Lucrare de Diploma Pentru Absolvirea Cursului de Tehnician Maseur Spondiloza Cervicala

=== 3350b27c0ebfd00dab695b9ffdded27587b4fa99_534889_1 ===

Introducere

In cazul adulților, spondiloza cervicală este afecțiunea cea mai frecventă care apare la nivelul coloanei vertebrale. Spondiloza cervicală este o maladie importantă, deoarece produce istrugeri semnificative la nivelul coloanei cervicale.

Vârsta la care apare spondiloza cervicală este de obicei peste 35 de ani, mai rar în cazul tinerilor, fiind o maladie evolutivă. Repartiția pe sexe este aproximativ egală, cu mențiunea că în cazul femeilor, apariția este mai timpurie decât în cazul bărbaților.

Spondiloza cervicală poate evolua de o manieră lentă, persoanele suferind de această boală putând fi asimptomatice pentru o anumită perioadă sau pot manifesta doar dureri ușoare la nivel cervical. Există perioadele lungi de dizabilitate când boala nu evoluează, apoi se produce deteriorarea condiției generale. In ceea ce privește morbiitatea, există dureri cornice la nivelul gâtului, pot apărea dureri radiculare, limitarea amplorii mișcărilor, dureri de cap, mielopatie care prouce slăbiciune și probleme în privința coordonării motorii care pot ajunge la pareze quadrilateral, iar în spondilozele cervicale avansate, disfuncții sfincteriene, pacienții putân ajunge dependenți de scaunul cu rotile.

Sponiloza cervicală se tratează în funcție de severitatea simptomelor, tratamentul având rept scop reducerea și calmarea durerilor, menținerea la un nivel funcțional a activităților de rutină jurnaliere, precum și prevenția afectării permanente a coloanei vertebrale și a nervilor. Tratamentul presupune atât aministrarea de medicamente, care însă dă doar rezultate temporare, precum și proceduri de kinetoterapie, masaj, gimnastică medicală etc.

Definiție, afecțiune, generalități

Odată cu înaintarea în vârstă, ligamentele și oasele de la nivelul rahisului se deteriorează gradual. Această deteriorare are loc în special la nivelul gâtului, astfel, producându-se o afecțiune numită spondiloza cervicală.

Spondiloza reprezintă o afecțiune reumatică a vertebrelor care se caracterizează prin apariția și evoluția proceselor degenerative ale discurilor intervertebrale și ale corpilor vertebrali. Uzura discurilor intervertebrale reprezintă cea mai frecventă cauză a bolii. Aceasta constă în pierderea elasticității discurilor, devenind, astfel, friabile. Apar procese de reparare la nivelul corpilor vertebrali, fiind reprezentate de mici excrescențe osoase (osteofite).

Afectiunea este frecventa si apare precoce. Se considera ca orice persoană cu vârsta peste 40 de ani are minim doua localizari de tip artrozic, iar o localizare ar fi pe coloana cervicala. Lawrence a constatat ca mai mult de 60% din persoanele cu varsta peste 40 de ani au o acuza cervicala de cauza degenerativa.

Modificările patologice caracteristice spondilozei pot apărea la nivelul fiecărei coloane vertebrale normale. Totuși, mulți dintre cei care prezintă semne radiologice de spondiloză (osteofiți), nu au simptome asociate spondilozei, adică spasme musculare, durere și redori musculare.

La extrema cealaltă, această afecțiune poate comprima rădăcinile nervoase ale coloanei vertebrale cervicale. Acest fenomen se numește radiculopatie. De asemenea, se poate reduce diametrul canalului vertebral cervical din cauza osteofitelor sau altor neregularități osoase, acestea comprimând măduva și vor cauza mielopatia cervicală.

O altă denumire folosită pentru spondiloza cervicală este osteoartrita cervicală și apare la persoanele cu vârste de peste 40 de ani. Spondiloza apare în raport de 1:1 la cele două sexe, dar declanșează mai timpuriu la femei decât la bărbați.

Principalele modificări din spondiloza cervicală sunt cauzate de înaintarea în vârstă, deoarece se pierde elasticitatea ligamentelor, iar discurile intervertebrale se deshidratează și își pierd elasticitatea. Datorită faptului, se formează mici excrescențe osoase care pot cauza radiculopatie prin comprimarea rădăcinilor nervoase sau mielopatie prin comprimarea măduvei spinării.

Cauza cea mai importantă a spondilozei cervicale este îmbătrânirea organismului. Majoritatea oamenilor cu vârsta peste 60 ani prezintă la examenul radiografic semne care indică spondiloza cervicală. Există o serie de alți factori predispozanți pentru apariția acestei boli:

factori genetici (istoric familial de spondiloză cervicală);

factori meteorologici;

leziuni ale gâtului, care cresc riscul de apariție a spondilozei;

poziția vicioasă a coloanei cervicale (în flexie timp îndelungat);

alunecarea sau ruptura unui disc intervertebral;

lipsa exercițiilor fizice efectuate în mod constant;

sedentarism prelungit;

obezitatea;

scăderea tonusului și forței musculare;

tulburări endocrine care determină creștere în greutate;

proceduri chirurgicale practicate anterior la nivelul coloanei vertebrale;

fracturi minore la nivelul coloanei vertebrale datorate osteoporozei.

Un alt factor de risc îl reprezintă fumatul, deoarece ajută la accelerarea procesului degenerativ al discului. De asemenea, paralizia cerebrală, coloana fuzionată congenital și sindromul Down pot fi factorii de risc ai bolii spondilozice.

O altă cauză de spondiloză este sindromul Forestier-Rotes. Aceasta este o boală genetică caracterizată prin apariția de osteofite gigante, care formând punți osoase rigidizează complet coloana vertebrală.

La copii sub zece ani poate apărea spondiloza juvenilă (boala Scheuermann) care duce la scolioză și cifoză.

2. Anatomia și fiziologia coloanei vertebrale

Coloana vertebrală are o localizare mediană, este lungă și este alcătuită dintr-un număr de 33-34 segmente osoase suprapuse, care se numesc vertebre. Ea reprezintă principala parte a scheletului osos, precum și a aparatului locomotor.

Vertebrele sunt denumite conform regiunilor pe care le formează:

cele 7 vertebre cervicale corespund zonei gâtului și sunt notate de la C1 la C7 și constituie coloana cervicală.

cele 12 vertebre toracale se găsesc în zona toracelui, sunt notate de la T1 la T12 și constituie coloana toracală (dorsală).

cele 5 vertebre lombare se situează în zona lombară și se notează de la L1 la L5 și formează coloana lombară.

cele 4-5 vertebre sacrate corespund zonei pelviene și sunt notate de la S1 la S5. Din unirea acestora se formează oasele sacrum și coccis.

Vertebrele de la nivel cervical, toracal și lombar sunt independente și mobile, motiv pentru care sunt numite și vertebre adevărate, în timp ce vertebrele sacrate reprezintă oase sudate, fiind numite și vertebre false.

Deși verticală când corpul se găsește în poziție ortostatică, coloana vertebrală nu este complet dreaptă, ci prezintă o serie de curburi atât în plan frontal, cât și în plan sagital, care ridică rezistența coloanei vertebrale la presiuni verticale de circa 10 ori mai mari comparativ cu o coloană care nu are curburi. Aceste curburi atenuează șocurile în plan vertical și ajută la menținerea echilibrului coloanei vertebrale deasupra bazinului.

In plan sagital, aceste curburi ale coloanei vertebrale sunt:

lordoza cervicală, având o convexitate anterioară;

cifoza dorsală, având o convexitate posterioară;

lordoza lombară, având o convexitate anterioară;

curbură imobilă, având o convexitate posterioară, în cazul segmentului sacro-coccigian.

In plan frontal, aceste curburi sunt mai puțin pronunțate, fiind:

curbura cervicală, având o convexitate la stânga;

curbura toracică, având o convexitate la dreapta;

curbura lombară, având o convexitate la stânga.

Coloana cervicală se compune dintr-o serie de elemente diferențiate, care asigură extremității cefalice stabilitatea voită și mobilitatea necesară.

Vertebrele cervicale încep la locul în care prima vertebră, C1, se conectează cu baza craniului, urmată de o ușoară curbură înspre interior, terminându-se cu vertebra C7 în locul în care aceasta din urmă se articulează cu prima vertebră toracică (T1). Forma anatomică a fiecărei vertebre, în parte, este dată de rolul său fiziologic. În cazul regiunii cervicale această funcție este reprezentată de asigurarea mobilității capului și susținerea lui.

Coloana cervicală este cea care alcătuiește scheletul gâtului și este formată din două regiuni:

coloana cervicală suboccipitală este compusă din vertebrele C1 și C2, atlas și axis, care au o formă particulară și o funcție specială;

coloana cervicală inferioară, formată din vertebrele C3-C7, toate aceste vertebre având aceleași caractere

Vetebrele cervicale se caracterizează printr-un corp vertebral mic ca dimensiune și semnificativ alungit transversal, ele conferind o mare mobilitate și stabilitate, în condițiile unei limitări ușoare în cazul înclinărilor laterale. In cazul vertebrelor C3-C8, caracteristica principală este rezultatul a două mici proeminențe, numite și creste, care se găsesc pe lateralul fețelor articulare superioare, fiind orientate antero-posterior, numite apofize unciforme sau semilunare. Se observă existența unor șanturi reduse ca dimensiuni, care se află pe fețele articulare inferioare, orientate similar cu cele care se găsesc pe fețele articulare superioare, corespunzând uncusurilor vertebrelor subiacente, care alcătuiesc articulațiile unco-vertebrale.

Procesul spinos se caracterizează printr-un vârf bifid și este scurt. Apofiza spinoasă a vertebrei C7 este lung și este palpabilă sub piele, reprezentând un reper foarte important. Procesele transverse au o serie de caracteristici diferite. Astfel, la bază se găsește o gaură transversală pe unde trec artera și vena vertebrale. In partea superioară a acestor proceselor, se găsesc doi tuberculi, anterior și posterior, care împreună formează procesul transvers propriu-zis. Pe fața superioară se găsește șanțul nervului spinal. Apofizele transverse ale coloanei cervicale, de la vertebrele C2 la C7, servesc pentru inserția mușchilor și stabilizarea coloanei printr-un mecanism de “zăvorire” (locking action).

Procesele articulare au o orientare aproximativ orizontală, fiind înclinate de 45°, cele superioare fiind orientate posterior și în sus, iar cele inferioare fiind orientate în jos și anterior, ceea ce implică faptul că mișcările de lateralitate implică mereu o rotație ușoară. Canalul vertebral este mare și triunghiular.

Vertebrele atlas (C1) și axis (C2) au o structură complet diferită de celelalte vertebre cervicale. Acestea au scopul de a asigura pivotarea extremității cefalice în plan transversal și ocrotirea, în același timp, a elementelor nevraxiale din zona articulației cranio-spinale.

Vertebrele toracale prezintă particularități determinate de participarea lor la formarea toracelui.

Atlasul este prima vertebră a coloanei cervicale. Are rol important în susținerea capului și asigurarea mobilității acestuia. Forma acestei vertebre diferă de forma celorlalte formațiuni osoase. Aceasta nu are corp vertebral, iar forma vertebrei este asemănătoare cu al unui inel. Numele vertebrei provine de la personajul mitologic, Atlas, care a suportat greutatea lumii pe umeri.

