Lucrare de disertatie [600586]

Lucrare de disertatie
Aspecte clinice in sindromul alimentarii
nocturne

Cuprins

Introducere
1. Sindromul alimentarii nocturne
1.1 Diagnostic
1.2 Epidemiologie
1.3 Management
2. Somnul
2.1 Tulburarile de somn
2.2 Teorii le somnului
2.2.1 Teoria restaurării sau reparatorie
2.2.2 Teoria evolutionistă
2.2.3 Teoria hibernarii
2.2.4 Teoria somnului necesar si a celui optional
2.3 Functiile somnului
3. Stresul
3.1 Delimitari si clasificari conceptuale
3.1.1 Repere istorice
3.1.2 Aspecte etimologice
3.2 Paradigme teoretico -experimentale
3.2.1 Paradigma stresului ca reactie
3.2.2 Paradigma stresului ca stimul
3.2.3 Paradigma tranzactionala
4. Singuratatea
4.1 Perspectiva istorica
4.2 Cauzele singuratatii

4.3 Teoriile singuratatii
4.3.1 Perspectiva evolutionista
4.3.2 Perspectiva cognitiva
4.3.3 Perspectiva caracteristicilor individuale
4.4 Consecinte ale singuratatii
4.3.3 Singuratatea si sanatatea fizica
4.4 Forme ale singuratatii
5 Demersul experimental
5.1 Obiectivele cercetării
5.2 Ipotezele cercetării
5.3 Metodologia și organizarea cercetării
5.3.1 Metodele si instrumentele de cercetare folosite
5.3.2 Lotul de subiecți
5.4 Rezultate obținute
5.5 Discuții
5 .5.1 Limitele cercetării și posibile viitoare direcții de cercetare
Bibliografie
Anexe
ănăilă, L., Golu, M. (2000).
Tratat de neuropsihologie, Vol. I
. București: Editura MedicalăHodgson, L. A. (1991).
Why do we need sleep? Relating theory to nursing practice
. Journal of Advanced Nursing 16: 1503-1510Rauchs, G., Desgrandes, B., Foret, J., Eustache, F. (2005).
The relationships between memory systems and sleep stages
. Journal of Sleep Research 14: 123 -140Vintilă, M. (2007).
Compendiu de neuropsihologie
. Timișoara: Editura Universității de VestYoung, E. (2008).
Sleep tight
. New Scientist Vol. 197 Nr. 2647: 30- 3
M Zlate”, (2007, p.570)
(Selye, 1970, 1976, 1983 cit în Baban, 1998; Miclea, 1991; lamandescu, 1997, Smith. Ed.,2005, Legeron., P. 2003

1. Sindromul alimentarii nocturne
Sindromul alimentarii nocturne(NES) este o tulburare de alimentatie avand drept
caracteristici esentiale anorexia matinala, hiperfagia nocturna, insomnie sau tulburari de somn
urmate de ali mentarea nocturna.
Caracteristica clinică de bază pare a fi o întârziere în calendarul circadian al aportului
alimentar. Aportul de energie este redus în prima jumătate a zilei și foarte mult crescut în a doua jumătate, astfel încât somnul este perturbat. Sindromul se poate distinge de bulimie nervoasa si
alte tulburari de alimentatie prin ora la care persoana mananca si prin faptul ca din punct de vede
cantitativ alimentele ingerate sunt putine,mai mult gustari repetate decat mese propriu -zise.
Sindromul alimentarii nocturne este important din punct de vedere clinic clinică datorita asocierii
sale cu obezitatea.
1.1 Diagnostic
Sindromul alimentarii nocturne a fost descris pentru prima data in anul 1950 in cadrul
unui subgrup de persoane obeze care erau reticen te la tratamentul standard de scadere in
greutate(Stunkard,Grace si Wolf,1955).
Intr-un review al literaturii de specialitate Zwaan et al.(2003) sugereaza ca studiile care
valideaza interventii in cazul acestei tulburari sunt foarte rare,caracteristicile c linice ale acestui
sindrom,comorbitatile si prevalenta sunt mult dezbatute si este neclar daca alimentarea nocturna
reprezinta o entitate disctincta cu relevanta din punct de vedere clinic.
Sindromului alimentarii nocturne nu i s -a acordat atentie, fiind p utin studiat pana la
aparitia epidemiei de obezitate.În plus, lipsa unor criterii specifice de diagnostic a limitat
cercetarile. In descrierea inițială a sindromului data de Stunkard et al.(1955) era necesar pentru
stabilirea diagnosticului sindromului ≥25 % din aportul caloric zilnic consumat dupa masa de
seara, insomnie ≥50% din timp și anorexie matinala.
În 1996, Stunkard si colegii sai au revizuit definiția sindromului solicitand ≥50% din
aportul caloric zilnic cosumat după 19, difucultatea de a adormi sau de a rămâne adormit și
anorexie matinala. S -au adăugat criterii suplimentare în 1999, ca urmare a datelor despre somn și
a jurnalelor alimentare raportate într -un studiu controlat(Birketvedt G, Florholmen J et al.,1999)
și anume: treziri nocturne (≥1 e pisod pe noapte) însoțite frecvent de ingestia de gustari, prezența

s i m p t o m e l o r p e n t r u o d u r a t ă ≥ 3 l u n i s i a b s e n t a b u l i m i e i n e r v o a s e s i a a l t o r t u l b u r a r i d e
alimentatie.
Un lucru important de mentionat,conform Violeta,E.() este faptul ca modalitatea de
difinire a tulburarii influenteaza si prevalenta. Rezultatele studiului realizat de Striegel -Moore et
al (2004) scoate in evidenta trei aspecte importante: 1. Consumul de alimente noaptea creste o
data cu inaintarea in varsta si cand,pentru definitie,se folo seste procentul de de 25% din
cuantumul zilnic de calorii dupa ora 19, si cand se foloseste procentul de 50%; 2. Recurenta
mancatului nocturn coreleaza cu etnia si cu nivelul de educatie al parintilor ,dar nu coreleaza
semnificativ cu obezitatea; 3. S -a identificat o variatie redusa in numarul de episoade, lucru care
sugereaza catalogarea alimentarii nocturne drept episodica.
1.1 Epidemiologie
1.2 Management

