Lucian Blaga: Omul ființă [624018]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
DEPARTAMENTUL DE FORMARE CONTINUĂ ȘI TRANSFER
TEHNOLOGIC
PROGRAM DE CONVERSIE PROFESIONALĂ
Specializarea: FILOSOFIE

Lucian Blaga: Omul – ființă
culturală

Coordonator științific :
Prof. dr. Ivan IVLAMPIE

Absolvent: [anonimizat]
2019

2

CUPRINS

CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 2
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 3
CAPITOLUL 1. VIAȚA ȘI OPER A LUI LUCIAN BLAGA ………………………….. ……………. 5
1.1. Date biografice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 5
1.2. Opera lui Lucian Blaga ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 7
CAPITOLUL 2. CONSIDERAȚII PRIVIND OPERA FILOSOFICĂ BLAGIANĂ. ……….. 11
CAPITOLUL 3. MATRICEA STILISTICĂ ÎN CONCEPȚIA LUI LUCIAN BLAGA. …… 23
CAPITOLUL 4. OMUL – FIINȚĂ CULTURALĂ ÎN VIZIUNEA LUI LUCIAN BLAGA. 31
4.1. Concepția filosofică a lui Lucian Blaga despre om și rolul acestuia în definirea culturii. 31
4.2. Filosofia culturii în viziunea lui Lucian Blaga. ………………………….. ……………………….. 37
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 47
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 49

3 INTRODUCERE

Lucrarea „Lucian Blaga: omul – ființă culturală” este o lucrare dedicată analizei
operei filosofice a unei a dintre cele mai mari personalități a culturii românești , Lucian Blaga.
Motivul elaborării acestei lucrări îl constituie dorinț a de a pune în evidenț ă aspecte ale
operei lui Lucian Blaga în general și a operei sale filosofice în special, cu aprofundarea în
ceea ce privește concepția blagiană despre om și calitatea acestuia de ființă culturală .
Creator al unui nou și original sistem filosofic, Lucian Blaga a reușit prin opera sa să
redea o nouă expresie a înțelegerii filosofi ei drept „viziune asupra lumii” , să ofere o inedită
reprezentare asupra realității ca întreg, dar și asupra sensului și scopului existenței umane .
Toate acestea m -au determinat s ă aprofundez una dintre ideile de bază ale filosofiei
blagiene cea referitoare la om și la calitatea lui de ființă culturală, insistând și pe viziunea
blagiană referitoare la matricea stilistică a unei culturi.
Lucrarea de față este structurată pe patru capitole , după cum urmează: Capitolul 1 este
consacrat vieții și operei lui Lucian Blaga, acest capitol cuprinzând informații despre
monumentala sa operă filosofică și literară, dar si aspecte ale vieții și personalității celui care
a fost numit geniu al c ulturii românești.
Capitolul 2 conține o serie de considerații personale cu privire la opera filosofică a lui
Lucian Blaga, precum și câteva concluzii referitoare la imensa valoare a acestei opere și a
locului pe care Blaga îl ocupă în cadrul filosofiei mo derne.
Capitolul 3 este consacrat viziunii blagiene referitoare la matricea stilistică, elementul
esențial propus de el în definirea culturii, dar și al modului în care Lucian Blaga aprofundează
problematica filosofiei culturii, precum și legăturile exist ente între cultură și cunoaștere.
Capitolul 4 reprezintă tema centrală a acestei lucrări, în el fiind reliefate considerațiile
mele referitoare la concepțiile blagiene despre cunoaștere în general și despre om și calitatea
sa de ființă culturală, în mod sp ecial. Acest capitol este structurat pe două subcapitole, în
primul dintre acestea fiind prezentată concepția lui Lucian Blaga despre om și rolul acestuia
în definirea culturii, iar cel de -al doilea subcapitol conține o serie de considerații personale
despre filosofia culturii în viziunea lui Lucian Blaga.
Lucrarea se încheie cu o serie de concluzii referitoare la viziunea blagiană în ceea ce
privește omul și calitatea sa de ființă culturală, dar și câteva concluzii privind importanța
operei filosofice a lu i Lucian Blaga, a rolului și locului pe care acesta îl ocupă în gândirea
europeană a secolului al XX -lea.

4 Ultima parte a lucrării este dedicată bibliografiei selective și surselor utilizate în
elaborarea acestei lucrări .
Adresez pe această cale calde mulțumiri coordonatorului lucrării, prof. dr. Ivan
Ivlampie de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, pentru prețioasele sale sfaturi cu
privire la conținut, pentru recomandările bibliografice și pentru îndrumarea atentă în vederea
structurării și elabo rării acestei lucrări .

5 CAP ITOLUL 1. VIAȚA ȘI O PERA LUI LUCIAN BLAG A

1.1.Date biografice

Personalitate impunătoare a culturii interbelice, Lucian Blaga, personalitate
polivalentă, umanist, filosof, scriitor, profesor universitar, diplomat, a marcat literatura și
filozofia prin elemente de originalitate ce l -au înscris în universalitate.
Lucia n Blaga s -a născut la 9 mai 1895 în Lancrăm, lângă Sebeș în familia preotului
Isidor Blaga și a soției sale, Ana. A fost a șteptat cu nerăbdare și a venit pe lume cu
dezamăgirea părinților de a nu fi fetiță și de a fi al optulea băiat al familiei , dar și ultimul din
cei nouă copii în viață (chiar înainte de nașterea sa a murit în mod nefericit una dintre surori,
Lelia) . Până la vârsta de patru ani, Blaga nu vorbește, fiind „mut ca o lebădă” (Bălu, 1995, p.
7).
În perioada 1902 -1906 urmează clasele primare la Sebeș, după care a urmat Liceul
„Andrei Șaguna” din Brașov în perioada 1906 – 1914, unde era profesor Iosif Blaga, o rudă
de-a sa. Moartea neașteptată a tatălui din 1908 îl determină să facă în particular ultimele clase
de liceu. Elev fiind , s-a clasat mereu printre primii în clasă. Tatăl său Isidor „se mândrea cu
succesele lui școlare, de și n-a fost nevoie să-l îmboldeasc ă la învățătură. Lucian învăța el
însuși dintr -o pornire interioară” (Bălu, 1995, p. 31) .
Proaspăt bacalaureat în 1914 își dorește să studieze filosofia în Germania la Jena, dar
pentru că î ncepe războiul renunță, pe moment, la filosofie.
În perioada 1914 -1916 urmează cursurile Facultății de Teologie din Sibiu, mai mult
pentru a scăpa de front, iar în 1917 ia licența în teologie. În perioada 1916 -1920 studiază la
Universitatea din Viena filosofia și ca disciplină secundară biologia. Pe lângă acestea,
frecventează cursuri de istoria artelor și estetică. În 1920 își termină studiile universitare și
obține titlul de doctor în filosofie c u teza Kultur und Erkenntnis .
Revenit în România reîntregită se dăr uiește cauzei presei românești di n Transilvania,
fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. Între 1924 -1925 locuiește la
Lugoj, de unde era originară soția sa.
În 1926 intră în diplomație ocupând succesiv posturi la legațiile țării noastre din
Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. Astfel, a fost atașat și consilier de presă
la Varșovia, Praga, Berna în perioada 1926 –1936 și la Viena în perioada 1936 -1937, apoi
subsecretar de stat la Ministerul de Externe 1937 –1938 . În 1938 la Lisabona ocupă postul de
ministru plenipotențiar, cea mai înaltă funcție diplomatică deținută de Blaga.

6 În 1935 Academia Română îi conferă Marele Premiu „C. Hamangiu” pentru „opera
drama tică și poetică”. În 1936 este ales membru activ al Academiei Române și în 1937
rostește discursul de recepție intitulat Elogiul satului românesc. În perioada 1940 -1946, după
Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, unde era temporar mutată Unive rsitatea din
Cluj, iar în perioada 1946 -1948 conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj. Din
1948, îndepărtat de la catedră, lucrează în cadrul filialei din Cluj a Institutului de Istorie al
Academiei. Are un rol major în educarea tinerilo r care fac parte din „Cercul literar de la
Sibiu” și, de asemenea, o influență majoră asupra lui Ion Desideriu Sârbu.
Din cauza demisiei sale din 1948 din Partidul Național Popular , pe care nu -l mai
considera ca fiind un partid al intelectualilor ci o anexă a comuniștilor, Blaga nu se află deloc
în grația noilor autorități, în 1948 fiind destituit din învățământ și numit din oficiu – fără a fi
consultat în vreun fel – cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie din Cluj, filial ă a
Academiei, unde funcționează de la 1 ianuarie 1949 până la 30 iunie 1951, când e
disponibilizat în urma restructurării instituției. Cu data de 1 iulie 1951, a fost numit, tot din
oficiu, „bibliotecar -șef” în cadrul Bibliotecii Filialei Academiei R. P. R. din Cluj, iar de la 1
iulie 1953 până în 1959 este numit cercetător, cu o jumătate de normă la Secția de Istorie
Literară și Fo lclor a Academiei, filiala Cluj .
Anii deceniului al cincilea au fost ani grei pentru Blaga, așa cum remarcă scriitorul
Ion Bălu. Astfel, această perioadă, deși fructuoasă din punct de vedere al creației, face ca
Blaga să rămână într -un con de umbră, mai ales din cauza nepublicării creațiilor sale. „De
acum încolo, glasul lui Lucian Blaga nu se va mai auzi. Totalitarismul comunist va determina
margi nalizarea scriitorului, alături de aceea a altor mari personalități ale culturii și literaturii
române. Impunerea izolării, în societatea în mijlocul căreia trăise și pe care o slujise, prin
intermediul operei și al profesiunii, cu credință și devotament, trei decenii, intervenea într -o
etapă în care Lucia Blaga străbătea spațiul unei rodnice creativități. Refuzându -i-se putința
afirmării, devenirea scriitorului a fost oprită. Dacă între anii 1941 -1948 elaborase
douăsprezece volume, dintre care opt se aflau încă în manuscris, între anii 1949 -1961 va
redacta doar trei studii originale și un roman autobiografic; numai tristețea și neliniștea,
nostalgia si melancolia, experiențele sufletești și existențiale vor continua să se decanteze în
versuri ce vor egala, cantitativ și calitativ, lirica antum ă” (Bălu, 1995, p.15).
S-a stins din viață la 6 mai 1961 la Cluj Napoca și a fost înmormântat chiar de ziua sa,
în 9 mai 1961, în satul natal, Lancrăm.

7 1.2.Opera lui Lucian Blaga

Blaga a fost u nul din cei mai importanți scriitori ai secolului nostru care, prin scrierile
sale, acoperă domeniile poeziei, filosofiei, dramaturgiei, eseisticii și memorialisticii.
Pasiunea pentru lecturile serioase e datorată descoperirii unui fragment din Faust ,
într-un număr mai vechi al revistei Convorbiri literare , revistă din care citește din textele
filosofice ale lui Vasile Conta, care -i trezesc gustul pentru metafizică.
În anul 1910, e cuprins „din nou de un val liric”, cum scrie în Hronicul și cântecul
vârstelor . Debutează cu poezi a „Pe țărm ” în Tribuna din Arad, urmat ă de o altă poezie, care
însă e respinsă politicos de Luceafărul din Sibiu, care -i reproșa preferința pentru versul liber.
Marcat de acest eșec, lasă de -o parte preocupările literare și se îndreaptă spre filosofie. Ma i
scrie versuri doar ocazional, cărora apoi le dă foc.
Îi citește în schimb cu febrilitate pe Kant, Platon, Spinoza, Schopenhauer, pe
naturalistul Haeckel și scrie un eseu filosofic despre vis, pornind de la stud iul lui Vaschide. Îl
descoperă pe Bergson î n timpul unei excursii în Italia în aprilie 1911 și mai apoi la Brașov,
lectură care îi produce o adevărată revelație. Un văr de -al doilea, Simion Lașiță, mai în
vârstă, care petrecuse câțiva ani la Jena, unde a frecventat cursuri de filosofie la Universitate,
la revenirea în Lancrăm, aduce o bogată bibliotecă filosofică, pe care Blaga o va savura plin
de entuziasm . Scrie în Hronic : „M -am aruncat ca un incendiu asupra cărților lui Simion. El
își m anifesta cu o mișcătoare amabilitate bucuria că putea să mi le împrumute. În fiecare
săptămână mă duceam până la Lancrăm să -mi aduc altele și altele. Metafizica devenea tot
mai mult viciul meu fără leac, demonică patimă. Dincolo de orice rezerve kantiene, începeam
să-mi alcătuiesc noi criterii de apreciere a creațiilor metafizice în calitatea lor de creații ca
atare și intram în robia lor cu un sentiment de sacră beție ” (Blaga, 1990, p. 96) .
Debutul filosofic va fi un eseu despre intuiția bergsoniană, în 1914 în Românul din
Arad, semnând, din prudență, cu pseudonimul Ion Albu. Era elev la liceu și încă nu uitase ce
pățise cu Luceafărul . La promovarea din 1914 a bacalaureatul ui, se remarc ă îndeosebi cu
răspunsurile date la proba de fizică și matematică. Tână rul absolvent era la curent cu ultimele
noutăți științifice în teoria relativității a lui Einstein și matematicile moderne neeuclidiene. Cu
numai câteva luni înainte elaborase un studiu original despre „număr” și „judecățile
matematice”, încercând să dea o nouă soluție teoriei kantiene, alta decât acelea oferite de
Stuart Mill și Henri Poincaré. Din păcate, trimis unei redacții, articolul s -a pierdut. Poate că
unele idei și sugestii de aici le va fi dezvoltat mai târziu în Experimentul și spiritul
matematic , lucrare scrisă în anii '50 și publicată postum.

8 Între timp debutează concomitent cu volumele Poemele luminii și Pietre pentru
templul meu în 1919, cu sprijinul moral al filologului Sextil Pușcariu, care comentează
entuziast poemele înainte de tipărire, î n Glasul Bucovinei , publicație din Cernăuți. Ambele
cărți sunt embl ematice pentru dubla sa vocație de poet și de filosof. Apariția în 1919 a
volumului de debut Poemele luminii a fost salutată de Nicolae Iorga cu cuvintele: „În
rândurile rărite îngrijorător , ale cântăreților simțirii noastre de astăzi, fii binevenit, tinere
Ardelean!”. Aceste volume sunt dominate de un puternic vitalism, revărsat peste granițele
prea strâmte ale timpului, ale condiției umane în general, ca o dorință de cotropire cu
cosmosul. Pentru poet, cunoașterea înse amnă iubire, după cum afirma în Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii.
În 1921 va publica prima piesă de teatru, poemul dramatic Zamolxe. Mister păgân . În
același an, primește Premiul Adamachi al Academiei Române, pentru cele două volume ale
debutului care, în 1920, se reeditează la Cartea Românească, în București. Cu banii primiți
drept onorariu își continuă studiile de doctorat la Viena. La 29 februarie 1924, Teatrul
Maghiar din Cluj a prezentat în premieră poemul Zamol xe, în traducerea lui Bard Oscar, cu
Fargacs Sandor în rolul principal. Aflat în sală, cu soția, Lucian Blaga a fost îndelung
ovaționat și chemat la rampă (Bălu, 1995, p. 306).
Între 1920 și 1924, de curând căsătorit, locuiește la Cluj, unde intenționa să ocupe o
catedră la Universitate, dar fără nici un succes. Desfășoară o intensă activitate poetică,
filosofică și publicistică. Este redactor fondator al revistei Gândirea , care apare în 1921 la
Cluj. Revista se mută la București, trecând sub conducerea lui Nichifor Crainic, iar Blaga
publică neîntrerupt în paginile acesteia, până prin 1938 -1939.
A urmat volum ul de versuri Pașii profetului în 1921 , cuprinzând douăzeci și patru de
noi poeme, scrise cu intermitență din iunie 1919, până în decembrie 1920 , studiul filosofic
Cultură și cunoaștere în 1922, apoi o traducere prescurtată a tezei de doctorat ,
eseul Filosofia stilului și În marea trecere în 1924. Publică și alte lucrări de dramaturgie ,
precum: Daria, Fapta , Ivanca și Învierea în 1925 .
În perioa da 1922 -1926 a fost redactor la ziarele Voința și Patria , membru în comitetul
de direcție al revistei Cultura și colaborator permanent la publicațiile Gândirea , Adevărul
literar și artistic și Cuvântul .
În 1927, apare dramaturgia Meșterul Manole . În 1929, publică volumul de
poeme Laudă somnului , în timp ce are loc premiera piesei Meșterul Manole la Teatrul
Național din București în 5 aprilie 1929 și la Teatrul Municipal din Berna în 19 noiembrie
1929, cu un text tradus în germană de Hugo Marti, piesă care s e va juca și în Polonia în 1934.

