Lucrare de Licen ță [630338]

Universitatea „Petre Andrei”, Iasi
Facultatea de Psihologie, Stiințele Educației și Asistență Socială
Lucrare de Licen ță
Coordonator Științific,
Lect. Univ. Dr. Oana Gostin Absolvent: [anonimizat], 2020

Universitatea Petre Andrei, Iași
Facultatea de Psihologie, Științele Educației și Asistență Socială
Fundamente ale terapiei prin sens la Viktor Frankl
Mărci logoterapeutice in experiența persoanelor care au
pierdut o persoană apropiată prin sinucidere

Cuprins
Partea I
Introducere
Capitolul I- Evoluția Psihoterapiei. Psihanaliză, Psihologie individuală, Logoterapie
a) Merite și limite- Psihanaliză și Psihologie individuală
b) Ințelegerea fundamentelor Psihanalizei
c) Intelegerea fundamentelor psihologiei individuale
d) Logoterapia și ieșirea din determinism
Capitolul II- Fundamentele Logoterapiei
a) Conștientizare și responsabilitate
b)Valorile creatoare, experimentale, atitudinale
Capitolul III- Posibilitatea sensului
a) Sensul și situațiile de viață
b) Unicitatea persoanei ca valoare de sens
Partea a II-a- Cercetarea
a) Obiectivele cercetării
b) Metodologia cercetării
c) Povestile de viață – Paul și Adrian
d) Interviul și prezentarea cazurilor
e) Mărturie Personală
Concluzii

Introducere
În această lucrare ne vom concentra pe fundamentele Logoterapiei sau terapiei prin sens, așa cum o
numește Viktor Frankl. În prima partea a tezei vom avea în atenție prin ce anume se diferențiază
demersul franklian de cel al psihanalizei și psihologiei individuale, pentru că nu putem să decelăm
fundamentele Logoterapiei, dacă nu ne referim la Freud și Adler. O bună ințelegere a mizelor gândirii
lui Frankl, precum și a obiectivelor psihoterapiei presupune mai intâi o însușire a ideilor de bază a
psihanalizei și psihologiei individuale. Apoi vom căuta să prezentăm ideile centrale care susțin edificiul
gândirii lui Frankl. Principala idee a autorului și care îl diferențiază de predecesorii săi este aceea a
libertății persoanei față de condițiile exterioare. Frankl a înteles că principala calitate a omului constă în
libertatea reprezentărilor sale cu privire la intâmplările vieții. Mai departe vom trece prin descrierea și
înțelegerea unicității persoanei precum și responsabilității sale de a-și împlini sensul prin valori. Pentru
Frankl, spre deosebire de predecesorii săi, omul este in căutare de sens, iar drumul său el este orientat
spre viitor și nu spre trecut. Sensul vieții este mereu personal și se referă la posibilitățile persoanei de a-
și împlini potențialul, fie prin valorile creatoare ale activității și muncii, fie prin valorile exprimentale
ale experienței artei sau iubirii, ori prin valorile atitudinale în fața suferinței. Accentul va cădea pe
libertatea persoanei în relație cu determinările biologice și sociale. Căutam astfel să aratăm că
determinările psihologiei lui Freud sau Adler sunt insușite, dar depășite în psihoterapia existențială
dezvoltată de Viktor Frankl.
În partea a doua a lucrării vom elabora o cercetare calitativă prin care susținem ideea potrivit căreia
sentimentul de a fi unic al persoanei, impreună cu ideea unei misuni de realizat în viitor stau la baza
atitudinii persoanelor invingătoare in fața suferințelor. Indeosebi ne vom indrepta atenția asupra
suferinței pierderii unui apropiat prin sinucidere. Prin intermediul instrumentelor povestirii de viața, a
prezentării de cazuri si interviu, precum și prin apelul la experiența personală voi sustine că persoanele
care pierd un apropiat prin sinucidere sunt orientateîîn procesul lor de auto-vindecare de principiile
prezentate de Viktor Frankl. Mai curând putem spune că autorul a reușit să surpindă modul în care
omul iși găsește rostul vieții in momente de suferință acerbă. În acest sens am ales să prezint cazurile

unor persoane care au trecut printr-o asemenea experiență, pentru că din atitudinea lor mi se pare că
poate fi descoperită cel mai bine poziția teoretică și practică a lui Frankl. Acesta din urmă a zis, chiar el
însuși, că logoterapia nu căută să impună o direcție sau o idee din care deducem vindecarea a
persoanei, ci doar oferă posibilitatea unui drum de auto-vindecare acesteia. Astfel, omul doar este
însoțit in drumul prin care iși descoperă posibilitățile de a-și realiza sensul vieții sale. De aceea ne-am
îndreptat atenția spre situațiile unice, in care persoanele care au suferit o traumă puternică, precum este
cea a pierderii unui apropiat prin sinucidere descoperă resuresele de sens pentru restaurarea lor
interioară. Personal cred că în asemenea momente de debusolare existențială persoana își dezvăluie cele
mai intunecate, dar și cele mai luminoase posibilități de actiune și înțelegere. Noi în această lucrare am
ales să credem că pierderea unei persoane apropiate prin sinucidere poate fi investită cu sens.
Considerăm că pentru tratarea unui asmenea subiect se impune mai degrabă întelegerea decât
explicația. Astfel că atenția noastră se va indrepta spre autenticitatea și semnificațiile experiențelor, iar
nu spre validitatea acestora. Cercetarea noastră vizeză un acces, nu la generalitate și obiectivitate, ci la
modul de desfășurare al conștiintei în fața unei experiențe precum este cea a pierderii unui apropiat prin
sinucidere. Astfel că suntem de părere că arta cuvântului și descrierea fenomenologică sunt mai
potrivite decât numărul și cunatificarea. Considerăm că prezența subiectivității cercetătorului și a
subiecților cercetării conduce la o cunoastere a realității, unde adevărul este negociat pe baza unor
percepții subiective. În acest sens, cercetarea clitativă prsupune inlăturarea ideii unui adevăr unic,
obiectiv, ea având drept miză ceercetarea semnificațiilor experiențelor subiective.

Capitolul I
Evoluția pishoterapiei: Psihanaliz ă, Psihologie individuală, Logoterapie
a) Merite si limite: Psihanaliza si Psihologia individual ă
În demersul său Frankl a incercat să țină seama de complexitatea ființei umane, de multi-
dimensionalitatea structurii si expresii lor sale. Pentru aceasta autorul a luat conoștință de cele două
mari teorii ale epocii sale, psihanaliza si psihologia individuală. Astfel Frankl elogiază eforturile celor
dinaintea sa, sprijinindu-și cercetările pe cele două sisteme de gandire. Strădania sa de a pune bazele
unui psihoterapii centrate pe sens nu avea cum sa piardă din vedere cercetările predecesorilor săi.
Frankl elogiază astfel sistemele psihanalizei și a psihologiei individuale, considerându-le ca stând la
baza demersului său de cecetare. În acest sens putem înțelege mai limpede importanța relației pe care
Frankl o întreține cu cele două mari orientări psihoterapeutice ale vremii chiar din spusele sale.
„Cine ar putea vorbi de psihoterapie fără a-i numi pe Freud si Adler? Cine ar putea, atunci când este
vorba de psihoterapie, să nu pornească de la psihanaliză și psihologie individuală și să nu se refere
mereu la ele? Opera creatorilor lor nu poate fi exclusă din istoria psihoterapiei.Dacă în cele din urmă se
va incerca să se depășească granițele oricărei psihoterapii de până acum, atunci va fi necesar ca aceste
granițe să fie stabilite. Iar inainte de a pune intrebarea dacă depășirea acestor granițe este ncesară și
cum ar fi posibil acest lucru, va trebui să constatăm că psihoterapia are realmente asemenea granițe.”1
Reise cu claritate din acest fragment respectul pe care Frankl îl are pentru Adler și Freud. Acesta
înțelege că cele două școli de gândire au pus bazele psihoterapiei, iar orice încercare teoretică trebuie să
înceapă cu cunoașterea ideilor și conceptelor acestora. Doar în urma unei ințelegeri a bazelor care
configurează psihanaliza și psihologia individuală, Frankl se poate aventura într-o încercare de
1Viktor Frankl- Doctorul si sufletul, Editura Meteor Pres, București p. 21

transgresare a limitelor. În urma cercetării celor două orientări psihoterapeutice sunt asumate și apoi
încercate astfel, neajunsurile structurale ale psihanalizei, precum și ale psihlogiei adleriene.
Pentru Frankl omul reprezintă mai mult decat plăcere sau realizare social ă. Acesta consideră că
abordarea psihodinamica cât si cea adleriana se fac vinovate de reducționism. De aceea, înainte de a
încerca o ințelegere motivată de voința de sens, Frankl a considerat că este necessară aprofundarea
gândirii predecesorilor săi, Freud si Adler. Demersul său nu este unul prin care sunt anulate meritele
celor doi mari corifei ai psihoterapiei. Acesta asumă o încercare de critică constructivă, prin care se
dorește mai curând dezvoltarea ințelegerii naturii umane, și nu simpla destituire a teoriilor psihanalizei
și psihologiei individuale. Frankl recunoaște astfel merite improtante atât uneia cât și celeilalte, de la
care preia concepte importante și idei roditoare. Autorul nu ezită aprecieze eforturile lui Freud și Adler.
„ În unilateralitatea lor, psihanaliza și psihologia individuală observă câte o latură a umanității. Ambele
teorii se fac vinovate de o îngrădire concentrică a câmpului lor vizual științific, una concentric pe
conștiința omului , cealaltă pe responsabilitatea sa. Dar reflectarea absolut imparțială asupra bazelor
originare ale ființei umane relevă că tocmai conștiința și responsabilitatea, reprezintă ambele principii
ale existenței.Această stare de lucruri ar putea fi invșmântată în formula antropologică a fi om
înseamnă a a fi conștient și a fi răspunzător.”2
Frankl realizează atât meritul psihanalizei cât și cel al psihologiei individuale, înțelgând că ambele
teorii au rolul de observa si cuprinde o latură a umanității. Cele doua teorii devin chiar complementare
atunci când cercetarea este orientată de nevoia de a intelege, de a integra și a dezvolta informația, și nu
de a critica in mod gratuit. Astfel Viktor Frankl îsi intemeiaza efortul de ințelegere plecând de la
fundația oferită de teoriile lui Freud și Adler. Meritul său este acela de a conserva ceea ce este folositor
și de a semnala limitele structurale ale ambelor orientări. Totuși Frankl nu este ezită să arate limitările
inerente ambelor școli de gândire.3
2ibidem 2019, p.22-23
3 Thorne, B. M., & Henley, T. B, Connections in the history and systems of psychology (3rd
ed.). Boston: Houghton Mifflin.

b) Intelegerea fundamentelor psihanalizei
“ Ambele învataturi sunt vinovate se pare, de o îngrădire a realității mentale sesizabile prin
fenomene,iar în ceea ce privește conținutul aspiratiilor spirituale, psihanaliza, din punct de vedere
material, consdera valabil drept continut posibil, in ultimă instanță, doar ceea ce ține de libido. n
schimb viziunea psihologiei individuale îngradește fenomenele mentale în ceea ce privește forma,
recunoscând, se pare, aspirații spre diferite lucruri.”

Frankl amendează modul în care Freud înțelege omul, ca fiind determinat de energia libidoului, toate
actiunile, ideile și comportamentele sale originând in incoștientul pulsional.4 Acest mod de gândire
situează omul pe un plan inferior potențialului său existențial. Frankl nu putea astfel accepta vizunea lui
Freud, pentru că asta ar insemna că omul este un automat al placerii. La fel de bine Frankl consideră că
erorarea lui Freud constă in pretentia generalizatoare a principiului placerii, unde conform acestuia din
urma omul este doar placere. Frankl alege sa conteste „ principiul homeostaziei, care sustine c ă
organismul omenesc încearcă permanent să mențină un echilibru interior. Principiul plăcerii acționează
pentru a menține homeostaza, având ca scop fundamental eliminarea tensiunii. Principiul plăcerii e la
lucru, vădit si netulburat din primele momente ale vieții; mai târziu, pe măsura ce individul se
maturizează, mecanismele principiului plăcerii devin mai ascunse, căci principiul realității cere
amânarea sau sublimarea gratificarii”5
4Vezi Freud, Introducere in Psiahanaliza, Editura Trei, București,2010, p 260-271, 230-242
5Irvin Yalom-Psihoterapia existential ă,, Editura Trei, 2012, p.512

Întemeietorul terapiei prin sens sau logoterapiei este de părere că explicarea material ă a fenomenelor,
( explicarea a ceea ce e superior prin ceea ce e inferior) nu este potrivit ă. În acest sens putem afirma
împreună cu Frankl , de pildă, că persoanele care aleg să lucreze in domeniul sanătății nu doresc să se
angajeze mereu din motive pragmatice, sau utile. Nu este exclusă posibilitatea ca aceste persoane sa fie
motivate de un sens mult mai profund, mai ne-condiționat de răsplata materială sau beneficii de statut.
Astfel dorința lor de a lucra în domeniul sănătății este justificată printr-un sens, și nu dedusă dintr-un
postulat al dorinței libidinale sau al nevoii de împlinire socială. Teoria homeostatică a lui Freud, prin
care se afirmă ca omul are nevoie să scape de tensiune, pentru a menține un echilibru, este amendată
punctual. Pentru Frankl „ lucrul de care omul are nevoie este s ă nu scape cu orice pre ț de tensiune, ci el
are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un sens potențial care se vrea realizat”6
Un alt contraargument e acela c ă principiul placerii sufera de contradictii interne. În acest sens, cu cât
cineva cauta mai asiduu fericirea aceasta se va îndepărta mai mult. Frankl are multe exemple de situații
unde persoana este mult prea concentrată pe obținerea plăcerii și eșuează în a o obține. Autorul
consideră ca mai cu seamă placerea survine atunci când nu este urmarită ca scop în sine, la fel putem
spune și despre fericire. In una din cărțile sale Frankl descrie cu acuratețe procesul prin care, cu cât
placerea sau fericirea sunt căutate mai intentionat, ca scopuri in sine, cu atat ele se îndepărteaza de cel
ce le dorește.
„ Trebuie sa admitem c ă există anumite activități ce nu pot fi cerute, comandate sau ordonate. Motivul
rezidă în faptul că ele nu pot fi stabilite dupa voie:eu nu pot „să vreau” să cred, „ să vreau” să iubesc,
„să vreau” să vreau. Încercările de a face asta reflectă o abordare complet manipulativă a fenomenelor
umane, precum speranță, iubire, credință, voință. La rândul ei această abordare manipulativă se
datorează unei obiectificări și reificări a fenomenelor respective. Pentru a înțelege mai bine, să
examinăm ceea ce eu aș spune că este principala caracteristică a unui subiect-respectiv faptul că un
subiect- prin virtutea trancendenței sale de sine, sau a intenționalității actelor sale cognitive- este
intotdeauna asociat propriilor sale obiecte, adică referenților săi intenționali spre care tind actele sale
cognitive. În măsura în care un subiect devine un simplu lucru, și astfel este el însuși transformat într-
un obiect, în aceeași măsură propriile lui obiecte trebuie să dispară, astfel că în cele din urmă calitatea
6Ibidem p. 513

sa de subiect este complet pierdută. Acest lucru este valabil nu numai pentru ființele umane, ci și pentru
orice fenomen uman: cu cât reflectăm mai mult la el, cu atât îi pierdem din vedere mai mult propriul
său referent intențional”7.
În acest fragment aparent complicat autorul ne descrie dinamica fenmenulului prin care omul
obiectifică anumite activități. În primul rând este amendată abordarea manipulativă a unor experiențe,
care sunt forțate sa fie. De asemenea, Frankl admite că la baza actiunii de manipulare se află tendința
de a obiectifica, de a transforma experiența în lucru. Atunci când o persoană se transformă pe sine în
lucru, adică se percepe pe sine in mod obiectivant, aceasta iși pierde proprietatea de subiect care tinde
spre un scop sau o acțiune în afara sa. În momentul în care persoana se obiectifică rezultă că obiectele
intențiilor sale ajung sa dispară și ele. Astfel de pildă, când o persoană dorește să obtină plăcerea ca
scop în sine, aceasta se obiectivează deopotrivă pe sine ca subiect care tinde spre plăcere, cât și
plăcerea care există doar dacă subiectul tinde spre ea. Când persoana „vrea „ să controleze, să
manipuleze plăcerea atunci plăcerea devine obiect ,pentru că subiectul, adică persoana, și-a pierdut
subiectivitatea.
De pildă, în clipa in care cineva transformă fericirea într-un obiect, obiectul fercirii dispare, pentru că el
exista doar atunci când persoana se raportează la el prin transcendența de sine. Cu alte cuvinte atunci
cand persoana nu se gandește obsesiv la fericire, cand nu si-o planifică, aceasta se petrece. Fericirea se
petrece mai cu seamă atunci când persoana nu o vrea, când nu dorește să o posede, atunci când
intentiile sale sunt în afara eului său. Același lucru este valabil și cu privire la plăcere, relaxare,
dragoste, speranță.
c) Înțelegerea fundamentelor psihologiei individuale
În ceea ce priveste psihologia individual ă este important de precizat, în primul rând, raportul acesteia
cu psihanaliza. Abia ulterior, în urma distincției de psihanaliza ni se va infățișa, atât specificul
psihologiei individuale cât și limitele sale, așa cum le înțelege Viktor Frankl.
Psihologia individual ă se referă astfel, nu atât la individ ca entitate izolată, ci mai cu seamă ea
desemnează indivizibilul relatiei dintre om și lumea in care traieste. Individual provine astfel de la
7Viktor Frankl-Strigătul pentru sensul vietii, Editura Meteor Publishing, 2018, p.64

individuare- care inseamn ă indivizibil – ceea ce nu poate fi separat. Gândirea adleriană vizează așadar
o înțelegere integrală, indivizibilă a omului prin prisma dinamicii sale relaționale cu sine si cu lumea.
Spre deosebire de Freud, Adler alege să înțeleagă omul ca un intreg relațional, și nu ca pe un eu. Dac ă
pentru Freud libido-ul este forța care propulsează actiunile, gândurile și comportamentele omului,
pentru Adler, omul nu poate fi înțeles plecând de la determinismul sexual.
“Viața psihică a omului este determinată de un scop. Nici un om nu poate gândi, simți, voi sau chiar
visa, fără ca toate acestea să fie determinate, condiționate, limitate, dirijate de un scop care îi stă în față.
„Psihicul nu se supune nici unei legi naturale, deoarece scopul care îi stă înainte nu este imuabil, ci
variabil. Când însă cineva întrezărește un scop, mișcarea psihică are loc în mod necesar, ca și cum ar
guverna aici o lege a naturii după care suntem constrânși să acționăm. Totuși, în viața psihică nu există
nici o lege naturală, ci în acest domeniu omul însuși își face legile”8
Observăm cum Adler gândește viața psihica, nu atât plecând de la un determinism biologic, încercând
să deducă gandirea, actiunea sau comportamentele ca fiind rezultate din energia libidinala, ci plecând
de la om. Adler situează sensul vieții psihice în funcția proiectivă prin care omul întrezărește un scop.
În acest fel putem afirma că Adler situează omul în libertatea sa de ființă orientată către viitor, prin
liberul său arbitru.
„Individul este determinat de structura stilului său de viață. De legile acestuia ascultă de acum înainte și
pe durata întregii existențe, sentimentele, emoțiile, gândurile și acțiunile. Activitatea creatoare a stilului
de viață își începe opera. Pentru a se facilita această activitate, sunt elaborate reguli, principii, trăsături
de caracter și o concepție asupra lumii. O schemă bine determinată a apercepției se stabilește, iar
concluziile, acțiunile sunt divizate în plină concordanță cu această formă finală ideală la care aspiră.
Ceea ce în conștient se dezvăluie ca nefiind factor de perturbație, ca acționând în conformitate cu acest
sens, este menținut aici. Restul este uitat, diminuat sau acționează ca un model inconștient, sustras mai
mult decât de obicei criticii sau comprehensiunii.9 Rezultatul final al acestei scheme, fie că întărește
8Alfred Adler- Cunoasterea omului, Editura Litera, 2019
9Frankl V , Psychotherapy and Existentialism. Selected Papers on Logotherapy. New York: Simon &
Schuster,p30-33,1967

liniile dinamice conștiente, fie că anihilează sau le paralizează printr-o reacțiune, conducând astfel la
conflicte prin inhibiție, este întotdeauna determinat dinainte de către stilul de viață”
Adler susține libertatea omului în fața oricărei forme de determinism biologic, prin ideea mai populară
de stil de viață. Actiunile,ganduri,trăirile persoanei nu sunt expresii ale energiei libidinale, ci alegeri
inspirate de vizunea asupra lumii. Primează orientarea futurologică în fața determinismului, iar
persoana păstrează doar acele acțiuni, trăiri, comportamente care sunt adecvate idealului la care ea
aspiră. Ne întâlnim astfel cu un model de determinare intrapsihică unde fenomenele psihice sunt
explicate prin ele însele, în interiorul unei persoane care iși fixează țelurile și stilul de viață plecând de
la alegrile sale independente.
În accepțiunea lui Adler a fi om înseamnă a avea un sentiment de inferioritate, fapt care presupune o
compensare permanentă, legea vieții fiind triumful asupra dificultăților. Sentimentul de inferioritate,
activat de observarea insuficiențelor în ceea ce privește dezvoltarea fiziologică, devine pentru individ
un factor stimulator al dezvoltării psihice. În acest sens o serie de afecțiuni organice sau psihice
generează un dezechilibru fundamental în viața persoanei. Acestea, potrivit spuselor lui Adler “impun
traiectelor nervoase corespondente și suprastructurii psihice un efort de natură să aducă din partea
acesteia o compensație, în cazul în care ea este posibilă, caz în care legăturile care atașează organul
inferior de lumea exterioară trebuie să-și găsească o întărire în suprastructură. Organul vizual atins de
inferioritate originară îi corespunde o percepție vizuală exacerbată, un aparat digestiv atins de
inferioritate va avea drept corolar o intensificare a activității psihice, în raport cu tot ceea ce privește
sau are tangență cu alimentația; această intensificare se va transpune în lăcomie, poftă de câștig și, prin
intermediul echivalentului reprezentat de bani, se vor întări spiritul de economie și avariția.” 10
Adler va considera că în lispurile în sentimentul de inferioritate al copilului, declanșat de imaturitatea
organelor sale sau de lipsa de independență în relațiile cu familia, trebuie căutată originea anumitor
trăsături de caracter care fac din copil o persoană agresivă, care are ambiția de a-și exprima și
manifesta superioritatea față ceilalți. Întemeietorul psihologiei individuale consideră astfel că, încă din
copilărie, în mod inconștient, persoana iși formează un stil de viața în care stă ascuns un plan
subversiv. În acest sens, Adler mentionează în una din scrierile sale că „tendința infatigabilă spre
10Alfred Adler- Intelegerea vietii, Editura Trei, Bucuresti, 2013

superioritate încearcă să ascundă acest complex de inferioriate, printr-un complex de superioritate care,
întotdeauna în afara sentimentului de comuniune socială, țintește la aparența unei superiorități
personale”. Astfel, potrivit vizunii adleriene este nevoie de o transformare substanțială a stilului de
viață, în sensul in care persoana deviantă ajunge să fie integrată în viața unei comunitați, deoarece “ a fi
om nu este doar un fel de a vorbi, ci a fi o parte dintr-un întreg, a te simți parte dintr-un întreg”. Acest
lucru este posibil prin consolidarea unui sentiment de apartenență socială, prin care omul își asumă
existența ca ființă impreună cu ceilalți. Adler consideră că o serie de suferințe precum cefaleea
nevrotică, migrena, nevralgia trigemenului și accesele epileptoide, acolo unde tulburările organice
lipsesc, vor putea fi vindecate în mod decisiv, printr-o transformare a stilului de viață. Astfel se va
facilita o scădere a tensiunii psihice doar printr-o asumare și implementare a sentimentului de
comuniune socială.
Pentru Adler la baza experienței umane stă, spre deosebire de enrgia libidinală, un sentiment de
inferioritate constitutiv, ontologic. „ În ceea ce privește structura sa naturală omul este o ființă
inferioară. Dar această inferioritate constitutivă, pe care și-o conștientizează ca pe un sentiment de
neîmplinire și insecuritate, acționează permanent ca un stimulent în direcția descoperirii unei căi de
adaptare la viață, unde să-și creeze situații în care să fie echilibrate dezavantajele poziției omului în
natură. Este vorba, în fond, tot de organul psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea și
securitatea”. Complexul de inferioritate este astfel prezentat ca un fenomen universal care a prezidat
geneza omenirii
Putem foarte bine să observam cum Adler a înlocuit determinismul sexual al lui Freud cu ajutorul ideii
de inferioritate constitutivă. Astfel omul se înscrie ontologic într-un sentiment de inferioritate din
interiorul căruia alege sa acționeze. Plecând de la sentimentul de inferioritate Adler a fundamentat o
psihologie a transformarii sociale. Individul este pus astfel în situația de a se afirma social, de a
participa la lume fiind motivat de nevoia sa de compensare și orientat către un scop comunitar. Putem
limpede sesiza cum abordarea adleriană substituie determinismului biologic specific lui Freud, un
dterminism psiho-social. Individul nu mai este ințeles plecând de la energia libidinală și de la căutarea
menținerii unui echilibru cu ajutorul descărcării tensiunii psihice prin plăcere. Pentru întemeietrorul
psihologiei individuale omul acționează motivat de sentimentul de inferioritate, care este constitutiv

naturii sale11. Pentru el omul este mai degrabă o ființă socială care iși formează stilul de viață ca
răspuns la mediul în care trăiește, precum și în funcție de lipsurile conștientizate la propria persoană.
Indivizii sunt astfel determinați în mod natural să experieze dintr-un sentiment de inferioritate si să
caute realizarea unui sentiment de putere individuală. Totuși Adler consideră, deasemenea, că omul
poate avea un sentiment sănătos al propriei identitați prin conștientizarea condiției și prin acțiunea
orientată spre binele comunității.12
Pentru Adler psihicul este dat nu atât de factorii eriditari, cât de influiențele sociale. Modul in care
interactionează nevoia individuală de putere cu nevoia de apartenență la comunitate constituie punctul
de intersecție unde se formează cracterul. Spre deosebire de Freud, care avea in vedere conflictul
constitutiv dintre pulsiunile inconștientului si cerințele eului, la Adler intâlnim lupta dintre nevoia de
putere personală si nevoia de a aparține comunității. Astfel pentru Freud era importantă conștientizarea
refulărilor, a elementului pulsional din spatele actelor conștiente, iar pentru Adler esențială era
conștientizarea actiunii celor doua forțe formatoare, a puterii sociale si a sentimentului de apartenență
socială, precum și a modului in care oamenii sunt influențați de ele.
Meritul lui Viktor Frankl const ă în întelegerea noutății și progresului în cunoaștere pe care la aduce
pishologia individuală în raport cu psihanaliza. Fondatorul logotrapiei a reușit să surprindă psihanaliza
și psihologia individuală, ca reprezentând două trepte de dezvoltare a psihoterapiei. Cea din urmă
reprezintă un moment mai înalt în dezvoltarea psihoterapiei.
„ Este cunoscută de pildă, încă o contradicție între psihanaliză și psihologia individuală: î n vreme ce
prima privește realitatea sufletească prin categoria de cauzalitate, în câmpul vizual al psihologiei
individuale domină categoria finalității. Nu poate fi insă negat faptul că finalitatea reprezintă într-un fel
categoria superioară și, în acest sens, psihologia individuală reprezintă față de psihanaliză o treaptă de
dezvoltare mai înaltă a psihoterapiei, un progres în istoria ei,”13
11Tom Butler Bowden, 50 de clasici. Psihologie. Sinteza celor mai importante 50 de carti despre minte,
personalitate si natura umana, Editura Litera, 2019
12Vasile Dem Zamfirescu, Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana, Editura Trei, 2015, p.425
13Viktor Frankl- Doctorul si sufletul , Editura Meteor Pres, 2019, p.26-27