Bibliografie
Stunkard AJ, Grace WJ, Wolf HG. The night -eating syndrome: a pattern of food intake among certain
obese patient
Zwaan,M., Burgard MA, Schenck CH et al. Night time eating: a review of the literature
Birketvedt G, et al. Behavioral and neuroendocrine characteristics if the night -eating syndrome. JAMA
1999,282:657- 63
Violeta Enea -Tulburarile de comportament alimentar si obezitatea la copii si adolescenti

2. Somnul
Somnul este o stare fiziologică periodică și reversibilă, caracterizată prin suprimarea
temporară a conștienței, prin abolirea parțială a sensibilității și încetinirea funcțiilor vieții
organice (ritm respirator , ritm cardiac, relaxare musculară, scăderea temperaturii cu aproximativ
0,5 grade C, scăderea funcțiilor secretorii)
2.1 Tulburarile de somn
Asociatia pentru studierea psihofiziologiei somnului si a tulburarilor acestuia a publicat
in anul 1979 prima clasificare completa a tulburarilor somnului si trezirii. Cele patru categorii ale
acestei clasificari sunt: tulburarea initierii si mentinerii somnului(insomnia),somnolenta excesiva
sau hipersomniile(apneea somnului sau narcolepsia),tulburarea programului de somn -trezire
manifestata prin disruptia sistemului si parasomniile.
Conform DSM IV tulburarile de somn sunt organizate in patru sectiuni majore: tulburari
de somn primare,tulburari de somn in legatura cu alta tulburare mentala,tulburari de somn
datorate unei conditii medicale si tulburari de somn induse de o substanta.
Tulburarile de somn primare sunt presupuse a proveni din anomalii endogene in
mecanismele de generare sau reglare somn -vigilitate,complicate adesea de factori conditionali.
Tulburarile de somn primare sunt divizate in disomnii si parasomnii.
2.1.1 Disomnii
Conform DSM IV dissomniile sunt tulburari primare ale initierii si mentinerii somnului
sau de somnolenta excesiva si sunt caracterizate prin anomalii in cantitatea,calitatea sau reglarea
somnului. Din categoria dissomniilor fac parte: insomnia primara,hipersomnia
primara,nar colepsia,tulburarea de somn in legatura cu respiratia,tulburarea ritmului circadian al
somnului si dissomnia fara alta specificatie.
2.1.1.1 Insomnia primara
Insomnia primara se caracterizeaza prin dificultati in initierea sau mentinerea somnului,
ori a unui somn nereconfortant, care dureaza cel putin o luna si duce la o deteriorare semnificativ
clinic in domeniul profesional,social sau in alte domenii importan te de functionare. Persoanele
cu insomnie primara acuza cel mai adesea o combinatie intre dificultatea de a ramane adormiti si
vigilitate intermitenta in timpul somnului.

Preocuparile referitoare la somn si detresa datorata incapacitatii de a dormi pot duce la un
cerc vicios: cu cât individul încearcă mai mult să doarmă, cu atât devine mai frustrat și mai
detresat, și este mai puțin capabil să doarmă.
Din cauza faptului ca indivizii folosesc uneori medicamente necorespunzatoare pentru a
dormi, insomnia p rimara constituie un factor de risc pentru tulburari afective,tulburari anxioase
si tulburari in legatura cu uzul unei substante. Folosirea medicamentelor,alcoolului,cafeinei sau a
altor stimulante poate progresa la abuz de o substanta sau la dependent de o substanta.
Studiile arata ca persoanele cu insomnia primara pot avea scoruri ridicate la inventarele
de personalitate sau la autodescrierile psihologice (de ex., la profilele indicând depresia cronică
ușoară și anxietatea, un stil de „internaiizare" a rezolvării conflictului și o focalizare somatică).
Din punct de vedere somatic indivizii cu insomnie primară pot apare ca extenuați sau cu
ochii duși în fundul capului, De asemenea poate exista o incidență crescută a problemelor psihofiziologice în legătur ă cu stresul (de ex., cefalee'de tensiune, tensiune musculară crescută,
detresă gastrică).
Acuzele de insomnie devin mai frecvente odată cu avansarea în etate și mai ales printre
femei. Frecvența crescândă a acuzelor de insomnie odată cu avansarea în etate poate fi atribuită
în parte creșterii procentelor de probleme în legătură cu sănătatea somatică la bătrâni. Adulții
tineri se plâng cel mai adesea de dificultăți în a adormi, pe când adulții de etate medie și bătrânii este foarte posibil să aibă dificultă ți cu menținerea somnului și deșteptarea matinală precoce.
Insomnia primară începe de regulă în perioada de adult tânăr sau la etatea medie, și este
rară în copilărie sau adolescență. în cazuri excepționale, insomnia poate fi documentată retrospectiv până în coplărie. Evoluția insomniei primare este variabilă. Ea poate fi limitată la o
perioadă de câteva luni, în special dacă este precipitată de un stresor psihosocial sau medical,
care se rezolvă mai târziu.
2.1.1.2 Hipersomnia primara
Initial s-a considerat ca hipersomnia nu se distinge de somnul normal decat prin
profunzimea si durata sa, prin bruschetea aparitiei si imposibilitatea de a se sustrage influentei
sale. Ulterior, s-au realizat deferentele dintre somnul normal si cel patologic, in care se
inglobeaza diverse tulburari ale constiintei ce merg de la somn pana la coma.

