Lucrare de licență [611779]

1

Lucrare de licență

Cordonator științific:
Lector univ. dr. Gh. Cojocariu

Absolvent: [anonimizat]
2018

2
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Științe Socio -Uman
Programul de studii: Jurnalism

Particu larități
ale comunicării publice
din perspectiva unei companii
de telefonie mobilă

Cordonator științific:
Lector univ. dr. Gh. Cojocariu

Absolvent: [anonimizat]
2018

3
Cuprins

4

Introducere

5
Capitolul I – Comunicarea

1.1 Comunicarea – definiții și abordări
In lucrarea Despre comunicare, o abordare sociologica1¸ definirea comunicarii reprezinta o
provoca re inca deschisa, indelung interpretata de o serie extinsa de teorii, paradigme si studii
provenind din mai multe areale stiintifice; acest fapt este reflectat fie de o imaturitate stiintifica in
identificarea unui enunt atotcuprinzator pentru notiunea de comunicare, fie interesul scazut pentru a
ajunge la o definitie unica.
Conform Sultana Craia2, oamenii de știință au încercat să stabilească o definiție clară și sugestivă
a comunicării; aceasta ar fi trebuit să cuprindă o gamă largă de sensuri și contexte în care poate fi
utilizată. În general, comunicarea este mecanismul esențial pentru dezvolta rea relațiilor umane, care
implică o interacțiune prin intermediul vorbirii , prin limbaj sau o serie de simboluri.
Termenul de comunicare, in lucrarea Comunicarea3, nu inseamna doar simpla creare a tesaturii
de cuvinte de dragul cuvintelor.
Amado și Guitt et4, sunt cei care au încercat să definească punctual termenul de comunicare:
„Există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate
afecta un alt organism, modificându -l sau modificându -și acțiunea, pornind de l a transmiterea unei
informații și nu printr -o acțiune directă precum cea pe care o exercită o forță fizică ce pune în
funcțiune o energie”.
Conform dexonline.ro5, termenul COMUNICÁ, comúnic, vb. I. 1. Tranz. A face cunoscut, a da
de știre; a informa, a înș tiința, a spune. ♦ Intranz. (Despre oameni, comunități sociale etc.) A se pune
în legătură, în contact cu…; a vorbi cu… 2. Intranz. A fi în legătură cu…, a duce la… Cămara
comunică cu pivnița. – Din fr. Communiquer.
În opinia lui Mihai Dinu6 „Comun icarea stă la baza organizării sociale, coagulând și controlând
raporturile «orizontale» dintre oameni, dar angajază totodată și aspirațiile lor «verticale», într -o
mișcare ascensională către planurile superioare ale realității. Nu poate trece neobservată, în această
ordine de idei, paralela semnificativăcu dublul statut al cuvântului, care, pe lângă înțelesul comun,
situat în sfera semantică a comunicării, îl are și pe acela de Logos, Verb divin, apropiat prin
cuminecare ”.

1 Bogdan, Nadolu, Despre comunicare. O abordare sociologica, Editura de Vest, Timisoara, 2014, p. 18
2 Sultana, Craia, Dictionar de comunicare , Editura Ager, Bucuresti, 2001, p. 31
3 Denis, Mcquail, Comunicarea, Institutul European, Iasi, 1999, p. 13
4 Gilles, Amado, Andre, Guittet, Psihologia comunicării în grupuri , Editura Polirom, Iași, 2007, p. 17
5 http://dexonline.ro/lexem/comunica/12122, link accesat in data de 20.09.217
6 Mihai, Dinu, Comunicarea , Editura Orizonturi, București, 200 7, p. 25