Orientarea spre o finalitate,14 spre un scop din viitor dezleag ă persoana umană din mrejele
determinismului freudian. Înțelegerii realității sufletești prin prisma unei homeostazii marcate de un
compromis între instanta sinelui și eu, prin care se incearcă adaptarea elementelor pulsionale
inconștiente la principul realității, i se adaugă o acțiune modelatoare a realității prin voință. Omul nu
mai este astfel înțeles plecând de la trecut și de la libido, ci de la viitor prin intermediul voinței de a
acționa transformator asupra lumii sociale. Sensul vieții psihice nu mai constă astfel în reconcilierea
instinctualității inconștiente la lumea exterioară cu ajutorul unui principiu al realității. Simpla
funcționare în interiorul unui mașinism cauzal este acum depășită printr-o înțelegere proiectivă a vieții
psihice. Odată cu această schimbare de perspectivă apare posibilitatea unei discuții despre sensul vieții,
una care pentru Freud nu era posibilă. Problema sensului era absentă din interogația freudiană, întrucât
pentru acesta viața psihică se înscria intr-un determinsim. Nu se punea astfel problema libertății
persoanei sau a problemei sensului, pentru ca actele experientei persoanei erau întelese ca expresii ale
energiei libido-ului. Posibilitatea sensului apare odată cu orientarea spre viitor, care inseamnă nici mai
mult nici mai puțin decât deschiderea vieții psihice spre libertate. Probleme precum alegerea, libertatea,
responsabilitatea, sau sensul vieții devin posibile odată cu acest viraj hermeneutic realiazat de Adler și
foarte atent surprins de Frankl. Pentru a ne lămuri mai bine cu privire la evoluția psihoterapiei, de la
psihanaliză la psihologia individuală spre terapia sensului sau logoterapie merită să ascultăm gândul lui
Frankl din următorul fragment foarte edificator.
„ Să ne imaginăm, pentru a clarifica printr-un exemplu aceste deosebiri, un tânăr care a crescut în
condiții precare- în loc să se multumească să se „ adapteze” la limitele și constrângerile acestor condiții-
ii impune mediului lui voința sa personală și își „modelează” de asemenea manier ă viața, încât poate să
studieze antr-un domeniu pentru a-și face rost de o profesie mai bună. Să presupunem apoi că,
urmându-și aptitudinea și inclinațiile ar studia medicina și ar deveni medic; apoi ar beneficia de șansa
de a primi oferta atrăgătoare a uneipoziții lucrative financiar, care i-ar acorda simultan posibilitatea
deschiderii unui cabinet medical de lux; el ar putea deveni astfel stăpân pe viața sa și și-ar construi o
14Alex Pattakos, Stephen R. Covey, Prisioners of our Thoughts. Viktor Frankl 's principles at work, Berrett-
Koehler Publishers,2004

existență bogată in exterior. Dar acum să presupunem și că talentul acestui bărbat ar fi axat intr-un
domeniu special al profilului său, la care poziția aceea nu are acces atunci, în ciuda configurării fericite
a vieții in exterior, împlinirea interioară i-ar fi refuzată vieții. Oricât de prosper, oricât de aparent
fericit, în mijlocul unui cămin dotat după cum și-a dorit, în casa sa proprie, cu un automobil scump și o
alură impunătoare, omul acesta ar trebui ca, de indată ce ajunge la o reflecție mai profundă, să-și
considere viața oarecum ratată, ar trebui ca, odată confruntat cu figura unui alt om care, renunțând la
bogăția exterioară și la multe aspecte plăcute ale vieții, a rămas fidel menirii sale propriu zise, să se
recunoască în cuvintele lui Hebbel „ Cel care sunt eu iî salută trist pe cel care as fi putut să fiu.” Invers,
am fi putut foarte bine să ne inchipuim că omul imaginat de noi, renunțând la o carieră exterioară
strălucită și, implicit, la unele lucruri bune din viață, retras, in schimb, într-un domeniu de specialitate
mai ingust dictat de talentul său, găsește sensul vieții sale și implinirea sa interioară în performanțele
unei munci pe care el, și poate numai el, o îndeplinește cel mai bine. În această lumină, vreun „ mic”
medic de țară, care își are rădăcinile și continuă să rămână în mediul său concret, poate să ne apară
„mai mare” decât mulți dintre colegii ajunși într-o metropolă; și tot astfel, vreun teoretician dintr-un
post retras al științei se poate situa pe o treaptă mai înaltă decât mulți practicieni, care, aflați, „î n
mijlocul vieții”, pretind că luptă impotriva morții. Deoarece pe frontul de luptă al științei, acolo unde el
preia sau duce mai departe lupta cu Necunoscutul, teoreticianul apără, e drept, un mic sector de front –
dar acolo el poate presta ceva unic și de neinlocuit și poate fi de nereprezentat în unicitatea acestei
prestații personale. El și-a găsit locul și l-a acoperit- și astfel s-a implinit pe sine .”15
Nici adaptarea la conditii precare și nici modelarea vieții prin voință nu par a-l mulțumi pe Frankl.
Acesta descrie cu ajutorul unor exemple practice nevoia pentru un stadiu superior în înțelegerea vietii
psihice. În altă scriere de a sa autorul aseamană psihanaliza cu copilăria, psihologia individuală cu
adolescența iar logoterapia cu maturitatea. În exemplul de mai sus „adaptarea la condițiile precare”
desemnează procesul freudian prin care eul ralizează un compromis între pretențiile realității și
cerințele inconștientului. Reducerea semnificației vieții psihice la un proces de adaptare, la o acceptare
pasivă a unor forțe determinante nu poate sa acopere realitatea pishismului. Astfel apare nevoia de a
transforma, de modifica ceea ce ține de inconștient prin intermediul unei acțiuni conștiente.
Psihanaliza, respectiv adaptarea la condiții precare poate fi înteleasă ca simbolizând actul
15Ibidem, p.29-30

conștientizării. Dar cum nu este suficient doar să conștientizeze forțele inconștientului, apare nevoia de
a acționa transformator asupra lumii. Realitatea psihică presupune astfel un element de angajare socială
prin care persoana nu doar conștientizează si reglează datele inconștientului, ci alege mai degrabă să se
extragă din spectrul cauzalității, a condiționării libidanale, pentru a păși în lumina finalității.16 Acum
persoana nu mai este determinată să se adapteze, ci ea acționează în virtutea unor scopuri proiectate din
viitor. În acest sens, Frankl aseamănă gandirea lui Adler cu cariera unui medic care ajunge să-și
transforme condițiile precare la inceput într-o carieră promițtoare în domeniul medicinei. Tănărul
ajunge astfel să-și schimbe condiția ajungând să aibă o situație financiară excelentă și un statut
important în domeniul său. Totuși în ciuda realizării sale, tânărul nostru simte că a ratat, că ceva
esențial lipsește. Frankl aseamană astfel psihologia individuală cu un stadiu mai evoluat decât
psihanaliza, unde cea dintâi privește viața psihică ca fiind liberă de determinarea energiei libido-ului.
Psihologia individuală se sustrage astfel determinismului libidinal , pentru a se înscrie totuși într-o altă
limită. În acest sens limita este reprezentată de determinarea socială a vieții psihice, pe care
întemeietorul Logoterapiei o aseamană cu succesul exterior răsunător al tănărului nostru. Totuși nici
succesul exterior, nici puterea statutului, nici banii, nici fericirea de revistă, nu pot fi plinitoare de sens.
Chiar dacă Adler a descoperit orientarea proiectivă spre un sens, ieșind din determinismul biologic al
psihanalizei, posibilitatea sensul său este la rându-i dependentă de limitările unui psihologism. Frankl
reusește să surpindă astfel, deopotrivă saltul calitativ realizat de psihologia individuală, dar și noile
limite pe care aceasta din urmă își întemeiază înțelegerea. Viața tânărului nostru pare a avea
semnificație mai degrabă în liniștea vocației împlinite discret, în abesnța fastului exterior și a prețuirii
sociale. Adica psihoterapia culminează cu un spațiu al sensului, liber de determinarea libidinală cât și
de condiționarea psiho-socială. Acest spațiu este numit de Frankl un spațiul al implinirii personale,
aceasta survenind atunci când viața psihica este înțeleasă ca domeniu spiritual al sensului.
„Acum trebuie să ne intrebăm, dacă această serie de țeluri nu este incompletă, dacă nu cumva
inaintarea într-o altă dimensiune este permisă sau chiar oferită, cu alte cuvinte, dacă n-ar trebui să se
aduauge categoriilor „ adaptare” și “configurare” o a treia categorie, dacă vrem să ajungem la o imagine
convenabilă a entității corporal -sufletești – spirituale totale, care este „Omul”. Abia atunci am fi în
situația de a-l îndruma spre realitatea sa intrinsecă pe omul suferind care ne-a fost încredințat, care ni s-
16Boeree, C. G. (1998). Personality theories: Viktor Frankl . Retrieved from http://webspace.ship.edu
/cgboer/frankl.html

a încredințat. Considerăm că această ultimă categorie este categoria împlinirii. Între configurarea vieții
exterioare și împlinirea interioară a unui om există o desoebire esențială. Dacă modelarea vieții este, ca
să spunem așa, o mărime extensivă, împlinirea vieții este oarecum o mărime vectorială. Ea este
direcționată spre o potențialitate valorică prestabilită, rezervată, predată fiecărei persoane umane în
parte, potențialitate de a cărei realizare este vorba in viață.”17
Frankl consideră asadar, că atât psihanaliza, cât și psihologia individuală reprezintă moduri de
abordare incomplete. Așa încât autorul recunoaște importanța dezvoltării unei psihoterapii care să
înglobeze mizele psihanalizei și a psiholgoiei individuale, dar care în același timp să le depăsșească. În
acest sens, Frankl deschide drumul spre o abordare de tip integral a persoanei, unde omul va fi asumat
ca o entitate corporal-sufletească-spirituală. Elementul de noutate constă în asumarea și orientarea
psihanalizei și psihlogiei indivuale spre ceea el numește o psihoterapie a împlinirii. Astfel elementul
sexualității cât și cel social vor primi locul potrivit în economia psihismului uman18. Energia libidanală
este acum recunoscută ca un aspect al vieții psihice, și nu ca determinație fundamentală, la fel și,
nevoia de afirmare socială survenită dintr-un sentiment de inferioritate, și motivată de o orientare
proiectivă, este văzută ca fiind doar o parte din edificiul vieții psihice. Frankl reușește să confere
importanța potrivită ambelor orientări psihoterapeutice valorificând descoperirile acestora cu
înțelepciune. Astfel demersurile psihanalizei și a psihologiei individuale vor fi încununate de o
psihoterapie centrată pe sens. Împlinirea persoanei nu rezida deci, nici în compromisul realizat de eu
între inconștientul de factură pulsională și cerințele realității, precum aceasta nu poate fi găsită în
realizarea unui sentiment de putere în spatiul social. Atât determinsimul dinspre trecut specific
psihanalizei, cât și determinsimul psiho-social orientat spre viitor susținut de psihologia individuală
ratează realizarea unei împliniri autentice. De aceea Frankl introduce categoria spiritualului în lumina
căreia consideră că viața psihică poate fi asumată în intregul și maximul ei calitativ, Pornim în acest
chip spre o abordare psihoterapeutică spirtuală. Pentru a fi mai clari vom apela la un fragment lămuritor
din opera lui Viktor Frankl.
17Ibidem p. 27
18 Hatt, H. (1965). Existential analysis and logotherapy: The contribution of Viktor E Frankl. Encounter,
26(3), 330-339.

„ Am arătat totuși că psihoterapia așa cum a fost concepută până acum, ar trebui suplimentată printr-un
procedeu psihoterapeutic care, ca să spunem așa, merge dincolo de complexul lui Oedip și de
complexul de inferioritate – sau în termeni generali , dincolo de orice dinamică afectivă. Rămâne, prin
urmare, în suspensie o psihoterapie care se retrage în spatele acestei dinamici afective, care observă
dincolo de suferința sufletească a nevroticului lupta sa spirituală. Este așadar vorba de psihoterapie în
termeni spirituali.Psihoterapia s-a născut atunci când au inceput să se întrevadă în spatele simptomelor
fizice cauzele sufletești, adică să se descopere psihogeneza lor.; acum trebuie să se facă un ultim pas și,
în spatele psihogenezei, dincolo de dinamica afectivă a nevrozei, să să vadă omul în suferința sa
spirituală.- pentru a încerca astfel alinarea ei.”19
Conflictul interior este marcat nu at ât de o dinamică afectivă, ci de o dinamică a sensului, unde
suferința psihică nu mai este abordată reducționist. Nu mai este astfel suficientă descoperirea cauzelor
sufletești din spatele problemelor fizice. Frankl avansează ipoteza unei că în spatele suferinței umane se
află un conflict esențial, ființial. Autorul consideră că nevrozele apar și sunt întreținute de concepții de
viața bine determinate. Pe această cale, originea suferinței rezidă, nu atât in conflictul dintre pulsiunile
inconștiente și cerințele realității, cum este cazul la Freud, și nici în contradicția dintre voința
indivduală de afirmare și responsabilitatea socială. În concepția lui Frankl oamenii nu mai sunt frustrați
datorită neimplinirii pulsionale, iar principala lor nemulțumire nu se regăsește în sentimentul de
inferioritate. Lipsa unei concepții de viață și sentimentul de inutilitate existențială pare să se constituie
fumdamentul frământărilor și suferințelor omului20. În acest sens este necesară o inălțare a mizei
psihoterapiei spre asumarea concepției de viață ca origine a conflictului interior. Psihoterapia, potrivit
lui Frankl are astfel datoria de a considera conflictul existential ca fiind o temă ce ține de apanajul ei.
Psihoterapia realizează astfel o turnură de sens, miza sa fiind de acum cercetarea omului în
integralitatea sa coporal-mental-spirituală. La baza ființei nu mai stau astfel nici împlinirea dorințelor și
nici împlinirea socială, ci realizarea sensului. Determinarea fudamentală a omului este de găsit acum în
cercetarea mentală a vieții psihice. In spatele episioadelor nevrotice se stabilesc origini ce se află
dincolo de domeniul psiho-fizic. Problema fundamentală a psihoterapiei este de acum „aflarea
19Ibidem p.28
20 Kang, K., Shim, J., Jeon, D., & Koh, M. (2009). The effects of logotherapy on meaning in life and
quality of life of late adolescents with terminal cancer. Journal of Korean Academy of Nursing

răspunsului corect la intrebarea legată de sensul vieții.”21
d) Ieșirea din determinism
În lupta sa impotriva modului de determinist de g ândire, specific abordării psihanalitice și psihologiei
individuale, Frankl dezvăluie procesul prin care omul este explicat cu ajutorul unei hermeneutici a
suspiciunii. În acest sens omul este asociat ontologic cu legăturile sale biologice, sociologice sau
psihologice din lumina cărora sunt explicate continuturile experienței acestuia. Această tendință de
reducere a fenomenelor la condițiile lor biologice, psihologice sau sociale, Frankl o numește
psihologism. Atitudinea psihologistă se face astfel vinovată de o devalorizare a persoanei, a
problemelor și a uncitații acesteia. Permanenta nevoie de a demasca fenomene, de a afla intenții
ascunse , motive inconștiente conduce la un reducționism prin care caracterul personal al problemelor
este anulat. Prin refugierea în explicatii patologizante precum și prin apelul la cauze de ordin general
biologic, psihologic, social, realitatea personală a unor intrebări, experiențe este ratată.
„Eu aș putea să definesc reducționismul ca un procedeu aparent științific, prin care fenomenele specific
umane sunt reduse la fenomene subumane și sunt deduse din ele. Ca și cum reducționismul ar putea fi
definit ca un subumanism. Dincolo de iubire se află așa numitele impulsuri inhibate ca țel, iar conștiința
morală nu mai este alltceva decât Supraeul. Într-un cuvânt, fenomene specific umane cum sunt
conștiința morală și iubirea, devin simple epifenomene. Spiritul nu mai este altceva decât cea mai inaltă
activitate nervoasă, ca să facem aluzie la o cunoscută lucrare a unui renumit cercetător. „22
Din acest fragment putem observa care era nemulțumirea lui Frankl la adresa modului psihologist de a
înțelege persoana. Scăderile acestui subumanism, constau în faptul că încearcă să explice fenomenele
umane în mod deductiv. De pildă,, Freud consideră iubirea ca expresie a impulsurilor inhibate, sau
conștiința morală este limitată la prezența unui Supraeu. În aceasta cheie interpretativă fenomenele nu
sunt niciodată privite drept ceea ce sunt. Astfel psihologismul se refugiază în explicații care să
delegitimeze idei precum libertatea, alegerea, sau orientări ale spiritului ca arta si filosofia. Ori pentru
21Viktor Frankl- Cel care are un motiv pentru care sa traiască, Editura Litera, Bucuresti 2019,p.43
22Viktor Frankl- Doctorul si Sufletul, Editura Meteor Press, 2019, p. 39

Frankl abordarea prin sens a vieții presupune un spațiu de libertate, unde condiționările bio-psiho-
sociale sunt asumate, dar nu înțelese ca fiind provocatoare de sens23. În acțiunea sa prin care
amendează modul reducționist de gândire specific psihologismului, Frankl nu ezită să introducă în
conversații gânditori precum Allport sau Biswanger. Primul consideră ca Freud este un specialist în a
găsi motive care nu sunt autentice și că deasmenea interpetarea motivației se reduce mereu la aspectul
Id-ului. Biswanger ironizează la rândul său idei precum cea în care Freud afirma ca filosofia nu ar fi
nimic altceva decât o formă decentă a sexualității refulate. Cu privire la atitudinea psihologismului
Frankl ne oferă câteva gânduri care ne pot lumina înțelegerea.
„Peste tot nu vede decât măști, insistând că în spatele lor nu există nimic altceva în afara motivelor
nevrotice. Totul i se pare contrafăcut impropriu. Arta, după cum vrea el să ne facă să credem, nu ar fi
|”până la urmă nimic altceva decât” fuga din fața vieții sau a iubirii, la rândul ei religia, nu ar fi altceva
decât fuga omului primitiv din fața forțelor cosmice. Pe marii creatori îi desființează ca nevrotici sau
psihopați. După o asemenea „demascare” de către psihologismul „revelator” se poate în cele din urmă
recunoaște cu un oftat de ușurare că Goethe n-a fost de fapt decât un nevrotic. Această direcție de
gândire nu vede nimic autentic, adică, de fapt, nu vede nimic. Pentru că ce a fost odată mască sau a fost
undeva un mijloc în vederea unui scop, trebuie, de aceea, să fie întotdeauna o mască, doar un mijloc în
vederea unui scop? N-ar putea să existe nimic nemijlocit, nimic autentic, original? Psihologia
individuală propovăduiește curajul; dar modestia după cât se pare, a uitat-o, umilința în fața creației
spirituale în lume, în fața spiritualului ca o lume pentru sine, ale cărei valori nu pot fi proiectate, pur și
simplu, psihologist în planul psihologic. Modestia dacă este autentică, este cel puțin tot atât de mult un
semn de forță interioară ca și curajul.”24
Prin tendința sa de a vedea la tot pasul măști în spatele cărora se ascunde adevărul sunt anulate astfel
pretențiile de autencitate a unor experiențe umane fundamentale precum iubirea sau credința. A reduce
mereu iubirea, credința sau procesul creației la nivelul de epifenomene, a incerca mereu deducerea
conținutului și valorii acestora din condiții biologice, psihologice sau sociale, reprezintă o modalitate
23 Zaiser, R. (2005). Working on the noetic dimension of man: Philosophical practice, logotherapy, and
existential analysis. Philosophical Practice: Journal of the American Philosophical Practitioners
Association, 1(2), 83-88.
24 ibidem, 2019, p. 48

reductionistă. La fel de importantă este și atitudinea patologizantă prin care umanul se confundă cu
patologicul. Astfel, atât experiențe precum iubirea, credința sau creația sunt înțelese plecând de la un
complex sau o slabiciune, iar o posibilă interogație sau psihoterapie centrată pe tema sensului devine un
semn de boală. Meritul lui Frankl este acela de a descrie limitele psihologismului, și anume a
procesului de interpretare, prin care experiența umană este dedusă din condiționările biologice,
psihologice sau sociologice sau este confundată cu patologicul.
Pentru a-și consolida poziția cu privire la rolul condiționărilor bio-psiho-sociale Frankl menționează
următoarele:
„ Impotriva determinismului sănătos nu ar fi nimic de obiectat; ceea ce ar trebui totuși să respingem
este ceea ce eu definesc, de regulă, ca pandeterminism. Bineinteles că omul este determinat, adică
supus condițiilor, indiferent dacă este vorba de condițiile, biologice, psihologice, sau sociologice, și în
acest sens el nu este deloc liber- nu este liber de condiții, nu este, în general, liber de ceva, ci este liber
înspre ceva, adică liber spre o luare de poziție față de toate condițiile, și tocmai această posibilitate
intrinsec umană este cea pe care pandeterminismul o ignoră și uită total.”25
Astfel se pune problema de a asuma datele bio-psiho-sociale, privite ca și condiții, în lumina cărora
omul este înțeles. Problema apare atunci când omul este limitat, dedus din perpectiva unor determinări
biologice, psihologice sau sociologice. În acest sens, Frankl ne vorbește de un determinism sănătos, în
care condițiile sunt acceptate, dar față de care persoana are libertatea unei luări de poziție, a unei
alegeri. Așadar ființa umană nu este redusă la condiționări, ci este inteleasă prin modul de raportare la
ele. Omul nu este deci liber de condiții, viața fiind înscrisă într-un context bio-psiho-social, ci el este
liber spre viitor, prin responsabilitatea și alegerile sale cu privire la determinări. Odată cu această
precizare intrăm în spațiul problemei sensului. Prin asumarea omului ca ființare în proiect26, Frankl
conferă acestuia demnitatea actului de a-și alege modul de răspuns la întâmplările vieții.
„ Libertatea umană inerentă, care este o libertate față de toate aceste angajări, libertatea spiritului față
de natură- care constituie esența omului- este omisă. Astfel pe lângă psihologism, vedem un biologism
25 ibidem, 2019,p.42
26Vezi, Fromm, E. . The art of loving. New York, NY: Harper ,1996