Hipersomnia primara se caracterizeaza prin somnolente excesiva pentru cel putin o luna
si care se manifesta, fie prin episoade de somn prelungite,ori prin episoade de somn in timpul
zilei, survenind aproape zilnic.
Somnolenta este o stare intermediara intre veghe si somn. Aceasta atipire putin profunda,
in care pierderea constiintei nu este completa, este de neinvins desi nu se instaleaza brutal. In
acest timp individul poate intelege cuvin tele rostite cu voce tare si poate raspunde cu o oarecare
luciditate.
La indivizii cu hipersomnie, durata episodului de somn major (sau pentru cei mai muiți
indivizi , somnul nocturn) poate m erge de la 8 până la 12 ore și este urmată apoi de deșteptare
dificilă dimineața.
Aproximativ 5% -10% dintre indivizii care se prezintă la clinicile de tulburări de somn cu
acuze de somnolență diurnă sunt diagnosticați ca având hipersomnie primară. Forma recurentă
de hipersomnie primară cunoscută ca sindrom Kleine -Levin este rară. Sindromul Kleine -Levin
afectează bărbații de aproape trei ori mai frecvent decât femeile.
Hipersomnia primară începe de regulă între etățile de 15 și 30 de ani, cu o progresiune
graduală timp de săptămâni sau luni. Pentru cei mai mulți indivi zi, evoluția este apoi cronică și
stabilă, dacă nu este început tratamentul

2.1.1.3 Narcolepsia
Narcolepsia, descrisa de Gelineau in 1880, exprima o stare caracterizata printr -o nevoie
subtila si irezistibila de a dormi, de obicei de scurta durata, care apare in cursul zilei dupa o
senzatie de curbatura si constrictie cefalica si care se produce la intervale din ce in ce mai
apropiate, obligand persoana sa cada sau sa se intinda fara a-si pierde cunostinta.
Yoss si Daly ai descris in anul 1957 simptomele ce caracterizeaza narcolepsia,
descoperind ca in afara atacurilor de somn,pacientul narcoleptic poate sa-si piarda brusc tonusul
muscular, sincopa denumita cataplexie. Un alt simptom al narcolepsiei este constituit din
halucinatia auditiva sau vizuala. Ea apare numai la inceputul somnui de zi sau de noapte. Cel de-
al treilea simptom este paralizia somnului. Acest episod de inhibitie musculara apare in timp ce
persoana sta intinsa in pat si se lasa dusa de somn sau de trezeste. Constient, dar incapabil de a se
misca sau vorbi, pacientul are adesea o respiratie profunda. Un alt semn al narcolepsiei se refera
la diminuarea latentei somnului voluntar. Un pacient narcoleptic piate adormi la cerere in 2

minute, insa studiile au aratat ca narcolepticii nu pot dormi la cerere mai mult decat subiectii
normali. (Hishikawa si colab.,1976)
Studiile epiderniologice indică o prevalentă de 0,02% -0,16% pentru narcolepsie în
populația adultă, cu rate egale la bărbați și la femei.
Date din studiile HLA și studiile familiale sugerează clar rolul factorilor genetici în
apariția narcolepsiei. Aproximativ 5% —15% dintre rudele biologice de gradul I ale probanzilor
cu narcolepsie au alte tulburări.Aproximativ 25% -50% dintre rudele biologice de gradul I ale
indivizilor cu narcolepsie au alte tulburări caracterizate prin somnolență excesiva (cum ar fi
hipersomnia primară).

2.1.1.4 Tulburarea de somn in legatura cu respiratia
Elementul esențial al tulburării de somn în legătură cu respirația îl constituie întreruperea
somnului, ducând la somnolență excesivă sau, mai puțin frecvent, la insomnie, considerată a fi datorată anomaliilor de ventilație din timpul somnului.
Sindromul de apnee de somn obstructivă este cea mai frecventă formă de tulburare de
somn în legătură cu respirația. Acesta este caracterizat prin episoade repetate de obstrucție a căilor aeriene superioare (apnei și hipopnei) în cursul somnului. Stimulul central pentru respirație
și mișcările respiratorii ale toracelui și abdomenulu i este prezervat. Acest sindrom survine de
regulă la indivizii supraponderali și duce la acuza de somnolență excesivă. Sindromul de apnee
de somn obstructivă se caracterizează prin stertor intens sau scurte anhelații (gâfâieli) alternând
cu perioade de sil ențium respirator care durează de regulă 20 -30 secunde.
Sindromul apneei de somn centrale este caracterizat prin încetarea episodică a ventilației
în cursul somnului (apnei și hipopnei) fără obstrucția căilor aeriene.
Sindromul de hipoventilație alveolară centrală este caracterizat printr -o deteriorare a
controlului ventilator care duce la nivele anormal de scăzute ale oxigenului arterial, înrăutățite în plus prin somn (hipoventilație fără apnei sau hipopnei). Pulmonii indivizilor cu această tulburare au pr oprietăți mecanice normale. Această formă survine cel mai frecvent la indivizii
supraponderali, și poate fi asociata~cu o acuză, fie de somnolență excesivă, fie de insomnia.
Sindromul de apnee de somn obstructivă poate surveni la orice etate, dar cei mai m ulți
indivizi care se prezintă pentru examinare sunt în etate de 40 -60 ani (la femei, este foarte posibil

să apară apneea de somn obstructivă după menopauză). Tulburarea de somn în legătură cu
respirația are un debut insidios, progresiune graduală și evolu ție cronică
2.1.1.5 Tulburarea ritmului circadian al somnului
Tulburarea ritmului circadian de somn este reprezentata de un pattern persistent sau
recurent de întrerupere a somnului, care rezultă dintr -o inadecvare între sistemul de somnvi –
gilitate circadian endogen al individului, pe de o parte, și solicitările externe referitoare la orariul
și durata somnului, pe de altă parte.
Conform DSM IV tulburarea ritmului circadian de somn are urmatoarele subtipuri: tipul
de faza de somn intarziat, tipul de decalaj de fus orar, tipul de lucru in ture si tipul nespecificat.
Tipul de fază de somn întârziat debutează de regulă în adolescență, putând urma unui
stresor psihosocial. Fără intervenție, tipul de fază de somn întârziat durează de regulă ani sau
decenii, dar se p oate „corecta" și de la sine, dată fiind tendința fazei ritmului circadian endogen
de a avansa cu etatea. Tratamentul poate normaliza adesea orele de somn, cel puțin temporar, dar
există o vulnerabilitate permanentă la a reveni la orele întârziate de somn și la alte simptome,
Tipul de lucru în ture persistă de regulă atât timp cât individul lucrează conform acestui
orar. Dispariția simptomelor survine în general în decursul a 2 săptămâni de la revenirea la un orar de somn -vigilitate diurn normal.
Datele exp erimentale și din teren referitoare la schimbarea de fus orar indică faptul că
este necesară aproximativ o zi per fus orar traversat, pentru ca sistemul circadian să se
resincronizeze la noua oră locală. Diferitele ritmuri circadiene (cum ar fi temperatura internă a
corpului, nivelul hormonal, agilitatea și patternurile de somn) se readaptează în proporții diferite.