6
The World Book Dictionary7 confer a o definiție asupra T eoriei comunicării că fiind „ o ramură a
științei care se ocupă de calitatea și caracteristicile informaț iei transmise” .
Din punctul de vedere al Andre de Peretti , Legrand și Boniface8 „orice comunicare se realizează
printr -o serie în treagă de relaționări între memoriile, vocabularele, imaginațiile și percepțiile aflate în
joc. Ea se stabilește prin creare de sens, grație unei suite de verigi, care permit instituirea unor
raporturi de contrast sau de opoziție între obiectivele, roluril e, atitudinile și cenzurile proprii
fiecăruia și care fac legătura cu mediul, în funcție de diversitatea proiectelor (și conform gradului de
dependență față de instituții)”.
De asemenea, Bernard Voyenne9 menționa că „ schimbul de informaț ii, de idei,
interc omprehensiu nea sunt pentru societate tot așa de importante că și respiraț ia pentru organism”.
Totodată, trebuie să remarcăm diferența dintre termenele de „comunicare” și „comunicație”; în
acest sens , Daniela Cotoara10 precizează: „comunicarea reprezintă act ivitatea umană specifică,
comunicația se referă la procesul comunicării. Termenul de «comunicație» s -a specializat cu
aplicație la domeniile tehnice concrete” .
În lucrarea Aspecte ale comunicării în domeniul socio -uman11 sunt redate condițiile minimale
ale realizării procesului de comunicare; și anume:
1. relația dintre cei doi parteneri;
2. capacitatea de emisie (emiterea semnalelor);
3. capacitatea de recepție (receptarea mesajelor);
4. utilizarea unor semnale, semne și simboluri pentru a transmite (conunica) un anum e
„înțeles” (mesaj);
5. un canal (mijloc, suport al comunicării);
6. existența unui izomorfism al semnificațiilor pentru receptarea și descifrarea corectă a
mesajului.
Dobrescu și Bârgăoanu12 precizează faptul că procesul de comunicare „tinde să devină o
profesie , și una dintre cele mai dificile, pentru că ea, că proces, există la interferența între domenii de
sine stătătoare: sociologie, psihologie, lingvistică etc. că domeniu de cercetare, ea trăiește din

7 The World Book Dictionary , World Book, Inc., Chicago, 1993, p. 420 apud Ion Haineș, Introducere în teoria
comunicării, Editura Fundației România De Mâine, București, 1998, p. 9
8 André de Peretti, Jean -André, Legrand, Jean, Boniface, Tehnici de comunicare , Editura Polirom, Iași, 2001, p. 8
9 Bernard, Voyenne, La presse dans la societe contemporaine, in Collection U, Librairie Armand Colin, Paris, 1962, p.
11 apud Ion Haineș, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundației România De Mâine, B ucurești, 1998, p. 8
10 Daniela, Cotoară, Elena, Tîrziman, Aspecte ale comunicării în domeniul socio -uman , Editura Universității din
București, București, 2004, p. 32
11 Ibidem, p. 37
12 Paul,Dobrescu, Alina,Bârgăoanu, Mass media și societatea , Editura Comuni care.ro, București, 2003, p. 13

7
asimilarea și reunirea cuceririlor făcute în aceste domen ii de sine stătătoare. În același timp, ea
trebuie să unifice și să regândească totul din perspectiva unui anumit context social și psihologic”.
O definiție a comunicării care integre ază aproape toate domeniile, o regăsim în Dicționarul
enciclopedic, lucru evidențiat de Vasile Tran13 în lucrarea Teoria comunicării:
1. înștiințare, știre, veste. Aducerea la cunoștința a parților dintr -un proces a unor acte de
procedura (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor și executării
obligațiilor care decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene ce curg obișnuit
de la data comunicării;
2. prezentare într -un cerc de specialiști a unei lucrări științifice;
3. mod fundamental de interacțiune psiho -sociala a persoanelor, realizată în limbaj art iulat
sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau unor
modificări de comportament individual sau de grup.

1.2. Principiile, unitatile și caracteristicile comunicarii
Evelina Graur14 evidențiază că reprezentanții Ș colii de la Palo Alto sunt cei care au formulat cele
șase axiome ale comunicării ; în opinia autorilor acestea sunt:
– Comunicarea este inevitabilă;
– Comunicarea se dezvoltă în planul con ținutului și cel al rela ției;
– Comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză -efect sau
stimul -reacț ie;
– Comunicarea este un proces ireversibil;
– Comunicarea presupune raporturi de putere între participan ți;
– Comunicarea implică necesitatea acomodării și ajustă rii comportamentelor.
Mesaju l este unitatea de bază a comunicării, fiind situat la intersec ția dintre comunicare și
reprezentare a realit ății. Acesta poate fi alcă tuit din cuvinte scrise, rostite, imagini , desene, grafice ,
muzică, zgomote, semne , simboluri, culori, gesturi ș.a . Suport ul fizic al mesajului este oferit de canal
care are rolul și func ția de mijloc de transport ori de distribuire a mesajului.
În opinia autoarei lucrării Tehnici de comunicare15, informa ția este acel proces în care regăsim
dimensiunea originalit ății mesajulu i; totodată aceasta (informația) prezintă un aspect cantitativ ce
poate fi determinat în momentul emiterii precum și în cazul receptării, astfel încât rezultă o măsură
conținutului de informa ție dintr -un mesaj.

