-Lucrare de licen ț ă- [616098]

Universitatea din Bucure ș ti
Facultatea de Psihologie ș i Ș tiin ț e ale Educa ț iei
Departamentul de Ș tiin ț e ale Educa ț iei

-Lucrare de licen ț ă-

Impactul abuzului fizic asupra rezultatelor ș colare ale elevilor de liceu

Coordonator Ș tiin ț ific:
Lector univ. dr. Beatrice Hellen Almă ș an

Student: [anonimizat],
2018

Structură:

● Pagina de titlu
● Cuprins
● Rezumat într-o limbă străină
● Introducere
● Capitolul I -Agresivitatea. Tipuri de agresivitate
I.1 ​ Forme de manifestare
I.1.1 Factori ce influen ț ează manifestările agresive
​ I.2 Abuzul. Tipuri ș i factori determinan ț i
I.2.1 Factori determinan ț i ai abuzului
I.2.2 Tipuri de abuz ș i consecin ț ele acestora
I.2.2.1 Abandonul/ Neglijen ț a
I.2.2.2 Abuzul fizic
I.2.2.3 Abuzul emo ț ional
I.2.2.4 Abuzul sexual
I.2.2.5 Abuzul economic
I.3 Copilul-victimă a abuzului
● Capitolul II – Abuzul fizic asupra copilului
II.1 Abuzul fizic ș i violen ț a în familie
II.2 Clasificarea abuzului fizic asupra copilului
II.3 Consecin ț e psiho-sociale ale abuzului fizic asupra copilului
II.3.1 Trăiri interioare ale copilului abuzat
II.4 Consecin ț ele abuzului la nivel ș colar
● Capitolul III – Metodologia cercetării
III.1 Obiectivele cercetării
III.2 Ipotezele cercetării
III.3 Eșantionul
III.4 Instrumentele cercetării
III.4.1 Chestionar
III.4.2 Focus grup
III.4.3 Studiu de caz

1

● Capitolul IV- Rezultatele cercetării
● Concluzii
● Referin ț e bibliogr afice
● Anexe

Introducere

2

Societatea în care trăim se confruntă cu o problemă foarte gravă, ce se află în plină
ascensiune, ș i anume abuzul asupra copilului. Termenul de abuz sau violen ț ă a fost folosit în
publica ț ii, rapoarte ș i mass-media frecvent în ultimii ani. În anul 1996, Organiza ț ia Mondială
a Sănătă ț ii (OMS) a declarat că “violen ț a este una dintre cele mai mari probleme de sănătate
publică la nivel global”. În 2002 , în cadrul studiului “Abuzul și neglijarea copiilor în familie
: studiu sociologic la nivel național”, rezultatele au reflectat o realitate îngrijorătoare în rândul
părin ț ilor care recuno ș teau utilizarea unor forme diferite de viole n ț ă în procesul de cre ș tere ș i
educare al copilului. În urma studiului s-a constatat ca 60% dintre părin ț i au recunoscut că
decurg la forme diferite de abuz în ceea ce prive ș te cre ș terea copiilor.
În anul 2006, în “Studiul Organiza ț iei Na ț iunilor Unite privind violen ț a asupra copiilor ” s-a
arătat că la nivel global, peste 40 de milioane de copii sub 15 ani cad victime violen ț ei în
fiecare an, cu toate aceste, 97% dintre ace ș tia nu beneficiază de aceea ș i protec ț ie legală
împotriva violen ț ei ca ș i adul ț ii.
Problema cu care ne confruntăm se datorează în primul rând slabei cunoa ș teri a conceptelor ș i
teoriilor ce ț in de proble matica abuzului asupra copilului ș i de consecin ț ele acestuia asupra
dezvoltării sănătoase a individului.
Pe de altă parte, diminuarea ș i prevenirea abuzului sunt influen ț ate în mod negativ de
numărul redus al speciali ș tilor forma ț i ș i cu experien ț ă practică în acest domeniu.
De cele mai multe ori adul ț ii , în special părin ț ii consideră că propria experien ț ă de via ț ă este
de ajuns pentru a stabili un model educa ț ional pentru proprii copii ș i nu numai. Spre exemplu,
la fel ca ș i părintele care î ș i atribuie drepturi depline în cre ș terea copilului, cadrul didactic
consideră că experien ț a pe care o are este suficientă pentru a instrui ș i orienta copilul în
evolu ț ia sa.
Un factor principal în dezvoltarea ș i cre ș terea copilului îl constit uie familia. Abuzul în cadrul
familiei afectează individul pe plan emo ț ional , sentiment ce conduce către e ș ec social.
Efectele abuzului sunt profunde ș i afectează copilul de-a lungul întregii sale vie ț i.
Cunoa ș terea “Drepturilor Copilului” ș i mai ales a nevoilor lui în func ț ie de etapele sale de
dezvoltare reprezintă o obliga ț ie morală a părintelui în fa ț a societă ț ii în care trăie ș te.
Pentru a combate ș i a preveni abuzul , adul ț ii trebuie să con ș tientizeze efectele nefaste ale
acestuia.

3

Ceea ce ne-a determinat să analizăm problematica fenomenului de abuz este ș i faptul că
există extrem de pu ț ine studii ș i cercetări în acest domeniu, în situa ț ia în care copii din
România sunt extrem de vulnerabili la abuz ș i neglijare . În ceea ce prive ș te programele de
preven ț ie, din păcate, ț ara noastră se află la început de drum.
“O bună strategie de prevenire , combatere ș i recuperare a copiilor abuza ț i trebuie să con ț ină
o legisla ț ie completă cuprinzând legi în măsură să intervină în cazul abuzului , o clară
definire a institu ț iilor ș i a speciali ș tilor cu responsabilită ț i precise. De asemenea, sunt
necesare proceduri de interven ț ie adecvată în diferite situa ț ii , pregătirea ș i formarea unui
sistem institu ț ional , care să ofere sprijin ș i securitate în situa ț iile de criză.” (Zamfir , 1997)
În scopul preven ț iei , o importan ț ă deosebită ar putea avea con ș tientizarea problematicii
abuzului în rândul copiilor din ș coli. Aceste programe de preven ț ie ar trebui să pună accentul
pe în ț elegerea de către copii a diferitelor tipuri de abuz. Programele de preven ț ie la nivelul
ș colii sunt importante deoarece este cunoscut faptul că două treimi dintre victimele abuzului
sunt de vârstă ș colară.
Lucrarea de fa ț ă însum ează patru capitole. Primul capitol abordează la modul general
fenomenul de abuz, prin enun ț area tipurilor de abuz ș i a factorilor determinan ț i a acestora. Al
doilea capitol tratează în detaliu fenomenul de abuz fizic, enun ț ând atât consecin ț ele pe care
abuzul le are asupra dezvoltării armonioase a copilului, cât ș i trăirile interioare ale acestuia.
În final, al treilea capitol reprezintă cercetarea bazată pe trei instrumente ș i anume
chestionarul, metoda focus-grupului ș i un studiu de caz. Lucrarea se încheie prin prezentarea
rezultatelor cercetării ș i prin enun ț area concluziilor.

4

Capitolul I- Agresivitatea. Tipuri de agresivitate

Agresivitatea reprezintă un concept care poate fi definit drept „o stare a sistemului
psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în
planconștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, constrângerii, negării sau
umilirii unei ființe, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o
provocare.”(Păunescu, C., 1995)
Conform defini ț iei din “Dic ț ionar de psihologie” în ț elegem prin agresivitate “ ​ un
comportament distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Implică
negare activă și produce daune sau chiar transformări. Există și o agresivitate calmă,
nonviolentă dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în
primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei ”. (P. Popescu-Neveanu, 1978, p. 24 )
În ceea ce prive ș te anumite comportamente agresive, unele se orientează în direc ț ia
producerii unui rău altei persoane, în timp ce altele se orientează către direc ț ia demonstrării
“puterii agresorului” sau a “masculinită ț ii”.
Sunt autori care nu consideră această diferen ț iere ca fiind necesară deoarece „aceste variate
scopuri nu sunt mutual exclusive și multe alte acte de agresiune pot fi orientate pentru
atingerea unora sau tuturor acestor scopuri”. (Mitrofan, 2003, p. 162)
Ca forme reprezentative ale manifestării agresivită ț ii facem referire la delincven ț ă ș i
infrac ț ionalitate, acestea fiind cele care captează aten ț ia cel mai des din pricina impactului
puternic ș i al pericolului pe care îl prezintă. Acestea derivă de la amenin ț ări minore la crimă,
recurgând deseori la for ț a fizică a agresorului, uneori exercitându-se asupra obiectelor.