2.1.2 Parasomnii
Parasomniile sunt tulburari caracterizate prin evenimente comportamentale sau
fiziologice anormale survenind in asociatie cu somnul,cu stadiile specifice ale somnului sau
tranzitiile somn -vigilitate. Din aceasta categorie,a parasomniilor, fac parte: cosmarul,teroarea de
somn,somnambulismul si parasomnia fara alta specificatie.
2.1.2.1 Cosmarul
Coșmarul reprezinta apariția repetată de vise terifiante care duc la deșteptarea din somn .
Individul este complet alert la deșteptare. Visele terifiante sau întreruperile somnului care rezultă

din deșteptări cauzează individului o detresă semnificativă sau duc la disfurtcție socială sau
profesională .
Coșmarurile survin de regulă într -o secvență de vis elaborată, lungă, care este extrem de
provocatoare de anxietate sau terifiantă. Conținutul viselor este centrat cel mai adesea pe pericole fizice iminente pe ntru individ (de ex., urmărire, atac, vătămare corporală). în alte cazuri,
pericolul perceput poate fi mai subtil, implicând eșecuri le sau dificultățile personale.
Coșmarurile care survin după experiențele traumatice pot reproduce situația periculoasă sau
amenințătoare, dar cele mai multe coșmaruri nu relatează evenimente reale.
Intre 10% și 50% dintre copiii în etate de 3 -5 ani au coșmaruri de suficientă intensitate
pentru a neliniști pe părinți. în populația adultă nu rnai puțin de 50% dintre indivizi pot relata cel
puțin un coșmar ocazional. La adulții tineri, cel puțin 3%, relatează ca au coșmaruri frecvent sau totdeauna.

2.1.2.2 Teroarea de somn
Teroarea de somn reprezinta apartiția repetată a terorilor de somn, adică, a deșteptărilor
bruște din somn, începând de regulă cu un țipăt sau strigăt de panică.Terorile de somn încep de
regulă în cursul primei treimi a episodului de somn major și durează 1 -10 minute. Episoadele
sunt acompaniate de excitație vegetativă și manifestări comportamentale de frică intensă (criteriul B). în cursul episodului individul este dificil de deșteptat sau de consolat.
Terorile de somn încep în cursul somnului NREM profund, care este caracterizat printr -o
activitate EEG cu frecvență lentă (delta). Această activitate EEG este predominant ă în stadiile 3
și 4 de somn NREM, care sunt concentrate în prima treime a episodului major de somn.
Teroarea de somn începe de regulă la copii între 4 și 12 ani și se rezolvă spontan în cursul
adolescenței. La adulți, aceasta debutează cel mai frecvent în tre 20 și 30 ani și urmează adesea o
evoluție cronică, cu ameliorarea și agravarea severității și frecvenței în decursul timpului. Frec-vența episoadelor variază, atât la același individ, cât și de la un individ la altul. Episoadele apar de regula la inter vale de zile sau săptămâni, dar pot surveni și nopți consecutive.
2.1.2.3 Somnambulism
Conform DS|M IV elementul esențial al somnambulismului îl constituie episoadele
repetate de comportament motor complex inițiat în cursul somnului, implicând scularea din pat și

mersul împrejur. Episoadele de somnambulism încep în cursul somnului cu unde lente și, ca
atare, survin adesea în cursul primei treimi a nopții (criteriul A), în cursul episoadelor, individul prezintă o stare de vigilitate și reactivitate redusă, privire inexpresivă și o relativă lipsă de
reactivitate la comunicarea cu alții sau la eforturile altora de a- 1 deștepta din somn (criteriul B).
Dacă se deșteaptă în timpul episodului (ori la deșteptare, dimineața următoare), individul
își amintește foarte puțin de evenimentele din timpul episodului.
In cursul episoadelor de somnambulism, indivizii pot vorbi și chiar răspunde la
întrebările altora. Pronunția lor este însă defectuoasă și un dialog veritabil este rar.
Indivizii pot răspunde la cererile altora de a- și înceta activitatea și de a se întoarce în pat.
Aceste comportamente sunt efectuate, însă, cu un nivel redus de vigilitate, iar deșteptarea individului din episodul de somnambulism. este foarte dificilă. Dacă se deșteaptă, individul
rămâne confuz timp de câteva minute și apoi revine la starea de vigilitate normala.
Somnambulismul poate apare în orice moment după ce un copil este capabil sa meargă,
dar episoadele survin cel mai frecvent pentru prima dată între etatea de 4 și 8 ani. Prevalenta
maximă survine în jurul etății de 12 ani. Somnambulismul in copilărie dispare de regula spontan
la începutul adolescenței, de regulă la etatea de 15 ani. Somnambulismul la adulți urmează cel mai adesea o evoluție cronică, cu ameliorări și agravări "succesive. Episoadele de
somnambulism pot surveni, ca evenimente izolate, la orice etate, dar cel mai frecvent pattern îl constituie episoadele repetate survenind după o perioadă de mai mulți ani.
Riscul de somnambulism este crescut în plus (până la mai mult de 60% dintre
descendenți) când ambii părinți au un istoric al tulburării. Transmisia genetică este sugerată de
prevalenta crescută de gemeni monozigoți ca opusă celei de gemeni dizigoți, dar modul exact de eritare nu este cunoscut.

