LUCIA VE ȘTEMEAN IOANA VE ȘTEMEAN BAZELE MERCEOLOGIEI 2002 3 Cuprins CAPITOLUL I. OBIECTUL ȘI FUNCȚIILE… [613536]

LUCIA VE ȘTEMEAN IOANA VE ȘTEMEAN

BAZELE MERCEOLOGIEI

2002

3
Cuprins

CAPITOLUL I. OBIECTUL ȘI FUNCȚIILE MERCEOLOGIEI………………………………….. 5
1. Obiectul merceologiei …………………………………………………………………………………. 5
2. Conexiunea merceologiei cu alte domenii ……………………………………………………… 8
3. Funcțiile merceologiei …………………………………………………………………………………. 9
CAPITOLUL II. METODOLOGIA GENERAL Ă DE CERCETARE A M ĂRFURILOR … 10
1. Metode de cercetare a m ărfurilor ………………………………………………………………… 10
2. Tipuri de analize folosite în cercetarea m ărfurilor …………………………………………. 11
3. Necesităț ile umane – criteriu de baz ă în cercetarea valorii de
întrebuințare și a calității mărfurilor……………………………………………………………. 14
CAPITOLUL III. PROPRIETĂȚ I GENERALE ALE M ĂRFURILOR ………………………….. 17
1. Considera ții generale…………………………………………………………………………………. 17
2. Principalele propriet ăți ale mărfurilor ………………………………………………………….. 17
3. Metodologia determin ării calității mărfurilor………………………………………………… 26
CAPITOLUL IV. CALITATEA M ĂRFURILOR……………………………………………………….. 30
1. Concepte de bază privind calitatea………………………………………………………………. 30
2. Indici și funcții ale calit ății mărfurilor …………………………………………………………. 32
3. Factorii calit ății…………………………………………………………………………………………. 35
4. Factorii care influen țează îmbunătățirea calității produselor …………………………… 37
CAPITOLUL V. CALIMETRIA: M ĂSURAREA ȘI ESTIMAREA CALIT ĂȚII
MĂRFURILOR …………………………………………………………………………….. 41
1. Indicatori de calitate ………………………………………………………………………………….. 41
2. Metode calimetrice ……………………………………………………………………………………. 42
3. Determinarea cantitativ ă a calității………………………………………………………………. 44
4. Determinarea nivelului tehnic și calitativ al unui produs românesc,
comparativ cu produsul similar care se afl ă în circuitul mondial…………………….. 45
5. Calitatea produselor, competitivitatea și piața ………………………………………………. 47
CAPITOLUL VI. IPOSTAZELE CALIT ĂȚII, PRESCRIEREA CALIT ĂȚII,
GESTIUNEA CALIT ĂȚII ……………………………………………………………… 48
1. Ipostazele calit ății……………………………………………………………………………………… 48
2. Prescrierea calit ății ……………………………………………………………………………………. 50
3. Gestiunea calităț ii ……………………………………………………………………………………… 50
4. Demersul calitate și politica întrep rinderii ……………………………………………………. 54
CAPITOLUL VII. STANDARDIZAREA, ASIGURAREA, AUDITAREA ȘI
CERTIFICAREA CALIT ĂȚII PRODUSELOR……………………………….. 56
1. Standardizarea ………………………………………………………………………………………….. 56
2. Asigurarea calit ății…………………………………………………………………………………….. 60
3. Auditul calit ății…………………………………………………………………………………………. 62
4. Certificarea calit ății …………………………………………………………………………………… 64
CAPITOLUL VIII. ÎNNOIREA GAMEI SORTIMENTALE DE PRODUSE ȘI SERVICII
……………………………………………………………………………………………………. 67
1. Principalele că i de înnoire a produselor ……………………………………………………….. 67
2. Diversificarea produselor …………………………………………………………………………… 73

4 3. Genera ții de produse și game de produse ……………………………………………………… 74
CAPITOLUL IX. CLASIFICAREA Ș I CODIFICAREA MĂ RFURILOR …………………… 77
1.Sisteme de clasificare și codificare a produselor…………………………………………….. 77
2. Preocupă ri pentru armonizarea sistemelor de clasificare ș i codificare ……………… 79
CAPITOLUL X. GARANTAREA CALIT ĂȚII PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR ……. 81
CAPITOLUL XI. MARCA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR …………………………………. 86
1. Elemente de definire a m ărcilor ………………………………………………………………….. 86
2. Tipuri de m ărci și evoluția mărcilor …………………………………………………………….. 86
3. Funcții și calități cerute m ărcilor…………………………………………………………………. 87
4. Criterii de analiz ă a mărcii unui produs ……………………………………………………….. 89
5. Modul de evaluare al m ărcilor…………………………………………………………………….. 90
CAPITOLUL XII. ETICHETAREA ȘI MARCAREA PRODUSELOR ………………………. 92
1. Noțiuni generale ……………………………………………………………………………………….. 92
2. Norme privind etichetarea și marcarea produselor…………………………………………. 93
CAPITOLUL XIII. FIABILITATEA PRODUSELOR ………………………………………………… 96
1. Definirea fiabilit ății …………………………………………………………………………………… 96
2. Formele fiabilit ății …………………………………………………………………………………….. 97
3. Indicatori de fiabilitate și determinarea lor …………………………………………………… 99
CAPITOLUL XIV. COMPOZI ȚIA CHIMIC Ă A PRODUSELOR ALIMENTARE………. 105
1. Principalele componente al e produselor alimentare……………………………………… 105
2. Componente cu importan ță secundar ă din produsele alimentare ……………………. 118
3. Substanț e antinutritive prezente în produsele alimentare………………………………. 119
4. Aditivi alimentari…………………………………………………………………………………….. 120
5. Contaminan ți și poluanți alimentari …………………………………………………………… 125
CAPITOLUL XV. VALOAREA NUTRITIV Ă ȘI CALORIC Ă A PRODUSELOR
ALIMENTARE …………………………………………………………………………… 126
1. Conceptul de valoare nutritiv ă…………………………………………………………………… 126
2. Valoarea nutritiv ă a produselor alimentare …………………………………………………. 127
3. Valoarea caloric ă a produselor alimentare ………………………………………………….. 128
4. Influen ța prepară rii alimentelor asupra va lorii lor nutritive…………………………… 130
5. Consumul alimentar optim ……………………………………………………………………….. 137
CAPITOLUL XVI. PĂ STRAREA M ĂRFURILOR ……………………………………………………. 139
1. Factorii care influen țează păstrarea mărfurilor…………………………………………….. 139
2. Modific ări calitative ale m ărfurilor în timpul p ăstrării și depozitării………………. 142
3. Dirijarea condi țiilor de păstrare a m ărfurilor ………………………………………………. 144
4. Perisabilitatea m ărfurilor………………………………………………………………………….. 145
CAPITOLUL XVII. RECEPȚIA M ĂRFURILOR ………………………………………………………. 147
1. Generalităț i …………………………………………………………………………………………….. 147
2. Modalităț i de efectuare a recep ției mărfurilor……………………………………………… 148
3. Verificarea calit ății produselor………………………………………………………………….. 150
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………….. 1 52

5
CAPITOLUL I
OBIECTUL Ș I FUNCȚIILE MERCEOLOGIEI

Satisfacerea nevoilor de consum ale popula ției într-o societate civilizat ă,
presupune existen ța unui sortiment variat de produse. Această satisfacere este
mult ușurată în condițiile economiei de pia ță, la baza c ăreia se află proprietatea
privată, care permite libera ini țiativă a agenților economici în direc ția realizării
unei activit ăți economice eficiente. Economia de pia ță permite ca raportul de
mărfuri între cercetare și ofertă să fie cât mai favorabil atât produc ătorilor, cât și
consumatorilor.
Orice produs care prin propriet ățile sale satisface necesităț ile altor
persoane decât ale produc ătorilor și face astfel necesar ă vânzarea – cump ărarea
prin intermediul pie ței, se numeș te marfă.
1. Obiectul merceologiei
Marfa are dou ă elemente: valoare și valoare de întrebuin țare.
Valoarea mărfii este dat ă de faptul c ă marfa este produsul unei munci
omenești. Valoarea m ărfii va fi cu atât mai mare, cu cât pentru producerea ei se
va consuma mai mult ă muncă omeneasc ă. Aceasta presupune c ă marfa va fi și
mai utilă beneficiarului. De exemplu, un aparat de radio cu două lungimi de
undă va fi mai puț in folositor decât unul cu trei lungimi de und ă, sau decât un
radiocasetofon.
Deoarece preț ul reprezint ă expresia b ănească a valorii m ărfurilor, cu cât o
marfă va avea mai mult ă muncă omeneasc ă încorporat ă în ea, cu atât pre țul
mărfii va fi mai mare. De exemplu, un aparat de radio cu dou ă lungimi de undă
va fi mai ieftin decât unul cu trei lungimi de und ă, dar ș i utilitatea lor va fi
diferită .
În ceea ce priveș te valoarea de întrebuin țare a mărfurilor, aceasta se refer ă
la faptul c ă mărfurile sunt solicitate de cump ărători prin utilitatea lor, datorită
proprietăț ilor pe care le au. Deci, cu cât o marf ă va avea mai multe proprietăț i,
cu atât ea va fi mai util ă consumatorului și va fi solicitat ă mai mult pe pia ță.