9 În 1930, tipărește studiul filosofic Daimonion și piesa Cruciada copiilor , pe care
Teatrul Național din Cluj o reprezintă la 16 aprilie 1930 . În 1931, publică eseul
filosofic Eonul dogmatic , prima parte a Trilogiei cunoaște rii.
Publică în 1933 volumul La cumpăna apelor și eseurile Cunoașterea luciferică și
Cunoașterea paradisiacă , iar în 1934 publică Censura transcendentă , întregi nd
astfel Trilogia cunoașterii . În 1934 a pare piesa Avram Iancu cu premiera la Cluj și București .
Blaga primește Marele premiu „Hamangiu” al Academiei Române, iar înainte cu câteva luni
de a împlini vârsta de 40 de ani, revista Gândirea îi dedică în decembrie 1934 un întreg
număr. În 1936, apar primele două eseuri din Trilogia culturii : Orizont și stil și Spațiul
mioritic .
Tot în 1936, este primit ca membru activ al Academiei Române. Discursul de
recepție, Elogiul satului românesc , îl va rosti în ianuarie, anul următor. În 1937
publică Geneza metaforei și sensul culturii , care încheie a doua trilogi e filosofică a lui Blaga.
În 1938, apare volumul La curțile dorului . În același an, este numit, în sfârșit, profesor
de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. Catedra se înființase special pentru proaspătul
academician. În 1939 publică eseul Artă și valoare din Trilogia valorilor și părăsește
definitiv diplomația, optând pentru Universitate.
Publică Diferențialele divine în 1940, primul eseu din Trilogia cosmologică și în 1941
celelalte eseuri, pe lângă Artă și valoare , din Trilogia valorilor și Desp re gândirea
magică , iar în 1942 Știință și creație și Religie și spirit . Ține conferințe la Universitățile din
Viena și Praga, iar la Sibiu între anii 1943 – 1944 scoate revista de filosofie Saeculum , unde
secretari de redacție a u fost pe rând Zeved ei Barb u și Radu Stanca. În 1942 apare o ediție de
autor la Editura Fundațiilor Regale volumul antologic Poezii , iar opera dramatică e strânsă în
două volume. Ultima culegere antumă de poeme, Nebănuitele trepte , apare în 1943. În 1944,
scrie (în timpul refugiului ) și publică piesa Arca lui Noe .
În 1945, scoate culegerea de aforisme , Discobolul . Scrie piesa Anton Pann , pe care nu
mai apucă s -o publice. De a ici încolo se va obișnui să scrie numai pentru sertar. Hronicul și
cântecul vârstelor , redactat între 10 noiem brie 1945 și începutul lui iulie 1946, după ce se va
plimba pe la multe edituri până în 1948, nu va vedea lumina tiparului decât după moartea
scriitorului. Ultimele cursuri, Despre conștiința filosofică și Aspecte antropologice , vor
apărea tot postum. Prim ul text va fi introdus, în cele din urmă, în Trilogia cunoașterii . Al
doilea, în Trilogia cosmologică . Va mai reuși să tipărească doar Trilogia valorilor la Editura
Fundațiilor Regale, însă aceasta era o reeditare.

10 Între anii 1951 -1953 petrecuți la Biblio teca Filialei Academiei R. P. R. din Cluj
termină de redactat lucrarea Istoria gândirii românești din Transilvania în secolul al XVIII –
lea. În particular lucrase la Experimentul și spiritul matematic , de fapt la redactarea cursului
pe care ar fi trebuit să-l țină la Universitate în anul universitar 1948 – 1949, dacă n -ar fi fost
destituit. Oficial, figura cu un curs de Istoria științelor .
Între 1954 și 1958, colaborează cu traduceri și câteva articole la revista Steaua :
Faust în 1955, Nathan înțeleptul de Lessing în 1956 , Din lirica universală în 1957
și Opere I-II de Lessing în 1958.
În anul 1959, definitivează Ființa istorică , iar în 1960, e prezent cu articole „pe linie”
în Contemporanul și Tribuna și cu poezii în Steaua . „Compromisul”, mult dorit de autorități,
este făcut cu articolul Probleme și perspective literare , la intervenția nefastă a lui George
Ivașcu cu apariția din Contemporanul din 29 aprilie 1960. În anul următor, aceeași
revistă publică un grupaj de poezii inedi te din volumul care urma să apară și pentru care
autorul își dăduse acordul pe patul de moarte.
O serie de lucrări au fost publicate după moartea sa, lucrări precum: Gândirea
românească în Transilvania în secolul al XVIII -lea publicată în 1966, Zări și etape publicată
în 1968, Experimentul și spiritul matematic apărută în 1969, Isvoade publicată în 1972, Ființa
istorică și Încercări filosofice ambele apărute în 1977.
Caracterizând personalitatea lui Lucian Blaga, Pompiliu Constantinescu avea să
remarce faptul că în cultura română influențele cugetării germane aveau să -și găsească
rezonanța deplină la Lucian Blaga.

11 CAPITOLUL 2. CONSIDERAȚII PRIVIND OPERA FILOSOFICĂ
BLAGIANĂ .

Lucian Blaga rămâne o personalitate covârșitoare a culturii românești, fiind în același
timp filosof, poet, dramaturg, romancier, jurnalist sau traducător, dar mai întâi de toate
autorul unui sistem filosofic original, pe care l -a expus magistral în toata opera sa, dar mai
ales în cele patru monumentale trilogii, respectiv Trilogia cunoașterii , Trilogia
culturii , Trilogia cosmologică și Trilogia valorilor , opere care vor fi un punct de reper î n
istoria științei și istoria umanității .
Sistemul filosofic creat de Lucian Blaga reprezintă o expresie a înțelegerii filosofiei
drept „viziune asupra lumii”, o reprezentare asupra realității ca întreg, o viziune asupra
sensului și scopului existenței umane . În ceea ce privește sistemul filosofic blagian, putem
spune că el este construit pe o serie de coordonate teoretice și argumentative în care se
regăsesc o serie de aspecte morfologice ce definesc printre altele problematica existenței și
cunoașterii, filosofia culturii, viziunea cosmologică sau o nouă teorie a valorilor. Ele sunt
expuse sub unghiul metafizicii constructiviste blagiene, a delimitării și a circumscrierii lor
din perspectiva discursului filosofic modern.
În ceea ce privește metafizica, în concepția blagiană, ea este o condiție esențială a
oricărei creații filosofice autentice care ne permite să evidențiem valorile culturale, etice și
estetice . Referitor la ace asta Blaga afirma că: „metafizica este condiția esențială a oricărei
creații filosofice autentice, astfel încât filosofia fără idei metafizic e rămâne un aluat ce nu
dospește” (Blaga, 1974, p.30).
În raport cu motivele fundamentale ale metafizicii din istoria culturii universale și
naționale, înțelesurile metafizicii în sistemul lui Lucian Blaga pot fi grupate astfel:
1. Metafizica este ontolog ie, fiind reprezentată de către filosof ca: „Existența ca Tot,
Unitate, Totalitate sau Marele Tot al existenței”. Cunoștințele pe care le dobândim fac
posibilă cercetarea principiilor prime și a primelor cauze. În acest înțeles, Lucian Blaga, ca și
alți gânditori, a refondat ontologia ca filosofie primă.
2. Metafizica ca ontologie umană . Acest punct de vedere reprezintă metafizica care
cercetează problema esenței omului și mută accentul de la ontologie la ontologia omului.
Evidențiind esența omului, se î ncearcă a se explica necesitatea condiției umane, rostul și
înțelesul existenței omului în cadrul Marelui Tot al existenței.
3. Metafizica este gnoseologie . Obiectul ei îl constituie Marele sau multiplul X al
cunoașterii. Cunoștințele metafizice, dobândite prin cunoașterea realității empirice sunt

12 conceptele și categoriile filosofice fundamentale. Ele sunt concepte și aspecte ale metafizicii
valorilor în sistemul filosofic al lui Lucian Blaga , însă nu se reduc doar la conceptele și
categoriile științelor sp eciale.
4. Metafizica este cosmologie . Lucian Blaga înțelege ordinea elementelor care
compun Marele Tot al existenței sau numeroasele taine ale universului, în relațiile lor de
coexistență în spațiu și de succesiune în timp și teologia cosmosului , în care un rol radical îl
joacă omul ca ființă istorică singularizată, care își depășește veșnic creația, dar care nu -și
depășește niciodată condiția de creator. Rădăcinile cosmologice le găsim în cadrul lucrărilor
Trilogia cunoașterii , în mod special în Eonul do gmatic și în Cunoașterea luciferică , iar
concepția fundamentală în Trilogia Cosmologică .
5. Metafizica este metodologie generală . În cadrul principiilor metafizicii întâlnim
principii generale de metodă. Sub acest unghi de lumină , metafizica este metafizi ca
problemelor: existenței, cunoașterii, culturii, valori i, artei, științei, cosmologiei și istoriei
(Cheianu, 2008, p. 163) .
În ceea ce pr ivește problematica existenței ș i a cunoașter ii pe care o explorează
filosofia lui Blaga, elementul principal este misterul său, mai precis, „existența noastră în
orizontul misterului”. Astfel , în filosofia lui Lucian Blaga omul capătă noi valen țe, în acest
caz el definind omul ca fiind o ființă eminamente culturală: „Cultura este semnul vizibil,
expresia, figura, trupul acestei variante existențiale. Cultura ține mai strâns de definiția
omului decât de conformația sa fizică sau, cel puțin, tot atât de strâns” (Blaga, 1968, p. 336) .
Ceea ce -l individualizează pe om un univers, ceea ce -l singularizează în raport cu
celelalte existențe cosmice este tocmai funcția sa de creator de cultură, imposibilitatea de a
trăi într -un altfel de mediu , altul decât unul cultural. Blaga socotește că omul nu este
rezultatul unei simple mutații biologice, ci este produsul unei veritabile mutații ontologice,
prin urmare de statut existențial : „Cultura, lumea simbolică este orizontu l de existență al
ființei umane ” (Blag a, 1968, p. 338).
Tot în ceea ce privește opera lui Lucian Blaga trebuie remarcat faptul că în vasta sa
creație filosofică a reușit să răspundă la marile întrebări ale filosofiei, întrebări referitoare la
originea Universului și a vieții , dar și la întreb ări despre esența ș i destinul omului. Așadar , se
poate afirma cu tărie că întreaga filozofie a lui Lucian Blaga este axată pe problematica
condiției omului în univers și în fata așa -zisului Mare Anonim , care în concepția blagiană este
un produs mitico -filosofic al imaginației căutătoare de sensuri (Blaga, 2015, p. 66) .
Tot la fel de adevărat este și faptul că sistemul filosofic conceput de Lucian Blaga este
clădit pe așa numitul modernism filosofic, modernism ce s -a remarcat odată cu impasul

13 raționalismului clasic ce se evidenția la începutul secolului al XX-lea, odată cu noile
descoperiri științifice din acea perioadă . Astfel, proiectul să u filosofic se află în perfectă
concordanță cu noile orientări atât din cultură și arta, cât și din gândirea științifică a „noului
val”, gândire ce vizează depășirea paradigmei clasice a raționalismului modern, pentru a
propune o noua teorie a cunoașterii , numită raționalism ecstatic . Tot din acest raționali sm
modern se desprinde și o nouă teorie a culturii post ulată de către Lucian Blaga, bazată pe
ideea matricei stilistice ce își are sursele î n structurile inconștientului colectiv, dar și o nou ă
antropologie filosofic ă ce se bazează pe ideea destinului creator al omului (Cazan, 2008, p.6) .
De altfel ideea fundamentala a concepției lui Blaga despre om și sensul existenței sale,
este argumentată de ideea că omul trăiește în câmpul unor valori create de el însuși, iar
cultura reprezintă motivația pentru care el exis tă. Altfel spus , omul nu poat e exista decât în și
prin intermediul culturii, deoarece cultura reprezintă pe de -o parte rezultatul creației sale, iar
pe de altă parte condiția esențială a existenței și unicității sale. Adică, spune Blaga, „Prin
existența sa creatoare, prin istoria sa, omul se realizează pe o linie unică în univers. Prin
nivelul său existențial de o demnita te singulară în comparație cu a tuturor creaturilor, omul
poate avea mândria și satisfacția singularității. Permanența destinului creator al omului este
însă tragic c ondiționată. Condițiile care garantează omului existența creatoare sunt exact
condițiile prin care omului i se risipesc șansele de acces în absolut. Istoria umană ne apare
deci ca o rezultantă a două componente care în existența universală acționează oarec um în
sens opus. Istoria umană apare ca un «compromis», între aspirația secretă a omului de a se
substitui Marelui Anonim și între măsurile de apărare luate de Marele Anonim în vederea
salvării centralismului existențial” (Blaga, 2015, p. 66) .
Însă cea ma i amplă contribuție blagiană în filosofia românească și în special în
filosofia culturii o reprezintă lucrarea Trilogia culturii , operă străbătură „de un sever control
al concepțiilor și punctelor de vedere anterior formulate de alții , dar plină de idei no i ce are
prospețimea ineditului” (Drîmba, 1995, p. 157). În această lucrare Blaga pornește de la ideea
conform căreia inconștientul are structuri și conținuturi altele decât conștiința și grație
personanței, g ânditorul depășește conștientul pe calea intuiț iei, creându -și un orizont spațio –
temporal, altul decât cel al conștiinței . Această „viziune spațială ”, prin care o anume cultură
este receptată în funcție de peisajul inconștient , are avantajul că prezintă un ecou diluat, o
reproducere schematică a peisaj ului în care apare cultura.
Așadar, ceea ce ne interesează sub aspect filosofic este „viziunea spațială ” a
conștiinței, restul, respectiv peisajul propriu -zis, privit exclusiv sub aspect conștient este
neesențial, accidental, pitoresc. Inconștientul singur este cel care creează orizontul spațio –

14 temporal, iar distincția operată de Blaga este categorică: „Una e peisajul multiplu, divers al
conștiinței, altceva este orizontul spațial unic al inconștientului, ca parte integrantă și
organică a acestuia” (Blaga, 1969, p. 65) .
Sintetic, stilul unei culturi este o rezultantă a câtorva factori care stabilesc o anumit ă
corespondentă, dinainte stabilită. Acești factori prezintă variabile inde pendente ce nu se pot
deduce unele din celelalt e. În concepția filosofică a lui Lucian Blaga, factorii care stau la
baza stilului sunt: orizontul spațial , orizontul temporal , accent ul axiologic , atitudinea
stilistică și năzuința formativă . Acești factori alcătuiesc împreună, în opinia lui Blaga ,
matricea stilistică , cea care hotărăște structura și configurația unui stil, cu precizarea,
obligatorie, blagiană, că „aceștia sunt exclusi v factorii principali, în jurul cărora gravitează o
mulțime de sateliți, de importanță secundară. Se constat ă că stilul este rezultatul unei anume
combinații de factori, toți la un loc constituind matricea sau sufletul culturii. În esență, teoria
despre su fletul culturii este deopotrivă <<poetică și naivă >> ea schimbându -se de la o epocă
la alta, de la un individ la altul, esențial rămânând spiritul unei culturi, iar nu factorii
constituenți” (Blaga, 1969, p. 66) .
În ceea ce privește filosofia ca știință, B laga pune filosofia între știință și artă,
filosofia fiind mai puțin constrânsă decât prima și mai puțin subiectivă decât următoarea, iar
metoda filosofică pe care el o folosește încorporează în mod uniform anumite trăsături
caracteristice ca utilizarea lo gicii și ajungerea la obiectivitate.
Spre deosebire de alte sisteme filozofice care au ambiția unor afirmații ce au caracter
de necesitate imediată și de universalitate absolută, sistemul filozofic a lui Lucian Blaga nu
certifică decât un unic concept, acela cel de mister. Însă , ceea ce este original î n doctrina
blagiană asupra misterului se referă la încercarea de a da acestuia o structură, de a crea o
topologie și chiar o topografie a misterului. Astfel, misterul este pentru Lucian Blaga o formă
parado xală de cunoaștere, iar soluția unui mister poate avea trei direcții distincte de orientare,
fiecare dintre ele imprimându -i misterului o anumită conotație. În raport cu aceste direcții
misterul capătă o anumită funcție rezultând astfel trei funcții specif ice, respectiv o funcție
negativă, cea care diminuează misterul, o funcție neutră cea care menține misterul și o funcție
pozitivă , cea care potențează misterul. Și în raport cu aceste trei direcții de orientare, Blaga
imaginează o sarcină cognitivă a miste rului asemănătoare numerelor în algebră (Blaga, 1969,
p. 98).
Pornind de la această tripartiție a misterelor, Blaga analizează cunoașterea de tip
dogmatic, iar în concepția blagiană, dogma nu reprezintă formularea unui mister de credință,