Această vertebră se articulează cu baza craniului și cu a doua vertebră cervicală, care este cunoscută sub numele de axis. Împreună, atlasul și axisul stabilizează capul și asigură, de asemenea, rotația și înclinarea capului, permițând o flexibilitate mai mare decât ar permite oricare altă vertebră. Sunt importante, de asemenea, mușchii și tendoanele aflate de-a lungul coloanei și craniului care mențin capul în poziție dreaptă, în absența cărora acest lucru nu ar fi posibil.

Vertebra atlas este compusă din două mase laterale, conectate prin două arcuri, unul anterior și unul posterior, iar de la masele transverse pornesc procesele transverse, mari ca dimensiuni, în care se găsește un orificiu care permite trecerea arterei vertebrale.

Masele laterale prezintă: o cavitate articulară superioară care servește pentru articulația cu osul occipital; o față articulară inferioară conectată cu procesul articular superior al vertebrei axis; o față medială unde se conectează ligamentul transvers al vertebrei atlas, care separă gaura vertebrală în două părți, una anterioară unde intră dintele axisului și una posterioară, care este gaura vertebrală propriu-zisă, unde se găsește măduva spinării, împreună cu învelișurile ei. Din fața laterală pornește procesul transvers.

Osul occipital este poziționat posterior la baza craniului, posterior și este străbătut de un orificiu aflat în continuarea canalului rahidian, care reprezintă locul de pătrundere a măduvei spinării în craniu.

Pe fața anterioară a arcului se găsește tuberculul anterior, iar pe cea posterioară, prezintă o zonă articulară redusă ca dimensiuni care creează conexiunea cu dintele vertebrei axis. Pe fața posterioară a arcului posterior se găsește tuberculul posterior, iar pe fața lui superioară se găsește șantul arterei vertebrale pe unde trece artera cu același nume.

Acest os începe să se formeze devreme în timpul dezvoltării fetale, împreună cu restul coloanei. Atunci când copilul se naște, atlasul mai dispune de cartilaj, care are rol în creștere. Aceasta se va osifica, celulele osoase înlocuind cartilajul, până la vârsta de patru ani. Pot apărea variații mici în formarea atlasului de la un om la altul. Unii pot avea atlasul mai plat, mai larg sau mai îngust decât alții.

Axis este a doua vertebră cervicală. Este situată sub prima vertebră, numită atlas, care suportă greutatea capului. Această vertebră posedă caracteristicile celorlalte vertebre cervicale (C3-C7), cu excepția unei proeminențe verticale, numită dinte, acesta găsindu-se pe fața superioară a corpului vertebral, numindu-se și apofiză odontoidă, având o dimensiune de 12-14 mm. Acesta intră în zona anterioară a inelului vertebrei atlas. Acest dinte are forma unui pivot cilindric, atlas rotindu-se în jurul lui când sunt efectuate mișcări de rotație a capului.

Axis dispune de asemenea de două procese transverse, care sunt niște mici proeminențe pe cele două fețe ale vertebrei, pe acestea inserându-se o serie mușchi, dintre care scalenii, mușchiul spleniu și lungul dorsal.

Intre fața anterioară a dintelui vertebrei axis și fața situată pe arcul anterior al vertebrei atlasul există o legătură, la fel ca și între fața articulară posterioară și ligamentul transvers al vertebrei atlas. Atlas se învârte în jurul dintelui lui axis, cu o amplitudine scăzută, însoțită de o alunecare laterală.

De ambele părți ale corpului vertebral se găsește câte o zonă ovalară convexă, corespunzătoare feței inferioare a masei laterale a atlasului. Intre axis și atlas nu există disc intervertebral, găsindu-se doar articulații clasice, care sunt convexe în cazul ambelor vertebre, cu ajutorul lor realizându-se o mobilitate permanentă.

La nivelul vertebrei C6, se observă că tuberculul anterior al procesului transvers este mai evidențiat Acesta mai poartă și denumirea de tubercul carotidian sau Chassaignac, aici putând fi palpată artera carotidă. Pentru realizarea hemostazei provizorii a arterei se realizează comprimarea puternică a carotidei comune peste tubercul.

Vertebra C7 este ultima vertebră cervicală și se articulează cu vertebra T1 și se caracterizează printr-un proces spinos lung, orientat descendent care se simte cu ușurință la palpare sub piele.

Apofizele transverse ale vertebrei nu sunt traversate de arterele vertebrale.

Între vertebre există o serie de linii articulare care sunt clasificate astfel:

articulațiile corpurilor vertebrale, acestea fiind reprezentate de discurile intervertebrale;

articulațiile fațetelor articulare, reprezentate de articulațiile interapofizare;

articulațiile lamelor vertebrale;

articulațiile apofizelor spinoase;

articulațiile apofizelor transverse.

Articulațiile corpilor vertebrali reprezintă amfiartroze perfecte, suprafețele care realizează articularea fiind datorate concavității ușoare a corpului vertebral. Intre suprafețele osoase, se găsesc discurile intervertebrale, care constituie formațiuni fibrocartilaginoase formate din inelul fibros, la periferie, și nucleul pulpos, în centru.

Inelul fibros situat la periferie este compus din fibre conjunctive introduse profun în zona compactă osoasă, care se continuă cu fibrele colagenoase ale osului. Conexiunea dintre lamele de fibre se realizează printr-o substanță care poartă numele de ciment. Fibrele sunt mai numeroase la partea anterioară a inelului fibros și mai puțin numeroase la partea lui posterioară, unde și orientarea devine mai paralelă. De asemenea, acest ciment intre lamele există în cantități mai reduse în partea posterioară, fapt care dă posibilitatea de herniere a nucleului pulpos către canalul vertebral. În partea centrală, lamele de fibre se prind pe nucleul pulpos unde se sudează la matricea intercelulară a acesteia. Sudarea este atât de strânsă încât deosebirea între inelul fibros și nucleul pulpos se face cu mare greutate. Se observă o rezistență la tracțiune din ce în ce mai mare dinspre centru către periferia inelului fibros. Lamele externe, care sunt supuse și celor mai mari eforturi, sunt și cele mai solide.

Nucleul pulpos central este compus dintr-o materie gelatinoasă ca aspect și este oval, având forma unei lentile turtite, conținând țesut conjunctiv lax, infiltrat de lichid, produs de o serie de celule care seamănă cu condrocitele. Elementele nucleului sunt dispuse într-o matrice intercelulară, în care mai sunt înglobate și puține fibre colagene, acoperite cu un complex polizaharidoproteic. Structura acestor polizaharide se bazează pe condroitinsulfați, care prin grupele hidroxil pe care le conțin, oferă nucleului capacitatea de a capta și menține apa. Nucleul pulpos se prezintă sub forma unui gel care pierde apă și evine din ce în ce mai puțin fluid în relație directă cu presiunea aplicată. Atunci când are loc pierderea apei, apare în interior o forță de inhibiție direct proporțională cu cantitatea de apă care a fost pierdută, până la realizarea echilbrului dintre presiunea aplicată și forța de inhibiție.

Acest nucleu se mobilizează în timpul realizării mișcărilor, fapt posibil datorită unor calități pe care le poseă, respectiv plasticitatea, elasticitatea și expansibilitatea, depenente de conținutul de apă, astfel încât se găsește permanent sub presiune, orice afectare a inelului fibros in jurul său putând duce la hernierea sa.

In momentul încheierii procesului de creștere, discul intervertebral își pierde vascularizarea, cartilajul fiind hrănit prin imbibiție, prin intermediul lamelor terminale ale suprafețelor articulare vertebrale.

Discurile intervertebrale sunt slab inervate, iar nucleul pulpos nu este deloc inervat. La nivelul inelului fibros se întâlnește o inervație realizată de către ramurile nervoase care au originea în nervii sinuvertebrali, aceștia având rolul de a inerva și ligamentul vertebral longitudinal posterior.

Discurile intervertebrale îndeplinesc mai multe roluri: iau parte la păstrarea curburilor coloanei vertebrale, dând rezistență; contribuie la întoarcerea la starea de echilibru la finalul mișcării, prin plasticitate; distribuie greutatea corporală spre toate segmentele coloanei vertebrale; au rolul de a amortiza presiunile sau șocurile, cu predilecție în momentul mișcărilor sau la realizarea unui efort.

Aparatul ligamentar este reprezentat de două ligamente longituinale, anterior și posterior. Cel anterior aderă la corpurile vertebrale și face o punte deasupra discurilor intervertebrale. Spațiul intre ligamente, partea anterioară a vertebrei și discul intervertebral conține un țesut conjunctiv lax, dotat cu vascularizație mai mult venoasă și cu terminații nervoase senzitive. În acest spațiu, prin osificarea țesutului conjunctiv lax, apar osteofitele coloanei vertebrale.

Ligamentul vertebral longitudinal posterior se leagă intim de discurile intervertebrale și trece în punte peste corpurile vertebrale. Acest ligament este tensionat în momentul efectuării mișcării de flexie a coloanei, limitând astfel această mișcare.

Ligamentele vertebrale și mai ales cel anterior, dispun de o inervație senzitivă. Din această cauză atitudinea de flexie este cea mai comună în majoritatea afecțiunilor coloanei vertebrale pentru că în această poziție se destind ligamentele.

Articulațiile interapofizare sunt articulații plane. Ele permit doar mișcări de alunecare a suprafețelor articulare una pe cealaltă. Suprafețele articulare sunt date de apofizele articulare. Aparatul capsuloligamentar este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă. Sinoviala este laxă și prezintă unele prelungiri.

Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot mișca, articulațiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabili ghizi ai mișcărilor, limitând deplasarea excesivă a vertebrelor.

În poziția stând, aceste articulații preiau 20% din încărcătura vertebrală, dar în poziția stând cu trunchiul înclinat înainte ele nu mai preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând întreaga sarcină în seama discurilor intervertebrale.

Între lamele vertebrale nu se găsesc articulații efective, ele fiind legate prin intermediul ligamentelor galbene, de formă rectangulară, situându-se între apofizele articulare și baza apofizei spinoase. Aceste ligamente sunt formate dintr-o serie de fascicule de fibre elastice, alcătuite astfel încât facilitează apropierea și îndepărtarea lamelor vertebrale una față de alta. Fibrele elastice au următoarele roluri: readuc coloana în poziție normală după mișcarea de flexie; protejează discurile intervertebrale prin limitarea flexiei exagerate sau bruște a coloanei; contribuie la menținerea în poziție verticală a coloanei.

Apofizele spinoase se conectează prin ligamentele interspinoase, care conectează două apofize spinoase între ele, și ligamentul supraspinos, format din fibre și semănând cu un cordon foarte rezistent, găsit de-a lungul întregii coloane vertebrale.

În zona cervicală, ligamentul supraspinos este foarte bine reprezentat, atașându-se pe protuberanța occipitală, purtând denumirea de ligament cervical posterior și servind la păstrarea pasivă a capului și gâtului, împiedicând flexia anterioară.

Articulațiile apofizelor transverse se conectează între ele prin ligamentele intertransverse. Ele au dimensiunile mai reduse în regiunea cervicala si toracica, doar in regiunea lombara ajung la o dezvoltare mai mare.