2.2 Teoriile somnului
2.2.1 Teoria restaurării sau reparatorie
Oswald (1980) sust ine că somnul reprezintă o perioadă de calmare, de liniste si odihnă
absolut necesară organismului si creierului pentru a se refac e, pentru a- si reîmprospăta fort ele
consumate sau pierdute în timpul stării de veghe. S omnul reface rezerva de substant e necesare
sistemului nervos cen tral pentru a -si îndeplini funct iile din timpul zilei. S -a adus si argumentul

că hormonul cresterii este secretat la copii în timpul somnului, de unde nevoia mare de somn a
acestora.
„Somnul restabilizează, reaprovizionează si reconstruieste creierele si trupurile noastre
care sunt, într -un fe l, sleite, epuizate de activităt ile din timpul stării de veghe. Această idee
corespunde cu starea de epuizare pe care o resimt im înaintea somnulu i si cu cea de restabilire de
la trezire" (Halonen si Santrock, 1996, p. 144).
2.2.2 Teoria evolut ionistă
Sugerează că nevoia de somn este înrădăcinată în trecutul nostru evolutiv. Somnul
îndepl ineste astfel o importantă funct ie adaptativă, ne protejează d e pericole. La om, somnul se
desfăsoară de obicei în timpul nopt ii,deoarece vederea lui nu este specializată pentru a vedea în
întuneric.
Meddis (1983) vorbeste chiar despre o „predispozit ie" pentru somn a oamenilor care tine
de evolutie, ea având rol de protectie. De exemplu, nou -născut ii, prin faptul că dorm mult, îsi
protejează mamele de epuizare.
1.2.3 Teoria hibernării
Reprezintă, după opi nia lui Malim si Birch, o variatie a teoriei evolut ioniste. Ea
sugerează că somnul a derivat dintr -o formă mai usoară de hibernare, cu scopul de a- i tine pe
oameni linistiti si imobilizat i în întuneric. Dacă n -ar dormi no aptea, oamenii ar simt i nevoia de a
consuma mai multă hrană, fapt care ar duce la epuizarea resurse lor disponibile.
1.2.4 Teoria somnului necesar si a celui opt ional
A fost la nsată de Horne (1988) ca o react ie împotriva teoriei formulate de Oswald. Horne
argumenta că refacerea celulelor are loc mai degrabă ziua decât noaptea. El a arătat că primele 4 ore de somn reprezintă somnul de bază si sunt absolut necesare odihnei. Celelalte ore de somn
rămase sunt reunite de Horne sub denumirea de „somn opt ional", de care omul s -ar putea
dispensa fără ca acest lucru să aibă un efect nociv. Se pare că orele de som n în plus sunt doar o
„obisnuint ă dobândită" (Malim si Birch, 1998, pp. 214- 215)

1.3 Functiile somnului
„Faptul ca orice fiinta superior organizata accepta acest risc pentru o parte cinsiderabila a
vietii sale sugereaza presupunerea ca somnul trebuie sa aiba o functie vitala”(Hess,1954)

In anul 1965, Hess afirma faptul ca somnul este o functie fiziologica integrala,o conditie de baza
a vietii,un fenomen pozitiv,deoarece reimprospateaza organismul si previne epuizarea.
Conform lui Freud somnul are doua functii majore in viata omului: functia biologica si
functia psihologica. Functia biologica a somnului consta in asigurarea relaxarii orgamismului. Pe
de alta partea,cea de-a doua functie majora,functia psihologica este concretizata in stingerea
interesului pentru lumea externa.
Aceste functii majore ale somnului sunt demonstrate de perioadele de privare de somn
care actioneaza ca o suprasolicitare si epuizeaza rezervele functionale ale organismului.
Potrivit fiziologului Sherington somnul e o stare de crestere si refacere a tesuturilor,avand
o functie de regenerare.(Hodgson,1991) In timpul somnului sunt indeplinite conditiile optime
pentru sinteza proteinelor: nivel energetic ridicat al celulelor,eliberarea hormonului de crestere,
atungerea unor valori minimen a hormonilor catabolici. Acestea fiind premisele cercetatorilor
care sustin functia regeneratoare a somnului.
Neurologul Hughlings propune doua functii conexe ale somnului: stergerea din memorie
a informatiilor nerelevante din timpul zilei si conso lidarea in memorie a experientelor celor mai
importante.(Hodgson,1991)

3. Stresul
3.1 Delimitari si clasificari conceptuale
3.1.1 Repere istorice
3.1.2 Aspecte etimologice
3.2 Paradigme teoretico -experimentale
3.2.1 Paradigma stresului ca reactie a organismului
Stresul reprezinta raspunsul fiziologic sau psihologic al individului/organismului la un
stresor din mediu, stresorul fiind un eveniment sau o situatie externa potential vatamatoare.
Conform acestei paradigme stresul este o variabila dependenta.
Cel care a adus contributii remarcabile la formularea si impunerea aceste paradigme a
fost medicul canadian de origine austriaca Hans Selye.
Hans Selye începând cu anii ’50 ai secolului trecut, aduce importante contribuții în
domeniul stresului, din perspectivă fiziologică . El a studiat inițial efectele hormonilor sexuali
asupra funcționării fiziologice, iar treptat a devenit interesat de efectele situațiilor stresante. A
expus șobolani la variați agenți stresori, timp îndelungat (ex., frig sau căldură intensă) și a
observa t reacția lor fiziologică. În 1956, Hans Selye dezvoltă conceptul său de sindrom general
de adaptare . Atunci când organismul se confruntă cu un agent stresor el se mobilizează pentru
acțiune. Acest efect de mobilizare este datorat glandelor secretoare de adrenalină, hormon cu
efect stimulator asupra sistemului nervos simpatic. Acest răspuns este nespecific în legătură cu
agentul stresor, adică oricare ar fi primejdia, individul va răspunde cu același tip de reacție fiziologică. Dacă expunerea la agentul str esor este prelungită, repetată, atunci se produce o uzură
a sistemului.
Sindromul general de adaptare constă în tiparul de răspuns fiziologic produs invariabil și
nediferențiat de orice agent stresor, indiferent de natura lui: 1. lărgirea zonei corticale responsabile de secreția adrenalinei, 2. micșorarea glandelor cu rol în apărarea organismului și 3. ulcerații la nivelul stomacului și duodenului .