15 ci doar o posibil ă metodă de cercetare, un posibil algoritm care poate fi extins și în afara
teologiei, cu funcții cognitive fertile, inclusiv în câmpul științelor (Blaga, 2010, p. 76).
Trebuie astfel remarcat faptul că ideea investirii conceptului de dogmă cu valențe
meto dologice și epistemologice a reprezentat o inițiativă remarcabil ă, cu totul originală și
surprinzătore pentru știință în general și pentru filozofie în special. Nu de alta, dar nu e puțin
lucru ca un filosof „certat” oarecum cu teologia oficială să sugerez e, plecând de la dogmatica
creștină, o interesantă dogmatică ateologică. Astfel, pentru Blaga, metoda dogmatică își
caracterizează esența prin natura ei antinomică , deoarece întotdeauna o dogmă presupune o
antinomie, dar o antinomie care nu poate fi echiv alată cu alte antinomii , cum ar fi antinomia
metafizică, dialectică și cea științifică (Chira, 2017, p. 5) .
Astfel, Blaga ține să diferențieze antinomic dogmatica față de orice alt tip de
cunoaștere nedogmatic, iar cea mai importantă trăsătură a antinomiei dogmatice constă în
faptul că se află într -un conflict profund cu logica și că în sfârșit rezolvarea aceste i tensiuni
logice presupune elaborarea unor concepte care să ducă la dezvoltarea unei contradicții
dogmatice. Acest tip de rezolvare a unei contradicții va fi numită de marele filosof Lucian
Blaga transfigurarea unei antinomii (Blaga, 2013, p. 342) .
O altă caracteristică original ă a filosofiei blagiene este statutul metafizic al Marelui
Anonim, prin care se poziționează într -o direcție radical diferită de ontologia creștină. În
absența unei cunoașteri pozitive asupra naturii realității, Blaga susține că noi oamenii
proiectăm explicații cu valoare mitică, mai naive sau mai elaborate conceptual, dar niciodată
reale. Astfel, Blaga propune prin cosmologia lui filozofică un mit metafizic ce pornește de la
o Ființă absolută, un Dumnezeu, numit de Blaga Marele An onim , ce reprezintă pentru om un
mister suprem și un gardian al misterelor.
Omnipotența acestui Mare Anonim este interpretată de Blaga într -un sens filosofic
original. Astfel , se formulează ideea că dacă Marele A nonim este atotputernic, atunci el
trebuie să aibă și potență creatoare maximă și poate crea alți anonimi aidoma lui. Dacă
Dumnezeu poate crea doar un cosmos inferior lui atunci acest fapt i -ar contrazice potența în
ceea ce pr ivește creația.
Desigur există ș i varianta în care Marele Anonim și -ar da curs liber forței lui creatoare
și astfel ar aduce la ființă în serie alți Mari Anonimi cu nimic inferiori lui , dar o asemenea
perspectivă ar genera o anarhie ontologică. Războiul pentru supremație între acești zei egali
ar deveni inevitabil. Și atunci, spune Blaga, nu dintr -un calcul egoist, ci din rațiuni ontologice
profunde, pentru a salva centralismul existenței, Marele Anonim decide să -și autocenzureze
potențele creatoare.

16 Singurele emanații ale Marelui Anonim provin din periferia lui și nu din centrul
construcției lui. Astfel , în loc de Dumnezei infiniți, Marele Anonim creează particule
infinitezimale de Dumnezeire , adică atomi de Dumnezeu. Acestea sunt diferențialele divine
care se unesc permanent în atomi fizici, structuri moleculare, corpuri fizice, aștrii, galaxii etc.
Sufletul ar fi după Blaga el însuși un astfel de compus format din cele mai subtile
diferențiale. Neavând o natură simplă, sufletul este el însuși muritor, iar problema unei vieți
eterne apare pentru Lucian Blaga ca fiind un nonsens.
Privind la modul general construcția filosofică a lui Lucian Blaga, putem spune că ea
satisface într -un înalt grad exigențele clasice ale sistemului și de multe ori ea tinde să
depășească această graniță a clasicismului. De altfel, în filosofia bl agiană apar mereu
elemente de noutate, așa cum se întâmplă de exemplu în filosofia cunoașterii, a culturii și a
istoriei, unde temele sunt foarte bine structurate pe domenii de interes și unde fiecare capătă
distincții metafizice specifice precum menținere a echilibrului existenței, conservarea
misterelor, distincția dintre modurile de existență ale omului, tipurile de cunoaștere,
determinarea stilistică a încercărilor de „revelare a misterelor” și multe altele.
Ca o constantă, putem observa că Lucian Blag a și-a caracterizat sistemul filosofic
drept o întemeiere, pe multiple planuri, a destinului creator al omului, iar în acest caz el
aprecia că eșecul fatal al oricărei aspirații spre cunoașterea adecvată a transcendentului
imprimă existenței umane tragism și totodată, o supremă demnitate.
Trebuie amintit însă că în epoca precomunistă, filosofia lui Lucian Blaga a fost
respinsă de susținători ai unei „filosofii științifice”, precum Constantin Rădulescu -Motru și
combătută drept „neortodox ă” și „necreștină” de teologi , precum Dumitru Stăniloae.
De asemenea, concepția lui Lucian Blaga asupra satului rom ânesc a fost criticată de
cercetători ai culturii populare, precum Henri Stahl. În primele decenii ale regimului
comunist, sistemul filosofic a l lui Lucian Blaga a fost stigmatizat ca fiind filosofie „idealistă”
și „mistică”.
Însă, în ultima perioadă de timp, despre Lucian Blaga s-a scris probabil mai mult
decât despre orice alt filosof român , însă majoritatea covârșitoare a publicațiilor au un
caracter exeg etic, scriindu -se destul de puțin despre relevanța unor teme și motive centrale
din sistemul filosofic a lui Lucian Blaga.
Când vorbim despre limbaj în constructul filosofic a lui Blaga, vorbim de fapt de un
limbaj figurat, metaforizat deoarece metafor a este un punct de plecare spre un eșafodaj
conceptual filosofic riguros pe care filosoful l -a clădit în opera sa. Filosofia lui Blaga vine cu
un limbaj și un sistem de simboluri diferit de al filosofilor din Apus, cu care este pus de multe

17 ori în relație. Însă, c eea ce este comun limbajului poetic blagian , dar și lirismului filosofiei
sale, este păstrarea virtuții limbii, păstrarea acelui accent stilistic de a se descoperi prin
aceasta ca ființă creatoare.
Aspirația lui Blaga prin multiplele sale căutări, filosofice, literare, poetice sau
științifice ține de aspirația recuperării omului total, ține de capt area armoniei transfiguratoare.
Astfel, la Blaga găsim plenitudinea unui exercițiu al intelectului ecstatic generator de
antinomii transfigurate care amp lifică misterul. Efortul holistic de percepere a lumii și a mizei
ființării întru mister duce la crearea de către Blaga a unor conceptele filosofice de cunoaștere
luciferică și de mister potențat. Și , deși există concepte fixe și în filosofia lui Blaga, ac estea
au un conținut multiplu: logic, filosofic, simbolic și mitic. Așa se face că limbajul lui Blaga,
uzând constant de termeni precum mister și dogmă, paradisiac, abisal, ori cenzură
transcendentă, a rămas pentru gândirea analitică a multor filosofi fie o noutate, fie o mare
capcană (Afloroaei, 1997, p. 102).
Dincolo de simbolismul logic, există la Blaga o profundă înrădăcinare a termenilor în
zona descriptivă a limbii, în sarcina ei creatoare. Limbajul reprezintă pentru el un
intermediar concret între s ubiect și obiect, iar prin tatonare, prin lăsarea porților deschise,
Blaga reduce totul nu la obiecte, ca la majoritatea filosofilor, ci la necesitatea cuvintelor de
participare la deschiderea subiectului. Metaforele prin care Blaga își construiește princ ipiile
filosofice, precum metafora Marelui Anonim de exemplu, propune prin lirismul său, o
aventură reflexivă în filosofia blagiană.
Prin formele de cunoaștere metafizică, Blaga procedează și dogmatic și creator și
poetic, plăsmuind o metafizică proprie, fără să -și pună problema unei cunoașteri ultime, pe
care de altfel nu o vede din start posibilă, datorită cenzurii transcendente. Astfel , cheia
limbajului blagian închide conceptul, imaginea mitică și dogma ce compun ca un fel de
triunghi hermeneutic oriz ontul cunoașterii. El iese astfel din rândurile filosofilor moderni, a
căror rațiune logică și deductivă ar fi tulburată prin acest soi de lirism ce ar aduce cu sine un
sentiment refulat (Afloroaei, 1997, p. 103) .
Plasarea omului întru mister și revelare este temelia filosofiei lui Blaga și în aceasta
constă de fapt, singura trasare certă sau construcție conceptuală a ontologiei sale. Celelalte
concepte utilizate de el sunt derivate și țin de valorificarea deschiderii ontologiei blagiene
centrate pe om și a mizei pe care aceasta o are asupra existenței. De aceea vedem conceptele
filosofiei sale ca pe niște funcțiuni echivalente ale organicului sau biologicului, funcțiuni care
însă sunt proiectate și asupra orizontului spiritual printr -o serie de determinați i stilistice.

18 Numai că aceste determinații su nt redate în plan metafizic printr -o serie plăsmuiri
conceptuale prin care filosoful își edifică în mod strălucit sistemul filosofic pe care l -a creat.
Existența misterului și condiția revelării lui prin actu l transcenderii constituie
component e esențiale în problematica filosofiei blagiene ca ontologie. Iar acestui prim
aliniament îi urmează un alt punct de sprijin, poziția sa epistemologică, astfel că în foarte
multe cazuri corelațiile dintre subiectul cunos cător și obiectul ce trebuie cunoscut la Blaga a u
o altă încărcătură semnificativă, comparativ cu oricare altă filosofie europeană din secolul al
XX-lea.
Așa se face că în cazul misterului, acesta comportă câteva aspecte calitative esențiale
și aici nu es te vorba de o simplă trecere de la cunoscut la necunoscut prin experiența și
cunoașterea științifică de factură factologică, ci el este prezentat ca un mister aflat într -un
orizont de mistere, fapt ce evidențiază două moduri ontologice eterogene” (Blaga 19 87, p.
504).
Și daca s -a amintit de existența a două moduri eterogene, trebuie specificat și faptul că
și în ceea ce privește cunoașterea, Blaga folosește modul dual.
Referitor la primul tip de cunoaștere, cunoașterea paradisiacă, el afirmă că ea se
realizează în adiacență cu existența omului în lumea sensibilă și este concretă în vederea
autoconservării umane. Pe când al doilea tip de cunoaștere și anume cunoașterea luciferică se
realizează în adiacență cu existența omului ca ființare întru mister și rev elare.
Astfel, cunoașterea luciferică reprezintă deschiderea spre mister prin actul
transcenderii, dar nu este vorba de transcenderea obișnuită, cotidiană, în procesul cunoașterii
cumulative, adică în plan orizontal, ci că misterul subzistă și prin imanen t, adică el există și
acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză exterioară.
În ceea ce privește f iința umană, Lucian Blaga este de părere ca ea este statornicită în
coordonatele implicatului fundamental , adică în orizontul misterelor, dar și al e corolarului
său, adică în perfect acord cu tendința revelatorie.
De asemenea, Blaga consideră ființa umană ca întreg indivizibil, ca fiind dotată prin
constituția sa cu un dublet conceptual, care se prezintă prin garnitura conceptelor cognitive și
garni tura categoriilor stilistic -abisale, iar modul de a exista în orizontul misterului este
condiția fără de care nu se poate concepe nici făptur a omenească, în deplinătatea ei și nici
antropologia ca disciplină autonomă (Blaga, 1992, p. 267).
O foarte inte resantă definiție a culturii din punct de vedere filosofic o face Lucian
Blaga în lucrarea Arta și valoare din cunoscuta Trilogie a valorilor , unde marele filosof
afirmă: „ Cultura poate fi determinată pe deplin numai în ordine ontologică și metafizică, iar

19 nu în ordine naturală, căci ea este semnul vizibil al unei mutațiuni ontologice în cosmos,
dincolo de animalitate și spirit” (Blaga, 1996, p. 115) .
În ceea ce privește ar ta ca o componentă esențială a culturii, Blaga afirmă că ea are
niște valori ce au un aspect esențial, deoarece ele conduc la mister sau elucidare a misterului
(Blaga, 1996, p. 154). Însă a utorul, ne amintește că arta nu se rezumă numai la literatur ă, ci ș i
la muzică, sculptură, arhitectură sau pictură, iar de aici rezidă ideea conform căreia valoarea
artei stă și în posibilitatea de a tribuire unei valori a acesteia , așa cum spune Blaga, „pentru
puritatea cu care reprezintă arta și un anume gen” (Blaga, 199 6, p. 155).
În ceea ce privește omul, în concepția lui Lucian Blaga, acesta este orientat spre
cunoaștere, astfel cunoscând lumea el devine omul culturii, devine om întru cultură. Însă
conform tot concepției filosofice a lui Blaga, omul are în el spiritul uman și se manifestă ca o
ființă aflată în permanentă căutare, neliniște, insatisfacție, revoltă, nemulțu mire de sine,
asemănându -se astfel cu Lucifer. De aceea mai este numit și „omul luciferic”, considerat de
Blaga ca om deplin , ce este dotat cu dimensi uni ontologice specifice și care viețuiește într -un
orizont axat pe domeniul misterului.
Tot în viziunea lui Blaga, omul pare a fi sortit eșecului epistemic, dar acest eșec este
motorul evoluției sale și motivul existenței sale pentru cunoaștere. Totuși, cunoașterea și
creația nu ating adevărurile ultime deoarece convertirea „pozitiv -adecvată” a misterului ce -l
caracterizează pe om este împiedicată de Marele Anonim, acea entitate transsubstanțială
autarhică, adică acel nucleu absolut al existenței, care se apără de aspirațiile hegemonice ale
ființei umane.
În concepția lui Blaga, categoriile c onștiinței sale – cenzura transcendentă blochează
calea cunoașterii, interpunându -se între om și „neînțelesurile” ce -i stau în față. Iar categoriile
abisale ale inconștientului – frânele transcendente blochează calea creației, modelând
plăsmuirea culturală în forme care în același timp apropie, dar și izolează omul de mister.
Revelarea misterului de către om ar perturba echilibrul universal, descentralizând
exist ența. Pe de altă parte, dacă ar deține cunoașterea absolută, umanitatea ar fi condamnată
la „st ază perpetuă”, la condiția cristalelor „visătoare și imobile”.
În ceea ce privește opera filosofică a lui Lucian Blaga, trebuie remarcată originalitatea
ideilor și acuratețea distincțiilor conceptuale într -un context prin excelență problematic, fapt
ce sporește și mai mult originalitatea operei sale.
La o atentă cerceta re, filosofia lui Blaga pare a fi ca un răspuns la filosofia kantiană
referitoare la formele transcendentale de spațiu și timp. Însă, spre deosebire de Kant , la Blaga
se poate observa o complexitate mai mare a ideilor și un limbaj mai elaborat deschis

