Lucrare de absolvire [307437]

UNIVERSITATEA ”VASILE ALECSANDRI” BACĂU

Facultatea de INGINERIE

Lucrare de absolvire

Prof. [anonimizat]. panainte-lehăduș mirela

student: [anonimizat] ”VASILE ALECSANDRI” BACĂU

Facultatea de INGINERIE

SPECIALIZAREA :

EDUCAȚIE TEHNOLOGICĂ

CONFECȚIONAREA COSTUMELOR POPULARE DIN ZONA MOLDOVEI

Cuprins

Cap.I. Portul popular românesc și moldovenesc

Cap.II. Confecționarea costumului popular femeiesc din Moldova

Cap.III. Confecționarea costumului popular bărbătesc din Moldova

Cap. IV. Piese comune costumului popular femeiesc și bărbătesc

CAPITOLUL I . [anonimizat]. [anonimizat] .

Fiecare regiune are costumele sale caracteristice. Pe parcursul timpului ( a vremii) găsim documente care ne dau indicații foarte importante in privința structurii și a evoluției costumului popular românesc. [anonimizat]-au păstrat nealterate caracteristicile esențiale. Chiar dacă este bazat pe o veche moștenire portul popular românesc a [anonimizat].

Frumusețea și bogăția costumului popular românesc îl plasează printre cele mai valoroase creații ale artei populare românești. Realizările artistice au fost foarte uimitoare cu toate că la început mijloacele tehnice au fost destul de modeste iar materiile prime erau obținute ca produs al gospodăriei țărănești.

Portul popular este ornamentat cu o bogată măiestri artistică prin trăsăturile și broderiile din fire colorate. În general portul popular îl găsim diferențiat în funcție de : anotimp, ocazie, vârstă, profesie etc.

[anonimizat]. Cele mai simple piese sunt cele folosite în timpul muncilor. [anonimizat]. La polul opus găsim costumul ce se îmbracă la nuntă. Acesta este cel mai frumos ornamentat și se confecționează special pentru eveniment. De multe ori în costumul popular găsim reflectată diferența de vârstă. La femei deosebirea este diferențiată de schimbarea gâtelui capului precum și alcătuirea costumului. Prin alcătuirea costumului se poate face diferența dintre fată și femeia căsătorită. Modul de decorare reprezintă elementul principal.

Ornamentarea costumului românesc este caracterizată de compoziția foarte discretă și echilibrată a ornamentelor. Acestea sunt pus pe anumite spații care scot în evidență liniile croielii și motivele ornamentale. [anonimizat]. [anonimizat] , păsări, animale. Cromatica este un alt element speific costumului românesc și se caracterizează prin sobrietate și cumpătare în folosirea culorilor. Efectele culoristice de bun gust și deosebit rafinament artistic sunt obținute din armonizarea nuanțelor.

În portul nostru popular nu sunt folosite culorle contrastante. Cele mai utilizate culori sunt: roșu, negru, [anonimizat], violet, albastru.

Prin unele aspecte portul popular românesc prezintă caractere particulare. Totuși el se leagă de portul popular din celelalte zone ale țării.[anonimizat], materialele sunt elemente care se regăsesc și în portul popular muntenesc sau transilvănean.

Portul popular românesc are unele caractere regionale care au fost determinate de anumite condiții geografice, istorice, sociale sau economice.

Dezvoltarea orașelor și a drumurilor comerciale ( sec. XVII-XVIII) explică dispariția timpurie a costumului popular din zona de podiș.

În importantele centre comerciale aveau loc târguri anuale și iarmaroace unde erau furnizate diferite mărfuri fabricate. Acestea se vindeau inclusiv pe produse în natura. Astfel avem o pătrundere timpurie a tulpanelor, casâncilor sau barizelor care înlocuiau fișiul sau ștergarul de îmbrobodit. Aceste mărfuri fabricate au început să înlocuiască industria casnică. Moda de oraș ajunge să pătrundă și la sate. Datorită noilor forme de viață, satul tradițional începe să-și schimbe aspectul. Acest lucru se datorează și pătrunderii mijloacelor moderne de civilizație în mediul rural odată cu electrificarea sau culturalizarea maselor.

Treptat încep să dispară diferențele dintre oraș și sat. Confecțiile și mărfurile fabricate invadează satele înlocuind costumul popular. Chiar dacă bătrânii renunță mai greu la costumul popular moda de oraș este adopatată ușor de tineret.

Țesăturile de fabrică fac parte din portul popular actual. De exemplu naylonul este folosit pentru cămășile femeiești, care sunt brodate uneori în exces. Portul popular actual este folosit în zilele noastre în mod special la serbări, concursuri sau diferite activități. Portul popular actual este transformat într-un costum popular de tranziție spre portul orășănesc.

O variantă a costumului romănesc este portul popular moldovenesc.

După aspectul morfologic costumul moldovenesc este unitar. Elementele cele mai esențiale cum ar fi croiul sau materialele, ale costumului moldovenesc sunt de tip românesc. Deoarece are aceeași origine costumul moldovenesc formează o entitate etnoculturală cu celelalte porturi populare din alte zone ale țării cum ar fi: Banatul, Oltenia, Transilvania sau Muntenia. Aceasta este transmisă din perioada feudală. În această perioadă portul popular românesc prezintă aceleași forme pe care le regăsim și in contemporaneitate. Elementele străvechi, ca de exemplu cămașa dacică încrețită la gât, sumanele, cojoacele sau opinca sunt păstrate în componența costumului popular moldovenesc.

În zona de podiș se găsește tipul arhaic al cămășii, denumită și ”cămășoi”, cu mâneca din umăr foarte asemănătoare cu croiul cămeșii bărbătești. În zona de munte foarte întâlnită era cămașa încrețită la gât, cu altiță croită separat având „ brezărău” sau „ țiitură”.

„ Prigitoarele” sau portul popular femeiesc cu catrință este asemănătoare cu costumul femeiesc ilir. Acesta este asmănător cu cel dacic. Singura deosebire este că cel ilir are bețele încinse peste catrință ( fotă).

În perioada feudală foarte dezvoltată în Moldova era activitatea meșteșugărească vestimentară.

Aceasta era confirmată de prezența croitorilor, cojocarilor și blanarilor. Încă din secolul al XV-lea găsim documente care atestă prezența cojocarilor în satele moldovenești.

În Moldova se dezvoltă și prelucrarea lânei din care rezultă produse destul de variate. Tot din secolul al XV-lea găsim atestate documentar prezența unui număr foarte important de pive de sumane sau șteze. La confecționarea costumelor se folosea lână, pânză de in sau cânepă. Încă de pe timpul lui Ștefan cel Mare apare ca marfă în comerțul sătesc pânza de în produsă în gospodărie.

Dalmatul Anton Verancsics descrie costumul lui Petru Rareș astfel: „ Erau îmbrăcați dintr-o dimie de culoare brună grosolană și peste măsură de păroasă, acoperiți pe cap cu o căciulă ascuțită în formă de piramidă tot de asemenea material, încălțați cu opinci, negri la față cu părul și barba lungă, înarmați, numai cu arc și coase”[1].

În timpul lui Alexandru Lăpușneanu costumele se făceau la Bistrița. Alexandru Lăpușneanu a cerut bistrițenilor să-i procure 200 de sumane fumurii, pentru a le face cadou de Anul Nou. Alte atestări cu privire la costumul popular din zona Iași le găsim și la elegiile lui Sommer. Acesta era un renumit profesor de latină din secolul XV, în zona Cotnari. Sommer amintește despre podoabele purtate de femei la costumul popular: ” Femeile poartă cercei în urechi, cercei făcuți din bănuți de aur.”[1]

În timpul lui Petru Schiopul, francezul Francois de Pavie face o vizită în Moldova. Acesta descrie costumul moldovenilor astfel: „ Cojoace mițoase și opinci făcute din piele,, mușchi sau scoarță de copac.”³

Un important centru meșteșugăresc în secolul al XVII-lea era Iașiul. Aici se produceau stofe, brîie, fote, pânzeturi, contese sau baibarace. O confirmare foarte valoroasă a păstrării costumului popular ( în forme nealterate) o constituie frescele găsite în mănăstirile feudale moldovenești.

În secolul al XVII-lea și al XIX-lea un important izvor de informații este reprezentat de stampele găsite. Dintre acestea amintim albumul lui Carol Popp de Szatmary sau tablourile în ulei ale lui Aman, Emanoil sau Bardasare.

În secolul al XIX-lea găsim mulți călători străini care vizitează Moldova și care admiră îndemânarea țăranilor pentru lucru de mînă: „ Sărăcia căsuțelor e înviorată de belșugul lucrurilo țesute…Nu poți călca un astfel de prag, fără respect pentru energia unei femei ca aceasta care lucrează greu la câmp, ea o mamă plină de îngrijire pentru copii ei, țese mai mult ea îmbrăcămintea alor săi și mai află vreme și gust pentru ca să facă a înflori o asemenea industrie casnică”[1].