Hans Selye a descris trei tipuri de reactii la agenti stresori pe care le- a reunit sub
denumirea de sindrom general de aparare si anume: faza alarma, faza de rezistenta si faza de
epuizare.
Faza de alarma presupune mobilizarea initiala la contactul cu agentul nociv in care
creierul emite un mesaj biochimic spre toate aparatele si sistemele corpului. In faza de al arma
individul se opune, se lupta cu stresul, glandele cu secretie interna se reincarca cu energie, sangele isi capata fluiditatea. Ultima faza este cea de epuizare. Aceasta faza echivaleaza cu
scaderea fortei de adaptare capatata in faza anterioara si necesita revenirea la faza reactiei de
alarma din faza primara.
Principala problema pe care o ridica aceasta paradigma este cea a naturii reactiilor
produse de stres.(Zlate,20067). Cercetatorii acestei paradigme au clasificat reactiile generate de
stres in t rei mari categorii: fiziologice (simptome cardiovasculare), psihologice (depersonalizare,
anxietate, epuizare emotionala) si comportamentale (performante scazute, absenteism, abuz de
alcool).(Cooper, Dewe, O’Driscoll,2001)

3.2.2 Paradigma stresului ca stimul (agent stresor)
Paradigma stresului ca stimul este,poate, cea mai nespecifica paradigma a stresului.
Conform acestei paradigme stresul este o variabila independenta deoarece tot ceea ce ne
inconjoara si tot ce actioneaza asupra noastra poate fi un stimul,d eci o sursa generatoare de stres.
Aceasta paradigma a ridicat trei probleme: identificarea agentilor stresori, gruparea
agentilor stresori si clasificarea. Din perspectiva paradigmei stresului ca stimul stresul este
stimului exterior potential vatamator. Desi nu orice agent extern este su real un agent stresor,el
poate fi sau poate deveni.
Identificarea agentilor stresori, gruparea agentilor stresori si clasificarea lor difera in
functie de autori. In 1993 Greenberg si Baron au facut un inventar al agentil or stresori legati de
munca,subdivizati la randul lor in doua categorii:agenti stresori ce tin de organizatie si cei
referitori la aspecte din viata indiviz ilor. Acestia sunt :solicitarile ocupationale, conflictul de rol,
ambiguitatea de rol, suprasolicita rea si subsolicitarea, responsabilitatea pentru altii, absenta
suportului social, absenta participarii la decizii, evaluarile activitatii,conditiile de
lucru,schimbarile, cauze legate de viata, evenimente de viata stresante,problemele vietii
cotidiene.

Le blanc, Jonge, Schaufeli (2000) propun urmatoarea tipologie a stresorilor
organizationali: continutul muncii,conditii de angajare, relatiile sociale la locul de munca.
Cooper, Dewe, O’Driscoll(2001) enumera 6 tipuri de agenti stresori: caracteristicile
intrinseci ale muncii, relatiile de munca, rolurile organizationale, factori organizationali,
dezvoltarea carierei, interfata om/munca.

3.2.3 Paradigma tranzactionala

4.Singuratatea
4.1 Perspectiva istorica
Singurătatea poate parea ca o condiție modernă, născuta din urbanizare și tehnologie, și
în continuare intensificata de tendințele postmoderne. Cu toate acestea, dorința de companie (sau
cooperare), versus teama respingere sociala (sau ostilitate), sunt exploatate din vremuri
preistorice. Teme le de insingurare pot fi găsite în mitologia greacă și teatru. Aristotel a văzut
oamenii ca animale sociale, care au nevoie de prietenie. În sec. al VII-lea, Hobbes a caracterizat
viața umană nu numai ca „urâta, rea, scurta“, dar, de asemenea, ca "solitar a." De atunci filosofi
precum Descartes, Nietzsche și Sartre au scris pe larg despre izolarea sociala și singurătate.
În 1938, Grogory Zilboorg publica un articol despre legatura dintre singurătate si trei
atribute de personalitate: narcisism, megalomanie, și ostilitate. Timp de 15 ani, după al doilea
război mondial, au existat cateva publicații despre singurătate,cele mai multe fiind scrise de
psihologi clinicieni din observațiile clienților.
Probabil cei mai cunoscuti dintre acești autori au fost Frieda Fromm- Reichmann și Harry
Stack Sullivan. Fromm- Reichmann credea că singurătatea reală joacă un rol în geneza
tulburărilor psihice, inclusiv psihoza și schizofrenie. Harry Stack Sullivan a văzut singurătatea ca
o experiență extrem de neplăcută care apare în momentul in care oamenii sunt în imposibilitatea
de a-si satisface nevoia de intimitate.
Lista bibliografiilor disponibile contine putinte publicații în limba engleză despre
singurătate înainte de 1960. Alte 64 de articole și cărți au apărut în anii 1960. În acest
deceniu,cercetari empirice pe teme cum ar fi singuratatea la persoanele in varsta au devenit mai
proeminente.
Aproximativ 170 de publicații despre singurătate au aparut în anii 1970 și aproape 650
între 1980 și iunie 1996. Astfel, a existat o notabilă creștere a ratei de publicare a cartilor si
articolelor despre despre singurătate.
Inceputul anilor 1970 marcheaza ceea ce ar putea fi numit începutul epocii
contemporane pentru cercetare singurătatii. În 1973,Robert Weiss a publicat cartea sa influenta,
"Loneliness:The Experience of Emotional and Social Isolation".