13 Vasile,Tran, Irina,Stănciugelu, Teoria comunicării , Editura comunicare.ro, București, 2003, p. 11 -12
14 Evelina, Graur, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj -Napoca, 2001, p p. 6
15 Ibidem, pp. 6

8
În viziunea lui Abraham A. Moles16, redundanța este „excedentul selectiv de semne fa ță de
acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceea și cantitate de originalitate“ . Așadar,
precizează Laurențiu Soitu17, acest surplus trebuie în țeles c a „o măsură a formei, nu a informa ției
deoarece indic ă diferen ța dintre ceea ce este transmis și ceea ce este necesar“ .
Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă , afectivă ori comportamentală, însă nu trebuie să
le confundăm cu răspunsurile receptorului la mesajul emis . Răspunsul constituie un mesaj retu rnat de
receptor ca reacție la conținutul trimis de emi țător, iar uneori poate proveni de la emi țător că reacție
la propriul mesaj.
Finalitatea procesului de comunicare constă în măsura în care mesajul emi țătorului este
decodificat de receptor și decodat î n spiritul intenției emitentului .
Conținutul și modalitatea în care se comunica mesajul stau sub influen ța contextului
comunicării, astfel încât evaluarea acest uia implică analiza atentă a mai multor dimensiuni
contextuale: fizică, temporală, culturală, s ocială și psihologic ă.
O altă dimensiune a procesului de comunicare se referă la c apacitatea de comprehensiune a
receptorului . Din perspectiva Evelinei Graur18, aceasta nu trebuie ignorată niciodată , iar mesajul
necesită o construc ție atentă. Totodată, auto area precizează că i nteligibilitatea unui mesaj este dată
nu doar de aportul de noutate în formă și conținut, ci de structura elaborată, ori dimpotrivă , mult prea
simplistă și/sau previzibilă. Dintr -o altă perspectivă, în cadrul aceluiași proces, trebuie s ă avem în
vedere i nterac țiunea ; acesta are loc întotdeauna între participan ții implicați în comunicare umană
interpersonală sau comunicarea mediatică .
În func ție de numărul de participan ți în re țele de comunicare, putem distinge două tipuri de
comunicare:
– Comunicare bipolară;
– Comunicare multipolară (un emi țător și mai mul ți receptori; un receptori și mai mul ți
emițător; comunicarea cu „posta și”);

1.2. Nivelurile comunicării umane
Aurelian Bondrea19 propune și realizează totodată o clasificare a comunicării, î n funcție de
situa țiile sociale în care acest proces complex se manifestă pe cinci niveluri20:

16 Abraham, Mole, Sociodinamica culturii, Editura Științifică, Bucureș ti, 1974, p p. 26
17 Laurențiu, Soitu, Comunicare si acțiune, Institutul European, Iași, 1997, p p. 7
18 Evelina, Graur, op. cit., p. 7
19 Aurelian, Bondrea, Sociologia opiniei publice și a mass media , Editura Fu ndației România de Mâine, București, 1997,
p. 179
20 Evelina, Graur, op.cit., p. 8

9
– Comunicare intrapersonală este comunicarea în și către sine. Fiecare om se cunoa ște și se
judecă pe sine, își adresează întrebări la care își răspunde, astfel acest tip de comunicare cu sinele
interior devine o sursă de echilibru psihic și emoțional;
– Comunicare interpersonală este interac țiunea dintre oameni. Scopul acestui tip de comunicare
este multiplu și extrem de complex: cunoaș terea aproapelui, crearea și întreținerea legăturilor umane,
persuadarea interlocutorului , recunoa șterea valorii personale, satisfacerea nevoilor afective, de
control și domina ție s.a. La rândui ei, comunicarea interpersonală poate fi comunicare interpersonală
directă sau indirectă.
– Comunicarea interpersonală directă presupune inițierea de contacte personale nemijlocite și
interactive între oameni, pe când cea interpersonala indirectă necesita mijloace și tehnici secundare
de punere în contact uman că scrierea, înregistrările magne tice sau transmisiile prin unde sau fibra
optică.
– Comunicare de grup, reprezentată de dinamic grupurilor, de maximul 11 persoane. La acest
nivel se asigura schimburi de idei și emoții , sunt împărtășite experiențe și se caută modalități de
aplanare a prob lemelor, dar și de rezolvarea a acestora;
– Comunicarea publică are rădăcinile în retorică antică. Discursul public nu avea că țintă doar
transmiterea de informații , ci mai ales schimbarea părerilor și acțiunilor publicului, dar și
influențarea sentimentel or. Eficienta unei asemenea comunicări sta atât în mâinile oratorului cât și
ale publicului vizat. Compendiu în 12 volume al lui Marcus Fabius Quintilianus, intitulat Istitutio
oratoria , transpune modul în care oratorul, pe lângă calitățile unui om al legi i, ale unui filosof și
poet, trebuie să fie un bun actor. Altfel spus, în antrenamentul unui orator erau studiate nu doar
invenția , compoziția și stilul, dar și emisia discursului, prezentarea statică și dinamică a vorbitorului.
– Comunicarea extra personal ă sau comunicarea cu alte entități decât oamenii se referă la
„producerea și difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem
mediatic instituționalizat către un public variat și numeros”21. Motivele care stau la baza consumu lui
de mesaje mediatice are că scop informarea, construirea identității personale, integrarea și
interacțiunea socială și divertisment. Van Cuilenburg22 propune următoarea diagrama pentru a ilustra
varietatea derutantă a motivelor care necesită tipologica anunțată :