Foarte multe informații prețioase cu privire la portul popular moldovenesc s-au găsit în lucrări de lexicologie și în documentele moldovenești.

În patrimoniul Muzeelor din Moldova găsim bogat reprezentat portul popular tradițional moldovenesc. Portul popular moldovenesc are caracteristici în funcție de zona din care face parte. În împodobirea costumului moldovenesc predomină foarte mult decorul geometric.

Multe dintre motivele ornamentale care înfrumusețează piesele de port moldovenesc sau românesc se regăsesc și pe anumite țesături de interior, pe mobilierul țărănesc, pe obiectele ceramice sau pe obiectele de uz casnic.

Piesele de port moldovenesc ( catrința , cămașa încrețită la gât, brezărăul, ițarii încrețiți pe picior, sumanul, opinca) sunt atestate pe Metopeele Monumentului de la Adamclisi sau pe Columna lui Traian. De origine dacă, cămașa încrețită la gât, se află de-a lungul lanțului carpatic din Mehedinți până în Nordul Moldovei.

Catrința moldovenească, care este foarte des întâlnită în zona muntoasă o găsim până în Muscel, unde poartă denumirea de fotă. Aceasta se deosebește de catrința moldovenescă prin decorul obținut cu fir metalic. Materialul acesta a intrat în țara noastră din Sud-Estul Europei.

În toate provinciile țării se întâlnește cămașa bărbătească. Aceasta este croită dintr-o bucată de material și se găsește în componența costumului popular.

Croiul, care are dimensiuni impresionante specific podișului central moldovenesc, mai exact în zona Iași este foarte asemănător cu cel al cămășii din zona Vrancea, din Pădureni sau Hațeg. Tot de origine dacică sunt și ițarii încrețiți pe picior. Aceștia sunt specifici Moldovei.

În zona Bosanci- Suceava sunt atestați benevicii cu apret-creț, care se poartă doar în acest sat. Bernevicii drepți , care sunt croiți din dimie albă dată la piuă, se găsesc în toate zonele țării.

O altă piesă de port specific moldovenesc este sumanul moldovenesc. Acesta este o varianta a sumanului românesc. Seamănă foarte mult cu șuba albă din Banat sau cu sumanele din Bihor prin croiul său care are ca element caracteristic clinii pe șolduri.

În funcție de zona pe care o reprezintă, țesăturile și broderiile regăsite pe costumul popular din Moldova prezintă diferențieri. Zonele din Moldova sunt:

Zona Vrancei

Zona Sucevei

Zona Moldovei de Nord

În zona Vrancea portul popular se remarcă ca un port de munte. După elementele din care este compus la acest costum se evidențiază o evoluție în secolul al XIX-lea prin modificarea liniei structurale spre modernizare. Datorită valorilor sale artistice, portul popular vrâncean are un specific propriu. Portul popular vrâncean se numără printre cele mai frumoase creații populare românești. Cel mai bine își păstrează specificul tradițional costumul femeiesc.

Costumul popular românesc este compus din cămașă cu mâneca învârtită, piesă de tradiție dacică. Specific costumului folosit de bărbați sunt ițarii fără față și chimirul. Ambele sunt legate de îndeletnicirea ciobănească și munca la pădure. Tot în costumul popular vrâncean găsim o caracteristică a formei tracice care este dată de ițarii lungi încrețiți pe picior. Multe caracteristici de veche tradiție dacică se mențin în portul popular vrâncean .

În zona Sucevei costumul se prezintă sub formă unitară. Are unele particularități în compunerea cromaticii și se împarte în două categorii:

Costumul compus din fota de Câmpulung

Costumul cu fota de Rădăuți

Diferența dintre cele doua subzone este distribuirea vărguțelor decorative pe suprafața fotei.

În subzona Câmpulung vărguțele decorative denumite „ gene” sunt așezate la distanțe mai mari.

În subzona Rădăuți vărguțele sunt așezate la distanțe mai mici. Și în privința cromaticii sunt deosebiri. Subzona Câmpulung este caracterizată prin cromatica înviorată de culoarea roșie sau portocalie, mov sau verde. În subzona Rădăuți culoarea verde este predominantă. Iile femeiești din această subzonă se remarcă prin cromatică și decor, și sunt fără altiță sau guleraș. În ambele subzone bețele sunt denumite „frânghii” și sunt prezentate în realizări excepționale. Motivele care decorează câmpul dominant de culoarea portocalie a iei sunt întotdeauna geometrice în gen de ghirlande.

O continuare a portului moldovenesc este portul din Moldova de Nord. Cu toate că are un caracter specific propriu, elementele sale componente s-au dezvoltat continuu. Astfel se realizează o particularitate structurală. Fiind în cea mai nordică zonă a țării, în Moldova de Nord evoluția costumului se datoreaza raporturilor etnografice care au existat de-a lungul vremii între această zonă și zonele vecine. Ornamentația policromă are o îmbinare armonioasă cu cea a bundinței atât în zona de munte cât și în zona de șes. Fondul închis al catrinței contrastează cu cămașa. Broderiile discrete împodobesc fondul alb al cămășii bărbătești. De multe ori aceleași motive le găsim aplicate și pe bundiță.

În Moldova de Nord găsim și multe minorități cum ar fi huțulii sau ceangăii. Aceștia poartă costumul popular românesc, păstrând doar câteva elemente cromatice. La huțuli culorile specifice sunt roșu și portocaliu, iar la ceangăi roșu vișiniu.

O foarte mare asemănare cu portul românesc este cel al portului popular huțul. Acest lucru ridică probleme importante de influență etnografică. Unele influențe reciproce în portul popular sunt date de migrațiunile păstorești. Aceste influențe apar foarte mult accentuate la limita dintre Transilvania și Moldova de Nord. Influențele ardelenești se resimt și ele în costumul din Moldova de Nord. Existența sumanului în Moldova de Nord este o dovadă a legăturilor strânse dintre populația acestor regiuni în decursul vremii.

Tot pe teritoriul din nordul țării, cuprinzând ținuturile muntoase și depresiunile învecinate, este o zonă care a avut în permanență mișcări de populație în diverse sensuri. În încercarea de a stabili o linie între teritoriile cu pășuni ardelenești și moldovenești, între Transilvania și Moldova au existat în trecutul istoric schimburi de graniță.

Astfel posesiunile de teritorii ale unor domnitori români au făcut să fie favorizată mișcarea populației între Transilvania și Moldova. De aici rezultă și întâlnirea unor elemente comune celor două zone în componența portului popular.

Cap.II Confecționarea costumului popular femeiesc din Moldova

Portul popular moldovenesc are însușiri remarcabile, nu doar prin sobrietatea liniei sale ci și prin anumite elemente decorative ce prezintă un interes deosebit.

Din documentele ce datează din a doua jumatate a secolului trecut și din costumele păstrate atât în muzee cât și la oamenii de rând reiese o adevărată evoluție a costumului din această zonă.

Costumul femeiesc purtat la anumite ocazii și anumite sărbători este cel mai important costum , având podoabele formate din pieptănătură, învelitoarea capului( zăbrelnic), cămașă, etc. Fiecare zonă menționată în capitolul anterior are anumite caracteristici pentru fiecare dintre elemetele costumului popular.

2.1 Pieptănătura capului

Pieptănătura deosebea pe fete de femeile căsătorite, care începând din ziua nunții nu mai aveau voie să umble cu capul descoperit. Cea mai des întâlnită pietănătură la fete era cu două coade pe care le făceau „ coc” la ceafă. În zona Iași , coadele se făceau egale și se strângeau la ceafă, folosindu-se trei piepteni.

De obicei părul se pieptăna peste cap sau cu cărare pe mijloc. Nu trebuiau să lipsească florile de la ureche sau din piepteni. Cel mai obisnuit era busuiocul, deoarece era considerată o floare care aduce noroc. În lipsa lui se puneau mușcate, de geam roșii. În zona Neaț, fetele puneau pe cap, ca podoabă, un cerc de flori.

Spre deosebire de fete, femeile căsătorite erau acoperite pe cap cu batiste, ștergare, etc., ce se puneau prima dată pe cap la nuntă de către nașă.

În Bazinul Dornelor , cozile se fixau deasupra urechilor. Se așeza pe frunte un cerc de sârmă, care era încrețit la urechi și legat sub păr. Acestea se numeau „ coarne” sau „ cosițe”. Deasupra se punea „ Conciul” sau tulpănaul mic, că să nu se vadă părul, iar peste acestea se adăuga zăbrelnicul.

Zăbrrelnicul era un ștergar alb de bumbac decorat cu ornamente ițate în 5 ițe. În timp zăbrelnicul a fost înlocuit cu casânca de strămătură, ornamentetă cu felurite flori.

Pieptănătura cu „ coarne” a fost la modă și în zona Rădăuți. La un moment dat acestei pieptănături îi ia locul pieptănătura cu „ gâțe”. Părul se împletea in 3-5-7 șuvițe, fiind despletit la spate. Deasupra acestor gâțe, miresele puneau „ gâțarul”. Acesta era făcut din panglică roșie și un gherdan de mărgele.