20 problematicii, fapt ce indică contextul specific în care se cristalizează constructul său
filosofic. Observăm de asemenea în vorbirea lui Blaga o anumită naturalețe, tonul este unul
ferm, vădind multă siguranță de sine, iar argumentele invocate sunt de domeniul evidenței
pragmatice. Blaga nu se pierde în aspecte colaterale și nici în controverse de amănunt, el
merge direct la fondul problemei și la esența ideilor pe care le susține. D e ace ea putem spune
că Blaga se înscrie indisolubil într -un curent de gândire modernă europeană, fără însă a
sacrifica ceva din specificitatea și originalitatea operei sale.
O altă caracteristică a constructului filosofic practicat de Blaga o reprezintă r igoarea și
totodată amploarea distincțiilor conceptuale, desfășurate de el pe spații largi, cu numeroase
reveniri și precizări, pentru a nu lăsa nimic nelămurit în urmă.
Și chiar dacă Lucian Blaga a afirmat că bazele concepțiilor sale nu sunt accesibile
tuturor, vedem că între „vârfurile” gândirii filosofice europene, ideile lui Lucian Blaga au o
strălucire aparte, a ceasta deoarece Blaga nu gândește în mod arid, teoretizant, fără înțeles, ba
din contră, el se ferește de abstracția goală, lipsită de orice c reativitate în planul ideilor. El dă
strălucire concepțiilor sale printr -un limbaj original ce pune și mai mult în evidență valoarea
ideilor pe care marele filosof le susține.
Referitor la ideile sale, se poate spune că ele au o matcă proprie de cugetare, cu o
mare profunzime ce definesc clar conceptele sale din filosofia culturii, filosofia istoriei,
metafizică, antropologie filosofică, dialectică, epistemologie ori gnoseologie.
În ceea ce privește opera filosofică blagiană ea a fost bine pri mită de crit ica de
specialitate și în acest caz reținem caracterizarea pe care Nicolae Bagdasar o făcea lui Lucian
Blaga în Istoria filosofiei românești , din anul 1941: „Din generația mai tânără de gânditori,
Lucian Blaga este fără discuție, înzestrat cu capul cel mai constructiv și de o deosebită
fecunditate. Teoria cunoștinței, ontologia, estetica, filosofia culturii sunt domeniile în care,
într-un timp relativ scurt, a dat lucrări ce aduc contribuții personale, totdeauna interesante și
deschid perspective luminoase în legătură cu anumite p robleme filosofice fundamentale ”
(Bagdasar, 1941, p. 106).
Referitor la opera filosofică a lui Lucian Blaga, unul dintre primii săi exegeți , Vasile
Băncilă spunea în revista Gând Românesc din anul 1934 despre opera acestuia că formează
„un triptic ma siv de spiritualitate filosofică” (Băncilă, 1934, p. 2) .
De asemenea, acelaș i autor afirmă: „În opera sa Lucian Blaga stabilește și analize ază
toate formele de cunoaștere , respectiv cunoașterea concretă, s ensibilă; cunoaș terea
paradisiacă; cunoașterea luciferică ea însăși cu mai multe forme, dintre care cea mai adâncă e

21 aceea care potentează miste rul, cunoașterea mistică, cunoașterea ocultă, apoi cunoaș terea
divină și cunoașterea din domeniul ontologic și f ilogenetic (Băncilă, 1934, p. 3) .
Astfel, referitor la cunoaștere în general și la cunoașterea din viziunea filosofică a lui
Blaga, exegetul Vasile Băncilă afirmă că „pentru cunoaștere, duhul metafizicianului Blaga
este esențial, atât pentru a crea un mit filozofic de o înaltă valoare critică, cât și pentru a
elabora o nouă formă transcendentului pe care o va numi „Marele Anonim” (Băncilă, 1934, p.
3).
În continuare același autor afirmă că: „ Originalitatea operei filosofice a lui Lucian
Blaga se bazează ma i ales pe aceste trei cuceriri: ideea de mister î n formă dogmatică,
conceperea și separarea netă a cunoașterii „paradisiace” de cunoaș terea „luciferică și ideea
cenzurii transcendente ”. Fiecare din aceste idei ar fi fost deplin suficientă pentru a
fundamenta o filozofie nouă, originală. Însă pentru înțelegerea lor trebuie să părăsim
suveranitatea logicei, deoarece n efăcând -o, vom confu nda, de exemplu, pe Blaga, într -o
privință, cu Hegel. Însă a ntinomia transfigurată din misterul tip dogmatic de la Blaga, nu e
totuna cu sinteza dialectică hegeliană. Aceasta din urmă se face pe baza unui con cept și
corespunde unei realităț i concrete, pe când misterul lui Blaga are o unitate postulată ș i e
acceptat pe dea supra concepte!or logice” (Băncilă, 1934, p. 4) .
În continuare, Vasile Băncilă afirmă că este c iudat că unii critici vor să -l facă pe Blaga
hegelian cu forț a, deși chiar Blaga a afirmat că există deosebiri esențiale care îl diferențiază
de Hegel. Astfel, Vasile Băncilă susține în mod concludent origina litatea operei filosofice a
lui Lucian Blaga, mai ales în ceea ce privește omul și calitatea lui de ființă creatoare pentru
revelarea misterului.
Astfel, el afirmă că în viziunea lui Blaga, a exista înseamnă a crea, iar această
concepție blagiană nu const ituie numai o doctrină în plan teoretic, ci este și o experiență în
realitatea exemplificatoare. Fiind unul dintre cei mai înfocați susținători ai operei lui Lucian
Blaga, V asile Băncilă remarcă densitatea de idei filosofice noi în opera acestuia: „ el vin e cu
afirmații înalte într-un stil de mare caracter și poate fi considerat cel mai auster creator de la
noi, opera lui sfârșind a fi chiar și deasupra ideologiilor” (Băncilă, 1934, p. 4) .
De asemenea, Băncilă afirmă că „ideile lui Blaga au prestigiul și rezonanța unei
filosofii atât realizate , cât și virtuale , iar asta se datorează stilul ui său inimitabil , dar și
faptului că el trăiește iraționalul de pe urmă al lucrurilor și c a toți gânditorii a utentici și de
mare anvergură, Blaga și-a creat terminologia pe un nou și original cosmos l ingvistic”.

22 În concluzie, se poate spune că Lucian Blaga a reușit prin discursul său filosofic să
atingă subiecte nemaiatinse de altcineva, a reușit să pună în legătură gândul, aspirațiile și
natura umană, a reușit prin ,,p atosul” sau argumentativ să dezvolte o serie de concepte, teorii
și postulate , care au conturat un geniu al gândirii și au edificat o operă de prim rang a culturii
românești.

23 CAPITOLUL 3. MATRICEA STILISTICĂ ÎN CONCEPȚIA LUI LUCIAN
BLAGA.

Lucian Blaga definește sensul existenței omului prin cultură, iar cultura prin stil, un
stil care se distinge printr -o anumită formă și își are originea în matricea stilistică, în
inconștient. Conceptul de inconștient, conceput ca spirit cu anumite structuri și funcții
creatoare, a fost folosit de Blaga în explicarea stilului unei culturi sau a unei opere. În acest
sens, marele filosof a făcut o extrapolare îndrăzneață, deoarece a atribuind stilul nu numai
operelor de artă ci or icărei creații umane. Astfel, stilul do bândește în filosofia lui Blaga o
demnitate ontologică, deoarece el se leagă de cultură, iar cultura este un mod specific uman
de existență a omului în orizontul misterului.
În concepția lui Lucian Blaga, omul este u n „animal stilistic”, care încearcă să
reveleze misterul și astfel se dezvoltă în el o serie de factori , categorii, agenți ori
determinante, ce alcătuiesc o matrice stilistică , care prin originalitate se imprimă operelor
literare și științifice, determinân d stilul unei creații. Astfel, fiecare cultură, fiecare creator are
la bază o matrice stilistică, un mănunchi de factori care se imprimă din inconștient tuturor
creațiilor umane și chiar vieții. Tot referitor la stil, Lucian Blaga spunea: „stilul e mediul
permanent în care respirăm, chiar și atunci când nu ne dăm seama” (Blaga, 1969, p. 3).
Așadar, se poate spune că întreaga concepție blagiană în ceea ce privește creația culturală este
așezată pe un stil, cel care este „ca pe un punct de sprijin”, un „fenom en dominant și
definitoriu al culturii umane, spațiu imanent oricărei creații omenești” (Blaga, 1969, p. VI) .
De aici se desprinde ideea, expusă de altfel foarte larg de către Lucian Blaga, c ă orice
creație are cel puțin un stil care poate fi sau nu conștientizat de autorul acestuia. Stilul există
în tot ceea ce suntem și ceea ce este în jurul nostru, iar omul ca ființă creatoare nu se poate
manifesta decât într -un mediu eminamente stilistic. P entru a observa, analiza și descrie un
fenomen cum este stilul, suntem obligați, spune Blaga „să ne distanțăm față de el, astfel
depistarea propriului nostru stil poate fi evidențiată prin măsura în care luăm contact cu alte
stiluri” (Blaga, 1969, p. 23).
Stilul este o latură importantă a esenței culturii, fiind totodată și o dovadă a unei
unități compoziționale, determinată de factori ascunși care acționează prin intermediul
inconștientului, ducând la formarea unei matrice stilistice a priori. Tot referit or la stil Lucian
Blaga afirmă că acesta poate fi considerat o componentă esențială a spiritului uman,
deoarece: „s tilul este un atribut în care înflorește substanța spirituală, e factorul imponderabil
prin care se împlinește unitatea vie într -o varietate complexă de înțelesuri și forme. Stilul,

24 mănunchi de stigme și de motive, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, este coeficientul,
prin care un produs al spiritului uman își dobândește demnitatea supremă, la care poate aspira
(Blaga, 1969, p. 4).
Și tot conform concepției filozofice a lui Lucian Blaga, stilul este un fenomen
dominant al culturii umane, iar omul, ca ființă creatoare, nu se poate manifesta decât într -un
mediu stilistic, deoarece stilul există în tot ceea ce suntem și ceea ce ne înconj oară, noi însăși
fiind integrați în el, fie că ne dăm seama de asta sau nu (Blaga, 2012, p. 1).
Blaga insistă pe ideea că principala condiție care trebuie îndeplinită în vederea
observării, analizării și apoi descrierii unui fenomen precum stilul, este ac eea de distanțare
față de el. Astfel, depistarea stilului propriu este direct legată de măsura în ca re luăm contact
cu alte stiluri .
De asemenea, concepția blagiană cu privire la determinarea sau producerea unui stil
pornește de la ideea existenței unei a numite sensibilități estetice, dar și a unor virtuți analitice
ale spiritului pentru a determina un anumit stil.
Însă, în viziunea marelui filosof, cunoașterea unui stil este diferită față de determinare,
deoarece determinarea sau producerea unui anumit s til se face în mod conștient, pe când
cunoașterea sa se face în mod inconștient.
Astfel, conform concepției lui Blaga, cunoașterea unui stil se face prin mai multe
metode, adică fie prin metoda fenomenologică , care dă așa zise ,,esențe stilistice”, fie prin
metoda morfologică cu caracter descriptiv, care dă forme și tipuri de culturi, dar mai ales
prin noologia abisală pe care Blaga o propune ca o metodă proprie, metafizic a ce vizează
structura inconștientului (Săvulescu, 2012, p. 45) .
Întemeind această nouă disciplină – noologia abisală – Lucian Blaga a depășit metoda
morfologică din filozofia clasică a culturii, creând o metodă nouă, originală, ce vizează natura
inconștientului și prin care iese în evidență o nouă determinan tă stilistică numită atitudine și
care poate fi anabasică, catabasică sau neutră. Analizând aceste atitudini Blaga afirmă că
inconștientul unui om este situat într -un anumit orizont, pe care îl afirmă apoi ca valoare sau
ca non -valoare și începe să -i acorde un sens fundamental. De aceea în concepția lui Lucian
Blaga, un orizont inconștient va produce un individ sau o mulțime de indivizi ce vor avea
același valori, adică vor avea cu toții același stil (Săvulescu, 2012, p. 108) .
În acest ca z atitudinea anabasică este aceea a înaintării în acel orizont inconștient, pe
când atitudine catabasică este cea de retragere din acel orizont al inconștientului, iar
atitudinea neutră are o semnificație echivalentă cu starea pe loc. Lucian Blaga afirmă c ă
matricea stilistică ca bază explicativă în filosofia culturii se bazează pe o teorie specifică,

25 teorie care arată că stilul, cu aspectele sale, ar putea fi considerat ca un rezultat al unui
mănunchi de funcții categoriale, numite și abisale, care spre de osebire de categoriile
inteligenței conștiente, și -ar avea sediul în adâncimile inconștiente ale spiritului uman. Altfel
spus, matricea stilistică este o structură organică complexă, un cosmoid de categorii abisale,
de factori stilistici ce compun un câmp vectorial specific culturii (Blaga, 1977, p. 113) .
În ceea ce privește termenul de cosmoid utilizat de către Blaga, putem spune ca el este
contrapus celui de microcosmos, care este material și întotdeauna gândit, adică o plăsmuire
revelatorie a spiritului uman, o creație de cultură ce poartă în sine categoriile abisale.
Viziunea originală lui Lucian Blaga despre cultură în general și despre stil în mod
special este notabilă prin mai multe aspecte. El spune despre matrice a stilistică că este suma
tuturor categoriilor stilistice și influența lor asupra creativității umane , fiind comp usă din
câțiva factori primari ș i o mulțime de factori secundari.
Cercetând opera sa filosofică, vom remarc a dorința filosofului de a edifica o
arhitectură conceptuală solidă fondată pe valorificarea critică a concepțiilor diferiților autori
în ceea ce privește cultu ra, peste care este înălțat un edificiu argumentativ complex în care
sunt pu se în valoare o serie de idei și concepte filosofice originale , nemaiîntâlnite la alți
filosofi.
Desigur , edificarea sistemului teoretic pus în practică de către Lucian Blaga nu ar fi
fost posibil fără punerea în valoare a vocației comparative a filosofului, care a fost mereu
interesat să sondeze potențial noțiunilor pe care le -a angajat în interpretare și în același timp
să mediteze asupra straturilor de profunzime ce permit deschi derea de noi perspective
hermeneutice.
De asemenea, trebuie amintită și statornicia cu care Blaga s -a aplecat asupra
abstractizărilor cu un grad înalt de dificultate și pe care filosoful le -a explorat în perfect acord
cu fațetele lor multiple. Astfel, nou tatea de perspectivă, prospețimea și rafinamentul expunerii
sunt atributele dominante ale filosofiei culturi lui Lucian Blaga. Lucrarea intitulată Trilogia
culturii constituie î n acest sens un impresionant tratat despre sti l, tratat în care autorul redă î n
mod strălucit ample studii despre antropologia culturală, despre real, dar ș i imaginar, fapt ce
este deosebit de apreciat de cercetătorii care consideră această acțiune ca fiind una dintre cele
mai comprehens ive tentative de a surprinde arhetipul în domen iul definirii culturii.
Mai mult decât atât, Lucian Blaga nu se mulțumește doar cu evidențierea abstractă a
trăsăturilor constante ale culturii, așa încât elaborează un catalog al tuturor invarianților și al
valențelor posibile ale acestora în definirea c ulturii. În acest caz categoriile sale apriorice

26 sunt: orizontul spațial, orizontul temporal, accentul axiologic, atitudinea culturală, ori
năzuința formativă (Blaga, 2012, p.12) .
În ceea ce privește orizonul spațial, Blaga îl numește orizontul subconștie ntului, adică
felul particular în care subconștientul unei pers oane gândește spațiul și timpul , mai precis
aspectele specifice pe care le iau spațiul și timpul în creațiile personale (Blaga, 1935, p. 179) .
În acest caz Lucian Blaga ne dă o serie de exempl e în ceea ce privește orizonturile spațiale
ale diferitelor culturilor respectiv: cultura arabă – spațiu voalat; cultura babiloniană – spațiu
geamăn; cultura chineză – spațiu rotund; cultura greacă – spațiu sferic; cultura populară
românească – spațiul on dulat; cultura saxonă – spațiul tridimensional etc. (Blaga, 1935, p.
107).
În ceea ce privește spațiul temporal , Blaga identifică o serie de orizonturi inconștiente
ce au profil diferit, iar aceasta configurare a timpului se exprimă , ca și în cazul orizonturilor
spațiale inconștiente, prin anume înclinări și preferințe ce alcătuiesc „substanța” sufletului
omenesc. În acest caz, Blaga identifică trei tipuri de orizonturi temporare, respectiv: timpul –
cascadă , care reprezintă orizontul unor trăiri pentr u care accentul supremei valori zace pe
dimensiunea trecutului, timpul -fluviu ce își are accentul pe prezentul permanent și timpul –
havuz , care este orizontul deschis unor trăiri îndreptate prin excelență spre viitor. Uneori,
spunea Blaga, aceste orizonturi că se combină sau se acoperă unele pe altele, producând un
amestec sau o hibridizare a orizonturilor (Blaga, 1935, p . 127).
Definiția noțiunii de stil pe care o formulează Lucian Blaga este deosebită din mai
multe puncte de vedere, deoarece față de alte d efiniții formulate de diverși filosofi și prin care
esența stilului se vrea formulată cât mai specific, Blaga consideră stilul drept cheia de boltă a
existenței ș i culturii umane, specific ând că „stilul ni se descoperă ca o varietate formală și de
conținuturi, complexă, diversă și bogată” (Blaga, 2012, p. 23).
De asemenea, viziunea lui Lucian Blaga despre stil se deosebește radical de definițiile
altor filosofi în care stilul este catalogat ca fiind un produs realizat în chip voit. Astfel, stilul
în concepția lui Blaga se întemeiază pe credința c ă el există în orizontul inconștientului, un
inconștient desemnat nu ca haos și dezordine, ci ca „celălalt tărâm”, „acel secret câmp
dinamic subteran, care guvernează geneza stilurilor” (Blaga, 2012, p. 437) .
Matricea stilistică, formulată de Lucian Blaga, determină valori specifice
inconfundabile ce dau grandoare unei culturi deoarece ea se întipărește în toate operele de
artă, asigurând originalitatea culturilor naționale și devenind bunul spiritual cel ma i de preț al
omului și al umanității.