21 Ștefan, Prutiana, Manual de comunicare și negociere în afaceri . Comunicarea , Polirom, Iași, 2000, p. 35
22 J., J., Van, Cuilenburg, O., Scholten, G. , W., Noomen, Știința com unicării , Humanitas, București, 2000, p.257

10

1.3. Moduri și mijloace de comunicare

Mijloacele de comunicare, dupa Denis Mcquail23, includ tot felul de limbaje si alte sisteme
simbolice care pot fi utilizate pentru a comunica. Conditia necesara pentru participarea la
comunicarea sociala este de prinderea anumitor priceperi ori metode care au de regula o anumita
structura de alocare.
În lucrarea Introducere în teoria comunicării24 autoarea evidențiază faptul că procesul de
comunicarea este unul fenomen complex care se indentifică la nivel instinctu al, la nivel psiho -social,
la nivel cultural, astfel încât manifestă aspecte biologice și tehnologice, pretându -se diverse
clasificări:
a. după criteriul mijloacelor fizice: comunicare acusti că, tactilă , chimică și vizuală;
b. după criteriul modurilor de realiza re: comunicare directă, indirectă (prin scriere), comunicare
multiplă și colectivă;
c. după criteriul relațiilor emițător -receptor: comunicarea privată și publică (educaționala,
administrative, politică, artistică, religioasă, științifică și tehnică, publicit ară și comunicare
de masă);
La rândul lor, cele de la criteriul a (după mijloacele fixe), avem de -a face cu:
– comunicarea acustică este procesul de emitere -receptare a unor semnale acustice atât în lumea
animală cât și -n comunicarea umană.
– comunicarea t actilă este acțiunea în care mesajul verbal este însoțit uneori de atingeri cu
valoare comunicaționala: atingeri emoționale (mângâieri, gesturi de consolare, încurajare), atingeri

23 Denis, Mcquail, op. cit., pp. 22
24 Sultana, Craia, Introducere în teoria comunicării , Editura Fundației România de Mâ ine, București, 2004, p p. 12-14

11
ludice (simularea în joacă a unei mângâieri sau lovituri), atingeri rituale (semnificație magică,
religioasă, profana) și atingeri de control (orientate spre comportament sau atitudine: încurajează,
rețin.
– comunicarea chimică are loc prin emisia -transmisia substanțelor chimice în aer sau apă care
semnalează marcarea teritoriului , avertizează, anunța prezente, disponibilitate pentru împerechere,
declanșând o reacție la indivizi de aceeași specie.
– comunicarea vizuală se desfășoară prin transmiterea de semnale non -verbale, în lumea
animală și în societățile umane, prin mișcări că dansurile nupțiale, marțiale și de recunoaștere ori prin
emisii luminoase.
În cazul celui de -al doilea criteriu (modul de realizare ), autoarea lucrării amintite identifică
următoarele forme de comunicare:
– comunicarea directă este caracterizată prin lipsa oricărei medieri. Emițătorul și receptorul se
afla în același loc.
– comunicarea indirectă, prin scriere este procesul care utilizează medierea unor mijloace
materiale (instrumente și suporturi) făcând posibilă transmiterea mesajului în timp și spațiu.
– comunicarea multiplă, prin imprimarea este posibilă prin folosirea posibilităților tehnice prin
care același mesaj poate fi multiplicat și difuzat unui număr considerabil de receptori, în timp și -n
spațiu.
– comunicarea colectivă este realizată cu ajutorul diferitelor mijloace tehnologice care folosesc
semnalele sonore, vizuale, simboluri și scrieri. Tipul acesta de comunicare este evidențiat prin faptul
că emițătorul și receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de către un instrument de informare și
că poate fi multiplicat.
În ceea ce privește ultimul criteriu ( relațiilor emițător -receptor ), autoarea menționează:
– comunicarea privată se desfășoară în cadrul familiei sau al anturajului. Stilul caracteristic al
acestui tip de comunicare este unul fami liar, lipsit de constrângeri, adecvat unor nevoi biologice, de
informare, afecțiune și identitate;
– comunicarea publică are loc în spații în care au acces toți indivizii și -n care exista norme,
reguli și tradiții.
La rândul ei, comunicare publică este:
– comunicarea administrativă/instituționala desfășurată în cadrul instituțiilor, structurilor
administrative și a întreprinderilor;
– comunicarea educaționala prezenta în instituțiile de instruire, educare, formare, începând cu
grădinițele și terminând cu un iversitățile.