Fig.1 Gâțar de pus pe cap[1]

Pe lângă gîțe puneu o coronită de floricele. Pe spate purtau două tulpane înflorate cu franjuri denumite „ hobât”( hobot). După ce se făcea cununia nănașa lua „ hobâtul” și îmbrobodea mireasa, acoperind gâțele. Peste acestea se adăuga ștergarul de îmbrobodit. Capetele lui ajungeau până la umăr.

Pentru a sta fixă pe cap, pânzătura se prindea cu câte un boldișor. De multe ori al doilea tulpan îl purtau și peste pânzătură.

După căsătorie, pe capul tinerei soții i se punea un fes de pânză gros, care se numea „cârpă”. Peste el se îmbrobodea cu stergar alb de pănză, cu vârste la capete. Acest tip de broboadă se purta toată viața.. Mai târziu, spre sfărșitul sec. al XIX-lea, apare alături de ștergarul de îmbrobodit taclitul înflorat.

Fig. 2. Ștergarul( pânzătura) văzut din spate[1]

Acest tip de îmbrobodeală s-a păstrat și la începutul sec. al XX-lea .

2.2 Ștergarele de îmbrobodit

O piesă de mare importanță în portul femeiesc a fost zăbrelnicul, sau ștergarul pentru cap, care din păcate la sfârșitul războiului mondial a dispărut aproape complet. Mai este purtat doar de femeile vârstnice.

Ornamentația zăbrelnicului constă în motive geometrice dispuse în fâșii. Uneori decorația constă și în aplicarea de mărgele. Acest obiect de podoabă a capului a suferit diverse modificări până a ajuns la ștergarul subțire transparent numit „ maramă de borangic”.

Cele mai frumoase ștergare erau pregătite de fete pentru ziua nunții. Fata era obligată înainte de căsătorie să știe să mânuiască suveica și să țeasă. În zona Iași era obiceiul ca fata să-și pregătească ițe înainte de căsătorie. Cele mai frumoase piese erau ștergarele din bumbac, denumite „ pănzături” sau „mânișterguri”.

Predominau motivele geometrice, romburile și zig-zagurile, frecvente în arta noastră populară. Pânzăturile aveau capetele cu vârste din borangic și alesătură din bumbăcel, cu motiv vegetal, sau ornamentate cu vârste simple. Acestea erau executate cu bumbac vopsit galben închis.

La capetese terminau cu franjuri, care aveau uneori si câte o vârstă din mărgele colorate în roșu și albastru închis.

Zăbrelniculera denumirea dată ștergarului de îmbrobodit în Bazinul Dornelor. Pe Valea Bistriței, ștergarele se țeseau din bumbac sau bumbac și lână, având vârste și alesătură executate cu sacâz răsucit. Alesăturile reprezentau motivul „ puișor și miez de nucă” sau motivul „ ochi” ( romb).

Sub fițiu se legau cu o batistă albă sau un tulpănaș pestriț, o broboadă mică și subțire.

Ștergarele de bumbac se țeseu în 2 ițe „ cu spată anume”. Se ornamentau cu vârste de „ chilipric alb” ( bumbac mai gros). La capete se terminau cu frânghiuțe ( franjuri), obținute din firele de urzeală răsucite câte două, pe care le împreunau, adică le răsuceau și le innodau.

Ștergarele erau purtate de către toate femeile din sat. Treptat au început a fi înlocuite de tulpane, broboade în patru colțuri ( pătrate). Alături de ștergarele de bumbac și lână s-au purtat și cele de borangic, ornamentate cu alesătură de mână executate cu ață albă.

Un alt model de alesătură era cel vegetal, cu care era presărată întreaga suprafață a ștergarului. La capete, pe o lungime de 50 cm, ștergarul prezenta ornamente în 5 rânduri, fiecare rând având câte 4 flori, ultimul șir fiind încadrat de vârste înguste dispuse în șiruri de câte 3. În rest avea alesături mici, răsfirate la distanțe de 15 cm una de alta.

În Sudul Moldovei, zona Vrancei are bogate marame din borangic galben și alb, pe care femeile le îmbrobodeau la sărbători. Aceste marame aveau la capete ornamete realizate din alesături de mână, câte trei rânduri pe toată suprafața fiind presărat motivul vegetal „ trifoi”.

Fig. 3 „ Trifoi” [2]

Uneori aceste marame aveau ornamente numai la capete, fiind țesute în „ pătrate”. Ornamentele simple din linii drepte, cu vârste țesute și alesătură între vârste erau frecvente. Predomină stilizările vegetale: crenguțe cu frunze și flori, fiind însoțite de motive geometrice dispuse numai la capetele ștergarului.

Ornamentele geometrice, „ stele „ , dispuse între vîrste , se află la capete , iar mijlocul ștergarului e presărat cu mici ornamente în formă de „ S”. Motivul zoomorf „ pasărea”, alături de motivul geometric și stilizări vegetale, decorau ștergarele. Aceste ornamente se alegeau uneori cu fir auriu sau argintiu.

Fișiul sau marama de borangic folosită mult în Vrancea s-a întâlnit și în Moldova extracarpatică, în părțile Tecuciului ,Bîrladului, în zona Iașilor, Dorohoiului și Botoșanilor.

Fig. 4 Fișiu de borangic[ 1]

Aceste fișie se foloseau la costumul popular sau după dispariția acestuia, ca piese de podoabe pentru femei care, deși erau îmbracate în haine orășenești, își acopereau capul cu astfel de ștergare. Alături de aceste fișie s-au purtat și ștergarele de bumbac, țesute în două ițe sau trei. Aceste ștergare aveau vârste executate cu bumbăcel alb mai gros sau vopsit galben. Franjurii erau din urzeală și conturau capetele ștergarului.

Pe sub aceste ștergare de borangic, femeile foloseau batista albă, denumită „ grimea”, în zona Iași, confecționată din pânză de tărg croită în triunghi „ colț”, având pe margine horobotă( dantelă) albă din ață sau horobotă din ață și mărgele executată cu spelca. În zona Iași se foloseau și fișiele de lână țigaie, care se puneua peste batistă. Dacă aceste broboade se foloseau intens la sfârșitul sec al XIX-lea și începutul sec al XX-lea , cu timpul ele a fost înlocuite cu diferite tulpane pe care femeile le procurau din comerț.

Astfel tulpanele înflorate apar la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind folosite la „ hobotat” mireasa în Nordul Moldovei, în zona Neamț, Roman sau Iași, alături de acestea folosindu-se casânci și barize sau berte pentru iarnă. Aceste broboade de fabrică s-au folosit în toată Moldova, atât în zona de munte cât și în cea extracarpatică, ele fiind folosite mai intens în Moldova extracarpatică, unde apar mai întâi, datorită drumurilor comerciale care străbăteau această regiune.

Aceste produse de fabrică se procurau și cu prilejul iarmaroacelor care aveau loc anual aproape în toate orașele și târgurile din Moldova. În afară de aceste broboade de frabrică, femeile împleteau din lână fișie sau bertuțe, pe care le purtau iarna.

2.3.Cămașa femeiască

Este una din piesele de port definitorii ale costumului femeiesc, fiind studiată atât ca structură morfologică, cât și ca funcție decorativă. Cămașa femeiască este una dintre piesele de port definitorii ale costumului popular femeiesc. Este studiată atât ca funcție decorativă cât și ca structură morfologică.

În funcție de zona de care aparține, cămașa femeiască se diferențiază.

În zona Vrancei cele mai decorative elemente din portul popular femeiesc sunt cămășile . Acestea le găsim de 3 tipuri: cămașa cu mânecă învârtită, cămașa cu mânecă largă( câmeșoiul) și câmașa încrețită la gât.

Cămașa ( Ia) cu mânecă învârtită

Caracteristicile acestei cămăși constă în felul de croială, a mânecelor, structura sa este bazată pe tipul cămășii dacice încrețită la gât.

Fig. 5. Ie cu mânecă învârtită [2]

Croiala acestei cămăși se obține dintr-un val de pânză , din care se taie în lat patru bucăți egale ( spate, față și doi foroclini). Apoi mânecele care se croiesc din lungimea pânzei 1,50 m, de la un colț al pânzei se taie în diagonală până la colțul opus, obținându-se astfel două triunghiuri dreptunghiulare, cu baza de 120 cm. După aceasta se croiesc pavele din latul pânzei.Această cămașă s-a purtat până în anul 1880.

Broderiile care acoperă cîmpurile ornamentale sunt întocmai ca la cămașa cu altiță, adică pe guler, piept și mâneci. Mâneca are altiță, dar de la altiță în jos începe învârtitura, iar ornamentul mânecii se află pe muchia cusăturii compus dintr-un galon sau numai dintr-o simplă „ cheițică”, dând imaginea unui motiv dispus oblic, iar prin învârtirea galonului în oblic, acest gen de mânecă se înrudește cu „ camașa năsăpită” ale cărei rânduri mergeau în sens oblic.

Gulerul era brodat cu liniță sau cu arnici și deseori folosind chiar fir metalic.