5

Societatea tolerează mai mult sau mai pu ț in aceste comportamente, depinzând de punctul în
care aceste sunt percepute drept crime.
În privin ț a comportament ului agresiv de factură antisocială, se pot diferenția mai multe tipuri:
a) agresivitatea nediferențiată, ocazională, fără un răsunet antisocial obligatoriu;
b) comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și
comportamentul criminal;
c) comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie
consecutivă unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită. (Dragomirescu, 1990)
Pe de altă parte, comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci și
asupra sinelui. Facem referire la diferen ț a între actele comportamentale autodistructive
(sinuciderea, de exemplu) și comportamentele care pot periclita sănătatea și echilibrul
organismului (consumul de alcool, droguri).
Concluzionând, având în vedere cele men ț ionate mai sus, agresivitatea poate fi definită drept
un „ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient sau
fantasmatic în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane,
unui obiect investit cu semnificație socială sau orientate spre propria persoană
(autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulburări psihice sau
chiar în afara lor (suicidul rațional)”. (Gorgos, 1987, p. 110-111)
Asemenea altor concepte psihologice, termenii de „agresivitate”, respectiv „agresiune” și
„violență” apar ț in atât lim bajului comun, cât ș i arsenalului tehnic al psihologiei, cele două
perspective putând să nu coincidă cu necesitate.
Cu toate acestea, chiar dacă în vorbirea curentă termenii de agresivitate, agresiune și violență
par să aibă aproape același înțeles, este necesar de stabilit o gradație și de respectat nuanțele
diferite ale acestor noțiuni. (Florea, 2003, p.27-50)
Clasificarea agresivită ț ii întâmpină dificultă ț i din pricina marii complexită ț i ș i a intensită ț ii
acestui fenomen psihosociologic.
În 1961 Buss identifică trei dimensiuni caracteristice agresivită ț ii, ș i anume:
1) fizică – verbală;
2) activă – pasivă;
3) directă – indirectă.
Îmbinarea acestor dimensiuni conduce către alte 8 tipuri diferite de agresiune.
● Agresivitatea activă:

6

-fizică:
-directă (loviri ș i răniri)
-indirectă (atacuri asupra unui substitut al victimei)
-verbală:
-directă (insulte)
-indirectă (bârfă)
● Agresivitate pasivă:
-fizică:
-directă (blocarea unui comportament al victimei)
-indirectă (neangajarea într-un comportament)
-verbală:
-directă (refuzul de a conversa/vorbi)
-indirectă (lipsa aprobării/acordului)
Putem caracteriza agresivitatea având în vedere următoarele caracteristici:
1) Referindu-ne la agresor sau la o persoană cu un comportament ostil se pot diferenția:
● agresivitatea tânărului vs. agresivitatea adultului;
● agresivitatea masculină vs. agresivitatea feminină;
● agresivitatea individuală vs. agresivitatea colectivă;
● agresivitatea spontană vs. agresivitatea premeditată.
2) În func ț ie de forma de manifestare a agresivită ț ii putem identifica:
● agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă;
● agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.
3) În privin ț a obiectivelor urmărite, identificăm:
● agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material;
● agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei.
4) Prin prisma metodelor utilizate spre înfăptuirea actului agresiv se pot diferen ț ia:
● agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;
● agresivitatea directa (cu efecte directe asupra victimei) si agresivitatea indirecta (cand
intre agresor si victima exista intermediari).
În literatura de specialitate întâlnim o diferen ț ă între agresivitatea reactivă, fiind cea care
răspunde unei provocări ș i cea proactivă, aceasta din urmă nefiind provocată ulterior. De
asemenea, este importantă în ț elegerea diferen ț elor între agresivitatea verbală ș i cea fizică,

7

întru cât cea fizică este mult mai gravă, datorită consecin ț elor suportate de victimă, precum ș i
ș ansei mai mari de a stârn i un conflict printr-o reac ț ie agresivă.

I.1 ​ Forme de manifestare

Agresivitatea reprezintă o formă de manifestare a energiei vitale, însă ceea ce este important
pentru cei din jur, este modul în care agresivitatea se prezintă ș i se manifestă. În literatura de
specialitate, Sigmund Freud, împreună cu Konrad Lorenz sus ț in că agresivitatea este
înnăscută. Ace ș tia sus ț in ideea conform căreia oamenii se nasc cu impoulsul de a fi violen ț i
sau de a agresa. Pe de altă parte, cei de la Yale Univeristy din SUA, sus ț in că agresivitatea
este un răspuns la frustrare. În momentul în care îndeplinirea unei sarcini e ș uează, intervine
frustrarea. La rândul său frustrarea devine sursa de manifestare a agresivită ț ii.
În altă ordine de idei, având în vedere teoria învă ț ării sociale a agresivită ț ii, putem afirma că
agresivitatea est eun comportament social învă ț at. Teoria învă ț ării sociale a agresivită ț ii
aduce argumente conform cărora comportamentul agresiv este influen ț at:
● în mod direct, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente;
● În mod indirect, prin observare ș i ulterior imitarea unor modele de conduită ale altora.

I.1.1 Factori ce influen ț ează manifestările agresive

Manifestările agresive sunt numeroase ș i depind în principal de mediul în care trăie ș te omul.
Cei mai importan ț i factor i ce influen ț ează agresivitatea sunt:
1. Familia ș i educa ț ia oferită.
De cele mai multe ori copii care manifestă un comportament agresiv provin din familii ai
căror părin ț i au fost crescu ț i prin intermediul pedepselor fizice, care la rândul lor au urmat
acelea ș i metode pentru cre ș terea copiilor. Copilul î ș i ia ca model părin ț ii. Modul în care
adul ț ii în general, părin ț ii în special î ș i manifestă stările agresive devine un exemplu pentru
copil. Aceste modele preluate de la cei din jur vor fi redate ulterior ca manifestări agresive
fa ț ă de sine ș i fa ț ă de ceil al ț i.
2. Cultura ș i mediul social
În mediul social din care provine copilul, unde modele de conduită agresivă sunt acceptate,
agresivitatea se va perpetua asupra genera ț iilor viitoare.

8

3. Mass-media
Mass-media antrenează societatea într-un comportament agresiv, deoarece prin intermediul
mass-media, al televizorului, internetului se difuzează zilnic modele de conduită agresivă prin
certuri între părin ț i ș i copii, bătăi între elevi sa chiar crime.
Cu toate acestea, agresivitatea nu este întotdeauna distructivă sau autodistructivă, datorită
sublimărilor constructive care stau la baza creativită ț ii, a competi ț iei, a spiritului de dreptate
ș i a sus ț inerii unor valori. Considerăm că nu este benefică evitare a agresivită ț ii sau încercarea
de a o opri, deoarece acestea din urmă stârnesc comportamentul agresiv. Important este să
învă ț ăm cum să privim agresivitatea în mod constructiv, pentru a nu mai fi dăunătoare atât
nouă, cât ș i celor din jur.

​ I.2 Abuzul. Tipuri ș i fact ori determinan ț i

De-a lungul timpului societatea în care trăim s-a confruntat cu o problemă socială complexă,
ș i anume abuzul asupra copilului. Din păcate, acest fenomen a luat amploare, motiv pentru
care ne confruntăm cu el ș i în zilele noastre.
O societate sănătoasă nu poate să existe decât dacă ea are o bază sănătoasă. Iar aceasta nu
poate fi decât familia, în general, ș i copilul, în particular. Astfel spus, construc ț ia unei
societă ț i armonioase trebuie să se fundamenteze pe protec ț ia ș i bunăstarea copilului. Copii de
azi sunt părin ț ii de mâine. Un copil abuzat ș i neglijat va ap1ica probabil un tratament
asemanator copiilor lui, generându-se astfel un cerc vicios, din care cu greu se va mai putea
ie ș i.
Fenomenul abuzului la copii se definește ca fiind o formă de maltratare, neglijare, rele
tratamente asupra copiilor care se află în mod obișnuit într-un raport de autoritate cu copilul.
(Ș. Ionescu 2001, pag. 16).
Conform Legii 272/2004, abuzul asupra copilului presupune printre altele, orice acțiune
voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau autoritate față
de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau
socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Defini ț ia acceptată de Organiza ț ia Mondială a Sănătă ț ii acoperă în întregime însemnătatea
acestui concept. “Abuzul reprezintă orice formă de maltratare fizică și / sau psihică, abuz

9

sexual, neglijare, tratare neglijentă sau exploatare în scopuri comerciale sau orice alt tip de
exploatare care poate cauza daune efective sau potențiale pentru sănătatea, supraviețuirea,
dezvoltarea sau demnitatea copilului în contextul unei relații de responsabilitate, încredere
sau autoritate”
Din punct de vedere medical, abuzul reprezintă o ac ț iune îndreptată către copil, care îi
afectează sănătatea fizico-psihică cu consecin ț e negative temporare sau definitive.
Juridic vorbind,abuzul este încălcarea normelor legale care apără relațiile sociale ce asigură o
bună și normală creștere și dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului.
În literatura de specialitate întâlnim deseori asocierea între abuz ș i maltratare. “Maltratarea
este orice formă voluntară de acțiune sau omitere a unei acțiuni care este în detrimentul
copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea
ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi.” (Popescu V., 1998)
Concluzionând, putem afirma că abuzul reprezintă o formă de violen ș ă atât fizică, cât ș i
psihică, care aduce urmări negative temporare sau definitive asupra persoanei abuzate.

I.2.1 Factori determinan ț i ai abuzului

Există numeroase caracteristici care determină apari ț ia abuzului. Dintre acetea men ț ionăm:

Caracteristici parentale :
● adulții au suferit la rândul lor abuzuri în familia de origine;
● model parental abuziv;
● consumul de alcool/ droguri;
● părin ț i care suferă de boli mintale ș i au sănătatea precară;
● părin ț i care sunt in stabili emoțional, lipsiți de empatie relațională,
● nu apreciază copilul corect, nu-l aprobă, nu-l acceptă;
● comunicarea deficitară cu copilul;
● părin ț ii au un stil educativ conflictual ș i prezintă un atașa ment redus față de copil;
● familie tradițională ce folosește bătaia ca metodă educativă.