12
– comunicareaa politica manifestată la nivel de grup și la nivel de mase are rolul de promovarea
unei formațiuni, a liderilor, a programelor și intereselor ei în vederea obținerii adeziunii publicului,
cu scopul de a parveni și a se menține l a putere.
– comunicarea artistică este de diferite tipuri, realizată de regulă tot prin instituții și spații
publice culturale.
– comunicarea religioasă , dincolo de sfera privată în care individul comunica direct cu
transcendentul, exista o comunicare publ ică religioasă, în cadrul diferitelor culte și -n spațiul unei
instituții publice, Biserica.
– comunicarea științifică și tehnică are că scop schimbul de informații în vederea progresului
cunoașterii și se desfășoară folosind un limbaj specific fiecărei dis cipline, în instituții și organizații.
– comunicarea publicitară are că scop modificarea atitudinii receptorilor și convingerea lor cu
privire la privilegiile pe care le -ar avea dacă ar cumpăra produsele sau ar utiliza servicii oferite de
anumiți producăto ri.
– comunicarea de masă folosește mijloace de informare în masa că mass -media ce presupune un
receptor colectiv la nivel regional, național și planetar. De asemenea, comunicarea de masă include
toate cele de mai sus menționate că fiind extensia maximă a comunicării mijlocita de ansambluri de
structuri organizatorice, tehnici și tehnologii menite să producă și să difuzeze mesaje care vizează
publicul până la o scară globală.

1.4. Structura comunicării
Comunicarea presupune existența unui transmițător (emițăto r, vorbitor), ce transmite un mesaj
către destinatar (receptor, ascultător), iar mesajul se raportează la un context , precizează Ioan
Haineș25. Pe de altă parte, Roman Jakobson26 consideră că m esajul este alcătuit din elementele unui
cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflați în contact.
Structura comunicării , în viziunea lui Henri Wald27, poate fi clasificat astfel:
– după direcția în care este realizată, comunicarea se desfășoară pe orizontală, între membrii
aflați pe aceeași poziție a structur ilor formale sau pe vertical, între membrii regăsiți pe nivele diferite
ale structurilor schema tice de autoritate ale adunării;
– în funcție de gradul de implicare ale participanților în actul comunicării ce po ate fi unilateral
sau bilateral;

25 Ioan, Haines, Introducere in teoria comunicarii, Editura Fundației România de Mâ ine, București , 1998, p. 17
26 Roman, Jakobson, Problemele de stilistica, Editura Știintifică , București, 1964, p. 88
27 Idem, p. 29

13
– conform obi ectivelor sugerate și modul de utilizare a informației propagate, comunicația poate
fi instrumental, atunci când informația transmisă are că destinație bună desfășurare și coordonarea
activităților de grup ori de consum, iar în cazul unei comunicări interp ersonale spontane este realizat
contactul psihologic dintre membri fără a avea o finalitate explicită.
În lucrarea Ideea vine vorbind28, autorul afirmă că „a comunica înseamnă a emite un semnificant
pe baza căruia receptorul își poate constitui sau reconsti tui o anumită semnificație”, adaug ându-se că
„menirea oricărei limbi este să comunice tuturor membrilor comunității ceea ce este comun în lucruri
și în reacțiile oamenilor față de ele”.
Pentru autorul mai sus menționat, ideea incomunicabilității i se pare o contradicție în termeni:
“Cine contesta comunicabilitatea poate să afirme, cu aceeași îndreptățire, că mama care l -a născut a
fost o femeie sterile. Incomunicabilitatea este un termen contradictoriu: comunica imposibilitatea
comunicării, trebuie sat aca, nu s-o afirme. Orice discurs despre incomunicabilitate este, din capul
locului, o absurditate”.29
Structura comunicării reprezintă o anumită relație în triada E. M. R: Emițător, Mesaj,
Receptor.30

În cartea sa publicată în anul 1934, Die Sprachtheorie, Karl Buhler, a propus pentru prima dată
aceasta triadă31. Mai târziu, Roman Jakobson va adăugă trei componente: C.C.C, – Cod, Canal.
Context.32.
Așadar, relația de comunicare este realizat astfel: emițătorul proiectează un mesaj, ce va fi
consemnat într -un cod (limbaj). Înregistrarea mesajului într -un cod se numește codare . Beneficiarul
va crea o acțiune de decodare , de descifrare a mesajului transmis.