Piepții și altițele erau brodate cu același material, iar culoarea firului de lână era culoarea albastră( albastru marin), precum și alte culori.

Cămașa cu mânecă largă( câmeșoiul) este o cămasă cu croială dreaptă, cu mâneca prinsă la umăr, cu măneca jos largă, apropiindu-se de forma cămășii bărbătești. De aici îi vine și numele de cămeșoi.

Cămașa încrețită la gât

Este forma provenită din cămașa dacică foarte bogat ornamentată. Evoluând, din ea s-a format cămașa cu găitan așezat de-a curmezișul pe ciupagul din spate.

Această cămașă are o croială la gât cunoscută la mai toate cămășile cu altiță din diferite zone, dar deosebirea o prezintă varianta cămășii cu găitanul aplecat

pe spate. Cămașa increțită la gât are un decor brodat cu lână, arnici sau fir și fluturi, cu un colorit echilibrat si armonios.

Prin folosirea firelor de argint. Cămașa are un efect coloristic remarcabil ce o deosebește de restul zonelor etnografice din țară. Câmpurile ornamentale sunt cele obișnuite la cămășile cu altiță contopit cu broderia de pe guler, piept si mâneci. Pe mâneci altița este micșorată până aproape de dispariție.

Fig. 5 Cămașă femeiască[2]

Varianta cămășii cu găitane nu se deosebește de tipul din care s-a dezvoltat și este compusă din ciupag in spate si față, mâneci si poale. Ciupagul este compus din trei foi, una in față, una in spate și câte o jumătate de foaie denumită „oclabă” (adaos la mâneci în scopul lărgirii).

Mânecele sunt executate din câte o foaie și un clin iar a subțioară se aplică un mic pătrat (pavă). Gura cămeșii se formează prin încrețirea ciupagelor și a mânecilor, iar mâneca are o „brățară”-manșetă. Deosebirea acestei cămăși femeiești constă în festionarea cu arnici negru sau roșu a muchiilor cămășii denumite găitan. Acest găitan din față și din spate are rolul de a menține cutele cămășii.

Cheițele si găitanele dau cămășii un aspect șnuruit deosebit de cămășile din alte zone. Încrețitura de jos a mânecii lângă brățară este cusută cu punctul denumit „pielea găini”.

Fig. 6 Cămașă cu găetane, spate[2] Fig. 7. Cămașă cu găetane, față[2]

Această cămașă are mâneca aplicată din încrețitul de la guler, iar galonul de pe mânecă începe de la gât (nu are altiță). În dreapta și in stânga galonului este ornametată cu doua șiruri de râuri „crenguțe”.

Broderia care decorează fața in jurul gurii cămășii este făcută cu fir de lâniță predominând culoarea negru, puțin roșu, completată cu multă bogație cu fir auriu, argintiu și fluturi. Șirurile executate prin fir sunt lucrate prin punctul lănțișor, iar broderia de pe întregul decor este conturată cu punctul de contur și spațiul dintre contururi, lucrat cu punctul de umplutură.

Broderia de pe guler este executată pe un fir folosind aceleași culori și fire ca și broderia care întregește decorul cămășii. Motivele ornamentale frecvente sunt sub formă de pătrate conturate prin punctul simplu de culore negru și umplute cu roșu și verde. Beteaua se asociază cu firul la broderie astfel: se execută două șiruri paralele, cu punctul lanț din fir iar între cele două firuri se așează beteaua.

Broderia umpluturii se execută cu punctul oblic, plat sau vertical. Broderia de pe mânecă se numește „flori de altiță” cu prelungire a râurilor in josul mânecii până la brățară și executată in fir, beteală și arnici. Broderiile de pe părți sunt mărginite de câte o cheiță prin care se unesc ciupagul cu foroclina (adaos la lărgirea mânecilor).

Denumirea motivelor in ornamentație sunt: steluță, cârligul ciobanului, șiragul ciobanului etc. Uneori se mai găsește la cămașa încrețită la gât un volan denumit pălărie. Acest lucru este împrumutat din Ardeal.

În zona Sucevei, la ii decorația constă în motive dispuse pe altițe, încrețit, mânecă, piept și spate. Bentița de la gât nu există. Încrețitura cămășilor este simplă. Punctele folosite in executarea broderiei sunt: punctul simplu, punctul cruce, punctul lănțișor.

În executarea încrețitului este folosit punctul „urzit pe fir”. În cromatică se disting :cafeniu, roșu, galben, portocaliu, albastru și verde.Iile care sunt decorate cu motive florale stilizate, pe altiță și in josul încrețitului au pe suprafața mânecii un șir de râuri pe verticală și motive florale dispersate.

Pieptul și spatele au motive discrete unde se întrevăd mici pătrate. Broderia este lucrată cu punctul de țesătură, punctul simplu de contur, punctul lănțișor, iar încrețitul executat cu punctul „urzit pe fir” cu ață de culoare roșu deschis.

Fig. 8. Ie cu motive florale[2]

Tot în această zonă mai putem găsi iile cu mâneci, altiță, râuri pe diagonală și manșetă. Culoarea care domină este cafeniul, cu puține intercalații de roșu și verde în altiță, în creț și broderia de la mânecă jos, care definește lungimea ei.

Fig. 9. Decorație pe mâneca unei ii[2]

Cămașa femeiască specifică Moldovei de Nord contribuie la determinarea specificului portului popular din această parte a țării. Originea ei este dacică iar formea ei simplă prin încrețirea lățimilor de pânză din care sunt făcuți piepții, spatele și mânecile aflate în direcția gâtului, precum și croiala cămașii arată originea ei primitivă. În Moldova de Nord se cunosc două feluri de cămăși: cămașa cu încrețitură și cu mâneca prinsă de gât și cămașa fără încrețitură și cu mâneca prinsă în direcția umărului. Cea mai răspândită și mai frumos ornamentată este cămașa încrețită la gât care și ea prezintă mai multe tipuri și anume: cămașa cu o încrețitură, cămașa cu ciupag și cămașa cu lăcez.

Prima, cunoscută si sub denumirea de „cămasă cu altiță” sau „cămașă cu brezărău” se obține din patru foi de pânză (cate două pentru față și spate și două pentru mâneci). Gura cămășii se formează din împreunarea celor doua lățimi din față și prin încrețitura părților componente ale ciupagului în întregime.

Astfel, această cămașă are o asemănare perfectă cu cămașa femeilor din epoca dacică. Acest lucru apare si pe monumentul de la Adamclisi.

Deseori această cămașă cu brezărău se realizează față și spatele din trei foi, una în față și alta în spate, iar a treia se împarte în două, adăugându-se sub formă de clini spre subraț. Pentru mâneci se folosește câte o foiae pentru fiecare mânecă și deseori spre evitarea creților mai mulți în dreptul gâtului , se scoate o porțiune de pânză în dreptul altiței., primind denumirea de mânecă „ sabiată”.

Pe aceasta se va executa mai apoi altița separată de corpul mânecii și apoi aplicată , după ce a fost efectuată brodeira decorului.

Fig. 10. Croiala cămășii cu „ brezărău”( de origine dacă) [2]

La subraț cămașa are o pavă, iar mâneca in partea jos se termină prin încrețire identică ca și la gât Aceste încrețituri sunt cunoscute cu denumirea de „ spăcmă”( zona Rădăuți). Încrețiturile sunt făcute cu ață de in sau de cânepă, după ce marginile pânzei au fost „ căpăstrate” ca să nu se destrame, brealizându-se astfel o șerpuire a marginii cu un deosebit aspect decorativ.

Materialele folosite pentru aceste cămăși sunt: pânza de cânepă și mai ales de in topit la rouă, obicei din ocupațiile feminine din zonele muntoase. Pentru broderiile decorului sunt folosite fire de lână, fir și lâniță. Pentru coloristica broderiilor foarte folosită era culoarea portocalie.

Începând cu anii 1860-1900 gama cromatică la iile românești era reprezentată prin culorile: negru-roșu, carmin, portocaliu, galben, albastru.

Fondul cromatic era uneori de culoare închisă, alteori nedefinit. Această compoziția ornamentală era policromă, caracteristică a cămășilor femeiești din Moldova de Nord, ornamentație bogată și originală. Încrețitura de la gâtul acestei cămășă , poartă diferite denumiri după zone și obiceiuri: încrețitură, țâtură sau brezărău. Această cămașă are o însemnitate deosebită în acest ținut moldovenesc, nu numai prin felul cromaticii, ci și prin elementele decorative deosebit de valorose din punct de vedere artistic.

Motivele ornamentale se împart în trei categorii: geometrice, vegetale și zoomorfe( animale). Primele se formează din pătrate, romb, triunghi, hexagon, etc…, care datorită ingeniozotății și simțului artistic mult dezvoltat, s-a realizat o desăvârșită gamă de forme ornamentale cu caracter geometric.

