LUCRARE DE DISERTAȚIE CREDINȚE IRAȚIONALE ȘI RAȚIONALE ÎN REGLAREA EMOȚIILOR [618751]

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU Facultatea de Psihologie Master Terapii Cognitiv-Comportamentale
LUCRARE DE DISERTAȚIE CREDINȚE IRAȚIONALE ȘI RAȚIONALE ÎN REGLAREA EMOȚIILOR
Coordonator: Prof. Univ. Dr. Irina Holdevici Masterand: [anonimizat] 2019

Rezumat Conform modelului terapiei cognitiv-comportamentale al psihopatologiei, credințele disfuncționale susțin problemele emoționale, cauzând direct emoții disfuncționale, în timp ce credințele funcționale susțin emoții funcționale (Ellis, 1994). Diferența între emoțiile funcționale și cele disfuncționale nu rezidă în valența lor, care poate fi negativă în ambele cazuri, ci în intensitate și în impactul asupra comportamentului. Controlul emoțiilor sau reglarea emoțională este o parte a procesului de autoreglare individuală, prin care se înțelege capacitatea înnăscută a indivizilor de a-și controla stările, procesele și răspunsurile generate de ambianță în vederea atingerii scopurilor (Baumaister, 1999). Există mai multe strategii prin care se poate realiza reglarea emoțională, iar dintre acestea, strategia cel mai des utilizată în combaterea emoțiilor negative este reglarea cognitivă a emoțiilor. Reglarea cognitivă este o formă conștientă de reglare emoțională, care constă în reevaluarea stimulului emoțional și schimbarea semnificației sale (Garnefski și colab., 2002). În psihoterapia cognitiv-comportamentală, reevaluarea corespunde restructurării cognitive, care implică schimbarea cognițiilor disfuncționale ce cauzează distresul psihologic. Dintre toate strategiile de reglare emoțională, reevaluarea prezintă un beneficiu semnificativ pentru individ, ea conducând la creșterea emoțiilor pozitive în defavoarea celor negative (McRae și colab., 2012) și la detașarea subiectului de emoții nedorite (Shiota și Levenson, 2012).

Cuprins Capitolul 1 – Cadru teoretic 1.1. Introducere 1.2. Importanța cognițiilor în generarea emoțiilor 1.2.1. Teoria evaluării 1.2.2. Modelul modal al emoțiilor 1.3. Reglarea emoțională 1.3.1. Definirea reglării emoționale 1.3.2. Strategii de reglare emoțională 1.3.3. Consecințele reglării emoționale 1.4. Importanța reglării emoționale în psihopatologie 1.5. Strategii de reglare emoțională în abordările cognitiv-comportamentale 1.5.1. Reevaluarea cognitivă în modelul ABC cognitiv 1.5.2. Acceptarea în terapiile celui de-al “treilea val” 1.5.3. Abordări țintite ale tulburărilor de reglare emoțională Capitolul 2 – Credințe iraționale și raționale în reglarea emoțională. Studii de caz 2.1. Studiul 1 2.2. Studiul 2 2.3. Studiul 3 Capitolul 3 – Concluzii Bibliografie

Capitolul 1 – Cadru teoretic 1.1. Introducere Ideea de bază a terapiei cognitiv-comportamentale este aceea că prelucrările informaționale (cognițiile), conștiente sau inconștiente, generează răspunsurile afectiv-emoționale, cognitive, comportamentale și unele reacții biologice ale organismului, iar schimbarea acestor răspunsuri presupune modificarea cognițiilor care le-au generat. (Beck, 1976; Ellis, 1958, 1962). Albert Ellis a fost primul care a conferit cognițiilor un rol esențial în declanșarea oricărui răspuns emoțional și comportamental, evaluarea cognitivă (desprinderea semnificației stimulului) fiind baza trăirii emoționale și cea care mediază între individ și mediul său. Conform teoriei sale, oamenii au atât convingeri/credințe raționale, cât și convingeri/credințe iraționale, iar atunci când au convingeri iraționale mai numeroase și mai intense tind să fie mai tulburați decât atunci când au convingeri iraționale mai puține și mai slabe, iar acest fapt a fost confirmat ulterior (Clark, 1997; Glass&Arnkoff, 1997; Schwartz, 1997). Conform acestor studii, credințele iraționale recunoscute ale oamenilor și gradul lor de tulburare emoțională par să fie puternic corelate. Aceste credințe iraționale, fără susținere logică și factuală în realitate, sunt disfuncționale pentru că blochează individul în atingerea scopurilor sale. Credințele funcționale sau raționale (Ellis le numea și “realiste” sau “rezonabile”) sunt logice, concordante cu realitatea și ajută persoana să-și realizeze scopurile. Astfel, sub aspectul funcționalității lor, cognițiile pot reprezenta fie factori de reziliență, determinând răspunsuri adaptative din partea organismului, fie un factor de vulnerabilitate, determinând distres și comportamente dezadaptative. Modelul cognitiv al lui Beck a evidențiat că procesele și conținuturile cognitive reprezintă cauza majoră a reacțiilor emoționale și comportamentale ale individului, determinând modelele adaptative și dezadaptative de comportament pe termen lung (Beck et al., 1990). Conform modelului terapiei cognitiv-comportamentale al psihopatologiei, credințele disfuncționale susțin problemele emoționale, cauzând direct emoții disfuncționale, în timp ce credințele funcționale susțin emoții funcționale (Ellis, 1994). În clasificarea emoțiilor, axa funcțional-disfuncțional nu se suprapune axei pozitiv-negativ. Diferența între emoțiile funcționale și cele disfuncționale nu rezidă în valența lor, care poate fi negativă în ambele cazuri, ci în intensitate și în impactul asupra comportamentului (astfel, tristețea este o emoție

funcțională deoarece ne ajută să recunoaștem o pierdere și să ne detașăm de scopuri pe care nu le putem atinge pentru a ne investi resursele în alte acțiuni, în timp ce depresia este o emoție disfuncțională care duce la blocarea comportamentelor). Emoțiile au potențialul de a fi dăunătoare, iar lipsa unui control eficient pe termen lung a acestora poate conduce la geneza și simptomatologia multor probleme psihiatrice. Psihoterapia nu urmărește schimbarea emoțiilor negative cu emoții pozitive (de exemplu, ar fi disfuncțional ca o persoană să se bucure când află că suferă de o boală gravă pentru că nu ar mai face nimic ca să se vindece), ci cu emoții funcționale, care să-i permită persoanei un răspuns adaptativ. 1.2. Importanța cognițiilor în generarea emoțiilor Există mai multe teorii al afectivității care diferă în funcție de accentul pus de psihologi pe latura fiziologică, pe comportament sau cogniții. Cele mai recente teorii ale afectivității (Lazarus, 1991; Gross și Thompson, 2007) acordă o importanță deosebită cognițiilor, luând în considerare dependența existentă între experiențele emoționale și interpretarea subiectivă a situațiilor generatoare. 1.2.1. Teoria evaluării Una dintre cele mai influente teorii legate de formarea emoțiilor este teoria evaluării a psihologului Richard Lazarus (1991). Deși inițial a fost propusă ca o teorie a stresului (Folkman și Lazarus, 1988), ulterior, ca urmare a relațiilor strânse dintre stres și emoție, ea a fost generalizată ca teorie a emoțiilor. Conform acestei teorii , emoția ia naștere ca rezultat al interacțiunii (tranzacției) dintre persoană și mediu în vederea orientării comportamentului, influențând astfel mecanismele de coping. Prin intermediul proceselor psihice de evaluare, stimulii sunt apreciați ca fiind nocivi, neutri sau benefici, emoția rezultată depinzând de acest proces de evaluare. Tranzacția implică atât scopurile subiectului, cât și reprezentarea cognitivă a situației. Evaluarea denotă modul în care reprezentarea situației (interacțiunea cu stimulul) a fost procesată în termeni de relevanță pentru scopurile persoanei și pentru starea sa de bine. deși reprezentările mentale contribuie la apariția emoțiilor, doar evaluările determină în mod direct apariția acestora, altfel spus, “cognițiile reci” (cold cgnitions) disfuncționale nu produc reacții disfuncționale decât dacă sunt evaluate irațional. Cognițiile evaluative sunt numite “cogniții calde” (hot cognitions) deoarece ele pot determina direct reacții afective. Autorul descrie trei momente ale evaluării: primară, secundară și reevaluarea. În evaluarea primară este definită caracteristica situației: dăunătoare sau nu. Evaluarea secundară presupune analiza alternativelor adaptative proprii. Evaluarea primară și secundară servesc la a genera emoții, după care atât evaluarea, cât și emoția generată, orientează mecanismele de