28 Henri, Wald, Ideea vine vorbind, Ediura Cartea Romaneasca, București, 1983, p. 19
29 Idem, p. 15
30 Ioan. Haines, op. cit., p. 18
31 Idem.
32 Roman Jakobson, op. cit., p. 88

14
Elementul comun al informației este săvârșit de către transfer. Informația pleacă de la E și
devine informa ție pentru R. Alienabilitatea are loc între două entități orientate către un scop. R
trebuie să fie aplecat spre receptare. În anumite situații, pot apărea mesaje întâmplătoare – mesajele
sunt discontinue33.
Un anumit dezacord există între mesaj și cod, în sensul în care “mesajul este totdeauna foarte
concret, nuanțat, determinat de loc, de timp, de starea psihologică a emițătorului, pe când codul este
abstract, având un număr redus de semne”34.
Mesajul reprezintă existența infinită în timp și spațiu, pe când codul are două caracteristici, adică
cel lingvistic care conține doar 28 de semne, iar cu ajutorul acestora se formează cuvintele, atunci
când vorbim despre codul scris35.
Așadar, vedem că mesajul este vast spre deosebire de codul verbal, iar acesta decât cel scris.
Dacă vorbim despre cele două tipuri de cod, trebuie menționat faptul că, codul verbal dispune de
mijloace felurite de comunicare că vorbirea, gestica, mimică, privirea s.a., pe când codul scris este
simplist , având la dispoziție doar unele sem ne de punctuație și unele categorii gramaticale.

1.5. Instrumentele comunicării

1.5.1. Limbajul – definiții , clasificări si funcții .
In lucrarea Lingvistica generala36, definirea limbajului drept ca fenomen social in baza
dependentei de societate, de cele mai multe ori, se face in aspect diacronic, mai ales in baza evoluției
compartimentului lexical, care reflecta schimbările extralinguale survenite datorita progresului
social, științific si cultural.
Conform dexonline.ro37, limbajul înregistrează următoarele sensuri:
1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își
exprima gândurile , sentimentele;
2. Mod specific de exprimare a sentimentelor si a gândurilor in cadrul limbii comune sau
naționale ;
3. Informatica, adică sistem de c aractere si simboluri folosit in programare.

33 Ioan, Haines, op. cit., p. 18
34 Idem, p. 19
35 Idem.
36 Angela, Cosciug, Lingvistica Generala, curs de lectii, Presa universitara balteana, Balti. 2004, p. 7
37 https://dexonline.ro/intrare/limbaj/31205 , link accesat in data 01.11.2017

15
Denis Mcquail38 indică ca limbajul este un fapt universal al societății umane, dar originile sale
rămân necunoscute, iar dovezile legate despre evoluția sa sunt puține , deși exista o istorie a
metodelor de a -l reprezenta.

In lucrarea Introducere in teoria comunicării39, limbajul este modalitatea prin care este realizat
transferul sau schimbul de informații prin anumite sisteme de semne/semnale convenționale ,
purtătoare de semnificații . De asemenea, in aceeași lucrare se precizează ca filosoful Henri Bergson a
definit funcția limbajului ca fiind aceea de a stabili o comunicare in vederea unei cooperări , însă
lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure menționează ca „nu limbajul vorbit ii este caracteristic
omului, ci facultatea de a constitui o limba”.
In Dicționarul de psihologie40, limbajul este perceput ca „funcție de exprimare si comunicare a
gândirii prin utilizarea de semne care au o valoare identica pentru toți indivizii din aceeași specie,
in limitele unei arii determinate”.
Limbajul, in opinia lui V. Tran41, desemnează ceea ce este in comun in modul in care toate
ființele umane folosesc cuvântul sau scrisul; in cadrul lumii animale este un cuvânt folosit la singular
si este văzut ca o aptitudine, pe când in lume a umana acesta comporta caracte ristici proprii. Totodată ,
întemeierea limbajului este data de relația acestuia cu acțiunea . Plecând le supoziția in care exista o
distanta intre limba si vorbire, in concepția gânditorilor neo-pozitiviști , analizele lingvist ice pun in
lumina trei tipuri de abordări si de întemeieri posibile:
1. Sintactica;
2. Semantica
3. Pragmatica
Perspectiva sintactica consta in determinarea regulilor care permit, prin combinarea
simbolurilor elementare, construirea de fraze sau formule lingvistice corecte;
Perspectiva semantica dorește sa furnizeze mijlocul de interpretare a formelor lingvistice si sa
le așeze in corespondenta cu altceva; altceva care poate fi realitatea sau formele altei limbi sau ale
altui limbaj;
Perspectiva pragmatica dorește sa analizeze formele limbii in starea pura a vorbitorilor care
intenționează sa acționeze unii asupra altora prin intermediul limbii.