Occipitalul și atlasul sunt unite prin două articulații și prin două formațiuni numite membranele atlanto-occipitale. Aceste două articulații, una stângă, alta dreaptă, constituie o unitate funcțională.

Suprafețele articulare sunt constituie din condilii occipitali și cavitățile articulare ale vertebrei atlas, conexiunea realizându-se printr-o capsulă articulară și două membrane.

Capsula articulară se prezintă ca o formațiune laxă care se constituie din două straturi. Stratul extern este unul fibros, iar cel intern este un strat sinovial. Are formă de manșon și asigură menținerea în contact a suprafețelor articulare.

Suprafața interioară a membranei fibroase este tapetată de membrana sinovială.

Membrana atlanto-occipitală anterioară acoperă distanța dintre occiput și arcul anterior al atlasului. Ligamentul vertebral longitudinal anterior se găsește în fața membranei, iar ligamentul atlanto-occipital anterior întărește membrana atlanto-occipitală, care leagă occiputul cu tuberculul anterior al atlasului.

Membrana atlanto-occipitală posterioară acoperă distanța dintre arcul posterior al atlasului și occiput, comportându-se ca un ligament, delimitând, împreună cu arcul posterior al atlasului, de ambele părți câte un orificiu de trecere pentru artera vertebrală.

Articulația atlanto-occipitală face parte din categoria articulațiilor condiloide biaxiale. Această articulație permite realizarea mișcărilor de flexie și de extensie, înclinarea laterală a capului, nu însă și mișcarea de rotație. Aceste mișcări se efectuează în jurul axului transversal care trece prin partea de sus a cavităților glenoide ale atlasului. Acțiunea capului asupra coloanei este cea a unei pârghii de gradul 1, mușchii cefei fiind cei care dau forța necesară, greutatea capului fiind cea care dă rezistivitatea și coloana oferă punctul de sprijin.

Articulația atlanto-occipitală este cea care permite o flexie a capului de circa 20o și o extensie de circa 30o, care este îndeajuns doar pntru mișcări de confirmare, iar în scopul creșterii amplitudinii este necesară implicarea vertebrelor subiacente. Aceeași articulație permite o înclinare laterală a capului de maxim 15o, care se realizează în planul sagital care străbate fiecare condil occipital.

Axisul se articulează cu atlasul prin intermediul celor două articulații atlanto-axoidiene laterale și articulația atlanto-axoidiană mediană. Acestea trei constituie articulația inferioară a capului cu coloana vertebrală.

Articulațiile atlanto-axoidiene laterale sunt articulații plane, una stângă, alta dreaptă. Suprafețele articulare sunt reprezentate, pe atlas, de fața inferioară a maselor laterale, iar, pe axis, de fețișoarele de pe procesele articulare superioare. Aceste suprafețe articulare, ușor concave, au deasupra un cartilaj hialin care este mai gros în partea centrală decât la periferie. Particularitatea aceasta este importantă în mecanica articulară, fiindcă suprafețele articulare vin în contact mai intim în partea mijlocie, iar înainte și înapoi rămân mai îndepărtate.

Formațiunile cu rol în conexiune sunt capsula articulară și membranele atlanto-axoidiene. Capsula articulară unește suprafețele articulare și este foarte laxă, fiind tapetată pe suprafața interioară de stratul sinovial. Membranele atlanto-axoidiene sunt în număr de două, una anterioară, iar alta posterioară, și reprezintă formațiuni fibroconjunctive întinse de la atlas la axis.

Articulația atlanto-axoidiană mediană, numită și articulația atlanto-odontoidă, este o articulație trohoidă. Suprafețele articulare sunt reprezentate de inelul osteofibros al atlasului și de proeminența verticală a axisului, numită și dinte.

Inelul atlantoidian este alcătuită din două porțiuni: înainte, de arcul anterior al atlasului care e prevăzut cu o fețișoară articulară circulară și mediană pe fața sa posterioară, iar, înapoi, de o bandeletă fibroasă care se întinde transversal între masele laterale ale atlasului și se numește ligamentul transvers al atlasului. Fața anterioară a ligamentului vine în contact cu dintele axisului, iar fața sa posterioară este acoperită de membrana tectoria care îl separă de ligamentul vertebral longitudinal posterior. Două fascicule longitudinale se desprind de pe marginile ligamentului transvers, unul ascendent și altul descendent. Ligamentul transvers înpreună cu fasciculele longitudinale formează ligamentul cruciform al atlasului.

Dintele axisului prezintă o fețișoară articulară pentru arcul anterior al atlasului, iar alta posterioară pentru ligamentul transvers. Mijloacele de unire sunt reprezentate de ligamentul apical al dintelui, ligamentele alare și membrana tectoria.

Ligamentul apical al dintelui se întinde de la partea anterioară a găurii occipitale mari până la vârful dintelui axisului. Ligamentul apical al dintelui îndeplinește rolul unui disc intervertebral, unind ultima vertebră craniană cu prima vertebră cervicală.

Ligamentele alare sunt în număr de două și reprezintă formațiuni fibroconjunctive scurte, puternice și groase, având o direcție ușor oblică ascendentă.

Membrana tectoria are o formă patrulateră, fiind o formațiune fibroasă care acoperă tot aparatul ligamentar precedent. Ea se află între axis și occipital, localizându-se anterior față de ligamentul vertebral longitudinal posterior. Membrana tectoria, împreună cu dura mater, separă articulația de bulb, oferindu-i protecție.

Rezultă că ligamentele se dispun dinainte înapoi în următorul fel:

ligamentul vertebral longitudinal anterior

membranele anterioare atlanto-occipitale și atlanto-axoidiene

ligamentul apical al dintelui și ligamentele alare

ligamentul cruciform

membrana tectoria

ligamentul vertebral longitudinal posterior

membranele posterioare atlanto-occipitale și atlanto-axoidiene

Mișcările efectuate între vertebrele atlas și axis comportă o serie de caracteristici, știindu-se că nu există articulații între acestea, deoarece atlasul nu are corp vertebral. Mișcarea care se efectuează în această articulație este numai rotația capului, apofiza odontoidă rămânând nemișcată, jucând un rol de pivot, inelul atlasului învârtindu-se în jurul ei. Pentru a se roti, atlasul glisează pe fețele articulare axoidiene laterale, producând o mișcare cu o amplitudine de doar 30o pe cele două părți, iar pentru efectuarea de rotații cu amplitudini mari, este necesară implicarea articulațiilor vertebrelor subiacente.

Fiziopatologia

Spondiloza cervicală constă în depunerea calciului la nivelul marginilor platourilor discale sau în jurul articulațiilor. Jocul presiune-decompresiune exercitat pe cartilajul articular influențează nutriția acestuia în timpul mișcărilor efectuate de corpul uman. Pe suprafața articulară se creează zone persistente depresive cauzate de pozițiile vicioase adaptate. În aceste zone nu pătrunde lichidul sinovial care are rol nutritiv și lubrefiant. Cartilajul aflat în zona afectată își pierde, întotdeauna, elasticitatea devenind foarte rigid. La marginea zonelor se produc reacții periostale, care apar ca niște excrescențe osoase pe radiografie și se numesc osteofite.

Boala apare ca urmare a degenerării discurilor intervertebrale, fiind însoțită la nivelul corpilor vertebrali de reacții de reparare (osteofite). Osteofitele pot cauza creșterea presiunii exercitate asupra nervilor spinali. Procesul de degenerare determină două probleme importante. Pe de o parte, produce îngustarea canalului rahidian care are rolul de a adăposti nervii și măduva spinării și îngustarea găurilor de conjugare. Îngustarea lor provoacă dureri cumplite care pot deveni insuportabile. În al doilea rând, canalul rahidian se îngustează în ansamblu și determină mielopatia vertebrală. Această compresiune produce dificultăți în irigația măduvei spinării cu sânge.

Leziunea de bază în spondiloza cervicală nu este osteofitul, el fiind o reacție secundară care apare ca urmare a degenerării discului intervertebral sau a cartilajului articular. Suferința este provocată de leziunile cartilaginoase și discale. Trebuie să se acorde toată atenția mișcărilor normale articulare cu scopul de a îndepărta de pe cartilaje și discurile intervertebrale punctele de presiune prelungite, pentru că irită filetele nervoase și provoacă durere.

Durerea de coloană vertebrală este manifestarea iritării unui mușchi sau nerv, fiind modul în care reacționează organismul atunci când apare o afectare a lui.

Spondiloza cervicală are un grad de severitate mai ridicat decât spondiloza lombară sau cea dorsală, dată fiind afectarea circulației cerebrale, având în vedere că vasele de sânge urcă prin coloana cervicală până la nivelul cerebelului, care are o funcție importantă în menținerea echilibrului, iar compresia asupra lor conduce la apariția vertijurilor, cefaleei, greței, mergând până la vomismente în crizele dureroas. În cazul sponilozei aflate în stadiu avansat, apare afectarea rădăcinilor nervoase de către osteoartrită, iar acestea se distribuie de la coloana cervicală spre membrele superioare, fapt care prouce iradierea durerii in zona cervicală spre umeri, brațe sau mâini. În cazul în care nervul este grav afectat, durerea ajunge până la degetele mâinii. Ca urmare apare scăderea capacității de prehensiune și devin imposibile mișcările fine ale mâinii.

4. Tablou clinic

Simptomele cele mai importante ale spondilozei cervicale sunt reprezentate de limitarea mobilității gâtului și localizarea durerii la nivelul cefei. Localizarea durerilor la nivelul vertebrelor este vagă, acestea fiind percepute ca difuze, având o intensitate moderat-severă, debutul fiind insidios, iar evoluția fiind de lungă durată. Durerea este de tip mecanic, ea se accentuează în ortostatism, în mersul prelungit, oboseală, transportul unor obiecte grele sau în cazul imobilizării coloanei timp îndelungat într-o anumită poziție. Ea dispare sau cedează în repaus, pacientul fiind întins pe spate (în poziția de decubit dorsal) pe un plan dur. Pot apărea episoade de crize dureroase, acute caracterizate prin înțepenirea coloanei într-o anumită poziție și se însoțește de contractură musculară. Persoanele meteosensibile prezintă o predispoziție mai mare la puseele dureroase. Mișcările bruște ale coloanei pot declanșa crizele. Acestea durează câteva zile sau săptămâni și cedează spontan sau în urma unui tratament.

Spondiloza cervicală reprezintă cea mai supărătoare durere, deoarece limitează mișcările capului și gâtului.

În cadrul spondilozei cervicale mai pot fi prezente și alte simptome, precum:

gât înțepenit, dureros;

amețeală;

durere în umăr, piept, braț;

nevralgii intercostale;

furnicături sau amorțeli ale membrelor;

dificultăți la mers;

dureri radiculare;

cefalee;

slăbiciunea mâinilor și a picioarelor;

afectarea coordonării neuro-motorii;

reflexe anormale.

De obicei, anumite poziții agravează simptomele bolii. Simptomele neurologice sunt cauzate de compresiunea nervilor, mai ales a rădăcinii nervoase cu originea între vertebra C5 și C6. Afectarea măduvei spinării duce la simptome severe care alcătuiesc tabloul clinic al mielopatiei din cadrul spondilozei cervicale. Aceasta se manifestă prin sindroame neurologice în care sunt implicate membrele inferioare și superioare, chiar și vezica urinară din cauză că se îngustează canalul în care se află măduva spinării.