și un sociologism, care, cu toate și în mod egal, au montat o imagine distorsionată a omului. Nu este de
mirare că această viziune naturalistă nu a rămas fără reacție de-a lungul istoriei spirituale și a încurajat
o întoarcere la faptele fundamentale ale umanității, la modul uman de a fi liber față de constrângerile
legăturii naturale. Nu este de mirare dacă starea de lucruri primară a modului de a fi responsabil a ajuns
din nou în centrul atenției. Deoarece atunci când omul se împotrivește constrângerilor naturale, când
omul ca atare ia o poziție față de ele, așadar atunci când el încetează să se supună contrângerilor
impuse de factorul biologic(rasă) sau de cel sociologic( clasă) sau de cel psihologic( caracterologic) și
să le asculte orbește, atunci el poate fi evaluat din punct de vedere moral.”27
Înțelegerea omului ca persoană unică și responsabilă presupune o reorientare a privirii. Frankl a înțeles
foarte bine că doar modul în care omul se raportează la condiționările sale de ordin, biologic sau
sociologic, îl constituie ca ființă. Persoana este inteleasă și intemeiată pe relația cu lumea, pe alegerile
sale conștiente realizate în chip unic. Omul nu este conținut în condițiile sale de viața, nici un context
nu are, in vizunea lui Frankl, puterea de a ne știrbi alegerea interioară. Nici un factor extern, fie el de
natură biologică sau socială nu poate decide în locul persoanei. Nici o circumstanță, fie ea înscrisă în
formele de suferință extremă, viața în lagăr, boală terminală, torturi, nu îi poate lua omului demnitatea
alegerii sale. Autorul a simțit pe propria piele cum viața în lagăr îl aduce pe om la limita demnitații
sale, cum condițiile grele de trai îi slăbesc trupul sau mintea. Totuși Frankl nu ezită să ne ofere exemple
de persoane care au ales să răspundă în mod rezilient în fața suferinței. Unicitatea persoanei,
responsabilitatea asumată pentru alegerile sale, precum și alegerile propriu zise constituie tema unui
destin liber. Problema sensului vieții nu se putea juca în terenul determinismelor, sensul nefiind ceva
ce trebuie dedus, obținut prin reducția la libido sau la participarea socială. Nu există un determinant
fundamental al vieții în afară de alegerea modului în care persoana se vede pe sine insăși sau în maniera
în care alege să interpreteze suferințele sale. Omul este astfel o ființa capabilă de libertate și
responsabilitate28. Sensul unei vieți ține de responsabilitatea față de posibilitatea unui mod de răspuns
sau altul în fața intâmplărilor. Omul este liber spre viitor, liber să-și evalueze situația prin propriul său
sistem de valori, liber să interpreteze și să transforme realitatea unei experiențe în conștiință.
27Ibidem, p.50-51
28Soren Kierkegaard- Discursuri Edificatoare, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011,

Capitolul II
Fundamentele Logoterapiei
a) Conștientizare și responsabilitate
Toată acestă călătorie prin ideile și conceptele lui Freud sau Adler ne-a condus către o culminare de
sens. Cele doua mari orientări psihoterapuetice sunt astfel depașite, asimilate și întregite, prin ceea ce
Frankl numea Logoterapie- etimologic-terapie prin sens. Intenția sa este aceea de a fundamenta
experiența persoanei pe libertatea reprezentărilor sale. Libertatea este înteleasă ca conștiință de sine ș i
fapt de a fi răspunzător.29 Jocul libertații interioare se petrece ca fapt de conștiință și responsabilitate.
Responsabilitate către cine? ar putea intreba cineva care nu este familiarizat cu fundamentele
Logoterapiei. Faptul că omul este conștient și liber, nu se confundă cu posibilitatea arbitrară de face ce
îl taie capul, de a acționa din ignoranță. Persoana este conștientă și liberă atunci cand își asumă condiția
umană. Condiția umană presupune că omul nu este separat, atomizat, ci că acesta există ca fapt de
relație. Acesta există intr-o lume de oameni și situații. El este liber sa decidă cum să privească o
situație, un context de viață. Foarte sugestivă în acest sens este ideea ca „omul nu pune intrebări, ci este
chemat să răspundă la intrebările vieții”30. Iar raspunsul la întrebări constituie realitatea, unicitatea și
libertatea persoanei. Persoana alege să răspundă la situațiile vieții asumând un set de valori trans-
subiective31, dar în ultimă instanța actul alegerii, tipul de valori alese, depind de unicitatea fiecărei
29Stephen J. Costello. The Ethics of Happiness: An Existential Analysis. Lima: Wyndham Hall Press, 2010,
p.30-40
30Viktor Frankl- Omul in c ăutarea sensului vieții, Editura Vellant, 2018
31Vezi,Coward, D. D., & Reed, P. G.. Self-transcendence: A resource for healing at the end of life,1996

persoane, precum și de unicitatea situației în care ea se găsește. Frankl admite că pentru fiecare tip de
situație există un răspuns corect pe care omul îl are de oferit la o intrebare pe care viața o ridică.
Răspunsul se află în chemarea conștiinței, omul fiind pus în situația de a asculta apelul conștiinței sau
de a-l ignora. Omul poate să răspundă corect sau greșit, acest fapt descriind limita sa umană, pe care
acesta, dacă este conștient și-o asumă. Frankl afirmă cu limpezime că „failiblitatea cunoasterrii și a
conștiinței umane nu anulează transubiectivitatea ființei atinse de conștiința umană și a intenției
conștiinței umane.”32 Esența conștiinței stă in asumarea unui răspuns în ciuda condiției umane fragile și
supusă posibilității de a greși. Importanta este în primul rând asumarea actului de a fi conștient precum
și consecințele faptului de a fi imperfect. „ Oricât de dependent ar fi omul de conștiința sa în ce privește
sensul și oricât de mult s-ar afla în necunoaștere, dacă în situația concretă conștiința lui rămâne greșită,
cum facultativ este tot ce este uman, el trebuie să-și asume riscul unei asemenea greșeli și să-și
recunoască umanitatea, mărginimea sa.”33 Omul este răspunzător pentru condiția sa failibilă, alegerea
sa implicând riscul erorii. Totuși, dacă omul este conștient de condiția sa failibilă precum și supus
riscului de a alege greșit, cum ajunge acesta sa alegă răspunsul corect la intrebările pe care i le pun
situațiile vieții? Pentru a lămuri această problemă Frankl ne oferă ideea de universalii de sens sau mai
simplu valori.
„ În vreme ce sensul este legat de o situa ție unică și singulară, dincolo de acestea există universalii de
sens care se referă la condiția umană ca atare, iar aceste vaste posibilități de sens sunt cele care sunt
numite valori. Ușurarea pe care o trăiește omul prin valori mai mult sau mai puțin general valabile, de
la principii morale și etice, așa cum se cristalizează ele în cadrul societății omenești pe parcursul
istoriei acesteia-aceasta ușurare o obține cu prețul aruncării în conflicte. De fapt, nu este vorba de
conflicte de conștiință morală, asmenea conflicte nu există in realitate, deoarece ceea ce-i spune unuia
conștiința morală este univoc. Mai degrabă caracterul conflictual este inerent valorilor, așa că în
opoziție cu respectivul sens concret, unic în timp și ca tip, al situațiilor, valorile sunt per definitionem
universalii de sens abstracte. Ele nu trec ca atare drept persoane inconfundabil, puse în situații
irepetabile, ci mai degrabă valabilitatea lor se extinde asupra unor largi areale de situații
repetabile,tipice, iar aceste areale se intretaie. Așadar, există situații în care omul este pus în fața unei
32Viktor Frankl-Doctorul si sufletul, Editura Meteor Pres, Bucuresti,2019, p.72
33Ibidem,p.75

alegeri valorice, în fața alegerii dintre principii care se contrazic. Dacă atunci alegerea nu este făcută
arbitrar, el este din nou aruncat înapoi spre conștiința care determină singură ca el să ia o hotărâre liber,
dar nu arbitrar, ci responsabil. Desigur el însuși încă mai este liber în fața conștiinței, dar această
libertate constă numai în alegerea între două posibilități, și anume: de a da ascultare con științei sau de a
nu o lua în seamă.”34
Alegerea este a unei persoane unice aflate într-un context de viata irepetabil. Aceasta persoană unică
care alege, confruntată cu o realitatea irepetabilă, este orientată ,de ceea ce Frankl numea universalii de
sens sau valori. Acestea din urmă se referă la arealul situațiilor repetabile, tipice, cu aspect de
universalitate. Valorile sunt universalii care desemnează aspecte repetabile, tipice pe care le regăsim de
a lungul istoriei umane. Omul nu se poate referi la sens doar apelând la subiectivitatea sa izolată, ci
doar având în vedere fondul relațional-ontologic în care se inscrie. El aparține condiției umane iar
alegerile sale se înscriu în într-un conflict valoric. Persoana nu este pusă în fața unor conflicte de
conștiință morală, ci in fața unor dileme legate de valori. Pentru Frankl, la limită, omul alege în mod
arbitrar sau în mod responsabil.35 Prima variantă desemnează atitudinea prin care persoana nu-și ascultă
conștiința, iar cea de a doua se referă la alegerea de a asculta apelul conștiinței, care exprimă
universalul condiției umane. Cel care răspunde la apelul conștiinței asumă astfel fundamentul relațional
al faptului de a fi om. Alegerile lui se referă la modul în care se privește pe sine respectiv cum se
raportează la ceilalți oameni. Aici se joacă deci sensul, în responsabilitatea asumată a persoanei față de
condiția umană. În actul conștient și responsabil prin care cineva alege, conștient de failibilitatea
omenescului, în lumina unor valori universale36. Sensul presupune raportarea la valori care transcend
spațiul subiectiv, persoana realizând sensul doar în lumina unor valori specifice condiției umane în
întregul ei. În acest sens Frankl descrie trei categorii fundamentale de valori, în raport cu care omul
descoperă posibilitatea unui sens. Sensul devine astfel posibil în interiorul valorilor, și nu în atitudinea
subiectivistă și lipsită de răspundere față de condiția umană. Sensul este realizat prin alegerea din
34Ibidem, p.76.77
35Omar Lazarte. Reflections on Viktor E. Frankl’s Anthropology, Edited by Tucker Zeig, Alexander Batthyany,
and Jay Levinson. Arizona City: Tucker and Thiesen, 2009
36Cottingham, J. ,The spiritual dimension: Religion, philosophy and human value.,1998,p.133

spectrul de posibilități pe care ni-l oferă universaliile de sens sau valorile37. Pentru Frankl răspunsul
corect la intrebările vieții poate fi de găsit în relația dintre alegerea persoanei unei persoan e unice,
aflată între o situație unică, a unei acțiuni sau atitudini, în lumina unor categorii de valori. Astfel,
răspunsul unui om în fața intrebărilor unui context de viață ține de alegerea unică și irepetabilă a unor
posibilități de acțiune sau interpretare, potrivit celor trei categorii de valori: valori creatoare,
experimentale sau atitudinale.
b) Valori creatoare, experimentale, atitudinale
Valorile înscriu persoana în experiența sensului, iar absența valorilor conduce la un mod subiectivist de
a reprezenta sensul. Via ța psihică a unei persoane implică mai multe tipuri de valori. Astfel, persoana
îsi poate împlini sensul acționand, participând la lume prin actul muncii bine realizat, sau poate
experimenta viața prin receptivitatea față de natura, artă, iubire. Omul pendulează de a lungul vieții
sale, de obicei, între implinirea prin valori creatoare, adică prin ceea ce Frankl numea îndeplinirea
sarcinilor impuse de societate, muncă, familie și împlinirea prin valorile expriementale, anume prin
experiența contemplativă, detașată, a unei clipe de frumos artistic sau natural. Împlinirea unei vieți nu
ține de aducerea pulsiunilor inconștiente în conștiința și realizarea unui mod de împlinire a acestora,
potrivit cerințelor realității și nici de rezolvarea conflictului dintre sentimentul de putere individual și
nevoia de apartenență socială. Omul nu caută, nici sanătatea de dragul sănătății sau împlinirea sexuală
de dragul libid-ului, și nici viața socială ca referent ultim al sensului. Nici homoestaza freudiană,
precum nici înțelegerea socială a lui Adler nu reușesc să dea seama de nevoia omului de sens. Omul are
astfel nevoie de o împlinire de sens, și nu de împlinirea unor nevoi determinate biologice sau social.
Persoana îsi implinește sensul prin modul în care lucrează, prin felul în care alege să se reprezinte pe
sine în interiorul comunității sale. Experiența muncii este plinitoare de sens datorita alegerilor
37 Gelman, M., & Gallo, J. (2009). Finding meaning in life at midlife and beyond: Wisdom and spirit
from logotherapy. Journal of Judaism & Civilization, 8 (59), 91-93.

individului, mai precis daca acesta este repsonsabil de pentru rolul său profesional. Nici un conflict
determinant, de natura psiho-socială nu este referentul ultim al sensului. Sensul este de natură
spirituală, adică ține de modul în care persoana gândește despre sine. Acțiunea sa devine cu sens,
munca sa devine prilej de bucurie, daca este înțeleasă ca responsabilitate, misiune sau vocație.
Indiferent ce muncești, pentru Frankl, cel mai important lucru era cum îți faci treaba. Înaintea lui „ce”
se află “cum”, adică nu circumtanța externă, cât modul de a gândi sau reprezenta circumstanța conduce
către sens. 38
“ De câte ori nu s-a intâmplat ca unul dintre pacienții noștri să ne reproșeze că viața nu ar avea nici un
sens, întrucât activitatea desfășurată de el n-ar avea o valoare mai mare. Acestuia trebuie să-i atragem
atenția că, în cele din urmă, nu contează unde se află un om în viața profesională, ce lucrează, ci mai
degrabă contează numai cum lucrează, dacă el corespunde perfect locului în care a fost pus. Prin
urmare nu este important cât de mare este raza lui de acțiune, important este dacă el îndeplinește sfera
de sarcini. Un om simplu care și-a îndeplinit cu adevărat sarcinile concrete pe care i le impune profesia
și familia, este „mai mare” in ciuda vieții sale „mici” și se poziționează mai sus decât vreun „mare” om
de stat care poate, dintr-o trăsătură de condei, să decidă soarta a milioane de oameni, dar care ia
hotărârile fară nici un scrupul.”39
Autorul doar ne transmite că implinirea ține în primul rând de modul în care gândim și ne alegem
atitudinea în fața situatiei exterioare40. Datorită experienței sale de trei ani într-un lagar de concentrare,
Frankl a înțeles că și o activitate precum căratul cărămizilor sau săpatul în pâmânt inghețat poate fi
investită cu sens. La limită orice situație poate fi transformată, dintr-una absurdă într-una cu sens.
Totuși în lumea obișnuită, unde omul nu este forțat să dea cu ciocanul în pietre, persoana are un alt tip
de așteptări de la actul muncii. Aceasta asteaptă o bucurie a acțiunii în sine, precum și o bucurie a
realizării sarcinilor, a împlinirii unor obiective. Cu privire la această situație obișnuită, pe care
majoritatea oamenilor o trăiesc, Frankl pune accent pe asumarea responsabilității față actul muncii.
38 Kang, K., Shim, J., Jeon, D., & Koh, M. (2009). The effects of logotherapy on meaning in life and
quality of life of late adolescents with terminal cancer. Journal of Korean Academy of Nursing , 39(6),
759-768.
39Viktor Frankl- Doctorul si Sufletul, Editura Meteor Pres, Bucuresti,2019, p.77
40Vezi Epictet – Manualul, Editura Seneca, 2018

Sarcina bine făcută, potrivit rolului social al unei persoane este plinitoare de sens pentru cel care își
acceptă, înțelege misunea și importanța muncii sale pentru comunitate. Împlinirea ține, nu atât de
poziția socială în care se află cineva, ci de caracterul moral prin care acesta își indeplinește cu succes
funcția. Pentru supravietuitorul Auschwitz-ului un om simplu care iși asumă responsabilitatea pentru
munca sa umilă si familie este calitativ superior unuia care deține puterea de a afecta politic vieți, dar
nu o face. Putem afirma deasmenea, că Frankl ne îndeamnă la flexibilitate, la înțelegerea contextelor și
la alegerea unui mod de reprezentare și valorizare a activității, în functie de natura contextului. În nici
un caz autorul nu ne spune sa ne căutăm meserii pe care sa le îndurăm prin puterea voinței, sau să ne
limităm înțelegerea muncii doar la faptul de a fi responsabili. Personal consider că Frankl ne atrage
atenția cu privire la importanța unei flexibilătăți cognitive, a unei abilități de a dansa cu ofertele pe care
viața ni le scoate în cale. Totuși la limită sensul stă în aprecierea condițiilor și nu în natura acestora ca
atare. La fel autorul pune înaintea statutului vocatia prin care cineva devine important prin împlinirea
lucrului său. Nu atât mărimea status-ului social, cât conștiința responsbilității și realizarea îndeplinirii
muncii și sarcinilor sale, indiferent de cât de important pare la scara largă a lumii, îi oferă omului sens.
41
Pe lânga valorile creatoare, cele ce țin de acțiune, responsabilitatea pentru realizat bine și pentru
familie, Frankl identifică un tip de valori contemplative42, prin care omul nu mai caută acțiunea, cât
savurarea unei experiențe. Pe acestea autorul le-a denumit valori experimentale. Nu sunt puține
exemplele în care Frankl descrie momente în care deținuții din lagăr se minunau la un apus de soare,
sau priveau cum cerul se reflectă într-o baltă. Această abillitate a omului pentru receptivitate la frumos,
la ne-condiționatul naturii o putem regăsi și noi în viețile noastre. Cred că orice om trăiește momente de
frumos gratuit, sau de mirare pur și simplu pentru faptul că viața se întâmplă. Dar și atunci când cineva
ascultă muzică sau privește o operă de artă sensul este prezent. Frankl a înțeles că sensul nu ține numai
de acțiune și responsabilitate, acesta se poate realiza și în pasivitatea trăirii. Omul poate pur și simplu
să experimenteze natura, arta, clipa doar pentru simpllu fapt că sunt, că se petrec. Această categorie a
valorilor experimentale face parte din viața noastră cu aceeași putere cu care valorile creatoare ale
41,Stephen J. Costello, The spirit of Logotherapy, article, Received: 26 October 2015; Accepted: 22 December
2015; Published: 25 December 2015 Academic Editors: Fiona Timmins and Wilf McSherry
42Vezi distinctia vita activa -vita contemplativa , Hannah Arendt, Conditia umana, Editura Ideea, 2008

activității ne ocupă viața de zi cu zi.43
„ Dacă cineva s-ar îndoi că sensul actual al unei anumite clipe din existența umană poate fi împlinit
prin simpla trăire, adică în afara oricărei activități, oricărei împliniri valorice printr-o activitate, să
mediteze la următorul expriment ideatic: va trebuie să-și imagineze un meloman care stă în sala de
concert și pe lângă ureche îi trec ușor sunetele impresionante ale simfoniei lui preferate, așa încât el nu
percepe decât acel fior pe care îl trăiești în prezența celei mai pure frumuseți; acum să-și imagineze că
într-un asemenea moment acest om ar putea fi întrebat dacă viața sa are un sens; cel întrebat ar trebui să
răspundă că ar merita să trăiască numai pentru experiența acelui moment de extaz.”44
Sensul este posibil prin receptivitatea la experien ța naturii sau a artei. Actiunea nu este singurul criteriu
prin care o persoana se poate împlini. Calitatea unui moment de receptivitate în fața clipei, fie ea în
forma unui extaz în fața unei opere de arte, a naturii, a iubirii pentru o persoană, îi poate oferi cuiva o
împlnire profundă. Frankl nu ezită să afirme că existe clipe care au puterea și dimensiunea unei vieți,
adică există momente privilegiate de frumos în care întregul vieții poate fi rezumat prin contemplarea
unui peisaj sau ascultarea unei piese muzicale. Într-o lume obsedată de acțiune și productivitate cum
este cea a capitalismului, consider că avem nevoie mai mult ca oricând să învățăm saă ascultăm și să
privim. O viață poate să capete sens în simpla percepție a clipei, în experiența contemplativă. Autorul a
înteles că frumosul sau mai bine zise deschiderea către frumos reprezintă o abilitate pe care omul o are
la îndemană în orice situație. În acest sens trebuie să amintim situația în care mai multi deținuți din
lagăr se îngrămădeau să privească întinsul unei cămpii printr-un vizor dintr-un vagon. Frankl ințelege
că valorile experimentale, caracterizate prin receptivitatea față de clipă, prin frumosul naturii, artei,
poate fi salvatoare pentru destinul omului. Putem probabil cu totii să relaționăm cu situația deținuților,
dacă ne gândim la un moment în care, poate că nu eram apți de a munci, aveam un picior rupt, ori poate
că nu aveam posibilitatea de a munci, eram fără loc de muncă, și totuși găseam bucurie in lectura unei
cărți sau în faptul respirației. Omul are așadar posibilitatea unei categorii de sens mai ne-condiționate
de putința fizică, de acțiune, de inserția socială, la limită este posibil accesul la sens prin modul
contemplativ de a experia viața. Iarăși, și in acest caz, nu consider că Frankl ne îndeamnă la a nu face
nimic, la a asculta păsările toata ziua în parc. Mai cu seamă suntem îndemnati să înțelegem că sensul
43Hoffman, E. (1995). Victor Frankl at ninety: A voice for life. America, 172(9), 17-22.
44Viktor Frankl, Doctorul si Sufletul, Editura Meteor Pres, Bucuresti, 2019, p.78

este de natură fluidă, că lui îi aparțin mai multe moduri de acces, mai multe tipuri de expresie. Autorul
doar ne oferă posibilitatea de a nu ne identifica cu o singură modalitate de a ne împlini. Putem să ne
bucurăm prin munca bine făcută, dar le fel de bine putem să ne bucurăm când suntem activi în ființă,
când contemplăm clipa prin frumosul natural, literar, muzical sau pictural. Meritul lui Frankl constă
astfel în recunoastrea unei multidimensionalități a sensului, permițându-i omului o înțelegere flexibilă
de sine.45 Nu trebuie să ne ghidam viața doar după valorile creatoare ale acțiunii, precum nici doar în
lumina valorilor experimentale ale contemplației. Viața noastră are șanse să descopere sensul dacă îi
oferim posibilitatea mișcării de la o categorie de sens la alta, potrivit unei atenții și a unei prezențe la
oportunitățile pe care ni le ivește un anume tip de context.
Ultima și cea mai important ă în ierarhia lui Frakl este categoria valorilor atitudinale. Oamenii se pot
găsi în situații de suferință inexorabilă, din care valorile acțiunii sau contemplației nu îl mai pot alina.
Sensul pare a se retrage din campul acțiunii, chiar și din cel al receptivității în acele momente de
suferință extremă, precum boala terminală, experiența detenției în lagăr, tortura. Totuși atunci când
omul nu mai poate face nimic, când instrumentul acțiunii îi este invalidat, sau când facultatea
receptivității îi este anulată de chinuri extreme pe care acesta trebuie să le suprte, omul mai poate să
accepte experiența sa cu demnitate. Chiar și confruntat cu moartea și suferința omul poate să-și
realizeze sensul prin atitudinea sa în fața acestora. El poate să accepte suferința și moartea în lumina
curajului și a demnității sau poate să-și plângă de milă sau să renunțe la viață.
„Există și o altă grupă de principală de valori a căror împlinire constă tocmai în modul prin care omul
se poziționează față de o îngrădire a vieții sale. Tocmai în acest comportament privitor la îngustarea
posibilităților sale se deschide un nou imperiu de valori, care cu siguranță se numără printre cele mai
înalte. Pentru că aici este vorba de modul cum se poziționează omul față de un destin inexorabil.
Așadar posibilitatea de a împlini asemenea valori atitudinale apare întotdeauna când un om se vede
confruntat cu un destin față de care nu poate acționa altfel decât acceptându-l. De îndată ce am inclus
valorile atitudinale în domeniul categoriilor de valori posibile, se dovedește că, de fapt, existența
umană nu poate deveni niciodată cu adevărat lipsită de sens. Viața omului își păstrează sensul până -in
ultimis-în cosnecință, cât timp respiră, atâta timp cât este conștient, poartă răspunderea față de valori,
45Viktor Frankl Institute.,. Life and work chronology,2009, [Data file]. Retrieved from
http://www.viktorfrankl.org/e/chronology.html

chiar și atitudinale.Îndatorirea sa de a împlini valori îl însotește până în ultima clipă a existenței sale.”46
Autorul a avut ocazia să observe pe sine, dar și pe ceilalti colegi de detenție, realitatea valorilor
atitudinale47. În condiții de mizerie și suferință umană au existat oameni care au ales „să-și transforme
suferința în triumf interior”. Frankl reprezintă prin alegerile sale un exemplu în acest sens. El a fost
închis trei ani într-un lagăr de concentrare și supus unor cazne umilitoare, și-a pierdut familia în
camerele de gazare, dar nu a renunțat la viață. La polul opus au fost persoane care și-au pierdut
speranța și au abandonat în fața circumstanelor vieții. Faptul că aceste valori atitudinale, ale acceptării
sunt numite de Frankl drept cele mai înalte nu este deloc întamplător. Personal, consider că valorile
atitudinale sunt prețuite ca cele mai înalte, deoarece fiecare dintre noi, oamenii, vom suferi într-un fel
sau altul în această viață și vom muri într-un fel sau altul. Deci mai devreme sau mai târziu vom fi puși
în fața mortalității noastre48. Tocmai în spațiul suferinței și morții se dezvăluie cel mai spectaculos
persoana umana, aici ea fiind privată de posibilitatea familiară a acțiunii sau de receptivitatea la
natură,artă. La limită fiecare om moare, se naște ca ființă în posibilitate, nimic din ceea ce omul este nu
rezistă timpului. Ființa omului este una în posibilitate, asta însemnă că el are parte de sens indiferent de
situația în care se află. Nici privarea de plăcere, de muncă, de valorile contemplative, nu îi anulează
omului demnitatea. Pentru că demnitatea sa se întemeiază, nu pe ceea ce este, ci pe tensiunea constantă
dintre actual și posibil. Omul există mereu în relație cu ceva din afara sa, atât spațial, cât și temporal, el
este ființare în proiect. Nici o determinare, fie ea biologică, psihologică, sau sociologică nu îi poate
cuprinde până la capăt ființa. În acest sens, Frankl desoperă în experiențele suferinței și a morții,
valorile atitudinale, adică acelea care respectă în cel mai puternic mod cu putință ontologia omului ca
ființare în posibilitate. Libertatea omului, tocmai datorită constituției sale de ființare în posibilitate, de
existență mereu tensionată între acum și mâine, între a fi și a nu fi, lipsa determinări biologice,
psihologice sau sociologice îi oferă acestuia oportunitatea sensului, indiferent de circumstanțele vieții.
Frankl îi conferă astfel omului șansa unei experiențe a senslui liber de natura condiționărilor la care
acesta ajunge să fie supus.
46Ibidem p.79
47Lilian Graber, A. V. (2004). Viktor Frankl’s logotherapy: Method of choice in ecumenical pastoral psychology ,
Lima, OH: Wyndham Hall Pres s, p.102
48Becker, E. The birth and death of meaning: A perspectie in psychiatry and anthropology,1962,p.15