6 Dacă un produs are numai unul din cele dou ă elemente (valoare sau
valoare de întrebuin țare), nu va putea fi marf ă. De exemplu, soarele, aerul ne
sunt necesare (deci au valoare de întrebuin țare), dar nu sunt m ărfuri deoarece nu
sunt produse ale muncii omene ști, deci nu au valoare.
Știința care are ca obiect de studiu marfa, se nume ște MERCEOLOGIE
și provine de la cuvintele "merx" care în limba latin ă înseamnă marfă și "logos"
care în limba greac ă înseamnă vorbire.
Disciplina merceologie se studiaz ă și în alte țări, sub denumiri ca:
"Warenkunde" în Germania, "Connaisse nce de marchandieses" în Fran ța,
"Science of commodities" în Anglia.
Enunț uri și concepte despre merceologie au ap ărut încă din secolul al
XVIII-lea.
Astfel, Johann Beckman a scris în anul 1733 cartea "Vorbereitung zur
Warenkunde", care a fost editat ă la Gottingen. Alte lucr ări de specialitate au
apărut în Italia (autor, Vittorio Villavech ia), în Austria (autor, J.Wisner).
În țara noastr ă, prima carte de merceologie a ap ărut la Bra șov, în anul
1895 și a fost scris ă de profesorul Arse nie Vlaicu. În aceast ă carte, m ărfurile
erau tratate din punct de ve dere al originii, propriet ăților, indicilor de calitate, a
metodelor de stabilire a calit ății.
Merceologia studiaz ă mărfurile în special din punct de vedere a valorii lor
de întrebuin țare, deci a necesit ății lor de utilizare.
Valoarea de întrebuin țare este o no țiune complex ă, care are un con ținut
tehnic, economic, socio-uman , toate raportate la necesit ățile societății,
− conținutul tehnic , presupune cunoa șterea principalelor propriet ăți ale
produselor finite și a principalilor factori care determin ă proprietăț ile
produselor finite. Factorii pot proveni din sfera produc ției (materii
prime, proces tehnologic), din sfera circulaț iei (ambalare, transport,
depozitare) sau din sfera serviciilor comerciale (termene de garan ție,
livrări de m ărfuri la domiciliul clien ților, orare prelungite de
funcționare).
− conținutul economic , care deriv ă din legă tura între valoarea de
întrebuinț are și valoare: o cât mai mare utilizare, dar cu cheltuieli cât
mai mici de ob ținere a produsului, pentru ca implicit pre țul produsului
să fie cât mai mic.

7− conținutul socio-uman, care se refer ă la faptul c ă proprietăț ile
mărfurilor se cerceteaz ă și sub urm ătoarele aspecte: influen ța
mărfurilor asupra st ării de să nătate a popula ției, contribuț ia lor asupra
nivelului de cultură civilizație și educație, dezvoltarea gustului estetic
al consumatorilor, influen ța mărfurilor asupra polu ării mediului
înconjurător.
Față de cele relatate, putem trage concluzia că valoarea de întrebuin țare a
unui produs este dată tocmai de capacitatea lui de a satisface o necesitate uman ă.
Cu cât un produs va dispune de mai multe valori de întrebuin țare, cu atât el va
satisface mai deplin cerinț ele beneficiarilor. Pe de alt ă parte, cu cât con ținutul
tehnic, economic, social și uman al produsului este mai bogat, cu atât valoarea
lui este mai mare, deci ș i prețul lui va fi mai mare.
Valoarea de întrebuinț are a produselor are un pronun țat caracter dinamic
care se accelereaz ă pe măsura dezvoltă rii științei și tehnicii, dar și în funcție de
cerinț ele mereu crescânde ale popula ției.
Astfel, pe m ăsură ce ș tiința și tehnica se dezvoltă , se pot diversifica
valorile de întrebuin țare, sau se pot descoperi noi surse ale valorii de
întrebuinț are.
De exemplu, de la apar atul de televizor simplu, alb-negru, s-a trecut la
televizorul color, care s-a perfec ționat continuu, prin utilizare de telecomand ă,
teletext, programare de pornire-oprire, etc., iar în prezent se preconizeaz ă
posibilitatea de folosire a TV și pentru utilizarea de Internet.
Între valoarea de întrebuin țare a produsului și costul acestuia, mai
intervine un factor deosebit de important și anume, calitatea .
Calitatea reprezint ă gradul în care o marfă satisface cerin țele
consumatorului. Între valoare de întrebuin țare, calitate și preț există un raport
direct proporț ional. Astfel, putem spune că merceologia studiaz ă și calitatea
produselor, deoarece calitatea este dat ă de valorile de întrebuinț are ale
produselor, valori care determin ă de fapt utilitatea produselor și deci,
achiziționarea lor de c ătre consumatori.
Privit ă din acest punct de vedere, merceologia este considerat ă știința
cercetării sistematice a produselor, sub asp ect tehnico-economic, într-o viziune
integratoare a valorii de întrebuin țare, a calităț ii, raportată la necesitate și la
eficiența economico-social ă în existen ța umană.

8 Merceologia apare astfel ca o disciplină științifică, practic-aplicativ ă, care
studiază o parte a problematicii calităț ii produselor ș i serviciilor. Ea abordeaz ă
calitatea din punct de vedere al opera țiunilor de recep ție, ambalare, transport,
depozitare, al comercializ ării, asigur ării condițiilor igienico-sanitare, optimiz ării
prețurilor, toate acestea privite prin prisma pie ței, de fapt a consumului final.
Merceologia urm ărește evitarea transmiterii indirecte a unei p ărți din
cheltuielile legate de calita te asupra consumatorului, cheltuieli care ar putea ave
loc prin sporirea cheltuielilor de între ținere, prin repara ții sau prin reducerea
duratei de exploatare a produsului
Prin prisma managementului calit ății totale și al asigur ării calității, se
urmărește o restructurare a concep ției despre merceologie , prin punerea
accentului asupra concuren ței existente în economia de pia ță, a protec ției
consumatorilor și a mediului ambiant, a necesităț ii interven ției organelor
abilitate în comercializarea m ărfurilor de calitate cât mai bun ă. Aceasta,
deoarece într-o economie de pia ță, calitatea produselor ș i prețul lor, sunt
elemente esen țiale în men ținerea competitivităț ii pe piață.
2. Conexiunea merceologiei cu alte domenii
Merceologia se afl ă în strânsă interdependen ță și cu alte discipline. Astfel:
− cu "Tehnologia", deoarece merceologia studiaz ă influenț a procesului
tehnologic asupra calit ății produselor, rela ția produs-necesitate,
eficiența economico-social ă a produsului;
− cu "Biologia", întrucât studiaz ă componentele din diferite plante ș i
respectiv influen ța lor asupra st ării să nătății organismului uman.
− cu "Dreptul", deoarece trebuie cunoscute legile și actele normative în
vigoare, referitoare la calitatea produselor, la recep ție, marcare,
etichetare, la protecț ia mediului înconjur ător.
− cu "Marketingul", pentru c ă practic, nu poț i cunoaște cerinț ele
consumatorilor f ără un studiu de pia ță, nu poți produce și desface
mărfurile fă ră o bună logistică, o publicitate corespunz ătoare, o
amplasare ra țională a rețelei comerciale.
− cu "Chimia", deoarece multe din m ărfurile care se analizează sunt
supuse verifică rii propriet ăților chimice prin metode de laborator.

9− cu "Fizica", în special la m ărfurile electrocasnice ș i electronice la care
verificarea caracteristicilor tehnico-func ționale implic ă și cunoș tințe de
fizică.
Iată de ce putem afirma c ă merceologia este o disciplin ă cu un profund
caracter interdisciplinar, c ă ea contribuie la formarea unei imagini cât mai
corecte a bunurilor care se comercializează și care sunt utile.
3. Funcț iile merceologiei
În concep ția modernă asupra calit ății vieții, merceologiei i se atribuie
următoarele func ții:
a) funcția propulsiv ă, care se manifestă mai ales în sfera produc ției și se
referă la ameliorarea calit ății produselor, la reproiectare, la înnoirea
produselor;
b) funcția de ierarhizare a valorilor de întrebuin țare și de corelare a lor cu
calitatea și costurile produselor. Aceast ă funcție este deosebit de
important ă, deoarece preț ul de cost și calitatea m ărfurilor constituie
factori esen țiali în competitivitatea produselor pe pia ță.
c) funcție economic ă, manifestat ă prin influenț a merceologiei asupra
producției, în direc ția adaptă rii acesteia la cerin țele consumatorilor,
respectiv la comanda social ă;
d) funcția socială, rezultată din rolul merceologiei în sporirea gradului de
utilitate al produselor fabricate ș i deci a satisfacerii cerin țelor
consumatorilor;
e) funcția educativă , exercitat ă prin explicarea caracteristicilor calitative
ale produselor și în func ție de ele, posibilitatea utiliz ării corecte a
produselor, prin introducerea de pr oduse noi în consum, prin crearea
de noi necesit ăți de produse;
f) funcția raționalizatoare în consum, deoa rece prin merceologie se pot
conștientiza masele de consumatori pentru ca să cumpere cele mai
indicate produse, conform dorin țelor și necesităților lor.
Prin func țiile arătate, merceologia se situează alături de alte discipline în
ansamblul preocup ărilor de cercetare multiplă a mărfurilor, de dirijare a
circulației mărfurilor, de urm ărire a comport ării acestora în consum, toate în
scopul de a satisface în cel mai înalt grad, cerin țele de consum ale popula ției.