Spondiloza cervicală se manifestă rar prin insuficiență circulatorie vertebrobazilară, cauzată de ateroscleroză, dar poate apărea și prin compresia de către osteofit.

Forme clinice:

Cervicalgia cronică are caracter benign și este forma cea mai frecventă. Durerea iradiază cefalic sau spre regiunea interscapulară, subspinoasă sau brahială. Se intensifică la oboseala intelectuală sau fizică. Simptomatologia cuprinde: stări depresive, amețeli, acufene, dureri precordiale, insomnii, tulburări oculare și laringiene.

Cervicalgia acută este o afecțiune penibilă, cu durată scurtă și instalare bruscă. Durerea poate iradia auricular, ocular sau facial. Se poate însoți sau nu de torticolis acut.

Torticolis acut reprezintă o înclinare laterală a capului care apare brutal și este dureroasă, involuntară. Este caracteristică blocarea mișcărilor flexie și rotație. Apare datorită contracturii mușchilor sternocleidomastoidieni sau trapezi, de obicei unilateral. Se însoțește de o durere acută la cea mai mică mișcare a capului. Durata torticolisului este de câteva zile și poate apare și o scolioză.

Cefaleea cervicală are originea în partea superioară a coloanei cervicale. Are o formă occipitală cunoscută sub numele de nevralgia Arnold însoțită de paroxisme, o formă supraorbitară și o formă occiputo-temporo-maxilară.

Migrena cervicală apare acut cu grețuri, vărsături, durere, tulburări oculare și neurovegetative. Patogenia în acest caz se datorează proliferării ostefitelor care poate determina angiospasm.

Sindromul cervical este un sindrom ce apare ca urmare a iritării de către osteofitele vertebrale a filetelor simpaticului posterior. Aceasta se manifestă prin: cefalee occipitală, vertij, cervicalgii, scotoame, acufene, grețuri, parestezii, sindroame nevrotice. Mișcările de lateralitate ale capului accentuează simptomele. Se mai numește și sindromul Barré-Lieou.

Sindromul faringolaringian este cauzat de proliferarea anterioară a osteofitelor și se caracterizează prin: fonastenie, jenă la deglutiție, hiperestezie faringiană împreună cu tulburări trofice ale mucoasei și cervicalgie anterioară.

Nevralgia cervicobrahială reprezintă durerea cervicală și a membrului superior care apare datorită compresiunii sau iritării unui ram nervos de la C5 la C8. Durerea debutează progresiv manifestându-se cervical, precordial, interscapular și brahial. Se accentuează nocturn, la efort sau mobilizări, este neplăcut și poate îmbrăca aspecte hiperalgice. Brahialgia poate fi simetrică sau asimetrică, unilaterală sau bilaterală și se însoțeste de parestezii distale. Rar, putem întâlni tulburări neurologice.

Sindromul acroparestezic este caracterizat prin prezența paresteziilor care apar la nivelul degetelor unilateral sau bilateral. Acestea apar mai ales nocturn la femeile postmenopauză și la persoanele cu distronii neurovegetative.

Mielopatia cervicală este cauzată în principal de spondiloza cervicală, fiind o boală degenerativă care determină îngustarea canalului spinal, afectând astfel, măduva spinării sau rădăcinile nervoase, ori ambele în același timp. În timp ce se degenerează discul, stresul mecanic determină osteofite ventrale. Se produce îngustarea canalului spinal prin osteofitoză sau îngustarea foramenului intervertebral. Acestea produc ischemia sau compresia rădăcinilor nervoase sau a măduvei. Spațiul măduvei spinării se micșorează pe măsură ce osteofitele ventrale se dezvoltă și odată cu instalarea mielopatiei.

Din punct de vedere clinic apare durere suboccipitală, cefalee, mielopatie spondilozică cervicală, durere în umăr și simptome radiculare.

Frecvent se întâlnesc cazuri de hipertrofie a ligamentului galben și osificare a ligamentului longitudinal care contribuie la compresia structurilor nervoase senzitive, determinând diferite sindroame clinice.

Mielopatia este determinată de durere la nivelul gâtului și de rigiditate. Apar amorțeli la nivelul membrelor superioare, parestezii (furnicături), atrofii și dureri ale mâinilor, parapareză spastică, iar uneori și mersul poate fi afectat. Durerea se află, de cele mai multe ori, pe partea posterioară a gâtului și iradiază până la zona deasupra omoplaților. Simptomele pot apărea asociate între ele sau izolat.

În general, evoluția spondilozei este lentă și prelungită, putând fi uneori asimptomatică. În acest caz persoana cu spondiloză nu se știe suferind de această afecțiune pentru că este lipsit de simptome. Mai frecvent, însă, afecțiunea evoluează cu dureri la nivelul coloanei vertebrale.

În procesul evolutiv al spondilozei, se remarcă uneori fenomene iritative ale rădăcinilor nervoase, astfel producându-se astenia nervoasă, periartrita scapulohumerală sau nevralgiile. Acestea împreună cu spondiloza cervicală duc la apariția sindromului Barre-Lieu.

Spondiloza evoluează, în general, până la limitarea mișcărilor articulare sau chiar atrofie musculară. Limitarea mișcărilor este un simptom tardiv care se datorează contracturilor musculare, osteofitelor și durerilor determinate de mișcare.

În evoluția sa, spondiloza prezintă cinci stadii:

stadiul I (local): un singur disc intervertebral este afectat de procesul degenerativ, iar durerea resimțită este locală, de intensitate variată.

stadiul II (miotonic): două sau mai multe discuri intervertebrale sunt afectate și sunt iritați mușchii paravertebrali aflați în zona respectivă. Mușchii se contractă, fiind responsabili de apariția durerii. Durerea este mai intensă, afectează o zonă mai extinsă și durează mai mult ca în stadiul anterior.

stadiul III (iritativ): procesul patologic cuprinde și rădăcina nervilor cu punct de plecare de pe coloana vertebrală cervicală. Durerea se extinde spre umeri și este de intensitate crescută. În acest stadiu apar afecțiuni ca:

periartrita scapulohumerală;

sindromul mușchilor scaleni;

hipertensiune arterială;

sindromul Reino;

distonia neurovegetativă.

stadiul IV (radicular): la nivelul rădăcinilor nervoase care pleacă de la coloana cervicală apare fenomenul de compresiune și constă în răspândirea simptomatologiei pe zona inervată de rădăcina respectivă. Dacă sunt afectate rădăcinile nervoase ale vertebrelor C1-C3 se instalează sindromul de insuficiență circulatorie vertebrobazilară.

stadiul V (atrofic): fenomenele degenerative sunt accentuate, simptomele se agravează, apare atrofia musculară și limitarea mobilității articulare. Spondilozele cervicale pot evolua cu paralizie de nerv brahial.

5. Investigatii paraclinice

Stabilirea diagnosticului de spondiloză cervicală pornește de la descrierea simptomelor, după care se fac câteva investigații.

În primul rând, se face un test pentru verificarea mobilității coloanei cervicale. Acest test va fi efectuat de medicul pacientului și constă în verificarea amplitudinilor și gradului de flexie, extensie, rotație și lateralitate la nivelul gâtului.

În al doilea rând, se face un examen neurologic pentru depistarea eventualelor afectări ale măduvei spinării și a nervilor.

Următorul pas este efectuarea unei radiografii a coloanei cervicale care evidențiază prezența osteofitelor, pensarea spațiului discal, modificarea lordozei cervicale,

Pentru certitudinea diagnosticului, pe lângă radiografie, se poate face un examen CT (Computer Tomograf) cu substanță de contrast sau RMN (Rezonanță Magnetică Nucleară) pentru că imaginile produse de acestea sunt mult mai detaliate și cu ajutorul lor se pot aprecia leziunile de la nivelul măduvei spinării.

Mielograma reprezintă tot o investigație radiologică care se efectuează prin injectarea unei substanțe speciale în canalul spinal pentru o mai bună vizualizare a măduvei.

Examinarea Doppler este folosită pentru aprecierea leziunilor arterei vertebrale.

În ultimii ani a apărut o metodă modernă de diagnostic care se folosește pentru a depista afecțiunile degenerative ale coloanei vertebrale, deci și pentru depistarea spondilozei cervicale.

Termografia e un sistem de scanare în infraroșu. Aceasta pornește de la un principiu simplu care spune că toate bolile induc modificarea temperaturii organului bolnav. Aparatul lucrează cu temperatura corpului și astfel, măsoară modificările temperaturii organelor. Practic, se “fotografiază” o zonă din corpul pacientului în urma căruia se obțin informații referitoare la afecțiunile care ar putea afecta zona respectivă. Informațiile vor fi analizate de medicul specialist care pune diagnosticul și stabilește stadiul bolii.

Termografia prezintă unele avantaje față de celelalte mijloace de investigație:

termografia este mai ușor de efectuat și este mai ieftină.

nu iradiază pacientul spre deosebire de radiografie, CT, de aceea se poate repeta ori de câte ori este nevoie

se poate efectua la orice vârstă și în orice situație: inclusiv la gravide

poate determina în avans posibilitatea apariției bolii

se poate urmări și aprecia dacă tratamentul aplicat este eficient

Pacienții care au fost diagnosticați prin termografie au confirmat că același diagnostic li s-au pus și atunci când au efectuat alte investigații (RMN, CT).

Radiografia cervicală simplă este o rutină pentru fiecare pacient suspect de spondiloză cervicală. Această investigație evaluează articulațiile fetei și vertebrale, foramenul, spațiile intervertebrale și formațiunile osteofitice. În anumite condiții este necesară flexia coloanei cervicale pentru a detecta instabilitatea. Radiografia arată colabarea spațiului intervertebral, osteofitoza, pierderea lordozei cervicale, hipertrofia articulației uncovertebrale, osteoartrita articulației apofizeale, diametrul canalului vertebral. 

Mielografia cu scanare computer tomografică completă este testul imagistic de elecție pentru a evalua stenoza spinală și a foramenului. Mielografia aduce informații anatomice în evaluarea spondilozei. Este utilă pentru vizualizarea rădăcinilor nervoase. Scanarea CT cu sau fără contrast intratecal este folosită pentru a estima diametrul canalului. Scanarea poate demonstra osteofite mici, laterale și opacități calcificate în mijlocul corpurilor vertebrale. 

Rezonanța magnetică este foarte folositoare în diagnosticarea spondilozei cervicale. Rezonanța magnetică  are o serie de avantaje:

– imagistica directă în planuri multiple,

– definire mai bună a elementelor neurale,

– creșterea acurateții în evaluarea bolilor spinale medulare intrinseci,

– neinvazivitatea,

– imagini similare mielogramei. 

Electromiografia este utilă în evaluarea radiculopației cauzată de spondiloză, dar este de valoare limitată în evaluarea mielopatiei. În mielopatie potențialele răspunsurilor somatosenzitive evocate sunt întârziate sau au amplitudine mică. Potențialele motorii corticale evocate sunt mai sensibile decât cele somatomotorii în evaluarea disfuncției măduvei spinale. Ca măsura invazivă, discografia cervicală nu este folosită de rutină în evaluarea spondilozei cervicale. 