coping care vor duce la modificarea tranzacției dintre subiect și mediu. Această tranzacție modificată va fi supusă reevaluării și procesul continuă în cascade de secvențe evaluare-emoție. Reevaluarea se referă la reanalizarea datelor percepției inițiale în raport cu noile informații asupra situației și a succesului sau eșecului privind tentativele de adaptare. 1.2.2. Modelul modal al emoțiilor În modelul elaborat de Gross și Thomson (2007), generarea emoției reprezintă un proces secvențial: o situație relevantă (internă sau externă) solicită atenția individului, care o evaluează, atribuindu-i o semnificație (în concordanță cu reprezentările mentale ale subiecutuli, experiența anterioară, scopuri); evaluarea conduce la un răspuns, care constă într-o anumită trăire subiectivă și modificări comportamentale și neurofiziologice; răspunsul poate schimba situația generatoare a emoției; situația modificată poate genera o nouă secvență a emoției, care poate fi diferită de cea inițială. Fiecare schimbare a situației se constituie ca o situație nouă, un nou imput , care generează cascada atenție-evaluare-răspuns. Conform acestui model, emoțiile sunt un răspuns multifațetat al individului atunci când el se află într-o situație pe care o consideră relevantă pentru scopurile sale, aceste scopuri putând fi conștiente sau inconștiente. Această situație poate fi privită ca o provocare sau ca o oportunitate, iar acest înțeles dă naștere la o emoție. Dacă acest înțeles se schimbă în timp, atunci și emoția se va schimba. Acest proces poate fi modulat într-o multitudine de feluri, emoțiile fiind maleabile. Se consideră că procesul de reglare al emoțiilor este interconectat cu procesul de generare al emoțiilor, fapt susținut de datele de neuroimagistică care evidențiază că reglarea emoției angajează aceleași regiuni cerebrale implicate și în generarea emoției. 1.3. Reglarea emoțională 1.3.1. Definirea reglării emoționale Reglarea deliberată (conștientă, intențională, reflexivă) a emoțiilor e un proces ce presupune conștientizarea emoțiilor, capacitatea de a fi atent la evoluția emoțiilor, de a le înțelege și de a le denumi, de a le categorisi, de a le dirija și de a le modifica astfel încât individul să-și poată atinge scopurile. Există însă și procese de reglare automată a emoțiilor, care sunt implicite, incidentale și impulsive, care seamănă, mai degrabă, cu un mecanism reactiv legat de particularitățile neurobiologice și temperamentale ale fiecărui individ (Strack și Deutsch, 2004; Gyurak și colab. 2011). Această complexitate a procesului de reglare

emoțională și dificultatea de a-l deosebi de procesul de generare al emoțiilor se reflectă și în lipsa consensului asupra definiției și conceptualizării acestui proces. Teoria atașamentului (Bowlby, 1988) reprezintă un cadru conceptual de înțelegere a reglării emoționale care accentuează importanța experiențelor interpersonale în reglarea emoțională, reziliența psihologică și adaptare. Bowlby susține că oamenii se nasc cu un sistem psihobiologic care îi motivează să caute proximitatea altora (figuri de atașament) care să fie disponibili atunci când au nevoie de protecție sau de ușurarea distresului. Pe baza legăturilor de atașament stabilite între individ și figurile de atașament se construiește sentimentul de securitate. Activarea sistemul de atașament în cazul unei situații amenințătoare determină căutarea figurii de atașament. Acest proces stă la baza dezvoltării strategiilor de reglare a afectului. Perceperea faptului că figura de atașament este indisponibilă conduce la sentiment de insecuritate și distres, provocându-i persoanei o stare de hipervigilență și lipsa suportului în reglarea emoțiilor. Legăturile de atașament pot fi considerate un mecanism primar de reglare a emoțiilor. Dificultățile în formarea legăturilor de atașament, absența sau dependența crescută, conduc la probleme cronice în reglarea emoțiilor (Mikulincer & Shaver, 2006). După Thompson (1994), reglarea emoțională este reprezentată de “procesele intrinseci și extrinseci responsabile de monitorizarea, evaluarea și modificarea reacțiilor emoționale, în special intensitatea și durata lor, prin care un individ cauta să-și împlinească scopul său” (apud Vrasti, 2018). Mauss și colab. (2007) definesc reglarea emoțională ca “încercarea deliberată sau automată a unui individ de a influența ce emoții să aibă, când și cum să le aibă și cum să le exprime” (apud Vrasti, 2018). Aceeași autori consideră că mecanismul de reglare automată a emoțiilor este intrinsec și primordial în viața indivizilor deoarece se dovedește a avea prioritate în fața strategiilor reglatorii învățate, a obiceiurilor, a normelor socio-culturale sau chiar a scopurilor hedonice ale indivizilor. După Gross și Thompson (2007), reglarea emoțională este un concept subordonat constructului de reglare a afectului, fiind în legătură și cu alte forme de reglare, cum ar fi reglarea stresului, a dispoziției, a gândurilor, a atenției și a impulsurilor precum foamea, agresivitatea sau impulsul sexual. Reglarea emoțională joacă un rol important și în procesul de alostazie (allostasis). Alostazia este definită ca dobândirea unei stabilități a organismului prin schimbare în opoziție cu stabilitatea obținută printr-un echilibru fix, care caracterizează procesul de homeostazie (Sterling și Eyer, 1988). Conceptul de “încărcare alostatică” reprezintă prețul pe care organismul îl plătește pe termen lung pentru adaptare (McEwen, 2000). În cadrul acestor procese, reglarea emoțională acționează ca o interfață între provocările ambianței și

mecanismele cerebrale cu cascada de reacții neuroendocrine declanșată în scopul adaptării și supraviețuirii organismului. “Încărcarea alostatică” (“allostasis load”) în perioada senzitivă sau critică a dezvoltării, reprezentată de deprivarea timpurie de îngrijiri parentale, de afectivitate, evenimentele negative și stresul la copii și adolescenți, contribuie la tulburările emoționale de mai târziu și la vulnerabilitatea indivizilor pentru diferite tulburări mentale. Aceste fenomene sunt explicate prin modificările în dezvoltarea cerebrală, a ariilor prefrontale, prin influențarea procesului de metilare al ADN-ului, care stă la baza neuroplasticității (Ganzel și Morris, 2011). Încărcarea alostatică poate fi considerată o sechelă a abuzului, a neîngrijirii și a altor forme de tratamente rele. Modificările care apar în sistemele monoaminergice, în special serotoninergic și dopaminergic, determină modificări ale reglării emoționale exprimate prin impulsivitate, anxietate, instabilitate a dispoziției și valențe antisociale, care duc la creșterea vulnerabilității la tulburări psihice (Beaucaine și colab., 2011). Foarte mulți autori consideră reglarea emoțională ca făcând parte din conceptul umbrelă de autoreglare individuală, prin care se înțelege capacitatea înnăscută a indivizilor de a-și controla stările, procesele și răspunsurile generate de ambianță, în vederea atingerii scopurilor lor. 1.3.2. Strategii de reglare emoțională Reglarea emoțională presupune schimbări într-unul sau mai multe aspecte ale emoțiilor, precum situația care generează emoțiile, atenția, evaluarea, experiența subiectivă, comportamentul sau modificările fiziologice ale organismului, care vor duce la diminuarea, intensificarea sau menținerea emoției în funcție de scopul individului. Conform teoriilor neurocognitive, reglarea emoțiilor se poate produce prin două mecanisme importante (Gross și Thompson, 2007): (1)reevaluarea, care implică reevaluarea cognitivă a evenimentului și astfel reduce impactul emoțional; (2)supresia, care implică inhibarea intensității și a expresiei reacției emoționale. Metodele comportamentale de suprimare a expresivității externe a reacției emoționale nu modifică experiența neplăcută a emoției negative, implică memoria și duc la hiperactivitatea sistemului simpatic, în timp ce metodele cognitive modifică emoția negativă, nu implică memoria și descresc activitatea simpatică (Ochsner și Gross, 2005). Conform modelului modal al emoțiilor a lui Gross (1998), există cinci modalități prin care individul își poate regla emoțiile, care reprezintă, de fapt, familii de procese de reglare a emoțiilor: : selectarea situației, modificarea situației, deplasarea atenției, schimbarea cognitivă și modularea răspunsului. Primele patru familii de strategii de reglare a emoțiilor pot fi

considerate ca focusate pe antecedent, acționând înainte de apariția tendințelor de răspuns, iar cea de a cincea este focusată pe răspuns și se derulează după ce acesta este generat (Gross & Munoz, 1995). Adulții tineri raportează reglarea emoțiilor negative cu focalizarea pe aspectele experențiale/subiective și comportamentale, în timp ce adulții se focalizează mai mult pe reglarea cognitivă. Reglarea emoțională prin selectarea situației se realizează atunci când individul acționează astfel încât să ajungă în situații în care se presupune că se va confrunta cu emoții dezirabile. Alegerile sunt legate de experiențe anterioare, de memorie și distorsiunile de memorie, expectanțe și scheme cognitive anterioare, de balanța între beneficiile pe termen scurt și cele pe termen lung. Selecția presupune o înțelegere a componentelor situației și a așteptărilor emoționale. Datorită unei interpretări greșite, poate apare o discrepanță între ceea ce se așteaptă și ceea ce se petrece în realitate. Reglarea emoțională prin modificarea situației presupune acțiunea subiectului asupra contextului extern care generează procesul emoțional în așa fel încât emoțiile așteptate să se diminueze sau să se augmenteze. Deplasarea atenției este o modalitate de reglare emoțională care se realizează prin focalizarea doar pe anumite componente sau trăsături ale situației în scopul influențării emoției. Aceasta reprezintă prima strategie de reglare emoțională care apare în procesul de dezvoltare la copilul mic. Adultul recurge la deplasarea atenției ca modalitate de reglare emoțională doar atunci când nu poate schimba situația. Teoria atenției înclinate spre afect (affect-based attention theory) sugerează și un alt rol al atenției în reglarea emoțională: un rol de filtru care acționează proactiv și face individul să fie atent numai la anumite evenimente, ignorându-le pe altele (Todd și colab, 2012). Sistemele senzoriale, în special sistemul vizual, sunt setate astfel încât anumiți stimuli au prioritate în fața altora, sunt percepuți mai repede și li se dă o atenție mai mare față de alți stimuli. Acest mecanism este în cea mai mare parte inconștient, automat. El se dezvoltă timpuriu în viață, ulterior cedând în importanță în fața altor mecanisme de reglare emoțională. Această mecanism al atenției înclinate spre afect stă la baza unor fenomene psihopatologice precum senzitivitatea anxioasă. Schimbarea cognitivă sau reevaluarea reprezintă o modalitate conștientă de reglare emoțională și este strategia de reglare emoțională cel mai frecvent utilizată în situații amenințătoare sau în combaterea emoțiilor negative. Ea constă în schimbarea înțelesului a ceea ce este perceput, în reevaluarea stimulului emoțional, atât în afara, cât și în interiorul subiectului. Acest lucru se realizează fie prin schimbarea felului în care individul se gândește la situație, fie prin schimbarea modului în care acesta manipulează solicitările situației. Reglarea cognitivă sau reevaluarea poate stabili locusul de control al unei situații, în afara sau