38 Denis, Mcquail, op.cit., p. 72
39 Sultana, Craia, op.cit., p. 43
40 Norbert, Sillamy, Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998, p. 75
41 Vasile,Tran, Irina,Stănciugelu, op. cit., p. 68

16
Din punct de vedere formal se pot distinge mai multe tipuri de limbaj. Sultana Craia propune
următoarea clasificare:
a. Limba j pasiv, adică cel pe care îl înțelegem ;
b. Limbajul activ, cel pe care îl folosim pentru a comunica;
c. Limbajele verbale, care folosesc cuvântul scris/vorbit;
d. Limbajul non -verbale, care folosesc semne si semnale de alta natura decât vorbirea.
O clasificare dif erita fata de cele menționate mai sus se datorează filosofului Karl Popper,
profesor de logica la Londra, regăsita la autoarea mai sus menționată :
– Limbaj inferior având funcția de semnalizare si autoexpresie utilizata si in lumea animala;
– Limbaje superioar e care sunt apte de descriere si argumentare;
– Limbaje mixte ce folosesc resurse biologice si intelectuale;

Pornind de la analiza relației de comunicare, Roman Jakobson42 deduce șase funcții ale
limbajului, intre care exista o relație complexa: „ deși distin gem șase aspecte esențiale ale vorbirii, ar
fi greu sa găsim vreun mesaj verbal care sa împlinească numai o singura funcțiune . Diversitatea nu
rezida in monop olul uneia dintre aceste multiple funcțiuni , ci-n ordinea ierarhica diferita a
funcțiunilor . Struc tura verbala a unui mesaje depinde in primul rând de funcțiunea predominanta.”
Pe scurt, aceste funcții sunt următoarele :
– Funcția emotiva sau expresiva , concentrata pe reflecția stării sufletești a emițătorului de
mesaj. Are tendința sa creeze impresia une i anumite stări, fie adevărate , ori simulate;
– Funcția referențiale este cea care vizează referentul unei comunicări , informația , ceea ce se
transmite;
– Funcția conotativa este orientata predominant spre destinatarul mesajului, cu intenția de a-l
provoca sau de a-i impune un anume lucru.
– Funcția fatica operează când mesajul trebuie verificat, pentru a i se asigura buna receptare,
pentru a atrage atenția receptorului;
– Funcția metalinguala este cea care explica interlocutorului codul folosit având rolul de
come ntariu si control al codului, prin întrebări referitoare la acesta, funcție predominanta la
copii si cei care învață o limba străină ;
– Funcția poetica apare atunci când miza mesajului este forma mesajului, felul in care se
comunica, mai mult conținutul . Cu privire la aceasta Jakobson43 considera ca este o funcție

42 Roman, Jakobson, Lingvistica si poetica, in Probleme de stilistica , Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 88
43 Ibidem, p. 93

17
dominanta a limbajului uman, care nu se reduce la sfera artei generale sau a poeziei, ci
îmbrățișează întreaga comunicare umana: „ orice încercare de a reduce sfera funcțiunii
poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la funcțiunea poetica ar duce la o
simplificare excesiva si înșelătoare ; aceasta nu este singura funcțiune a artei verbale, însă e
funcțiunea ei dominanta, determinanta, pe când in toate celelalte activități verbale ea se
mani festa doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu”.

1.5.2. Limba
Părintele teoriei limbajului este lingvistul elvețian Ferdinand Saussure44 care considera limba
ca depozit de semne, iar o asemenea descriere necesita o serie de comentarii suplimentare, fi e doar si
cu motivul in care limba este punctul de pornire obligatoriu pentru trecerea in revista a mijloacelor
de comunicare si standardul in raport cu care sunt apreciate si alte moduri de comunicare.
După dexonline.ro45, limba este văzută ca sistem de de comunicare alcătuit din sunete
articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprima gândurile sentimentele si dorințele .
Totodată , limba este văzută ca limbaj al unei comunități umane, istoric construita, caracterizata prin
structura gramaticala, fonetica si lexicala proprie.
In lucrarea Tehnici de comunicare46, limba este perceputa ca tezaur ce poate fi utilizat cu
ajutorul vorbirii; aceasta e functia care pune in miscare codul si care duce la producerea mesajului.
Totodata, cunoasterea limbii ti ne de competenta subiectilor vorbitori, pe cand producerea si
interpretarea enunturilor in procesul vorbirii tine de performanta.
Din punctul de vedere al lui V. Tran47, limba in sens comun este un produs social particular al
facultatii limbajului, ansambl u de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, insusite
intr-un mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati cu scopul
exercitarii acestei functii prin vorbire.
Asadar, in opinia Sultanei Craia48, limba este de finita ca tip de limbaj verbal, adica un sistem
de forme si relatii si un fenomen psiho -social -cultural prin care se exprima o cultura si un mod de
gandire specific unei comunitati istoriceste constituita.
In lucrarea Stiinta comunicarii49, sunt evidentiat e urmatoarele caracteristici esentiale dintr -o
limba:

