de o organizare mai subtilă. Expresie a binecuvântării
cerești, ea reprezintă în mod esențial grația care însuflețește.”13
În primul caz „Ploaia de pe lână […] preînchipuie pe Fecioara și
Născătoarea de Dumnezeu”14, iar în cel de-al doilea caz când pământul
primește roua, iar lâna rămâne uscată, se arată propovăduirea credinței la
neamuri, în tot pământul, în vreme ce evreii Îl resping pe Hristos: „Lâna care
a rămas uscată de rouă închipuia Ierusalimul, iar vasul cel plin de apă
închipuia botezul: aceea a rămas uscată ca și cetatea închipuită, aceasta s-a
umplut ca și scăldătoarea simbolizată”15
Proba cu apa din râu, era de ordin psihologic: nu e bun luptător acela
care se repede să bea cu lăcomie apă din râu, cu ochii închiși sau cufundați în
unde, bun luptător este acela care bea cumpă tat, stând în picioare, în stare de
veghe, cu privirea roată împrejur16
„Mâncările gustoase și meșteșugit drese se fac unelte de dărâmare a
virtuții bine întărite, clătinând și dărâmând statornicia și tăria ei. Pe de altă
parte, precum belșugul alungă virtuțile, tot așa puținătatea surpă întăriturile
păcatului […] Așa pâinea de orz a Israeliților, rostogolindu -se a răsturnat
12 Sfăntul Varsanufie, Scrisori duhovnicești , 167
13 Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, Dicționar de Simboluri , Editura Artemis, București 1994, p. 174
14 Sfăntul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor , III, 22
15 Sfăntul Efrem Sirul, Imnele Arătării , VII, 14
16 Biblia sau Sfânta Scriptura , Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, veriune diortosită după Septuaginta,
redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2001, p.282

corturile madianiților. Fiindcă hrana sărăcăcioasă, rostogolindu -se și
înaintând mult, risipește patimile curviei. Căci madianiții poartă simbolul
patimilor curviei, fiindcă ei sunt cei ce au adus desfrânările în Israel și au
amăgit mare mulțime de tineri.”17
Nu e foarte clar ce s-a petrecut între Ghedeon și Efraim, dar insolența
Efraimiților sa va vădi, în împrejurimi asemănătoare. Impresia e că, în acea
perioadă tulbure, tribul Efraim a căutat să obțină, cu prilejul diferitelor lupte,
un ascendent asupra celorlalte seminții.
Abimelec, urmașul lui Ghedeon, „a instaurat un regim de teroare.
Rezistența împotriva lui organiza la granițele din munți, bande de jefuitori
pentru a semăna neliniște în țară, pentru a-l destabiliza și mai ales pentru a-l
sărăci”
Următorul după Abimelec, s-a ridicat Tola, fiul lui Pua, fiul lui Dodo
și a fost al șaselea judecător al Israelului. Urmează apoi Iair Galaaditul, cel
de-al șaptelea judecător. El a fost îngropat la Camon. Tola și Iair par a fi fost
judecători mărunți, sau autorul se va fi confruntat cu lipsa datelor. Oricum, ei
sunt menționați ca izbăvitori ai poporului și participanți la ce-a de-a cincea
eliberare; de remarcat că, în cazul lor, nu s-a mai recurs la rotunjirea anilor
când au fost judecători. Nu este exclus ca ei să fi fost concomitent în sluiirea
de judecători.
Ieftae este cel de-al optulea judecător. Nu era un om de rând, lucru
reieșit din argumentele aduse în fața soliilor trimise la el; nu numai că știa,
cunoștea foarte bine istoria poporului său în amănunt, dar avea și puterea de
sinteză, ca și pe aceea de a expune evenimentele în favoarea poporului său.
Chiar dacă regele amonirt nu a renunțat la intențiile sale, solia solia nu va fi
rămas fără nici un efect asupra sa.
17 Nil Ascetul, Cuvânt ascetic , 59