Această ultimă categorie de valori, valorile atitudinale, îi relvelează omului natura sa de ființă liberă
față de condiții. „Omul poate să suporte orice dacă are un de ce suficient de puternic” spunea
Nietzsche, adică omul poate să găsească sens în orice fel de situație dacă se recunoaște ca ființare în
posibilitate, niciodată terminată și determinată. El suportă un context bio-psiho-social, dar destinul său
este determinat de alegerile sale. La limită omul poate să accepte suferința și moartea, pentru că nu se
identifică, nici cu biologia, nici cu psihologia, nici cu sociologia sa. Iar dacă omul nu mai este
determinat, el este ființare în posibilitate, atunci când moare sau suferă, omul descoperă libertatea sa
supremă. În suferința, în pierdere, tortură, moarte, omul se auto-depășește ca natură psiho-socială, el
devenind o singularitate. Doar în lumina unei psihoterapii a potențialității persoana are prilejul de a
descoperi demnitatea și curajul de a suferi până la capăt și de a accepta moartea49. Putem afirma că
valorile atitudinale sunt cele mai înalte pentru că dezvăluie omul ca potențialitate, și întâietatea sensului
înaintea echilibrului. Persoana umană crește mai degrabă prin tensiune, aspiră în fibra ființei sale spre
creștere, autodepășire, pentru ea este prin insăși constituția sa ființa inerent tensionată. Viața sa implică
astfel o nevroză de sens constitutivă și nu patologică. Nevoia de sens fiind astfel cea mai înaltă și întâia
nevoie în ierarhia nevoilor umane. Frankl aduce psihoterapia de la voința de plăcere, prin voința de
putere a lui Adler, la culmile unei voințe de sens, pe care o întelege ca fiind constitutivă persoanei
umane.
49Baumeister, R. F. (1991). Meanings of life. New York, NY: Guilford

Capitolul III
Posibilitatea sensului
a)Sensul și situațiile de viață
Experiențele și situațiile de viață pe care le întâlnește un om se pot transforma de la un moment la altul.
Valorile la care o persoană apelează pentru a da sens experiențelor se schimbă și ele. Cum în lumea
vieții totul este într-o continuă transformare și înțelegerea valorilor presupune o anume flexibilitate.
Astfel că o persoană poate să se orienteze, odată spre valorile creatoare, împlinindu-și sensul prin
munca bine realizată, iar altădată să-și cultive timpul prin valorile contemplative. Frankl ne cere astfel
să asumăm o stare de prezență cu ajutorul căreia să filtrăm contextele de viață și să alegem modul
protrivit de reportare la acestea. Nu există deci un câmp generalizat de valori care trebuie respectat cu
strictețe, ci mai cu seamă există o diversitate de situații de viață care presupun dispoziții și intepretări
diferite. Omul are datoria de a fi prezent și atent la ceea ce viața îi oferă și să aleagă răspunsul potrivit
naturii unei situații50. De pildă, în acest sens, Frankl ne oferă imaginea unui călător din tramvai care se
întoarce de la lucru, și care ignoră apusul soarelui și frumusețea peisajului, pentru a se concentra pe
cititul zirului. Persoana nu este prezentă și receptivă la posibilitățile de frumos pe care viața i le
dăruiește în banalul cotidian. Aceasta nu asumă valorile experimentale și nu este receptivă la cerința
unui moment de frumos. Poate că omul nostru era încă preocupat de probleme de serviciu, sau poate
era doar acaparat de o dispoziție socială, în orice caz el nu era la înălțimea ofertei prezentului, și rata
astfel descoperirea sensului prin valorile contemplative51. Personajul despre care ne pomenea Frankl se
înscrie în categoria celor care au tendința de a se identifica cu un singur camp de valori, și care nu dau
dovadă de flexibilitate. Astfel de oameni se identifică cu valorile creatoare ale muncii și familiei și
pierd din vedere posibilități diferite prin care sensul i se pate infățișa unui om. Printr-o perspectivă
50Ponsaran, A. G. (2007). The philosophical foundations of Viktor Frankl's logotherapy. Philippiniana
Sacra, 42(125), 339-354.
51Semyon L Frank. The Meaning of Life. Translated by Boris Jakim. Grand rapids and Cambridge: Eerdmans
Publishing, 2010,p. 67-69

rigidă foarte multe persoane au tendința de a generaliza un tip de valori. Se prea poate și ca un tânăr
artist să considere ca sensul poate fi intâlnit in extazul creației, in betitudinea scrierii, picturii sau
muzicii. Dar și acest tânăr ajunge să piarda din atenție acele momente umile, din viața de zi cu zi în
care frumusețea colinda in chipul unor intâmplări sau intțlniri cu oamenii. Există posibilitatea unei
receptivități la frumos și la intensitate mai scăzută, atunci cand stai cu mșina la semafor și soarele se
reflectă in parbriz, de exemplu. Omul are așadar datoria de a fi responsabil pentru inzecitele posibilități
pe care viața i le oferă. Sensul nu aparține doar valorilor creatoare ale muncii și familiei, nici valorilor
experimentale de tip contemplativ și nici valorilor atitudinale, in care suferința este acceptată și
inteleasă.52 Aceste categorii de valori doar descriu moduri prin care sensul se realizează, nicidecum
rețete de sens. De a lungul vieții cu toții avem prilejul de a proba aceste categorii de valori asemeni
bărbatului pomenit de Frankl într-un frament foarte sugestiv.
„ Este vorba de un bărbat mai tânăr care, din cauza unei tumori a măduvei spinării, situată mai sus și
inoperabilă, zăcea în spital. I se interzisese de mult să mai fie activ in profesia sa, simptomele de
paralizie ii afectau capacitatea de a munci, ceea ce ii răpea orice șansă de a mai realiza valori creatoare.
Dar chiar și în această stare, imperiul valorilor experimentale i-a rămas deschis; bolnavul intreținea
conversații stimulatoare spiritual cu alți pacienți( intreținându-i, in același timp, insuflandu-le curaj și
consolându-i), citea cărți bune, mai ales asculta muzică bună la radio. Până ce într-o zi, n-a mai suportat
căștile și mâinile lui paralizate n-au mai putut ține o carte. Astfel el i-a imprimat vieții sale o a doua
orientare; după ce inainte fusese nevoit să se retragă de la valorile creatoare la valorile experimentale,
iată-l acum silit să se indrepte spre valorile atitudinale. El și-a indurat cu curaj suferința. In ziua morții
sale- pe care o prevăzuse- știa că medicul de servicu avea sarcina de a-i face la timp o injecție cu
morfină. Ce-a făcut atunci bolnavl nostru? Când medicul a apărut la vizită după-amiază, bolnavul l-a
rugat să-i facă injecția seara, pentru ca medicul să nu trebuiască sa fie trezit noaptea din cazua lui”
53
In absența activității și aflat pe patul de spital tânărul nostru nu a disperat, ci a devenit receptiv la ceea
ce viața ii oferea. El avea acum prilejul de a asculta muzică, de citi și de a susține conversații cu alți
52Batthyany, A., & Levinson, J. (Eds.). Existential psychotherapy of meaning: A handbook of logotherapy and
existential analysis. Phoenix, AZ: Zeig, Tucker & Theisen,2009,p.26
53Ibidem p.80

colegi de salon, de asmenea putea sa i incurajeze pe cei aflați in durere și nevoie. Exemplară este
flexibilitatea individului la context, modul în care reușește indiferent de situație să descopere un sens.
Cel mai înalt efort il face tânărul nostru atunci când este nevoit să renunțe și la posibilitatea de a
asculta, muzica sau a citi, atunci cand boala atinge un stadiu avansat iar stare s-a nu ii mai permite
bucuria contemplației. El se află acum într-o stare de suferință incapacitantă. Totuși tânărul descoperă
sensul chiar în miezul suferinței, al neputinței, fizice și chiar psihice54. El isi păstrează deminitatea și
înfruntă cu mult curaj situația dând dovada de empatie și considerație umană până in ultimele clipe.
Tânărul și a acceptat suferința și a descoperit un sens in renunțarea curajoasă la familiaritatea sanătății
trupești și la vigoarea psihică, el a ales să dea dovada de empatie și dragoste în loc să le lase celorlalți
colegi de salon un sentiment de amar si descurajare. Tânărul a înteles că și in suferința exista o
responsabilitate pentru condiția umană, atât in ce il privea pe el, cât și pe colegii lui de suferință,
familie sau chiar față de doctori. Putem să afirmăm că tânărul lui Frankl a dat dovadă de o bună
înțelegere a situațiilor, iar meritul său constă în receptivitatea și starea de prezență care l-au făcut
capabil să exploreze în fiecare situație posibilități de realizare a unui sens. Așadar, Frankl ne propune
psihoterapie a sensului orientată prin valori situaționale. Nu există deci un set de valori eterne pe care
omul le urmează pentru a ajunge la sens. Mai cu seamă sensul se probează prin răspunsurile potrivite
pe care cineva le oferă la intrebările vieții, adică, prin alegerea categoriilor de valori proporțional cu
realitatea situațiilor.
b) Unicitatea persoanei ca valoare de sens
În afară de responsabilitatea pe care persoana umană o are față de multiplicitatea situațiilor precum și a
catgoriilor de valori aferente acestora, omul are și o responsabilitate interioară. Una ce ține exclusiv de
54Vezi, Pytell, T. (2003). Redeeming the unredeemable: Auschwitz and man's search for meaning. Holocaust
and Genocide Studies, 17, 89-113.

întelegerea propriei unicități.55 Fiecare om are astfel un destin unic, situațiile sale de viață prespunând
răspunsuri unice. Iar activarea categoriilor si posibilităților de valori în funcție de natura situațiilor de
viață îl are drept punct de refernță pe individ în exculsivitatea sa. Potrivit gândirii existențiale a lui
Frankl specificitatea misiunii unei persoane vizează unicitatea ei. Descoperirea sensului se face prin
acordarea unicității persoanei cu irepetabilul unei situații. „ Aceste valori asteapt ă oarecum să bată
ceasul lor, când un om apucă ocazia unică în timp de a le implini; dacă această ocazie este ratată, ea
este oarecum iremediabil pierdută. Iar valoarea situațională rămâne pentru totdeauna neimplinită-omul
a ratat-o. Vedem așadar cum cele două momente ale necesității și singularității sunt constitutive ca
momente ale existenței umane pentru raționalitatea acesteia.”56 Frankl transformă problema sensului
vieții in problema sensului „meu”. Persoana devine astfel spațiul în care se sensul se descoperă, de
fiecare dată în chip particular. Nu viața are sens, ci persoana, în unicitatea experiențelor sale și mai cu
seamă, pe baza răspunsurilor pe care le alege la întrebările puse de situațiile vieții. Frankl trece
problema sensului din registrul generalului, anume al vieții, în cel al lui „al meu”. Aici importantă este
împlinirea posibilităților de fiecare dată unice, în situații irepetabile. Pentru Frankl elementul
fundamental care constituie sensul îl reprezintă astfel sentimentul de a te simți de neinlocuit57 în
misunea vieții tale. Astfel omul este investit cu o valoare care îl salveză de orice formă relativism, viața
capătând obligativitate ontologică. Omul devine din anonim al vieții, un cineva care contează , și ale
cărui posibilități capătă insemnătate atât pentru sine cât și pentru celelalte persoane sau ființe.
„În această viziune, problema misiunii în viață, a sensului vieții este lipsită de sens. Ar trebui să ni se
pară cam ca întrebarea unui reporter care intervieva un maestru de șah: „ Și acum stimate maestre,
spuneti-ne care este cea mai bună mutare?” La această întrebare se poate răspunde tot atât de puțin
general valabil și tot doar în raport cu o situație și persoană concretă. Dacă ar fi luat în serios
întrebarea, acel maestru ar fi trebuit să replice:” un jucător de șah trebuie să acționeze în așa fel încât să
încerce, în funcție de ceea ce poate el și ce permite adversarul, să facă cea mai bună mutare în
momentul respectiv.””
Nu există un alfabet al sensului același pentru fiecare dintre noi, precum nu există un răspuns cu privire
55Frankl, V . The Unconscious God. p.37-44 New York: Touchstone,,1985
56Ibidem p.86
57Irvin Yalom, Privind Sorele in față, Editura Velant, 2011, p.102,111-120

la sensul vieții. Fiecare persoană deține astfel un set de potențialități unice, iar fiecare situație îi solicită
acesteia o plasticitate situațională. Nu există răspuns general, pentru că întrebarea apelează mereu un
„eu, un pe mine” de fiecare dat ă unic. Dar chiar și în ceea ce mă privește „pe mine” un răspuns bun, o
garanție că răspund corect la provocările vieții, este exclusă. Rămâne doar efortul de a încerca să faci
tot ce poți mai bine, de a intenționa și a face maximul conform potențialităților tale. De asemenea
trebuie precizat, că nici în general, dar nici în „unicitatea” persoanei, nu este posibil un sens. Niciun
sens general al persoanei nu este posibil, ci doar un sens situ ațional, în care potentialitățile sunt puse la
lucru prin categoriile de valori. Îi este imposibil omului să realizeze sensul în afara situațiilor, orice
încercare de anticipare a viitorului, sau de implementare a celui mai bun răspuns posibil, sunt excluse58.
Cred că este mai firesc să spunem că omul nu caută un sens al vieții, ci un sens al persoanei sale. De
asmenea sensul persoanei sale nu este ceva, o idee ce trebuie împlinită. Mai curând el se dezvăluie
clipă de clipă, oră de oră, zi de zi, în proba situațiilor cu care viața ne întâmpină. Sensul vieții noastre
constă astfel din răspunsurile pe care le alegem. Iar orice încercare de a anticipa un răspuns corect, sau
de a imagina o realizare absolută a sensului, ne îndepărtează de acțiunea concretă, și de
responsabilitatea pentru prezent. Considerăm așadar împreună cu Frankl că sensul survine atunci cand
intențiile și acțiunile noastre personale și concrete se ridică la specificitatea și înălțimea provocărilor
vieții.
58Pattakos, A. . Search for meaning. Personal Excellence, 14 (3), 5-6.,2009

Parteaa a II a.
Partea de cercetare
a) Obiectivele cercetării
În partea a doua a lucrării ne vom concentra pe aplicarea principiilor gândirii logoterapeutice la situația
persoanelor care pierd o persoană iubită prin sinucidere. Întrebarile pe care le ridicăm sunt: cum anume
depășesc un astfel de moment oamenii și cum anume o voința de sens ajută la depășirea unei astfel de
experiențe. Ideea pe care o susținem este aceea că, cei care pierd pe cineva prin sinucidere își pot
„transforma suferința in triumf interior” , urmând cuvintele lui Frankl. Înaintăm de asmenea și ideea că
cei care pierd o persoană apropiată prin sinucidere sunt motivați de a continua să trăiască în virtutea
unui sens liber ales și prin sentimentul de a se simți de neînlocuit, de a avea o misune care nu poate fi
înlocuită.de altcineva.. Considerăm că voința de sens a persoanei, mobilziată prin valorile creatoare ale
muncii, fie prin valorile experimentale ale artei, fie chiar prin valorile atitudinale ale răbdării în
suferință, reprezintă fundamentul acțiunii prin care persoana se restaurează ființial. Astfel instrumentele
de sens ale logoterapiei sunt privite ca oferind posibilitatea unei transformări interioare a persoanei
suferinde. În cercetarea de față noi vom arăta cum aceste instrumente pot fi identificate și mobilizate de
către persoanele suferinde pentru deslușirea unui sens în miezul dramelor existențiale trăite.
Pe scurt: Propunem ideea potrivit căreia persoanele care pierd pe cineva foarte apropiat prin sinucidere
depășesc momentul prin proiectarea unui sens liber ales. Considerăm că în astfel de momente limită
persoana care suferă pierderea și este confruntată cu absurdul existenței nu este motivată sa trăiască
dacă nu are un „de ce” suficient de puternic. Considerăm că pentru abordarea experienței pierderii unui
apropiat prin sinucidere Logoterapa furnizează instrumente de sens ce pot fi de ajutor celor care suferă.
b) Metodologia cercetării
Cercetarea noastră va fi una de tip calitativ și se va realiza prin metoda fenomenologică, iar ca
instrumente de cercetare vom folosi observația, interviul, studiile de caz, texte, sau experiența
personală a celui care scrie această teză. Trebuie să menționăm că potrivit modului de cercetare
calitativă, noi nu vom fi intersați de generalizarea datelor, de verficarea, sau repetabilitatea acestora. În
acord cu cercetarea calitativă, noi vom fi atenți la autenticitatea experiențelor precum și la

transferabilitatea concluziilor dintr-un context în altul. În cercetarea calitativă vom apela în mare parte
la o perspectivă comprehensivă-fenomenologică, iar culegerea datelor nu va implica nici o cuantificare.
Motivăm alegerea metodei fenomenologice prin natura temei de cercetare. Ni se pare astfel potrivit ca
atunci când avem de a face cu atitudinea cuiva în fața fenomenului pierderii prin sinucidere a unei
persoane importante afectiv, nu putem să avem pretenția obiectivității, a generalizarii statistice.
Unicitatea experiențelor cere astfel o înțelegere care să vizeze mai cu seamă autenticitatea și nu
exactiatea măsurarii fenomenelor. Pe urmele lui Husserl, întemeietorul metodei fenomenologice,
considerăm că fenomenul trebuie întles în sine, potrivit naturii sale specifice.59 Iar experiența suferinței
pierderii unui apropiat, care este o expriență personală de limită, se acordă mai bine unei cercetări de
tip calitativ fenomenelogic. Prin metoda fenomenologic ă ne vom apleca asupra conținuturilor
conștiintei. Pentru fenomenologie conștiinta este mereu intențională, adică vizează un obiect, un ceva,
cineva, spre care tinde. Fenomenologia ne îndeamnă astfel să ne concentrăm, nu atât pe ceea ce
percepem, cât pe cum percepem. În acest sens atenția unei cercetări de tip fenomenologic se îndreaptă
spre modul în care oamenii percep și atribuie sens realității. Atributele unei cercetări de tip
fenomenologic sunt accentul pus pe angajamentul pratic al persoanei în experiență, examinarea actelor
intenționale a ceea ce se petrece în conștiință și caracterul interpetativ prin care cercetătorul uzează de
propria subiectivitate în decursul cercetării. Dacă e să vorbim de pretenția de adevăr a cercetării de tip
fenomenologic putem spune că prezența subiectivității încurajează un adevăr de tip perspectival.
Dialogul subiectivităților și posibilitatea negocierii sensului reprezintă atributele adevărului potrivit
metodei fenomenologice. În acest sens, posibilitatea de reprezentare a numerelor și a măsurătorilor
apare inadecvată atunci când vorbim de fenomenul suferinței. Fenomenul suferinței presupune în
opinia noastră o abordare fenomenologică, atentă la conținutul expriențial din conștiința subiectului. În
acest sens cuvântul și autenticitatea reprezintă valori de referință mai potrivite decât numărul,
măsurarea și verificabilitate, iar subiectivitatea un atribut necesar în cercetare. Optăm pentru o
înțelegere și nu pentru o măsurare a fenomenului. De asemenea, pretenția generalității datelor o
considerăm nefondată, când vine vorba de atitudinea persoanei în fața suferinței, întrucât adevărul
rezidă adesea în excepție sau singularitate, și nu în media statistică.
În cercetarea noastră ne orientăm spre date calitative, pe care le vom aborda prin analiza și intepretarea
cuvintelor sau a imaginilor. De asmenea, ne vom focusa pe date neprovocate, adică vom prefera
59Husserl.E, Meditatii carteziene,Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 49-50

observația sau interviul nestructurat.Nu în ultimul rând ne vom axa pe înțelesuri, adică vom ințelege
lumea văzută din perspetiva persoanelor pe care le studiem. Adevărul nu este posibil în cadrul cercetării
fenomenologice decât ca ideal orientativ, iar obiectivitatea sa este rezultatul întâlnirii subiectivităților.
Întâlnirea subiectivității subiecților cercetării cu subiectivitatea cercetătorului conduce la un dialog al
unor perspective. 60
Așadar propunem ideea că persoanele care pierd pe cineva apropiat prin sinucidere pot transforma
suferința în triumf interior. Acest lucru este posibil prin asumarea liberă a unui sens în lume, iar
asumarea unui sens în lume, considerăm că se spirjină pe sentimentul de a fi de neînlocuit pe care îl
încearcă o persoană cu privire la viața sa. Sentimentul unicității persoanei și a valorii de neinlocuit, atât
în ce privește lumea relațiilor inter-umane, vocația profesională sau artistică reprezintă piatra de temelie
a unui proces de vindecare interioară.
Ipotezele cercetării
O ipoteza este o supoziție prin care se asumă explicarea provizorie a unui fenomen. Aceasta presupune
o înțelegere imaginativă, prin intermediul unui raționament, cu privire la un fenomen necunoscut,
plecând de la ceea ce este cunoscut deja.
1. Sentimentul realizării unei misuni ( ajutor umanitar, realizarea unei opere, artistice, sport, etc)
satisface nevoia de sens și conduce la nerepetarea gestului autolitic al celui ce suferă pierderea unui
apropiat prin sinucidere.
2. Pierderea este suportată iar gestul suicidar nu este repetat dacă persoana se simte de neinlocuit în
misunea pe care o are de realizat, dacă are sentimentul unui destin ce trebuie împlinit.
3. Cei care cred în valoarea lor pentru lume și au parte de un cadru securizant de atașament suportă
pierderea și nu repetă gestul suicidar.. Persoanele care cred în valoarea lor pentru lume și au parte de un
60 Pentru perspectivism fenomenologic, vezi Heidegger, Fiinta si Timp, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, p.
286
Vezi George Bondor, Dansul măștilor.Nietzsche și filosofia intepretării, Editura Humanitas,2008, p.295

cadru securizant afectiv, familie, prieteni, scoală, etc, nu se sinucid.
4.Pierderea este suportată, investită cu sens, iar gestul suicidar nu este repetat dacă persoana are modele
de reziliență. Membrii ai familiei, prieteni sau personalități istorice cu destine similare. Persoanele care
au modele de reziliență suportă și integrează pierderea.
5 Credința într-un model de reziliență (prin familie, prieteni, personalități istorice) sau credința într-un
sens spiritual al vieții au calitatea de a consola persoana, de a face pierderea suportabilă și contribuie la
nereplicarea gestului suicidar. Persoanele care au modele de reziliență sau credință spirituală nu au
tendința de a se sinucide la rândul lor.
Studii de caz
Cazul lui Marius T
La internare Marius are 28 de ani, acesta și-a pierdut familia, prietenii și cariera mult visată în
psihologie. El a abosolvit facultatea de psihologie, dar lucrurile nu au mers conform planului. După ce
a accidentat o persoană pe o trecere de pietoni și a fost prins băut la volan, Marius a primit 4 ani cu
suspendare și i-a fost retras permisul. După acest episod, Marius nu mai era interesat de psihologie, nici
de copiii din centre de plasment unde activa ca voluntar, și nici de pasiunea sa pentru hiking. Marius s-
a apucat de consumat droguri etnobotanice și a ajuns să-și vândă obiectelde din casa pentru a-și face
provizii de marfă. Prietena sa l-a părăsit, iar oamenii pe care îi numea prieteni au devenit distanți.
Marius a ajuns să doarmă pe bancile din parc și s-a apucat de furat fier vechi. La scurt timp Marius a
început să aiba probleme din nou cu Politia. Marius a ajuns, potrivit spuselor sale, „dintr-un tânăr
student la psihologie cu aspiratii, un boschetar din Ciurchi”. El a început să se gândeacă serios să-și ia
viața, aducându-și aminte că și tatăl său a murit de alcoolism. Marius auzea de mic prin cartier că tatăl
său a murit înecat în propria vomă, iar în clipele de singurătate petrecute pe strazile din Ciurchi aceste
cuvinte aveau un ecou puternic în mintea sa. Nu a durat mult și Marius a încercat să se arunce de pe un
bloc din Dispercer Tatărași, dar i-a fost frică „ că poate nu voi muri și voi rămâne paralizat pe viață”.