Caracteristici ale copilului:
● copil instabil, hiperactiv,indisciplinat ș i neascultător;

10

● copil bolnăvicios, suferind de o dizabilitate fizică sau psihică, fapt care îngreunează
rela ț ionarea adultu lui cu el;
● statutul copilului ( ne referim aici la copii ce provin din alte relații);
● copil născut prematur, care, în primul an de viață, fiind mai greu de îngrijit decât
congenerii lui, îi irită pe părinți, declanșând frustrarea și comportamentele agresive ale
acestora;
● copil provenit dintr-o sarcină neplanificată, nedorită sau născut cu alt sex decât cel pe
care părin ț ii ș i-l doreau.

Condiții socio-economice și familiale:
● antedecedente penale sau familiale semnificative;
● părinte unic sau în relație de coabitare /concubinaj;
● izolarea socială a familiei(lipsa prietenilor, a rudelor);
● conflicte maritale;
● șomaj, decese, mutări frecvente;
● stres economic, sărăcie.
S-a observat că există două strategii de supravie ț uire în ceea ce prive ș te situa ț ia copiilor
abuza ț i, acestea fiind:
1. “strategia de a fi exagerat de bine adaptat este utilizată de copiii care se poartă în așa fel
încât să fie pe placul adulților, îndeplinindu-le toate dorințele, făcând eforturi pentru a le
preîntâmpina reacțiile violente și a se ridica la înălțimea așteptărilor lor. Din această categorie
fac parte copii inteligenți, care au învățat să observe gesturile părinților, pentru a afla dacă
sunt nervoși sau nu, care „citesc” pe fața lor semnele a ceea ce ar putea să se întâmple,
vorbesc neîncetat în anumite situații pentru a le distrage atenția. Utilizând o astfel de
strategie, copiii dobândesc abilități și competențe superioare celor ale congenerilor, dar își
vor pierde definitiv copilăria, devenind niște adulți în miniatură, care învață să se descurce de
timpuriu, dar cu un preț mult prea mare.”(Killen,1998,p.101)
2. “strategia de a fi hiperactiv și distructiv este aplicată de copiii care sunt constant
provocatori, agresivi, deranjează jocul celorlalți, distrug lucruri, creează agitație, se întrerup
deseori din activitățile începute, sunt sfidători; ei încearcă să atragă astfel atenția asupra lor,
dar, din păcate, efectele sunt contrare celor așteptate. Există diferențe între cele două sexe în
abordarea strategiilor de supraviețuire: în timp ce băieții se bazează mai mult pe propria forță

11

și creativitate, fetele apelează și la alte persoane, care le-ar putea sprijini în efortul lor de a
face față împrejurărilor”. (Killen,1998,p.101)
În pofida multitudinii de fațete și particularități ale abuzului asupra copiilor, există câțiva
indici ai existenței sale, identificabili în modul de a fi al victimelor:
a) amintirile compulsive, retrăite de nenumărate ori (vizuale, tactile, olfactive, acustice, în
funcție de modalitatea predominantă în care a fost realizat abuzul);
b)modalități comportamentale particulare (copiii repetă în joc trăirea abuzului și o reproduc
în scenarii automatizate, de exemplu în jocul cu păpuși sau în desen);
c) viziunea alterată asupra lumii, vieții și mai ales asupra viitorului (lipsa de încredere în
semeni, așteptările negative dinspre aceștia, dificultăți în a construi relații pozitive cu cei din
jur). Desigur, trăirile copiilor abuzați vor fi diferite, depinzând de tipul abuzului în sine, de
sensibilitatea fiecăruia, de modul în care fiecare copil a perceput întreaga situație și, în sfârșit,
de mijloacele folosite pentru a supraviețui.

I.2.2 Tipuri de abuz ș i consecin ț ele acestora

În general abuzul este împăr ț it în 3 mari categorii ș i anume: abuzul fizic, abuzul emo ț ional ș i
abuzul sexual. Însă, în cele ce urmează vom trata atât cele 3 categorii, cât ș i neglijarea sau
abandonul ș i abuzul econ omic.

I.2.2.1 Abandonul/ Neglijen ț a

“Abandonul sau agresivitatea prin demisie se poate manifesta sub diverse grade și forme,
mergând de la abandonul disimulat, în care părinții se poartă ca și când copilul nu ar exista, îl
neglijează, nu-i acordă niciun fel de atenție, copilul este respins, iar nevoile sale de dezvoltare
sunt ignorate, până la abandonul fizic, când unul dintre părinți părăsește copilul sau, în caz de
divorț, îl consideră un obstacol în calea constituirii noii sale familii; această situație o găsim
și în cazul fetelor minore rămase însărcinate, care sunt părăsite atât de parteneri, cât și de
părinți, având mari dificultăți în a crește și educa viitorul copil.” (Păunescu, 1994, p. 95 )
Neglijarea este reprezentată de incapacitatea adultului în general, părin ț ilor în special de a
avea o comunicare eficientă cu copii, de a le asigura nevoile caracteristice vârstei ș i de a le
limita accesul la educa ț ie.

12

’’Prin neglijarea copilului se în ț elege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane
care are responsabilitatea cre ș terii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsura
subordonată acestei responsabilită ț i, fapt care pune în pericol via ț a, dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a
copilului ’’(art.89 alin.2 din Legea nr.272/2004).
Cele mai grave forme de neglijare conform “Salva ț i Copii, 2000” sunt:
● neasigurarea unei alimenta ț ii;
● neasigurarea unei îmbrăcămin ț i adecvate;
● dezinteres fa ț ă de starea de sănătate a copilului;
● locuin ț ă cu spa ț iu ș i igiena necorespunzătoare;
● insuficientă supraveghere;
● lipsa de preocupare pentru educa ț ia copilului;
● privarea copilului de afec ț iune;
● abandonul copilului.
“Copiii neglijați au caracteristici ușor de observat: sunt considerați foarte cuminți, sunt timizi,
se retrag din fața agresiunii altora, nu încearcă niciodată să se afirme, de obicei se joacă
singuri, preferă să stea în grupuri mari de copii, dar nu-și fac prieteni. În schimb, copiii
respinși sunt foarte activi, vorbăreți și certăreți, încearcă mereu să se apropie de ceilalți, nu
cooperează atunci când se joacă, nu împart lucrurile pe care le posedă, deseori atrag atenția
prin conduite nepotrivite situației.” (Scaffer, 2005, p. 118)
„Copiii au nevoie de sprijin din partea adulților, față de care manifestă un puternic
atașament…” (Mitrofan, 2008, p. 282).
Datorită acestui tip de abuz, dezvoltarea copilului este serios afectată, motiv pentru care,
neglijarea ar trebui să se bucure de o aten ț ie ș i o analiză mai sporită, atât din partea părin ț ilor,
cât ș i a cadrelor didactice ș i mass-media.
I.2.2.2 Abuzul fizic

“Abuzul fizic reprezintă ac ț iunea sau lipsa de ac ț iune ( singulară sau repetată ) din partea
unui părinte sau a unei persoane aflată în pozi ț ie de răspundere, putere sau încredere care are
drept consecin ț ă, vătămar ea fizică actuală sau poten ț ială.” (Salva ț i Copiii, 2000)
“Cele mai grave forme de manifestare a abuzului, mai ales a agresivită ț ii în cadrul familiei
sunt bătaia ș i incestul, cu consecin ț e extrem de nefavorabile asup ra procesului de dezvoltare

13

ș i maturizare psihocompo rtamentală a copilului. În ceea ce prive ș te bătaia, unii teoreticieni
sus ț in că metoda are o du blă valoare: retroactivă – durere fizică ș i morală resim ț ită pentru o
conduită gre ș ită – ș i proactivă, adică inhibarea pe viitor a unor as emenea acte
comportamentale. Ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare
trebuie să fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare sunt doar câteva din
întrebările la care nu s-a formulat încă un răspuns unanim acceptat de către speciali ș ti.”
(Salva ț i Copiii, 2000)
Dintre toate tipurile men ț ionate la început, abuzul fizic reprezintă cea mai des întâlnită formă
de abuz. Are drept urmări atât vătămarea fizică a copilului, cât ș i “vătămarea” psihică a
acestuia.
Printre cele mai des întâlnite caracteristici ale părin ț ilor care î ș i abuzează fizic copii,
men ț ionăm:
● părin ț i care provin din familii în care la rândul său au fost agresa ț i de propii părin ț i
sau de rude apropiate;
● părin ț i care încă m erg pe principiul “bătaia este ruptă din rai”;
● părin ț i care î ș i tratează copii ca pe ni ș te obiecte, nu ca pe fiin ț e. Ace ș tia consideră că
propii copii ar trebui să îndeplinească toate sarcinile cerute, să fie primii la ș coală, să
nu iasă niciodată din cuvântul părin ț ilor ș i să fie constant ascultători. În caz contrar,
copiilor li se vor aplica pedepse fizice.
● părin ț i lipsi ț i de sentimente, de umanitate, care nu sunt int eresa ț i ș i pe care nu îi
afectează modul în care î ș i cresc copii ș i felul în care îi vo r afecta pe viitor rănile
fizice ș i suflete ș ti pe care ace ș tia le provoacă.
Se poate observa foarte u ș or dacă un copil trăie ș te într-un mediu violent. Conform
“Rădulescu, 2001, p. 67” men ț ionăm următoarele caracteristici:
● copilul are frecvent conduite agresive;
● copilul este izolat, pasiv, emotiv;
● copilul are dificultăți școlare: performanțe scăzute, absentează, este indisciplinat;
● rolurile sunt inversate: copilul tutelează adultul;
● tulburări ale somnului nocturn: insomnii, coșmaruri, poluții, agitație în timpul
somnului;
● dureri somatice: dureri de cap, de stomac, guturai cronic, alergii;
● comportament autodistructiv, înclinație spre accidente;