„Ieftae închipuiește persoana Domnului. Iar fața lui, trupul preacurat
al Aceluia. Căci precum Ieftae era născut dintr-o desfrânată și a fost alungat
dintre ai lui, iar ieșind a luptat și a biruit pe dușmani, făgăduind lui
Dumnezeu să aducă dret jertfă pe primul din familia sa, care-l v a întâmpina
la întoarcere, la fel și Domnul, născându-s e după trup din firea noastră cea
desfrânată, în chip nepăcătos, prin aceea că s-a făcut semănătorul propriului
Său trup, alungat fiind de cei ce socoteau a fi iudei și biruind în războiul cel
pentru noi, a adus trupul său propriu lui Dumnezeu și tatăl Lui. Fiindcă
Ieftae se tălmăcește deschizătura lui Dumnezeu.”18
Ibțan a fost al nouălea Judecător. Era originar din și a fost îngropat în
Bethleem, oraș din teritoriul lui Zabulon, deși Flaviu Iosif 19 îl mută în Iuda.
Elon a fost al zecelea judecător, îngropat la Aialon.
Abdon, fiul lui Hilel, a fost al unsprezecelea judecător. El a fost
îngropat în Piraton, cetate din muntele Amaleciților, în Efraim. De menționat
că acei „cai tineri” erau de fapt niște măgăruși mai vioi, iar faptul călăririi
măgărușilor arăta o demintate înaltă în vechiul Orient.
Samson în ebraică se traduce Soare și era un nume obișnuit la
populația canaaneană. Samson al fost cel de-al doisprezecelea judecător, dar,
aparte de ceilalți, luând lupta împotriva amenințătorilor pe cont propriu;
astfel nu-l vom vedea vreodată pe Samson luptând alături de vreo armată.
Biruitorul Samson se face prefigurare a Mântuitorului Iisus Hristos:
„Nazireul Samson era o preînchipuire a vitejiei Tale. El a rupt în bucăți leul,
asemănarea morții. Tu însă ai rupt în bucăți moartea și ai făcut ca din
amărăciunea ei să se ivească pentru oameni viața cea dulce.”20 Mierea din
18 Sfăntul Maxim Mărturisitorul, Nedumeriri, întrebări și răspunsuri , 46
19 Iosif Flaviu, Antichități , V, 271
20 Sfăntul Efrem Sirul, Imnele Nașterii , XIII, 4

gura leului este apropiată de învățătura Bisericii, astfel, în Hristos, acolo
unde domnea moartea, se revarsă acum dulceața Evangheliei.
Cunoaștem cu toții importanța lui Samson, de unde și suma mare ce se
dădea ca recompensă pentr u capturarea lui. De-a lungul vremilor, valoarea
argintului a cunoscut variația dar și de la popor la popor. Știm valoarea
asasinării fraților lui Abimelec, ca fiind 70 de arginți. Nici nu mai amintim
deccât în grapă cei 30 de arginți ai vinderii lui Dumne zeu-Iisus. Ei, aici este
vorba de 1100 de arginți, pentru fiecare mai-mare a Filistenilor.
„Nu doar Samson a căzut din pricina unei femei. Câte exemple aș
putea da de acest fel? Din multe, amintesc de unul, care va arăta cât de
primejdioasă este împerecher ea cu femei de alt neam. Cine a fost mai
puternic din leagăn și mai întărit în Duhul lui Dumnezeu decât nazireul
Samson? El însuși a fost trădat, el însuși n-a putut să-și păstreze harul din
pricina unei femei”21
Samson prinzând stâlpii templului ne duce cu gândul la un Alt
Samson, Soarele dreptății, ajuns și Acela la un stâlp al păgânilor: „Iar stâlpul
biciuirii unde L-au dus arată chipul căderii poporului. Căci n-a fost ca la
Samson, care a răsturnat stâlpii de care a fost legat. Domnul lui Samson
însuși e Stâlpul cel adevărat al orașului Sfânt”22
21 Clement Alexandrinul, Stromate , VI, 153, 3-4
22 Sfăntul Efrem Sirul, Imnele Răstignirii , IV, 10

CONCLUZII
Cu Samson se încheie istoria propriu -zisă a judecătorilor, restul cărții
constituind adaosuri istorice care doresc să sublinieze atmosfera din epocă,
referindu -se desigur, tot la întâmplări din vremea Judecătorilor, cum va fi, de
alt fel, și Istoria cuprinsă în Cartea Rut. Ajunși aici vom reda în întregime
considerațiile Mitropolitului Bartolomeu Anania despre cartea Judecătorilor:
„Cartea Judecătorilor face parte din scrierile istorice ale Vechiului
Testament și este continuarea cărții lui Iosua Navi; așa a fost considerată de
la început și așa a fost rânduită și consacrată – nu numai de tradiția iudaică,
dar și de cea creștină – în canonul biblic.
Cu toate acestea, citirea ei în prelungirea celei precedente e de natură
să provoace nedumeriri. Evenimente care acolo se declară consumate
(cuceriri de cetăți și teritorii, distribuirea pământului) apar aici ca tot atâtea
începuturi. Explicația constă în aceea că dacă Iosua a ocupat Canaanul după
un plan unitar, bine pus la punct, și printr'o campanie -fulger, desfășurată din
victorie în victorie, în perioada imediat următoare, aceea a judecătorilor, pe
durata a 175 de ani (cca 1200 -1025 î. H.) a avut loc consolidarea înstăpânirii,
printr'un proces lent, cu înaintări și retrageri, cu victorii și înfrângeri, fiecare
trib descurcându -se pe cont propriu, uneori prin compromisuri umilitoare.
Pe de altă parte, renunțând la principiul exterminării băștinașilor și
acceptând o coabitare mai mult sau mai puțin pașnică, fiii lui Israel recad în
idolatrie, stârnind astfel mânia Domnului lor, Care nu o dată Se declarase un
„Dumnezeu gelos“. În consecință, pedeapsa divină este instrumentată prin
câteva popoare sau triburi precum Mesopotamienii, Moabiții, Filistenii,
Madianiții, Amoniții, care-i hărțuiesc și-i asupresc pe aleșii infideli. Ritmul
acesta: păcat -pedeapsă -căință -mântuire poate fi urmărit cu limpezime de-a