În compoziția ornamentală, motivele au diferite roluri, și anume: linia dreaptă formează conturul câmpurilor ornamentale închizând astfel un fragment din compoziție, iar linia spirală înlocuiește, în anume cazuri, linia dreaptă din câmpurile ornamentale, având un rol de osebit, deoarece ea însăși este un element decorativ. Punctul sau cercul fac parte din elementele centrale ale unui ornament, iar pătratul și rombul constituie baza ornametului.

Ornamentul floral nu este folosit niciodată singur, ci asociat cu cel geometric, iar mai târziu motivul vegetal s-a folosit stilizat.

Fig. 11 Detaliu de broderie pe altiță pentru ie[2]

Motivele zoomorfe sunt folosite mai rar în ornamentarea cămășilor și totodată realizate sub formă de stilizare.

Între ornamentele din grupa motivelor simbolice , se remarcă crucea și biserica, iar cel din urmă-biserica- apare ca element decorativ aplicat și pe ceramică.

Fig. 12 Detaliu de broderie pe altiță pentru ie [2]

Al doilea tip de cămașă cu încrețituri la gât, purtată de femei și care este foarte răspândită, este cămașa cu ciupag. Aceasta derivă de la prima formă a cămășii cu brezărău sau țâtură, și se deosebește prin aplicarea unei bentițe- guleraș , în care se strâng crețurile de la gât.

Cămășile încrețite la gât din țara noastră, determină și identifică tipul de cămașă dacică a strămoșilor nostri, cămăși a căror asemănare le confirmă originea și epoca de geneză istorică.

Ornamentația cămășilor cu ciupag este aceeași ca și la cămașa cu brezărău sau cu țâtură, iar cămașa aceasta, la rândul ei, a evoluat prin aplicarea la guler a unei danteluțe numită „ imbrejă”, cămașă apreciată și purtată de fete.

Altă cămașă cu încreșitură la gât, apărută și foarte puțin răspândită este cămașa cu „ lăcez”. Aceasta este un tip de cămașă împrumutat din zona Ardealului, care constă din strângerea creților sub guler și fixați împreună, pe a căror muchie este aplicată broderia. Toate împreună poartă denumirea de lăcez.

Ornamentație este compusă din ornamente geometrice, executată pe crețuri.

Aplicarea motivelor geometrice este adoptată și pe câmpurile ornamentale.Ornamentația este redusă numai la romburi lucrate prin punctele „ încreț” cu culori predominate alb și gălbui. Prezența acestor cămăși în regiunea Dornelor , se datorește contactului direct ce a existat între Transilvania și țara Dornelor.

2.4 Catrința

Catrința sau prigitoarea este o importantă piesă de port femeiesc, ce se pune deasupra cămășii, acoperind corpul de la brâu la poale. Pe sub catrință femeile se încingeau cu brâul, iar peste catrință puneau betele, frânghii, bârnețe, etc.

Catrința este răspândită în toată Moldova, în special în zona muntoasă. Dacă din punct de vedere morfologic esteunitară, ca aspect decorativ se divide în zone și subzone.

Din punct de vedere structural, catrința vrânceană nu este deosebită. Ea se țese cu urzeală din păr, iar băteala din lână.

Din punct de vedere al decorului există trei feluri de catrințe: catrința cu vârse, catrința neagră și catrința aleasă.

Fig.13 Port femeiesc din Vrancea[1]

Catrința vărgată este cea mai frumoasă. Vărgurile sunt așezate spre extremități, adică pe foi, iarcpartea din mijloc care vine la spate este simplă fără vărgături. Vărgăturile sunt dispuse pe latul țesăturii, care în relitate sunt verticaleprin purtare și sunt din diferite culori. La început acestea erau de culoare roșie, ca apoi, să se răspândească vergile galbene.

Pe la sfărșitul secolului al XIX-lea în Țara Vrrancei a început să se țeasă catrințe cu fir, bogat și cu alesături frumoase. Totuși folosirea prea mult a firului și a mărgelelor, au diminuat mult valoarea artistică a costumului popular. Totuși

vrâncenii au folosit cu mare atenție și pricepere atât fluturii, telul metalic cât și firul.

Armonizarea culorilor cu ale materialului metalic în câmpul catrinței s-a modificat prin firul argintiu adăugat în urzeala de păr, precum și prin introducerea de vărgulițe cu tonalități necontrastante. Culorile roz, verde și albastru , introduse prin vărgulițele denumite vârste fac loc alesăturilor, care au mărit efectul decorativ al catrințelor.

Catrința neagră este foarte răspândită în zona Bacăului și era purtată la muncă, mai ales în portul bătrânesc.

Catrința aleasă. Această catrință este o piesă mult folosită în această zonă. Ornamentația sa constă în câteva vârstuțe de diferite culori: roz, albastru, verde, așezate spre margini. Motivele folosite în alesătură sunt: puii cocițelor, creanga bradului, ghioceii pe patru fire, cârliga ciobanului, coada rândunicii. După alesătură urmează din nou vârstuțele, repetând din nou motivele alesăturii și așa mai departe.

Fig 14. Port femeies[2]

Țoandra era o piesă de port care, ca funcție utilitară, înlocuia catrința. Etimologic, denumirea de țoandră este de origine traco-getică. Țoandrele erau de uloare bleumarin. Se țeseau în trei ițe , din bumbac răsucit gros, denumit și

„ bumbac de țoandră”, folosit la urzeală și din păr de lână vopsit la rădăcină de ștevie.

La vopsit lâna stătea circa o săptămână , ca să pătrundă bine vopseaua. Țesutul se făcea pe spată specială. Se urzeau zece jârghiuțe și se nevedea cu neveditură de țoandră specială, în trei ițe, țesătura fiind cu două fețe în „ bobițe”.

La țoandră intrau circa cinci coți de țesătură. Se croia din doi lați cusuți la mijloc, încheiați „ pe urechile acului”, încât cusătura ișea „ bulbucată”. Se cosea cu lână scoasă din țesătură, pentru a avea aceeași culoare. Când se îmbrăca, se îndoia la brâu pe o distanță de circa 25 cm, iar capetele laterale se terminau în față în câte două falduri ce se suprapuneau, partea dreaptă finnd deasupra.

Țoandra se purta cu cămașă de lână țigaie, croită du mâneca din umăr, largă sau creață la mână și cu guler îngust, rotund pe lângă gât. Poalele erau cusute de cămașă . Sau se puea purta cu cămașă din pânză de bumbac. Atât pânza de lână țigaie, cât și cea de bumbac se făcea vârstată cu bumbac și sacâz, în cinci ițe. Poalele cămășii se terminau cu câte cinci cercuri de dantelă croșetată.

Țoandrele se purtau de către neveste și fete.

Fig.15 Costum femeisc cu țoandră [1]

În zona Suceava catrința mai poartă denumirea și de fotă. Aceasta este decorată cu dungi verticale așezate cu distanțe între ele, pe fondul negru sau vișiniu.Prin desimea vărguțelor și lățimea lor, sunt singurele elemente care constituie deosebirea particulară și deosebirea costumului dintr-o zonă față de alta.

În zona Moldovei de Nord catrința mai este întâlnită sub denumirea de „ priștișoară”. Aceasta este piesa de port cea mai valoroasă. Ea definește specificului costumului femeiesc prin motivele de compoziție a cărei decorațiune constă din simple vărgulițe numite „ vârstuțe” grupate mai mult la un loc. Spațiul neornamentat dintre ele se numește „ scaun” iar partea fără vârste de la spate se numește „ dos”. La poale și la brâu se află câte o bandă lată, sub denumirea de „ botă” colorată mai totdeauna în roșu și încadrată cu niște dungulițe colorate.

Fig. 16. Costum femeiesc[2]

Terminologia referitoare la priștoare și toate elementele ei componente este foarte variată de la comună la comună, sau de la sat la sat. În mod obișnuit, priștoarele au fond negru sau albăstrui închis și sunt țesute în patri ițe. După primul război mondial au apărut priștoare cu denumirea de catrință , la care bata nu mai există , ci numai dungulițe așezate la poale pe dosul acestei piese de port.

A apărut apoi în zona Dornelor și fota , o priștoare foarte bogat decorată prin lucrătură cu fir, fiind o influență din Muscel.

Piesele care completează portul femeiesc și care au un deosebit decor artistic și o cromatică bine gândită sunt: brâul, bondița sau pieptar, cojocul lung fără mâneci, sumanul, mantaua și traistele.

În nord –vestul județului Suceava, pe la începutul secolului al XVII-lea s-a așezat un mic grup de populație slavă „ huțuli” venită probabil din părțile Kievului. Datorită faptului că s-au stabilit într-o zonă muntoasă, unde populația românească se ocupa cu păstoritul, au îmbrățișat și ei același fel de viață.

Raporturile de conviețuire cu românii au avut ca urmare dezvoltarea legăturilor sociale și economice, și o contopire totală cu costumul popular românesc, femeiesc și bărbătesc. Gama motivelor ornamentale la cămășile femeiești este redusă la câteva elemente -unghiul drept și crucea- dispuse în figura geometrică romb.