27 Pentru Lucian Blaga, stilul nu are un caracter unitar, ci unul matriceal, natura sa fiind
reliefată de categoriile abisale, discontinue , sinergice ș i convergente din care este constituită
matricea stilistică.
În ceea ce privește producerea unui stil, el este de fapt o acțiune abisală, de proporții
crepusculare, pe când constatarea unui stil este un fapt secund, încadrat de interesele unui
subiect care vrea să cunoască (Blaga, 2012, p. 14).
În lucrarea Trilogia culturii , Lucian Blaga are mai multe exprimări metaforice în ceea
ce privește stilul și efectel e pe care acesta le are asupra omului. Astfel, el folosește o serie de
constructe ima gistice de mare impact euristic, asemuind stilul cu „ jugul” ori „sigiliul”. Așa se
face că , văzut prin prisma acestor irizări figurative, stilul ne apare ca o forță care ne
depășește, care ne ține legați, care ne pătrunde și ne subjugă în același timp. În lucrarea mai
sus menționată Blaga spune că: „Stilul este ca un jug suprem, î n robia căruia trăim, dar pe
care nu -l putem simți decât arareori ca atare. Cine simte greutatea atmosferei sau mișcarea
pământului? Cele mai copleșitoare fenomene ne scapă, ne sunt insesizabile, din moment ce
suntem integrați în ele. Astfel și stilul” (Blaga, 2012, p. 12).
Întărirea acestor poziții interpretative se realizează astfel prin invocarea accepțiilor
dominante pe care noțiunea de stil le -a avut de -a lungul timpului, pe terenul cercetărilor de
filozofie și de estetică. Iar dacă s-a amintit de est etică trebuie spus și faptul că în viziunea lui
Lucian Blaga, o primă ipostază semnificativă a stilului a fost cea de natură estetică
(Euphorion, nr. 1, 2017) .
De asemenea, Blaga spune că î n conștiința omului, punerea conceptului de stil în
legătură cu op era de artă este o corelație relativ târzie, iar ulterior prin lărgirea cadrului de
interpretare, noțiunea de stil a fost adaptată pentru a cuprinde un vast repertoriu de fenomene
culturale. Prin urmare, considerarea stilului ca fenomen cultural oglindește faptul că tot mai
multe genuri de produse ale activității umane au început să fie atașate acestei conceptualizări
(Blaga, 2012, p. 17).
Lucian Blaga postulează existența a două ipostaze a stilului, respectiv stilul individual
și stilul colectiv . Referitor la primul stil, marele filosof consideră c ă acesta nu este un stil
individual în ceea ce privește categoriile sale abisale, întrucât cele mai importante trăsături
constitutive sunt de natură colectivă, iar dimensiunea colectivă a stilului rezidă î n echilibrul
tensiunilor dintre categoriile alcătuitoare ale matricei (Blaga, 2012, p. 457).
Complexul de factori , care configurează structura stilistică a creațiilor unui individ sau
a unei colectivități umane , este numit matrice stilistică , iar în viziu nea lui Blaga, matricea
stilistică „este ca un mănunchi de categorii, care se imprimă, din inconș tient, tuturor creațiilor

28 umane și chiar și vieții , întrucât ea poate fi modelată de spirit ”. Astfel, spune Blaga „matricea
stilistică se întipărește cu efecte modelatoare în operele de artă, concepte metafizice, doctrine
și viziuni științifice, concepte etice și sociale și în multe altele ” (Blaga, 2012, p. 145).
În cunoscuta lucrare Orizont și stil , Blaga pune bazele propriei teorii asupra stilului
cultural, pe care în tr-o altă operă și anume , în Spațiul mioritic , o va particulariza la fenomenul
cultural românesc, oferindu -i ample deschideri metafizice în monumentala lucrare numită
Geneza metaforei și sensul culturii . Ținând să se delimiteze de concepțiile alt or filosofi ai
culturii precum Nietzsche, Frobenius sau Spengler, Blaga își dezvoltă propria teorie
referitoare la cultură, iar sub aspect critic, în contextul în care ia în discuție teoriile
fenomenologice sau pe cele morfologice despre stil, ajunge să de finească conceptul de
matrice stilistică, adică de coordonator logic și metodologic al analizei stilistice (Popa, 2015,
p. 4).
Refuzând ori combătând concluziile fenomenologice, dar și pe cele psihanalitice, ale
teoriei freudiene, Blaga va prefera, sub a spectul metodei de cercetare, demersul morfologiei
culturale, iar teoria stilului, pe care el o ridică la cota celor mai înalte semnificații metafizice,
va deveni parte integrantă a propriului sistem filosofic.
De asemenea , Blaga acordă în opera sa filoso fică o atenție deosebită teoriilor
psihologice ale inconștientului (noologia abisală), arătând ca acesta (i nconștientul) nu este
doar un loc anume din structura sufletească a omului, ci este o realitate mai complexă „o
realitate, spune el, care ț ine oarec um de ordinea magmelor ” (Popa, 2015, p. 106) .
În vasta sa opera, Blaga confruntă anumite teorii referitoare la stil cu propria
concepție, construită, așa cum s-a spus , sub forma unui original sistem categorial filosofic, cu
mențiunea că el va oferi o soluție inedită antinomiilor la care ajunge conștiința umană,
devenind astfel „adeptul poziției dogmatice, în cadrul căreia transcendența este concepută ca
ceva irațional, contrar oricărei logici și reprezentând ca atare un mister” (Surdu, 2015, p. 34).
Tot din opera marelui filosof Lucian Blaga, aflăm că stilul se identifică, asemeni
logicii, cu acțiunea creativă a omului, el este sufletul unei culturi în devenire și afirmare și nu
un loc din care scoatem niște artefacte pentru a le tipologiza sau a le c ataloga. Stilul devine
odată cu știința de a crea, el face parte intrinsecă din creație, din substanța ei, având același
rol pe care logica îl are în cadrul științei.
Teoria lui Lucian Blaga , menită să fundamenteze determinările profunde ale stilului
cultural, nu oferă și o explicație asupra temeiului actului de creație. Acesta, spune Blaga, ține
de o motivație profundă ce ține de talent, de o anumită înzestrare – în primul rând a
individului, dar și a colectivității – care este un mister divin. Faptul că există și se manifestă

29 ca atare este încă un argument în sprijinul teoriei unei ordini transcendente, guvernate, ca și
cunoașterea, de Marele Anonim (Popa, 2016, p. 44) .
Și, deși Lucian Blaga pășește destul de atent în zona argumentației și a construcției
logice de tip mode rn, preferând mai degrabă logica dialecticii speculative, ne lasă
posibilitatea de a întrevedea și sub aspectul creației culturale, factorii care o determină pentru
a descoperi motivația sa intrinsecă.
De asemenea , trebuie amintit faptu l că în concepția lui Blaga, „originile” stilului,
fundamentele sale sunt în „substrat”, adică în inconștient, deoarece ele sunt structuri care
determină logic actul de creație și într -un mod mult mai constant decât o fac structurile
conștiente. Astfel, ca tegoriile inconștientului pun în evidență tendințele, direcțiile stilului, iar
din modul în care se pun în relație aceste categorii ale inconștientului și cele ale conștiinței,
putem considera că teoria stilului este o logică de integrare (Blaga, 2012, p. 169).
Și, deși Blaga nu abordează niciodată categoriile de tip clasic ale gândirii logice, sub
forma silogismului, sistemul său de gândire nu este mai puțin argumenta tiv decât acesta, ba
din contră , Blaga integrează în structurile argumentației sale toate zonele realității, dar și
zonele, mai profunde ale imaginarului creativ ghidat de inconștient (Blaga, 2012, p. 174) .
Creația în domeniul artei, dar și a l științei, creația metafizică, pe de altă parte, sunt
acte ale imaginarului, dar nu pot fi concepute în afara gândirii. Creația ne ghidează către
posibile experimente cognitive, ne previne să căutăm o logicitate de alt ordin, asupra căreia
reflectăm nu înt otdeauna silogistic. Blaga însă aduce în joc, prin intermediul limbajului
natural, uneori metaforizat, categoriile unei realități de alt ordin. El creează, un câmp al
posibilului pentru fenomene de cul tură, chiar dacă nu ne ghidează întotdeauna către
exper iențe, către acțiuni concrete și pragmatice. Altfel spus, Blaga nu ne oferă o definiție
logică a creației culturale, el stabilește numai caracterele ei generale ca stil, ca formă integrată
într-un sistem stilistic determinat de factori, dintre care unii su nt conștienți, însă, cei mai
importanți sunt inconștienți.
Printre acești factori, care acționează permanent și diferențiat în conștient față de
inconștient , un rol important îl are accentul axiologic, adică acea atitudine reflexă a
subconștientului ce s e supraimpune peste orizontul spațial și temporal. Astfel, accentul
axiologic este o valorare a unor orizonturi ale subconștientului, adică o evaluare ce poate fi
pozitivă, negativă sau neutră , din care rezultă o afirmație, o negație sau o neutralitate faț ă de
orizonturile spațiale sau temporale.

30 În concepția lui Blaga un accent axiologic negativ nu duce la anularea orizontului
particular, ci mai degrabă acel orizont e folosit într -un fel negativ în construcția creațiilor
culturale (Blaga, 2012, p. 142) .
Ca un exemplu al accentelor axiologice diferite, Blaga menționează două spații
geografice diferite : Europa și India , care împart o viziune spațială similară, dar cu valori
diferite. Astfel, ambele au un orizont spațial care poate fi caracterizat ca un „spa țiu infinit”,
însă deosebirea dintre ele este aceea că în cultura europeană găsim un accent axiologic
pozitiv, pe când în India accentul axiologic este unul negativ. Acest lucru duce la producții
culturale diferite, așa cum se poate vedea atât în operele l or de artă , cât și în sistemele lor
metafizice.
O altă determinantă stilistică utilizată de Lucian Blaga este năzuința formativă sau
năzuința spre formă, cu cele trei moduri ale sale , respectiv modul individualizant, modul
tipizant și modul elementarizan t (stihial), despre care Blaga spune că se dezvoltă din
inconștient și reprezintă cea mai consecventă formă în exprimarea unui conținut autentic în
ceea ce privește creațiile culturale (Blaga, 2012, p. 184) .
În fiecare din aceste moduri, există o aspirație de a revela „adevărul”, de a da o
imagine prin creativitate lucrurilor așa cum sunt ele în realitate. Desigur, în componența
matricei stilistice intră o sumedenie de alte determinante, după cum afirmă Blaga: „matricea
stilistică este responsabilă de unitatea atitudinilor, a accentelor și a aspirațiilor care disting o
cultură de alta și care dă subconștientului unei persoane legătura sa cu o colectivitate” (Blaga,
2012, p. 186) .
În concluzie putem spune că în viziunea lui Lucian Blaga factorul stil istic apare ca
principal agent de configurare a spir itualității unei colectivități î n diferitele ei forme de
manifestare . Dar această configurare nu este ea însăși baza sau impulsul primar al creației, iar
mai mult decât atât, matricea stili stică nu explic ă izvorul sau creația în sine. Acesta rămâne și
pentru Blaga un mister, o enigmă ce î și are originea în inconștientul eului omenesc și care în
același timp ț ine de originea misterelor cosmologice. În viziunea lui Blaga, matricea stilistic ă
explic ă doar de ce creațiile poarta o pecete stilistic ă (Blaga, 2012, p. 192) .
În ceea ce privește misterul creației umane și întrebarea „de ce omul este creator?” ea
trebuie legat ă de alt ă idee fundamental ă a filosofiei blagiene, aceea conform căreia omul
creator se s ituează în orizontul misterului, iar creația reprezintă impulsul de a -și revela
misterul existen ței.

31 CAPITOLUL 4. OMUL – FIINȚĂ CULTURALĂ ÎN VIZIUNEA LUI LUCIAN
BLAGA .

4.1. Concepția filosofică a lui Lucian Blaga despre om și rolul acestuia în
definirea c ulturii.

Putem spune că omul este cel mai important subiect de reflecție din cadrul tuturor
sistemelor filosofice, deoarece majoritatea gânditorilor au admis faptul că orice exercițiu de
cunoaștere nu poate avea finalitate și nici sens, decât raportând -ul în cele din urmă la
subiectul cunoscător însuși, ca un fel de întoarcere permanentă la semnificațiile ultime ale
propriei ființări (Șoptică, 2016, p. 47) .
Mai mult decât atât, faptul că omul este singura ființă capabilă s ă-și analizeze în mod
critic propriile trăiri și comportamente, îi permite totodată să -și fixeze în lume un loc pe
potriva naturii sale.
Dar oare este omul o ființă culturală? Pornind de la această întrebare se va încerca în
continuare să se reliefeze concepția filosofică a lui Lucian Blaga despre acest subiect. Creația
culturală este, potrivit cu ceea ce susține marele filosof, o condiție definitorie a ființei umane,
întrucât aceasta implică depășirea stadiului celui ce trăiește în imediat și pentru secu ritate și
înălțarea prin revelare în orizontul infinit al misterului. Însă , depășirea acestui stagiu
presupune o anumită „Capacitatea de a crea cultură rezidă cel mai profund în interioritatea
ființei umane”. Blaga, susține așadar: „Creația e chiar destinu l normal al omului, datorită
căruia omul este ceea ce este. Omul nu ni se pare cu orice preț menit echilibrului, dar el e
menit creației cu orice risc (…) . În adevăr, prin mutațiunea ontologică ce are loc în el, omul
părăsește definitiv o stare de echili bru animalic -paradisiac și se lansează în existenț ă întru
mister și revelare, plină de primejdii, tulburătoare, dinamică, creatoare” (Șoptică, 2016, p.
100).
De altfel, această „schimbare ontologică” prin care omul se deschide pe sine spre ceea
ce este es ențial în cadrul existenței sale, împlinindu -se ca ființ ă cu destinul său creator , este
elementul cel mai convingător î n definirea omului ca ființă culturală.
Metaforic vorbind, putem spune că omul se situează prin cultură sub „ constelații
invizibile”, ia r după cum afirmă Blaga „Cu acel moment de transpunere în orizontul
misterului, fără întoarcere, cu acel moment de declanșare ireversibilă a unui destin revelator –
creator, apare ceva nou în lume. Existența se îmbogățește cu cea mai profundă variantă a sa.