înăuntrul subiectului, sau poate genera ruminația sau îngrijorarea prin perpetuarea considerațiilor cognitive asupra pericolului. Conceptul de reglare cognitivă a emoției este asemănător cu conceptul de coping, diferența constând în faptul că în coping avem o mixtură de strategii cognitive și comportamentale, care acționează pe o perioada mai lungă de timp, predominant pe descreșterea afectului negativ (Garnefski și colab., 2002). Reevaluarea este un mecanism cognitiv complex care implică păstrarea scopului în memoria operațională, generarea de alternative prin extragerea din memoria semantică a informațiilor privind cauzele, semnificația și deznodământul potențial al situației emoționale, selectarea unei dintre posibilități, menținerea variantei selectate în memoria operațională și, în final, monitorizarea modului de desfășurare a răspunsului emoțional în vederea schimbării stării afective (Ochsner și Gross, 2008). Conform modelului cognitiv al emoției, reglarea emoției reprezintă, mai ales, modularea schemei cognitive emoționale, care se află în centrul activității emoționale și care permite organismului să reacționeze imediat la provocările ambianței (Philippot și colab., 2004). Modularea răspunsului reprezintă o strategie de reglare emoțională care se desfășoară după ce a fost inițiată tendința de răspuns. Modularea încearcă să influențeze răspunsul subiectiv, comportamental și fiziologic. Acest lucru poate avea loc în mod direct, ca atunci când subiectul utilizează exerciții de relaxare sau ia tranchilizante sau beta-blocante, sau prin reglarea comportamentului expresiv emoțional, ca atunci când pacientul încearcă să ascundă o emoție prin controlul expresiei faciale sau a comportamentului motor. Reglarea emoțională presupune mai multe abilități (Gratz și Roemer, 2004): •abilitatea de a fi conștient de prezența emoțiilor și de a le înțelege; •abilitatea de a accepta emoțiile; •abilitatea de a controla comportamentele impulsive; •abilitatea de a se comporta în conformitate cu scopurile setate chiar atunci când se experimentează emoții negative; •abilitatea de a utiliza strategii flexibile de reglare emoțională cu scopul de a modula răspunsul emoțional în concordanță cu scopurile individului în situația respectivă. Aceste abilități influențează performanța și amplitudinea capacități de reglare emoțională. Se poate presupune că toți subiecții încearcă să-și regleze emoțiile, dar ei se vor deosebi în funcție de mărimea capacității de reglare emoțională. Există și subiecți care deși prezintă o bună capacitate de reglare emoțională, deoarece nu înțeleg beneficiile acestei reglări, prezintă dificultăți în reglarea emoțională. Acestora le lipsește “tendința” de reglare emoțională, care este abilitatea de a distinge când, unde și cum o emoție trebuie reglată înainte ca stimulul emoțional să apară.

În concluzie, reținem următoarele aspecte importante legate de procesul de reglare emoțională: •posibilitatea de a regla atât emoțiile negative cât și pe cele pozitive, prin descreșterea sau creșterea lor; •nu se poate spune că o formă de reglare emoțională este bună sau rea (procesul de reglare emoțională este folosit ca situațiile să pară mai bune sau mai rele în funcție de scopurile individului); •există un continuum între reglarea emoțională conștientă, explicită, care presupune efort, și reglarea emoțională inconștientă, implicită, care este automată; •atitudinea față de emoție este parte a experienței emoționale și partea a reglării emoționale (Harmon-Jones și colab, 2011), această atitudine fiind influențată de contextul cultural (în funcție de atitudinea față de o emoție specifică, individul se va orienta către evitarea, supresia sau acceptarea ei); •cunoașterea strategiilor eficiente de reglare emoțională folosite de individul cu autocontrol și adaptabilitate bună poate ajuta la stabilirea unor tehnici psihoterapeutice de restabilire a controlului emoțional. 1.3.3. Consecințele reglării emoționale Emoția supusă procesului de reglare emoțională poate suporta reevaluarea, suprimarea sau nicio modificare, oricare dintre aceste trei situații conducând la experimentarea de către subiect a unor consecințe afective, cognitive și sociale. În funcție de metoda de reglare emoțională folosită, reevaluare sau supresie, se constată o modificare a întregului parcurs a răspunsului emoțional, cu consecințe diferite în cele două cazuri. Astfel, reglarea emoțiilor negative prin supresie determină o descreștere în expresia comportamentală a emoțiilor, fără să se modifice trăirea subiectivă, iar aceasta din urmă poate conduce la creșterea răspunsului fiziologic și la experimentarea mai puțin intensă a emoțiilor pozitive. În schimb, reglarea prin reevaluare determină o scădere a răspunsului subiectiv și fiziologic la emoțiile negative și o creștere a trăirii subiective și a expresiei comportamentale la emoțiile pozitive. De asemenea, reglarea prin supresie este costisitoare deoarece consumă multe resurse cognitive, cum ar fi cele necesare căutării de soluții, decizii, monitorizarea și corecția acțiunilor în desfășurare, și pentru că solicită din plin memoria, iar acest lucru conduce la scăderea capacității individului de a performa cognitiv eficient. Deoarece are loc în fazele inițiale ale răspunsului emoțional și este în mare parte automată, reglarea emoțională prin reevaluare este mai puțin costisitoare. În ceea ce privește consecințele sociale, acestea sunt legate de valoarea expresiei emoționale în stabilirea relațiilor sociale. Diminuarea răspunsului emoțional prin supresie, atât pentru emoțiile negative, cât și pentru cele pozitive, conduce la mascarea mesajelor sociale utilizate

în interacțiunea dintre indivizi. Reglarea emoțională prin supresie e mai puțin dezirabilă în câmpul social, comparativ cu reevaluarea care permite o modulare mult mai fină a emoțiilor și o adaptare mai bună la diferite contexte sociale. Reglarea emoțiilor proprii reprezintă o abilitate de bază pentru inteligența emoțională. 1.4. Importanța reglării emoționale în psihopatologie Tulburările reglării emoționale se asociază cu o mare varietate de condiții psihopatologice, contribuind la apariția, dezvoltarea și menținerea acestora. Gross și Levenson (1997) afirmă că mai mult de jumătate dintre entitățile clinice listate pe axa I și toate cele de pe axa II din DSM IV implică o formă de dereglare emoțională. D e f i c i t u l d e r e g l a r e e m o ț i o n a l ă r e p r e z i n t ă n u c l e u l t u l b u r ă r i i d e p e r s o n a l i t a t e borderline. Aceasta se caracterizează prin lipsa conștientizării și a clarității emoțiilor, lipsa abilității de a tolera distresul și tendința de a acționa conform emoțiilor negative, care duce la creșterea comportamentului auto-distructiv, dar și printr-un deficit al reglării emoționale prin strategii cognitive de reinterpretare a emoțiilor și a situațiilor generatoare. Pentru Linehan (1993), întemeietoarea terapiei dialectic-comportamentale, există două mari caracteristici ale tulburării de personalitate borderline: (1) hiperintensitatea/reactivitatea emoțională, care conduce la apariția unor emoții foarte puternice după expunerea la stimuli de mică importanță, și (2) reglarea emoțională deficitară, cu deficit de control și/sau modulare a răspunsului emoțional odată ce s-a declanșat. Terapia dialectic-comportamentală țintește tocmai aceste deficite ale reglării emoționale din tulburarea de personalitate borderline. În cazul depresiei, s-au constatat frecvent probleme de identificare a emoțiilor, de tolerare a emoțiilor negative și de găsire a strategiilor adecvate de control a emoțiilor (Kring și Werner, 2004), astfel încât și această condiție psihopatologică poate fi conceptualizată mai curând ca o deficiență de reglare emoțională, decât o tulburare a dispoziției (Holtzheimer și Mayberg, 2011). În acest fel s-ar putea explica eficiența temporară a tratamentului depresiei, care nu se adresează tulburării reglării emoționale. Principala strategie de reglare a emoțiilor la depresivi pare să fie atenuarea răspunsului emoțional, ei prezentând un răspuns emoțional redus atât la stimuli pozitivi, cât și la stimuli negativi (Bylsma și colab., 2008). În tulburarea bipolară, mai ale de tip I, s-a constatat o capacitate redusă de reglare emoțională, pacienții prezentând o sensibilitate crescută și prelungită la stimuli emoționali pozitivi. Astfel, în fazele cu dispoziție afectivă crescută, subiecții bipolari experimentează o creștere persistentă a emoționalității pozitive și o tendință crescută de căutare a premierii, reacții fiziologice mai intense (de exemplu, creșterea frecvenței respiratorii și cardiace),