14

● vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istorisirea accidentului;
● teamă de contactul fizic inițiat de părinți sau de alte persoane;
● plâns disperat sau absența aproape completă a plânsului;
● pare să urmărească siguranța, adaptându-se mai degrabă la situație, decât să se bizuie
pe părinți; pare într-o stare de alertă constantă față de un pericol potențial, întrebând,
prin cuvinte și acțiuni, ce se va petrece în continuare;
● se află permanent în căutarea hranei, a unor lucruri, avantaje, servicii;
● are conduite evazioniste și deviante persistente, mai ales în cazul adolescenților, cum
ar fi vagabondajul, abuzul de alcool sau de droguri, prostituția, mariaj timpuriu,
exitența unei sarcini.
“Există situații în care tensiunea care însoțește conflictele dintre soți este resimțită intens de
către copil: acesta devine excesiv de agitat și turbulent, făcând și mai greu respirabilă
atmosfera familială. În aceste condiții, copilul se transformă înt-un fel de țap ispășitor,
părinții și frații descărcându-și agresivitatea asupra lui.” (Killen, 1998, p. 28)
Cel mai traumatizant fenomen pentru un copil îl reprezintă prezen ț a la conflictele violente
dintre părin ț ii săi.
Deseori abuzul fizic se află în strânsă legătură cu cel emo ț ional. Această legătură se datorează
sentimentelor de inferioritate, de teamă, prezente din cauza comunicării dificile, încărcată de
o ostilitate lipsită de motiva ț ie, lucru ce poate persista ș i la vârsta adultă.
În 1991, Clausen ș i Critte nden afirmau că abuzul emo ț ional a fost prezent în majoritatea
cazurilor de abuz fizic, de cele mai multe ori abuzul emo ț ional fiind cel care cauza daune
serioase în dezvoltarea copilului.
“Abuzul emo ț ional trebui e să fie în centrul aten ț iei profesioni ș tilor.” (Kari Killen,1998,p.29)

I.2.2.3 Abuzul emo ț ional

“Asemenea abuzului fizic, care produce cicatrice de ordin fizic, abuzul emo ț ional lasă ș i el
urme adânci” (Autoritatea Nationala pentru protectia drepturilor copilului.- Bucuresti, 2006,
p.73).
“Una dintre formele abuzului emo ț ional este respingerea afectivitatii ș i lipsa de aten ț ie.
Urmare a cercetărilor recente, stările afective, emo ț iile au dobândit un loc central în teoriile
privind dezvoltarea ș i func ț ionarea individului uman. Se afirmă to t mai mult că starea de

15

comfort a unui individ, calitatea vie ț ii pe care o duce sunt bazate pe emo ț iile pe care le
trăie ș te ș i descifrarea acestora ne poate spune mai mult despre ace st individ decât capacită ț ile
cognitive.” (Muntean, A., 2006).
Spre deosebire de abuzul fizic, abuzul emo ț ional este mult mai greu de depistat, deoarece
acesta din urmă nu prezintă semne fizice. Adesea abuzul emo ț ional este determinat prin
intermediul comportamentului persoanei aflate în cauză. De regulă, primele semne, primele
manifestări care apar în urma abuzul emo ț ional cauzează mai pu ț in în compara ț ie cu cele care
apar în timp.
În ceea ce prive ș te efecte le abuzului emo ț ional, un impact foarte mare asupra copiilor îl au
amenin ț ările. ​ Bowdeby (1 973) (apud Kari Killen,1998,p.33) sus ț ine că “amenin ț ările
separării sunt probabil mai dăunătoare decât adevărata separare.”
O legătură foarte puternică între abuzul emo ț ional ș i abuzul fizic este dată de sindromul
’’Munchausen’’. În cazul acestui sindrom, părin ț ii inventează o boală de care pretind ca ar
suferi propriul copil. Singura diferen ț ă între abuzul fizic ș i sindromul ’’Munchausen’’ este
dată de faptul că de această dată nu părin ț ii sunt cei care abuzează copilul, ci persoane străine
care îl supun la tratamente dureroase în scopul investigării.
Un alt tip de abuz emo ț ional este reprezentat de Enod (E ș ecul non-organic de dezvoltare).
’’E ș ecul de dezvoltare da torat mediului nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa
este centrată pe omiterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul rela ț iei părinte-copil.
Problemele existente în cadrul diadei pot varia de la simpla lipsă de cuno ș tin ț e sau deprinderi
pâna la complicate paternuri de ata ș ament care se pot traduce în paternuri de hrănire gre ș ite
fa ț ă de satisfacerea nevoi i de hrană’’.( Ayoub si Miller (1985) apud ( Kari Killen,1998,p.38))
Considerăm abuzul emo ț ional ca fiind acea formă de abuz care afectează imaginea de sine ș i
echilibrul psihologic al copilului, datorită comportamentului neadecvat prezentat de părinte,
jigniri, batjocoriri, ironizări. Un copil abuzat emo ț ional simte ca nu este iubit, se izolează ș i
trăie ș te teroarea, refuzul ș i agresivitatea.
Înainte ca dezvoltarea psihică să se impună în via ț a copilului, acesta își va asuma
responsabilitatea de a avea grijă atât de el însuși, cât și de părinți, renunțând astfel la bucuria
de a- ș i trăi copilăria.“Ca adult, acesta se va confrunta cu probleme legate de identitate –
conștientizarea valorii personale și a identității sexuale.” (Killen, 1998, p. 34)

16

În cadrul abuzului emo ț ional, cea mai periculoasă manifestare este aceea în care datorită
consecin ț elor în plan soci al, copilul devine un delinvent, în cel mai rău caz ajungându-se la
crimă.
„Am fost crescut de bunici, deoarece mama mă părăsise la naștere, plecând să-și caute
fericirea în alte locuri. La vârsta de 3 ani, mama a revenit și m-a dus departe, într-un oraș
minier, unde își găsise fericirea. Mi-aduc aminte învățămintele ei: când intri, zici frumos
săru-mâna tăticule și îl pupi. Așa am făcut, dar am primit o replică rece, care m-a urmărit
toată viața: «ia-l de aici din fața mea». Nu am uitat niciodată cum m-a privit și m-a respins,
dar, în schimb, am găsit repede refugiu în persoana unchiului meu nea Gică, fratele mamei,
de care și lui tata îi era teamă și eu eram tare bucuros când îl certa pe tata pentru mine. El mă
iubea mult în felul lui, dar singurul lucru care nu îi plăcea era faptul că eram prea blând și
încerca mereu să-mi inoculeze că trebuia să știu să mă bat. El mă bătea ca pe stradă, nu cu
cureaua, dar efectul s-a văzut, deoarece tata primea reclamații de la mulți părinți, el mă bătea
pe mine, iar pe el unchiul Gică, și el a fost primul care a cedat. La grădinița săptămânală unde
m-au dat părinții am luat bătaie de la un băiat mai mare; când m-a văzut, nea Gică a turbat,
m-a bătut cum nu mai fusesem bătut niciodată, mi-a pus cuțitul în mână și mi-a zis vorba lui
preferată: «Bisericuța mă-tii, te duci și îi bei sângele, altfel eu te omor cu mâna mea, muiere
ce ești». Și așa am făcut, m-am dus la cel ce mă bătuse și i-am spus că vreau să dăm mâna să
ne împăcăm, așa cum îmi spusese nea Gică și, când el a întins mâna la mine, eu l-am lovit cu
cuțitul în gât după care am fugit, aveam 5 ani atunci…” (Gheorghe, 2003, p. 149).
Trista realitate ne arată că, din păcate există astfel de manifestări ale abuzului emo ț ional, care
privează copilul de libertate ș i de o copilărie fericită ș i îi distrug via ț a, dacă nu definitiv, pe
termen îndelungat.

I.2.2.4 Abuzul sexual

“Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu
inten ț ia de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau unui alt copil, care, prin
vârstă ș i dezvoltare se află fa ț ă de el într-o rela ț ie de răspundere, încredere sau putere. Când
copilul este abuzat de un membru al familiei, atunci avem de-a face cu un incest”.
(Autoritatea Na ț ională pe ntru protec ț ia drepturilor copilului.- Buc ures ț i, 2006, p.73)

17

Considerâm abuzul sexual ca fiind acea formă abuz în care copilul este folosit de către adult
pentru satisfacerea plăcerilor sexuale. Se manifestă în diferite forme, de la simple mângâieri
până la for ț area copilului să participe la jocuri sexuale sau să asiste în timpul masturbării.
Conform “Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (ediția a patra, 1994, p.
613–614)” abuzul sexual repetat și maltratarea corporală intră în categoria evenimentelor
traumatice, care generează un stres sever.
În ceea ce prive ș te abuzu l sexual, există câteva consecințe care îl fac să fie cea mai înjositoare
și mai greu surmontabilă formă de abuz:
“1. sexualizarea traumatică prin interiorizarea de către copil a unor idei eronate despre
comportamentul sexual, datorită faptului că este recompensat pentru comportamente sexuale
nepotrivite vârstei;
2. stigmatizarea prin trăirea sentimentului de rușine, datorită faptului că abuzatorul îi solicită
imperativ să păstreze tăcerea și îi atrage atenția asupra faptului că este părtaș, iar imaginea lui
va fi una negativă, dacă ceilalți le vor descoperi secretul;
3. trădarea prin neîmplinirea așteptărilor copilului privind apărarea și grija din partea
membrilor familiei, care îi neagă dreptul la bunăstare și armonie;
4. neputința copilului de a se proteja și de a stopa abuzul, datorită experimentării de către
acesta a încălcării de către adult a granițelor sale corporale;
5. parentificarea și atribuirea de roluri deformate, prin pierderea copilăriei și aducerea sa cu
forța în rolul de adult, prin atenția care i se acordă, în defavoarea fraților și prin recompensele
nepotrivite.” (Fischer, Rieddeser, 2001, p. 258)
Din nefericire, de cele mai multe ori, copii ascund faptul că sunt abuza ț i sexual, datorită fricii,
a posibilelor consecin ț e ulterioare.