Examen histologic. Subțierea și fragmentarea cartilajului articular este un element comun. Suprafata netedă, albă articulară devine neregulată și galbenă. Pierderea continuă a legăturilor cartilaginoase conduce la expunerea zonelor osului subcondral, care apare ca focare strălucitoare pe suprafața articulară. Fibroza, creșterea formării de os și modificările chistice apar frecvent în osul expus. Pierderea catilajului stimulează formarea de os nou sub formă de noduli – osteofite la marginile osului. 

Diagnosticul diferențial al spondilozei cervicale se face cu următoarele afecțiuni:

siringomielia;

capsulita adezivă;

durerea miofascială cervicală;

sindromul de tunel carpian;

sindromul Brown-Sequard;

sindromul medular central;

infarctul de măduvă spinală;

osteoporoza;

neuropatia diabetică;

artrita reumatoidă;

scleroza multiplă;

tumorile Pancoast;

nevralgia occipitală;

sindromul Whiplash;

boala de disc cervicală;

plexopatia tumorală brahială.

6.Tratament

6.1. Diverse metode de tratament

Spondiloza cervicală este o boală degenerativă, cronică, care odată apărută nu se mai poate trata până la remisie completă. Simptomele bolii pot fi tratate prin diverse măsuri terapeutice cu scopul de a ameliora starea bolnavului și a evita complicațiile. Tratamentul va urmări calmarea durerii pacientului pentru ca acesta să aibe un stil de viață cât mai normal. Profilaxia, medicația adecvată, kinetoterapia, masajul și fizioterapia sunt mijloace eficiente în calmarea durerii.

6.1.1. Obiectivele tratamentului

Diminuarea durerii.

Indepărtarea redorilor și retracțiilor care pot apărea.

Reducerea contracturilor de la nivelul musculaturii paravertebrale.

Aducerea artrozei la un nivel stabil.

Refacerea mobilității la nivelul coloanei vertebrale cervicale.

Asuplizarea coloanei.

Aducerea la un nivel corespunzător a curburilor fiziologice.

Intărirea musculaturii de la nivelul centurii scapulare, precum și a celei paravertebrale.

Isușirea de către pacient a unui comportament orientat spre ergonomie și a unei igiene de viață cu scopul protejării colonei vertebrale.

Tratamentul profilactic

Spondiloza cervicală nu poate fi prevenită datorită uzurii mecanice care se produce la nivelul discurilor intervertebrale și modificărilor biochimice care survin odată cu înaintarea în vârstă.

Tratamentul profilactic se adresează tulburărilor de statică, factorilor de risc și tulburărilor de echilibru între grupe musculare diferite, surmenajul sportiv și profesional.

În primul rând, este important, menținerea unei posturi corecte a coloanei vertebrale, adică dreaptă, pentru că astfel se repartizează corect greutatea corporală și discurile intervertebrale nu vor fi supuse unui stres suplimentar, care să cauzeze uzura lor timpurie. Încă din copilărie trebuie învățată postura corectă, cu gâtul aliniat umerilor și umerii trași în spate. Deformările coloanei sau uzura prematură a discurilor este rezultatul pozițiilor vicioase în fața calculatorului sau purtarea unor genți prea grele, care cresc riscul apariției spondilozei cervicale.

În al doilea rând, trebuie evitate traumatismele coloanei vertebrale. Producerea repetată a traumatismelor mici și mari cresc riscul de apariție a spondilozei cervicale. La persoanele care efectuează munci grele apar microtraumatismele. Aceste persoane trebuie să evite eforturile foarte mari, suprasolicitarea coloanei și mișcările bruște. Ridicarea și cărarea greutăților se face menținând o poziție corectă a spatelui.

Persoanele obeze sau supraponderale prezintă un risc crescut de spondiloză, deci trebuie să ajungă la o greutate corporală normală, deoarece greutatea în exces afectează articulațiile coloanei. Greutatea mare favorizează uzura articulațiilor, punând o presiune mai mare asupra lor.

Totodată, practicarea exercițiilor fizice cu regularitate este foarte important, fiindcă sportul are efect benefic pentru sănătate și reduce riscul de apariție a spondilozelor. Este recomandat efectuarea unor exerciții care întăresc musculatura cefei și a spatelui pentru a menține spatele în poziție corectă. În acest fel, articulațiile nu vor fi suprasolicitate.

Renunțarea la fumat este un pas important în scăderea riscului apariției spondilozei și tratarea acesteia.

Tratamentul ortopedico-chirurgical

Tratamentul chirurgical este recomandat în cazurile în care, pe lângă aplicarea tratamentului conservator, semnele neurologice se dezvoltă progresiv. Într-o protruzie discală laterală cu radiculopatie de compresiune tratamentul constă în decomprimarea chirurgicală a rădăcinilor interesate. În cazul unei mielopatii de compresiune discală care este limitată la 1-2 segmente, se indică îndepărtarea materialului discal care comprimă și efectuarea unei fuziuni anterioare a corpurilor vertebrale, iar dacă mai multe segmente sunt interesate se face o laminectomie, cu sau fără foraminotomie.

Tratamentul igieno-dietetic

Regimul alimentar trebuie să fie hiposodat, atunci când bolnavului i se prescrie antiinflamatoarele. Se evită abuzul de alcool.

Tratamentul medicamentos

Acesta acționează împotriva durerii cervicale, dar efectele lui sunt de durată scurtă și pot fi agresive pentru indivizii cu probleme gastrice. Din această cauză medicamentele se asociază cu medicația de tip pansament gastric. Efectele medicamentelor sunt limitate pentru că ele tratează doar durerea nu și cauza, iar în lipsa kinetoterapiei reapar fenomenele dureroase.

Tratamentul medicamentos se recomandă în etapele algice și se utilizează antiinflamatoare nesteroidiene (AINs) sau corticoizi în infiltrații.

Pacienții mai pot opta pentru injecții intraarticulare cu ozon.

Tratamentul balneofizioterapeutic

Balneofizioterapia reprezintă o ramură a medicinei generale care folosește agenți fizici, naturali și artificiali în scop terapeutic. Cele mai utilizate metode din cadrul balneofizioterapiei sunt hidroterapia, electroterapia și termoterapia.

Electroterapia se utilizează sub diverse forme:

Curent diadinamic – are efect decontracturant, antiinflamator, vasodilatator

Curent interferențial – are efect analgezic, miorelaxant, excitomotor, trofic

Ultrasunetele – au efect decontracturant, fibrinolitic, termic, analgezic, antiinflamator, de difuzie, de stimulare a sistemului nervos

Laserterapia – are efect antialgic, antiinflamator, antiedematos, miorelaxant

Magnetodiafluxul – are efect sedativ, decontracturant, antiinflamator articular și periarticular

Hidrokinetoterapia constă într-o reprezintă o baie cu apă caldă, la temperatura corpului, 36-

37˚ C, pacienții trebuind să realizeze mișcări la nivelul articulațiilor, timp de 20-30 minute.

Există și varianta băii cu iod, care se face într-o cadă de lemn acoperită, lăsând afară doar capul pacientului, contribuind la reducerea inflamației.

Termoterapia :

Împachetări cu parafină, care produc supraîncălzirea profundă și egal distribuită la nivelul țesuturilor, o ședință durând 30 de minute.

Mai pot fi folosite băile de soare, aerul încălzit și apa.

Stațiunile balneare vor fi recomandate doar de către medicul curant. Stațiunile recomandate pentru bolnavii cu spondiloză cervicală sunt la Techirghiol, Felix, Sovata. Persoanele obeze cu valori normale ale tensiunii pot face tratamente balneare în stațiunile Govora și Herculane.

Gimnastica medicală va urmări restabilirea tonusului normal al musculaturii cervicale și despovărarea discului.

Este important ca gimnastica să se execute zinic, dimineața înainte de începerea activității profesionale și chiar și la sfârșitul acesteia, cel puțin 10-15 minute. La cei cu spondiloză cervicală, este necesar ca în cursul activităților profesionale să execute periodic mișcări de redresare ale coloanei cervicale (flexie, extensie, rotație) pentru favorizarea nutriției discurilor intervertebrale și prevenirea oboselii musculare. Mișcările se pot executa chiar și la locul de muncă și nu necesită întreruperea activității profesionale. Automasajul s-a dovedit foarte folositor la pacienții cu spondiloză cervicală. Masajul se execută cu blândețe, de sus în jos, de la nivelul regiunii occipitale spre umeri. Mișcările de rotație a capului și flexie-extensie vor preceda masajul până la dispariția senzației de crepitații. Automasajul va dura 5-10 minute.

Este important corectarea permanentă a poziției spatelui și se va menține drept cu umerii trași spre înapoi și în jos. Exercițiile de flexie ale trunchiului vor fi evitate. Pot apărea stări vertiginoase în timpul executării mișcărilor cu capul, de aceea indicat ar fi ca exercițiile să se execute cu ochii deschiși și ritm lent.

Terapia ocupațională (ergoterapia)

Ergoterapia constă în reeducare activă, utilizând diverse activități alese în funcție de afecțiunile motorii ale pacientului, având un dublu scop, atât recreativ, cât și terapeutic. Terapia ocupațională are rolul de a ajuta persoana să utilizeze mușchii afectați într-un mod mai eficient și să recupereze funcționalitatea acestora.

Terapia ocupațională are rolul de a implica pacientul în realizarea unor mișcări folositoare, cu scopul evitării instalării pasivității.

Ergoterapia are ca principale rezultate:

reinstaurarea unei stări de echilibru;

creșterea forței musculare;

mobilizarea articulațiilor, reducerea limitărilor și creșterea amplitudinii mișcărilor.

Tratamentul prin masaj al spondilozei cervicale

6.2.1. Mușchii regiunii cervicale

Gâtul este o parte componentă a trunchiului, și asigură legătura dintre cap și torace. Denumirile mușchilor care se găsesc în această zonă sunt legate de cele ale locului în care sunt situați:

mușchii zonei antero-laterale a gâtului;

mușchii zonei posterioare (nuchale).

Mușchii zonei antero-laterale se grupează la rândul lor în mușchii regiunii laterale și mușchii regiunii mediane a gâtului.

Mușchii din zona laterală a gâtului sunt situați în trei planuri:

în zona laterală, imediat sub piele, se află mușchiul platisma;

mușchiul sternocleidomastoidian se găsește în plan superficial;

mușchiul drept lateral al capului și mușchii scaleni sunt situați în plan profund.

Mușchiul platisma este un mușchi al mimicii, care poartă și denumirea de mușchi pielos al gâtului, este situat începând de la partea de jos a mandibulei până spre spre umăr și claviculă, respectiv în partea antero-laterală a gâtului. Inervația acestui mușchi este realizată de către nervul facial (VII).

Partea exterioară a acestui mușchi este aderentă la piele, în timp ce partea sa profundă atinge lama superficială a fasciei cervicale, între ele coborând vena jugulară externă, fiind în contact și cu clavicula și pectoralul mare.

Contracția acestui mușchi realizează întinderea pielii la nivelul gâtului și contribuie la evitarea compresiei venelor din această zonă, facilitând refluxul sanguin de la față, col și encefal. Acest mușchi este implicat și în coborârea comisurii buzelor, realizând o serie de expresii emoționale.