4.2 Cauzele singuratatii
În timpul vietii, puțini oameni nu experimenteaza singurătatea. Problemele care cauzeaza
singurătatea sunt variate, nu există o singură cauză universală a singurătatii.
Factori socioeconomici
Mai multe studii au arătat că singurătatea este mai mult raspandita in randul grupurilor cu
venituri mai mici. De exemplu,într -un studiu de 8634 de gospodării, din SUA membrii familiilor
cu venituri sub 10.000 $ (în 1986) au avut de 4.6 ori mai multe sanse de a raporta singurătate
decât membrii din familiile cu venituri de 75.000 de $ sau mai mult. În acest studiu, de
asemenea, educația a arătat o relație inversă cu singurătate.
Diferențele de gen
O meta -analiză a constatat că diferențele de gen în singurătate sunt măsuri specifice.
Atunci când scorurile obținute la scala de singuratate UCLA au fost analizate nu a fost gasita
nici o diferență în scorurile dintre bărbați și femei. În cele câteva studii (3 din 28) în care au fost
obținute diferențe,barbatii au avut tendinta de a avea scoruri mai mai la scala de singurătate
UCLA decât femeile. Această scală nu cere în mod direct respondenților sa raspunda daca sunt
singuri. În schimb , atunci când respondenții au fost întrebați direct dacă sunt singuri, femeile,în
general, au raportat mai mult singurătate decât bărbații. Astfel o diferenta de gen are loc atunci
când oamenii sunt rugați să să identifice sau sa isi puna eticheta ei înșiși ca fiind singuri, dar nu
și atunci când alte întrebări, mai puțin directe vizeaza singuratatea.
Starea de sănătate și vârstă
Un studiu canadian a examinat efectele starii de sanatate asupra singurătate. Investigatorii
au comparat un eșantion de adulți cu stare de sanatate afectata (N = 731)un eșantion echivalent
de subiecți cu stare de sanatate buna (N = 850) si fiind potriviti ca vârstă, sex și mediu de
rezidență.
La toate nivelurile de vârstă, respondenții cu stare de sanatate afectata au avut scoruri mai
ridicate la variabila singuratate.
Studiile arata ca singurătatea este ridicata la persoanele tinere(43% dintre cei cu varsta
intre 18-24 de ani au raportat scoruri mari la singuratate), scade de la tineri la varsta de mijloc,
iar apoi pare să crească din nou la persoanele cu varsta peste 65 de ani.
Starea civilă

Datele respondenților din mai mult de 20 de studii din natiuni diferita arata ca
singurătatea este mai puțin frecvente în rândul persoanelor căsătorite comparativ cu persoanele
necasatorite. Această constatare este atât de consecventa incat a fost numită o lege sociologică.
În plus, într-un studiu care a comparat puterea de asociere între opt factori demografici și
singurătate, starea civilă a fost cel mai puternic predictor."În cazul în care persoanele
necăsătorite sunt clasificate ca "niciodată căsătorit" sau "divortat" sau "vaduv", rezultatele
variază in functie de studiu. Tendința generală tinde sa arate ca persoanele "niciodata
casatorite"să fie mai puțin singure decât cei divorțați sau vădu vi.
Deși starea civilă este importantă, aceast a nu este o garanție statornica împotriva
singurătatii.
Pe scurt, singuratatea apare devreme in viata. Este predominanta in adolescenta tarzie si
la maturitate timpurie. Singurătatea este afectată de criterii demografice. Unele categorii de
persoane, inclusiv săraci, persoanele cu stare de sanatate afectata sau cei necasatoriti prezinta un
mai mare de a experimenta singurătatea decât altele. Singurătatea variaza in functie de modul în
care oamenii trec prin tranziții de viață. Tranzițiile sociale,cum ar fi divorțul, poate duce la
singurătate.
4.3 Teoriile singuratatii
In functie de diferitele conceptualizari, singuratatea a primit numeroase definitii, insa
aspectele care par sa reaiasa consecvent sunt urmatoarele: singuratatea este un fenomen
universal, fundamental uman si rezulta din deficientele existente in reateaua sociala a persoanei,
singuratatea este o experienta subiectiva si adesea singuratatea este o experienta neplacuta si
dureroasa.(Boncu et all)
4.3.1 Perspec tiva evolutionista
Conform perspectivei evolutioniste vulnerabilitatea la singuratate are o componenta
intrinseca profunda. Nevoia de intimitate si contact social se regaseste in orice arie geografica,la
orice varsta,este universala. (Weiss,1973). Intre mamifere,copiii sunt cei care au cea mai mare
perioada de dependenta,genele transmise nefiind suficiente pentru a garanta supravietuirea lor. In
cazul copiilor abilitatile sociale sunt necesare pentru a intari si pentru a pastra legatura necesara
cu parintii. Insa aceste abilitati sociale sunt necesare si in cazul parintilor pentur a-si spori
sansele de supravietuire. Singuratatea apara atunci cand functiile socializarii nu sunt implinite.
4.3.2 Perspectiva cognitiva

Aceasta perspectiva sustine ca singuratatea este expresia discrepantei dintre nivelul
disponibil de relationare si nivelul dorit(Peplau si Pearlman,1982). Starea socializarii se
evalueaza pe un continuum in care singuratatea reprezinta o extrema. Nivelul optim personal de
socializare variaza pe acest continuum de la o persoana la alta, dar singuratatea va aparea atunci
cand socializarea perceputa se situeaza sub nivelul ideal.
Teoria cognitiva propune un control sporit asupra starii de singuratate resimtite.Intre
socializarea dorita si cea perceputa arare o discrepanta care poate fi ajustate prin reglare
cognitiva si recadrare. Aceasta teorie subliniaza rolul proceselor cognitive in modularea
intensitatii singuratatii si in acest mod deschide cai spre coping,dezvoltare personala si
interventie. De asemen ea teoria cognitiva sustine ca individul insungurat se percepe pe sine
astfel,adeseori asumandu- si constient eticheta.
4.3.3 Perspectiva caracteristicilor individuale
Trasaturile de personalitate si abilitatile sociale deficitare ar sta la baza izolarii
individului. Factorii personali care insingureaza sunt o centrare excesiva pe sine si lipsa
abilitatilor de ascultare activa si centrare pe partener. Lipsa abilitatilor sociale duce la excluderea
persoanei, care in lipsa socializarii devine tot mai timida, pesimista, nesigura, depresiva,
diminuandu- si sansele de contact social.