10
CAPITOLUL II
METODOLOGIA GENERAL Ă DE CERCETARE A
MĂRFURILOR

Produsul reprezintă un sistem de structuri, func ții, stări, care îi sunt proprii
manifestării specifice în timp și spațiu (i se pot îmbogăț ii calitățile, i se poate
degrada valoarea de întrebuin țare).
Prin metodologia folosit ă, merceologia separ ă componentele valorii de
întrebuinț are, afirm ă sau neag ă calitatea, dezv ăluie valoarea de întrebuin țare a
produselor. Pentru aceasta merceologia folose ște metode de cercetare și de
analiză clasice, dar și proprii.
Specificul metodologiei merceologiei este de ob ținere a rezultatelor
parțiale și de interpretare a lor într-un sistem logic, științific, pentru a constitui
apoi sinteza valorilor de întrebuin țare și a calității produsului.
La cercetarea în studiul m ărfurilor, merceologia porne ște de la dou ă
aspecte:
− realitatea sistemului produs – necesitate;
− eficiența economico-social ă a produsului.
1. Metode de cercetare a m ărfurilor
Principalele metode utilizate de merceologie în cercetarea m ărfurilor,
sunt:
a) metode organoleptice (psihosenzoriale);
b) metode experimentale (de laborator).
a) Metodele organoleptice se bazeaz ă pe utilizarea sim țurilor și permit
identificarea operativ ă a produselor din punct de vedere al aspectului, al gradului
de prospe țime, al degrad ării calitative.
Metodele psihosenzoriale î și găsesc fundamentul teoretic în utilizarea
observației, care pentru a fi cât mai real ă, trebuie s ă se bazeze pe sim țurile
omului și pe instrumente foarte simple.
Avantajele metodelor organoleptice constau în: rapiditate, costuri mici,
simplitate. Ca dezavantaj principal men ționăm subiectivitatea, fapt pentru care la

11prelucrarea datelor, pentru ob ținerea unor rezultate cât ma i reale, trebuie aplicate
metode statistico-matematice.
b) Metodele experimentale se bazeaz ă pe observa ție, raționament,
analogie, analiz ă, sinteză. Ele sunt obiective, dar pentru aceasta trebuie s ă
reproducă condițiile reale de exploatare a pr odusului. De exemplu, la m ărfurile
auto-moto-velo, verificarea calit ății trebuie f ăcută pe piste de încercare special
amenajate.
La produsele noi, metodele de cercetare experimental ă se pot efectua în
stațiile pilot din cadrul întreprinderii produc ătoare.
Avantajele metodelor de laborator sunt c ă oferă date precise și obiective.
Printre cele mai importante dezavantaje, menț ionăm că necesită aparatur ă
complexă, personal calificat ș i spații special amenajate.
2. Tipuri de analize folosite în cercetarea m ărfurilor
a) Analiza structurală
Prin aceast ă analiză se studiază structura produsului. De exemplu, la
produsele alimentare se urm ărește compoziț ia lor chimic ă. La mărfurile textile,
prin analiza structurii fibrelor la mi croscop, putem constata tipul de lân ă din
produsul textil (merinos, țigaie, țurcană). Analiza structural ă se completeaz ă
adeseori cu analiza comparativ ă.
b) Analiza comparativ ă
Aceast ă analiză se referă la structurile, func țiile, eficien ța economico-
socială a produsului, toate aceste aspecte privite în rela ție cu un tip sau cu un
grup de produse.
Prin analiza comparativă se poate face ș i ierarhizarea valorilor de
întrebuinț are, printr-o gradare a calit ății. De exemplu, la produsele ceramice de
uz casnic, un serviciu de ce ști de cafea din por țelan, cu acela și model, cu aceea și
capacitate, poate să se comercializeze în patru calit ăți, datorită unor caracteristici
de calitate diferite (planitate necorespunz ătoare, modific ări de form ă etc.).
Analiza comparativ ă se folose ște mult atunci când se compar ă produse
indigene, cu produse din import, dar cu utilit ăți similare. Astfel se pot stabili
anumite raporturi care ne permit s ă apreciem valoarea de întrebuin țare a unor
produse, ca parte a unui grup de valori pe pia ța internă sau externă .

12 Pentru ca analiza comparativ ă să-și atingă scopul, este necesar ă stabilirea
riguroasă a criteriilor de compara ție. Acestea trebuie s ă fie acceptate de comer ț,
de utilizatori, s ă permită aprecierea corect ă a relațiilor dintre produse.
c) Analiza func țională
Se aplic ă în special produselor cu un grad înalt de tehnicitate și permite
determinarea caracteristicilor tehnico-func ționale. Aceast ă analiză necesită
laboratoare special dotate, instala ții de testări, de simul ări, precum și personal
calificat.
d) Analiza tehnic ă a valorii
Aceast ă metodă a început s ă fie folosit ă în țara noastr ă in anul 1971. Se
folosește atât în sectorul comercial, cât și în sectorul industrial. Are ca obiectiv
stabilirea unor corela ții raționale între elementele valorii de întrebuin țare și
calitate, raportate la gradul de satisfacere a necesit ăților și la costul valorii de
întrebuinț are.
Analiza tehnică a valorii este desprinsă din tehnica de management. Între
analiza valorii și analiza tehnic ă a valorii exist ă raporturi de interdependen ță.
Astfel, marfa poate fi descompus ă (convențional) în elemente ale valorii de
întrebuinț are totale, pân ă la individualizarea propriet ăților. Propriet ățile se pot
apoi ierarhiza dup ă importanță , sau dup ă nivelul lor calitativ. Deoarece marfa
este necesar ă tocmai datorit ă proprietăț ilor ei, cu cât acestea vor fi mai multe și
de calitatea dorit ă, cu atât marfa va avea o valoare mai mare.
Analiza valorii relev ă faptul că 80% din costuri se stabilesc în faza de
concept, de definire a produsului. Îmbun ătățirea calității în faza de execu ție
reprezintă doar 20% din costuri. Din acest motiv, analiza tehnic ă a valorii este
concentrat ă în faza de concept a produsului, at unci când se stabilesc valorile de
întrebuinț are ale acestuia, în concordan ță cu eforturile economice pentru
satisfacerea necesit ăților la un pre ț cât mai optim.
Merceologia se implic ă astfel în analiza dintre parametrii constructivi și
funcționale ai m ărfurilor (care reprezint ă componen ții valorilor de întrebuinț are)
și prețuri (ca expresie b ănească a valorii m ărfurilor).
e) Analiza morfologică
Se bazează pe analiza tehnic ă a valorii.

13 Aceast ă metodă presupune cunoa șterea principalelor propriet ăți ale
produselor, precum și nivelul de performan ță al acestora. Datele respective se
trec într-un tabel morfologic pe baza că ruia se analizeaz ă și se combină
caracteristicile (func țiile) produsului, pentru ca apoi s ă se constate în ce m ăsură
sunt satisf ăcute cererile consumatorilor, ce caracteristici trebuie îmbună tățite sau
adăugate pentru obț inerea unor produse noi, compe titive, ce tehnologii trebuie
aplicate pentru ob ținerea unor produse solicitate de beneficiari.
Deci, analiza morfologică poate ca prin observa ții anterioare și posterioare
utilizării produsului, s ă conducă la o nouă proiectare, la o realizare tehnologic ă
superioară , la o îmbun ătățire a calității produsului.
f) Analiza sistemică
Se refer ă la raportul produs – necesitate – cost – eficien ță economic ă.
Aceasta înseamn ă că nici un produs nu se obț ine dacă nu este necesar,
respectiv dac ă nu satisface anumite cerin țe. Dar calitatea produsului trebuie s ă
ducă la obț inerea unui cost cât mai optim, atât pentru produc ător, cât ș i pentru
consumator.
În esen ță, propriet ățile principale ale m ărfurilor (care reprezint ă de fapt
valorile de întrebuin țare ale acestora), trebuie raportate la costul produselor și la
necesităț ile de consum.
Analiza sistemic ă este cea mai cuprinz ătoare dintre toate tipurile de
analiză a mărfurilor.
Pentru realizarea unui raport cât ma i optim între cele patru elemente
arătate, este necesar s ă se cunoasc ă piața foarte bine, deci s ă existe o politic ă de
marketing bine gândit ă, urmărită prin tehnici de management.
Spre deosebire de analiza tehnic ă a valorii care este important ă în special
în produc ție, analiza sistemic ă este mai folositoare atunci când urm ărim
utilitatea ș i consumul produsului, eficien ța economic ă și socială a acestuia.
În concluzie, metodele și tipurile de analize pe care merceologia le aplic ă
la cercetarea m ărfurilor, sunt foarte variate.
Alegerea metodelor și a tipurilor de analiz ă diferă în funcție de obiectivele
cercetării merceologice, de scopul cercet ării, de durata și costul analizelor, de
posibilitățile reale de executare, de importan ța și valoarea rezultatelor care se vor
obține.