lentoare la revenirea la calm după ce au fost stimulați emoțional și efort crescut pentru angajarea în strategii cognitive de reglare emoțională precum reevaluarea, supresia și ruminația (Gruber și colab. 2012). În ceea ce privește răspunsul la stimuli emoționali negativi (de exemplu, critică sau feedback negativ), nu s-au constat diferențe comparativ cu subiecții indemni (Gruber și colab, 2013). Deficiențele de reglare emoțională sunt prezente și în tulburările anxioase, fiind legate de inabilitatea de a identifica emoțiile, reactivitate crescută la emoții negative, intoleranța la distres, tulburări în rememorarea experiențelor emoționale, ineficiența reevaluării cognitive ca și strategie de reglare emoțională, ineficiența coping-ului față de sentimentele de frică (Berking și Wupperman, 2012). Modelul dereglării emoționale din anxietate accentuează relația dintre trăsăturile temperamentale individuale (inhibiția comportamentală) și ambianța emoțională parentală, care determină apariția anxietății (Suveg și colab., 2010). Pacienții cu tulburare anxioasă generalizată au reacții emoționale mult mai rapide și mai intense, care apar la evenimente care îi lasă indiferenți pe alți oameni și o expresivitate emoțională crescută. Ei manifestă dificultăți în identificarea și diferențierea emoțiilor precum mânie, tristețe, frică, dezgust sau bucurie, prezentând un grad de confuzie emoțională și sentimentul de a fi copleșiți de astfel de emoții. Menin și colab. (2005) consideră că în cazul tulburării anxioase generalizate există patru feluri de deficiențe de reglare emoțională: (1) intensitate crescută de trăire a emoțiilor; (2) dificultăți de identificare, descriere și clarificare a experiențelor emoționale; (3) înclinație spre reactivitate cognitivă negativă cu evaluare catastrofică a emoțiilor de orice fel; (4) dificultăți de a lăsa emoțiile să se exteriorizeze. Pentru indivizii cu tulburare anxioasă generalizată emoțiile nu reprezintă un semnal adaptativ, ci mai degrabă un motiv de teamă. Îngrijorarea, simptomul principal al tulburării, este utilizată ca modalitate de coping în contextul unei reglări emoționale rigide. teama experiențelor emoționale și frica de a pierde controlul, asociate cu simptomele anxioase duce la îngrijorare cronică. Consecințele sociale ale tulburării sunt reprezentate de afectarea relațiilor cu persoanele semnificative datorită emoționalității specifice a acestor pacienți și stilului lor interpersonal, caracterizat ca evitant, non-asertiv, rece și vindicativ (Mennin și colab., 2009). Indivizii cu fobie socială prezintă unele asemănări emoționale cu pacienții cu tulburare anxioasă generalizată: atenție scăzută față de propriile emoții, dificultăți în înțelegerea și descrierea propriilor emoții, expresivitate scăzută a emoțiilor pozitive. Deosebirea e reprezentată de reactivitatea mai scăzută la emoțiile negative (Turk și colab., 2005). Subiecții cu anxietate socială utilizează mult mai frecvent metode de evitare a stimulilor emoționali și de supresie a răspunsului emoțional și au un deficit de utilizare al strategiei de reevaluare

cognitivă a situației generatoare de reacții emoționale negative, cum ar fi vorbitul în public sau susținerea propriei idei (Werner și colab., 2011). În cazul tulburărilor legate de consumul de substanțe, incapacitatea subiecților de a tolera emoțiile negative și de a le regla este implicată în inițierea și menținerea consumului (Cooney și colab., 1997). De asemenea, subiecții cu dereglări emoționale și senzitivitate anxioasă au tendința de a avea mai multe consecințe negative ale consumului de alcool, aceștia utilizând consumul de alcool ca metodă de coping (Chandley, 2011). În cazul tulburărilor alimentare, în special în cazul bulimiei nervosa, consumul impulsiv și excesiv de alimente servește ca mecanism de reglare a emoțiilor negative (Smyth și colab., 2007). Tulburarea de reglare emoțională la persoanele cu tulburări alimentare se caracterizează printr-un deficit de identificare a emoțiilor, tendința de a evita emoțiile și inabilitatea de accepta și controla emoțiile (Berking și Wupperman, 2012). Tulburările somatoforme sunt legate de conceptul de alexitimie, care traduce dificultatea de a identifica și descrie emoțiile. Subiecții cu tulburări somatoforme prezintă dificultăți în identificarea, denumirea și exprimarea emoțiilor și în controlul emoțiilor prin strategii cognitive (Subic-Wrana și colab., 2010). Studii recente arată că tulburările de reglare emoțională sunt mai frecvente la femei și astfel s-ar putea explica prevalența mai mare la pacienții de sex feminin a tulburărilor depresive, anxioase, alimentare sau somatoforme. Strategiile de reglare emoțională diferă în funcție de sex. Astfel, femeile au tendința de a experimenta, exprima și menține emoțiile, utilizând ca strategii de reglare emoțională ruminarea, reevaluarea, acceptarea și distragerea, în timp ce bărbații tind să suprime sau să evite experimentarea și expresia emoțiilor, reglarea emoțiilor fiind mai mult inconștientă și automată, și să se angajeze mai repede și mai activ în rezolvarea problemelor care au dus la apariția emoțiilor (Nolen-Hoeksema, 2012). 1.5. Strategii de reglare emoțională în abordările cognitiv-comportamentale Psihoterapia cognitiv-comportamentală (TCC) a devenit abordarea terapeutică de elecție pentru o gamă largă de tulburări, mergând de la tulburările anxioase și depresive la cele psihotice și de personalitate, rezultatele studiilor de eficacitate, indicând că nicio altă formă de psihoterapie nu este mai eficientă, iar pentru anumite tulburări, cum ar fi tulburarea depresivă majoră, eficiența s-a dovedit comparabilă cu cea a medicației, dar cu avantajul unei prevenții mai bune a recăderilor și recurenței problemelor psihice (Butler, Chapman, Forman & Beck, 2006). Două strategii de reglare emoțională, reevaluarea cognitivă și acceptarea sunt asociate cu abordările psihoterapeutice cognitiv-comportamentale.

1.5.1. Reevaluarea cognitivă în modelul ABC cognitiv Ideea de bază care a dominat mult timp în psihoterapia cognitiv-comportamentală a fost cea conform căreia tratamentul tulburărilor psihologice presupune schimbarea cognitivă, toate terapiile funcționând prin modificarea credințelor disfuncționle, fie direct sau indirect (Clark, 1995). Reevaluarea corespunde în TCC restructurării cognitive, D-ul în modelul ABC cognitiv, și este considerată un proces central în TCC. Restructurarea cognitivă implică schimbarea cognițiilor disfuncționale ce cauzează distresul psihologic. Reevaluarea cognitivă nu este utilizată pentru a trece de la un mod emoțional la un mod neemoțional de gândire, ci are scopul de a trece de la un mod disfuncțional de gândire, care împiedică individul să-și atingă scopurile, la un mod funcțional de gândire, care permite angajarea persoanei în comportament dirijat spre scop, chiar dacă experimentează în continuare disconfort psihologic. Modelul ABC cognitiv, inițiat de Ellis (1962) și dezvoltat de Beck (1976) reprezintă un model terapeutic riguros care respectă următoarele principii (David, 2012, p.70): 1.Cogniția (numită și convingere/ credință/ gând), conștientă și/sau inconștientă, este cel mai important determinant al răspunsurilor afectiv-emoționale (subiective), cognitive, comportamentale și al unor răspunsuri psihofiziologice (biologice), toate interrelaționate; răspunsurile afectiv-emoționale sunt un efect al interacțiunilor dintre celelalte modificări: cognitive, comportamentale și psihofiziologice și de aceea sunt cognitiv-penetrabile (există și răspunsuri care nu sunt cognitiv penetrabile, fiind determinate genetiv, și care nu pot fi vizate de restructurarea cognitivă). 2.Mare parte din psihopatologie este rezultatul cognițiilor disfuncționale și/sau iraționale, fiind așadar penetrabilă cognitiv. 3.Cognițiile disfuncționale și/sau iraționale pot fi identificate și schimbate. 4.Schimbarea se face prin tehnici cognitive și/sau comportamentale. 5.Atât teoriile cât și procedurile (pachetele de intervenție) trebuie validate științific. Conform David (2012), componentele modelului ABC cognitiv sunt : •A (activating events) – evenimentul activator poate fi de tip “situație externă”(evenimente de viață) sau “situație internă”(emoții, aspecte psihofiziologice, comportamente); acest eveniment antrenează întreaga personalitate a individului. •B (beliefs) – cognițiile persoanei, care se interpun între evenimentul activator și consecințele afectiv-emoționale, comportamentale și/sau psihofiziologice; pe de o parte, cognițiile sunt declanșate de evenimentul activator, dar în același timp, ele mediază modul de percepere și de reprezentare a evenimentului declanșator în mintea noastră.