Dupa această încercare Marius s-a decis să îsi ia viața drogându-se pana îsi pierde cunoștnța. Așa a și
făcut, el ajungând de urgențe la Spiridon iar de acolo la Pavilionul 2 Bărbați al Institutului de Psihiatrie
Socola Iasi. Pe Marius l-am cunoscut în liceu, acesta fiindu-mi coleg timp de patru ani. Nu am fost
prieteni dar ne-am înțeles colegial. Mare mi-a fost surpriza când l-am văzut pe Marius și când aproape
că nu-l recunoșteam. Fața sa era mult îmbătrânită, iar în gura avea numai dinți cariați. Marius slabise
enorm și arăta foarte palid. După ce ne-am recunoscut și ne-am amintit de anii de liceu, Marius a
început să-mi povestească drumul vieții sale.
Pe lângă cele deja scrise mai sus, Marius mi-a spus că a crescut într-un apartament de 2 camere cu
mama sa și cu un frate vitreg care suferea de autism. Până la 20 de ani s-a simțit singur și neiubit,
pentru că toata atenția și iubirea mamei mergea către Bogdan, fratele său vitreg, mai mic cu 2 ani, care
suferea de autism. Abia la 20 de ani Marius a simțit că este iubit, atunci când a cunoscut-o pe prietena
sa, cu care a stat împreuna până când el a început să consume droguri. Marius mi-a spus că el crede că
tendința sa către dependenta de droguri este moștenită de la tatăl său, de care a auzit în cartier că era
„un bețiv și un curvar”. Toată viața l-a urât pe tatăl său pentru că i-a lăsat pe el, Bogdan și mama lor,
singuri. Marius a spus că mereu s-a simțit un om slab și că in liceu sau în facultate a reușit să se afirme
și să se facă plăcut, dar niciodată nu se simțea încrezător în sine. „ Mereu m-am simțit singur și
neințeles. Simțeam o ură ascunsă pentru faptul că am fost adus pe lume.”
Pe perioada șederii în spital Marius a devenit intersat de sala de forță a spitalului, unde a găsit
posibilitatea de a face mișcare și de „a nu se mai gândi la trecut”. Marius îmi spunea adesea în timpul
orelor de sală, că nu avut pe nimeni care să-l încurajeze, nici mamaă nici tată. Singura persoana care i-a
oferit sprijin a fost prietena sa, dar acum ea este căsătorită cu altcineva. Marius a început să se
restabilească fizic ajungând să arate mai prezentabil. Programul vieții de spital, cu mese la ore fixe,
activități de grup și terapie i-a facut mult bine. Marius spunea, aici in spital simt c ă sunt cineva, că
lumii îi pasă de mine” sau în momentele în care îi aduceam câte o carte de literatur ă ca să-și umple
timpul, el se arăta a fi extrem de recunoscător. După aproximativ 4 săptămâni petrecute în spital Marius
ne-a multumit tuturor, atât personalului cât și unor paciențti cu care a legat amiciție, și ne-a trasnmis cu
umor „ Cine ar fi crezut că la Socola voi deveni din nou o persoană”
La externare când l-am intrebat ce are de gând să facă cu viața sa, Marius mi-a spus că dorește să
urmeze un curs de instructor de fitness și să se întoarcă acasă la mama sa pentru o vreme, până se va
stabiliza financiar și iși va lua o chirie. Când l-am intrebat ce te-a convins aici să te schimbi? Marius a
afirmat „ am simțit că oamenilor le pasă de mine, dar eu trebuie să învăț să-mi pese de mine. Întrebat

dacă se mai gândește la a-și lua viața, Marius a răspuns „ Î n nici un caz nu mai vreau s ă mor, eram doar
rătăcit, vreau să mă schimb și să fiu și eu cineva, să fac ceva cu mine, să fac și eu ceva pentru oameni.
Cred că pot să fiu un bun antrenor de fitness și cred că dacă am să mă țin de terapie nu am să mă mai
apuc de droguri.”
În prezent Marius este instructor de fitness la o importantă sală de forță din Iasi. Marius a reușit să se
mute mai repede decât credea într-o garsonieră și momentan își dorește să facă un curs de nutritie.
Ultima oară când am vorbit cu el, mi-a mărturisit că se simte din nou cineva și că bucuria de a ține
antrenamente de fitness si de a ajuta persoanele să slabească sau să pună masă musculară îi oferă un
sentiment de neinlocuit, „mă simt și eu că contez în lumea asta, nu doar colind ca o stafie prin Ciurchi
după niste Shop.( marfă)”
Contribuția mea in cadrul ecipei terapeutice
Echipa terapeutică care a lucrat la caz este formată din medic, psiholog și ergoterapeuți. Procesul de
terapie se bazează pe dialogul constant între medic-psiholog-ergoterapeut. Personal am participat la
procesul de recuperare a lui Marius și a altor pacienți lucrând în calitate de ergoterapeut. Misiunea mea
și a colegilor mei ergoterapeuti a fost aceea de a organiza activități specifice fiecărui tip de diagnostic și
persoană, iar dacă se poate, să formăm grupe în care persoanele participă la activități în comun. În ceea
ce privește cazul lui Marius T, după prima săptămână de internare în care starea sa nu era tocmai
fericită, acesta și-a petrecut zilnic aproximativ 2 ore la sala de forță a spitalului. Aici pacientul a legat
prietenii cu alte persoane pasionate de antrenamentul de forță și cu greutăți. Personal am petrecut zilnic
cel puțin 4 ore cu Marius T. Iar printre orele de sport și orele de curățenie din curtea spitalului, am avut
ocazia să îi ascult povestea , să joc cărți sau să îi ofer o carte( Sherlock Holmes). În ceea ce mă privește
am încercat mereu să îl incurajez pe Marius T pentru dedicarea sa pentru sport și dorința sa de a se
schimba. De asemenea, în anumite zile am avut ocazia de a picta în culori tempera împreună cu
pacientul, acesta fiind vizibil sensibilizat de faptul că am ales să lucrez cot la cot cu el. Practic
contribuția terapeutică a ergoterapeutilor, printre care mă număr și eu, a fost aceea de a-l motiva,
încuraja și asculta pe pacient. La fel de mult, unii dintre noi am ales să facem sport cot la cot sau să
pictăm împreună cu pacientul. Faptul că lucram cot la cot cu pacientul îl făcea pe acesta să se deschidă
față de noi, iar în baza unor probleme relatate psihologul putea avea acces la informații, pe care Marius
de multe ori nu era dispus să le impărtășească în cadrul mai formal al terapiei. Contribuția mea
personală a constat în faptul că am petrecut timp cu Marius, prin sport, pictură, activități de curățenie,

discuții de grup, audiție muzicală, lectură. Datorită întâmplării care face că am fost si sunt un pasionat
de lectură, am reușit să-l fac pe Marius să redescopere bucuria lecturii. Multe ore petrecute au constat
în discuții despre Sherlock Holmes sau despre posibilitatea de a te transforma ca om prin sport.
Misunea mea a fost aceea de a-i oferi un cadru în care să cultive și să descopere abilități și activități
care să-i ofere bucuria de a trăi.
Cazul lui Liviu A
La internare Liviu avea 29 de ani și a ajuns în spital pentru tentativă de sinucidere. Liviu a ajuns în
acestă situație, „ după ce mi-a murit copilul de 3 ani”. Baiatul său de trei ani a fost accidentat mortal
într-un accident. Codrin a fost călcat cu mașina de un vecin care parca. Vecinul nu observase că băiatul
era întins prin iarba, iar când a parcat mașina lângă casă a auzit un urlet îngrozitor. Atunci mama lui
Codrin cât și Liviu au incremenit. Momentan soția sa este internată într-un spital de boli mintale iar
Liviu a ajuns la Institul Socola pentru tenativă de sinucidere. După ce și-a pierdut fiul iar soția sa a
început să-și pardă mintile de la șocul suferit, Liviu și-a tăiat venele, dar a fost găsit și dus la spital de
către un coleg de munca. Liviu lucra cu ziua prin sat, căra, săpa, repara diverse lucruri. Viața sa nu era
prea sofisticată, traiul său limitându-se la muncă și la creșterea copilului. Familia era pentru Liviu cel
mai important lucru în viață. La intrenare când a fost intrebat de ce a a vrut să-și ia viața, Liviu a
răspuns „ nu mai am pentru ce s ă trăiesc, fără nevastă și fără copil pentru ce să mai trăiesc?” Liviu era
descurajat și își pierduse pofta de viață. Nimic nu îl mai interesa pe Liviu. După primele zece zile de
spitalizare Liviu avea același program, zăcea de dmineața până seara în pat și se ridica doar pentru a lua
masa uneori. Ce il mai făcea să iasă din camera erau momentele in care se ducea la toaletă. Viața sa a
început să sechimbe odată ce a decis să iasă la căteva plimbări, însoțit de personalul spitalului. În
cadrul acestor plimbări Liviu a început să devină conștient de situația sa, a început să-și recapete
discernământul. După aproximativ două săptămâni de internare Liviu a început să ajute la curățenie
prin curtea spitalului. De asemeanea el se împrietenise foarte bine cu un coleg de salon, cu care discuta
despre forbal de obicei. Colegul său de cameră era un om in vârstă de 65 de ani care a avut un impact
puternic asupra lui Liviu. Acesta îi povestea că și lui i-a murit un fiu, iar recent a rămas și fără
nevasta, și ea trecând în altă lume. Vlad A , bătrânul de 65 de ani i-a spus lui Liviu că e păcat mare de
la Dumnezeu să-ți iei viața. Ca oricât de greu ți-ar fi nu există încercare ce poate fi indurată. „ Domnul
mi-a luat fiul pe când avea 20 de ani și mi-a luat și femeia, dupa ce am stat o viața împreună. Și nu

vreau să- mi iau viața, nici nu am vrut vreodată. Omul trebuie să-și ducă incercările și să multumească
lui Dumnezeu pentru toate câte sunt.”
Astfel de vorbe și altele asemenea i-au descrețit fruntea și i-au alinat sufletul lui Liviu. Moșul Vlad a
avut o influență mai mare și decât a medicilor. Pacientul era foarte impreisonat de atitudinea și
cuvintele de îmbărbătare și consolare spuse de moșul Vlad.
În a treia săptămână de internare Liviu era din ce în ce mai dornic de muncă și asculta de Moș Vlad ca
de un tată. Cumva acest om a devenit un model pentru Liviu, un fel de model de reziliență, de la care a
învățat cum să îndure marile suferințe ale vieții. Dupa o lună și o săptămână de internare, la plecare,
Liviu le-a mulțumit tuturor pentru ajutor, dar lui moș Vlad i-a spus, după o îmbrățișare „ matale mi-ai
dat putere și matale m-ai ajutat să sufăr nenorocirea asta. Mi-ai fost ca un tată și fără vorbele matale nu
știu dacă aș mai fi azi în viață. „
Pentru Liviu moș Vlad a reprezentat un model de reziliență i-a oferit suportul și încrederea necesară că
poate și se merită să treacă prin suferința pierderii unui copil. Liviu s-a aporpiat de credință și biserică,
el citind cărți de rugăciuni și devenind foarte intersat de a merge la slujbă. Moș Vlad i-a transmis
pacientului principii de credință și un model atitudinal care l-au ajutat pe acesta să îndure suferința.
La externare când a fost întrebat, dacă mai vrea să-și ia viața, Liviu a zis „ Mă bate Dumnezeu dacă fac
asta. Trebuie să merg inainte.”
Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
In ceea ce privește cazul lui Liviu am lucrat cu acesta 1 săptămână și jumătate. ( ergoterapeutii lucrează
în mai multe sectii, secțiile sunt frecventate prin schimb, ture). In cadrul terapei ocupaționale Liviu s-a
arătat in special interesat de vizionarea unor documentare despre natură, dar și de jocuri de societate
precum Remi sau Dixit. Majoritatea timpului pe care l-am petrecut cu Liviu a constat in discuții despre
credință inspirate de un coleg de cameră a acestuia și cel mai probabil de frământări personale. De
asmenea Liviu era dornic adesea să facă parte din grupul pacienților care făceau o alergare de
dimineață prin curtea spitalului si de câteva mișcări de gimnastică. Personal cred că mediul nou,
discplina activităților de inviorare sportivă și participarea la un grup i-au colorat experiența lui Liviu și
i-au oferit un cadru care a favorizat însănătoșirea sa sufletască.

Cazul lui Cornelia S
Cornelia are 17 ani la momentul internării și este elevă la liceu în Iași. Ea și-a pierdut recent cea mai
bună prietenă. Aceasta s-a sinucis aruncându-se în gol de la etajul 8 iar Cornelia a încercat să facă
același lucru dar a fost oprită de fratele său. Înainte de a pleca din casă Cornelia era dezorientată și avea
o privire în gol, ne-a mărturisit fratele ei. Acesta a observat că sora sa nu mai vorba și avea o privire
fixă, i-a sunat pe părinți, iar în scurt timp, Cornelia a ajuns la Institutul de psihiatrie Socola. Ea a
încercat să-și ia viața, dorind să sară de la geamul camerei sale, etajul 4. Aceasta a fost oprită de
intervenția fratelui și adusă de urgență la spital. La internare Cornelia era într-o stare psihotică, pacienta
prezentând rigiditate fizică, privire pierdută, și incapacitatea de a vorbi. Pacienta încerca să rostească
cuvintele, dar nu reușea să vorbeacă. După aproximativ 14 zile Cornelia a început să-și revină la o stare
acceptabilă. Ea a început să vorbească și era capabilă să susțină activități de terapie ocupațională sau
psihoterapie. În cadrul activităților de ergoterapie am observat interesul Corneliei pentru ceilalți
pacienți, ea devenind extrem de apropiată cu pacienții din secție, în special celelalte fete. Ea era dornică
să asculte poveștile fiecăriua și să cunoască de ce a a ajuns fiecare la NPI. Apoi, Cornelia organiza
jocuri de grup și era extrem de motivată să îi ajute pe cei din jur. Ea impărțea pachetul cu mâncare cu
colegele de cameră și era mereu o persoană care îi asculta pe ceilalți. Când am întrebat-o pe Cornelia
care este pasiunea sa, ea mi-a spus că îi place să asculte și să ajute oamenii. După ce pacienta s-a
stabilizat am început să vorbim despre ce anume a îndemnat-o să dorească să-și ia viața. Cornelia a
mărturisit că nu-și aduce aminte abosolut nimic, și că doar știe că era extrem de tristă pentru pierderea
prietenei sale. Însă nu-și amintește să fi încercat să sară de la balcon. Totuși Cornelia mărturisește că „
moartea Adrianei m-a f ăcut să ma simt un om de nimic pentru că nu am putut să o ajut.” Cornelia a
spus că „ nu-mi aduc aminte că am încercat să sar pe geam, dar simt că viața nu are sens. Mă simt
vinovată și singură.”
Totuși când i-am atras atenția Corneliei că îi place să îi ajute și să-i asculte pe ceilalți, ea a recunoscut
că și-ar dori să se facă psiholog sau asistent social. Ulterior, pe perioada șederii în spital Cornelia a citit
literatură, a confecționat din hărtie colorată, a pictat și a organizat jocuri cu copii. Ea iși dădea seama că
nu vrea de fapt să lucreze ca psiholog, ci că pur și simplu îi place să stea cu copii, fie ei mici sau de-o
seamă cu ea. A realizat că „ ce-ar fi dacă m-aș face educatoare sau invățătoare?” Cornelia a fost
încurajată pe perioada internării să organizeze diverse activități cu copii. Ea s-a arătat foarte interesată

de a le preda celor mai mici tabla înmulțirii sau lectii de desen. Intrucât în secție se aflau copii cu vârste
de 7-10 ani din centre de plasament, ea a avut ocazia să vorbească sau să se joace cu ei. Timp de o
lună și două săptămâni Cornelia, cât a mai stat internată după ce i-a trecut starea psihotică, a arătat un
interes deosebit pentru copii și activitățile de educatie. Pe perioada internării ea a fost sprijinită de
familie, aceștia vizitând-o odată la 4-5 zile și oferindu-i încurajări. La fel de mult a contat și colectivul
spitalului care i-a oferit atenție și ajutor Corneliei, împreună cu ceilalțti copii care au fost foarte
entuziasmați de prezența sa în secție. Când a fost întrebată ce vrea să facă când se va externa? Cornelia
a spus că vrea să ajute copii mici din centre de plasament la rezolvarea lectiilor, astfel că invață cum să
lucreze mai bine și este și de ajutor unor persoane necăjite. Când a fost întrebată ce anume a facut-o să
treacă prin momentele astea, ce a ajutat-o să depășească moartea Adrianei, ea a spus „ m-am simțit
iubită de familie, de voi personalul angajat și de copii, am simțit că sunt de folos celor din jur și că aș
face rău dacă mi-aș lua viața.” Cornelia a mai spus că „simt că am ceva de oferit lumii, cred că aș putea
deveni o foarte bună invățătoare.”
Întrebată ce anume o face să dorească să trăiască, pentru ce se merită să trăiască, Cornelia a spus
„ pentru că imi iubesc familia, prietenii, și i-aș face să sufere și pentru că visez să predau la clasele
primare.”
Contribuția mea în cadrul echipei terapeutice
Cornelia a fost internată în secția de copii, secție unde eu îmi descfășor activitatea cel mai des. Aici am
interacționat timp de 3 săptămâni cu ea, timp în care am desfășurat diferite activități. Pacienta a ales să
se implice mai ales în jocurile de grup sau în orele de desen. Aproape zilnic deseneam împreună cu
Cornelia opere de recunoștință, unde practicam recunoștința față de viață, oameni, ființe vii, etc.
Împreună cu Cornelia am reușit să organizez o serie de jocuri de atenție, în care mai mulți copii au
participat cu bucurie. De asmenea, pacienții învățau virtuți precum răbarea, bunătatea, respectul, în
diferite jocuri de rol, iar Cornelia era mereu extrem de dedicată în a ajuta la organizarea jocurilor.
Personal am căutat să o mobilizez mereu în activități și să nu o las să zacă in salon, așa cum îi dicta
propria ei stare, sarcina mea principală a fost aceea de a o scoate mereu din tendința sa de a se izola în
salon și de a rumega gânduri. Mereu o implicam fie în jocuri de grup, fie în activități individuale,
lectură, jocuri de concentrare si atenție, Brain IQ sau șah, sau jocuri improvizat în natura, parcul din
curtea secției.

Cazul lui Răzvan U
Razvan s-a intâlnit cu fratele său Vlad care tocmai încercase să se sinucidă. Întâlnirea avea loc dupa 10
ani în care cei doi frati vitrgi nu s-au mai văzut. Vlad era diagnosticat cu schizofrenie paranoidă iar
Răzvan era un pasionat de muzică jazz și un fin cunoscător de filosofie și IT. Răzvan activează în
domeniul IT dar are ca pasiune muzica jazz și lectura cărților de filosofie. Intâlnirea cu fratele său mai
mic Vladimir( 31) l-a adus pe Răzvan(37) intr-o stare de dezorientare interioară. Discuțiile in care a
aflat că fratele său a fost internat la psihiatrie pentru mai multe tenative de suicid l-au făcut pe Răzvan
să se simtă foarte tulburat. De asmenea cei doi au vorbit despre moartea tatălui lor despre care Vlad i-a
povestit că a auzit de la mama sa că a murit de ciroza hepatică, înainte de nasterea atât a lui Răzvan cât
și a lui Vlad. Cei doi aveau astfel acelasși tată biologic dar mame diferite. Discuția cu Vlad l-a tulburat
foarte tare pe Razvan care a suferit cateva nopti de insomnie după care s-a prezentat singur la Institutul
de Psihiatrie Socola. El spunea că nu poate adormi și că ii este frică că poate face un gest nesăbuit.
Răzvan nu avea deloc incredere in mintea sa pe care o considerea că il inșeală. Îi era frica să nu îi vină
și lui să se sinucidă, la fel cum a încercat fratele său.
Pe timpul internării, Răzvan, după ce și-a revenit din stare a de dezorientare în care se afla, dupa ce a
primit o medicație de somn, a devnit foarte interesat de psihanaliză. El considera că experiența sa are
mare legătură cu absența tatălui său și că există in familia sa un fond transgenerational de labilitate
psihică. De asmenea Razvan a devenit foarte impresionat de păovestile altor pacienți, care fie au
crescut fără tată, fie și-au pierdut tatăl sau alte persoane dragi. Mediul din spital l-a făcut să nu se mai
simtă atipic și slab, el a ințeles că absența tatălui este o experiență pe care o trăiesc multi oameni.
Răzvan a devenit conștient că se refugia in spatele unei probleme de familie, el ascunzându-și
iresponsabilitatea de sine in spatele unei probleme de familie. El a inteles că slăbiciunea sa nu vine din
absența tatălui, ci mai curând din neasmarea experienței și neasumarea responsabiității față de sine
insuși. Razvan a inteles cu ajutorul celorlalti pacienți internați că absența unui părinte sau moartea
cuiva drag nu este neaparat cauza pentru decăderea psihică. El a ințeles că intâlnirea cu fratele său și

amintirea tatălui absent i-au prilejuit descoprirea unei lipse de asumare față de sine insuși. Răzvan a
realizat că ingropase experinețele trecutului dar că era prizonierul lor inconștient, el a realizat astfel că
trebuie să și accepte și să-și integreze trecutul in conștiință. Răzan a dat dovadă de o capacitate de
reconstrucție interioară ieșită din comun. El s-a apucat să iși noteze obiectivele sale interioare și să iși
asume responsabilitatea pentru acțiunile sale. Dacă in trecut punea slabiciunea sa, firea sa mai molatecă
și melcnoclică pe seama experiențelor de familie, acum Răzvan intelege că acele experiențe au contat,
dar ca ele nu ii decid destinul. El are putere de a le privi, ascunde, uita ,accepta, sau transforma. După
perioada petrecută in spital Răzvan mi-a mărturisit că s-a apucat de fotografie și că lucreaza 8 ore in IT
timp de 4 zile pe săptămână, iar restul timpului și-l dedică fotografiei, muzicii, culturii. Mai nou
Răzvan a devenit sponsor al unui important festival de poezie ținut la Suceava. Când l-am intrebat pe
Răzvan ce anume il face să traiască, care este scopul său?, el mi-a răspuns „ Mi-am dat seama că am
fost prizonierul trecutului meu, că m-am ascuns de familie și in același timp mi-am pus toate greșelile
și slăbicnile pe seama ei. Am inteles că nu era responsabil pentru alegerile mele, mereu rezolvam totul
dând vina pe un fel de destin al femiliei. Acum mă simt dornic să trăiesc pentru a vedea cum e să te
simți liber. Vreau să mi fac propria expoziție de fotografie și să ajut la organizarea de evenimente
culturale. Așa simt că fac ceva bun pe lume. In felul acesta simt că trăiesc veșnic prin ideile și valorile
pe care aleg să le susțin.
Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
Relația mea terapeutică cu Răzvan a durat aproximativ trei săptămâni, timp in care am petrecut zilnic in
jur de 4 ore impreună. Răzvan era o persoană puțin mai retrasă, nu antisocială dar mult mai discretă
decât ceilalți pacienți din secție. De aceea adesea era deschis la o conversație pe teme de cultură sau era
intersat de cărtți. Personal i-am adus 2 cărți de Eric Emanuel Schmitt, pentru a -i oferi o plăcere
livrescă mult căutată. Pe lângă discuțiile zilnice despre cărți și idei, Răzvan era intersat de a participa la
orele de gimnastică sau alergare pe care le organizam dimineața. Rolul meu a constat in a-l implica pe
Răzvan in acțiuni practice pentru a-i elibera mintea de activitatea sa febrilă ed gândire. S-a dovedit că
pacientul devenea mult mai stabil psihic și arăta un tonus vital bun atunci când participa la treburi de
curățenie sau la jocuri sportive. Acesta era in special atras de tenis cu piciorul, o activitate care ii
aducea aminte de vremile pe când nu era măcinat de idei și probleme. Sub imboldul psihologului am
căutat să-l implic in cât mai multe activități care presupuneau mișscare și relaționare socială. Programul
său de activitatea era format in principal din ore de sport dimineata, curățenie in spațiul din secției, și