14 3. Necesit ățile umane – criteriu de baz ă în cercetarea
valorii de întrebuin țare și a calităț ii mărfurilor
Necesit ățile umane reale au o importan ță economico-social ă imensă .
Aceasta, deoarece, în general ceea ce îmi este necesar, trebuie s ă am, deci
trebuie să fie produs. Numai ceea ce este n ecesar se vinde, deci o produc ție
realizată fără a fi cerută , rămâne nevândut ă, iar în consecin ță, duce
întreprinderea produc ătoare la faliment. De aceea putem spune că necesităț ile
umane reprezintă pivotul social în jurul c ăruia se organizeaz ă procesele
economice fundamentale.
Între producție – produse – schimb – consum există o strânsă legătură.
Astfel, producția creează bunuri conform necesităț ilor umane, produsele se
repartizeaz ă conform unor legi sociale (dup ă aspirații, posibilit ăți financiare,
poziț ie în societate), schimbul redistribuie produsele conform unor necesit ăți
personale, iar consumul transform ă produsul în marfă capabilă să satisfacă
trebuinț ele individuale.
Din aceste motive consider ăm că necesităț ile reprezint ă criteriul de baz ă
în cercetarea valorii de întrebuin țare a produselor, fapt pentru care trebuie
cunoscute foarte bine necesit ățile umane și valoarea de întrebuin țare a
produselor.
Merceologia, prin tipurile de analiz ă arătate, ajută la stabilirea cât mai
corectă a relației produc ție – produse – schimb – consum. Necesitatea corela ției
între produc ție și consum rezult ă și din faptul c ă în nomenclatorul general de
mărfuri (unde produsele sunt clasificate și codificate), o cifr ă a codului
reprezintă destinația produsului, deci la ce este necesar produsul respectiv.
Func ție de necesit ăți și de condi țiile concrete de utilizare, se fixeaz ă apoi
nivelul caracteristicilor și al parametrilor calit ății. De exemplu, la aparatele
electronice se stabileș te dacă produsul este de mas ă, profesional sau Hi-Fi.
Necesit ățile sunt subiective prin esen ță, dar devin obiective prin
modalitatea lor de satisfacere în func ție de aspira țiile și de posibilit ățile
financiare ale cump ărătorilor.
Există și situații în care o trebuință reală și posibilă este exploatat ă pentru
bani, scopul produc ției în acest caz fiind în principal profitul produc ătorului. Se
obțin astfel de regul ă produse de tip "kitsch".
Deoarece necesit ățile umane se satisfac prin propriet ățile produselor, deci
prin valorile lor de întrebuinț are (care au caracter dinamic), se remarca un

15caracter dinamic și la necesit ățile umane. Acest caracter se datoreaz ă în special
tehnicii în continu ă dezvoltare, dar și creșterii gradului de civiliza ție al
populației, care va amplifica trebuin țele consumatorilor ș i va modifica, totodat ă
cererea de consum.
De exemplu, se renun ță la o mobil ă uzată moral, se achiziț ionează una
nouă , care însă nu mai corespunde cu corpurile de iluminat existente în locuință ,
cu covoarele, cu restul obiectelor din înc ăpere. Și atunci se simte nevoia înnoirii
încăperii, sau chiar a întregului interior al locuin ței.
Produc ția trebuie s ă sesizeze pulsul pie ței și să fie preg ătită deja cu
produse atunci când acestea se vor solicita . Numai astfel se vor putea realiza
profituri pentru produc ător și se vor satisface într-adev ăr necesitățile umane.
Clasificarea necesit ăților
Omul, prin natura sa dual ă de ființă biologică și ființă socială, determină
că și natura necesit ăților să și-o împart ă în necesit ăți biologice și necesități
sociale .
După natura lor , necesităț ile se pot împ ărți în:
− necesităț i spirituale și materiale;
− necesităț i generale și specifice;
− necesităț i corporale și acorporale.
După sfera lor de ac țiune, necesităț ile se grupeaz ă în:
− necesităț i individuale;
− necesităț i de grup;
− necesităț i sociale (dup ă categorii sociale, profesiuni).
Din acest punct de vedere, fiecare dintre cele trei grupe se mai por diviza
în nevoi biologice, fiziologice, psihologice (de satisfacere și confort), de
activități creatoare (de exemplu locuin țe confortabile dotate într-un anumit mod
pentru crea ție, pentru muzică , pentru art ă).
După felul satisfacerii necesit ăților:
− psihosomatice (mijloace de conservare fizic ă și psihică);
− psihohabita ționale (nevoi pentru locuin ță, îmbră căminte);
− psihosociale (pentru munc ă, securitate personal ă, apărare).
După nivelul satisfacerii necesit ăților: minime, vitale, prioritare, medii,
plenare, de lux, excedentare.

16 După posibilitatea de satisfacere a necesit ăților: nevoi solvabile ș i
nesolvabile.
În func ție de scopul cercet ării, se vor avea în vedere acele clasific ări, care
vor scoate cel mai bine în eviden ță tipurile de nevoi care vor trebuie satisf ăcute
și care vor aduce totodat ă producătorului, profitul dorit. Odat ă cu aceasta, în
cercetare se va face corespunză tor și ierarhizarea valorilor de întrebuin țare.
Măsurarea nevoilor este dificil ă și din acest motiv se folose ște o cercetare
interdisciplinar ă, în care se implic ă biologia, psihologia, merceologia,
marketingul etc.
Tehnica modern ă de cercetare a necesit ăților, a obligat crearea unei
metodologii de simulare pe calculator a alternativelor, folosirea unor tehnici de
extrapolare, a unor modele pentru investigarea necesit ăților și a posibilit ăților de
satisfacere a lor.

17
CAPITOLUL III
PROPRIET ĂȚI GENERALE ALE M ĂRFURILOR
1. Considera ții generale
Mărfurile posed ă mai multe propriet ăți (caracteristici) na turale, care le fac
utile oamenilor. Aceste propriet ăți sunt puse în eviden ță prin opera țiunile de
proiectare, prin procesul tehnologic, prin opera țiunile de comercializare
(transport, depozitare) și în consumul propriu zis al produsului.
Propriet ățile produsului pot fi principale și secundare. Astfel:
− proprietățile principale (de baz ă), derivă din structura materiei prime,
din procesul tehnologic și ele determină de fapt domeniul și condițiile
de utilizare, diferen țierea produselor și a prețului lor;
− proprietățile secundare ajută la precizarea m ărimii indicilor de calitate
și a propriet ăților principale, deci implicit la definirea calit ății
produselor. De exemplu, la sticl ă, transparen ța este o proprietate
principală , dar ea devine proprietate secundar ă atunci când se apreciaz ă
la obiectele de uz casnic de menaj, în compara ție cu sticla optică .
În consumul efectiv al produsului se apeleaz ă doar la anumite propriet ăți
și anume la acelea care corespund cel mai bine destina ției produsului.
Proprietățile produsului care corespund cel mai mult destina ției sale, se
numesc condiții de calitate . De exemplu la mobil ă, suprafața (lucioas ă sau
mată), culoarea, designul; la pr odusele alimentare, compozi ția chimic ă, funcție
de care ne ș i cumpărăm astfel de produse. Importan ța condițiilor de calitate
rezultă deci din faptul c ă ele "măsoară" calitatea cerut ă de consumator, calitate
care practic nu se poate exprima direct și concret.
2. Principalele propriet ăți ale mărfurilor
Dup ă aportul pe care îl aduc în timpul utiliz ării mărfurilor, propriet ățile se
împart în:
− proprietăți tehnico-func ționale (tehnologice, fizice, chimice, mecanice,
termice, optice, electri ce, magnetice, acustice).