•C (consequences) – consecințele procesării cognitive a evenimentului activator sunt răspunsuri afectiv-emoționale, comportamentale și psihofiziologice. Distincția între A, B și C este una strict metodologică: cele trei componente ale modelului interacționează între ele, coexistând. Ellis considera că rar există o cogniție pură sau o emoție pură: gândurile sunt influențate de emoții și descrierile emoțiilor și conectate cu acestea, iar emoțiile sunt influențate de gânduri, care sumarizează percepțiile persoanei și reprezentările stocate în memorie. La aceste trei componente de bază se adaugă încă două, care au rol major în intervenția psihoterapeutică, transformând modelul ABC în modelul ABCDE: D (disputing) – restructurarea cognițiilor disfunționale și/sau iraționale. E (effective) – asimilarea unor noi cogniții eficiente, funcționale și/ sau raționale în locul celor disfunționale și/sau iraționale. Pe baza a zeci de studii, Beck a descris cele mai importante structuri cognitive disfuncționale. Structurile cognitive sunt organizate ierarhic la nivelul sistemului cognitiv (Beck et al., 1990). Aceste structuri cognitive se află de-a lungul unui continuum care are la un capăt gândurile negative automate, iar la celălalt capăt convingerile de bază (convingerile fundamentale). Gândurile negative automate sunt structuri cognitive situaționale, fiind asociate cu evenimente activatoare specifice, adesea în mod automat și inconștient, așa cum indică și denumirea lor, dar care prin proceduri specifice pot fi ușor accesate. Gândurile negative automate sunt reprezentate de idei și imagini legate de modul în care individul simte și acționează într-o situație particulară. Pot avea un caracter credibil, uneori fiind adevărate, dar cel mai adesea sunt false, și sunt legate direct de stările afective. Gândurile negative automate sunt derivate din structuri cognitive generale (cogniții centrale și intermediare). În funcție de conținutul informațional, gândurile negative automate pot fi grupate în trei categorii , cunoscute ca și “triada cognitivă”(Beck, 1976): (1) gânduri negative automate cu referire la propria persoană (de exemplu, “Sunt incapabil”, “Sunt lipsit de valoare”); (2) gânduri negative automate cu referire la viitor (de exemplu, “Viitorul meu este fără speranță”, “Niciodată nu mă voi simți mai bine”); (3) gânduri negative automate cu referire la experiențe proprii (de exemplu, “Am ratat totul”, “Nimic din ceea ce fac nu este bine”). Procesele informaționale care determină aceste conținuturi sunt denumite distorsionări cognitive și au fost descrise de Beck (1976), Burns (1989) și Aronson (1996). Distorsionările cognitive sunt erori de logică care favorizează interpretarea exagerată și catastrofizantă a situațiilor negative de viață, vulnerabilizând persoana în fața acestora. Cele mai importante

distorsiuni cognitive sunt prezentate mai jos (Holdevici, 2011; David, 2012). Pentru fiecare tip de procesare informațională disfuncțională există o variantă funcțională. (1)Gândirea dihotomică presupune plasarea experiențelor de viață și a persoanelor în două categorii distincte, diametral opuse (de exemplu,”Nu are niciun sens să merg la petrecere, dacă prietena mea nu vrea să vină cu mine”). Gândirea nuanțată reprezintă alternativa funcțională la gândirea în termeni extremi – “alb-negru”, “totul sau nimic”. (2)Suprageneralizarea (generalizarea excesivă) constă în extragerea unei reguli generale sau concluzii pe baza unuia sau a mai multor incidente izolate și utilizarea acestei reguli și în alte situații asociate sau nu cu incidentul respectiv. Se creează astfel un model generalizat și repetitiv de gândire negativă (de exemplu, “Am numai ghinioane”). Varianta funcțională este reprezentată de generalizarea susținută logic. (3)Etichetarea reprezintă atașarea unei etichete negative globale propriei persoane sau celorlalți, fără a se ține seama de dovezi care contravin acesteia (de exemplu, “Sunt un ratat” sau ”Este un ticălos”). Evitarea etichetării și focalizarea pe concret reprezintă varianta funcțională. (4)Inferența arbitrară presupun extragerea unei concluzii specifice în lipsa dovezilor care să o susțină sau în prezența dovezilor care o infirmă. Exemple de astfel de inferențe sunt citirea gândurilor – persoana crede că știe ce gândește altcineva, dar fără a avea suficiente date în sprijinul acestei convingeri (de exemplu, “El crede despre mine că sunt un ratat”), respectiv ghicirea viitorului – persoana prevede un final negativ pentru un eveniment, dar fără a avea suficiente dovezi pentru aceasta (de exemplu, “Sigur mă vor respinge la interviu”). Varianta funcțională este inferența susținută logic de dovezile existente. (5)Abstracțiunea selectivă constă în centrarea pe un detaliu scos din context și conceptualizarea unei situații pe baza doar a acestui detaliu, ignorând alte aspecte mai relevante ale situației respective. Astfel, persoana își focalizează atenția asupra exclusiv asupra unui aspect negativ, ignorând aspectele pozitive ale situației (de exemplu, un student care a promovat mai multe examene cu nota maximă, cu excepția unuia singur la care a luat o notă mai mică, se va concentra doar asupra acestui aspect și va considera că a ratat întreaga sesiune). În paralel cu această filtrare a negativului poate avea loc și ignorarea pozitivului, subiectul desconsiderând toate succesele personale sau ale celorlalți (de exemplu, studentul consideră lipsite de importanță notele maxime luate la celelalte examene deoarece exigența profesorilor în cazul acestora a fost mai scăzută). Varianta funcțională este abstracțiunea susținută logic. (6)Judecata afectivă presupune interpretarea datelor realității prin prisma trăirilor emoționale ale persoanei (de exemplu, “Dacă mi-e frică de păianjeni, înseamnă că păianjenii sunt

periculoși”). Alternativa funcțională constă în evaluarea valorii de adevăr a unei convingeri pe baza dovezilor. (7)Personalizarea reprezintă tendința persoanei de a-și atribui în mod exagerat și nejustificat responsabilitatea pentru anumite evenimente negative, ignorând contribuția altor factori la producerea respectivelor evenimente (de exemplu, “Este numai vina mea că soțul m-a înșelat”). Blamarea este distorsiunea opusă personalizării, persoana considerându-i pe ceilalți responsabili pentru problemele sale (de exemplu, “Am divorțat numai din cauza părinților mei care nu-l plăceau pe soțul meu”). Varianta funcțională presupune identificarea și asumarea responsabilității atunci când este cazul. (8)Amplificarea constă în exagerarea semnificației sau magnitudinii unui eveniment, a problemelor sau defectelor personale, minimalizând în același timp aspectele pozitive, succesele sau calitățile pe care respectiva persoana le are (de exemplu, “Acest divorț ne va afecta pe mine și pe copiii mei pentru totdeauna” sau “Faptul că nu pot vorbi în public îi va face pe șefii mei să mă dea afară, chiar dacă am terminat cele mai multe proiecte”). Alternativa funcțională e reprezentată de evaluarea adecvată a semnificației sau magnitudinii unui eveniment. (9)Catastrofarea înseamnă a evalua un eveniment negativ, care s-a petrecut sau se va petrece în viitor, ca fiind cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Astfel, evenimentul nu va fi considerat doar neplăcut, ci de-a dreptul îngrozitor și de nesuportat (de exemplu, “Va fi îngrozitor dacă soțul mă va părăsi pentru altă femeie”). (10) Imperativele categorice reprezintă tendința de a transforma puncte de vedere adecvate probabilistic (de exemplu, “Îmi place să fiu aprobat de ceilalți” sau “Ar fi fost bine să nu fi făcut acele greșeli”) în cerințe absolutiste (de exemplu, “Trebuie să fiu aprobat de ceilalți” și “Nu trebuia să greșesc”). Alternativa funcțională este reprezentată de gândirea preferențială. În psihoterapie, identificarea modelului de distorsionări cognitive realizate mai frecvent de subiect este necesară pentru declanșarea celor mai bune strategii cognitive de contracarare a acestora. Gândurile negative automate au o serie de particularități care influențează procesul psihoterapeutic (Holdevici, 2011, p.357): •sunt habituale și deci greu de identificat; •sunt automate și involuntare și deci greu de controlat; •au un caracter plauzibil (mai ales atunci când sunt însoțite de emoții puternice), deci este greu să li se adreseze o provocare;