ore zilnice de lectură și discuții interactive.( el impreună cu alâi pacienți orientați spre activități de
carte).
Cazul lui Paul A
Paul avea 34 de ani la momentul intâmplării.Era doctorand la Facultatea de Litere, scriitor în timpul
liber si profesor de sah.
Paul a plecat în oras pentru a se intâlni cu prietenii săi literați și a decis să inpoteze la unul din prieteni.
Dimineața când a sunat-o pe Elena, prietena sa de 10 ani, a observat că aceasta nu răspunde la telefon.
De obicei era obisnuit ca Elena sa-l sune pe el, iar o noapte in care a lispit de acasa impunea acest
lucru. Când a ajuns acasa Paul a observat apoi ca ușa era inchisa pe dinauntru, Elena a lasat cheia in
ușă. Prima lui gând a fost acela ca Elena s-a supărat și a blocat ușa. Totuși după ce a bătut la ușa
aproximativ doua ore și a sunat incontinuu pe telefon, situația se prezenta la fel. In continuare Paul
striga de de după ușa că-i pare rău și că vrea să vorbească, dar să-i deshida ușa mai intâi. Paul a
abandonat lupta și a plecat apoi în oras gândindu-se că Elena iși va reveni mai pe seară. Supriza i-a fost
că seara situația nu se schimbase nicicum. Elena nu răspundea la ușă și nici la telefon. Apoi Paul a
chemat un prieten și a desfăcut butucul pentru a intra în casă. Simțea că era o liniște rece, ciudată, care
umplea spațiul. Simtea ca e ceva straniu. Dupa o zi și jumatate nu auzise nimic de la Elena. Totul s a
lămurit când a deshis ușa si a văzut-o pe Elena spânzurată de o teavă de gaz de pe hol. Nu a găsit nici
un bilet, nici o explicație. Paul a fost lovit in crestetul capului de ceea ce a văzut, i s a facut rău dar a
avut puterea să anunte poliția. Paul nu intelegea cum este posibil ca cel mai apropiat om, cel pe care il
simti ca o parte din tine poate face așa ceva. Paul a intrat intr-o stare de soc și a avut nevoie de toti
prietenii si familia sa pentru că a inceput să i fie frică că poate și el să si ia viața. Dupa ce au trecut
cateva zile Paul a recitit una din scrierile pe care el le-a realizat impreuna cu Elena, și după ce a plâns
toată noaptea a simțit că viața sa capătă o misiune. Paul s-a simțit indatorat moral și spiritual pentru a
continua munca literară la care se imbarcase impreună cu prietena sa. El si a adus aminte cum unul din
visele Elenei era acela de a publica impreună 3 volume de poezie și 3 volume de proza scurtă. Până
acum ei publicasera doar un singur volum și se aflau in stadiul final al celui de al doilea volum de

poezie. Paul s-a simțit responsabilizat, a simțit că datoria sa singulară, destinul său este să ducă la bun
sfărșit opera pe care au inceput-o împreună. Dacă inainte de acest moment cumplit, Paul nu era atât de
serios cu privire la scriitura, scria sporadic si nu avea sentimentul unei misiuni. Mai mult Elena era cea
care vedea scrisul ca o misune, ea simțind nevoia de a se imortaliza printr-o opera. Paul a devenit și el
prins de idee, dar nu atât de intens ca prietena sa. Totuși după moartea ei Paul a simtit ca viata sa s-a
transformat in destin, a realizat ca el are misunea de a o comemora pe Elena prin realizarea unei opere.
Moartea prietenei sale i-a oferit pentru prima dată în viață senimentul că are ceva de relizat care ține
doar de el, ceva ce nu poate fi inlocuit de nimeni. Paradoxal moartea tragică a Elenei i a oferit
increderea că viața sa este legată de o misiune precisă, aceea de scrie opera pe care Elena o dorea. Din
acel moment Paul a devenit dintr-un om implicat pe jumătate, un om care este dispus să moară pentru
misiunea sa. Toate indoielile cu privire la sine au dispărut, pe fondul suferinței s-a luminat sensul vieții
sale, acela de a deveni scriitor cu drepturi depline. Moartea Elenei a reprezentat pentru Paul un moment
revelator. El a devenit conștient de potentialitățile sale la adevărata lor valoare și a acționat. Inainte de
moartea Elenei Paul simtea ca se pricepe la scris dar nu se considera inspirat, de multe ori tratat scrisul
mai mult ca pe o pasiune. Acum scrisul a devenit modul prin care suferința sa este spiritualizată, odată
cu scrisul moartea Elenei este integrată in conștiința sa, iar suferința este transformată in mobil al
motivației. Paul găsit in responsabilitatea de duce la bun sfârșit visul Elenei propirul său destin.
Potențialul său s-a arătat in momentul in care a pierdut persoana cea mai scumpă de pe lume. Acesta
trăiește acum cu un sentiment al sensului, Paul simte că el și doar el are datoria de a celebra spiritul
Elenei prin realizarea unei opere. Acum nu mai simte nici o indoială cu privire la talentul său, sau la
rolul său pe lume. Paul a acceptat suferința și a transformat-o intr-un motor al sensului.
In momentele de după moartea Elenei, mai exact in primele 3 luni, Paul a fost sfâșiat de suferința sa.
De multe ori i s-au ivit in minte gânduri de a o urma pe Elena, dar în aceeși clipă îi venea gândul că
suferința morții lui va acoperi cu mai mult intuneric moartea Elenei. Simtea ca dacă și-ar lua viața
lumea ar da vina pe Elena, fapt pe care el nu l a dorit. Simtea ca mortea sa ar păta și mai mult sufletul
celei pe care el a iubit-o. Paul a simtit nevoia să răscumpere in sufletul său moartea Elenei prin ceea cei
plăcea Elenei cel mai mult, Literatura. El a realizat că scrisul ar transforma moartea acesteia într-o
operă. Elena trăiește in fiecare clipă prin el, dacă și-ar lua viața lumea ar pierde frumusetea si lectiile
sufletului Elenei. Paul a simtit că prin scris va imortaliza tot ce a invățat din experiența sa cu Elena,
prin scris într-un fel sau altul Elena va continua să trăiască.

Paul a procedat Logoterapeutic in lupta sa cu suferința. In urma tragediei trăite a reușit să găsească un
sens, ba chiar s-a transformat intr-o peroană mai hotărâtă si animată de sentimentul unei misiuni.
Punctul de temelie a fost sentimentul ca are ceva de făcut ce nu poate fi făcut decât de el, doar el o
cunostea pe Elena, deci doar el putea și trebuia să scrie opera mult visată de iubita sa. Doar el putea
realiza visul ei, care de fapt era si visul lui, doar că acest fapt i s-a infățișat atunci cand ea a murit. Paul
a realizat ca el contează pe lume, ca este cineva de neinlocuit, acest sentiment de singularitate i-a
transformat viața intr-o misune plină de sens. Dacă e să folosim limbajul franklian putem observa cum
Paul a utizat categoria valorilor creatoare ale munci precum și categoria valorilor exprimentale,
artistice, ca instrumente ale sensului. Paul a găsit un de ce sufiecient de puternic pentru care să trăiască
și să moară. A suportat suferința prin raportarea la viitor, prin asumarea unei misiuni pe care trebuie să
o indeplinească. Astfel viața s-a a pimit un ideal in virtutea căruia să continue să și ducă zilele. De
asmenea Paul dat dovada ceea ce Frankl numea transcendența de sine, scopul său fiind situat in afara
sa. Misiunea sa de a realiza o opera prin care să ducă la bun sfârșit ceea ce a inceput cu Elena, si prin
care să implinească visul Elenei, l-a situat pe Paul in afara propriei suferințe. Datorită atenției orientate
către viitor, către un ideal posibil, Paul si-a transformat suferința in energie pentru actul creației. Dacă
el se inchidea in sine absurdul situației l-ar fi copleșit și ar fi ajuns sa-și ia viața. Actul prin care și a
indreptat atentia către un ideal de realizat către o misune in viitor i-a transformat energia suferinței in
fapt de creație și nu in act de auto-distrugere.
Prin prezentarea acestei povesti de viață vrem să arătăm meritul lui Frank de a fi inteles și exprimat cu
limpezime procesul interior prin care o persoană descoperă sensul in suferință. Frankl nu oferă rețete de
rezolvare a problemelor vieții, ci descrie procesul interior al peroanei aflate in suferința. In urma
experiențelor sale personale sau observării altor peroane din lagăr autorul a inteles că omul poate să
indure și să treacă prin orice greutate in viață. Doar atât, persoana are nevoie de sens care să o
angreneze in afara sa, și in virtutea căruia să acționeze, iar acest sens esteposibil doar atunci cand
cineva isi realizează obligativitatea existentei sale. Când cineva devine constient de valoare sa unică in
lumea vieții, când persoana se simte de neinlocuit in realizarea misunii sale ea se simte necesară.
Prezența sa in lume capătă valoare și greutate pentru că ea devine o responsabilitate pentru altceva
decât simpla sa persistență in timp, decât simpla supraviețuire. Omul devine cineva, nu atât in sensul
unei preamăriri de sine, narcisice, ci mai cu seamă in senul unei indivduări, a unei actualzări a
potentialului său ca om. In acest sens ne vom concetra atenția pe o relatare a lui Viktor Frankl.

„ Imi amintesc două cazuri de tentativă de suicid, uimitor de asemănătoare. Ambii bărbați au fost
convinși să renunțe. Ambii au furnizat argumentul tipic – nu mai aveau ce să aștepte de la viață. In
ambele cazuri important a fost să-i ajutăm să conștientizeze că viața incă mai aștepta ceva de la ei,
aveau ceva de rezolvat in viitor. Pentru unul dintre ei am aflat atunci, acel ceva era copilul său,pe care-l
adora și care-l aștepta intr-o altă țară. Pentru celălalt, acel ceva a fost un obiect nu o persoană. Era un
om de știință și scrisese o serie de cărți pe care nu le finalizase. Munca lui nu putea fi continuată de
altcineva, tot așa cum niciun alt om nu putea inlocui afecțiunea unui tată.
Unicitatea și singularitatea care deosebesc orice individ de restul oamenilor și conferă un sens vieții iși
lasă amprenta nu doar pe dragostea dintre oameni, ci și pe munca de creație. Conștientizarea
imposibilității inlocuirii unei persoane permite ca sentimentul responsabilității omului față de propria
existență și continuarea acesteia să fie perceput in toată magnitudinea sa. Un om care conștientizează
responsabilitatea pe care o are față de o altă ființă umană care il așteaptă cu dragoste sau față de munca
sa neincheiată nu va fi niciodată capabil să să-și irosească viața. Pentru ca el cunoaște „de ce” ul
existenței sale si va fi apt să indure aproape orice „cum””61
Fiecare dintre cei dou deținuți au depășit gândul suicidar prin ceea ce Frankl numea transcendența de
sine. Ambii au identificat o persoană sau un scop in lumina căruia povestea vieții lor ar căpăta sens.
Frankl amintește in scrierele sale de importanța transformării unei situații in poveste. Prin această
modalitate persoana se poate detașa de sine insuși, de propriile emotții de momement, pentru a se
înscrie in dimensiunea mai cuprinzătoare a sensului. Din moment ce bărbații și-au indreptat atenția
către viitor și spre ceva sau cineva, ei au deveniți conștienți că viața lor contează. Viața lor nu conta
atunci cand era privită individual, monadic, ci ea devenea plină de sens doar atunci când deținuții
conștientizau fundamentul relațional al lumii. Omul este ca ființă orientată spre viitor și ca persoană
impreună cu alte persoane. Conștiința sa este mereu conștiință de ceva, adică este mereu intențională,
orientată spre lume. Frankl a inteles că sensul omului se dezvăluie in iesirea acestuia din sine, in
orientarea sa către obiective, persoane, idei. Tocmai de conștientizarea acestei trancendențe de sine
aveau nevoie deținuții pentru a marca viața lor cu sens. De o iesire din subiectivismul lor și de o
realizarea a importanței lor, a singularității lor pentru cineva sau ceva. Viața lor devine astfel o
circularitate dipul singularitatea-relație. Deținuții devin cineva, capătă sentimentul de a fi de neinlocuit
61Viktor Frankl- Omul in c ăutarea sensului vieții, Editura Velant, București, 2018, p.89

doar atunci când devin conștienți de sensul lor relațional. Doar in orientarea către altceva sau altcineva
decât tine insuți, spre un ideal, persoană sau obiectiv, omul descoperă un sens. Sensul presupune astfel
mereu o tensiune intre actual și potențial, intre prezent și viitor, intre eu și celalalt.
Trebuie să specificăm că nu este vorba nicidecum la o pierdere de sine in celalalt, sau in obiectul ideal.
Mai curând este evidențiată natura tensionată a sensului, care presupune o tensiune temporală intre
prezent și viitor, sau o tensiune relațională intre eu și celălalt. Omul nu se pierde in ideal, ci are nevoie
de un ideal care să-i motiveze prezentul și să i-l legitimeze. Persoana umană descoperă astfel sensul
atunci când actualul este animat de potențial. Spațiul sensului este intersecția dintre prezent și viitor, eu
și celălalt, eu și obiectivul meu. Personal consider că deținuții au descoperit gândul propriei lor valori, a
sentimentului de a fi de neinlocuit, in mod concomitent cu constientizarea legăturii lor. a relației lor de
fond cu lumea. Putem astfel să afirmăm că sentimentul de a te simți de neinlocuit, valoarea singulaără a
unei persoane, se dezvăluie prin transcendența de sine, anume prin conștientizarea vieții ca relație. De
asemenea, relația ca fundament al dinamicii vieții prilejuiește sentimentul de a se simți de neinloucuit a
persoanei. In tonul raționamentului cred că putem să afirmăm că Logoterapia este o psihoterapie care
întelege omul ca relație și ca singularitate. Frankl a ințeles că omul devine cineva, se simte de
neinlocuit atunci când devine conștient că este relație. Așadar sentimentul de a fi de neinlocuit nu este
un corolar al narcisismului, ci mai degrabă o implinire și o expresie a naturii relaționale a persoanei.
Persoana se simte ca fiind de neinlocuit doar atunci când se raportează la cineva sau ceva, la o persoană
sau un obiectiv de realizat, sau un ideal. Sentimentul de a fi cineva este posibil doar prin iesirea din
imperiul unei sbiectivități monadice, și prin intrarea in templul vieții ca relație. 62
În continuare voi prezenta povestea lui Adrian. Aici vom observa cum sentimentul de te simți de
neinlocuit a avut un rol fundamental în depășirea unui moment tragic. Ni se va infățișa mai clar modul
in care ideea unei misiuni sau a unui destin ce trebuie implinit l-a ajutat să transforme o mare suferință
într-un triumf interior.
Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
Cu Paul am avut ocazia să lucrez timp de trei săptămâni, timp in care pacientul mi-a povestit situația sa.
Pe lângă momentele în care îl ascultam pe Paul descriindu-mi clipele trăite, au existat și momente în
care el pacrtcipa la activități. Paul nu se excludea de la grupul de sport de dimineața dar nici nu ținea
62 Martin Buber, Eu si tu, Editura Humnitas, București,2007

moțiș să petreacă prea mult timp printre ceilalți pacienți. În urma dramei suferite și datotită
personalității sale preponderent interovertite, Paul iși petrecea timpul citind sau plimbând-se prin curtea
secției. Din când in când devenea intersat de posibilitatea de a juca un tenis de masă, chiar cu mine sau
un joc de șah, Paul fiind un impătimit al șahului. Misiunea mea a constat în a-l face pe Paul conștient
de variatele posibilități de a-și petrece timpul in spital, și de valoarea sa umană. Prin faptul că vorbeam
cu el despre pasiunea sa pentru poezii sau proză scurtă minimalistă, Paul se simțea cumva ințeles, chiar
mi-a mărturisit că clipele de discuții libere despre poezie, literatura, arta ii dau un sens. Totuși am
căutat mereu să-l antrenez pe Paul și in acțiuni fizice, indeosebi am mizat pe tenisul de masă, activitate
care îi face plăcere și care îi solicita trupul indeajuns pentru a nu se închide în gânduri auto-distructive.
Cazul lui Adrian
Adiran avea 27 de ani la momentul întâmplării, el studia filosofia politică în calitatea de doctorand. Ca
ocupație acesta activa într-o secție de psihiatrie ca terapeut ocupațional.Adrian știa că prietena sa nu are
o stare foarte buna. Marta tocmai aboslvise medicina de un an și iși căuta de lucru. Datorită unei
operații pentru deviație de sept și a unor complicații, a trebuit să stea un an acasă, timp în care starea
sa psihică s-a inrătățit. Pe zi ce trece era tot mai descurajată și avea indoieli cu privire la practicarea
medicinei stomatologice. Îndoiala se instala cu repeziciune in viața ei, iar pe nesimțite a ajuns să nu
mai vrea să iasă din casă sau să mănânce. Starea sa interioară era una de apatie genrrală. Adrian știa cât
de mult o afectează pe Marta faptul că nu lucrează și era ingrijorat de inrutățirea dispoziției ei pe zi ce
trece. Totul a luat o intorsătură gravă intr-o zi de vineri când Marta nu mai vorbea deloc și privea in gol.
Adrian a realizat atunci că ceva nu este in regulă și a luat legătra cu un medic psihiatru. Acesta i-a
sugerat să vina la un consult in aceeași zi. Adrian i-a spus prietenei sale că vor iesi la o plimbare, pentru
a nu o speria pe fată, și a plecat pentru o clipă la toaletă. Totul s-a prăbușit in lumea sa atunci când a
auzit unzgomot puternic, neobisnuit. Când a deschis ușa de la baie a realizat ca este curent in casă și a
văzut geamul de la bucătărie larg deshis. Adrian a incremenit iar când s-a apropiat a văzut că Marta
plonjase în gol de la etajul 6. Marta a murit pe loc iar Adrian a fost considerat suspect în acheta politiei.
Ulterior s-a confirmat ca victima s-a sinucis pentru că politistii au descoperit amprentele acesteia pe
mânerul geamului și pe geam. Amprentele lui Adrian lipseau cu prisosință iar acesta a fost eliberat de

orice suspiciune in doar 7 zile. Totuși viața lui Adrian a devenit un pustiu interior. Acesta era măcinat
de sentimentul de a nu fi avut mai multă grijă, se simțea vinovat de moartea prietenei sale cu care era
împreuna de 6 ani. De asmenea o bună parte din oameni zvoneau că el ar fi impnis-o pe balcon, dar că
a reusit să se ascundă in momentul faptei. Lumea din bloc vorbea în stânga si-n dreapta, iar starea sa
psihică căzută îl face vulnerabil. De asmenea mama fetei îl considera că este suspect și nu avea
încredere că fata sa chiar a ales să se arunce de la balcon. În ciuda neincrederii din partea unor persoane
și a unor zvonuri in vânt, Adrian a avut parte de sprijinul și increderea necondiționată a familiei și a
prietenilor săi. Chiar și așa el s-a inchis in sine și s-a izolat o perioadă de timp la o mănăstire, fiind
plecat impreună cu un prieten intr-un pelerinaj. Adrian era măcinat de snetimentul vinovație și de chin,
simțea că nu a avut sufiecientă grijă cu prietna sa și era mistuit de sentimentul că viața sa nu mai are
nici un sens. Im primele două săptămâni i-au trecut fulgurant prin minte gânduri de a sfârși această
poveste. Totuși vorbele unui preieten l-au marcat. In ziua incidentului Adrian tremura de spaima celor
văzute și zăcea in pat. Atunci un Drăgoș un foarte bun prieten i-a spus următoarele vorbe:
„ Gata s-a incheiat. A murit. Acuma, ori c âștigi meciul asta ori alegi să renunți. Hai să fim invingători
tată.” Dragos probabil că nu a realizat ce au inseamnat cu adevarat vorbele sale in sufletul lui Adrian.
Adrian, fiind un mare iubitor și practicant al boxului era mereu inspirat atât in sport cât și in viață de
atitudinea rezilientă și curajoasă. Mereu era admirativ la adresa persoanelor care au curaj si căuta
mereu in sine să traiască dupa un cod de de curaj si onoare. V orbele lui Dragos i-au trezit dintr-o dată
un sentiment nou. Moartea iubitei sale devenea acum pentru el o poveste a unei lupte cu sine. Adrian a
realizat ca moartea prietenei sale este meciul vieții sale. Pentru prima dată in existența sa Adrian a
simțit că este pus in fața unei alegeri decisive, de a se privi pe sine ca un luptător sau ca un învins.
Intamplarea tragică a mortții Martei l-a făcut pe Adrian conștient că viața sa devenise asemeni unui
meci de box, iar el se afla acum in colțul ringului asaltat de lovituri. Imediat dupa auzirea celor spuse
de Dragoș, Adrian a transformat moartea iubitei sale intr-o poveste a unui luptător care are curaj să
înfrunte moartea. Dar după un timp descurajarea, dorul și picături de deznădejde curgeau in viața sa.
Atunci a realizat Adrian că poate să suporte durerea, dar nu ințelegea ce sens are să suporti atâta durere.
Totul s-a luminat când s-a intors dupa un concediu de 3 luni la servici unde a intâlnit tineri care
incercaseră să se sinucidă, in urma unor depresii. Apoi Adrian a realizat că ceva sunt foarte mulți tineri
care vor să-și ia viața și a inceput să studieze fenomenul depresiei. Pe zi ce trece a devenit mai interesat
de problema si a relizat ca ar putea să participe la intelegerea si lupta impotriva depresiei. Adrian
simțea că are misunea de a face ceva in amintirea prietenei sale, ca are datoria de a ajuta cumva. Pentru

el durerea morții prietenei sale a devenit suportabilă atunci când si-a concentrat efortul pe a intelege
problema depresiei. De asmeni fiecare zi in care vorbea cu pacienții care au incercat să se sinucidă era
din ce in ce mai convins de importanta unei destigmatizări a depresiei si a persoanei care suferă de
afectiuni psihice. Treptat sentimentele de vinovăție, ca nu a putu să facă ceva, precum și cel de ură față
de iubita sa, care a ales să-l părăsească cu cruzime, sau cel de lipsă de sens, au dispărut. Acestea au fost
inlocuite cu sinetimentul unei misuni pe care el si nu altcineva era responsabil să realizeze. Misunea sa
a devenit aceea de a aduce un plus de ajutor in lupta impotriva depresiei. Dar cu timpul misunea sa a
fost aceea de a ințelege si tulbrările afectiv-bipolare, borderline care conduc la comportamente de
suicid. Astfel el a realizat că vrea să studieze psihologia pentru a putea să intelagă si să ajute oamenii
care suferă. Această intâmplare nefericită i-a dezvăluit lui Adrian o putere interioară de a indura
suferința precum și o misune destinală de a lucra in domeniul terapeuticii. În prezent Adrian tinde spre
a deveni un psiholog și un psihoterapeut. Tragedia morții prietenei sale i-a deschis astfel sentimentul de
a fi de neinlocuit. El a realizat că această experiență poate fi de folos lumii, dacă el trage invățăturile
potrivite și alege să transforme suferința in triumf interior. Adrian simte ca ceva il singularizează ca om,
ca viața sa este orientată spre un sens care il include, dar il depășește in același timp. Prin cele trăite de
el și prin pasiunea sa pentru psihologie și psihoterapie Adrian simte că nu poate fi inlocuit. Viața sa
exprima o contribuție personală și singulară in economia lumii omenești. Adrian simte că are astăzi o
importanță la scara sensului, ca este o persoană de neinlocuit. Unul din cele mai imprtante lucruri pe
care le-a invățat Adrian a fost acela ca suferința este o răscruce a vieții in fața căreia alegi să crești și să
inveți sau să renunți.
În situația lui Adrian putem intâlni ideile fundamentale ale Logoterapiei. Acesta a descoperit un sens,
un ideal de viață care l-a singularizat. Prezentul dureros a fost investit cu sens prin asumarea unui ideal
de onoare interioară, specific atitudinii luptătorilor pe care-i admira, și de devenire profesional-
vocațională, acela de a deveni psiholog. Adrian a transfomrat situația sa intr-o poveste de onoare și
împlinire vocațională. Prin tarsncendența de sine, prin orientarea sa spre lume și viitor, precum și prin
capacitatea de a se povesti pe sine, de se dezidentifica de prezentul dureros prin raportarea la un ideal,
Adrian a devenit o poveste de triumf interior. Frankl ne vorbeste în opera sa despre importanta
povestirii in procesul de restaurare interioară. Persoanele suferinde găsesc un sens atunci când isi
transformă experiența trăită printr-o poveste și intr-o poveste. Pentru că atunci când se povestesc sau
povestesc experiența lor, persoanele devin responsabile de situația lor. Povestea reprezintă un

instrument de conștientizare a libertatii pe care persoana o are. Adrian a inteles că nu ceea ce s-a
intâmplat este decisiv, ci felul in care el alege să interpreteze. Povestea este un spațiu al posibilului care
îi oferă posibilitatea de a se raporta la experiențe prin simboluri și imagini. Spațiul povestirii este prin
excelență un spațiu al interpretării, aici Adrian are ocazia de a da un sens celor trăite. În cazul nostru
Adrian este motivat de arhetipul războinicului și de dorința de a deveni psiholog, pentru a ajuta oamenii
care suferă de probleme psihice. În călătoria sa spre vindecare Adrian s-a transformat pe sine după
chipul și virtutile războinice ale onoarei si curajului. Iar apoi a fost motivat de povestea salvatorului,
Adrian fiind sensibilizat de suferința celor care suferă de depresie. In prezent Adrian citește biografiile
marilor psihoterapeuti sau personalități culturale precum Freud, Jung, Nietzsche, Dostoievski, Tolstoi.
sau alții. In continuare viața sa este o poveste la care continua să lucreze.
„ Din această conștientizare a menirii specifice fiecărui om în parte rezultă apoi automat conștientizare
responsabilității față de ea, ba chiar, in unele cazuri, oamenii ajung sa aibă de-a dreptul sentimentul că
au o anumită misiune. Nimic insă nu poate să intărească mai mult un om in lupta impotriva greutăților
și, dacă se ajunge la asta, pentru suportarea lor, decât acest sentiment de a avea o misiune unică și de a
fi de neinlocuit in indeplinirea ei. Sau il indemnăm pe respectivul bolnav sa-și imagineze că parcursul
vieții lui ar fi un roman in care el insuși este personajul principal; doar de el depinde s ă schimbe, adică
să hotărască, felul in care continuă povestea, el decide cum continuă fiecare capitol care urmează. Și in
acest caz, el va percepe răspunderea sa fundamentală in cadrul existenței ca pe o libertate de decizie in
fața unui număr uriaș de posibilități de acțiune, in locul aparentei poveri a responsabilității, de care se
teme și de care fuge. In fine putem apela mai intens la misiunea personală a activității sale,
indemnându-l să-și imagineze că ajuns la un punct final in viață și, fiind in curs de a-și scrie biografia,
trebuie să se oprească exact la acel capitol care se referă la de, iar acum, ca prin minune, depinde doar
de el să facă anumite corecturi; acum i se permite să hotărască liber care urmează sa fie rezultatul
direct…și această pilda il va determina să trăiască și să acționeze pe baza sentimentului deplinei
responsabilități”63
63Viktor Frankl, Cel care areun motiv pentru care s ă trăiască, Ediura Litera, Bucuresti,2019, p. 47-48

Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice

Pe Adrian l-am avut ca pacient pentru trei săptămâni, sau cel puțin atâta timp am lucrat eu cu el. În
timpul șederii sale în spital Adrian s-a arătat a fi vizibil marcat de evenimentele suferite. De aceea el
avea nevoie în primul rând de consolare și ascultare. In prima săptămână când ne-am cunoscut, Adrian
era intr-o stare de amorțeală interioară, in urma șocului pierderii iubitei sale, care s-a sinucis. În urma
discuției cu doctorul și psihologul mi s-a transmis să petrec timp cu Adrian și să-i ofer activități facile.
Personal am ales să fac plimbări cu Adrian prin curtea spitalului, timp în care ascultam povestea sa și îi
ofeream sprijin necondiționat. Dupa prima săptămână de plimbări și ascultare, i-am propus lui Adrian
să facem câteva mișcări ușoare cu brațele și picioarele, pentru că mușchii săi se atrofiaseră de la atâta
stat in pat. Pe lângă miscarea fizică ușoară l-am implicat pe Adrian in jocuri de societate, pentru a-și
destinde mintea și a avea parte de un mediu sociabil. Principalul meu scop a fost să-i ofer lui Adrian
sprijin necondiționat, câteva minute pe zi de miscare ușoară, precum și să-l integrez în jocuri precum
Catan, Activity sau Remi. Prin participarea la jocuri Adrian intra în relație cu alți pacienți și afla noi
povești de viață care ii ofereau perspeective diferite asupra celor trăite de el. De asmenea, in anumite
zile petreceam aproximativ o ora cu Adrian discutând despre psihologie, pentru ca el se hotărâse să afle
mai multe despre depresie și să devină psiholog. Cât timp a stat in spital i-am oferit o carte(psihologia
multimilor de Gustave Le Bon), acceptată și de medic, și de care Adrian s-a simțit absolut incântat. Am
ales să-i ofer această carte pentru a-i incnuraja pasiunea pentru cunoastere, dar fără a-i prilejui
confruntări cu idei prea puternice și periculoase pentru situația sa existențială.
c) Interviul și prezentarea cazurilor
Întrucât am ocazia să lucrez ca terapeut ocupațional in cadrul secției de Neuropsihiatrie Infantilă la
Institutul de psihiatrie, Socola, Iasi, voi prezenta o serie de cazuri pe care le-am intâlnit in ultimii trei
ani. Mărturisesc că interesul meu pentru această temă anume a reacției cuiva la pierderea prin
sinucidere a unei persoane dragi a fost motivată de o expriență personală de acest tip.

In continuarea cercetării am realizat o serie de interviuri prin care am incercat să suprind, in timpul
perioadei de spitalizare și inaintea externării, motivația pentru a trăi a persoanelor care și-au pierdut o
persoană iubită prin sinucidere. Cercetarea a avut loc în cadrul Institutului de Psihiatrie Socola, Iasi, la
sectia de Neuropsihiatrie infantilă. Obiectivul interviului a constat în descrierea factorilor de motivație
în cazul persoanelor care au pierdut pe cineva apropiat prin sinucidere. Cercetarea s-a realizat pe
perioada decembrie 2018-2020 și a avut in total un număr de 7 subiecți. Cercetarea de față presupune o
expunere narativă a cazurilor.
Interviul a fost aplicat pe un număr de 7 persoane cu următoarele caracteristici:
· Adolescenți cu vârste cuprinse intre 15-17 de ani
· 5 persoane de gen masculin si 2 persoane de gen feminin
· Cele 7 persoane provin din medii familiale diferite
· Toate persoanele studiază la liceu
Am utilizat interviul nestructurat pe durata a aproximativ 10 minute. Printre altele fiecare pacient a
vorbit liber despre viața sa și despre ce anume îl motivează să trăiască. Mai jos am prezentat în formă
rezumativă situația fiecărui pacient precum și ce anume îl motivează pe fiecare să trăiască., potrivit
spuselor persoanelor în cauză.
Darius P
Darius P, 17 ani, elev la Liceu in Suceava, a spus că moartea surorii sale de 12 ani, ( aceasta s-a aruncat
in fântână) l-a facut să simta un om de nimic. Totusi acesta a declarat că alege să trăiască pentru a-si
ajuta mama, care este in vârsta si are nevoie de sprijin la treburile casei. Tatal său este plecat din tara de
când Darius avea 10 ani. Pentru el motivația principală este aceea de a-și ajuta mama și de a nu o lasa
singură. Darius a mai spus că sinuciderea surorii sale l-a facut să inteleagă ca poate trece prin orice.

Darius a fost internat în sectia NPI a Institutului de Psihiatrie, Iasi, pentru o stare depresiva post-
traumatică. El a fost pacientul sectiei pentru 3 săptâmâni. În timpul internării Darius a practicat
exerciții fizice moderate zilnic și a participat la activități de pictură, modelaj cu plstilina, jocuri de
badminton, ping-pong sau jocuri de grup, Catan. Darius a afirmat la ieșirea din spital că se simte
responsabilizat de moartea surorii sale și că de acum nu va ma pierde timpul cu băeiții pe afară. El a zis
că trebuie să rezlizeze ceva în viața și să o ajute pe mama sa. În prezent Darius P este absolvent de
liceu, profesează ca hair stylist la un salon din Bucuresti, iar în timpul liber practică activități sportive.
Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
Am avut ocazia să lucrez pentru trei săptămâni cu Darius în cadrul secției NPI în cadrul Institutului de
Psihiatrie Socola, Iași. În cazul lui Darius misiunea mea a fost aceea de a-l stimula în a participa la
diverse activități de grup. Datorita șocului suferit Darius avea tendința de a petrece toată ziua stând in
pat, iar potrivit pentru el în aceste conditii era să fie implicat in activități de mișcare ușoară și jocuri de
grup. De asmenea, Darius a mai participat la ateliere de artă plastică, modelaje din plastilină sau tenis
de masă. Personal am petrecut zilnic individual, o oră cu Darius ascultându-l și oferindu-i câteva
cuvinte de incurajare. Printre altele i-am vorbit de Nelson Mandela și l-am pus să vizioneze un film
despre viața acestuia. Darius a fost vizibil interesat de povestea lui Nelson Mandela și m-a rugat să-i
mai pun un film, moment in care i-am zis că nu mai am film de genul acesta, dar am o carte despre
viața lui Gandhi. Principala mea contribuție la procesul terapeutic a constat în orientarea pacientului
către o serie de modele de reziliență, Nelson Mandela, Gandhi și in incurajarea sa permanentă.
Marian C, 16ani, elev la liceul in Bârlad si- a pierdut colegul de cameră ( prin consum de pastile in
urma uneii despărțiri). Marian locuieste intr-un centru de plasament și a ajuns la Institutul de Psihiatrie
Socola datorită unei tenative de suicid, pe care a mărturisit-o chiar el. Marian s-a simtit speriat și a
menționat că viața sa nu mai are nici un sens, pentru că el și colegul său de cameră erau ca frații. Totuși
la sfârșitul a 4 săptămâni de internare in sectia NPI a Institutului Socola Marian a ajuns să gândească
diferit. Marian era un iubitor de kickboxing, el fiind legitimat la clubul Scorpions din Bârlad, și
participând la competitii de juniori. Pe perioada sederii in spital Marian a fost implicat in jocuri

sportive dar și în activități de meloterapie sau artterapie. Marian a descoperit depre el că se poate relaxa
prin desen, și ca isi poate exprima trările prin practicarea acestei forme de arta. De asemenea, la finalul
experienței sale în spital, când a fost intrebat care este motivația sa pentru a trăi, Marian a afirmat că
vrea să participe la campionatele nationale de juniori cu clubul Scoprpions, Intrenat de ce vrea să facă
acest lucru, Marian a spus ca prietenul si colegul său de camera ar fi mândru de el. Marian este in
prezent elev in clasa a 12-a și sportiv legitimat la clubul Scorpions Bârlad. El a reusit să câștige
medalia de argint la cupa nationala de Kickboxing in anul 2019.
Andrei M
Andrei M, 17 ani, Suceava, elev la liceu l-a pierdut pe tatăl său. ( acesta s-a spânzurat in atelierul de
lucru). Andrei locuiește cu mama sa și cu faratele său. Andrei a ajuns la NPI pentru depresie post-
traumatică. Andrei a avut un episod psihotic de 2 săptămâni imediat după moartea tataalui său. Andrei a
fost adus de urgența la spital si a petrecut 6 săptămâni in sectie. Acesta a participat in special la
atelierele de creativitate, el fiind indeosebi atras de pictură și scris. După aproximativ patru săptămâni
Andrei a pictat peste 20 de planse și a scris 1 caiet de poezii si gânduri. Acesta era pasionat de desen de
mic iar tatal său mereu l-a incurajat în direcția asta. La plecare când Andrei a fost intrebat care este
motivația sa pentru a trăi de acum inainte, el nu a ezitat și a răspuns arta. Andrei a spus că vrea să
studieze artele la universitatea din Iasi și că isi dorește să-l facă mândru pe tatăl său. Andrei a mărturist
că moartea tatălui i-a dat sentimentul că are de indeplinit un destin. Inainte de întamplare Andrei
desena, dar era mai mult preocupat cu jocurile pe calculator. La plecare pacientul a spus că a citit
autobiografia lui Van gGogh in spital și a realizat că toti marii creatori au suferit. La rândul său și el
trebuie să sufere. Ca nota specială, mentionez că dintre toti pacientii Andrei a dat dovada de o
conștientizare și o maturitate ieșite din comun pentru vârsta sa.

Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
Marian C și Adrian M au fost internați in aceeasși perioadă in secția NPI. Pentru ei a fost o experiență
foarte specială faptul că au împărtășit experiențele trăite, ei suferind fiecare în parte pierderea unui
apropiat prin sinucidere. Cu cei doi băieți am lucrat timp de 4 săptămâni, timp în care le-am
recomandat activități individuale dar și de grup. Cu Andrei am purtat o serie de discuții mai profunde,
acesta având o capacitate de ințelegere si prelucrare a informației mult peste vârsta sa biologică, iar cu
Marian am petrecut mult timp practicând exerciții sportive și vorbind despre marii campioni ai boxului.
Marian era extrem de sensibilizat de povestile unor mari luptatori și de tenacitatea cu care aceștia se
comportau in momentele de adversitate din timpul luptei. De asmenea, Marian a venit în repetate
rânduri să-mi vorbească pur și simplu despre ceea ce simte, si despre gândurile care-i trec prin cap.
Andrei a fost foarte interesat de activitățile artistice, astfel că i-am oferit posibilitatea de a picta, de a
desena sau de a confectiona diverese lucruri din hartie creponată.Am observat că activitățile de pictură
dar și cele de lucru manual îi ofereau un prilej de destindere si ii dădeau o bună dispoziție. La Marian
am observat că suferința pierderii este gestionată mai bine dacă el este implicat în activități de
mișscare. Totuși la indemnul medicului i-am sugerat să încerce și activități mai liniștite care să-i ofere
prilejul de a-și accepta trăirile. În acest sens il implicam aproape zilnic în activități de mindfulness,
prin care îi cultivam puterea de a-și observa emotiile și stările corpului.
Flavius B, 17 ani, elev la liceu in Iasi și-a pierdut mama.( aceasta si-a tăiat venele in cada) Experiența
lui Flavius este plină de dramatism. El si a pierdut tatal pe când avea 10 ani, acesta s-a innecat sub ochii
lui și ai mamei, la mare. Dupa moartea tatalui mama sa a inceput să bea iar la momentul mortii a fost
gasită cu o sticlă de vodka lângă cadă. Flavius a rămas cu bunicii săi și s-a internat la NPI pentru
depresie post traumatică. Pe perioada șederii in sectie Flavius a dat dovada de abilități d comunicare
excelente. El si-a facut foarte repde preieteni printre ceilalti pacienti si a reusit să-si revină. Flavius a
fost in primul rând intersat de activitățile sportive, el fiind un practicant de atletism. Flavius a participat
la mai multe competitii de cross si semi-maraton unde a o obtținut o clasare în primele 20 de locuri,
ceea ce înseamnă o performanța considerabilă la vârsta sa. Flavius avea în minte dorința de a participa
la compețitii de triatlon și de a încerca să își imbunatatească performanțele la innot. Moartea mamei

sale l-a făcut să afirme pe perioada sederii că i-a nenorocit viața. Totusi de fiecare data cand Flavius
alerga prin curtea spitalului sau face tractiuni, flotări genoflexiuni, brusc se insufletea si incepea sa-si
aduca aminte de visul sau de a deveni campion de triatlon. Chiar daca apoi se descuraja, dupa primele 4
sapatămâni de internare Flavius a inceput să arate din ce in ce mai mult tonus, starea sa devinind mai
stabila. Flavius era vizibil marcat de pierderea mamei dar devenise constient, potrivit spuselor sale că
trebuie să lupte pentru a face triatlon de performanta. Ori face asta ori moare. Flavius se simte părăsit
dar dadea in acelasă timp dovada de motivatie si dorinta de a se realiza ca atlet. Flavius se simte
indatorat fata de tatal sau in special, simtea ca lui ii datorează pasiunea pentru innot si ciclism. Dar in
ciuda reprosurilor si urii fata de gestul mamei, Flavius vroia să o faca fericită si pe mama sa. In prezent
Flavius trăieste in Barcelona la o matusa de a sa, sora mamei. El munceste ca ajutor de barman iar in
timpul liber face sport. Flavius participa anual la competiti de triatlon semi-profsionist in fiecare vara.
Pe tot timpul anului el se antrenează la innot, forta, ciclism. Intrebat care e motivatia sa pentru a trăi,
Flavius a spus ca vrea sa devină campion la Triatlon, si ca doar pentru asta viața sa merită trăită.
Intrebat de ce vrea asta? El a spus ca pentru a împlini ceea ce tatăl său a început. Flavius a spus că
misunea lui în viață este să duca mai departe ce l-a invațat tatăl său. Cât despre mama sa Flavius a
afirmat că a acceptat ce s-a intamplat, dar că nu o poate ierta până la capăt.
Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
Situația lui Flavius a fost printre cele mai delicate, el rămânând orfan de ambii părinți. După ce mama
sa s-a sinucis. În prima săptămână Flavius abia de s-a ridicat din pat, dar în a doua săptămână am reușit
să-l atrag de partea grupului și să-i prezint pe ceilalți copii. Flavius a fost interesat să participe la jocuri
de societate, dar era dornic și să vorbească între patru ochi. Aproape zilnic simțea nevoia să-mi pună
întrebări sau să-mi ceară sfaturi. La indemnul medicului și al psihologului l-am luat pe Flavius la un
workshop organizat de spitalul Socola unde a a avut loc un schimb de experiențe cu terapeuți din
Belgia, Bruges. Deoarece Flavius vorbea foarte bine Englezas-a considerat că ar fi o experiență care i-
ar oferi o perspectivă distinctă asupra vieții. În cadrul atelierului de creație Flavius împreună cu mine
am participat la mai multe activități organizate de terapeuții belgieni. Personal i-am oferit sprijin
necondiționat și consolare atunci când era în nevoie, iar ca activități l-am implicat în jocuri de tenis cu
picoorul, tenis de masă sau alergări ușoare. Datorită pasiunii sale pentru sport l-am dus de câteva ori și
la sala de forță care aparține spitalului. Printre alte activități una care mi s-a părut importantă în cazul
lui Flavius a fost jocul prin care acesta iși conștientiza și exprima emoțiile. Acest proces avea loc cu

ajutorul unui joc de inteligenta emotională în baza căruia fiecare participant extrăgea un cartonaș și
parcurgea o sarcină.( exprima 3 lucruri pentru care esti recunoscător, imagnează-ți că sorbi apă dintr-un
pai si faci bule, cum te-ai simți dacă cineva ți-ar adresa injurii fără motiv, etc). Scopul jocului era
familiarizare cu un spectru larg de emoții și conștientizarea mai multor posibilități de a gestiona și
exprima diferite tipuri de emoții.
Albertina I
Albertina I, 15 ani, Piatra Neamț, elevă in clasa a 8 a l-a pierdut pe colegul ei de bancă. Acesta si-a luat
viata dupa ce a aflat că a picat la examenul de capacitate. El s-a aruncat in gol de la etajul 7. Albertina
era devastat de moartea colegului ei de bancă, care potrivit spuselor ei, o face să râdă in fiecare zi si era
un om bun la suflet. Albertina fost adusa la sectia NPI de familiei ei, mama și tatăl au observat că după
moartea baiatului fata lor privea adesea in gol fără să vorbească. Cu o zi inainte de a fi adusă la spital
Albertina a fost găsita mergând desculț pe stradă. Ea a suferit un episod psihotic si a fost internată timp
de 5 săptămâni la NPI, Socola. Pe perioada intenării Albertina si-a schimbat starea in bine, episodul
psihotic fiind depășit după aproximativ 10 zile. Albertina a inceput să se joace cu ceilalți copii, în
special badminton si ping-pong. De asmenea ea era foarte intersată de realizarea de colaje. Activitatea
principală a Alertinei o reprezenta decuparea unor pasaje din revise sau ziare, furnizate de personalul
secției, si sub supravegherea ergoterapeutului și a asistentei. Albertina a realizat mai multe colaje și
desene, în special în creion simplu. Dupa aproximativ săptămâni Albertina a mărturisit că vrea să
trăiască pentru că isi iubeste familia și ii este dor de casa. La plecare dupa cele 5 săptămâni de internare
ea a declarat că nu ar putea să-și ia viața pentru că iși iubește prea mult familia. Alberrtina a mărturist
de asmenea ca vrea să incerce să dea la liceul de arte pentru că simte că asta ii place cel mai mult să
facă. Totusi Albertina nu și-a revenit in totalitate, iar dupa 6 luni a revenit in cadrul sectiei de
neuropsihiatrie infantilă cu sindrom depresiv sever. Ea a incercat să-și ia viața ingerând pastile. Situația
sa este momentan neclară, ea aflându-se internată momentan in secție și având o stare foarte apatică.

Geanina I
Geanina I, 17 ani, eleva la liceu in Iasi, și-a pierdut fratele, care s-a aruncat cu mașina în fata unui tir.
Baiatul avea 21 de ani și se despărtise de prietena sa. Moartea fratelui ei a coplesit-o pe Geanina ea
ajungând intr-o stare de depresie psihotică la spital. Geanina a suferit un epsiod psihotic de apximativ o
săptămână, iar după ce și a revenit a dat dovadă de o implicare deosebită in activitățile de grup.
Geanina era atrasa de activiățile de coregrafie si dans, ea practicând dansuri latino si moderne. Înainte
de tragedia fratelui ei Geanina a participat la un turneu de dansuri latino in Bucuresti, unde a reusit să
se situeze pe locul al doilea, la categoria sa de vârstă. Geanina a mărturisit că fratele ei era pasionat de
forbal, iar ea de dansuri, părintii i-au incurajat pe amândoi să facă sport de mici. Insă fratele său s-a
lăsat de forbal când a terminat liceul in urma problemelor de discplină si a lipsei de motivație. Geanina
a mărturist că ea iși iubea fratele, dar că acesta s-a indepărtat de familie de când a cunoscut-o pe
prietena sa. Geanina de asmenea nu reușea sa inteleagă de ce ți-ai lua viața pentru o fată? Ea a
mărturisit că fratele ei a fost egoist și că nu s-a gândit la familie. După ce și a terminat șederea in spital
iar starea s-a imbunătățit, când a fost intrebată care este motivatța sa pentru a trăi, ea a răspuns că
familia și pasiunea pentru dansuri. Geanina spus că niciodată nu și-ar lua viața pentru că i-ar face pe
oamenii dragi să sufere.
Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
Albertina și Geanina au fost colege de salon pe timpul internării. Am avut ocazia să lucrez trei
săptămâni cu pacientele, timp in care acestea s-au implicat în diferite activități. Cele două au participat
in special la jocurile de grup, iar eu personal am căutat să le implic mai mult in jocurile de inteliență
emoțională. Am considerat impreună cu psihologul că este bine să prilejuim exprimarea și
conștientizarea unui spectru larg de emoții. De asmenea, am praticat cu cele două paciente jocuri de
atenție, Brain IQ, prin care le-am solicitat logico-matematic. Acest lucru l-am făcut la recomandarea
medicului care mi-a cerut să le stimulez cognitiv. Pe perioada celor trei săptămâni, prima a fost cea în
care pacientele au stat mai mult retrase în salon. In a doua săptămână și a treia, am observat că
pacientele erau orientate din ce în ce mai mult către activitățile de grup, ele reușind să stabilească
legături de amiciție cu ceilalți pacienți internați. De asmenea pacientele au participat la activități de
mișcare ușoară in fiecare dimineață, in urma exercițiilor am observat că aveau o dispoziție mai stabilă.