− proprietăți de durabilitate (durata m edie de utilizare,
conservabilitatea, fiabilitatea, m entenabilitatea, siguran ța în
exploatare);
− proprietăți estetice (designul, finisarea, arm onia elem entelor
constitutive);
− proprietăți psihosenzoriale (aspectul, gustul, m irosul, consisten ța,
tușeul);
− proprietăți ergonomice și sociale (confort, com oditate în folosire,
ușurință în transportate și depozitare, protejarea m ediului înconjur ător);
− proprietăți economice (consum de energie).
Cele m ai importante propriet ăți cu caracter general, care sunt valabile la
mai multe grupe de m ărfuri alim entare sau nealim entare, sunt:
Proprietăți fizice
a) Masa – reprezint ă raportul între for ța care se exercit ă asupra unui corp
și accelera ția pe care acesta o cap ătă sub acțiunea for ței respective. Masa se
folosește la determ inarea calit ății lor. Se utilizeaz ă următoarele forme particulare
ale masei:
− masa propriu zis ă, care se determin ă prin cânt ărire și se exprim ă în
gram e (multiplii și subm ultiplii);
− masa pe unitatea de lungim e, de suprafa ță sau volum , care se
calculează la produse în func ție de natura lor (textile, hârtie, lem n);
− masa comercială, care se determin ă conform form ulei:
Ur 100Ua 100Mn Mc++= ,
în care: Mc = masa comercial ă;
Mn = masa netă;
Ua = um iditate adm isă conform norm elor în vigoare;
Ur = um iditate real ă.
Masa comercial ă se are în vedere în special în tranzac țiile com erciale
internaționale:
− masa vrac, care se calculeaz ă la var, la cereale.
b) Greutatea specific ă sau volumetric ă (γ), reprezint ă raportul dintre
greutatea unui corp și volum ul său. Se exprim ă în N / m etru cub, sau Kgf/dm
cub:
18

VG=γ
în care: G = greutatea;
V = volum ul;
γ = greutatea specific ă.
Se utilizează la aflarea m asei unui produs care nu se poate cânt ări (atunci
când este în vrac, sau când are dimens iuni prea mari). În acest caz, se aplic ă
form ula: G=γ·V.
De asemenea, se mai calculeaz ă când este necesar ă identificarea naturii
sau a gradului de im purif icare a unui produs. În aceast ă situație, ne va ajuta de
exemplu s ă depistăm natura unor fibre textile, deoarece fiecare are o anum ită
densitate bine stabilit ă (celofibra: 1,5; PNA 1,1).
O formă particular ă a greutății specifice este greutatea specific ă aparentă
(γa), care se calculeaz ă la corpurile poroase . Ea ne perm ite să ne inform ăm
concom itent și asupra altor propriet ăți ale produselor. De exem plu, o țesătură cu
greutatea specific ă aparentă mică înseamn ă că are "pori" mai mul ți și deci,
capacitate de izolare term ică ridicată.
Greutatea specifică se calculeaz ă mai mult în scopuri științifice. Pentru
scopuri m ai puțin pretențioase, se calculeaz ă densitatea, care reprezint ă mas a
unității de volum a unui corp și se exprim ă în Kg/dm3.
vm=ρ
în care: m = masa;
v = volum ul;
ρ = densitatea.
c) Proprietățile de sorb ție. Se refer ă la primirea sau cedarea vaporilor de
apă sau gaze din atmosfer ă. Cele m ai importante propriet ăți de sorbție sunt:
− adsorbția = sorbția vaporilor de ap ă în strat superficial, la suprafa ța
corpului;
− absorbția = fenom enul de sorb ție a vaporilor de ap ă prin difuzie în
toată masa produsului;
− chemosorb ția = sorbția rezultat ă ca urm are a contactului unui corp
cu vapori de gaze;
− desorbția = cedarea în afara corpului, a vaporilor de ap ă sau gaze.
19

20 Proprietăț ile de sorbț ie diferă în funcție de temperatura și umiditatea
aerului, fapt pentru care, în vederea p ăstrării și conservă rii produselor în bune
condițiuni, este necesar ă respectarea unor anumiț i parametrii referitori la
procentul de ap ă din atmosfer ă și la căldura din locul unde produsele se
păstrează sau se depoziteaz ă. Aceasta, deoarece modificarea condi țiilor de
temperatur ă și umiditate pot duce la varia ția și a altor caracteristici de calitate, ca
de exemplu: a rezisten ței mecanice, a râncezirii, a muceg ăirii.
No țiunea de sorb ție se substituie adeseori cu cea de higroscopicitate , care
se definește prin capacitatea unui corp de a primi apa sau vaporii de ap ă. Această
proprietate poate fi privit ă ca avantajoas ă dacă ne referim la produsele textile din
bumbac folosite pentru confec ționarea lenjeriei, sau poate fi considerată defect,
ca de exemplu la sare, zah ăr, ciment.
Proprietăți mecanice
Se refer ă la comportarea m ărfurilor fa ță de acț iunea unor for țe exterioare
care le pot modifica forma sau structura. Sunt specifice m ărfurilor din lemn,
mărfurilor metalice, m ărfurilor textile, etc.
a) Rezistența – proprietatea m ărfurilor de a nu ceda anumitor sarcini.
După tipul solicită rii, distingem rezisten ța la tracțiune, la îndoire, la
compresiune, la uzur ă, la frecare (abraziune);
b) Duritatea – proprietatea m ărfurilor de a rezista la p ătrunderea unor
forțe exterioare. Se determin ă prin zgâriere, prin ap ăsare și prin metode
dinamice. Cel mai des folosit ă este metoda prin zgâriere, la care se
utilizează scara de duritate mineralogic ă stabilită de Mohs. Criteriul
care stă la baza întocmirii acestei sc ării, este c ă fiecare mineral din
scară îl zgârie pe cel dinaintea lui și este zgâriat de cel de dup ă el.
Astfel:
1 – talc 2 – ghips 3 – spat calcaros 4 – flourina
5 – apatita 6 – ortoza 7 – cuar ț 8 – topaz
9 – corindon 10 – diamant
c) Flexibilitatea – proprietatea m ărfurilor de a se îndoi, f ără a se deforma
la acțiunea unor for țe exterioare;
d) Plasticitatea – proprietatea m ărfurilor de a se modela în special sub
influența temperaturii, umidit ății;
e) Elasticitatea – proprietatea m ărfurilor de a reveni la forma și
dimensiunile ini țiale, după acțiunea asupra lor a unor for țe exterioare.

21Proprietăți optice
a) Culoarea – este cea mai important ă proprietate optic ă a numeroase
grupe de produse (textile, încă lțăminte, mobil ă, ceramic ă, mărfuri alimentare,
etc.).
Importanț a culorii rezult ă din faptul c ă ea poate fi uneori unicul criteriu de
apreciere a calit ății mărfurilor, poate stimula cererea de m ărfuri, poate determina
diversificarea sortimentului m ărfurilor. Exist ă cca.30.000 de nuan țe, dar ochiul
omenesc nu poate distinge decât pân ă la 9 nuan țe/culoare.
Culoarea ca senzaț ie este definit ă prin trei elemente:
− cromatismul , care este determinat de lungimea de und ă care permite
distingerea unei culori de alta. Astfel, exist ă culori reci (cu lungimea de
undă mică): violet, albastru ș i culori calde (cu lungimea de und ă mare):
roșu, portocaliu, galben;
− puritatea culorii , care reprezint ă proprietatea culorii de a fi mai
concentrat ă sau mai pal ă (raportul cromatismului fa ță de alb sau negru);
− luminozitatea (str ălucirea) , proprietatea culorii de a fi mai mult sau
mai puțin vie, în raport cu gradul de intensitate al luminii reflectate.
Efectele fiziologice și psihologice ale culorilor
Culoarea poate aduce în psihicul omului bucurie sau triste țe, liniș te sau
agitație, poate dezvolta inteligen ța, creativitatea, imagina ția, poate aduce
randament în munc ă, sau poate înl ătura oboseala și crea o bună dispoziție.
Culorile influenț ează și munca oamenilor. Astfel, scade randamentul când
în mediu ambiant predomin ă culorile cenu șii sau negre, care dau și o stare
apăsătoare. Culoarea albastr ă dă liniș te și calm (în s ălile de reanimare la spitale),
dar și o oarecare încetinire în munc ă.
În unele țări, culorile au și anumite semnifica ții. De exemplu, culoarea
albastră simbolizeaz ă la suedezi b ărbăția, iar la olandezi feminitatea. Albul
desemneaz ă în general puritatea, dar la japon ezi, chinezi este culoarea de doliu.
Galbenul simbolizeaz ă în Asia puritatea, în Europa , gelozia. Culoarea roz, este
culoarea homosexualilor.
În ceea ce privesc m ărfurile, culoarea este asociat ă adeseori cu unele
sortimente de produse. De exemplu, la mere, când spunem parman auriu ne
imagină m un anumit soi de mere, la fe l când spunem ionathan, goldene.