Culoarea predominantă este portocaliu sau roșu portocaliu, combinată cu negru sau verde, prin care se realizaeză frumoase efecte cromatice. Fotele huțule au ornametație redusă , compusă din vărgulițe țesute din fire diferit colorate, iar banta de jos se folosesc și firele metalice, care toate dau un efect artistic deosebit.

Fig. 17 Costum femeiesc huțul [2]

La costmul vechi huțul nu se cunoaște nici un element lămuritor în legătură cu specificul lui, totuși din cercetările istorice s-a constatat că ambele costume bărbătești și femeiești, atât cele purtate de huțuli cât și celelalte ale rutenilor nu se deosebeau ca structura de portul popular românesc.

Cămășile femeiești huțule sunt decorate cu motive geometrice-romburi și pătrate- sau cu motive florale, iar culoarea preferată este roșul carmin și portocaliul. Particularitatea acestor cămăși constă în cele treu părți ornamentale ale mânecii, adică: altița, încrețeala și rândurile de pe mânecă, care la un loc, formează un bloc de ornamentație.

Priștoarea nu se deosebește nici ea de cea românească, numai că vârstele sunt mai dese , folosind și la acestea colorile portocaliu și roșu carmin, iar bata de la poale este lucrată cu fir cu o realizare artistică deosebit de frumoasă.

Pieptarul femeiesc și sumanul, care este ceva mai scurt ca cel românesc, urmăresc întocmai portul popular românesc, având ca deosebire de port scurtimea sumanului, fapt care face recunoașterea românilor dintre huțuli.

Așadar acest port nu mai are un caracter propriu de distincție etnică, rămânând numai limba huțulă, care deși este influențată de limba românescă, totuși în unele sate își păstrează individualitatea sa proprie morfologică și sintactică. Putem spune cu certitudine că portul popular din Moldova de nord are o deosebită distincție artistică și unitară, iar elementele lui de bază sunt comune si prin structura sa.

El deține același tip comun cu cel moldovenesc și cu portul din nordul Munteniei, deși sunt piese care se diferențiază între ele, iar apropierea care există între portul popular românesc, rutean și huțul, se datorește raporturilor etnografice mai vechi între noi române și aceste popoare conlocuitoare din această regiune.

Cap.III Confecționarea costumului bărbătesc din Moldova

Costumul bărbătesc are un număr mai redus de piese comparativ cu cel femeiesc. Ca decor costumul bărbătesc în comparație cu cel femeiesc, prezintă o varietate mai mică.

Cămașa, ițarii și bernevicii( cioarecii) sunt piesele de port definitorii ale costumului popular bărbătesc. Tipul cel mai arhaic de cămașă este croită dintr-o bucată, din pânză de cânepă sau in. Ițarii moldovenești se confecționau din țesătură mixtă, lână și bumbac, nedată la piuă. Erau creți de la gleznă până la genunchi. În zilele de lucru se foloseau izmene din pânză de cânepă. Pe timp răcoros sau iarna se purtau bernevicii din dimie albă.

Costumul bărbătesc era completat de cingători de lână sau piele, năframe, traiste, pungi de piele, opinci, sumane, cojoace, căciuli și pălării.

Pălăriile și căciulile

Atât pălăria , cât și căciula erau piese de port bărbătesc. În portul bătrânesc pălăriile erau foarte originale. În nordul Moldovei, se purtau pălăriile cu gang sau pălărie cu borul întors. Aceasta mai purta denumirea și de pălărie „ românescă”. Ea se presa pe un calup de lemn, pentru a-i da forma respectivă.

În Moldova centrală se purtau pălăriile cu borurile mari, denumite pălării de „ codru”. Aceste pălării se purtau până în perioada primului război mondial, după care au fost înlocuite cu pălării de oraș. Pălăriile se împodobeau cu flori, în special de către tineri, atunci când veneau la joc. În afară de flori pălăriile se mai împodobeau cu hurmuz și cu pene de păun.

Căciula era folosită de către bărbați în timpul iernii, spre deosebire de pălărie, care se foloseau vara. Căciulile se făceau de către meșteri cojocari, care au existat în fiecare sat. Pentru ele se foloseau pielicele de miel negru, alb sau brumăriu. Cele mai bune erau din piele de miel de două săptămâni.

Căciulile din nordul Moldovei, erau făcute cu urechi. Aceastea erau foarte practice, mai ales când bărbații mergeau la muncă în pădure.Căciulile se făceau cu fundul rotund sau ascuțit.

Căciulile cu fundul rotund se numeau și căciuli „ ciobănești”. Ele se mai purtau și pe timp de vară la costumul popular, împodobite cu flori ca și pălăriile.

3.2 Cămașa

Cămașa constituie una din principalele piese ale costumului popular bărbătesc. Ea se încadrează , ca structură, în contextul portului popular românesc, având numeroase tipuri și variante. Sub aspect morfologic, și mai ales după croi, cămașa bărbătească se poate clasifica în două tipuri: cămașă dreaptă și cămașă cu fustă.

Cămașa dreaptă este tipul de cămașă arhaică de mare frecvență, fiind răspândită în toate zonele etnografice . Deosebirile apar doar în ceea ce priveșete dimensiunile ei.

Cămășile de sărbătoare din zona Vrancea le mai folosesc doar bătrânii și sunt caracterizate prin mâneci largă, cusături bogate la gât, pe piept, la gura cămășii, la încheietura de la umăr și în partea de jos a mânecilor.

Cămașa are croială simplă compusă dintr-o bucată de pânză îndoită în două, unde se fixează și gura cămășii. Se mai adaugă și câte un clin cu lățimea unei foi de pânză, și o pavă în direcția subrațului. A cest tip de cămașă se întâlnește în numeroase zone ale țării având denuirea de cămașă bătrânească.

Decorul este format din broderii lucrate cu fire la lâniță și muline executate pe un fir. Motivul ornamental de pe guler are forma liniei , în zigzag din fir auriu, iar triunghiurile sunt umplute alternativ cu roșu și verde, broderie cu punctul vertical verde sau oblic, plat. Pe margini ornamentul este încadrat de „ dusuri” brodate cu roz și verde. Motivul de la gura cămășii și din partea de jos a mânecii este format din cornul berbecului.

La încheieturi se aplică broderii repetate, cu înfățișare plăcută, iar încheietura propriu-zisă este cusută în „ ghicu” cu mici punctulețe în ambele părți, puncte denumite „milcovenești”. După aceste broderii se aplică un șir de lănțișor lucrat cu fir și „ pui pe un hir”. Prin folosirea firului cu tonuri de culori armonioase, această cămașă cu mâneca largă din zona Vrancea, se numără printre cele mai frumoasenpiese realizate în arta populară.

Fig 18 Cămașă bărbătească[2]

Al doilea tip de cămașă cunoscută este cămașa din două piese: stan și poale ( fustă). Acest tip de cămașă a apărut în jurul anilor 1900 și era folosit în special de tineri. Cămașa cu fustă se îmbracă în special de sărbători sau la ocazii, ea fiind de aceeasi dimensiuni cu cămașa dreaptă. La începutul sec al XX-lea cămășile erau făcute doar din pânză de bumbac. Era un bumbac subțire, „ păr sacâz”, ce se bătea în bumbacul obișnuit.

Pânza de păr sacâz era subțire, fină, pe când cea de sacâz( bumbac gros) era groasă. Atât pânza de lână țigaie, cât și cea de borangic, sau păr sacâz, se țesea cu vârste sau cu „margine”. Marginea erau vîrstele din urzeală făcută cu bumbac alb. Pânza de lână țigaie sau de borangic se făcea și fără vârste, fiind ornamentată cu alesături, dintre care cele mai cunoscute erau motivele zigzag și cruce.

Fig. 19 Cămașă de lână țigaie [1]

În Moldova de Nord cămașa este croită dintr-o bucată, lungă până la genunchi , are gulerul drept pe lângă gât., denumit „ ciupag”. Mâneca este lărgă prinsă din umăr, cu clini la piept și spate. Ea mai poartă denumirea și de „ cămeșoi”. Evoluția ei se poate vedea prin transformarea gulerului( din guler drept devine guler dublu) și a mânecii. Mâneca, care era largă acum devine strânsă în bentiță la mână.

La cămașa dreaptă apare și „ spătuiala”, pânza care dublează cămașa în spate. Modificarea gulerului are loc ca o influență a modei orășănești. Paralel se purtau ambele modele. O altă variantă a aceluiași tip era cămașa cu platcă pe umăr, largă și încrețită la platcă. Cămașa cu platcă avea gulerul drept sau dublu iar mâneca largă sau strânsă la bentița de la mână.

În cazul cămeșii cu fustă, măneca era largă dintr-un „ lat „ și jumătate, iar clinii pe părți la stani, din câte o jumătate de lat. Poalele sau fusta se făceau din câte cinci coți de pânză. Poalele crețe erau cusute de stan, iar pe această cusătură se aplica o bentiță de pânză, prin care se trecea ața care încrețea cămașa.

Fig.20. Costum bărbătesc [2]

Materialul din care se confecționau cămășile era diferit. Cele mai vechi erau confecționate din pânză de cânepă, urzeală sau câlți. Cămașa de cânepă era folosită special în zilele de lucru.