Geanina a fost cea care a reușit să conștientizeze și să suporte pierderea, orientându-se către familia sa
și pasiunea ei pentru dansuri, in timp ce Albertina nu a avut același succes, ea revenind după ceva timp
din nou in spital.
Laur P
P Laur, 16 ani, Botoșani, elev la liceu, și-a pierdut tatăl. Acesta s-a spânzurat. Tatal lui Laur suferea de
o tulburare afectivbipolară și nu era la prima tentativa de suicid. Acesta a mai incercat să-și ia viața in
momente de depresie, dar a esuat. Insa ultima incercare a fost una dusa la bun sfârșit iar Laur a intrat la
rândul său intr-o depresie. Acesta a ajuns la sectia NPI a Institutului de Psihiatri Socola, Iasi, fiind adus
de către mama sa in urma unor accese de furie si amenintări de a-și lua viața. Pacientul a stat internat
pe o perioadă de 4 săptămâni și a dat dovada de o abilitate de comunicare iesită din comun. A iesit in
evidentă latura sa extrem de sociabilă, incurajată si de mediul de lucru, tânărul fiind impreună cu alti 18
copii in secție. Dintre aceștia majoritatea erau adolescenți iar intre ei imediat s-au legat sentimente de
prietenie. Laur s-a aratat interesat de grafică, visul său fiind acela de a lucra in domeniul graficii si
design-ului. Pasiunea sa o repreznta arta anime-urile, acele dense animate japoneze cu o grafică
particulară. Pe timpul șederii in spital Laur a desenat diverse perosnaje din anime-uri, dând dovadă de
dimț artistic și vocație pentru creația prin desen.. După mai multe discuții purtate cu pacientul am aflat
că pasiunea sa pentru desen, grafică și animație i-a fost transmisă de tatăl său care era un pictor amator.
Incă de mic copil Laur l-a văzut pe tatăl său petrecțnd ore in șir lângă șevalet și murdărindu-se de
culori. Treptat Laur a devenit curios de arta desenului si a picturii, iar in perioada recenta a descoperit
posibiliatatea de a face grafică virtual, el fiind foarte atrs de domeniul animatiilor virtuale. De alungul
timpului Laur a fost incurajat de tatăl său să deseneze și să se exprime prin artă, in timp ce mama sa ii
atrăgea atenția să nu-și pairdă simțul practic. Pe timpul intenării Laur a realizat cât de mult ii datorează
tatălui său, dar a mai inteles si că tatăl său suferea de o afecțiune psihiatrică cu risc de suicid. După de
Laur a inceput să se stabilizeze emotional acesta inceput să afirme ca abia asteaptă sa pciteze ceva in
cinstea tatălui său. Când a fost intrebat care este motivația sa pentru a trăi, Laur a afirmat că are datoria
de a-și ajuta mama să treaca peste acest moment și datoria de a-și implini talentul. Laur a mărturisit că
tatăl său, atunci când nu suferea un epsiod depresiv, era un om plin de viață, care nu vroia să moară.
Laur credea că tatăl său nu ar fi vrut ca el să-și ia viață, pentru că de mulște ori il incuraja să-și
implinească talentul artistic. Laur este in prezent student in anul I la Grafică in cadrul Universității

George Enescu, Iași.
Contribuția mea in cadrul echipei terapeutice
Laur a fost pacientul nostru timp de 4 săptămâni timp in care el a desfășurat diferite activități. In prima
săptămână Laur nu a participat la jocurile de grp, el a stat retras in salon, majoritatea timpului. Insa
dupa prima săptămână el a inceput să se joace cu ceilalți copii din secție, in special tenis de masă sau
jocuri precum Catan sau Daxit. In ceea ce-l privește pe Laur cu el am primit din partea doctorului
sarcina de a-l integra in jocurile de inteligenta emotională, acestea oferindu-i posibilitatea de a-și
exprima și conștientiza emoțiile. De asmenea am practicat o serie de exerciții de relaxare și
concentrare, la indrumarea psihologlui secției, fapt care l-a ajutat pe Laur să gestioneze emoțiile foarte
puternice suferite in urma pierderii tatălui său. In a treia săptămână am observat că Laur se orientează
mai cu seamă spre activitățile de pictură și desen, iar in urmă conversațiilor cu el am aflat ca asta este
vocația sa. Astfel că i-am oferit ocazia să-si exerseze talentul artistic atât prin pictura, desen, dar și prin
lucru cu plastină. De asmenea Laur s-a dovedit extrem de pasionat de jocuri de cuvinte, el fiind
coordonatorul realizării unei poezii in echipă. La fel de mult el s-a arătat interesat de construcțiile de
lego compplicate, el ajungând să rezolve un puzzle de tip lego de 300 de piese. Personal i-am oferit lui
Laur sprijin și consolare atunci când acesta mi-a povestit cele trăite, iar in ceea ce privește timpul
petrecut in spital am căutat să-l mențin activ in cadrul grupului. Unul dintre scopurile principale in
terapia cu pacienții care suferă pierderi de acest gen il reprzintă integrarea in colectivul de copii și
comabaterea tendinței de izolare prin jocuri de grup sau activități individale ludice.

Analiza datelor calitative se va realiza prin intepretarea intuitiv-reflexi vă a materialului colectat. De
asmenea am decis să structurez răspunsurile celor 7 persoane intr-un scurt tabel pentru a avea o
evidenta mai clară.
Darius C17 aniMotivațiile sale sunt dorința de a o ajuta pe mama sa și paiunea pentru sport.
Marian C 16aniMotivația sa este aceea de a practica kickboxingul și a participa la competitii
pentru a deveni campion.
Andrei M17aniMotivația sa este aceea de a se realiza ca om de artă și cultură. Modelele sa,e
sunt personalități culturale care au indurat suferința in drumul lor.
Flavius B17 aniMotivația sa este aceea de a deveni sportiv de performanța și campion la
triatlon, ( sport care combina ciclismul, innotul, alergarea de rezistență)
Albertina I15 aniMotivațiile sale sunt familia și pasiunea pentru arte
Geanina I17 aniMotivația sa constă in dragostea pentru familie și pasiunea pentru dansuri
Laur16 Motivația sa constă in a-și implini talentul pe care l-a remarcat si incurajat
tataăl său
Rezultatele interviului ne arată că fiecare pacient care a suferit o pierdere a unei persoane apropiate prin
sinucidere a avut o bază de atașsament solidă. De asmenea obsevăm că fiecare a reușit să depășească
momentul critic, cu excepția Albertinei, printr-o orientare spre un țel care trebuie implinit in viitor sau
spre relația cu persoane de incredere, in cele mai multe cazuri familia. Darius a fost in primul rând
motivat de valorile experimentale, de iubirea și grija pentru mama sa, Marian, care nu a avut o bază de
atașament in familie, acesta locuind intr-un centru de plasament, a fost motivat de dorința de a se
realiza ca sportiv de contact. In cazul său avem de-a face cu o realizare prin valorile creatoare ale
activității. Andrei a fost inspirat de biografiiile unor mari personalități culturale cu care s-a identificat.

El a fost motivat de dorința de a-și implini talentul, dorința la care un rol foarte important l-a avut tatăl
său. Albertina a fost inițial motivată de dorința de a se intoarce la familia sa dar nu a depășit momentul
traumatic in totalitate ea aflându-se incă in spital. Flavius a fost motivat să devină sportiv de triatlon și
a fost sprijinit de mătușa sa. Geanina a fost motivată de familia sa, ea având o foarte puternică bază de
atașament precum și de pasiunea sa pentru dansuri. Nu in ultimul rând Laur a fost motivat de dorința de
a-și ajuta mama să depășească momentul pierderii tatălui lui și a mărturisit că simte o datoria de a-și
implini talentul la artele grafice.
Putem observa că principalii factori de motivație sunt dragostea pentru familie și implinirea unui talent,
vocații. Fiecare dintre pacienți a avut o bază de atașsament solidă64, cu excepția lui Marian. In acest
sens considerăm că un cadru securizant afectiv le-a permis adolescenților să creadă in forțele proprii și
să construiască o atitudine rezilientă. Totuși obună parte dintre pacienți au devenit foarte conștienți de
faptul că au o misiunea personală de implinit. Suferința pierderii unei persoane apropiate le-a conferit
un sentiment profund al unicității. Fiecare și-a descoperit un sens ce nu putea fi implinit de altcineva,
adică fiecare se simțea o persoană de neinlocuit. In ce privește cercetarea suntem de părere că
sentimentul uncității persoanei și al unei misiuni in viață este strâns legat de un cadru afectiv al
persoanei. Astfel sentimentul de a fi de neinlocuit al unei misuni, vocații ce trebuie realizate este
concomitent cu o solidă bază sau motivație afectivă. Cu excepția lui Marian, care locuia intr-un centru
de plasament, toti ceilalti elevi aveau parte de sprijinul unui părinte sau membru insemnat din familie.
In ceea ce mă privește consider că motivația afectivă cântărește cel mai greu in viețile persoanelor. De
aceea vom afirma că persoanele sun in primul rând motivate de valorile experimentale ale iubirii și
ulterior de valoarea creatoare a actitivității, muncii, realizării sociale, etc. Putem să afirmăm că
sentimentul de a fi de neinlocuit al unei persoane precum și motivația de a realiza o misune sa o vocație
sunt incununate de sens doar prin puterea relației. Frankl ne spune adesea in operele sale că omul este
caracterizat de transcența de sine, adică de orientarea ființială a conștiinței sale spre oameni, lumea,
viitor. Omul se implineștepe sine ca persoană doar dacă misiunea sa nu il vizează pe acesta in egosimul
său, in mod individualist. Personă este relație iar sensul psihilogic și exitențial al persoanei este relația.
Frankl nu ne spune că omul este o ființă desprinsă de lume, ci o ființă care decide in relație cu lumea.
Tocmai responsabilitatea față de constiutia relatională a lumii si a psihicului il face pe om liber, și nu
64Borys Cyrulnik, Resillience, Penguin Books, 2009, p.11-12

actul său subiectiv de alegere lipsită de conștientizare și răspundere.
e) O mărturie personală
În incheierea acestei lucrări consider că ar fi util să adaug câteva cuvinte depre propria experiență. În
ceea ce mă privește voi spune doar că pierderea prietenei mele cu care am trăit șapte ani împreună într-
o relație a reprezentat momentul in care eu am realizat cine sunt. Moartea prin sinucidere a acesteia m-a
adus in pragul disperării, dar mi-a oferit și șansa de a deveni mai bine orientat sufeletește ca oricând.
Curios a fost pentru mine momentul în care am avut alegerea de a urma gestul prietenei mele sau de a
nu-i face pe ceilalti să sufere și a alege viața. Trebuie să mărturisesc că argumentul iubirii pentru ceilalți
nu a fost decisiv. Chiar dacă imi iubesc familia și prietenii, in acele momemente durerea pierderii
cântărea mult prea greu. Ceea ce m-a motivat in schimb să trăiesc a fost sentimentul că ceea ce trăiesc
le poate fi de folos pacienților cu care lucrez in secția de neuropsihiatrie infantilă din cadrul Institutului
Socola. Acolo intâlnesc adesea adolescenti care ajung pentru tentativă de suicid din diferite motive. Am
conștientizat că pot să inteleg prin ce trece un om care ajunge dorească să-și ia viața, pentru că am
văzut așa ceva lânga mine și pentru ca eu însumi am fost pus în fața unui asemena gest disperat.
Revelator pentru mine a fost că suferința poate avea reverberații in viața comunității, iar acest fapt m-a
făcut să investesc cu sens pierderea trăită. Am realizat că experienta mea mă responsabilizează și imi
oferă, nu atât misunea de a salva, cât de a fi prezent in viața celor debusolați. Pentu mine a devenit
terapeutic procesul prin care petreceam timp cu adolescenti depresivi si eram parte din procesul lor de
vindecare. Cumva simțeam că moartea prietenei mele a condus la ceva bun, simțeam că-i fac cinste
prin atitudinea mea. Apoi s-a insinuat în mintea mea ideea că ar trebui să studiez psihologia și să urmez
un draum de cunoastere si terapie. Am trasnformat efectiv durerea pierderii în energie prin stabilirea
acestui țel și prin experiența cu adolescentii suicidari sau depresivi de la lucru. Pe zi ce trece deveneam
mai hotărât, mai discilplinat ca niciodată in destinul meu. Am ințeles ceea ce am invățat din această
expriență a pierderii a devenit cel mai mare triumf interior al vieții mele. Am invățat experiențele devin,
ca ele sunt ceea ce conștiința mea alege șă vadă in ele. Ceea ce inițial a reprezentat ceva de nesuportat,
ceva ce m-a adus in pragul disperării și absurdului, s-a arătat a fi un prilej de invățare, intr-ajutorare
umană, și nu în ultimul rând, sens. M-am gândit adesea în sinea mea cu vinovâție oarecum, că fac dintr-
o pierdere un prilej de sărbătoare. Dar ultrior am inteles că nu mă bucur pentru moartea celei dragi mie,
ci mă bucur pentru ce am descoperit. Am descoperit că ceea ce sunt depinde in mod esențial de ceea ce

aleg să inteleg din intâmplări.
Daca e să rezum ce m-a motivat să triesc a fost in primul rând ideea că ceea ce am trăit îmi dă
sentimentul unei misuni, anume aceea de a participa la procesul de vindecare al adolescentilor din
secția unde lucrez. Apoi la fel de important a fost telul de a studia psihologia și psihoterapia. Nu în
ultimul rând au contat enorm dragostea și respectul pe care l-am simțit de la familie și prieteni. Aceștia
m-au suținut cu incurajări și sprijin necondiționat. Personal cred că atât dragostea celor dragi, care m-
au făcut să mă simt ințeles si valorizat ca persoană, impreună cu alegerea mea de a crede în
posibilitatea unei restaurări interioare, au condus la transformarea unui eveniment tragic intr-un triumf
lăuntric. Consider că alegerea mea personală de a crede în suportul afectiv primit a fost decisivă. Doar
in baza alegerii interioare, condițiile de suport afectiv din partea familiei și prietenilor au avut sens. În
absența alegerii interioare, nici o voce de la ceilalti apropiați nu ar fi ajuns la mine. De aceea, afirm că
reziliența în fața unei asemenea experințe originează in alegerea persoanei de a crede și a valoriza
sprijinul primit, precum și posibilitățile de acțiune și experiență care se ivesc.
Rezultatele cercet ării ( confirmarea/infirmarea ipotezelor)

Ipoteza 1 și Ipoteza 2
Ipoteza nr. 1 conform căreia, sentimentul unei misuni ar face pierderea suportabilă și ar preveni
replicarea gestului suicidar și ipoteza 2, potrivit căreia pierderea este suportată, iar gestul suicidar nu
este repetat dacă persoana se simte de neinlocuit in misunea pe care o are de realizat sunt confirmate in
12 cazuri din 13 menționate. Fiecare persoana care a participat la cercetare a reușit să suporte pierderea
și să nu repete gestul suicidar, concentrandu-se pe realizarea unei misiuni, fie ea sub forma ajutorului
umanitar, al realizării unei opere, a implinirii printr-o carieră sportivă sau prin dedicarea față de cauza
familiei. Excepție de la regulă a fost cazul Albertinei care in ciuda faptului că avea sentimentul unei
misuiuni, aceea de a urma un liceu cu profil de arte, a repetat gestul suicidar, ea ajungând din nou in
secția NPI a institutului de psihiatrie Socola, Iași.
Confirmarea ipotezelor 1 și 2 – evidența cazurilor
Liviu A și Marius T – s-au orientat către o carieră in lumea fitnesului, unde aveau de gând să se simtă
valorizați ca persoane demne de o competență socială prin care să ajute oamenii să-și atingă diferite

obiective .
Paul A și Răzvan U- au transformat suferința pierderii printr-un ideal de devenire cu ajutorul artei. Paul
a fost motivat de realizarea unei opere literare in memoria iubitei sale, iar Razvan de pasiunea pentru
fotografie și lecturi. Paul s-a simțit valorizat ca scriitor prin realizarea unei opere literare, iar Răzvan s-
a simțit valorizat ca pasionat de arta fotografică și literară, acesta devenind sponsor al unor festivaluri
de poezie.
Cornelia S a suportat și transformat pierderea prin idealul de a deveni invățătoare la copii. Pasiunea sa
pentru a lucra cu copiii i-a oferit acesteia un sentiment al valorii sale umane și profesionale.
Adrian a suportat și transformat pierderea prin poriectarea unui țel profesional și umanitar. Acesta și-a
descoperit o vocație de terapeut. În felul acest el a simțit că participă activ la ameliorarea și vindecarea
suferințelor psihice ale persoanelor, fapt care i-a oferit sens.
În ce privește cazurile celor 7 adolescenți care au participat la interviu de asmena observăm că fiecare
dintre ei a intâmpinat experiența pierderii prin sentimentul unei misuni.
Flavius B și Marian C au manifestat sentimetul unei misuni in forma implinirii unui ideal
atletic.Flavius B prin dorința de a deveni un atlet de traitlon, iar Marian C prin dorința de a deveni
sportiv profesionist de contact. Andrei M, Albertina I,Geanina I și Laur au manifestat sentimentul unei
misiuni artistice, Andrei M prin dorința de a-și implini talentul la desen, Laur prin dorința de a deveni
artist grafic in spațiul virtual, Geanina I prin idealul de a practica dansuri la nivel profesionist, iar
Albertina prin dorința de a urma un liceu cu profil de arte pentru a-și cultiva talentul său la pictură.
In toate cazurile menționate este prezent sentimentul realizării unei misuni sau unui ideal, factor care a
contribuit la suportarea pierderii și la nerepetarea gestului suicidar.
Ipoteza nr. 3 conform căreia cei care cred in valoarea lor pentru lume și au parte de un cadru
securizant de atașament suportă pierderea și nu repetă gestul suicidar, aceasta este confirmată in 12 din
13 cazuri. Fiecare dintre persoanele benificiind de un cadru securizant de atașament, familie, cerc de

prieteni, si care s-au simțit importante printr-o misiune socială sau prin participarea și valorizarea în
relațiile de familie sau prietenie, au sportat pierderea și nu au repetat gestul suicidar. Doar Albertina I a
a fost singura care, în ciuda sprijinului familiei și a pasiunii sale pentru pictură a repetat gestul suicidar
și a fost internată din nou in secția NPI a Institutului Socola.
Ipoteza nr.4 conform căreia pierderea este suportată și iar gestul suicidar nu este repatat, dacă
persoana are modele de reziliență. (Membrii ai familiei, prieteni sau personalități istorice cu destine
similare) și ipoteza nr.5, potrivit căreia credința intr-un model de reziliență (prin familie, prieteni,
personalități istorice) sau credința intr-un sens spiritual al vieții au calitatea de a consola persoana si de
a face pierderea suportabilă sunt confirmate in 12 cazuri din 13. Toate persoanele care avut modele de
reziliență sau credința intr-un sens ultim, spiritual, nu au repatat gestul suicidar. Excepție face cazul
Albertinei, care in ciuda prezenței unui model de rezeliență in persoanele tatălui și a mamei, aceasta nu
a suportat pierderea și a repetat gestul suicidar realizat de preietena sa.

Concluzii
Potrivit gândirii logoterapueutice persoana umană este in primul rând motivată de orientarea sa către
viitor. Fundamentele terapiei prin sens afirmă că omul nu este condționat de aspectul biologic sau
social al vieții sale. Mai cu seamă omul alege mereu in raport cu anumite contexte sociale, familiale,
afective, dar alegerea sa este liberă de determinări. Persoana are libertatea de a decide cum să-și
reprezinte evenimentele vieții prin raportarea la valori. Omul este in primul rând in căutarea unui sens
al experiențelor, și nu a a unei hoemostazii. Meritul lui Frankl este acela de a fi dezvăluit fundamentele
sensului. Astfel, transcendența de sine, precum și orientarea spre viitor, prin valorile creatoare,
experimentale sau atitudinale reprezintă pilonii terapiei prin sens. Frankl ne-a arătat prin atât prin
experiența sa in lagăr cât și prin expunerile sale teoretice, că omul nu are nevoie de un echilibru, de o
stare pe care să o mențină prind descărcarea tensiunilor inconstientului, ci mai cu seamă de o tensiune
pozitivă. Fiinta umană are nevoie de o tensiune creatoare, prin care individul se raporetează mereu la
devenirea sa posibilă, la un țel de realizat in viitor. Odată anulată tensiunea și tinderea către implinirea
potențailului, fie ea prin munca, arta sau iubire, persoana iși peirde busola existențială. Frankl ne
prezintă în cărțile sale cum persoanele care abandonau credința într-un sens in viitor, demisionau din
fața vieții, refugiindu-se in plăcerea de moment. Pentu autor momentul în care un deținut nu mai
răspundea la apelul de trezire și iși fuma liniștit țigara era semnul că acesta a renunțat la luptă. Frankl
ne-a făcut conștienți că omul este determinat de voința de plăcere, sau de voința de putere, ci de voința
de sens. Sensul nu este ceva abstract dincolo de copr si lumea socială, dar este ceva liber ales de către
individ. Iar sensul este posibil doar dacă persoana se situează intre actual și potențial. In momentul in
care aceasta alege să piardă din vedere posibilitatea de sens, fie ea prin munca, arta, iubirea pentru o
persoană, in momentul in care persoana se resemnează in propriul desert interior, aceasta nu mai poate
ființa. Personal cred că una din cele mai importante capacități omenești este aceea de a descoperi
posibilități creatoare in suferință. Diferența dintre cei care isi dau demisia in fața imprejurărilor pline de
suferință și cei care nu o fac constă in faptul că cei dintâi se lasă determinați de actualitatea prezentului,
in schimb ce cei din urmă se reprezintă pe sine prin posibilitățile pe care viitorul le oferă. Viitorul nu
inseamnă aici fuga din prezent, ci orientarea prezentului spre lumina sensului. Căci prezentul devine
demn de a fi trăit prin actualizarea posibilului. Credința in posibilitatea unui gest, a realizării unei
opere, a intâlnirii unei persoane dragi, a unei misuni umanitare, etc, toate acestea il fac pe om să iasă

din imperiul individualității separate pentru a accede la spațiul de lumea al sensului.
Prin exemplele prezntate, povesti de viață, cazurile unor pacienți, atitudinea lui Frankl in lagăr sau
propria experiență in fața sinuciderii si a suferinței pierderii am incercat să arătăm că orice intâmplare
poate fi investită cu sens, dacă persoana alege să creadă intr-un sens posibil. Intregul nostru demers a
urmărit să prezinte și să susțină ideea că alegerile ii determină omului destinul și nu intâmplările care se
petrec in viața sa.
Bibliografie
Adler.A, Ințelegerea vieții, Editura Trei, București,2013
Adler.A Cunoașterea omului, Editura Litera,2019
Alex Pattakos, Stephen R. Covey, Prisioners of our Thoughts. Viktor Frankl 's principles at work,
Berrett-Koehler Publishers ,2004
Arendt.H, Condiția umană, Editura Ideea, 2002
Baumeister, R. F. Meanings of life. New York, NY: Guilford,1991
Batthyany, A., & Levinson, J. (Eds.). Existential psychotherapy of meaning: A handbook of
logotherapy and existential analysis. Phoenix, AZ: Zeig, Tucker & Theisen,2009
Becker, E. The birth and death of meaning: A perspective in psychiatry and anthropology. New York,
NY: Free Press of Glencoe
Boeree, C. G. (1998). Personality theories: Viktor Frankl . Retrieved from http://webspace.ship.edu

/cgboer/frankl.html
Bondor. G, Dansul măștilor. Nietzsche și filosofia interpretării, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
Cottingham, J. The spiritual dimension: Religion, philosophy and human value.
Cyrulnik B, Resilience, Penguin Books,2009
Epictet, Manualul, Editura Seneca, 2018,
Viktor Frankl Institute.. Life and work chronology, http://www.viktorfrankl.org/e/chronology.html,2010
Frankl. V , Omul in căutarea sensului vieții, Editua Velant, Bucuresti, 2018
Frankl. V Strigătul pentru sensul vieții, Editura Meteor Publishing, 2018
Frankl. V Cel care are un motiv pentru care să trăiască, Editura Litera, Bucurști,2019
Frankl. V , Doctorul și Sufletul, Editura Meteor Pres, București,2019
Frankl V , Teoria și terapia nevrozelor, Editura Trei, 2008
Freud Introducere in Psihanaliză, Editura Trei,București, 2010
Freud. S, Disconfort in Cultură, Editura All, Bucuresti,2011
Gelman, M., & Gallo, J. (2009). Finding meaning in life at midlife and beyond: Wisdom and spirit
from logotherapy. Journal of Judaism & Civilization, 8 (59), 91-93.
Hatt, H.. Existential analysis and logotherapy: The contribution of Viktor E Frankl.,1965
Heidegger. M, Ființă și timp, Editura Humanitas, București,2002
Hoffman, E. Victor Frankl at ninety: A voice for life. America, 172(9), 17-22,1995
Husserl.E, Meditații carteziene, Editura Humanitas, București, 1994
Kang, K., Shim, J., Jeon, D., & Koh, M. . The effects of logotherapy on meaning in life and
quality of life of late adolescents with terminal cancer. Journal of Korean Academy of Nursing,2009
Kierkegaard. S, Discursuri Edificatoare, Editura Humanitas,2011
Lilian Graber, A. V . Viktor Frankl’s logotherapy: Method of choice in ecumenical pastoral, 2004
psychology Lima, OH: Wyndham Hall Press .S, Editura Humanitas, Bucuresti,2011
Ponsaran, A. G, The philosophical foundations of Viktor Frankl's logotherapy. Philippiniana
Sacra, 42(125), 2007
Pytell, T. , Redeeming the unredeemable: Auschwitz and man's search for meaning. Holocaust,2003
and Genocide Studies, 17, 89-113.
Semyon L Frank. The Meaning of Life. Translated by Boris Jakim. Grand rapids and Cambridge:
Eerdmans Publishing, 2010.
Thorne, B. M., & Henley, T. B.,. Connections in the history and systems of psychology (3rd

ed.). Boston: Houghton Mifflin,2005
Yalom I.D, Privind Soarele in față, Editura Velant, Bucuresti,2011
Yalom I.D, Psihoterapia existențială, Editura Trei, București,2012
Zaiser, R. (2005). Working on the noetic dimension of man: Philosophical practice, logotherapy, and
existential analysis. Philosophical Practice: Journal of the American Philosophical Practitioners
Association, 2005