•se referă la o gamă largă de stimuli, incluzând chiar psihoterapia, iar tratamentul poate fi respins pentru că pacientul prevede eșecul acestuia. Gândurile negative automate apar în situații activatoare (evenimente concrete de viață) și sunt derivate din structuri cognitive generale care s-au format în cursul dezvoltării ontogenetice: convingeri/credințe de bază și convingeri/credințe intermediare, care alcătuiesc scheme cognitive disfuncționale. Convingerile de bază sau convingerile fundamentale reprezintă categoria centrală și profundă a cognițiilor subiectului, convingerile esențiale cu privire la sine, la ceilalți oameni și la lume în general. De obicei, ele se formează pe baza experiențelor din copilărie și sunt întărite în urma interacțiunii cu persoane semnificative pentru subiect, dar uneori se pot modifica și mai târziu pe parcursul vieții individului (de exemplu, datorită unei traume). Spre deosebire de gândurile automate, aceste convingeri nu variază de la o situație la alta sau de la un moment la altul, fiind considerate adevăruri aplicabile în toate situațiile. De asemenea, ele nu pot fi imediat conștientizate (gândurile automate sunt conștientizate cel mai adesea, iar dacă nu sunt, pot fi relativ ușor conștientizate) și, cel mai adesea, e necesar să fie deduse, observând gândurile și comportamentele caracteristice unei persoane în situații diferite. Au fost identificate mai multe teme majore la care se referă convingerile fundamentale. În cadrul studiilor asupra depresiei, Aaron Beck (1967) a descris triada care cuprinde convingeri referitoare la propria persoană (de exemplu, “Niciodată nu voi face destul pentru a-i mulțumi pe cei dragi”), la lume în general (de exemplu, “Lumea e plină de pericole”) și la viitor (de exemplu, “Nu voi reuși să realizez niciodată nimic”). Alți autori au identificat un număr mai mare de cogniții centrale disfuncționale. Pornind de la studiul tulburărilor de personalitate, Young, Klosko și Weishaar (2015) elaborează un model care cuprinde 18 scheme cognitive grupate în 5 categorii (domenii): (1) separare și respingere; (2) autonomie și performanță deficitare; (3) limite deficitare; (4) orientarea către celălalt; (5) hipervigilența și inhibiție. Judith Beck (1995) consideră că există două convingeri de bază relevante pentru psihopatologie și că toate celelalte se pot reduce la acestea două: (1) convingerea legată de lipsa valorii personale: credința subiectului că este o persoană fără valoare și neajutorată (worthless/helpless); (2) convingerea legată de lipsa posibilității de a fi acceptat și iubit: credința subiectului că este o persoană neacceptată și neapreciată de ceilalți (unlovable). Unele dintre aceste convingeri de bază influențează reacția clientului la psihoterapie (Holdevici, 2011, p.117): •convingeri referitoare la ceilalți legate de neîncrederea în oameni (“Ceilalți îmi vor face rău”);

•convingeri referitoare viitor și la lipsa de speranță (“Indiferent ce fac nu mă va ajuta”); •convingeri legate de valoarea personală (“Sunt incapabil să fac ceva pentru a-mi îmbunătăți existența”); •convingeri legate de teama pierderii libertății interioare (“Nimeni nu are dreptul să-mi spună ce să fac”). Convingerile intermediare se dezvoltă din convingerile de bază și pot fi clasificate în trei categorii relaționate secvențial (David, 2012): atitudini (corelative sistemului de valori), asumpții (sub forma unor convingeri condiționale) și reguli (cu caracter compensator). De exemplu, pornind de la credința de bază că “Indiferent ce fac, sunt lipsit de valoare” se dezvoltă: (1) o atitudine de tipul “Este rău să nu fii apreciat”; (2) asumpții pozitive cu rol compensator – “Dacă lucrez de două ori mai mult decât ceilalți, atunci ei mă vor aprecia și nu vor vedea că sunt prost” și asumpții negative – “Dacă nu lucrez de două ori mai mult decât ceilalți, atunci ei nu mă vor aprecia și vor vedea că sunt prost”; (3) reguli implicite – “Trebuie să lucrez mult” și “Nu trebuie să greșesc”. În situații concrete de viață (de exemplu, un examen important), aceste convingeri de bază și intermediare disfuncționale vor determina apariția unor gânduri automate negative (de exemplu, “Nu voi reuși”), care apoi generează răspunsuri disfuncționale afectiv-emoționale (anxietate), fiziologice (tensiune) și comportamentale (evitarea situației de examen) sau răspunsuri compensatorii prin angajarea asumpțiilor pozitive (de exemplu, individul învață mai mult). Procedurile de restructurare cognitivă vizează schimbarea structurilor locale (gânduri automate) și generale (credințe de bază) disfuncționale și/sau iraționale, conștiente și inconștiente și înlocuirea lor cu cogniții funcționale și/sau raționale. Scopul lor final este de a reduce discrepanța cognitivă fie prind schimbarea modului în care subiectul își reprezintă realitatea, fie prin modificarea evaluărilor, sau prin modificarea scopurilor, dorințelor sau normelor absolutiste, atunci când discrepanța apare intern (între scopurile/dorințele noastre care se află în contradicție între ele sau cu normele noastre). Procesul de restructurare cognitivă parcurge următoarele etape: •identificarea gândurilor negative automate și a distorsiunilor cognitive; •disputarea gândurilor negative •înlocuirea acestora cu alternative realiste; •identificarea, modificarea și blocarea schemelor cognitive disfuncționale (structurile de tipul “dacă… atunci…”) și a credințelor de bază disfuncționale și/ sau iraționale conștiente sau conștientizabile; •identificarea, modificarea și blocarea credințelor de bază disfuncționale și/sau iraționale inconștiente.

Trebuie subliniat că simpla eliminare a cognițiilor disfuncționale și/sau iraționale fără a fi înlocuite cu cogniții noi, adaptative, nu este eficientă deoarece cognițiile, indiferent că sunt funcționale sau nu, raționale sau nu, au o funcție în sistemul cognitiv. Pentru ca procesul de restructurare cognitivă să aibă succes, noile cogniții trebuie să îndeplinească mai multe caracteristici: (1) să fie funcționale și/sau raționale; (2) să aibă aceleași beneficii ca și cognițiile pe care le înlocuiesc (să ofere sens sau să aibă valoare rezolutivă într-o situație țintă) și (3) să fie incompatibile cu cognițiile vechi (David, 2012, p. 156). Procesul de restructurarea cognitivă se realizează prin tehnici logice, empirice și pragmatice. Aceste tehnici au eficiență în condițiile unei relații terapeutice adecvate, astfel încât pacientul să simtă că terapeutul se află alături de el în lupta sa cu cognițiile disfuncționale și iraționale. 1.5.2. Acceptarea în terapiile celui de-al “treilea val” Abordări terapeutice mai recente pun accentul pe modul de conștientizare al cognițiilor de către individ și al relației acestuia cu propriile gânduri și pun în același timp sub semnul întrebării necesitatea de a disputa gândurile disfuncționale. Aceste terapii aparținând celui de-al “treilea val” din psihoterapia cognitiv-comportamentală, cum ar fi terapia prin acceptare și angajament (ACT; Hayes et al., 1999), terapia comportamental dialectică (DBT; Linehan, 1993) sau terapiile bazate pe mindfulness (MBCT; Segal, Williams & Teasdale, 2002), promovează acceptarea, care se bazează pe o experimentare plenară a emoțiilor, gândurilor și senzațiilor corporale, chiar și atunci când sunt dureroase, fără a încerca modificarea, controlul sau evitarea lor (în special în ACT, acest proces este utilizat pentru a contracara evitarea experențială). Terapia dialectic-comportamentală (Dialectic-Behavior Therapy/ DBT) a fost dezvoltată de Marsha Linehan (1993) cu scopul principal de a reduce frecvența episoadelor de auto-vătămare sau a tendințelor suicidare la pacientele cu tulburare de personalitate borderline și reprezintă astăzi standardul în terapia acestei tulburări. Datorită eficacității demonstrate în studiile clinice, ea a fost aplicată și în cazul instabilității emoționale prezente la pacienți cu alte probleme psihopatologice rezistente la alte tratamente (Miller și colab., 1998). Acest model combină strategiile de schimbare , caracteristice terapiilor cognitiv-comportamentale , cu strategiile de acceptare caracteristice doctrinei budiste, acestea din urmă ajutând subiectul să facă schimbarea spre un control mai bun emoțional și comportamental. Marea provocare în DBT e reprezentată de echilibrarea eforturilor subiectului pentru schimbare cu cele de acceptare și validare: pacientul trebuie să devină capabil să vadă că în emoțiile și comportamentele lor disfuncționale există și o rațiune adaptativă. Prin abordarea dialectică, subiecții cu tulburare de personalitate borderline, care sunt în mod caracteristic tributari unui

mod stereotip de procesare a informației, de tipul “totul sau nimic”, devin capabili să pună la un loc idei, sentimente și comportamentele opuse prin acceptarea și validarea aspectelor funcționale ale acestora. Validarea înseamnă renunțarea de a trata aceste emoții și comportamente drept probleme patologice, eliberând pacientul de frică, rușine sau autocritică. În mod obișnuit, pacienții se auto-invalidează, ceea ce duce la creșterea distresului și a instabilității emoționale. După Linehan (1993) există mai multe moduri prin care terapeutul poate să valideze emoțiile sau comportamentul pacientului său: (1) a fi atent, a asculta și a observa; (2) a reflecta cu acuratețe; (3) a reflecta emoțiile și gândurile nearticulate încă (“citirea minții” subiectului): (4) folosirea ideii că acele emoții sau comportamente au fost învățate în trecut sau reprezintă o disfuncție: (5) folosirea ideii că emoțiile sau comportamentul exprimat are o valoare funcțională pentru momentul respectiv: (6) exprimarea autenticității și naturalețe necondiționată în relația cu pacientul. Strategiile dialectice permit evidențierea tensiunii existente între emoții și comportamente contradictorii, atât în interiorul subiectului cât și în afara lui, tensiune care poate fi utilizată pentru a balansa tensiunea care există între dorința de validare și cea de schimbare. Terapeutul poate utiliza metafore, paradoxuri sau exerciții de logică pentru a evidenția relația dialectică și a o utiliza în procesul de schimbare. Mai multe abordări cognitiv-comportamentale au încorporat cu succes tehnica mindfulness (meditația bazată pe conștientizare), care desemnează capacitatea unui subiect de a fi atent într-un mod particular, adică cu scop, în momentul prezent și fără să judece (Kabat-Zinn, 1994) sau conștiința de a fi prezent la experientța trăită și acceptată necondiționat (Germer, 2005). Dintre aceste abordări amintim: programul de reducere a stresului bazat pe mindfulness (Kabat-Zinn, 1990); terapia dialectic-comportamentală (Linehan, 1993); terapia prin acceptare și angajament (Hayes et al., 1999); programul de conștientizare a cantității de mâncare bazat pe mindfulness (Mindfulness-Based Eating Awareness Training/ MB-EAD)(Kristeller and Hallett, 1999); terapia cognitivă bazată pe mindfulness (Segal et al., 2002); terapia de creștere relațională bazată pe mindfulness (Carson et al., 2004); prevenția recăderii consumului de substanațe bazată pe mindfulness (Witkiewitz et al., 2005). Studiile și obsevațiile clinice realizate în Statele Unite au arătat faptul că practicarea cu regularitate a meditației bazate pe conștientizare contribuie la reducerea anxietății (Miller, Fletcher și Kabat-Zinn, 1995), ameliorarea depresiei (Anderson et al., 2007), ameliorarea simptomelor tulburării obsesiv-compuslive (Baxter et al., 1987), ameliorarea abuzului de substanțe (Marlatt, Blume și Parks, 2001), ameliorarea durerilor cronice (Kabat-Zinn și Hanh, 2009) și a psoriazisului (Kabat-Zinn et al., 1998). Efecte precum îmbunătățirea calității