I.2.2.5 Abuzul economic

Considerăm abuzul economic ca fiind acea formă de abuz în care copii sunt obliga ț i să
participe la activită ț ă ț i aducătoare de venituri.
Conform unui raport elaborat de Institutul de Cercetare a calită ț ii vie ț ii, identificăm
următoarele activită ț i desfă ș urate de copii în gospodărie:
● menajul în gospodărie: cură ț enie, spălatul rufelor (pentru copii, uneori ș i pentru
adul ț i), spălatul va selor, gătitul, aruncarea gunoiului ;

18

● cumpărăturile, plata unor servicii;
● îngrijirea fra ț ilor m ai mici sau a altor persoane din gospodărie.
(Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie ș i Promovarea Incluziunii Sociale –
Condi ț ii sociale ale excluziunii copilului, Academia Română, Institutul de Cercetare a
Calită ț ii Vie ț ii, 2004, p. 20,21)
În cadrul aceluia ș i rapor t, identificăm activită ț i desfă ș urate de copii ș i în afara gospodăriei,
activită ț i care implică dif erite grade de risc:
● menajul în alte gospodării (predilect pentru fete ș i pentru copii de vârstă mai mică) ;
● muncă ocazională în comer ț – la chio ș curile din vecinătat e (descărcat / încărcat marfă,
cură ț enie, activită ț i ocazionale din pie ț e);
● muncă în construc ț ii (specifică băie ț ilor): încărcarea / descărcarea materialelor, munci
care presupun un efort fizic ridicat;
● muncă în unită ț i productive (pentru copii care se apropie de vârsta minimă legală de
muncă);
● forme marginale – spălatul parbrizelor / ma ș inilor ș i chiar furtul în pie ț e sau cer ș itul.
(Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie ș i Promovarea Incluziunii Sociale –
Condi ț ii sociale ale excluziunii copilului, Academia Română, Institutul de Cercetare a
Calită ț ii Vie ț ii, 2004, p. 20,21)
Abuzul economic aduce cu sine numeroase consecin ț e, de la deteriorarea stării de sănătate a
copilului până la abandon ș colar ș i privarea copilului de poten ț iale oportunită ț i. De cele mai
multe ori, abuzul economic este întâlnit în cartiere mărgina ș e ș i în familii din mediul rural
datorită situa ț iei financiar e precare.
Consecin ț ele abuzul asupra copilului sunt numeroase, de la consecin ț e directe, reprezentate
de arsuri, răni, tulburări alimentare, psihosomatice, până la consecin ț e la nivelul dezvoltării
copilului, reprezentate de tulburări de comportament, blocaje la nivel social, în rela ț ie cu cei
din jur, scăderea randamentului ș colar ș i scăderea abilită ț ii cognitive.
I.3 Copilul-victimă a abuzului

Principala prioritate a tuturor factorilor ș i persoanelor implicate în protec ț ia copilului ar trebui
să fie plasarea copilului în centrul intereselor unui copil. Din păcate, societatea în care trăim
uită că înainte de toate “copilul este mai întâi copil ș i mai apoi un adult în miniatură”.

19

Studiile arată o realitate îngrijorătoare în rândul părin ț ilor care recunosc utilizarea unor forme
diferite de abuz în cre ș terea ș i educarea propriilor copii.
Astfel, “în 4 din 10 familii din România părinții recunosc că folosesc violența fizică, iar în
alte 2 din 10 familii copilul este insultat, înjosit, amenințat cu bătaia. 1 din 200 de părinți își
abuzează sexual copilul. 8 din 10 copii declară că sunt bătuți de părinți. 7% dintre copii
afirmă că sunt bătuți și 33 % că sunt jigniț de profesori.”
(Studiu na ț ional, “Abuzu l ș i neglijarea copilului”)
art. 95 din Legea 272/2004 spune:
„Sunt interzise săvârșirea oricărui act de violență (…) atât în familie, cât și în instituțiile care
asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor, în unități sanitare, unități de învățământ,
precum și în orice altă instituție publică sau privată care furnizează servicii sau desfășoară
activități cu copii”
Art. 52 alin. 4 obligă cadrele didactice, iar art. 89 alin. 3 și art. 96 obligă orice angajat al unei
instituții publice sau private care intră în contact cu copilul să anunțe de urgență cazurile reale
sau suspiciune de abuz și neglijare Direcției generale de asistență socială și protecția
copilului. Art. 89 alin. 2 conferă acest drept oricărei persoane.
Art. 68 rap. la art. 62-64 stabilește că plasamentul de urgență a copilului se dispune la o
persoană sau familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial. Plasamentul
copilului care nu a împlinit vârsta de 3 ani poate fi dispus numai la familia extinsă,
substitutivă sau la asistent maternal, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial
fiind interzis; acesta din urmă este permis numai pentru copilul mai mic de 3 ani care prezintă
handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate. La
stabilirea măsurii de plasament se va urmări:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menținerea fraților împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura
cu acesta.
Având în vedere precedentele articole extrase din legisla ț ia na ț ională, Legea 272/2004,
constatăm că există atât în ș tiin ț ări cu privire la fenomenul de abu z, cât ș i măsuri ce se vor lua
în cadrul săvâr ș irii abuzu lui. Ceea ce ne lipse ș te însă este responsabilitatea socială, deoarece
nimeni nu ia în calcul aceste măsuri, oamenii nu se implică, nu iau atitudine în ceea ce

20

prive ș te constatarea unui abuz, drept pentru care încă ne confruntăm cu acest fenomen ce a
luat amploare în ultimii ani.

Capitolul II – Abuzul fizic asupra copilului

Dacă în prima parte a lucrării am vorbit despre abuz la modul general, în cele ce urmează
vom dezbate amănun ț it acest fenomen cu care ne confruntăm. În literatura de specialitate
abuzul fizic a fost prima formă de abuz recunoscută. Astfel, H. Kempe define ș te abuzul fizic:
“atacuri neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime până la injurii fatale,
provocate copilului de către persoana care îl îngrijește.”
Sunt destul de u ș or de ob servat urmările abuzului fizic. Cele mai des întâlnite sunt contuziile
ș i arsurile, acestea proven ind de la lovirea copilului cu diverse obiecte până la folosirea
ț igărilor sau a încălzitoare lor electrice pentru pedepsirea copilului. Abuzul se datorează în
principal lipsei experien ț ei părin ț ilor în ceea ce prive ș te cre ș terea copilului.
“Datorită absenței unei pregătiri pentru funcția de părinte, creșterea copiilor se realizează în
virtutea unor tradiții, a unei mentalități, care adeseori face abstracție de nevoile copilului
pentru o dezvoltare normală. Reprezentarea socială sau mentalitatea încorporează o serie de
valori, practici, reprezentări și chiar stereotipuri. Dacă la nivelul mentalității nu mai
reprezintă o valoare, mentalitatea va dezvolta practici maltratante de abandon, bătăi, umilire,
folosire a copilului”. (M. Constantin, 2004, p. 54)
Fenomenul de abuz diferă de la o mentalitate la alta , însă suferin ț ele ș i traumele copilului
sunt acelea ș i, indiferent d e cum este definit ș i în ț eles abuzul în cultura din care provine.
“Cu privire la maltratare copilului sunt binecunoscute și larg aplicate în practica de zi a vieții
de familie, din țara noastră, proverbe de tipul: „bătaia e ruptă din rai”, „nu ascunde bățul de
copil”, „îl bat ca să-l fac om”, din aceste proverbe se poate înțelege confuzia între educare,
disciplinarea și abuzarea lui. Căci dacă proverbele îți spun cum să disciplinezi copilul
folosind bățul, ele nu-ți spun până unde trebuie să mergi cu folosirea lui, în ce moment
măsurile disciplinatorii devin distructive pentru copil, trec în opusul intenției părintelui de a
face om din el.” (Muntean, 1999, p. 16-17)
Constatăm că în România, abuzul fizic este tratat cu o oarecare indiferen ț ă. Părin ț ii folosesc
în mod frecvent bătaia la fund sau lovirea cu palma pentru a- ș i pedepsi copilul. Spre

21

deosebire de alte ț ări, unde acest comportament ar fi pedepsit, iar părintele riscă să decadă din
drepturile părinte ș ti, în ț ara noastră acest lucru a devenit o norma litate.