Culoarea Efecte fiziologice Efecte psihologice

22 Roșu Crește presiunea sangvin ă.
Ridică tonusul muscular.
Activează respirația. Culoare foarte cald ă.
Stimuleaz ă intelectual.
Indică dinamism, energie, curaj.
Portocaliu Accelereaz ă pulsul.
Menține presiunea
sangvină .
Favorizeaz ă secreția
gastrică. Culoare cald ă.
Stimulent emotiv.
Comunicativitate.
Galben Influențează funcționarea
normală a sistemului
cardio-vascular. Vitalitate.
Generozitate, gelozie.
Calmant al psihonevrozelor.
Verde Scade presiunea sangvin ă.
Dilată vasele capilare. Culoare rece.
Liniște, calm.
Simbol de speran ță, optimism,
simț practic.
Albastru Scade presiunea sangvin ă.
Scade tonusul muscular.
Calmează respirația. Culoare foarte rece.
Liniște, calm.
Fidelitate, îndeamn ă la visare.
Violet Crește rezisten ța
pulmonară . Tristețe, melancolie, demnitate.
Alb Senzație de puritate, cur ățenie,
liniște.
Negru Reduce activitatea
metabolic ă. Senzație de depresie, nelini ște,
dar și de elegan ță, distincție.

Preferinț ele pentru culori sunt determinate de:
− vârstă : tinerii prefer ă culorile tari, str ălucitoare;
− sex: femeile prefer ă culorile suave, b ărbații culorile închise, sobre;
− climă: în orient predomin ă culorile: alb, galben, ro șu.
În țările cu clim ă rece predomin ă culorile închise.
Prin culori se pot reda și unele noț iuni abstracte:
− acid: verde, g ălbui;
− dulce: roz, portocaliu, galben;
− amar: bleumarin, maro, oliv, violet;
− sărat: gri cu verde, gri cu albastru.

23 La componentele publicitare, foarte importantă este culoarea care trebuie
stabilită între forma și fondul suportului publicitar. Contrastele cu efectele cele
mai puternice rezult ă din următoarele combina ții:

Forma Pe fond
Roșu
Albastru
Galben
Violet
Portocaliu
Verde Albastru închis
Galben
Purpuriu
Verde
Albastru închis
Roșu

În ceea ce priveș te aspectul la distan ță a atragerii aten ției și a posibilit ății
de citire a materialelor publicitare, ordinea combina țiilor de culori, este:

Text Fond
Negru Galben
Verde Alb
Roșu Alb
Albastru Alb
Alb Albastru
Negru Alb
Galben Negru
Alb Roșu
Alb Negru
Roșu Negru
Verde Roșu
Roșu Verde

Pe lângă culoare, alte propriet ăți optice mai importante pentru m ărfuri,
sunt:
b) luciul – poate fi adamantin (la minerale transparente), gras (parafin ă),
mătăsos (azbest), mat (bumbac), sticlos (sticl ă);
c) indicele de refrac ție;
d) transparen ța.

24 Aceste proprietăț i optice, sunt îns ă mai pu țin importante pentru
majoritatea grupelor de m ărfuri, de aceea se vor trata ca propriet ăți specifice
pentru anumite grupe de m ărfuri.
Proprietăți electrice
Acestea eviden țiază comportarea m ărfurilor la deplasarea sarcinilor
electrice în interiorul lor, sub acț iunea unei diferen țe de poten țial. Sunt specifice
mărfurilor metalice, electri ce, electronice, la ob ținerea cărora foarte important ă
este conductibilitatea electric ă.
În funcț ie de conductibilitatea electric ă materialele se împart în:
– conductori electrici (materiale care c onduc bine curentul), de exemplu:
argintul, cuprul, aluminiul;
– electroizolante (care opun rezisten ță la trecerea curentului electric prin
ele), de exemplu: por țelanul, sticla, lemnul, cauciucul, materialele
plastice;
– materiale semiconductoare (care pot conduce curentul electric numai în
anumite condi ții), ca de exemplu: aliajele metalice întrebuin țate la
obținerea tranzistorilor ș i a circuitelor integrate.
Proprietăți magnetice
Se refer ă la propriet ățile materialelor de a pe rmite trecerea prin ele a
liniilor de forță ale unui câmp magnetic. În func ție de aceste propriet ăți, metalele
și aliajele lor pot fi materiale magnetice dure (care se întrebuin țează pentru
obținerea magne ților permanenț i) și materiale magnetice moi (folosite la
electromotoare).
Proprietăți chimice
Sunt influenț ate de compozi ția chimic ă și de structura m ărfurilor. Au un
rol determinant în calitatea, p ăstrarea și transportul m ărfurilor, în special la cele
alimentare, chimice, cosmetice, textile și pielărie.
Proprietăți estetice
Sunt dictate de form ă, linie, desen (design), ornament.
Liniile sunt categorii estetice simple, dar pentru unele m ărfuri sunt
esențiale: la vestimenta ție, la mobil ă, la automobile, avioan e etc. Linia generează

25forma obiectului, poate pune în relief anumite detalii ale m ărfii, poate conferi
stilul produsului.
Forma unui produs este în strâns ă legătură cu structura produsului, cu
durabilitatea și cu uzura moral ă a produselor.
Designul reprezint ă de fapt îmbinarea între func țiile utilitare și artistice,
un raport între forma constructiv ă și cea artistic ă, o îmbinare între util și frumos.
Varietatea mare a m ărfurilor a dus la crearea unor ramuri ale designului:
designul vestimenta ției, al mobilierului, al ceramicii, al aparatelor de fotografiat,
etc.
Proprietăți de durabilitate
Calitatea m ărfurilor de folosință îndelungată (electrice, electronice), este
dată și de durabilitate, care exprim ă capacitatea produselor de a- și îndeplini
funcțiile pentru care au fost create în condi ții normale de exploatare, într-un timp
cât mai îndelungat.
a) Fiabilitatea este proprietatea m ărfurilor de a se folosi un timp cât mai
îndelungat, f ără reparații capitale;
b) Mentenabilitatea reprezint ă capacitatea unui produs de a putea fi
menținut sau repus în stare de func ționare, atunci când mentenan ța se
efectueaz ă în condi ții precizate și într-un timp dat. Mentenanț a
reprezintă ansamblul ac țiunilor tehnico-organizat orice necesare pentru
menținerea și repunerea unui produs în stare de funcț ionare (când
există posibilitate de depistare u șoară a defectelor, piese de schimb,
unități service bine dotate și cu personal calificat);
c) Disponibilitatea reprezintă limita maxim ă până la care posesorul poate
utiliza produsul și este dată de raportul dintre timpul de utilizare
efectivă a produsului și timpul calendaristic de utilizare.
Proprietăți psihosenzoriale
Au o importanță deosebită pentru m ărfurile alimentare deoarece
determină alegerea ș i dezvoltă apetitul pentru o anumit ă marfă. În ceea ce
privesc m ărfurile nealimentare, propriet ățile psihosenzoriale sunt componente
principale ale aspectului estetic, care uneori este hot ărâtor la alegerea destina ției
unor mărfuri.
a) Aspectul – se refer ă la starea suprafeț ei (netedă, lucioasă, aspră);

26 b) Gustul – (dulce, s ărat, acru, amar), a c ărui intensitate este condi ționată
de concentra ția substan țelor în produs, de temperatura substan țelor sau
a mediului ambiant, de gradul de m ărunțire al alimentelor, de
deprinderea degust ătorilor, etc.;
c) Mirosul – poate declan șa secreț ia glandelor digestive. În cazul unor
amestecuri, se poate sesiza fie mirosul substan ței cu intensitate mai
mare, fie mirosuri noi rezultate din amestecul mai multor substanț e
odorante existente în produs.
d) Consisten ța – este o caracteristic ă important ă pentru unele produse
alimentare, ca de exemplu: la pâine, uleiuri. M ăsurarea acestei
proprietăț i este important ă pentru depistarea purit ății produselor
alimentare și a calității lor.
Propriet ățile generale ale m ărfurilor se verific ă prin diferite metode și prin
anumite tipuri de analize.
3. Metodologia determin ării calit ății mărfurilor
În activitatea practic ă, determinarea calităț ii mărfurilor trebuie efectuată
diferit, func ție de:
− dotarea tehnic ă;
− specialiș tii de care dispunem;
− indicii calit ății care se pot determina sau m ăsura;
− importanț a caracteristicilor de calitate (t ransformate în indici de
calitate) și care fac necesar produsul
Obiectivele metodologiei determin ării calității mărfurilor:
− stabilirea concordan ței prin norme tehnice, contracte economice (sub
formă de condiții sau indici de calitate);
− compararea cu starea anterioar ă a calității și cu realiz ările obț inute pe
plan național (interna țional) în domeniu respectiv;
− precizarea corela ției între furnizorul unui produs și gusturile
(preferințele) consumatorului.
Pentru atingerea acestor obiective, se pot utiliza 2 că i:
a) testarea social ă (obiectiv ă);
b) testarea de laborator (conven țională ).
Fiecare din aceste 2 test ări, utilizează metode adecvate ș i specifice.