32 Cultura este semnul vizibil, expresia, figura, trupul acestei variante existențiale. Cultura ține
deci mai strâns de definiția omului, decât conformația sa fizică sau cel puțin tot așa de strâns”
(Blaga, 1969, p. 84)
Din această afirmație se poate observa în mod clar statutul pe care Lucian Blaga îl
acordă omului, acela de ființă culturală, ba mai mult decât atât, el acordă omului acel statut
al „ființei întru mister și revelare”. Însă, p roblema care intervine aici este dacă această
transpunere a omului pr in cultură e ste exclusiv limitată la anumite ființe sau, dimpotrivă, ea
este accesibilă tuturor oamenilor. Desigur, Lucian Blaga, susține participarea la cultură ca
fiind un fapt esențial al existenței și atribuie fiecărei ființei umane rolul de a fi „acti v” sau
„receptacular” în ceea ce privește atitudinea față de cultură. Altfel spus, de -a lungul vieții
omul își împlinește statutul atât ca emițător de creații culturale, cât și ca un „consumator” al
acestora, adică consumator de cultură.
Privite prin prisma societății actuale, se poate observa cum creațiile culturale sunt la
îndemâna tuturor. Așadar, măcar prin receptare, s-ar putea spune că omul își împlinește într -o
oarecare măsură statutul de ființă culturală, iar acest lucru ne duce la ideea că și din acest
punct de vedere, cultura reprezintă o coordonată a existenței umane.
Desigur, importantă în acest caz este și alegerea pe care fiecare om o face, deoarece
atât în creație , cât și în receptare a culturală trebuie să aibă în vedere formarea individului ca
om de cultură , în așa fel ca aceasta să -și îndeplinească menirea pe deplin.
Desigur, în ceea ce -i privește pe creatorii de cultură apare iarăși o problemă ce dă de
gândit. Orice om poate fi crea tor de cultură? Nu se ajunge astfel la promovarea unei culturi
de masă , din care alegerea valorilor devine din ce în ce mai dificilă?
Însă revenind la ceea ce ne spune Blaga și anume „creația culturală este cea definitorie
pentru om”, putem spune că orice om poate fi pe lângă „receptor ”de cultură și un creator de
cultură . Iar în acest sens filosoful afirmă: „Cultura nu e condiționată numai de geniul și
talentul omului sau al câtorva oameni. Mai înainte de a implica exemplare umane
excepționale, creatoare ca atare, cultura presupune o condiție structurală general -omenească,
esențial omenească: o existență în alvie adâncită și sub bolți cu rezonanțe transcendente”
(Blaga, 1969, p. 92) .
Ca atare, se poate afirma că omul este pe deplin o ființă culturală deoar ece prin
creație, dar și prin receptare culturală se activează nevoia de cunoaștere și de revelare a
misterelor existenței. În ceea ce privește capacitatea omului de a crea cultură, ea rezidă cel
mai profund în interioritatea fii nței umane, iar acest caz B laga susține următoarele: „Creația e
chiar destinul normal al omului, datorită căruia omul este ceea ce este. Omul nu ni se pare cu

33 orice preț menit echilibrului, dar el e menit creației cu orice risc. În adevăr, prin mutațiunea
ontologică ce are loc în el , omul părăsește definitiv o stare de echilibru animalic -paradisiac și
se lansează în existența întru mister și revelare, plină de primejdii, tulburătoare, dinamică,
creatoare” (Blaga, 1969, p. 100) .
Prin urmare, putem spune c ă pentru om cultura reprezintă elementul esențial al
existenței, element ce trebuie actualizat permanent, deoarece el este sigurul în măsură să dea
dinamismul lăuntric al ființei și singurul prin care omului i se va dezvălui misterul.
De altfel, în viziunea lui Lucian Blaga, cele două căi prin care omului i s e poate
dezvălui misterul sunt actele de cunoaștere și actele plăsmuitoare. Menirea omului este deci
nu de a elucida misterul, ci de a -l amplifica, căci revelarea este cunoașterea continuă și
creația nesfârșită. În acest act al rev elării, omul este pus în relație cu nelimitatul, cu ceea ce
Lucian Blaga numește „Marele Anonim”, care pentru a spori capacitatea omului de a
cunoaște îi impune o limită – o cenzură transcendentă.
Blaga invocă existența „Marelui Anonim” deoarece a fost m ereu preocupat de absolut,
iar factorul metafizic absolut, factorul central al existenței, centrul creator primar și, în același
timp, cenzorul absolut și sediul cunoașterii absolute este acest „ Mare Anonim” pe care Blaga
îl numește „Marele” pentru a circ umscrie supunerea supremă cu care el ne îndatorează,
guvernând totul și „Anonim” pentru c ă termenul să mențină permanent trează nedumerirea,
uimirea, întrebarea ce această existență o provoacă în noi” (Drîmba, 1995, p.142).
Altfel spus, Marele Anonim este cel care aplică umanității cenzura transcendentă , iar
referitor la aceasta, Lucian Blaga afirmă că „Prin cenzura transcendent ă nu sunt oprite anume
cunoașteri la care s -ar putea totuși ajunge. Prin cenzura transcendent ă e oprita însăși
cunoașterea deplină , pozitiv ă, nedisimulatoare. Omul n -are posibilitatea s ă treacă peste
aceasta opreliște, fiindcă ea e înscrisă în ființa si structura sa ” (Blaga, 2003, p. 23) .
Astfel, continuând cu algoritmul unei argumentării solide, Lucia n Blaga integrează în
teoria sa toate noțiunile indispensabile ale unui sistem original al cunoașterii. El descrie și
plasează într -un cadru bine delimitat toate tipurile de cunoaștere accesibile omului.
Certitudinea la care Blaga ajunge în urma acestei an alize este că orice „revelare” de care
individul se poate bucura este „fie pe modelul disimulării prin cenzura transcendentă, fie pe
modelul arătării mistice ca mister” (Blaga, 2013, p. 382) .
În ceea ce privește definirea omului ca ființă culturală, trebui e amintit faptul c ă Lucian
Blaga s -a adresat istoriei culturale a omenirii, afirmând că există o diferența specifică a
omului prin care acesta a devenit ființă culturală, deosebindu -se astfel de toate celelalte ființe,
tocmai prin concepția sa despre capacitatea creatoare a omului. Ori în acest caz omul este o

34 ființă creatoare, care își depășește mereu creația, dar care, tocmai de aceea, nu -și poate depăși
condiția de creator. Omul este, prin urmare, o ființă dogmatică și trebuie să aibă în stăpânire o
metodă dogmatică, izvor âtă din condiția și din destinul său de a fi creator de cultură (Noica,
1987, p. 27).
Cu alte cuvinte , omul este înzestrat cu un intelect structurat logic, cu ajutorul căruia
ordonează cognitiv mediul natural în care se află. Dar, pentru a crea, pentru a fi demiurgul
culturii, omul trebuie să iasă din „orizontul concret”, paradisiac, al realității cognoscibile și să
intre într -un „orizont al necunoscutului”: „Orizontul necunoscutului, ca o dimensiune
specifică a ambianței umane, devine principalul factor c e-l stimulează pe om la cele mai
fertile încercări de a -și releva sieși ceea ce este încă ascuns” (Blaga, 1976, p. 119) .
Tot referitor la această problematică, Lucian Blaga în cunoscuta lucrare Trilogia
culturii afirmă că: „omul este o ființă creatoare, pr in mutația sa ontologică el își creează
plăsmuiri culturale, are o creativitate culturală, înglobând și știința în cultură, cu care încearcă
să cunoască, să dezvăluie misterele lumii, mistere în care trăiește. Omul este creator de
cultură ca o necesitate a lui și nu ca o preocupare întâmplătoare” (Blaga, 2012, p. 476) .
Problematica omului la Lucian Blaga capătă înfățișarea unei fenomenologii
existențiale în primul rând din perspectiva omului spre cunoaștere și creație , fapt ce ne duce
la gândul că în concep ția lui Blaga , existența este egală cu creația spirituală, care la rândul ei
este egală cu creația culturală . Referitor la aceasta problemă , într -o cunoscută lucrare , Mircea
Eliade scria următoarele: „Blaga este singurul, între filosofii culturii, care n -a șovăit să -și
pună problema ontologică, în legătură cu creația spirituală și stilul. Curajul acesta metafizic
are considerabile rezult ate. Să -l notăm pe cel dintâi c e scoate cultura din seria faptelor
istorice și îi se acordă o validitate metafizică ” (Elia de, 2013, p. 180) .
Tot în această lucrare Mircea Eliade spunea despre Lucian Blaga: „Depășind de mult
concepția organicistă a culturii, Lucian Blaga își propune să izoleze și să depărteze cât mai
mult cultura de biologie, apropiind -o în același timp de m etafizică (…) Lucian Blaga leagă
stilul culturilor de garnitura categoriilor inconștientului, scoțând astfel cultura din seria
fenomenelor organice și acordându -i o demnitate metafizică de întâiul rang” (Eliade, 2013, p.
176).
Astfel , marele filosof român Mircea Eliade, autorul monumentalului Tratat de istorie
a religiilor și susținător fervent al conceptului de spațiu și timp sacru, apreciază
personalitatea și opera filozofică a lui Lucian Blaga, recunoscând că acesta este creatorul unui
original sistem f ilosofic al secolului al XX-lea, un creator de noi și interesante idei filosofice
ce întregesc cercetarea în planul culturii.

35 Revenind la opera filosofic ă blagian ă putem observa cum în opinia lui Blaga, cultura
nu este mai puțin importantă pentru definirea omului decât conformația lui fizică, ba din
contră, el vorbește despre orizontul ontologic al culturii ca fiind unul specific uman, originar
și ireductibil. Omul participă desigur și la orizontul imediat și pentru autoconservare, dar la
acesta participă ș i regnul animal, dar teoria blagiană a stilului, stil care este specific creației
umane, constituie o inovație remarcabilă în filosofie. Astfel , transformarea unui termen din
estetică într -o categorie filosofică este inedită, iar autorul mărturisește că și el are conștiința
inovației sale, lucru confirmat într -una din lucrările sale (Blaga, 1996, p. 8) .
De asemenea, filosofia culturii blagiene ne prezintă o viziune antropologică aparte:
însăși existența umană este privită deopotrivă ca fiind istorică și c ulturală, iar stilul care este
numit de Blaga „un jug în robia căruia trăim” este componenta unei matrice ce reprezintă
valoarea de adevăr a unui enunț. Astfel, filosofia blagian ă referitoare la cultură poate fi
privită ca filosofia stilurilor culturale, a dică filosofia modurilor de expresie pentru conștiința
creatoare, dar în același timp ea poate fi privită și ca o valoare prin care creațiile își
dobândesc demnitatea și legitimitatea în cadrul unei culturi.
Lucian Blaga afirmă la un moment dat că omul în evoluția sa nu a suferit doar
schimbări biologice, ci și „ontologice”, atunci când a început să existe în „mister și pentru
revelare”, iar cultura este rezultatul unei asemenea schimbări. Iată ce nota Lucian Blaga
autorul acestei originale teorii: „Spre d eosebire de animal, omul se caracterizează prin
următoarele:
1. Omul nu există exclusiv întru imediat și securitate, ci și în orizontul misterului și
pentru revelare.
2. Omul e înzestrat cu un destin creator de cultură (metaforică și stilistică).
3. Omul e înzestrat nu numai cu categorii cognitive, ci și cu categorii abisale.
4. Omul are posibilitatea nu numai de a produce, ci și de a crea o civilizație de aspect
stilistic și istoric valabilă” (Blaga, 2002, p. 86) .
Astfel, Lucian Blaga combate viziunea bergsonian ă (Bergson, 1998, p. 86), susținând
că deosebirea dintre om ș i animal nu este una de natură gradual ă de inteligen tă, ci este una de
esenț ă. Blaga susține c ă lucrul care -l definește și-l deosebește în mod fundamental pe om de
animal este capacitat ea omului de creație, animalele neavând aceasta calitate întrucât atunci
când „creează” un animal o face în inconștient, adică nu prezintă un stil personal, ci el face
asta datorită unui stereotip al speciei din care acesta face parte, un stereotip ce este izvorât din
instinctul de conservare. Însă, spre deosebire de animal, omul creează conștient, din nevoi
spirituale pe care natura nu le poate asigura. Adică omul este creatorul unei lumi alternative

36 (cea a culturii), care îi satisface întrutotul aceste ne voi spirituale. Astfel, cre ația omului este
autentică, unică și reflect ă un anumit stil. Prin creație, omul face un important salt ontologic
sau o mutație ontologica fa ță de animal, adică, în concepția lui Blaga, omul are o <<existen ță
întru mister și reve lare>>, pe când animalul , care are doar o inteligență funcțională , exist ă
întru imediat și securitate ” (Blaga, 1994, p. 32) .
De asemenea, considerând cultura drept un mod de existență ce îmbogățește cosmosul
și stabilind că ea este rezultatul unei schimbă ri survenite în evoluția omului, Lucian Blaga a
putut să stabilească trăsăturile creației de cultură. Și , potrivit teoriei sale, creația de cultură
este întotdeauna un act ce implică un efort creator ce urmărește revelarea și desigur ea cere
jertfe, dar îl și mulțumește și îl împlinește pe om. Ea se folosește de „imediat”, depășindu -l
prin „stilizare”, dar în același timp se și îndepărtează de misterele transcendente datorită
„metaforismului” și „frânelor stilistice”. Această îndepărt are de misterele transcendente îl
împiedică pe om să ajungă la cunoașterea absolută și , după cum tinde, să ia locul Marelui
Anonim, însă presupunând mult efort și acte de creație, cultura îl transformă pe om într -o
mică divinitat e, fapt de care el, de mult e ori, nici nu are habar.
Cultura este o lume a obiectivității sui -generis aflată în continuă creație. Nu se pot
defini diferite culturi în funcție de structura stilistică a obiectivității lor spirituale deoarece,
dacă stilul este unitar în componentele sa le elementare, el se diferențiază în funcție de loc și
de epocă, stilicitatea fiind forma categorială particulară de exprimare a inconștientului.
Blaga oferă o schemă generală a unei interpretări și a unei tipizări. Este vorba de a
defini culturile în fun cție de natura „stilistică”, natură ce se impune întregii obiectivități
spirituale. În opinia lui Blaga, pentru fiecare cultură există o matrice , anume „matricea
stilistică”, care este comună artei , reli giei, obiceiurilor, filos ofiei, cu alte cuvinte, un stil
unitar care deosebește respectiva cultură de celelalte culturi și conferă diferite forme
spirituale, un conținut, un sens, o valoare și chiar un destin special.
În analiza culturii, metoda transcendentală și cea fenomenologică pot să coabiteze și
să se echilibreze într -un raționalism critic, dar dacă se încarcă și cu o interpretare metafizică ,
ca în cazul lui Lucian Blaga, atunci ele se opun, se exclud și se închistează fiecare în poziția
sa.
În filozofia lui Blaga, limita analizei culturale constă, mai degrabă, în conceptul de
„inconștient”, adică în acel fond metafizic al revelației, iar acest lucru face ca „matricile
stilistice” ale diferitelor culturi să fie extrem de nedetermi nate, astfel neputându -se clarifica
principiul unității și rațiunea di feritelor determinări.

37 De asemenea, conform concepției blagiene, omul este tributar dorinței de creație ce
pretinde încercarea de a revela misterul prin variate acte de cultură ce întregesc cunoașterea,
inclusiv cea metafizică. Altfel spus, cultura este r ezultatul actului creator al ființei umane ce
năzuiește spre cunoaștere, iar această afirmație o găsim și la unul din tre cunoscuții istorici ai
filosofiei românești, Marta Petreu, care afirmă că la Lucian Blaga regăsim o „viziune
metafizică” dar „narațiune a sa filosofică, numită mitosofie, se opune programatic ideii de
„metafizică științifică” și „sistemul său e elaborat începând cu teoria cunoașterii, în relație
permanentă cu ontologia” (Petreu, 2005, p. 21) .
Același autor, Marta Petreu, afirmă în continu are că fiind bun cunoscător al filosofie i
clasice, al științelor contemporane, dar și al fondului cultural autohton exprimat inclusiv în
folclor, Lucian Blaga afirmă că existența conține o parte de mister și cu toate că el este
neraționalizabil și necognos cibil, el este perfect formulabil (Petreu, 2005, p. 22) .

4.2.Filosofia culturii în viziunea lui Lucian Blaga.