II.1 Abuzul fizic ș i viole n ț a în familie

Pentru a asigura nevoile de bază ale copilului, cum ar fi îngrijirea adecvată, oferirea protec ț iei
ș i a unei educa ț ii de calitate, familia reprezintă grupul social vital. Familia este cea care
asigură dezvoltarea armonioasă, materială ș i afectivă a copilului. Realitatea însă ne arată cu
totul ș i cu totul altceva. De ș i familia ar trebui să ofere siguran ț ă copilului, aici se regăsesc
frecvente forme de abuz.
“Asistenții sociali, cei care lucrează în domeniul protecției copilului, se confruntă zilnic cu
familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuși unor tipuri diferite de
neglijare, precum și unor comportamente abuzive din punct de vedere emoțional, fizic și/sau
sexual.” (Miftode, 2002, p. 211)
Abuzul în cadrul familiei este mult mai grav decât abuzul suferit în afara mediului familial,
deoarece aici intervine o dublă traumatizare. Pe lângă abuzul în sine, copilul pierde
sentimentul de securitate oferit de familie, datorită faptului că este abuzat de persoanele în
care avea încredere ș i care ar fi trebuit să îl ocrotească.
De cele mai multe ori, membrii familiei abuzive duc lipsa empatiei, a ata ș amentului, fapt
care conduce către abuz, neglijând astfel îndeplinirea func ț iilor parentale.
Conform lui Killen (1998, p. 207) familia ar trebui să fie mediul în care copilul să fie iubit, să
se simtă în siguran ț ă, “să găsească un model parental ș i un model educa ț ional pe care să îl
aplice în viitor când va fi el însu ț i părinte.”
Datorită comportamentelor agresive între părin ț i, dar ț i între părin ț i ș i copii, ace ș tia din urmă
dezvoltă la rândul lor un comportament agresiv fa ț ă de cei din jurul lor.
“Există două tipuri de părinți abuzivi, iar prin combinare apare și cel de-al treilea tip:
● părinți abuzivi din dorința de a disciplina copilul;
● părinți abuzivi din dorința, conștientizată sau nu, de a distruge copilul;
● părinți abuzivi care afirmă că doresc disciplinare copilului negând intenția distructivă.
De obicei ei sunt cei mai periculoși pentru că nu-și recunosc tratamentul inacceptabil
pe care îl aplică copilului.” (Muntean, Popescu, Popa, 2001, p. 64)

22

În literatura de specialitate se regăsesc diferite forme ale abuzului fizic, unele făcând
diferen ț ieri între pedepse le disciplinare ș i abuzul fizic, motivând prin faptul că scopurile sunt
diferite.
Spre deosebire de pedepsele disciplinare, care doresc educarea copilului, abuzul fizic exprimă
răbufnirea tensiunilor interioare ale părin ț ilor.
Bătaia afectează cel mai important sentiment al copilului, ș i anume sensibilitatea. De ș i ș tie că
este vinovat, copilul abuzat fizic trăie ș te cu impresia că este neîn ț eles, deoarece nu i se
explică unde a gre ș it ș i ce ar trebui să facă pe viitor. Copilul bătut î ș i pierde încrederea în sine
ș i în cei din jur, fapt care spore ș te timiditatea ș i lipsa de comunicare.
De ș i fenomenul de abuz e ste o problemă cu care ne-am confruntat de-a lungul timpului ș i cu
care încă ne confruntăm, în România nu există foarte multe studii relevante cu privire la
fenomenul precizat. Cu toate acestea, în anul 2000, a fost făcut un studiu cu o importan ț ă
majoră pentru problema pe care o analizăm în prezenta lucrare, ș i anume abuzul fizic. În anul
2000, Agen ț ia Na ț ională Pentru Protec ț ia Copilului ș i Adop ț ie, cu sprijinul Băncii Mondiale
ș i suportul tehnic din part ea Organiza ț iei Mondiale a Sănătă ț ii, a realizat un studiu
reprezentativ la nivel na ț ional. Studiul a avut ca principal scop “furnizarea de informații
cantitative și calitative referitoare la natura și extinderea abuzului și neglijării copilului în
România, în vederea fundamentării sociale și configurării unui sistem adecvat și eficient de
prevenire, intervenție și combatere a acestui fenomen.” ( Copilul abuzat și neglijat în
România. Studiu național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție,
Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 2. )

23

Figura nr.1 – Pedeapsa fizică aplicată copilului de către părinți (Sursa: Copilul abuzat și
neglijat în România. Studiu național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și
Adopție, Banca Mondială, Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 45-46)

Unul din rezultatele semnificative ale studiului vizează abuzul fizic aplicat de părin ț i. Astfel:
“84% dintre copiii incluși în eșantion au declarat că părinții îi pedepsesc fizic prin bătăi
aplicate cu mâna (vezi tabelul 3). Unul din 5 copii au declarat că este bătut cu diverse obiecte

24

pentru o anumită greșeală (cu cureaua – 24%; bățul -29,3%; lingura de lemn – circa 11% etc.)
sau atunci când părintele este supărat (7,5%). Aproximativ 16% dintre copii au declarat că le
este frică să se mai ducă acasă din cauza bătăii, iar 10% au resimțit abuzul fizic ca fiind sever,
prin bătăi grave care le-au lăsat urme.” ( Copilul abuzat și neglijat în România. Studiu
național 2000, Agenția Națională Pentru Protecția Copilului și Adopție, Banca Mondială,
Organizația Mondială a Sănătății, București, 2002, p. 2. )
În urma chestionării copiilor, 33,1% dintre ace ș tia au afirmat că nu meritau pedeapsa primită,
în timp ce 22,7% dintre copii afirmau că au meritat această pedeapsă.
Conform rezultatelor studiului ș i a realită ț ii îngrijorătoare constatăm că pentru a se schimba
ceva ș i pentru a diminua fenomenul de abuz este nevoie de educa ț ie atât în ceea ce prive ș te
copii, dar ș i în ceea ce pri ve ș te părin ț ii; această educa ț ie să vizeze în primul rând
consecin ț ele abuzului asu pra copilului, cât ș i educa ț ia parentală din perspectiva drepturilor
copilului.

II.2 Clasificarea abuzului fizic asupra copilului

În cadrul familiei, tipurile de violen ț ă sunt determinate de rela ț ia de putere dintre membrii. Se
întâlnesc în familie următoarele tipuri de violen ț ă:
1. Violen ț a agresivă . Acest tip de violen ț ă se caracterizează prin izbucniri de furie ș i
lovituri repetate asupra copilului care nu se supune “ordinelor” părintelui.
“Cu toate că este bătut, copilul își păstrează cu încăpățânare poziția. În timp, ierarhia se
schimbă pentru că intervine procesul de dezvoltare a copilului spre maturitate, devenind
adult, iar adultul decade, ajungând în locul care era inițial copilul în raport de putere dintre ei.
Asemenea relații vicioase generează părinți bătuți de proprii copii.” (Roth, 1999, p. 159)
În cadrul violen ț ei agres ive se regăsesc ș i momente de ameliorare, atunci când părintele î ș i
cere iertare fa ț ă de copil . Părintele se confruntă cu un sentiment de culpabilitate, dorind să
îndrepte răul făcut, moment în care este stabilit un armisti ț iu. În timpul armisti ț iului, traumele
produse copilului sunt uitate, părintele necon ș tientizând efectele pe termen lung produse
copilului. Violen ț a agresivă este un tip de violen ț ă incongruentă, care prin intermediul
pauzelor îngăduie păstrarea identită ț ii ș i a stimei de sine a membr ilor familiei,
2. Violen ț a punit ivă. Spre deosebire de punctul anterior, acest tip de violen ț ă se
caracterizează prin regulile făcute ș i impuse de persoana care agresează. Este conturat rolul

25

agresorului ș i al victime i. În ceea ce prive ș te punctul de vedere al agresorului, victima este
pedepsită după bunul plac când gre ș e ș te. “Astfel sunt neglijate nevoile victimei, aceasta fiind
bătută și umilită regula fiindcă agresorul este stăpânul care trebuie să se simtă bine și el
trebuie să fie servit fără nici cea mai mică împotrivire.” (Cooper, David, 1993, p. 52-53)
În situa ț ia în care copilu l întră în rela ț ii violente cu unul sau cu ambii părin ț i, este închis în
spa ț ii întunecoase, lovit, legat cu lan ț ul sau supu ș i anumitor pedepse. De cele mai multe ori,
copii afla ț i în situa ț iile men ț ionate sunt subnutri ț i sau supu ș i unor sarcini care depă ș esc
posibilită ț ile specifice vâr stei lor.
Victimele supuse violen ț ei punitive nu- ș i pot regăsi demnitate a ș i valoarea personală de-a
lungul vie ț ii.
În func ț ie de vătămările provocate copilului, se diferen ț iază diferite grade ale abuzului fizic.
Men ț ionăm astfel:
● vătămări corporale ușoare, reprezentate de eroziuni atât pe fa ț ă, cât ș i pe zone mari de
pe trunchi sau de pe zone neexpuse vederii directe, plăgi ș i vătămări, arsuri de gradul
unu, doi sau trei;
● vătămări corporale grave (oase, mușchi) sau vătămări ale organelor interne,
reprezentate de schimbarea colora ț iei normale, durere ș i deformare, fracturi ale
oaselor, fracturi aflate în diferite stadii de vindecare, rupturi de organe, lovituri la
nivelul capului, hemoragie internă, lovituri la nivelul mandibulei sau al piramidei
nazale;
● acte periculoase (acte ce constituie un risc sever pentru sănătatea ș i dezvoltarea
armonioasă ș i sănătoasă a copilului), reprezentate de introducerea unor substan ț e în
organismul copilului, care i-ar putea afecta temporar sau permanent starea de sănătate
ș i func ț iile unor organe sau ț esuturi;
● pedepsele crude sau inumane( acte ce provoacă suferință fizică și/ sau psihică
extremă). Aceste pedepse sunt reprezentate de refuzul de a hrăni copilul pe perioade
îndelungate, deprivarea de somn, abandonarea copilului afară, fără haine potrivite
pentru vremea rece, închiderea copilului în locuri întunecoase pentru perioade
îndelungate, for ț area copilului să mănânce alimente sau materiale necomestibile,
imobilizarea copilului folosind frânghii sau cătu ș e.