4.4 Consecinte ale singuratatii
Studiile anterioare au arătat că relațiile sociale sărace și singurătatea sunt asociate cu o
calitate slabă a somnului și disfuncții în timpul zilei (Cacioppo,Hawkey,Crawford,et al, 2002)De
asemenea,studiile arată că o mai mare disfunctie in timpul zilei raportata de tineri singuri este
însoțită de cele mai multe ori de mici treziri nocturne și nu de o durata a somnului
diferita. (Cacioppo,Hawkley,Bernt son et al.,2002)
Comportamentele mai putin sanatoase sunt folosite la asocieri între singurătate și de
sănătate. Hipercaloriile, diete bogate in grasimi si stilul de viață sedentar duce la
supraponderalitate sau obezitate, factori de risc major pentru boli în societatea occidentală.Într –
un studiu transversal cu 1289 adulti in varsta de 18 ani, grupul cu persoane singure a avut o
medie mare a IMC -ului și o mai mare proporție de persoane supraponderale / obeze (Luader,
Mummery, Jones, Caperchione, 2006)

Depresia este o alta consecinta a singuratatii. Desi depresia si singuratatea implica stari
comune de tristete si deznadejde,obiectul lor este diferi. In timp ce singuratatea se refera strict la
perceperea realtiilor sociale, depresia are un caracter general,iar gandurile negative cuprind
intreaga existenta a individului. Desi nivelurile singuratatii variaza de-a lungul vietii,legatura
dintre depresie si singuratate ramane stabile,pozitiva si semnificativa.Studii transversale si
longitudinale au confirmat rolul singuratatii in provocarea si stimularea simptomelor depresive.
Depresia este puternic asociata cu singuratatea,dar nu este singura consecinta psihologica
negativa a aceasteia. Tulburarile de personalitate,ipohondria,schizofrenia,ideatia suicidara sunt
de asemenea favorizate de singuratate (Cacioppo,Hawkley si Thisted,2010)
4.4.1 Singuratatea si sanatatea fizica si mentala
Un număr tot mai mare de studii empirice a evaluat singurătatea,caracteristici de personalitate și
probleme psihologice la adolescenți și adulți. In primul rand a fost stabilita o asociere între
singurătate și depresie. Oamenii singuratici,de cele mai multe ori, prezinta sentimente trist și
deprimare și ei au unscor mai mare la variabila depresie. Singurătatea este, de asemenea, corelata
cu stima de sine scazuta, inhibarea socială sau timiditate și anxietate. La bărbați, singurătatea a
fost legată de ostilitate. Unele studii au găsit o asociere între singurătate și nevroza.De asemenea
oamenii singuri au sanse mult mai mari sa utilizeze tutun, alcool și medicamente ilegale. Printre
adolescenți, singurătatea a fost asociate cu note slabe la școală, fuga de acasa, furt și vandalism.
Singurătatea este, de asemenea, asociata cu probleme de sănătate fizică. Oamenii singuri
sunt mai susceptibili de a raporta simptome, cum ar fi tulburările de somn, dureri de cap, dureri
de spate, si apetit scazut. De asemenea, studiile arata ca singurătatea creste riscul de deces.
Rezultatele cercetarilor au gasit legaturi intre singuratate si diferite probleme
medicale,precum tensiune arteriala,imunitate scazuta,boli cardiace.(Segrin,Burke si
Dunivan,2012). Principalele sisteme afectate sunt cel cardiovascular ,cel endocrin si cel imunitar.
4.5 Forme ale singuratatii
Cercetătorii au încercat să identifice diferite tipuri de singurătate. O tipologie utilizează
durata singurătatii traita de oameni:de scurta durata, singuratarea ca stare sau de lunga durata,
singuratatea ca trasatura.
Unele teorii disting intre s inguratatea pozitiva si negativ a (Hawkley si Cacioppo,2009).
Singuratatea pozitiva este retragerea voluntara din tumultul social pentru atingerea unor
obiective precise: meditatie,creatie, dezvoltare spiritual. Adeseori, reducerea contactelor sociale

este temporara. Individul cunoaste mijloacele pentru a reveni la nivelul optim de socializare
atunci cand isi doreste. Astfel singuratatea devine catalizator pentru schimbare si dezvoltare personala. Singuratatea negativa este cea deja discutata anterior. Ea este asociata cu dorinta unor
contacte sociale superioare cantitativ si calitativ. Se insoteste cu stari afective negative, iar
iesirea din situatie nu este sub controlul total al persoanei. In general, teoriile si studiile stiintifice se preocupa indeosebi de acest tip de singuratate.
O alta tipologie de singurătate a fost sugerată de Weiss (1973), bazata pe analiza
relatiilor. Tipuri diferite de relatii satisfac functii diferite. Weiss(1973) face distinctia intre
singuratatea emoțională și singurătatea socială.
Singurătate a emoțională provin e din absența atașărilor emoționale furnizate de relațiile
intime. Doliu sau divorțul sunt probabile antecedente ale acestei forme de singurătate.
Singurătatea socială provine din lipsa unei rețele sociale adecvate. Mutarea, pierderea unui loc de
muncă, ex cluderea de catre colegi pot reprezenta antecedente ale acestei forme de singurătate.
Simptomele singurătății emoționale includ anxietate, un sentiment de insingurare totală, vigilență la amenințare și tendința de a interpreta greșit ostilitatea sau inten țiile afectuoase ale altora.
Simptomele singuratatii sociale sunt sentimente de plictiseală, neliniște și marginalitate.
Cele doua tipuri de contact social nu se pot compensa unul pe altul(Stroebe et al.,1996).
Simptomele singuratatii emotionale sunt în g eneral mai intense și neplăcute decât cele ale
singurătății sociale.

Cacioppo,J.T.,Hawkley,L.C.,Crawford,L.E.,Ernst,L.M.,Burleson,M.H.,Kowalewski,R.B.,et
al.(2002). Loneliness and health:Potetial mechanism,Psychosomatic Medicine,64,407- 417
Cacioppo,J.T.,Hawkley,L.C.,Berntson,G.G.,Ernst,J.M.,Gibbs,A.C.,Stickgold,R.,et al.(2002).Do lonely days invade the nights?:Potential social modulation of sleep efficiency. Psychological Science,13,385- 388

Segrin,C.,Burke,T.J.,Dunivan,M.(2012), Loneliness and poor health within families, Journal of
Social and Personal Relationchips,29(5),597- 611