„Cultură”, într -un sens larg, înseamnă totalitatea prestațiilor și valorilor unui popor
sau a unui grup de popoare. Ca fenomen uman însă, cultura es te parte integrantă a unui
univers configurat în funcție de poziția omului în cosmos. Limbajul, mitul, arta, stilul
constituie părți ale acestui univers cultural și fiecare dintre acestea are o rețea specifică de
factori ce -i motivează existența, iar orice progres în gândire și în experiență rafinează și
fortifică această rețea.
Lucian Blaga, este autorul uneia dintre cele mai originale și mai interesante teorii
asupra culturii , iar interesul major pe care Blaga îl dă acesteia este susținut de abundența
scrierilor sale pe acest subiect. Astfel, începând cu disertația sa la doctoratul susținut la Viena
în anul 1920 și până la capitolul final al ultimei sale cărți, Blaga a explorat neobosit
problemele filosofiei cultu rii. De aceea, nu este surprinzător să găsim în scrierile sale cel mai
mult spațiu oferit filosofiei culturii, decât în oricare altă parte a operei sale.
Referitor la importanța pe care Lucian Blaga o acordă culturii, se poate observa că el
vede cultura c a fiind cel mai important factor prin care se conduce umanitatea (întreaga
umanitate este creatoare). Cultura influențează, în concepția lui Blaga, întreaga activitate
umană, iar fiecare aspect filosofic are și un impact cultural (Blaga, 1977, p. 406).
De aceea, aproape toate scrierile lui Blaga au tangențe cu filosofia culturii și aproape
toate metodele sale de cercetare au ca numitor comun acest subiect. Blaga afirmă că toate
teoriile sale referitoare la filosofia culturii sunt de fapt un curent în fluvi ul filosofiei culturii

38 inițiată la sfârșitul secolului a l XIX -lea și începutul celui de -al XX -lea secol de mari filosofi
precum Nietzsche, Riegl, Simmel, Frobenius, Spengler și alții (Blaga, 1994, p. 54) .
După părerea mai multor specialiști, filosofia cult urii scrisă de Blaga este mai mult
decât o reafirmare sau o sinteză a celor spuse de acești gânditori, deoarece Blaga oferă noi
aspecte argumentative și noi puncte de vedere referitoare la această problematică, fapt pentru
care cunoscătorii în domeniu afir mă că filosofia lui Blaga referitoare la cultură este de fapt o
componentă esențială a unui sistem filosofic complet (Botez, 1996, p. 231).
Scrierile lui Blaga despre filosofia culturii acoperă o mare varietate de probleme, iar
metoda pe care Blaga o fol osește în prezentarea și în argumentarea diferitelor aspecte ce țin
de această filosofie a culturii este similară cu cea folosită când prezintă epistemologia sa. El
își desfășoară sistemul de abordare în concordanță cu sistemul folosit de mulți alți gândi tori
din domeniu, de la filosofii din Antichitate, la gânditori contemporani.
Astfel, uneori, el adoptă unele elemente din sistemul lor, alteori el critică ceea ce ei au
găsit și oferă alternative pe care mulți alți filosofi nu au putut sau nu au știut să le ofere.
Blaga însă este perfect con știent de justificările sale pragmatice și de coerența cadrului
argumentativ creat de el, însă nu încearcă să -și probeze în nici un fel sistemul filosofic la care
gândește, el spune doar că argumentele logice nu sunt e xcluse nici atunci când este vorba de
cultură, de aceea este foarte bine dacă ele sunt implicate în mod intrinsec într -un câmp
stilistic, deoarece așa se evită ca ele să devină simple tautologii (Blaga, 2006, p. 178).
Blaga afirmă că fenomenele gemene ale stilului și ale culturii au fost studiate de multe
ori împreună, însă numai ca importanță secundară, iar în urma unei atente analize, el afirmă
că în esența sa, cultura are două componente f undamentale: stilul și metafora, iar acest lucru
explică de ce el folosește frecvent termenul „stil” ca sinonim pentru cultură (Blaga, 1994, p.
183).
În viziunea lui Lucian Blaga, cultura nu este nimic mai mult decât ceea ce ne
deosebește pe noi, oamenii, de celelalte forme de viață animală, însă numai cultura este cee a
ce deosebește evenimentele istorice de oricare alte evenimente care se petrec în timp și spațiu
(Blaga, 1994, p. 497) .
Astfel, în acord cu analiza lui Blaga, se poate spune că prin natura sa, cultura este un
produs colectiv al creativității umane adus l a actualitate printr -o „matrice stilistică” dată și cu
o mulțime de circumstanțe concrete ce trebuie analizate. Adică, după cum afirmă Blaga într –
unul din c itatele sale „Cultura este un <<precipitat>> al plinătății existenței umane” (Diaconu
și Diaconu, 20 00, p. 72).

39 Așadar , cultura este rezultatul vieții omului, ea cuprinzând toate produsele ce au
marca creativității umane , incluzând aici toate operele de artă, creații filosofice, mitologie,
știință și alte activități creative ce definesc orizontul existențialist al omului.
Trebuie amintit că fiecare creație culturală implică trei elemente esențiale: concretul
material, exp resia metaforică și stilul cultural, stil ce este analizabil într -o matrice specifică
de elemente. Materialul concret al unei culturi îl reprezintă creațiile materiale fizice,
intelectuale sau spirituale utilizate de om și transmise de la o generație la al ta. Acestea sunt
folosite în mod metaforic pentru a exprima idei, emoții sau intuiții , care transcend mare parte
a materialului însuși.
Felul particular în care concretul este folosi t este cel metaforic, el reflect ând stilul
celui care îl folosește, stil care la rândul lui este alcătuit dintr -un număr nelimitat de factori
specifici ce compun „matricea stilistică”. Una dintre componentele majore ale culturii este
arta, iar în viziunea lui Lucian Blaga, arta este ramura esențială a culturii și totodată mijl ocul
prin care omul își pune în evidență destinul creator (Blaga, 2014, p. 119) .
Astfel, rezultatul actului de creație a omului este opera, însă opera de artă depășește cu
mult sfera esteticului întrucât ea poate să întruchipeze și valori estetice, religi oase,
intelectuale, filosofice ori științifice , care la rândul lor contribuie la consolidarea spiritului
creativ al omului.
Și tot referitor la cultură, un cunoscut filosof român , contemporan cu Lucian Blaga,
Ernest Bernea afirma că: „Produs al naturii și dimensiunilor condiției umane, în sens obiectiv,
cultura este operă de continuă regenerare și creație. Prin cultură, omul devine mai om, până
acolo unde întregul său potențial este valorificat ” (Bernea, 2002, p. 26).
Astfel, cultura crește conținutul suf letesc și -l organizează, dezvoltă gândirea și o
ordonează, poartă efortul nostru creator către împlinirea unui destin propriu, făcând din
realitatea posibilă o realitate existentă, la o treaptă superioară. Cultura înseamnă creștere,
înseamnă dezvoltare a n aturii noastre specifice, punerea acestei naturi în plinătatea forțelor
intelectuale și interioare de care dispune, fie că ea afectează ordinea spirituală sau materială,
fie că dă naștere unor activități teoretice sau practice.
Acelaș i Ernest Bernea afirma î n una din lucrările sale : „cultura este o înflorire a
spiritului nostru activ în fața existenței, ea face cu putință apariția omului întreg, a omului
adevărat, câmp deschis al înțelepciunii și virtuții ” (Bernea, 2002, p. 31) .
Revenind însă la Luci an Blaga și la opera sa filosof ică, observăm c ă el analizează î n
mod critic cultura arătând c ă disocierea dintre culturile majore sau monumentale și cele
minore numite și etnografice, suferă de grave impre cizii, deoarece în diferențiere s-a încercat

40 folosi rea unui singur criteriu, cel dimensional. În acest caz, Blaga susține că acest lucru nu
poate fi decisiv pentru definirea culturii deoarece rigiditatea aplicării lui, ridică semne de
întrebare care anulează eventualele foloase (Blaga, 2002, p. 8) .
Astfel , argumentele lui Lucian Blaga sunt c ât se poate de clare, deoarece, uneori, o
creație populară minoră poate lua proporții uriașe, în timp ce alte creații de cultură majoră
„nu întrec unei aripi de zefir sau ale unui cântec popular” (Blaga, 2002, p. 9) .
Așadar , criteriul dimensional în distingerea celor două tipuri ale culturii este cât se
poate de nesemnificativ, f ilosoful propunând în acest caz aplicarea unui criteriu calitativ
structural prin care să se poată evidenția vârstele distincte ale unui produ s cultural, respectiv
copilăria în cazul culturii minore, respectiv maturitatea în cazul culturii majore. Însă , și
această asociere, consideră Blaga, nu are nici o legătură cu vârsta biologică a autorului și nici
cu vârsta cultur ii, ci ea este strict corel ată de ideea de produs cultural, cu caracteristicile de
profunzime ale celor dou ă tipuri de cultură.
Caracteristicile copilăriei și ale maturității aplicate culturii ca și vârste biologice, sunt
împrumutate culturilor minore sau majore astfel: copilăria e spontană, imaginativă, deschisă
destinului, iar maturitatea e rațională, prudentă, constructivă. Astfel , cultura minoră este o
cultură creată prin prisma stru cturilor copilărești ale omului și ca atare ea poate să dăinuiască
și să se perpetueze indefinit. La fel, cultura majoră nu este vârsta inevitabilă a maturității unui
pretins or ganism cultural suprapus omului. O cultură majoră este numai creată prin darurile și
virtuțile maturității omului, pe temeiul și datorită structurii acesteia ca atare (Blaga, 1969, p.
264).
Referitor însă la om în calitatea sa de creator de cultur ă, Lucian Blaga afirmă:
„Creatorii sunt și pot să fie însă oameni de orice vârstă. Interesant este, cum în cadrul unei
culturi minore, toți oamenii creatori, de orice vârs tă, stau sub constrângerea unor norme și
structuri proprii copilăriei. Copilăria, ca un complex de structuri, poate deveni deci un fel de
prismă, prin mediul căreia se realizează o matrice stilistică în forma particulară a unei culturi
minore. Maturitatea ca un complex de structuri poate de așijderea să devină o asemenea
prismă, prilejuind o cultură majoră. Aspectul minor sau major al unei culturi este în
consecință o problemă de psihologie a creatorilor și a colectivității, iar nu o problemă de
vârstă „rea lă” nici a creatorilor de o parte, dar nici a unui pretins subiect organismic al
culturii, parazitar suprapus omului, pe de altă parte (Blaga, 1969, p. 265) .
În ceea ce privește durata de viață a unei culturi , fie ea minoră sau majoră, Blaga
precizează ur mătoarele: „Ni se pare destul de sigur că o cultură minoră, născută din
permanentă improvizație și gâlgâitoare spontaneitate, ca și dintr -o totală lipsă a sentimentului

41 perenității, poate să dureze în statica ei multe mii de ani; câtă vreme o cultură major ă, născută
tocmai din setea de a înfrânge și de a întrece spațiul și timpul vizibil, e mult mai expusă, prin
dinamica ei, catastrofelor și pieirii” (Blaga, 1969, p. 275) .
În ceea ce privește geneza conceptului de cultură, Lucian Blaga face o abordare
psihanalitică afirmând c ă „ea trebuie căutată în acea cunoaștere a inconștientului și în
definiția personanței, o însușire datorită căreia inconștientul răzbate cu structurile, cu undele
și cu conținuturile sale, până sub bolțile conștiinței (Blaga, 2002, p. 9 7).
Așadar, pentru Blaga cultura nu poate fi conceptualizată fără apropierea fa ță de
structura spiritului uman, iar importanța pe care el o dă acestei legături dintre conștient și
inconștient în procesul de geneză a culturii ne duce cu gândul la folosirea de către filosoful
român a unor idei din conceptele lui Freud sau Jung.
Lucian Blaga în lucrarea sa Trilogia culturii afirmă că omul nu poate evada din sfera
culturii fără a înceta să fie om. „Exodul din cultură ar duce la abolirea umanității ca regn”
(Blaga, 2002, p. 510) .
În aceeași lucrare autorul menționează, că prin cultură, existența se îmbogățește cu cea
mai profundă variantă a sa. În acest sens el afirmă următoarele: „Cultura este semnul vizibil,
expresia, figura, trupul acestei variante. Cultur a ține deci mai strâns de definiția omului decât
conformația sa fizică sau cel puțin tot așa de strâns” (Blaga, 2002, p. 443) .
Subliniind funcția metaforică și revelatoare a culturii, ca fiind dimensiunea
eminamente definitorie ale omului sub raport antropologi c și istoric, Lucian Blaga scoate în
evidență relația de opoziție dintre cultură și civilizație. Pentru Blaga, temeiul distincției îl
reprezintă dualitatea existențială a culturii , respectiv a civilizației. Însă în ceea ce privește
orizontul ont ologic, în concepția lui Blaga, omul cunoaște două moduri fundamentale de
existență: existența în cadrul imediat al lumii reale și existența în orizontul spiritualului.
Toate creațiile care îi asigură securitatea și confortul material alcătuiesc ceea ce
numim civilizație. Iar toate creațiile care îl ajută pe om să se înalțe pe scara omenescului, să
dezvăluie misterul și esența lumii alcătuiesc cultura. Între aceste două realități sau atitudini
există, după cum s-a mai spus , o distincție ontologică, acest lucru fiind exprimat de către
Blaga în Trilogia culturii unde afirmă: „Cultura răspunde existenței umane întru mister și
revelare, iar civilizația răspunde existenței întru autoconservare și securitate. Între ele se
cască, d eci, o deosebire profundă de natură ontologică” (Blaga, 2002, p. 402) .
Dar pentru a exista o cultură, trebuie să existe o ființă creatoare de cultură, ori potrivit
lui Blaga, omul este sortit creației, el are un destin creator permanent. Omul trăiește într-un
univers simbolic care -l detașează de natu ră. Cultura este astfel o „ tălmăcire” simbolic ă a

42 lumii, o „lectura ” a existen ței, o interpretare a lumii, un mod de a „traduce” experiența în
limbaje simbolice (Blaga, 2002, p. 408) .
Pentru Lucian Blaga, cul tura exprimă modul ontologic specific uman, mecanismul
creator care l -a umanizat și l-a condus pe om la actuala dezvoltare. Blaga mai afirmă c ă
„omul nu poate evada din sfera culturii fără a înceta s ă fie om” (Blaga, 2002, p. 410) .
Existen ța uman ă este de ci o existen ță cultural ă, cu tot ceea ce implic ă aceast ă
condiție. Cultura exprima modul specific uman de existen ță, iar omul nu poate exista decât în
și prin intermediul culturii. Cultura este rezultatul creației umane. Așadar, cultura are o
semnificație „metafizic ă”, fiind o dimensiune definitorie a omului sub raport antropologic și
istoric.
Tot potrivit concepției filosofice a lui Lucian Blaga, existen ța umană se desfășoară
concomitent î n două orizonturi și în dou ă moduri fundamentale: existen ța în oriz ontul imediat
al lumii sensibile și pentru autoconservare și existența î n orizontul misterului și întru
revelarea acestuia. Este vorba de o dualitate de ordin ontologic, care reprezintă pentru Blaga
temeiul distincției dintre cultur ă și civilizație. Toate creațiile ca re îi asigura autoconservarea
și securitatea material ă în interiorul orizontului concret de existen ță, alcătuiesc civilizația
umană, aici intrând formele de producție și de organizare politic ă, confortul material, modul
de viață și altele.
Însă, existenț a în orizontul misterului dă naștere culturii, iar prin cultură se înțelege
totalitatea creațiilor cultural -artistice prin care omul încearcă s ă dezvăluie misterul existen ței
sale ca ființă cu rațiune, aici intrând știința, filosofia, arta, mit ologia, reli gia etc.
Cele două realități ș i atitudini răs pund la doua funcții diferite: „ Cultura răspunde
existen ței umane întru mister ș i revelare, i ar civilizația răspunde existenț ei întru
autoconservare și securitate ”. Între ele există deci, după cum s-a mai spus, o deosebire
profund ă de natur ă ontologic ă.
Blaga a inserat astfel în sistemul s ău filosofic o problem ă capitală a antropologiei
culturale. La un capăt al axului antropologic există civilizația, în care tehnica este paradigma
ei, iar la celala lt capăt există cultura, unde paradigma ei este arta.
Referitor la aceiași problematică a culturii, Blaga afirmă că în viața unui om, cultura
este aproape indispensabilă, este o necesitate izvorâtă din nevoia de a fi, de a exista în mister,
iar în aces t caz el afirmă: „Cultura, în această perspectivă nu este un lux, pe care și -l permite
omul ca o podoabă, care poate să fie sau nu; cultura rezultă ca o misiune complementară din
specificitatea existenței umane ca atare, care este existență în mister și pe ntru revelare (Blaga,
2002, p. 223).