somnului, optimizarea capacității de concentrare a atenției și a memoriei conduc la o mai bună stare de sănătate și la un nivel mai ridicat al calității vieții (Holdevici, Crăciun, 2015). Programul de reducere a stresului bazat pe mindfulness a fost dezvoltat de Dr. Kaba-Zinn ca un program complementar și alternativ la practicile medicale somatice care se adresau unor tulburări psihosomatice (hipertensiune arterială, insuficiență coronariană cronică, alte tulburări dizabilitante cronice). Rezultatele aplicării acestui program au fost spectaculoase: reducerea stărilor emoționale, reducerea medicamentației, reducerea zilelor de spitalizare, creșterea capacității funcționale, creșterea bunăstării fizice și psihice. În consecință, acest program a devenit o practică de sine stătătoare în tratarea tulburărilor cronice generate de stres și în cazul tulburărilor depresive sau anxioase. Kabat-Zinn (1990) realizează distincția între reacția la stres și răspunsul la stres. În timp ce reacția la stres reprezintă un răspuns de natură inconștientă, care s-a format în urma condiționărilor determinate de experiențele anterioare, și cuprinde de cele mai multe ori comportamente dezadaptative (fumat, consum de substanțe, refugierea în hiperactivitate până la epuizare), răspunsul la stres implică un demers de conștientizare și acceptare a emoțiilor și elaborarea unor strategii adaptative de a face față situației stresante. Meditația bazată pe conștientizare, prin intrare în rezonanță cu propria persoană, face ca individul să se simtă sigur pe sine și deschis față de propriile gânduri, senzații și emoții. Astfel, persoana are posibilitatea de a-și identifica și de a-și înțelege propriile trăiri și experiențe. Sentimentul de forță și siguranță interioară modifică interacțiunea persoanei cu ceilalți într-o manieră mai răbdătoare și empatică, deschizându-se astfel porțile intrării în rezonanță cu ceilalți, ceea ce va duce la ameliorarea relațiilor interpersonale. În acest mod, metodele psihoterapeutice care utilizează meditația bazată pe conștientizare pot modifica stilul de atașament format la vârsta adultă și prin aceasta să îmbunătățească controlul emoțiilor. Există studii care evidențiază că stilul de atașament bazat pe insecuritate conduce la dificultăți în reglarea emoțională și dificultăți în a face față stresului cotidian (Mikulincer, Shaver și Pereg, 2003). Psihoterapia bazată pe conștientizare ajută la reducerea efectelor negative ale stresului prin identificarea așa-numitelor ”capcane ale minții”, care reprezintă vorbirea interioară cu conținut negativ prin care persoanele își auto-adresează critici. Această vorbire interioară (gânduri negative automate) contribuie la instalarea și exacerbarea emoțiilor disfuncționale precum depresia, mânia sau anxietatea. psihoterapia bazată pe conștientizare îi ajută pe indivizi să trateze aceste gânduri ca pe niște conținuturi mentale, evenimente în câmpul conștientizării, care apar și trec cu repeziciune, nu ca pe niște fapte reale. De asemenea,

psihoterapia bazată pe conștientizare ajută la formarea unui nou stil de gândire prin dezvoltarea capacității de a vedea lucrurile și din altă perspectivă. Programul de reducere a stresului bazat pe mindfulness se derulează pe parcursul a 8 săptămâni și constă în introducerea graduală, săptămânală a unor tehnici de mindfulness care au ca scop dezvoltarea capacității de conștientizare prin atenția față de un obiect, apoi față de respirație, senzațiile corpului și postură, pentru ca mai apoi să se treacă la atenție asupra gândurilor și emoțiilor. Prin toate aceste procedee se cultivă o atenție pură, indiferent de context, indiferent dacă subiectul este în mișcare sau stă pe loc. Alături de aceste tehnici de dezvoltare a atenției, programul utilizează și tehnici de relaxare și de cultivare a sentimentelor pozitive care conduc la modificarea poziției psihologice a subiectului în lume. Terapia cognitivă bazată pe mindfulness a fost dezvoltată de Segal, Williams și Teasdale (2002) cu scopul major de a preveni recăderile depresive la pacienții cu episoade recurente depresive majore. În mod obișnuit, terapia medicamentoasă antidepresivă previne recăderile doar atât timp cât este administrată zilnic, ceea ce conduce la multiple inconveniente pentru pacient, motiv pentru care este necesară aplicarea altor modalități de prevenire a recăderilor. Subiecții cu vulnerabilitate pentru tulburări depresive prezintă distorsiuni cognitive caracteristice – o viziune negativă asupra selfului, a lumii și a viitorului, așa-numitele gânduri depresogene care alcătuiesc triada lui Beck. Între depresie și modelul cognitiv preexistent se formează un cerc vicios: episoadele depresive resuscitează gândurile depresogene, iar acestea din urmă întăresc trăirea depresivă. Acest cerc vicios tinde să întrețină pentru foarte mult timp experiența depresiei. Tehnicile de mindfulness sunt utilizate pentru a ajuta pacienții să devină conștienți de acest cerc vicios și să-l depășească fără a modofica gândurile și emoțiile negative. Pacienții dobândesc cu ajutorul acestor tehnici abilitatea de a observa natura gândurilor lor, fără a fi atrași de căutarea înțelesului acestora. Ei învață să observe aceste gânduri negative și să le accepte într-un mod lipsit de critică, și să nu reacționeze la ele. Subiecții încep să vadă aceste gânduri doar ca produse ale minții lor. Ei nu se mai identifică cu acestea și conștientizeză că ele nu descriu realitatea. Această poziție mentală ajută pacientul să trăiască depresia, dar să nu dea curs acesteia: depresia rămâne o experiență subiectivă, fără exprimare comportamentală sau relațională. Autorii terapiei cognitive bazate pe mindfulness consideră că există două moduri a minții: modul “a fi” și modul “a face”. Când mintea este în modul “a face”, subiectul distinge diferența dintre cum sunt lucrurile în realitate și cum ar vrea el să fie, ceea ce declanșează gândurile și emoțiile negative. Strategiile terapiei cognitiv-comportamentale sunt direcționate spre reducerea acestei discrepanțe prin înlocuirea cognițiilor disfuncționale, provocatoare de distres, cu alternative realiste. Când mintea este în modul “a fi”, subiectul încetează să judece

felul cum sunt lucrurile, cum ar putea fi, acceptă ceea ce trăiește, stă în prezent fără să încerce să schimbe ceva. În acest fel, ruminația negativă și gândurile negative automate încetează, subiectul nu analizează faptele și consecințele acestora, doar observă și notează ceea ce se întâmplă fără să dea curs gândurilor, sentimentelor și impulsurilor de a lua decizii, de a judeca, de a schimba. Acest mod “a fi” al minții este promovat de mindfulness. Autorii definesc mindfulness ca o conștiință necritică, moment-cu-moment a realității. Terapia cognitivă bazată pe mindfulness împletește tehnicile specifice de mindfulness (atenția la respirație, meditația prin scanarea corpului, meditația prin statul în diferite poziții sau meditatul în timpul mersului) cu tehnicile tradiționale ale terapiei cognitiv-comportamentale (identificarea distorsiunilor cognitive, modalități de corectare a acestora, teme pentru acasă). Terapia prin acceptare și angajament a fost dezvoltată de Hayes, Strosahl și Wilson (1999) cu scopul de a furniza o intervenție comportamentală radicală. Acest model terapeutic își are rădăcinile în psihoterapia cognitv-comportamentală a anilor ’80 și a avut ca obiectiv inițial studierera rolului exprimărilor verbale și a gândurilor asupra suferinței fizice și psihice. Premisa de la care pornește această abordare este aceea că nu prezența gândurilor sau a emoțiilor nedorite sunt cauza dezechilibrului emoțional și comportamental, ci încercarea subiectului de a aplica tehnici inflexibile de suprimare a lor. Această metodă terapeutică caută să înlocuiască în mod explicit abordarea rigidă de control emoțional cu strategii puse în slujba căutării și a realizării valorilor subiectului. Modelul hexaflex a lui Hayes (Hayes și colab., 2006) cuprinde șase stratageme terpeutice: 1.Contactul cu momentul prezent și eliberarea pacientului de opresinea dată de gândurile sale despre trecut și viitor; creșerea sensibilității pentru “aici și acum” și față de contingențe, cu toate gândurile și acțiunile sale. 2.Acceptarea a ceea ce este de schimbat și a ceea ce nu poate fi schimbat, concepție care va înlocui tendința subiectului de a evita ceea ce este experimentat în mod neplăcut. 3.Difuzia cognitivă, care presupune observarea cuvintelor prin care sunt exprimate emoțiile, înțelesul și funcția lor exactă, și desprinderea de conotațiile care duc la anxietate sau panică. Subiectul devine conștient de modul în care funcționează limbajul și cognițiile, și astfel poate opera o dezangajare deliberată de gândurile, ca produse ale minții. 4.Înțelegerea selfului ca și context (spațiu sau loc pentru viața psihică): subiectul este încurajat să identifice și să respingă afirmațiile despre substanțialitatea și continuitatea experienței selfului și să construiască selful ca ceva virtual, existent doar în timp real. 5.Definirea sistemului personal de valori și suprimarea modului ezitant de identificare și urmărire a lor.