27 Testarea social ă (obiectiv ă) – presupune: culegerea, prelucrarea și
interpretarea informațiilor asupra calit ății, prin cercetarea pie ții, deci prin studii
de marketing. Informa țiile se pot completa urm ărindu-se și comportarea
produsului în utilizare ( în consum).
Testarea social ă apelează la metode specifice, ca de exemplu:
− panelul de consumatori;
− expoziț ia cu vânzare (anchet ă ocazional ă);
− metoda purt ării experimentale.
Panelul de consumatori se foloseș te pentru:
− urmărirea dinamic ă a cererii;
− urmărirea produselor noi (a cererii).
Este o metod ă superioar ă de investigare a pie ții.
Panelul presupune folosirea unui eș antion (fix) constant de consumatori,
deci un e șantion nominalizat care este pă strat vreme îndelungat ă și supus
periodic anchet ării.
Astfel se vor putea studia tendin țele în manifestarea cererii și localiza
cauzele care duc la schimb ări în cerere.
Panelul de consumatori se stabile ște la scar ă teritorial ă mare (chiar
națională ) și cuprinde câteva sute de persoane și presupune cheltuieli materiale
mai mari decât la expoziț iile cu vânzare sau la purtarea experimental ă.
Se cunosc în practica unor țări paneluri specializate pentru produse
alimentare, pentru medicamen te, pentru bunuri de folosin ță îndelungată . De
exemplu, panelul societ ății Secodip (Fran ța), alcătuit din 4.000 de gospodine, de
la care se culeg informa ții săptămânal, sau panelul societăț ii DOREMA, un
panel de medici, prin intermediul c ărora se înregistrează frecvența bolilor și a
diferitelor medicamente (chiar și anumite m ărci, de medicamente) prescrise.
Expoziț ia cu vânzare se face la diferite interval e de timp, cu scopul de a se
testa preferin țele consumatorilor. Se întocmes c chestionare care se înmânează
pentru completare vizitator ilor, la intrarea în expozi ție. La plecarea acestora,
chestionarele se strâng, se prelucreaz ă și se constată dorințele consumatorilor
pentru a se putea orienta dezvoltarea produc ției în viitor.
Metoda purt ării experimentale se utilizeaz ă mai puțin în testarea calităț ii,
întrucât necesit ă un timp prea îndelungat. Se folose ște, de exemplu, la articolele
de încălțăminte.
Avantajele testă rii sociale:

− permit confruntarea calit ății reale a produselor cu cerin țele de calitate
ale consumatorilor cu cerin țe de calitate ale consum atorilor;
− stabilește gradul de utilizare a produselor.
Testarea de laborator ( convențională)
Presupune măsurători, determ inări, încercări și observa ții în laboratoare,
pe probe m ici din produse.
Testarea de laborator urm ărește determ inarea unor constante fizice (m asă,
greutate specific ă, etc.), a unor încerc ări mecanice (rezisten ță, duritate) și a unor
param etrii tehnici (tensiune, intensitate, putere).
Avantajele testării de laborator rezult ă din faptul c ă sunt eficiente din
punct de vedere econom ic și nu necesit ă un tim p prea îndelungat ca în cazul
panelului de consum atori sau a purt ării experimentale. Ca dezavantaje, se
remarcă necesitatea unor laboratoare bine dotate și a unui personal calificat.
Metodologia testării de laborator cuprinde urm ătoarele etape mai
importante:
− eșantionarea probelor, care se refer ă la luarea probelor din produs, în
proporția prevăzută de norm ativele în vigoare;
− condiționarea probelor luate la o anum ită temperatur ă, presiune și
umiditate, dup ă cum se cere în actele normative;
− cercetarea probelor prin m etode de laborator, specifice pentru
determ inarea caracteristicilor calitative;
− corectarea și interpretarea rezultatelor în vederea extinderii lor asupra
întregului lot.
Corectarea rezultatelor se face prin fo losirea mediei aritmetice simple sau
ponderate. Generalizarea rezultatelor asupra întregului lot se face prin aplicarea
relației:
0zxR σ⋅±=
1nn
x 0−⋅σ=σ
în care: R = rezultatul determ inării;
x = media aritm etică a indicelui determ inat;
z = coeficient de corectare
= eroarea medie p ătratică a lotului; 0σ
xσ = abaterea medie p ătratică;
28

29 n = num ărul măsurătorilor.
Datele rezultate se vor înscrie în tr-un tabel care va permite analiza și
interpretarea calit ății reale, cu calitatea de referin ță prescrisă în actele normative.
În finalul test ării de laborator se va elibera un buletin de analiz ă care va
însoți produsul la comercializare.

30
CAPITOLUL IV
CALITATEA MĂ RFURILOR

Produsul reprezint ă un bun material ob ținute printr-un proces de munc ă și
care satisface anumite cerin țe. El însumeaz ă o serie de caracteristici care se mai
numesc parametrii sau însu șiri.
Caracteristicile deriv ă din valoarea de întrebuinț are a produsului, care
reprezintă de altfel, suportul material al valorii. Valoarea se ascunde sub
înveliș ul material al m ărfurilor, datorită muncii omene ști depuse pentru
obținerea propriet ăților produselor respective și se regă sește în preț (fetiș ismul
mărfii).
Valoarea de întrebuin țare reprezintă astfel, corespondentul material al
necesităților umane.
1. Concepte de baz ă privind calitatea
Gradul în care sunt satisf ăcute nevoile sociale ale beneficiarilor și
respectiv ale societ ății, reprezintă calitatea m ărfurilor .
În sens mai larg, calitatea se define ște ca "ansamblu m ăsurabil al
valorilor de întrebuinț are, al propriet ăților utile ale mă rfurilor, care exprim ă
gradul de eficiență al satisfacerii unei nevoi sociale" . Aceasta înseamn ă că
noțiunea de calitate reprezint ă de fapt o form ă de manifestare a valorii de
întrebuinț are a produselor, care exprim ă capacitatea m ărfurilor de a satisface
eficient cerinț e ale consumatorilor, sau o parte ale acestora.
Deoarece calitatea produselor este influen țată de valorile lor de
întrebuinț are, atunci când analiz ăm calitatea nu putem considera egale toate
valorile de întrebuinț are, deoarece nu ar fi util, real, ra țional și nici economic.
Valorile de întrebuinț are pe ansamblu se studiaz ă atunci când se face analiza
tehnică a valorii, când se stabile ște atât gradul de utilitate cât și eficienț a
economico-social ă a mărfii.
De asemenea, mai trebuie ținut cont și de faptul c ă pe piață nu se solicit ă
întotdeauna produse de calitate foarte bun ă. În general se prefer ă mărfuri care au
calitatea asigurat ă aproximativ 80%, deoarece aces tea au pe de o parte pre țuri

31accesibile, iar pe de alt ă parte, unele produse (ca de exemplu îmbr ăcămintea,
produsele electrocasnice, etc.) se uzeaz ă mai repede moral decât fizic, ceea ce
determină pe unii consumatori s ă-și procure produse noi.
Calitatea diferen țiază produsele cu aceea și destinație, după gradul de
utilitate și după gradul de satisfacere a cerin țelor, dar se are în vedere nu numai
eficiența produsului, ci și posibilitatea de utilizare a acestuia în timp
(fiabilitatea). Din aceste motive, caracteris ticile calitative trebuie identificate în
cele trei perioade ale produselor: industrială , comercial ă și de utilizare , fapt care
determină de altfel și împă rțirea caracteristicilor în urm ătoarele grupe:
− caracteristici de proces
− caracteristici de baz ă
− caracteristici de exploatare
La disciplina merceologie, se studiaz ă mai detaliat caracteristicile de baz ă
și de exploatare, de oarece acestea determină în final achizi ționarea produsului și
utilitatea lui.
Caracteristicile de baz ă au rol direct în func ționarea produsului și se pot
estima prin analiza fiec ărui produs. Ele sunt împ ărțite în patru subgrupe:
− caracteristici func ționale, care includ:
− parametrii tehnici (vitez ă, randament, precizie, rezisten ță);
− proprietăț i fizico-chimice;
− dimensiuni geometrice, etc.
De obicei, la bunurile de folosință îndelungată , aceste caracteristici de
bază sunt înscrise în cartea tehnic ă a produsului.
− caracteristici economice , care descriu efortul care se depune în
exploatarea produsului și care se refer ă concret la: cheltuieli de
exploatare, între ținere, montaj, consum energetic, termen de garanț ie;
− caracteristici estetice , care se refer ă la form ă, contur, propor ții,
culoare, grad de finisare, mod de ambalare;
− caracteristici sociale , care descriu efectul produsului asupra
oamenilor: grad de poluare , ergonomie, confort, siguran ță în exploatare
etc. În cadrul acestor caracteristici, caracteristicile ergonomice se refer ă
la relația om-produs, la u șurința exploat ării, la solicit ările fizice și
psihice din timpul exploat ării produsului.
Caracteristicile de exploatare descriu comportarea produselor în timp. Se
referă la disponibilitate, fiabilitate, menten abilitate, conservabilitate, durabilitate.