43 În ceea ce privește componența culturii, o componentă esențială o reprezintă în
concepția lui Lucian Blaga, metafo ra, despre care el spune că are o structură adâncă ce
trebuie cercetată. Astfel , metafora, cea care se prezintă ca „o comparație prescurtată”
presupune alternarea în conștiință a două serii de reprezentări, respectiv pe de -o parte o serie
a asemănărilor între realitatea desemnată în chip propriu prin cuvântul respectiv și realitatea
desemnată prin el în chip metaforic, iar pe de altă parte, o serie a deosebirilor între cele două
realități sau reprezentări.
Studiind semnificația metaforicului, Blaga afirmă: „De substanța unei opere de artă, a
unei creații de cultură, ține tot ce e mate rie, element sensibil sau conținut ca atare, anecdotic
sau de idee, indiferent că e concret sau mai abstract, palpabil sau sublimat, iar spre deosebire
de substanța lucrurilor reale din lumea sensibilă, substanța creațiilor nu posedă o semnificație
și un r ost prin ea însăși: aici substanța ține parcă totdeauna de altceva; aici substanța este un
precipitat, ce implică un transfer și o conjugare de termeni, ce aparțin unor regiuni sau
domenii diferite. Substanța dobândește prin aceasta un aspect metaforic” (Blaga, 2002, p.
186).
Blaga analizează metaforele care se realizează cu mijloace de limbaj și deosebește
două tipuri de metafore: „metaforele plasticizante” , care se produc în cadrul limbajului prin
apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puțin ase mănător, ambele fapte fiind de
domeniul lumii, date închipuite, trăite sau gândite și „metafore revelatorii”, care „sporesc
semnificația faptelor la care se referă și sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar
despre faptele pe care le vizează, adică încearcă într -un fel revelarea unui mister” (Blaga,
2002, p. 143) .
Referitor la om, se poate spune că omul este prins între imediat și transcendență, iar
prin cunoaștere încearcă să acceadă la un nivel superior. Însă această accedere are o limită,
care definește cunoașterea, căci omul caută să cunoască cât mai mult, însă niciodată nu va
putea cunoaște totul. Ca exemple pentru această problematică se iau în discuție concepțiile lui
Blaise Pascal și Lucian Blaga referitoare la mărginirea naturii umane. Cei doi filosofi au o
viziune comună referitoare la mărginirea ființei umane și la dorința omului de cunoaștere.
Pascal consideră că „esența” omului stă în cuget, fapt pentru care el afirmă „omul nu
este decât o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gânditoare”. Blaga afirmă că
„natura umană este definită prin existența omului întru mister și pentru relevare”.
Ambii filosofi au un punct comun în ceea ce privește omul, dar modul de exprimare
este diferit. În acest caz Pascal afirmă că „omul t rebuie să găsească calea de mijloc, la fel
cum obișnuită este natura omului”. Blaga în schimb aduce în prim -plan ideea mărginirii, a

44 limitării capacității de cunoaștere umană, prin introducere conceptului de cenzură
transcendentă, iar în viziunea lui omulu i îi este îngăduit să -și reveleze misterele, deoarece
acesta ține de destinul său creator. Însă, omul se află în incapacitatea de a atinge misterul
suprem, dacă acest lucru ar fi posibil ar însemna ca omul să se substituie divinității. De altfel,
divinitat ea este exprimată de Lucian Blaga prin Marele Anonim , el însuși misterul suprem,
numit de Blaga și gardian al misterelor.
Revenind la om și la natura umană observăm că ambii filosofi, atât Pascal, cât și
Blaga, văd în om o ființă superioară, căreia gând irea îi conferă măreție, ceea ce face ca el să
se distingă de alte viețuitoare, iar existența în orizontul misterului și pentru revelare îi conferă
omului o reală specificitate.
Dacă în concepția lui Jean Paul Sartre omul este condamnat la libertate, în v iziunile
lui Blaise Pascal și Lucian Blaga, omul este condamnat la limitare, iar acestuia îi este negată
posibilitatea de a descoperi adevărul suprem.
Atât omul pascalian, cât și omul blagian este un om căruia îi sunt stabilite bariere,
pentru a nu cunoașt e misterul absolut. Dar cum omul nu poate niciodată revela un mister
total, actul creator al acestuia îl substituie pe cel revelator. Altfel spus, creația de cultură este
acel act creator, acea serie de intenții revelatorii, în raport cu transcendența sau cu misterul,
utilizând imediatul ca material, ce se distanțează de mister, prin categorii stilistice și datorită
metaforismului.
Destinul creator al omului, este rezultatul unor traiectorii spirituale, în urmărirea unei
ținte spirituale care i se refuză. Omul prin actele sale creatoare, încearcă să -și depășească
destinul și să determine actul creator, să devină actul revelator, iar această intenție a sa este
mereu frânată.
Dacă omul nu poate cunoaște transcendența el este dator să încerce să o cunoască.
Altfel spus, în natura umană există această dorință acerbă de cunoaștere, însă ea este limitată
de Marele Anonim.
Referitor la concepția Omul – ființă culturală se poate spune că omul este sortit
creației, că încearcă să cunoască misterul și să -l dezvălui e prin creații de cultură. Această idee
rezultă din faptul că omul este capabil să -și sacrifice propria existență, pentru creația de
cultură, iar viziunea omului ce duce la împlinirea sensului existenței sale este tocmai actul
creativ, adică cultura.
Fiecare om dă un sens vieții sale, prin modul în care știe să trăiască în mod cultural, și
anume cultura reprezintă factorul care determină desăvârșirea existenței umane. Referitor la
om, Blaga afirma că omul este sortit misterului.

45 Dar d acă se pune întrebarea cum se manifestă cultura și care este legătura dintre ea și
om? Se poate răspunde că , în general, c ultura se prezintă ca un ansamblu de limbaje,
simboluri și semnificații care sunt integrate într -un amplu și complex proces de comunicare,
iar cel care dă valoare acestui ansamblu, fiind mereu atent la tot ceea ce -l înconjoară, este
omul, a cărui existentă, după cum afirma Blaga, este întru mister și pentru revelare. Astfel,
pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existență, deoarece ea del imitează în mod
clar domeniul ontologic, domeniu ce este caracterizat prin sinteza dintre obiectiv și subiectiv,
dintre realitate și aspirație.
Altfel spus, cultura definește sintetic modul uman de existență, fiind totodată simbolul
forței creatoare a omu lui prin care acesta făurește un original sistem de valori. Se poate
afirma fără să greșim că omul este ființ ă creatoare în adevăratul sens al cuvântului, deoarece
creația sa este conștientă și provine din alte nevoi decât cele de conservare, adică din nev oi
spirituale pe care natura singură nu i le poate satisface. Iar din această cauză omul devine
creatorul unei lumi alternative, cea a culturii , care îi satisface nevoile spirituale și cu care
omul înaintează spre un nou orizont, cel al cunoașterii.
Refer itor la actul creativ al omului, se poate spune în general că creația autentic ă a
acestuia este individuală, unică, ea reflectând un stil ce este redat atât de caracteristicile
individuale ale creatorului, cât și de matricea stilistică specifică spațiului cultural din care
face parte acesta. Astfel , una din caracteristicile esențiale ale omului este creația, iar prin
aceasta omul face un salt sau o mutație ontologică față de alte ființe ce viețuiesc pe acest
pământ, având însă față de acestea un orizont spe cific, cel al cunoașterii și după cum afirmă
Lucian Blaga, „ al misterului”.
Dar ce este misterul pentru Blaga? Se poate spune că m isterul este conceptul
fundamental în cadrul filosofiei blagiene, el desemnând în viziunea marelui filosof, multiplul
„x” al cunoașterii, dar și accederea spre orizontul necunoscutului. Omul, prin cunoașter e,
poate cerceta misterul, iar prin intermediul anumitor metode de studiu își poate îmbogăți
spiritul creator, își poate satisface „setea de creație ”. În această privință, Lucian Blaga
argumentează în legătură cu această capacitate a omului: „Odată cu ivirea omului în univers
s-a afirmat ceva radical nou și anume subiectul creator ” (Blaga, 1974, p. 67).
Astfel, omul trăiește într -un orizont al creației, iar trăirea în acest orizont
condiționează producerea unei creați i cultural e, o creație însă, așa cum afirma Blaga, care nu
se poate face decât în in teriorul unui cadru stilistic. În acest sens, Blaga afirmă că „omul,
manifestându -se creator, n -o poate face altfel decât în cadru stilistic. Într -adevăr frecventând
mai stăruitor istoria culturii, istoria artelor, etnografia, dobândești impresia hotărâtă că în

46 domeniul manifestărilor creatoare nu există vid stilistic . Ceea ce pare lipsă de stil nu e
propriu -zis lipsă, ci mai curând un amestec haotic de stiluri, o suprapunere, o interferență”
(Blaga, 2012, p. 5).
În concluzie , se poate spune că în esența sa creația umană are un important caracter
stilistic c are se pla sează în centrul tuturor ideilor care converg spre cunoașterea adevărului,
cunoaștere ale cărei baze se regăsesc în spiritul nemărginit al omului.
Se poate spune așadar că în concepția blagiană cultura este forma pe care o îmbracă
marile aspirații ale omul ui. Omul în lume, față în față cu destinul său, a născut fenomenul de
cultură, iar printr -un act de creație permanent înnoit de spiritul iraționalului, omul a dat un
sens dramei sale interioare, tinzând să execute un echilibru în jocul tulburător al condiț iei
sale.
De asemenea , se poate afirma că prin cultură, omul devine alt om, deoarece fiind un
produs al naturii și dimensiunilor condiției umane, în sens obiectiv, cultura este operă de
continuă regenerare și creație.
În altă ordine de ideii, cultura cre ște conținutul sufletesc și -l organizează, dezvoltă
gândirea și o ordonează, poartă efortul creator al omului către împlinirea unui destin propriu,
făcând din realitatea posibilă o realitate existentă, la o treaptă superioară.

47 CONCLUZII

În urma analizării operei filosofice blagiene și a elaborării acestei lucrări, la final sunt
formulat e o serie de concluzii prin care se pune în evidență inestimabila valoare a creației lui
Lucian Blaga. C onsider că pe bună dreptate Lucian Blaga poate fi numit creatorul celui mai
original sistem filosofic din gândirea românească, deoarece el este autorul unei noi concepții
filosofice bazat ă pe ideea destinului creator al omului , fiind de asemenea promotorul unei noi
și inedite viziuni metafizice ce are în prim plan ideea de mister.
Astfel, majoritatea concepțiilor filosofice a lui Lucian Blaga pornesc de la analiza
modului ontol ogic specific uman de existență , fundamenta tă pe relația dintre om, lume si
transcende nță, reprezentată de Marele Anonim, factorul divin al existen ței umane. Astfel ,
punctul central al filosofiei lui Lucian Blaga îl reprezintă omul, prezentat atât în plan
ontologic , dar și în raport cu misterul, adică cu ceea ce este necunoscut pentru el și cu dorința
lui de a cunoaște și de a revela.
Referitor la conceptul de destin creator al omului, consider că acest concept
reprezintă punct ul de convergență al eforturilor filosofice ale lui Blaga , deoarece în viziunea
blagiană, omul este singura ființă creatoare de valori, schimbând prin aceasta aspectul
mediului în care trăiește. În viziunea lui Blaga, omul s -a detașat de existența întru
autoconservare și securitate, specific vieții animale, creând un nou mod de a exista, mod care
a apărut ca o m utație ontologică și care este, după cum am mai spus, pentru existența întru
mister și pentru revelare.
În ceea ce privește orizontul cultural, orizont ce reprezintă o tema de referință în
elaborare a acestei lucrări , consider că cea mai amplă contribuție blagiană la filosofia culturii
o reprezintă fascinanta lucrare „Trilogia culturii ”, operă străbătură de idei și concepții
filosofice noi în care se observă clar originalitatea argumentelor , dar și prospețimea și
coerența metodelor de cercetare. Așa se cont urează o nouă concluzie și anume că , pentru
fundamentarea noilor concepții filosofice referitoare la cultură, Lucian Blaga face o
interpretare filosofică magistrală, o interpretare în plan metafizic care depășește cu mult
simpla analiză logică – metodologi că și epistemologică a conceptelor categoriale clasice.
O altă caracteristică a operei filosofice blagiene o constituie prezentarea concisă a
modurilor existențiale și a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaștere,
paradisiacă și luciferic ă, prin care Blaga își câștigă o binemeritată apreciere în gândirea
filosofică modernă.

48 De asemene a, la conturarea impresionantei valori a operei filosofice a lui Lucian
Blaga contribuie și ampla analiză a matricei stilistice, ori studiile logico -analitic e elaborate în
vederea aprofundării acesteia ca element esențial al culturii, fapt ce -i conferă lui Lucian
Blaga dreptul de originalitate a unui interesant concept filosofic referitor la cultură , dar și la
calitatea omului de ființă culturală.

49 BIBLIOGRAFIE

Cărți de autor:

1. Afloroaei, Ștefan 1997, Cum este posibilă filosofia în estul Europe i, Iași : Editura
Polirom.
2. Bălu, Ion, 1995, Viața lui Lucian Blaga , București: Editura Libra.
3. Băncilă , Vasile, 1995, Lucian Blaga – energie românească , Timișoara: Editura
Marineasa.
4. Bergson , Henri, 1998, Evoluția creatoare , Iași : Editura Institutul European.
5. Bernea , Ernest, 2002, Trilogie filosofică , Cluj -Napoca : Editura Dacia.
6. Blaga , Lucian, 1974, Despre conștiința filosofică , Timișoara: Edit ura Facla.
7. Blaga, Lucian, 1976, Aspecte antropologice , Timișoara: Editura Facla.
8. Blaga, Lucian, 1977, Ființa istorică , Cluj -Napoca: Editura Dacia.
9. Blaga, Lucian, 1983, Trilogia cunoașterii, București: Editura Minerva.
10. Blaga, Lucian , 1987 , Trilogia valorilor, București : Editura Minerva.
11. Blaga, Lucian, 1990, Hronicul și cântecul vârstelor , București: Editura Minerva.
12. Blaga , Lucian, 1992, Despre gândirea magică , București : Editura Garam ond.
13. Blaga , Lucian, 1994, Geneza metaforei și sensul culturii , București : Editura
Humanitas .
14. Blaga , Lucian, 1996, Artă și valoare , București : Editura Humanitas .
15. Blaga , Lucian, 2003, Cenzura transcendent ă București : Editura Humanitas.
16. Blaga , Lucian, 2006, Știință și creație , București : Editura Humanitas .
17. Blaga , Lucian, 2010, Eonul dogmatic, București : Editura Humanitas .
18. Blaga, Lucian, 2011, Trilogia culturii , București: Editura Humanitas.
19. Blaga , Lucian, 2012, Orizont si stil , București : Editura Humanitas .
20. Blaga , Lucian, 2012, Trilogia culturii. Orizont si stil. Spațiul mioritic. Geneza
metaforei si sensul culturii , București : Editura Humanitas.
21. Blaga , Lucian , 2013 , Trilogia cunoașterii , București : Editura Humanitas .
22. Blaga, Lucian, 2015, Trilogia cosmologică , București: Editura Humanitas.
23. Botez , Angela, 1996, Dimensiunea metafizică a operei lui Lucian Blaga ,
București : Editura Științifică .
24. Cazan , Gheorghe Alexandru, 2008, Lucian Blaga – metafizică și raționalism
ecstatic , București: Editura Semne.

50 25. Diaconu , Florica, Marin Diaconu, 2000, Dicționar de termeni filosofici a lui
Lucian Blaga: introducere prin concepte , București: Editura Univers
Enciclopedic.
26. Drîmba, Ovidiu, 1995, Filosofia lui Lucian Blaga , București: Editura Excelsior.
27. Eliade, Mircea, 2013, Insula lui Euthanasius , București: Editura Humanitas.
28. Noica , Constan tin, 1987, Viziunea metafizică a lui Lucian Blaga și veacul al XX –
lea, în volumul Coordonat de Dumitru Ghișe, Angela Botez și Victor Botez,
Lucian Blaga – cunoaștere și creație (culegere de studii) , București : Editura
Cartea Românească .
29. Oprișan, Ioan, 1976 , Lucian Blaga printre contemporani – Dialoguri adnotate ,
București: Editura Minerva.
30. Petreu, Marta, 2005, Filosofii paralele , Cluj -Napoca : Editura Limes.
31. Popa , Mihai , 2015, Studii de istorie a filosofiei românești vol. XI, Lucian Blaga,
120 de ani de la naștere , București: Editura Academiei Române .
32. Săvulescu , Geo, 2012, Lucian Blaga: Filosofia prin metafore , București : Editura
Vremea .
33. Surdu , Alexandru, 2015, Problema transcendenței în „Trilogia cunoașterii”,
Târgu -Mureș : Editura Ardealul .

Articole în reviste/publicații p eriodice:

1. Băncilă , Vasile, 1934, Lucian Blaga și censura transcendentă, Revista Gâ nd
Românesc , Anul II , Noiembrie, Cluj .
2. Cheianu , Carolina, 2008 , Aspecte ale metafizicii valorilor în sistemul filosofic a
lui Lucian Blaga , Revista de filosofie, sociologie și științe politice , nr. 3 ( 148),
Chișinău .
3. Chira , Vasile, 2017, Lucian Blaga intre filozofie și teologie, Revista Esențe , nr. 3
(IX), Sibiu .
4. Nencescu , Marian, 2011, „Spațiul mioritic” – în ediție anastasică, Revista Art –
Emis Academy – Magazin cultural , București.
5. Olaru, Ovio, 2017, Expresionismul blagian autohton și tradiția germană, Revista
Euphorion, nr. 1/2017, Sibiu.

51 6. Popa , Mihai, 2016 , Reflecții pe marginea lucrării Orizont și stil a lui Lucian
Blaga , Revista de filozofie și literatură , nr. 1(100) Târgu Mureș .
7. Șoptică, Ciprian Iulian, 2016, Omul post modern ființă Aculturală, Revista
Luceafărul , nr. 8/VIII, Botoșani.