Ițarii, ciorecii, bernevici, izmenele

Ca piesă de port, ițarii, cioarecii, bernevicii și izmenele completează costumul bărbătesc.

Ițarii creți erau cei mai răspândiți. Se confecționau din lână țigaie și bumbac țesut în patru ițe. Erau lungi de 2 m și se confecționau din 6 coți de pânză, de circa 4 m. Se purtau atât pe tipul iernii, cât și vara, la ocazii și sărbători. În timpul verii, se purtau ițarii din pânză de sacâz( bumbac gros) ce erau de aceeași dimensiune ca și cei de lână.

Mai întâi se croiau picioarele, „ cracii”, după mărimea celui ce-i va purta, fiind măsurați din creștetul capului și până la tălpi. Apoi un pătrat de pânză denumit „ fund”, sau „ tur”, unea picioarele. La brâu erau tiviți cu betelie lată, prin care se trece ața sau brăcinarul legat de „ babușcă”. Babușca era un băț mic de alun, lung de circa 4 m și lat de 1 cm, ce avea o crestătură la capăt. După ce ața se trăgea în bată, se lega de „ căluș”, care era la fel ca „ babușca”, cu singura deosebire că avea crestătura la mijloc. Călușul ajuta la legarea aței la brâu, în așa fel încât să nu se desfacă. Ițarii creți sunt de origine dacă.

Ițarii de sărbătoare de făceau în general din pânză de lână țigaie bătută în bumbac, țesută în patri ițe, drept, adică fără ornamente din nevedeală. În nordul Moldovei ițarii se făceau din pânză țesută în cinci ițe cu motiv în romburi.

După modelul ițarului drept apare în portul popular și pantalonul alb.

Bernevicii erau ițari de iarnă. Se făceau din stofă de lână albă, dată la piuă. Bernevicii se făceau și cu creți.Portul bernevicilor cu creți este specific” bosancilor” ( locuitori din satul Bosanci, jud. Suceava). Creții se făceau în mod cu totul special, pe calup de lemn de ulm.

După ce bernevicii se încrețeau pe calup, se băteau câte două cuie șla capete, ca să stea creți, ficși. Se făceau creți până la genunchi. Apoi se puneau într-un cazan cu apă care fierbea, se lăsau la fiert 15 minute, după care se scoteaau și se puneau la uscat. După ce se uscau creții sau apretul, bernevicii nu se mai desfăceau până ce nu se rupeau.

Calupul de lemn se păstra pentru a se folosi la încreșit alți bernevici. Se purtau de către bătrâni.

Bernevicii se puteau confecționa și din stofă albă, țesută din lână în patru ițe și dată la piuă, denumită dimie sau „ aba”. Bernevicii se mai numeau și ițari bătrânești și se făceau în general fără creți. Se purtau și în zile de lucru.În zona Neamț acești pantaloni aveau denumirea de cioareci.

Cap. IV. Piese comune costumului popular femeiesc și bărbătesc

4.1 Cingătorile moldovenești

Chimirul, curelele, brâul și bârnețele, alături de alte piese de port popular completează costumul bărbătesc și femeiesc. Studiile făcute asupra culturii ilirotracice confirmă prezența lor în portul ilirilor și al dacilor. Cingătorile moldovenești se pot clasifica după materia primă folosită : cingători de piele și din lână.

Chimirele și curelele sunt confecționate din piele, iar brâiele și bârnețele ( betele) din lână. După aspectul decorativ, ele se împart în : cingători cu ornamente simple sau chiar neornamentate, care se folosesc în zile de lucru, și cingători decorate artistic, folosite la sărbători. Cingătorile de sărbătoare din lână erau înfrumusețate cu o variată gamă de motive. Ornamentele poartă diferite denumiri, de la o zonă etnografică, la alta, sau chiar în cadrul aceleași zone.

Ornamentele simple, liniile, vârstele din urzeală sau cele realizate la țesut apar pe cingătorile din întreaga țară. Cingătorile din zona montană, carpatică a Moldovei, se deosebesc de cele din zona extracarpatică, ca tehnică de realizare.

Dacă în zona montană predomină motivele din ițături, în zona extracarpatică ornamentele sunt făcute din alesături de mână. Deosebiri există și în privința materiei prime care e folosită la țesut, cât și în privința dimensiunilor lor. În zona carpatică , ele atingeau 2-3 m, lungime, fiind late de 3-6 cm. În zona extracarpatică, bârnețele, cingătorile erau lungi de 3 m și circa 10 cm lățime, cu excepția brâului roșu care atingea 50-60 cm lățime.

Curelele din piele bătute cu rozete erau lungi de 4-5 m și late de 5-6 cm. Ele erau purtate deasupra brâului roșu. Cingătorile din piele erau folosite doar de bărbați, pe când cele de lână erau puratate atât de bărbați cât și de femei.

Chimirele ( curelele late) au o largă utilizare , fiind cunoscute în mai multe regiuni din țară. Acestea erau procurate de la oraș în general, dar se puteau cofecționa și în sate de către meșteșugari..Ele se fac din „ toval” ( piele tăbăcită) procurată de la diverse fabrici, sau obținute prin presare, cu instrumente de metal speciale. Sunt folosite de către tineri și bătrâni atât în zilele de sărbătoare cât și în cele de lucru.

Alături de chimir, se poartă brîiele sau „ frânghii” de lână. În afara ornamentelor , chimirele au și un capac în care se păstrează banii, fixat lângă cătărămi, în dreapta.Chimirele sunt late de circa 30 cm și se încheie în 2-3-4 cătărămi. Cele mai înguste au 2-3 cătărămi. Ornamentele obținute pe curele se execută prin tehnica presării( ștanțării) sau prin impletituri, adică broderii din șuvițe de piele.

În afară de chimirele de piele, cu ornamente obținute prin presare, mai sunt întâlnite și chimire din piele cusute cu mărgele viu colorate, care reprezintă diferite motive vegetale, flori sau figurine zoomorfe și antropomorfe( struguri, flori, cerbi, păsări). Mărgelele sunt viu colorate în galben închis,verde închis, albastru deschis, alb, roz, roșu închis, roșu deschis și albastru.

Fig. 21 Chimir brodat[2]

Cingătorile din lână, brâul și bârneața se confecționează din lână în culoarea sa naturală- albă, neagră, brumărie, sau lână vopsită vegetal. Se poate să fie vopsite si chimic.Acestea se țesau în 2-4 ițe, iar cele mai simple ornamente erau vrâstele orizontale, realizate la urzit. Combinația culorilor pe cingătorile bătrânești era simple- alb cu negru sau brumărie. Mai târziu au fost adăugate roșul, galben și albastru. Brâul se purta peste cămașă și , în funcție de dimensiunea lui, se incingea de 2-3- ori în jurul corpului.

Fig. 22 Brâu [1]

În zona Rădăuți , brâul se mai numea și „ chingă”. Era ornamentat la un capăt cu alesăturiexecutate cu degetul, motiv „ în cârlige” și ornamente „ în roți”- la celălalt. Se țesea în patru ițe, finnd lat de 10 cm și lung de 3,47 cm.

Fig. 23 Chingă bărbătească cu motive cârlige și roți[1

Femeile purtau brâul peste cămașă. Se țesea în patru ițe în roate, cu vârste realizate la țesute, mai late sau mai înguste, în culorile : verde, albastru, alb, roșu deschis și galben. Ornamentele se execută la capătul ce vine deasupra. Celălalt capăt , care nu se vede, are fondul într-o singură culoare, mai închisă, și câteva vrâste înguste.

Bârnețele sunt cingători mai înguste decât brâiele, având diferite denumiri, de la o zonă etnografică la alta. În zona Moldovei de nord le găsim sub denumirea de „ frânghie” sau „chinguță”. Se țeseau în două ițe și se alegeau cu degetele printre fire diferite motive: „ ruja”, „ suveica”, „ ochiul și crucea”. Aceste cingători se mai confecționau și din strămătură colorată: roșu închis, negru, alb, verde, galbe, etc. Sunt lungi de aproximativ 3.70 m și late de 4,5 cm. Se termină cu franjuri ce atârnă pe șold.

Fig. 24 Frânghie în motive ruja și suveică[1]

Bârnețele și brîiele moldovenești sunt unice în țară prin arta cu care se execută ornamentele, cât și prin varietatea ornamentelor.

Fig. 25 Bârneață cu motive papagal și copăcel

4.2 Năframile erau piese de port popular folosite la costumul național de sărbătoare sau la ocazii, nuntă sau înmormântări. Ele se purtau la brîu, iar capetele sau colțurile atîrnau pe șold ori se fixau pe piept, în partea stângă.

Erau confecționate din pânză de bumbac sau in și bumbac, fiind ornamentate cu variate motive, în funcție de zona unde se purtau. Dimensiunea lor era de 20-70 cm. Aveau formă pătrată. Decorul era executat cu strămătură colorată sau arnici. El era realizat din cusături , ales cu mâna la țesut sau ridicat cu speteaza.