26

● minori exploatați prin muncă. Copii sunt for ț a ț i să îndepli nească sarcini care depă ș esc
capacitatea ș i for ț a lor fizică. Aceste sarcini afectează echilibrul psihic al copilului,
devenind o piedică în realizarea ș colară sau profesională.
În familie, pedeapsa poate lua diferite forme, de la morală, reprezentată de avertizări ș i
admonestări, până la interdic ț ii ș i priva ț iuni, reprezentate prin interzicerea anumitor activită ț i
specifice vârstei.
“Departe de a constitui o simplă ciocnire urmată de o durere fizică trecătoare, bătaia are o
semnificație mult mai profundă și gravă pentru psihicul copilului. În primul rând, bătaia este
forma cea mai manifestă de umilire. Un copil supus unei maltratări nu este îndurerat pentru
că îl doare, ci traumatizat din cauza reprezentării demnității sale călcate brutal în picioare de
către părinte.
În cazul folosirii pedepsei, părintele trebuie să îl ajute pe copil să înțeleagă bine în ce a
constat abaterea și de ce este necesară măsura luată pentru ca evitarea conduitei negative să se
bazeze nu pe frică și teamă ci pe convingere.” (Constantin, 2004, p. 87)
Prin intermediul abuzului fizic, cel mai puternic mesaj transmis neinten ț ionat copilului este
folosirea violen ț ei ca pe u n comportament acceptabil. Copii abuza ț i sun în general revolta ț i,
însă cu timpul înva ț ă că s unt bătu ț i ș i pedepsi ț i de către părin ț i atunci când gre ș esc, iar atunci
când vor deveni părin ț i la rândul lor, vor folosi comportamentele violente învă ț ate pentru
cre ș terea ș i educarea copiilor.

II.3 Consecin ț e psiho-soc iale ale abuzului fizic asupra copilului
În urma cercetărilor, s-au constatat la copii abuza ț i fizic atât comportamente evitante, cât ș i
comportamente agresive fizic ș i verbal. Copilul abuzat recurge la agresivitate pentru a evita
sentimentele de anxietate ș i neajutorare.
“Medicina psiho- somatică actuală a pus în evidență cu certitudine că agenții traumatici, pe
lângă modificările lezionale specifice, produc o serie de reacții generale ale organismului care
sunt denumite generic – stare de șoc.” (Păunescu, 1995, p. 95)
Starea de ș oc este reprez entată de fenomene somatice ș i nervoase, acestea din urmă fiind atât
de natură vegetativă, cât ș i psihică. Tot o caracteristică a stării de ș oc este ș i reac ț ia
hemodinamică, a cărei intensitate este variabilă, datorită hemoragiei ș i colapsului.

27

“Glandele endocrine reacționează și ele la traume, în special glandele suprarenale, care în
timpul șocului revarsă în sânge o mare cantitate de adrenalină. Datorită tulburărilor
neuroendocrine și umorale vor apărea dereglări metabolice grave.” (Ibidem, p.107)
În copilărie, dezvoltarea copilului este perturbată în primul rând datorită abuzurilor fizice, dar
ș i celor emo ț ionale. Ulterior, o dată cu cre ș terea în vârstă, copii vor adopta o atitudine
indiferentă ș i o lipsă de încredere în părin ț i în special, în adul ț i în general. Totodată va apărea
ș i incapacitatea de a controla impulsurile agresive, nefiind capabil să controleze ata ș amentul
ș i apropierea, fapt care va duce la o personalitate deficitară. Abuzul fizic al copilului
declan ș ează un dezechil ibru în ceea ce prive ș te principalele activită ț i specifice vârstei,
marchează puternic sensibilitatea copilului ș i împiedică dezvoltarea sentimentelor de empatie
ș i ata ș ament.
“Cele mai evidente efecte ale abuzului fizic asupra copiilor sunt observate în sfera
comportamentului, copiii maltratați fizic fiind predispuși prezentării unor tulburări de
comportament. De asemenea, abilitatea cognitivă și progresul în educație au fost găsite ca
fiind mai scăzute în comparație cu acei copiii care nu au suferit abuz fizic. Cealaltă
componentă a studiilor o reprezintă relația dintre maltratarea fizică a copilului și
comportamentul său antisocial ca viitor adult. Un număr semnificativ de adolescenți
infractori au fost abuzați fizic în copilărie, ceea ce validează una din ipotezele studiilor
amintite.” (Spânu, 1998, p. 79)
Comunicarea ș i exprima rea emo ș iilor devine foarte dificilă la copii abuza ț i. De asemenea,
ace ș tia sunt deseori spitaliza ț i datorită pedepselor crunte ș i relelor tratamente la care sunt
supu ș i. Este cunoscut faptul că abuzul fizic produce efecte neurologice, care afectează regiuni
ale creierului responsabile de memorie, învă ț are ș i exprimarea emo ț iilor. Din punct de vedere
al dezvoltării motricită ț ii, copii abuza ț i fizic ob ț in rezultate inferioare comparativ cu copii de
aceea ș i vârstă care nu au suferit abuzuri fizice. Un element important ce contribuie la
dezvoltarea armonioasă a copilului are de suferit din cauza abuzului. Ne referim aici la joc.
Copilul abuzat prezintă o întârziere în planul dezvoltării capacită ț ii de joc. Spre deosebire de
ceilal ț i copii, are tendin ț a de petrece mai mult timp în fa ț a televizorului, fapt care îi
influen ț ează dezvoltarea creativită ț ii. Slaba dezvoltare a creativ ită ț ii reduce capacitatea de
învă ț are a copilului. Ș ansele de integrare ș colară sunt relativ scăzute, datorită performan ț elor
ș colare slabe care provoa că scăderea statutului în grupul de elevi.

28

II.3.1 Trăiri interioare ale copilului abuzat

Deseori, copii abuza ț i se confruntă cu întrebări de genul: “De ce eu?”, “Oare ce am făcut atât
de rău?”, “De ce nu mă în ț elege nimeni? Ș i totodată cu idei precum: “le arăt eu lor” sau “mă
fac eu mare”.
În cele ce urmează vom trece în revistă o serie din trăirile interioare ale copiilor abuza ț i.
● Culpabilitate. Copilul abuzat are o stimă de sine scăzută, se obi ș nuie ș te cu pedepsele
primite ș i conside ră că este vinovat ș i merită să fie pedeps it.
● Frica. Frica este cel mai des întâlnit sentiment în rândul copiilor abuza ț i. Copilul este
tot timpul nelini ș tit, trăie ș te într-o stare de alertă continuă , nu se odihne ș te lini ș tit ș i
suficient, se îmbolnăve ș te des ș i i ș i face griji cu privire la faptul că poate fi agresat în
orice moment.
● Nedreptate. Văzând că este inferior în fa ț a puterii părin ț ilor, copilul se obi ș nuie ș te cu
acestă idee ș i î ș i însu ș e ș te statutul de victimă. Ulterior, când va cre ș te, copilul î ș i va
exprima agresivitate asupra persoanelor inferioare (copii sau fra ț i mai mici)
● “Nu sunt iubit”. Încrederea se pierde foarte u ș or în momentul în care copilul este
agresat de părin ț i, ace ș tia fiind persoanele în care avea înc redere ș i care ar fi trebuit să
îi ofere siguran ț ă. Fiind abuzat, va trăi cu sentimentul că nu este iubit ș i dorit de către
propria familie. De ș i sunt cazuri în care părin ț ii regretă pedepsele aplicate copilului ș i
încearcă să remedieze rela ț ia dintre ei, copilul va fi afectat permanent de efectele
produse de abuzul ș i pedepsele îndurate.
● “Mă voi răzbuna”. Con ș tientizând faptul că datorită inferiorită ț ii nu se poate apăra,
copilul tolerează abuzul , crescând cu ideea că se va răzbuna când for ț a fizică îi va
permite. Astfel, iau na ș tere comportamente precum delincven ț a, fuga de acasă sau
chiar atacuri violente.
● “Asta este normalitate”. Ceea ce vede copilul în casă va face mai departe. Crescut
într-o familie în care părin ț ii au un comportament violent, copilul preia ca atare ș i î ț i
însu ș e ș te ș i el un c omportament agresiv, crezând că asta este normalitate. Când va
cre ș te ș i î ș i va înte meia propria familie va aplica metodele pe care le-a învă ț at, fapt
care face ca abuzul să se transmită din genera ț ie în genera ț ie. De aceea, un exemplu
dat copilului, valorează mai mult decât o mie de cuvinte. Copilul întotdeauna va
prelua ș i va face c e vede în familie.