Mușchiul sternocleidomastoidian este lung și extrem de puternic, fiind dispus în pereche, având un traseu ușor spiralat prin partea laterală a gâtului, fiind foarte caracteristic speciei umane.

In condițiile contractării de o singură parte, se produce înclinarea capului de aceeași parte, simultan cu rotirea feței spre partea opusă. Prin contracția ambilor mușchi sternocleidomastoidieni, se produce flexia capului și a gâtului, mișcare realizată în doi timpi. Astfel, într-un prim timp se produce flexia de către mușchiul drept anterior, pentru ca în al doilea timp, mușchiul sternocleidomastoidian să completeze mișcarea. In condițiile unui punct fix pe apofiza mastoidiană, se produce ridicarea toracelui, care se poate constata prin inspirație forțată sau prin palpare.

Mușchiul sternocleidomastoidian este inervat de ramurile nervoase venite din plexul cervical și de către nervul accesor, care îl traversează. Intre mușchii sternocleidomastoidieni se află regiunea cervicală mijlocie ventrală, în acestă regiune găsindu-se mușchii infra- și suprahioidieni.

Există trei mușchi scalenii, la care se adaugă un mușchi rudimentar. Aceștia sunt localizați în părțile laterale ale gâtului, profund, acoperind orificiul superior al toracelui, unde intră plămânul și pleura.

Acești mușchi sunt denumiți în funcție de poziția unde se găsesc, fiind scalenul anterior, sclaenul mijlociu și scalenul posterior. Mușchiul rudimentar este numit scalenul minim, fiind redus ca dimensiuni și inconstant, având rol de accesor care susține acțiunea mușchiului scalen anterior.

Mușchii scaleni sunt localizați în adâncime, în zona supraclaviculară. Mușchiul scalen anterior realizează o demarcație în spațiul scalenic anterior și mușchiul sternocleidomastoidian. Acest mușchi este traversat de către nervul frenic și vena subclaviculară. Spațiul scalenic posterior este localizat între cel anterior și cel mijlociu. Acest spațiu este traversat de către plexul brahial și artera subclaviculară. Nervul dorsal al scapulei trece printre scalenul mijlociu și cel posterior, realizând inervația mușchiului romboid. Pe aici trece și nervul toracic lung care inervează mușchiul dințat anterior.

Orientarea celor trei mușchi este diferită dacă observăm din profil, doi fiind orientați oblic descendent și spre înainte, iar al treilea fiind direct descendent.

Contracția mușchilor scaleni de aceeași parte, având un punct fix pe torace, are loc înclinarea coloanei cervicale în direcția lor. Dacă sunt contractați de ambele părți, se produce creșterea rigidității coloanei vertebrale. Dacă sunt contractați cu punct fix pe coloana vertebrală, se produce ridicarea toracele, avân rol în inspirația voluntară. La contractarea mușchilor scaleni anteriori, se produce flexia coloanei cervicale.

Mușchiul drept lateral al capului are originea pe procesul transvers al atlasului, inserându-se pe procesul jugular al occipitalului, are o formă cilindrică și este redus ca dimensiuni. In partea anterioară este în relație cu mușchiul drept anterior al capului și cu vena jugulară internă. In partea posterioară, se situează peste artera vertebrală, mușchiul oblic mic și mușchiul mare drept posterior al capului.

Contractarea unilaterală a acestui mușchi realizează înclinarea laterală a capului, iar contractarea lui bilaterală produce flexia capului. Acest mușchi este inervat de către ramura anterioară a primului nerv cervical.

Mușchii situați în zona mediană a gâtului sunt de două tipuri: superficiali, conectați de osul hioid, și profunzi, care sunt prevertebrali și sunt în raport cu coloana vertebrală.

Mușchii superficiali se împart în suprahioidieni și infrahioidieni, în funcție de poziția lor față de osul hioid.

Mușchii suprahioidieni sunt reprezentați de:

mușchiul digastric;

mușchiul stilohioidian;

mușchiul milohioidian;

mușchiul geniohioidian.

Mușchii infrahioidieni sunt reprezentați de:

mușchiul sternohioidian;

mușchiul sternotiroidian;

mușchiul tirohioidian;

mușchiul omohioidian.

Mușchii suprahioidieni realizează conexiunea osului hioid cu baza craniului, limba, mandibula și faringele, participând la formarea planșeului bucal. Contracția acestor mușchi realizează coborârea mandibulei, fiind implicați în actele de deglutiție, masticație și vorbire.

Mușchiul digastric este situat în partea antero-laterală a gâtului și are rol în coborârea mandibulei, cu punct fix pe osul hioid, cu rol în masticație, particpând, prin ridicarea osului hioid și a laringelui (cu punct fix pe mandibulă și procesul mastoidian), și în eglutiție.

Acest mușchi este inervat anterior de către nervul milohioidian și posterior de nervii facial și glosofaringian.

Mușchiul stilohioidian are un aspect fusiform și se poziționează medial față de porțiunea posterioară a digastricului, pornind de la apofiza stiloidă până la corpul osului hioid, unde se inserează. Acest mușchi este implicat în deglutiție, ridicând osul hioid. Mușchiul este inervat de către nervul stilohioidian, care face parte din nervul facial.

Mușchiul milohioidian alcătuiește diafragma gurii împreună cu partea sa opusă, caracterizându-se prin lățime, fiind întărit în partea de sus de către mușchii geniohiodieni, iar în partea de jos, de fața anterioară a mușchiului digastric. Mușchiul milohioian îndeplinește un rol de suport pentru limbă, despărțind, totodată, loja submandibulară de cea sublinguală.

Contracția acestui mușchi cu punct fix pe mandibulă produce ridicarea și împingerea înainte a osului hioid și a limbii, participând la deglutiție. Participă și la procesul de masticație, producând coborârea mandibulei când punctul fix se găsește pe osul hioid. Inervația mușchiului se realizează prin ramura milohioidiană a nervului alveolar inferior.

Mușchiul geniohioidian este orientat antero-posterior,este îngust și se află deasupra mușchiului milohioidian.

Dependent de punctul fix, contracția acestui mușchi produce ridicarea osului hioid și coborârea mandibulei. Joacă un rol și în deglutiție și masticație. Inervația lui este realizată de ramurile anterioare ale nervilor cervicali I și II.

Cei patru mușchi subhioidieni sunt așezați în două planuri:

primul plan este alcătuit din mușchii sternohioidian și omohioidian;

cel de-al doilea plan este alcătuit din mușchii sternotiroidian și tirohioidian.

Mușchii subhioidieni au rol de a coborî și fixa osul hioid, realizând mișcarea limbii și a mușchilor suprahioidieni, contribuind și la coborârea cartilajului tiroid, care se ridică împreună cu laringele când punctul fix este pe osul hioid.

Mușchiul sternohioidian pornește de la stern până la osul hioid. Deasupra sa se găsește mușchiul sternocleidomastoidian, țesut celular și piele. Este situat deasupra mușchiului sternotiroidian și a celui tirohioidian. Acest mușchi este implicat în coborârea osului hioid. Inervația lui este asigurată de ramurile ansei cervicale.

Mușchiul omohioidianeste alcătuit din două fețe, inferioară și superioară, legate printr-un tendon intermediar. Ca formă, este subțire și alungit.

Mușchii omohioidieni sunt implicați în realizarea inspirației voluntare. Acești mușchi sunt inervați de ramura superioară a ansei cervicale a plexului cervical.

Mușchiul sternotiroidian se află în profunzime comparativ cu mușchiul sternohioidian, care se află deasupra lui. Mușchiul sternotiroidian acoperă glanda tiroidă și traheea, formând un spațiu rombic, denumit rombul traheal, care se găsește median pe direcția traheei.

Acești mușchi sunt au rolul de a trage laringele în jos și sunt inervați de către ansa cervicală a plexului cervical.

Mușchiul tirohioidian este mic ca dimensiuni, structurat pe patru laturi, dispus de la cartilajul tiroid până la osul hioid. In partea anterioară, el este acoperit de mușchii sternohioidian și omohioidian, iar în partea posterioară, se află deasupra membranei tirohioidiană și a cartilajului tiroid. Este separat de membrana tirohioidiană prin intermediul unei burse seroasă. Acest mușchi este implicat în coborârea osului hioid și în ridicarea laringelui. Inervația sa este realizată de către nervul tirohioidian, care este o ramură a sa care se desprinde din nervul hipoglos.

Cei trei mușchi prevertebrali sunt localizați în planul cel mai profund al gâtului și se află în contact direct cu coloana vertebrală. Acești mușchi sunt reprezentați de către mușchiul lung al capului, mușchiul lung al gâtului și mușchiul drept anterior al capului.

Mușchiul lung al capului este situat cel mai în față și își are origine ape apofizele transverse ale vertebrelor C3-C6. El este inserat pe partea bazilară a occipitalului, în fața găurii occipitale mari.

Mușchiul lung al gâtului are o formă alungită și multifidă. Localizarea sa este în partea antero-laterală a coloanei vertebrale. Are o formă triunghiulară, al cărui vârd este situat la procesul transvers al vertebrei C5.

Acest mușchi este format din trei porțiuni. Prima dintre acestea este verticală și pornește de la corpurile vertebrelor T1, T2 și T3, inserându-se pe corpurile vertebrelor cervicale C2-C4. A doua porțiunea este cea oblică superioară, care începe de pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale vertebrelor C3-C6 și continuă ascendent până la tuberculul anterior al atlasului. A treia porțiune este cea oblică inferioară, care începe pe corpurile vertebrelor T1-T3, inserându-se pe tuberculii anteriori ai proceselor transverse ale vertebrelor C5-C6.

Mușchiul drept anterior al capului este redus ca dimensiuni, începe pe fața anterioară a masei laterale și a procesului transvers al atlasului, inserându-se pe procesul bazilar al occipitalului.

Mușchii prevertebrali au un rol important în realizarea flexiei capului. Mușchiul lung al gâtului îneplinește și un rol de flexor al coloanei cervicale. Acești mușchi sunt inervați de către ramurile anterioare ale nervilor cervicali I-VI.

Testarea mobilității coloanei cervicale

Flexia reprezintă aplecarea anterioară a capului. Pentru a testa flexia, persoana este așezată pe spate, în poziție ortostatică sau în șezut. Se ia în considerare faptul că partea cea mai mare a mișcării este realizată la nivelul articulației atlanto-occipitale, fiind de circa 20o.

Pentru testarea flexiei, se folosește goniometrul destinat măsurării mobilității coloanei vertebrale. Ca reper, se folosește linia care unește comisura gurii și lobul urechii. Se așează orizontal brațul fix al goniometrului, în timp ce brațul mobil urmărește mișcarea acestei linii. De obicei, flexia măsoară 30-45o. Pentru testarea flexie, se utilizează și indicii menton-stern, într-o flexie normală fiind necesar ca bărbia să atingă sternul, respectiv un indice de 0 cm.

Principalul mușchi implicat în mișcarea de flexie este mușchiul sternocleidomastoidian.

Extensia reprezintă o mișcare de alungire a segmentelor, fiind opusă flexiei, realizându-se până la contactul capului cu mușchii posteriori ai părții superioare a trunchiului. Se testează în poziție verticală, în șezut sau în decubit ventral.