6.Creșterea angajamentului spre acțiune în serviciul valorilor pacientului prin întărirea motivației și a persistenței, și prin suprimarea impulsivității. Acest angajament va fi în serviciul valorilor și al confortului pacientului. Modelul terapeutic ACT (Acceptance and Commitment Therapy) a fost aplicat în tratamentul durerilor cronice, al anxietății sau pentru abandonarea fumatului. Robinson și Strosahl (2008) au utilizat această metodă în terapia depresiilor. Ei consideră că depresia este rezultatul unui dezechilibru în anumite sectoare ale existenței, o consecință a ceea ce facem cu viața noastră. În acest context, depresia este un semnal că a venit momentul pentru analiza și abordarea acelor aspecte ale existenței care nu se află în echilibru. De obicei, pacientul depresiv s-a îndepărtat de acele sectoare ale existenței pe care le valorizează cel mai mult, persoana consideră însă că depresia îl determină să se retragă din activitățile cotidiene și că pentru a-și trăi viața trebuie să elimine mai întâi această afecțiune. Această abordare nu are însă succes, gândurile disfuncționale și stările afective negative determinând limitarea activităților utile sau agreabile, ceea ce întărește depresia. În abordarea terapeutică prin acceptare și angajament se consideră că pacientul trebuie să învețe să accepte gândurile negative, amintirile neplăcute și senzațiile corporale dezagreabile, în loc să se lupte cu ele. În acest fel, persoana va putea să acorde timp și energie acelor aspecte care se află în controlul său. Înțelegerea faptului că schimbarea începe de acolo de unde se află și nu de la obiectivul considerat dezirabil reprezintă primul pas în depășirea stării depresive. Clientul trebuie să învețe să identifice factorii care mențin depresia prin angajarea într-un fel de cerc vicios. Astfel, evitarea unor informații sau situații cu conținut negativ, ruminarea unor gânduri cu caracter utopic referitoare la modul în care trebuie trăită viața și ignorarea eforturilor și realizărilor personale nu fac decât să înrăutățească situația. Pe măsură ce subiectul acordă tot mai mult timp și energie pentru a face față simptomelor depresiei, îi rămâne tot mai puțină energie pentru alte sectoare ale existenței, putând afirma că viața lui se “comprimă”, se limitează.Ceea ce direcționează persoana către o viață încărcată de sens sunt valorile personale și de aceea modelul ACT are ca prim pas în direcția schimbării identificarea sistemului de valori al subiectului (Holdevici, Crăciun, 2015). Terapia prin acceptare și angajament este o abordare care trece dincolo de obiectivele obișnuite ale altor terapii focalizate doar pe ameliorarea sau dispariția simptomelor. Această abordare are drept scop oferirea unei viziuni mai largi asupra tulburării, bazată pe o înțelegere superioară, funcțională și valorică, a ceea ce trăiește subiectul. În consecință, persoana poate face alegeri legate valoric de scopurile sale în viață, renunțând la un răspuns inflexibil, dezadaptativ (Valdivia-Salas și colab., 2010). 1.5.3. Abordări țintite ale tulburărilor de reglare emoțională

Numeroase tulburări psihiatrice de pe axa I și II din DSM, precum tulburările de dispoziție, tulburările anxioase sau tulburarea de personalitate borderline, au ca trăsătură comună un deficit în abilitatea de reglare emoțională, așa cum au demonstrat numeroase studii. Persoanele care au aceste tulburări reacționează mai intens și mai dramatic decât persoanele sănătoase expuse la același tip de evenimente. Astfel, tulburarea de reglare emoțională se prezintă ca o diateză pentru toate aceste entități psihopatologice. Acestă constatare a condus la dezvoltarea unor terapii care să țintească tocmai acestă vulnerabilitare emoțională prezentă în tulburările care au în comun probleme legate de controlul emoțiilor. Protocolul unificat de tratament pentru tulburările emoționale (Barlow și colab., 2004; Farchione și colab., 2009) este o compilare de tehnici emoțional-cognitiv-comportamentale care țintesc procesele emoționale. Un beneficiu important adus de această abordare e reprezentat de mutarea focusului terapiei de la trigger-ii externi, care conduc la o reacție emoțională excesivă, la procesul intern, care susține acest mod de reacție. Pacienții învață cum să se confrunte cu experiența emoțională disfuncțională și să dezvolte modalități optime de răspuns. Protocolul constă în șapte module care se adresează aspectelor esențiale ale generării și reglării emoțiilor. Aceste module por fi folosite în mod flexibil, independent sau grupat, în funcție de particularitățile pacientului, fiind conectate într-o înlănțuire funcțională prin faptul că fiecare modul este construit pe baza celui anterior. Conținutul celor șapte module este următorul: •modulul 1 – psihoeducație; •modulul 2 – creșterea motivației subiectului pentru schimbare; •modulul 3 – dezbatere asupra interacțiunii dintre gânduri, emoții și comportamente și asupra lanțului cauzal al propriilor emoții; •modulul 4 – prezentarea rolului evaluării și reevaluării cognitive în interpretarea factorilor declanșatori ai emoțiilor și în generarea unor răspunsuri adecvate; •modulul 5 – identificarea comportamentelor care perpetuează răspunsul emoțional adaptativ (evitarea, impulsivitatea, locusul de control, căutarea senzației etc.); •modulul 6 – expunerea experimentală a subiectului la factorii declanșatori ai emoțiilor, interni și externi, și ulterior decondiționarea lui; •modulul 7 – prevenția recăderii prin accentuarea faptului că terapia nu urmărește eliminarea emoțiilor, ci răspunsul funcțional la emoțiile trăite. Modelul de terapie integrativă a tulburărilor de reglare emoțională (Mennin și Fresco, 2010) are în vedere evoluția deseori recurentă a tulburărilor emoționale și situațiile în

care tabloul psihopatologic este refractar la terapie. Obiectivele acestei abordări sunt: scăderea eforturilor de control a emoțiilor, creșterea abilității de a accepta experiențe emoționale, un echilibru flexibil al emoțiilor în acord cu cerințele situației, abilitatea de a utiliza informațiile emoționale în scopul luării deciziilor și a rezolvării problemelor în acord cu valorile personale. Acest model compilează elemente din mai multe tipuri de terapii: •elemente din terapia cognitiv-comportamentală: psihoeducația, automonitorizarea cognițiilor, tehnica de rezolvare a problemelor; •elemente din terapia dialectic-comportamentală: tehnici de acceptare radicală, exercițiile de mindfulness; •elemente din terapia experențială: focalizarea pe relația empatică și pe angajarea în experiența subiectivă. Modelul terapeutic propus de Mennin și Fresco constă în 20 de ședințe săptămânale structurate în patru faze. În prima parte a programului, pacientul învață diferite tehnici și achiziționează abilități, care se vor automatiza în a doua parte a terapiei. Conținutul celor patru faze este următorul: Faza 1 (primele 4 ședințe) – psihoeducație referitoare la reglarea emoțiilor; creșterea motivației pentru terapie; modalități de control a răspunsului emoțional precum supresie, căutarea liniștii, evitare comportamentală; Faza 2 (6 ședințe) – dezvoltarea abilităților de a balansa răspunsurile emoționale prin externalizarea subiectului, acceptare și gestionare a situației emoționale; Faza 3 (6 ședințe) – realizarea unui angajament proactiv din partea pacientului, conform valorilor acestuia, și identificarea tuturor obstacolelor, atât interne, cât și externe, care l-au împiedicat să-l ducă la bun sfârșit; Faza 4 (ultimele 4 ședințe) – consolidarea abilităților dobândite, prevenirea recăderilor și terminarea programului. Dezvoltarea unor astfel de programe terapeutice dedicate tulburărilor “trans-diagnostice”, așa cum se prezintă tulburarea reglării emoționale, reflectă concepția referitoare la existența unor factori principali care traversează diferite categorii nosologice, determinând apariția unor trăsături psihopatologice comune. Această concepție este susținută de faptul că agenții terapeutici psihofarmacologici sau psihologici încercați până în prezent nu prezintă specificitate pentru o anumită categorie nosologică, ci din contră, se dovedesc utili pentru o gamă largă de tulburări psihopatologice, exact acelea care împărtășesc ca factor principal hipersensibilitatea emoțională.

Capitolul 2 – Credințe iraționale și raționale în reglarea emoțională. Studii de caz 2.1. Studiul 1