lungul cărții, el legându -se organic cu cele asemănătoare de dinainte de
judecători (epoca lui Moise) și de după ei (epoca regilor și profeților).
Așa se face că în marile momente de criză morală, de disperare sau de
căință, Dumnezeu le trimite fiilor lui Israel doisprezece judecători, care însă
nu au și nu-și exercită competența juridică pe care o presupune denumirea, ci
pe aceea de a guverna, îndruma, încuraja sau răzbuna poporul dintr'o
anumită zonă (e perioada în care Israel nu are o conducere unitară). Numele
acestora sunt: Otniel, Aod, Șamgar, Debora împreună cu Barac, Ghedeon
împreună cu Abimelec, Tola, Iair, Ieftae, Ibțan, Elon, Abdon și Samson.
Dintre aceștia, urme adânci în memoria posterității vor lăsa Aod, Debora,
Ghedeon împreună cu Abimelec, Ieftae și, mai ales, Samson (acesta – asociat
cu numele celebrei Dalila – devenind și erou literar).
Istoria judecătorilor e povestită de-a lungul a paisprezece capitole (3-
16). Acestora li se adaugă cinci capitole suplimentare (17-21), foarte
importante prin aceea că reflectă mentalități și moravuri israelite (și nu
numai) de dinainte de instaurarea monarhiei. Faptele relatate aici pot
cutremura conștiința creștinului de azi; ele sunt specifice acelei epoci
îndepărtate, dar nu e mai puțin adevărat că pot fi identificate, sub o formă
sau alta, în plină eră a omului pretins civilizat.
E posibil ca această carte – a Judecătorilor – să nu fie opera unui
singur autor, ci a câtorva, care, în mod sigur, pe lângă inspirația teologică a
Duhului Sfânt, au fost asistați de memoria colectivă a semințiilor lui Israel,
ca și de o seamă de texte scrise (precum Cântarea Deborei).
În ceea ce privește timpul scrierii, părerile sunt, ca de obicei,
împărțite. Unii cred că textul definitiv ar fi fost redactat în vremea regelui
Saul (poate chiar de către profetul Samuel), adică între 1030 și 1010 î. H.
Dacă însă mențiunea din 18, 30 poate fi raportată la prima deportare masivă

a Israeliților, ordonată de Tiglatfalasar al III-lea în anul 733 î. H., atunci
opera devine mai tânără cu aproape trei secole.
Oricare ar fi autorul sau data compunerii, Cartea Judecătorilor e un
crâmpei de istorie nu numai umană, ci ș i divină: lupta crâncenă în care
Dumnezeu, intrat ș i implicat în istorie odată cu facerea omului, S-a angajat
pentru salvarea propriei Sale creaturi. ”23
23 Considerațiile au fost procurate de pe www.catehetica.ro .

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiun al
Bicericii Ortodoxe Române, București, 2014
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod,
versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania Mitropolitul, al Clujului, Maramureșului
și Sătmarului, Editura Institutului Biblic și de Misiun al Bicericii
Ortodoxe Române, București, 2001
3. Abrudan, Dumitru, Emilian Cornițescu, Arheologie biblică , Editura
Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române,
București 1994
4. Chevalier, Jean, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri , Editura
Artemis, București, vol I – 1994; vol II și vol III – 1995
5. Chiril al Alexandriei, Sfântul, Glafire, Scrieri II, traducere de
Dumitru Stăniloae, PSB 40, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992
6. Clement Alexandrinul, Stromate, Scrieri II, traducere de D. Fecioru,
PSB 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1982
7. Dicționar enciclopedic de Iudaism , tradus de Viviane Prager, C.
Litman și Țicu Goldstein, Editura Hasefer, București, 2000
8. Eferm Sirul, Imnele I, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și
Învierii , traducere de Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999
9. Eferm Sirul, Imnele II, Imnele Nașterii și Arătării Domnului ,
traducere de Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000

10. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase , vol I, Ediția a
II-a, Editura Științifică, București, 1992
11. Falvius, Josephus, Antichități iudaice , vol. I, traducere de Ion Acsan,
Editura Hasefer, București, 1999
12. Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Nedumeriri, întrebări și răspunsuri ,
traducere de Dumitru Stăniloae, Filocalia vol II, Ediția a II-a
Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1993
13. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic , traducere de Dumitru Stăniloae, Filocalia
vol I, Tipografia Arhidi ecezană, Sibiu, 1946
14. Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți ,
VII, Judecătorii , Editura Christiana, București 2005