Principalii mușchi implicați în mișcarea de extensie sunt reprezentați de:

mușchiu ltrapez;

mușchiul mare complex;

mușchiul mic complex;

mușchiul splenius al capului;

mușchiul splenius al gâtului;

mușchii spinali;

mușchiul transvers al gâtului;

mușchiul spinal al gâtului;

mușchiul spinal al capului;

mușchiul digastric nucal.

Pentru testarea extensiei, se folosește de asemenea goniometrul, upă același principiu ca și în cazul flexiei. Unghiul extensiei este, în mod normal, de 35-45o, unde articulația atlantooccipitală contribuie cu 30o. O altă metodă de testare a extensiei este reprezentată de indicele occiput-perete, care trebuie să fie de fi 0 cm.

Lateralitatea reprezintă o mișcare de curbare a coloanei vertebrale într-o parte. Testarea lateralității se realizează în poziție șezândă sau ortostatică.

Unghiul normal de realizare este de 40-45o, din care 15-20o reprezintă contribuția articulației atlantooocipitale. Această mișcare se realizează prin contractarea unilaterală a mușchilor extensori ai gâtului.

Pentru testarea lateralității se poate utiliza și indicele trago-acromial, în condițiile în care umerii sunt menținuți pe o linie orizontală), estimându-se distanța dintre lobul inferior al urechii și acromion care trebuie să fie în intervalul 4-6 cm.

Rotația reprezintă o mișcare de torsiune a coloanei vertebrale în jurul axului său longitudinal, privirea fiind dusă spre lateral, de aceeași parte cu rotația. Pentru testarea rotației, persoana este așezată și se folosește un scaun cu spătar jos, se fizează trunchiul în partea de jos pentru a nu se roti și nu se permite flexia sau extensia capului,va fi fixat la baza sa să nu se rotească și nici capul nu are voie să fie flectat sau extins. O amplitudine normală a rotației este de 45-70o, neimplicând participarea articulației atlantooccipitale. Rotația cervicală se măsoară cu ajutorul unui goniometru special (Ciba). Ușchiul sternocleidomastoidian, acă este contractat unilateral, determină rotația capului de partea opusă.

Pentru testarea acestei mișcări se folosește și indicele menton-acromion, distanța normală dintre vârful bărbiei și acromion fiind de 8-12 cm.

Mișcarea de circumducție reprezintă o combinație a celor patru mișcări – flexie, extensie, lateralitate și rotire.

Tratamentul prin masaj al spondilozei cervicale

Masajul este o metodă terapeutică care face parte din ramura medicinei balneofizioterapiei și constă dintr-o serie de manevre executate pe suprafața organismului, într-o anumită ordine, dependent de zona care urmează a fi masată, de boala de care suferă pacientul, precum și de starea lui generală.

Masajul poate avea ouă tipuri de efectele, respectiv locale sau generale:

Efectele locale:

are o acțiune sedativă asupra durerilor de mușchi, articulații și de natură nevralgică;

are o acțiune hiperemiantă, manifestată prin încălzirea pielii;

are o acțiune de îndepărtare a lichidelor interstițiale de stază, producând creșterea proceselor de resorbție.

Efecte generale ale masajului:

contribuie la creșterea metabolismul bazal;

are rol de stimulare a funcției aparatelor circulator și respirator;

acționează în sensul înlăturării fatigabilității musculare;

are o acțiune ameliorativă asupra somnului.

Masajul și gimnastica medicală recuperatorie constituie metode terapeutice de bază în tratamentul spondilozei cervicale și au rol de a preveni progresia rapidă a fenomenelor de uzură ce afectează coloana vertebrală.

Se realizează mobilizarea amplă a regiunii/segmentului afectat de către spondiloză. Mișcările se execută în ritm lent. Creșterea în amplitudine a mișcărilor se va efectua în mod progresiv și va fi depedentă de progresele obținute de către pacient.

Sunt excluse exercițiile care măresc uzura articulară prin creșterea presiunii pe suprafața articulațiilor intervertebrale sau prin efort prelungit. Cele mai indicate mișcări sunt cele care se execută din poziția culcat și atârnat (aceastea contribuie la descărcarea coloanei vertebrale de greutate corporală, fără ca suprafețele articulare să fie solicitate prea mult).

O altă metodă de lucru eficientă o reprezintă utilizarea extensiei pe masa de elongație care are drept scop exercitarea unei tracțiuni în axul coloanei vetebrale, mărind spațiile intervertebrale și reducând compresiunile radiculare specifice reumatismului degenerativ vertebral, reprezentând uneori, unica metoda de ameliorare a manifestărilor spondilozei cervicale și lombare.

Elongațiile se vor efectua pe o masă specială, la care se poate localiza extensia fie la segmentul cervical, fie la segmentul lombar (unde se întâlnesc cele mai frecvente cazuri de spondiloză).

Masajul cefei se face mereu de jos în sus și se începe cu netezirea din înapoia pavilionului auricular și mâna coborâta în jos pe apofizele spinoase ale vertebrelor coborând lateral, acționând asupra mușchiului trapez. Netezirea se face cu palma, policele, dosul degetelor sau sub formă de pieptene.

Masajul se executa cu manevre de frământare sub formă de stoarcere cu 3 degete, imprimându-se presiunea sau prinzând musculatura cefei între ultimele patru degete și podul palmei. Se fixeaza cu o mâna capul și cu cealaltă se execută fricțiunea. Degetele pătrund în elementul articulat și se executa cât mai profund. La regiunea cefei se poate executa baterea, dar foarte ușor, cu vârful degetelor.

Figura 1- îndreptarea vertebrelor cervicale în poziția culcat

Figura 2 – îndreptarea vertebrelor cervicale în poziție culcat

Figura 3– alungirea vertebrelor cervicale.

Masajul coloanei cervicale se începe prin folosirea unui ulei; care este aplicat pe regiunea umerilor și a omoplaților, precum și pe zona gâtului, cu scopul încălzirii zonei cervicale și pregătirii masajului în profunzime. Se începe cu masajul mușchilor paravertebrali, care prezintă inflamații ca urmare a unor poziții incorecte.

După ce se masează mușchii paravertebrali, se trece la masajul mușchilor trapezului, executându-se prin folosirea unor mișcări lente și ferme, în sensul fibrei musculare.

In continuare, se masează regiunea zona omoplaților, unde este acumulată tensiune și apar contracturi, după care urmează zona gâtului și a cefei. Deoarece durerea cervicală se extinde adesea și la nivelul brațelor și mâinilor, acestea sunt, de asemenea, masate. Se începe de la degete, continuân la nivelul antebrațelor, după care urmează brațele și se încheie cu omoplatul.

Dacă este bine executat, masajul cervical scade tensiunea în regiunile dureroase și crește irigarea cu sânge, contribuind la relaxarea întregului organism, scăzând oboseala. Ședințele de masaj therapeutic la nivelul coloanei cervicale contribuie la reducerea durerii, la refacerea poziției normale a corpului și la dispariția senzațiilor de tensiune și presiune.

Cremele și uleiurile folosite în cadrul masajul coloanei cervicale trebuie să asigure potențarea efectelor masajului și reducerea durerilor. Masajul coloanei cervicale are drept efect și stimularea circulației sanguine în creier, decontractarea zonei umerilor și dorsale, reducerea cefaleei și relaxarea întregului organism.

Cremele utilizate în masaj trebuie să contribuie la reducerea durerilor. Un tip de ulei utilizat pentru masajul cervical este cel cu ulei vegetal natural de arnică și pojarniță, care reduce starea de tensiune generată de anxietate și stress. Un alt ulei utilizat este cel de lavandă și gaultheria, cu rol în calmarea durerilor musculare.

Masajul coloanei cervicale este contraindicate în cazul maladiilor acute și infecțioase, în afecțiuni cutanate inflamatorii și infecțioase, în maladiile parazitare, în anumite maladii osteo-articulare, de tipul osteomielitelor, în maladii infecțioase precum TBC osteoarticular, în unele afecțiuni vasculare, cum sunt echimozele sau tromboflebitele, în bolile hemoragice, în bolile psihice cu potențial confuzional sau cu excitabilitate crescută, în sarcină și în toate tipurile de cancer.

Orice masaj este urmat de kinetoterapie În spondiloza cervicală se indică mișcări pentru musculatura cefei și umerilor executate din culcat pe toate laturile, schimbate pe rând, iar capul va executa mișcări contra gravitației.

Pentru musculatura umerilor și brațelor, se fac ridicări cu rezistență și mișcări cu membrele superioare în toate direcțiile. Pentru coloana cervicală se consideră că o tracțiune de 10 kilograme pe verticală sterge lordoza, iar de la 12 kilograme în sus produce distanțarea intervertebrală în special la nivelul C4 – C5 și C5 –C6.

Gimnastica medicală trebuie efectuată zi de zi, în general dimineața la prima oră, pentru înviorare, pentru o durată de 15-20 de minute. Înainte de inceperea exercitilor care mobilizează segmentul cervical este bine să se facă câteva mișcări cu membrele și trunchiul pentru a încălzi organismul și a face ca mișcările cervicale să fie mai ușor de suportat. Exercițiile se fac din pozitie stând, șezând pe genunchi și culcat.

În regiunea cervicală se realizează exerciții conținând toate tipurile de mișcări, respectiv flexie, extensie, lateralizare, rotație și circumucție ale capului și gâtului, folosindu-se un ritm lent. Patul pentru odihnă trebuie să fie tare, persoana trebuind să stea culcată pe spate, cu un sul sub ceafă, fără a folosi pernă. Sunt contraindicate mișcările bruște în segmentul cervical mai ales când mușchii sunt rigizi și durerosi.

Exercitii pentru spondiloza cervicală:

1. din pozitia decubit dorsal cu genunchii îndoiți, tălpile pe sol:

ducerea bărbiei în piept, fără ridicarea capului de pe sol, împingerea bărbiei în sus (10 ori);

înclinarea capului spre dreapta și spre stânga cu tendința de a lipi urechea de umăr (10 ori).

2. din poziția decubit ventral, mâinile încrucișate sub bărbie:

așezarea succesivă a bărbiei și a frunții pe mâini (10 ori);

ducerea bărbiei spre umărul stâng apoi spre cel drept (20 ori).

3. din poziția decubit lateral:

se ridică capul, încercându-se apropierea urechii de umăr;

se sprijină capul cu mâna și se apasă contra acesteia.

Exercițiile sunt realizate pe ambele părți, stângă și dreaptă. Exercițiile de la punctul 1 se pot executa și din poziție șezând la care se poate adăuga rotarea capului în ambele sensuri. Este bine ca pe lângă mișcările executate cu capul, să se efectueze și exerciții cu bastonul.

Fizioterapia asociată cu masajul terapeutic acționează împotriva durerii cervicale, având efect antialgic, ajută la creșterea troficității zonelor adiacente coloanei vertebrale și la decontractarea musculaturii paravertebrale cervicale. Efectele fizioterapiei sunt mult mai benefice și de lungă durată dacă aceste proceduri se asociază cu masajul terapeutic.