Fig. 26 Năfrămi de mire[1]

Năfrămile se purtau de bărbați și femei, tineri și vârstnici.Decorul la năfrămi era fixat la colțuri și pe mijloc. Alături de culoarea neagră se folosea și o cromatică mai vie: roșu închis și deschis, albastru deschis și închis, verde închis și deschis. Uneori ornametele pe aceeași năframă erau diferite. În două colțuri era un motiv, iar ăn celelalte colțuri alt motiv.

Ornamentele pe năfrămile bătrânești se executau cu strămătură colorată, iar mai târziu cu arnici, la care se adăugau fluturi și mărgele. Năfrămile se puneau la brâu, în colț, pentru ca motivul să fie văzut pe toate colțurile. Cele mai întâlnite dimensiuni erau cele de 45cm/45 cm. Se făceau pătrate.

4.3 Traista

Traista este confecționată din lână în culoare naturală, alb cu negru, fiind țesută în patru ițe. Ornamentele ies în relief dintr-un joc de linii, vârste, folosite la urzit și țesut, în care alternau culorile alb și negru. Pătratele mai mari sau mai mici se realizau din aceste vîrste. Cele mai vechi exemplare erau țesute din lână în culoare naturală, în două nuanțe. Acest tip de traistă este întâlnit în toată Moldova.

Traista de mire era țesută de către mireasă , fiind purtată la nuntă în diagonală pe piept. Dacă trăistuța era în două culori , bariera se țesea din lână colorată , roșie sau verde, ornamentată cu alesătură de mână. Trăistuța avea și canafi la colțurile de jos, în culoarea barierei. Bariera avea și ornamente geometrice și vegetale.Dimensiunea unei traiste ear de circa 26cm/26cm, bariera fiind de 80 cm lungime.

Traista pentru zile de lucru era țesută tot în patru ițe, din lână albă și neagră, la care mai târziu se adaugă și alte culori vopsite vegetal: galben aprins, roșu vișiniu, negru , alb. Fiecare culoare forma o vârstă sau o pătrățică. Dimensiunile unei traiste mari era de 50 cm/ 58 cm, bariera fiind lungă de 1,47 cm.

Fig. 27 Traiste [1]

4.4 Sumanele moldovenești

Sumanul este o piesă de port popular de veche tradiție autohtonă, care se poartă obișnuit iarna, de către femei și bărbați.

Fig.28 Croiala sumanului [2]

Deosebirile de croi, ornamentație și utilizare se datoresc evoluției locale și influențelor survenite în decursul istoriei.Toate aceste piese similare sumanelor au nume diferite de la o zonă etnografică la alta. Numele piesei de port , sumanul, este sinonim cu numele materialului din care se confecționează această piesă. Țesătura numită „ suman” poartă în unele părți numele de pănură, dimie, șiac sau cioareci. Sumanul, ca postav, se făcea din lână de oaie, de diferite calități, alese după vârsta și rasa animalelor.Selecționând stofa după rasa animalelor, sumanul se făcea din lână țurcană și din lână țigaie.

De cele mai multe ori lâna pentru sumane se vopseau cu substanțe vegetale, în culoare negară, dintr-un amestec de scoarță de arin, șovârf sau calaican.

Culoarea maro se scotea din coji de nucă.După de lâna era vopsită, urma pregătirea pentru țesut. Prima lucrare era scărmănatul, apoi pieptănatul.

Fig 29 Suman[1]

Sumanele se țeseau în patru ițe drept, pe o spată de 9 jurubițe cu dinți dubli.

După țesut urma bătutul sumanului la piuă.La piuă în general sumanele se băteau 24 de ore. Dacă țesătura era tare se ajungea a se bate la piuă și câte 4 -5 zile. La piuă ,stofa scădea atât în lngime, cât și în lățime.După ce țesătura se bătea la piuă, se punea la presă și apoi o uscau. Vara se usca pe gard iar iarna la căldură într-o cameră specială.

Sumanul moldovenesc se croia în cline, ca să fie larg. Clinele se mai numeau și falduri. Se confecționau în funcție de mărimea persoanei ce urma să-l poarte, din 6-7 m de țesătură. Părțile componente ale unui suman erau: stanii, dinainții, faldurile mari, faldurile mici sau puii de fald, pavele și mâneci. Se măsura lungimea sumanului, stofa fiind dublă, după persoana respectivă. Se croiau stanii formați din spate și dinainți. Gura sumanului se tăia la mijlocul stofei, iar stanii din față se separau printr-o tăietură executată în stofă. Dintr-un lat se croiau doi dinainți și un fald mare. Se măsura un lat de stofă de la pavă în jos, din care se scotea un fald mare și doi mai mici. Faldul mare rămas de la dinainți, se croia după cel scurt, măsurat de la pavă în jos, iar din materialul rămas se scoteau pavele. Mânecile se măsurau după lungimea mâinilor, fiind croite din câte un lat de stofă.

După utilizarea sezonieră, se deosebesc trei categorii de sumane: sumane scurte, „ genunchere” și sumane lungi.

Sumanele scurte se purtau în special toamna sau primăvara. Genunchere și sumanele lungi se purtau iarna, deasupra sumanelor scurte.

Fig. 30 Suman [1]

În ornamentația sumanelor predomină monocromia. Cea mai ferecventă culoare este negru. Ornamentația sumanelor este foarte bogată , făcută cu șarad ( lână neagră). Ornamentele ce împodobeau sumanul erau bine conturate pe guler, falduri, piepți, mâneci, buzunare și împrejurul poalei. Motivele erau numite zgărdițe sau șatrancă. Pentru încheiat sumanul, erau doi nasturi și două cheutori, confecționate din sarad. Gulerul era drept. În unele zone sumanul are ornamente florale.

4.5. Cojoacele moldovenești

Cojoacele sunt piese de port popular de veche tradiție. De la o zonă la alta, prezintă diferențieri, mai ales ca funcție decorativă. Prepararea cojoacelor începe imediat ce pilicica a fost luată( jupuită) de pe miel sau oaie. Săratul, uscatul, dubitul, trasul la cârlig și curățatul sunt cele mai importante faze de prelucrare a pielicelei.

După ce a trecut peste toate aceste faze de prelucrare, se croiește, fiind transformată în obiect de îmbrăcăminte. Ca structură morfologică, cojoacele se pot clasifica în funcție de materia primă și de croi: cojoace fără mâneci( bundița și cheptarul) și cojoace cu mâneci.

Cojocul este cusut de jur împrejur cu blană neagră. Are guler drept, pe lângă gât , din pilicică neagră sau brumârie. Aceasta se punea ca podoabă împrejurul cojocului. Ornamentele pe cojoace se executau cu acul de cojocărie, cu lână colorată, în punctul de cusătură plină, simplă sau înnodată. În funcție de vârstă , cojoacele erau simple sau mai bogat ornamentate. Tipurile bătrânești erau albe, fără ornamente.

Fig. 31 Femeie în port popular purtând cojoc[1]

Bundițele și cheptarele aveau pus în valoare ornamentația de pe spațiul alb.

Ornamentele erau dispuse pe piept, la poale și la șolduri, fiind executate cu lânica roșie, albastră, albă, galbenă și verde. Alături de motive geometrice apar și ornamete vegetale.În unele zone se utilizează blana de dihor ca ornament

Fig. 32 Cojoc scurt bărbătesc[1]

La bundițele actuale ornamentele sunt cusute cu ață colorată. Ornamentele se cos înainte de a se încheia bondița sau cojocul. Ultima operație este cusutul nasturilor și al cheutorilor.

Cheptarele înflorate, ca și cojoacele , s-au purtat până la cel de al doilea război mondial, de către populația rurală. În prezent ele sunt pe cale de dispariție, fiind folosite la sărbători sau concursuri artistice.

Fig. 33 Cheptar înflorat [1]

4.6. Încălțămintea

Încălțămintea tradițională, atât la bărbați cât și a femeilor, erau opincile, ăn care se puneau ciorapi de lână și obiele. Opincile se făceau din piele de porc ( tăbăcită) sau din piele de vită. Opincile erau legate de picior cu ațe din lână neagră răsucită sau cu ațe din păr de cal tors cu fusul și răsucite.

Obielele ce se purtau în opinci erau din lână albă , dată la piuă. În afară de obiele , în opinci mai purtau și ciorapi de lână albă. Ciorapii se împleteau folosindu-se trei ochiuri pe față și trei ochiuri pe dos.

Fig. 34 Opinci legate cu ață de picior[1]

La începutul sec al XX-lea opincile au fost înlocuite cu încălțări de fabrică.

Bibliografie

[1].Emilia Pavel, Portul popular moldovenesc, Editura Junimea 1976

[2]. Ecaterina D. Tomida, Cusăturile și broderiile costumului popular din România, Editura Tehnică, București

[3].Leocadia Ștefănucă, Nicolae Dunăre, Izvoade populare din Țara de Jos, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974

[4]. Florea Florescu, Portul popular din Muscel, București.1958

[5]. Cornel Irimie, Portul popular , Editura Meridiana, 1957