29

● “E mai bine să mint”. Pentru a evita pedepsele , copilul abuzat preferă să mintă în
momentul în care gre ș e ș te. Repetând acest comportament , minciuna va deveni o
obi ș nuin ț ă, copilul gândind că este mai bine să ascundă pe ntru a scăpa de pedeapsă. În
momentul în care părintele descoperă minciuna, copilul prime ș te o pedeapsă mai
drastică, atât pentru gre ș eala comisă, cât ș i pentru faptul că a min ț it. De ș i este
pedepsit mai aspru, copilul nu renun ț ă la minciună, ci alege să se perfec ț ioneze în a
min ț i, deoarece ac est comportament l-a scăpat de multe ori de pedeapsa primită de la
părin ț i.
În linii mari, copilul abuzat suferă o denaturare a comportamentului social. În grupul de
prieteni este mereu retras, se simte amenin ț at ș i poate deveni adesea răzbunător ș i agresiv.
În ceea ce prive ș te jocul, care reprezintă modul în care copilul ă ț i exprimă sentimentele ș i
modelele învă ț ate în fami lie, se pot observa diferite tipuri de comportamente, ce pot fi
considerate indicatori ai abuzului . Astfel, întâlnim:
● Copilul excesiv de cuminte. În acest caz copilul este mereu retras, fiindu-i teamă să
intervină în joc. Acasă a învă ț at că nu poate fi suficient de atent la ceilal ț i , ceea ce
spune declan ș ând violen ț a celor din jur. Din această cauză , copilul excesiv de cuminte
devine victima copiilor mai “puternici” din cadrul grupului. În cadrul jocurilor
desfă ș urate, copilu l preia rolul elevului sau al pacientului, deoarece pune în scenă
rolul pe care îl are în familie, unde este abuzat.
● Copilul răzbunător. Aici copilul este foarte agresiv ș i îi pedepse ș te pe cei din jur
pentru cea mai mică gre ș eală, nu trece nimic cu vederea. Ace ș ti copii se identifică cu
părintele dominator, iar în cadrul jocului preiau roluri superioare, al profesorului sever
sau chiar al tatălui abuziv. Jocurile trebuie să se desfă ș oare după regulile impuse de el.
● Copilul matur. Copilul preia rolul de adult în miniatură, este protector cu ceilal ț i ș i
întotdeauna le oferă celor din jur ceea ce simte nevoie să primească în cadrul familiei
sale. De cele mai multe ori, astfel de copii trăiesc într-o familie cu o situa ț ie financiară
precară ș i sunt nev oi ț i să muncească pentru a suplini nece sită ț ile casei. În cadrul
jocului, preferă rolurile care implică responsabilitate, identificându-se cu
părintele-victimă ș i încercând să facă fa ț ă oricărei situa ț ii.
● Copilul deprimat. Acest tip de copil refuză jocul, preferă singurătatea, nu se bucură ș i
nu manifestă niciun interes fa ț ă de ceilal ț i copii. Se implică în joc numai dacă este

30

for ț at. Datorită tra umelor suferite, acest copil s-a resemnat, nu mai caut- ș i nici nu mai
speră să primească ajutor.

II.4 Consecin ț ele abuzulu i la nivel ș colar

În familie, părin ț ii abuziv i influen ț ează direct sau indirect latura e duca ț ional-formativă a
propriilor copii. Orice comportament violent exercitat asupra copilului conduce către retard în
dezvoltarea intelectuală. Copii abuza ț i sau martori ai abuzului devin introverti ț i, stau cu o
teamă constantă să nu fie din nou abuza ț i, fapt care îi fac să î ș i piardă concentrarea în ceea ce
prive ș te cerin ț ele educa ț ionale. Dezvoltarea lor în plan afectiv-social este influen ț ată de faptul
că sunt mereu tri ș ti, închi ș i în ei, nu comunică, nu se implică în n iciun fel de activitate, le este
frică de cei “mai mari” din jur sau din grupul de colegi ș i deseori încearcă să rezolve situa ț iile
neplăcute recurgând la acte violente. În familiile din mediul rural, copii sunt abuza ț i ș i trimi ș i
la muncă datorită situa ț iei financiare precare. Acest fenomen influen ț ează situa ț ia ș colară a
copiilor prin simplul fapt că o mare parte dintre copii părăsesc ș coala pentru a merge în
continuare la muncă.
Conform “ ​ Salva ț i Copii, 2000” 4% dintre părin ț ii chestiona ț i afirmă că absen ț ele copiilor de
la ș coală se datorează fap tului că ace ș tia din urmă rămân acasă pe ntru a avea grijă de fra ț ii
mai mici sau pentru a participa la treburile gospodăre ș ti. Ace ș ti părin ț i consideră că ș coala nu
oferă copiilor niciun viitor.
În cele ce urmează cercetarea efectuată î ș i propune să investigheze modul în care rezultatele
ș colare ale liceenilor sunt influen ț ate de abuzul fizic cu care ace ș tia se confruntă constant.

Capitolul III – Metodologia cercetării

III.1 Obiectivele cercetării
Prezenta lucrare își propune să investigheze modul în care abuzul fizic și nu numai,
influen ț ează rezultatele șc olare ale liceenilor. De asemenea, ne propunem să descoperim dacă
părin ț ii con ș tientizează urmările abuzului asupra integrită ț ii emo ț ionale a copilului și dacă
acesta din urmă este informat cu privire la drepturile pe care le are.

III.2 Ipotezele cercetării

31

1. Există o diferen ț ă semnificativă asupra rezultatelor școlare între liceeni care sunt
abuza ț i fizic și cei care nu sunt abuza ț i.
2. Rezultatele școlare sunt influen ț ate în mod negativ la elevii abuza ț i în compara ț ie cu
elevii care nu sunt abuza ț i.
3. Elevii abuza ț i au o rată scăzută a participării la cursuri, spre deosebire de elevii
neabuza ț i.
4. Aplicare pedepsei corporale ca metodă pentru disciplinarea copilului afectează stima
de sine a acestuia.

III.3 Eșantionul
E ș antionul este reprezent at de elevi ai Liceului Teoretic Tudor Vladimirescu. Pentru primul
instrument de cercetare ș i anume chestionarul, am ales un număr de 100 de elevi, atât de clasa
a IX-a, cât ș i de clasa a X II-a.
Pentru cel de-al doilea instrument, metoda focus-grupului, am ales să organizez 6 ș edin ț e
după cum urmează:
– clasa a IX-a: 10 copii per ședin ț ă (2 ședin ț e)
– clasa a X-a: 10 copii per ședin ț ă ( o ședin ț ă)
– clasa a XI-a: 10 copii per ședin ț ă ( o ședin ț ă)
– clasa a XII-a: 10 copii per ședin ț ă ( 2 ședin ț e)
Ultimul instrument folosit în cercetarea efectuată este reprezentat de un studiu de caz, aplicat
unui elev de clasa a XII-a, care de ș i a suferit traume semnificative în urma pedepselor primite
în copilărie, a reu ș it să î ș i finalizeze studiile.

III.4 Instrumentele cercetării

III.4.1 Chestionar
Chestionarul se află în construc ț ie.

III.4.2 Focus grup

Am optat pentru metoda focus grupului, ca fiind prima metodă pe care o vom folosi în
cercetarea de fa ț ă.

32

Această metodă își are originile în anii 30, fiind folosită de Lazarsfeld și Merton în cercetări
efectuate în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Focus grupul nu are o defini ț ie precisă, însă în literatura de specialitate întâlnim diverse
defini ț ii. În 1993, Richard Krueger a definit focus grupul ca fiind un interviu de grup pregătit
cu grijă pentru a ob ț ine in forma ț ii cu privire la o arie de interes de terminată, într-un cadru
permisiv, lipsit de amenin ț ări. Este condus de un intervievator antrenat. Discu ț ia este
confortabilă, iar adesea chiar plăcută pentru participan ț i, deoarece ei își împărtă ș esc unii
altora și percep ț ii. Memb rii grupului se influen ț ează unii pe al ț ii, răspunzând la ideile și
comentariile formulate în cursul discu ț iilor. ( Patton, 2002)
În 2001, Bryman subliniază faptul că focus grupul este un tip de interviu care îmbină
elemente specifice a două alte tipuri de interviu. Ne referim aici la interviul de grup, în care
un număr mare de persoane discută pe baza mai multor teme și la interviul focalizat, care este
centrat pe o anumită problemă.
În 2005, Krueger și Casey revin cu o nouă defini ț ie. Focus grupul reprezintă un interviu cu
mai multe persoane care au anumite caracteristici comune și care furnizează informa ț ii de
calitate într-o discu ț ie ghi dată, pentru a ajunge la în ț elegerea mai bună a temei discutate.
Am ales această metodă deoarece considerăm că oferă o perspectivă mai amplă asupra
fenomenului pe care ne-am propus să îl investigăm. De asemenea, ne oferă posibilitatea de a
interveni în orice moment în timpul discu ț iei. Metoda aleasă reprezintă un prilej de exprimare
directă și detaliată a gândurilor.
„Buna ziua mă numesc Ganea Andreea. Astăzi vom discuta un subiect care ne interesează pe
toți, respectiv problematica violenței /abuzurilor în care sunt implicați copiii. Pentru a avea o
discuție mai eficienta vom stabili, la început, ni ș te reguli:
– Aceasta discuție nu este un test al cunoștințelor, astfel, nu pot exista răspunsuri incorecte;
– Pentru noi contează opinia voastră și de aceea vă rugăm să răspundeți complet și sincer la
întrebări;
– Respectați opiniile celorlalți participanți, indiferent de conținutul lor;
– Vorbiți clar, tare și pe rând;
– Este necesară participarea tuturor în discuție.
Discuția va fi înregistrată audio. Facem acest lucru pentru a prelucra informația obținută și
pentru a nu pierde idei importante. Înregistrarea va fi folosită doar pentru cercetare, numele
vostru nu va fi spus mai departe. Pentru început, haideți să ne prezentăm (se prezintă mai

33

întâi moderatorul). Cum vă numiți, de unde veniți (localitatea), în ce clasă sunteți, ce vă place
și ce nu vă place sa faceți?” ( ​ Salva ț i Copii, 2000 ​ )

III.4.3 Studiu de caz
Studiul de caz, de asemenea se află în construc ț ie.

34