44 Denis McQuail, op. cit., p. 74
45 https://dexonline.ro/definitie/limba , link accesat in data de 14.11.2017
46 Evelina, Graur, op.cit., p. 37
47 Vasile,Tran, Irina,Stănciugelu, op. cit., p. 68
48 Sultana, Craia, op.cit., p 52
49 Judith, Lazar, Stiinta comunicarii, Editu ra Ars Docendi, Bucuresti, 2001, p. 79

18
a. limba este liniara, adica sunetele care o compun sunt produse in mod succesiv de catre
organele vocale;
b. limba este guvernata de reguli gramaticale si este sistematica, adica exista un numar
limitat de s unete ce pot fi combinate intr -o maniera limitata ;
c. limba este arbitrara in sensul in care nu exista o relatie obiectiva sau logica intre ideea pe
care o desemneaza si unitatea lingvistica pe care o exprima.
Dupa Lucia Wald50, ca structura limbile se impart in patru mari tipuri: izolant, aglutinant,
flexionar si incorporant Le vom prezenta pe scurt:
– Limbile izolante sunt cele lipsite de structura morfologica in care relatiile dintre cuvinte sunt
marcate prin ordinea lor in propozitie, iar acestea nu isi sch imba forma;
– Limbile aglutinante sunt acelea in care „valorile” gramaticale ale cuvintelor sunt exprimate
cu ajutorul unor afixe atasate la radacina acestora.
– Limbile flexionare sunt cele in acre afixele se unesc cu radacina cuvintelor, putand exprima
mai multe valori gramaticale.
In cadrul acestui tip de limba , aceeasi autoare mentioneaza ca exista doua categorii:
– limbile sintentice ;
– limbile analitice.
In limbile sintetice „functia gramaticala a unui cuvant se exprima in propozitie mai ales prin
modificari ale formei”, iar in cele analitice cu ajutorul cuvintelor auxiliare.
– Limbile incorporante ori polisintetice se evidentiaza prin faptul ca incorporeaza, includ,
complementele si uneori si subiectul in forma verbului.
De asemenea, in viziunea aceleiasi auto are, stilul limbii este caracterizat si dupa modul in
care sunt utilizate resursele acesteia si care caracterizeaza un vorbitor sau un colectiv. Asadar, exista
doua categorii ale stilului:
1. Stilul individual
2. Stilurile functionale.
Primul stil se evidentiaz a printr -un grad de reflexibilitate regasit intr -un raport invers
proportional cu tranzitivitatea limbajului. Folosirea individuala a limbii este accentuata de
subiectivitate, participarea afectiva a emitatorului, generand trei registre stilistice: netru, solemn si
familiar.
A doua categorie este caracterizata de existenta a cinci stiluri functionale:

50 Lucia, Wald, Elena, Slave, Ce limbi se vorbesc pe glob, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968, p.

19
a. Stilul beletristic este utilizat in operele literare si descrie urmatoarele trasaturi: utilizarea
termenilor in sens figurat, marea complexistate redata prin diversitatea operelor literare,
bogatia elementelor lexicale, extinderea semnatica prin utilizarea sinonimiei si a
polisemiei anumitor termeni si intarirea reliefului enuntului prin abateri de la uzul curent
al limbii’
b. Stilul stiintific este folosit in cad rul lucrarile stiintifice avand urmatoarele particularitati:
utilizarea notiunilor si teoriilor stiintifice exacte, prezenta neologismelor din lexicul
propriu specifice oricarei stiinte, întrebuințarea cuvintelor monosemantice, claritatea
exprimarii, preci zia si corectitudinea, uzul sensului propriu a cuvantului, gradul mare de
tranzitivitate si prezenta vocabularului stiintific propriu specific fiecarui domeniu in parte;
c. Stilul administrativ este prezent in documente oficiale, in documente ce fac referire la
activitatea unor institutii sau relatii cu caracter administrativ, politic, juridic etc.
d. Stilul publicistic sau jurnalistic este specific mass -mediei prin faptul ca este destinat unui
public eterogen, avand o pregatire profesionala diferita sau cu de di verse dimensiuni
culturale;
e. Stilul colocvial sau familiar este tipic relatiilor de zi cu zi in cadrul familiei. Acestui stil
este caracteristic prin gradul de afectivitate afisat, prin existenta formulelor de adresare si
modalitatea de folosire a mijloacel or non -verbale.