In caz de spondiloză se va insista cu geluiri, fricțiuni, vibrații pe tot traseul coloanei cervicale, se va decontracta musculatura contractată și se va face o ușoară gimnastică la nivelul coloanei cervicale. In caz de nevralgii Arnold, se va insista cu geluiri și fricțiuni în jurul găurilor nervului Arnold și pe linia nucală. In contracturi musculare, se insistă pe zona contractată.

Gimnastica gâtului:

Flexie-extensie;

Lateral dreapta-lateral stânga;

Mișcări de rotație;

Mișcări de circumducție.

Exercițiile pasive pentru cap și gât se execută de către pacient cu ajutorul terapeutului și constau în manevre manuale pentru reducerea compresiunilor discale. Terapeutul, așezat în spatele pacientuli, cu mâinile aplicate lateral sub mandibulă, cu degetul mare pe apofiza mastoidă, ridică progresiv capul în lungul coloanei. Se combină extensia longitudinală cu ușoare mișcări de rotație a capului, spre stânga și spre dreapta.

Flexia capului – terapeutul fixează cu o mână un umăr al pacientului, iar cu cealaltă aplicată pe creștet și puțin înapoi, apleacă capul pacientului spre înainte. Exercițiul se va relua.

Extensia capului – terapeutul fixează cu o mână un umăr al pacientului, iar cu cealaltă aplicată pe frunte, apleacă capul pacientului spre înapoi. Se poate combina mișcarea de flexie cu cea de extensie prin schimbarea pozițiilor mâinilor terapeutului.

Inclinarea laterală a capului – terapeutul fixează cu mâna dreaptă umărul drept al pacientului, iar cu mâna stângă, aplicată pe partea dreaptă a capului, înclină capul spre stânga. Se revine cu capul în poziția inițiala și se înclină din nou lateral stânga sau terapeutul poate schimba mâinile în mod simetric și să încline capul lateral dreapta.

Rotația corpului – terapetul aplică mâna dreaptă pe fruntea pacientului, puțin lateral dreapta, iar mâna stângă pe ceafă, spre stânga și ajută la rotația capului spre stânga. Schimbă apoi mâinile și face rotație spre partea cealaltă. Mișcarea este lină și neîntreruptă.

Circumducția capului – terapeutul aplică o mână pe creștet puțin înapoi, iar cealaltă pe frunte, ajutând circumducția capului, într-un sens și în celălalt. Se execută în același timp și o tracțiune în sus, descărcând coloana de greutatea capului. Mișcarea este progresivă în amplitudine.

Exercițiile active libere pentru cap și gât se execută de către pacient fără ajutorul terapeutului, dar sub stricta sa supraveghere. Pentru a se atinge amplitudinea maximă a mișcării se execută cu ușoare arcuiri. Mișcările sunt însoțite de inspirații și expirații accentuate, executate în ritmul respirației.

Flexia și extensia capului presupune aplecarea spre înainte a capului până la atingerea pieptului cu bărbia, urmată de ducerea lui mult pe spate, forțând ceafa (în limita suportabilității).

Inclinarea laterală a capului, apropiind urechea cât mai mult de umăr, urmată de înclinarea în partea cealaltă, păstrând umerii în poziție orizontală.

Rotația capului spre stânga și apoi spre dreapta, ducând privirea cât mai mult spre înapoi. Pentru ca rotația să se facă numai din coloana vertebrală, se va fixa spatele de spătarul scaunului sau de perete.

Circumducția capului – rotirea capului în cercuri cât mai mari, într-un sens sau celălalt într-un ritm lent.

Exercițiile active cu rezistență pentru cap și gât sunt folosite pentru cazurile în care durerile nu sunt prea mari și numai după ce executantul a parcurs mai multe ședințe de gimnastică (antrenarea corespunzătoare a coloanei vertebrale). Ele se execută în partea a doua a ședinței, când articulațiile intervertebrale sunt bine încălzite. Rezistența opusă de terapeut trebuie să fie redusă pentru a nu obosi organismul pacientului.

Flexia capului – terapeutul fixează cu o mână spatele pacientului, iar cu cealaltă, aplicată pe frunte, opune rezistență la mișcarea acestuia de aplecare a capului spre înainte. La începutul exercițiului, capul se va afla în extensie.

Extensia capului – terapeutul fixează cu o mână spatele pacientului, iar cu cealaltă aplicată pe creștet și puțin înapoi, opune rezistență la mișcarea de ducere a capului spre spate. La începutul exercițiului, capul se află în poziția de flexie. Mișcările de flexie și de extensie se pot face separat sau combinat, terapeutul schimbând de fiecare dată poziția mâinii care opune rezistență. De asemenea, se pot alterna și brațele, pentru ca terapeutul să fie cât mai relaxat.

Inclinarea laterală a capului – terapeutul fixează cu mâna stângă umărul drept al pacientului, iar cu dreapta, aplicată pe partea dreaptă a capului, opune rezistență la mișcarea de înclinare laterală spre dreapta a capului, apoi se schimbă poziția mâinilor. Se execută mișcarea și în partea cealaltă.

Rotația capului – terapeutul aplică mâna dreaptă pe frunte și puțin lateral, iar mâna stângă pe regiunea occipitală, opunându-se mișcării de rotație a capului spre dreapta, apoi se schimbă poziția mâinilor și se execută mișcarea și în partea cealaltă.

Exercițiile pentru trunchi și brațe completează programul de gimnastică pentru spondiloza cervicală și se adresează segmentului dorsal al coloanei vertebrale precum și centurii scapulare. In spondilozele cervicale înaintate, articulațiile intervertebrale ale segmentului dorsal (în special la partea superioară) și articulațiile centurii scapulare, prezintă tulburări artrozice, respectiv fenomene periatritice. Mișcările de trunchi și brațe (mai ales) se adresează musculaturii cefei și spatelui și vor activa circulația sangvină cu efecte benefice în tratamentul spondilozei.

Pacientul este așezat în decubit ventral, pe lada de gimnastică/o canapea, cu capul în afara sprijinului și brațele pe lângă ladă: se execută o extensie a spatelui (capul dus mult pe spate) cu ridicarea bratelor prin lateral în sus.

Pacientul este așezat în decubit dorsal, cu o minge sub regiunea dorsală și brațele întinse la verticală. Are loc extensie a regiunii cervicale, ducând capul și brațele mult în spate, încercând să atingă solul fără a ridica bazinul.

Pacientul este în decubit ventral, cu mâinile sprijinite pe sol și palmele în dreptul pieptului. Se execută o extensie a trunchiului prin împingerea în brațe, cu flexia și extensia capului. Din această poziție se pot executa și circumducții ale capului (similar cu faza de început a poziției asana cobra din yoga).

Pacientul este așezat în genunchi cu trunchiul la orizontală, paralel cu solul, cu mâinile întinse și sprijinite pe lada de gimnastică/pe un scaun. Se execută o mișcare de unduire, ducând pieptul cât mai aproape de sol, în timp ce capul va fi tras mult pe spate.

Pacientul stă vertical, cu picioarele depărtate, având brațele pe lângă corp. Se execută rotirea brațelor într-un sens și în celălalt, cu mișcări de cap și respirație accentuată (când brațele sunt mai sus și în spate, capul se duce pe spate și se inspiră profund, iar când brațele ajung în față și jos, bărbia se duce la piept și se inspiră forțat – asemănătoare cu asana semilunii din yoga).

Pacientul stă în picioare, cu brațele în lateral, coatele îndoite și cu mâinile la piept. Se execută arcuiri înapoi cu coatele îndoite și apoi cu brațele întinse, cu ridicarea pe vârfurile picioarelor, capul pe spate și inspirație profundă. Trebuie acordată o atenție deosebită echilibrului și coordonării mișcărilor.

Pacientul este așezat cu mâinile la ceafă. Terapeutul este plasat în spatele său, cu mâinile aplicate pe coate și opune rezistență la mișcarea de ducere a brațelor înapoi.

In caz de torticolis, se va face un masaj sedativ asupra regiunii contractate (mușchiul trapez) și un masaj tonifiant pe musculatura antagonistă sănătoasă, încercând o reechilibrare a situației. Dacă situația este mai gravă, se încearcă o metodă de suprasolicitare a mușchiului trapez contractat prin mișcări cu rezistență, apoi masaj de relaxare a întregii regiuni.

Concluzii

Redobândirea mișcărilor cervicale după spondiloză se poate face total sau parțial prin aplicarea programului de kinetoterapie și masaj. Redobândirea mișcărilor cervicale apar destul de repede după începerea tratamentului kinetic.

Dacă spondiloza nu este tratată la timp, se agravează starea pacientului de la durerea cronică de gât, durerea radiculară, diminuarea spațiului de mișcare, cefalee, mielopatie conducând la slăbiciune și afectarea coordonării motorii pâna la quadripareză și disfuncție sfincteriană în cazurile avansate, pacientul putând deveni dependent de cărucior.

Pentru o mai bună și mai rapidă recuperare a mobilității cervicale, este indicată începerea kinetoterapiei cât mai repede posibil, chiar dacă în urma tratamentului medicamentos pacientul are impresia că se simte mai bine.

Fumatul, o alimentație neadecvată, sedentarismul, traumele ocupaționale, expunerea la temperaturi joase și curent, obezitatea și o poziție incorectă a corpului pentru perioade lungi de timp influențează în foarte mare măsură apariția și tratarea artrozei cervicale.

Bibliografie:

Farago,M., Metode si tehnici in kinetologie, Note de curs

http://healthy.kudika.ro/articol/healthy~ortopedie/9514/spondiloza-cervicala-cauza-durerilor-de-gat.html

http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-familiei/spondiloza-un-chin-pe-viata-315630.html

http://www.kosmodisk.ro/index.asp?tn=article_view&cid=189835&c=9546

http://www.prostemcell.org/leziuni-ale-coloanei-vertebrale/notiuni-de-anatomie-ale-coloanei-vertebrale.html

http://www.spondiloza.com/Articole-spondiloza/Evolutia-spondilozei/cum-evolueaza-spondiloza.html

http://www.spondiloza.com/Articole-spondiloza/Generalitati-despre-spondiloza/ce-este-spondiloza.html

http://www.spondiloza.com/Articole-spondiloza/Generalitati-despre-spondiloza/ce-este-spondiloza.html

http://www.spondilozacervicalasimptome-scolioza-tratament-exercitii-cifoza.ro/afectiuni_tratate/Spondiloza_cervicala.html

http://www.spondiloze.info/afectiune.asp?info=spondiloza-cervicala

http://www.spondiloze.info/diagnostic-spondiloza.asp

http://www.wisegeek.com/what-is-the-atlas-bone.htm

http://www.wisegeek.com/what-is-the-axis-vertebra.htm

Papilian, V., Anatomia omului. Volumul I: Aparatul locomotor, Editura All, București, 2011

Sbenghe, T., Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală, București, 1987

Sidenco, E.L., Bilanțul articular și muscular, Editura A.P.P., București, 1999

Stefaneț, M., Anatomia omului. Volumul I, Centrul Editorial-Poligrafic Medicina, Chișinău, 2007

Stroescu, I., Negoescu, M., Stroicescu, M., Drafta, G., Recuperare funcțională in practica reumatologică, Editura Medicală, București, 1979

Suteanu, Șt., Tratat de medicina internă. Reumatologie. Vol. II, Editura Medicală, București, 1999