32 Calitatea m ărfurilor are caracter istoric și dinamic .
Caracterul istoric , deoarece difer ă în timp, în func ție de condi țiile
economice, politice ș i sociale din fiecare ț ară.
Caracterul dinamic rezultă din entropia (schimbarea) m ărfii, privit ă ca o
mărime din teoria informa ției și care reflect ă cantitatea de informa ție raportat ă la
un element al mesajului transmis. La scara social ă, caracterul dinamic rezult ă din
caracterul evolutiv al necesit ăților umane, din evolu ția științei și tehnicii, din
mobilitatea și dezvoltarea produc ției, din interdependen ța între produc ție și
consum. Calitatea trebuie s ă prezinte caracter dinamic, deoarece stabile ște astfel
echilibrul permanent între nevoi și satisfacerea nevoilor cu produse.
Dinamismul calit ății se manifest ă extensiv și intensiv . Extensiv ca urmare
a creș terii num ărului propriet ăților utile ale produsului (de exemplu, foen
simplu, cu casc ă, cu mai multe viteze), iar intensiv concretizat prin
îmbună tățirea caracteristicilor produsului (de exemplu, telefon cu tastatură , cu
memorie).
2. Indici și funcț ii ale calităț ii mărfurilor
Indici de calitate
Caracteristicile unui produs, care-l diferen țiază de un alt produs, se mai
numesc și proprietăți ale produselor (starea de agregare, culoarea, luciul,
rezistența).
Proprietăț ile produsului, care corespund cel mai mult destina ției sale,
poartă denumirea de condiții de calitate (gradul de alb, viteza, silen țiozitatea).
Expresia cifric ă sau noțională pe care o poate lua proprietatea unui produs
la un moment dat, în principiu la prescrierea și determinarea calit ății, se nume ște
indice de calitate .
Deci, proprietatea unui produs este o noț iune de definire, iar indicele de
calitate este o no țiune măsurabilă , deoarece prescrie și exprim ă calitatea
produselor.
Importanț a indicilor de calitate deriv ă din faptul c ă ei determin ă efectiv
calitatea produselor ș i contribuie la ridicarea permanent ă a acesteia.
Tipuri de indici de calitate:
a) indici cifrici, care pot avea valori absolute (de exemplu: 150 kg, 3000
rotații/minut), sau valori relative (5%). Sub aspectul formei, ace ști

33indici pot fi limitativi (de exemplu, pân ă la 5%), sau de interval (de
exemplu, 10-15%);
b) indici noționali, care se folosesc în special la exprimarea propriet ăților
psihosenzoriale. Ei pot fi sub form ă de adjective (cu sau fă ră grade de
comparație: alb, mai alb, dulce, mai moale), sau sub form ă de perechi
de cuvinte (gros-sub țire, plin-gol, dulce-amar).
Din punct de vedere al scopului pentru care sunt utiliza ți, distingem:
a) indici cu care operează de obicei furnizorii când î și prezintă produsele.
De exemplu: consum de benzin ă la 100 km;
b) indici care caracterizeaz ă ponderea produselor cu defecte fa ță de
întreaga mas ă de produse realizate pe o perioad ă dată;
c) indici care caracterizeaz ă mărimea refuzului de m ărfuri de c ătre
beneficiar;
d) indici care caracterizeaz ă gradul de utilitate al produselor potrivit cu
destinația dată.
La studierea propriet ăților unui produs, în func ție de indicii de calitate
urmăriți în utilizarea produsului, putem remarca propriet ăți de performan ță,
normale sau necorespunz ătoare. Aceast ă împă rțire se impune, dac ă se are în
vedere că nici consumatorii nu sunt omogeni în privin ța cerințelor lor, unii
preferă produse de performan ță, alții produse de calitate medie. Profesioni știi
preferă de obicei produse performante (de ex emplu, la aparate de radio, la
instrumente muzicale), pe când major itatea consumatorilor doresc calitate bun ă
la produse, dar nu solicit ă neapărat propriet ăți la valori de performan ță, pentru
care ar trebui s ă plătească un preț mai mare.
Funcț iile calității mărfurilor
Se mai numesc și caracteristici de calitate, cu toate c ă între aceste dou ă
modalități de exprimare exist ă și diferenț e. Astfel, func țiile se refer ă numai la
acelea care definesc destina ția produsului.
După natura ș i destinația economic ă a produselor , caracteristicile de
calitate se împart în:
a) caracteristici constructive tehnice (concepția constructivă , tehnologia
de fabrica ție, propriet ăți fizice, chimice, tehnologice) și de
disponibilitate (fiabilitate, mentenabilitate);

34 b) caracteristici economice , referitoare la un sist em de indicatori care
definesc prin costuri și prin pre țuri efortul depus pentru realizarea
produselor (randament, indici de utilizare, valoare nutritiv ă și calorică);
c) caracteristici psihosenzoriale și sociale , care sunt influen țate și
reflectă totodată calitatea vie ții populației (caracteristici ecologice, de
design, ergonomice).
După modul în care pot fi m ăsurate, comparate și determinate:
a) direct mă surabile (greutatea unui produs, con ținutul de impurit ăți);
b) indirect m ăsurabile (fiabilitatea);
c) comparabile obiectiv cu mostra etalon (gradul de alb, culoarea);
d) comparabile subiectiv cu mostra etalon (gradul de acoperiri galvanice);
e) numărabile (număr de șuruburi dintr-un subansamblu).
Aprecierea caracteristicilor de ca litate, indiferent din care grup ă fac parte,
sunt legiferate diferit de fiecare țară în care se ob țin produsele a c ăror
caracteristici se analizeaz ă. Aceasta, pentru c ă aprecierea calit ății presupune o
anumită scară de valori, anumite norme, care difer ă în funcție de nivelul tehnicii
și de calitatea vie ții din țările respective.
Întrucât caracteristicile de calitate ar ătate au în vedere produsul finit, iar
calitatea produsului se formeaz ă încă din procesul de fabrica ție a lui, no țiunea de
calitate s-a extins. Ea prive ște caracteristicile pe care trebuie s ă le dețină
produsul înc ă din faza de cercetare a lu i (de marketing), se urm ăresc apoi
caracteristicile în continuare, în faza obț inerii produsului ș i mai mult, acolo unde
este cazul se are în vedere și calitatea serviciilor care se pot oferi odat ă cu
desfacerea produsului. S-a ajuns as tfel la un concept nou al calit ății, acela de
CALITATE TOTAL Ă.
Calitatea total ă reprezint ă o strategie a calit ății, a că rei rațiune este de a
oferi reguli dup ă care să se stabileasc ă obiectivele calit ății și constituie un suport
pentru sistemul unei calit ăți cât mai optime a produsului.
Obiectivele calit ății se vor putea atinge numai dac ă există o bună
conducere managerial ă la întreprinderi, întrucât s-a constatat c ă succesul marilor
firme se datoreaz ă în principal unor puternice personalit ăți antreprenoriale
(manageriale). În reu șita afacerilor, aceste personalit ăți au două merite mari și
anume:
a) scânteia de geniu (inspira ția miraculoas ă) ca urmare a unor calit ăți
native, îmbinate cu o bun ă pregătire profesional ă;

35b) valorificarea "scânteilor" dato rate unui complex de calit ăți pe care
trebuie să le dețină un bun manager. Dintre aceste calit ăți se remarc ă:
inventivitatea, ingeniozita tea, curajul, perseveren ța, voința, fermitatea,
tenacitatea. De asemenea, managerul trebuie s ă dispună de
maleabilitate, comunicativitate, sociabilitate, umanism și de un mare
spirit de sacrificiu. Aceasta, deoarece indiferent de vârstă , situație sau
domeniu, când se începe o afacere aceasta va deveni prioritară și va
asigura viitorul familiei. Doar atunci când munce ști pentru altcineva,
familia ta devine prioritar ă.
Un bun manager nu are voie s ă fie comod, s ă amâne rezolvarea anumitor
situații, să trișeze, să ezite, să menajeze pe unii angaja ți, sau să fie laș.
Se poate trage concluzia c ă pentru obț inerea unor produse
corespunz ătoare calitativ, eficiente și competitive pe pia ță, interferen ța
management-calitate are un rol esenț ial, care duce în final la ob ținerea de profit
pentru întreprindere.
3. Factorii calit ății
Importanț a factorilor calit ății
Ob ținerea valorilor de întrebuin țare la calitatea cerut ă pe piață presupune
un proces complex, în special în epoca modern ă. Constituirea calit ății încă din
activitatea de proiectare, precum și sincronizarea ei cu evolu ția pieței are o
importanță deosebită , cu atât mai mult cu cât la c ontrolul de calitate propriu-zis
asupra mărfurilor și serviciilor, se fac permanent trimiteri la marketing (vizeaz ă
legătura permanent ă cu piața), precum și la evoluț ia mărfurilor și serviciilor, la
proiectare, la prestarea efectiv ă a serviciilor.
Se poate constata astfel, c ă sistemul calit ății totale cuprinde toate fazele de
obținere a produselor, dar continu ă și la activit ățile legate de comercializarea și
de exploatarea produselor.
Forme de prezentare a factorilor calit ății
a) Bucla sau spirala calității (fig.1)
Constituie un model conceptual al influen ței activităților interdependente
asupra calit ății unui produs sau serviciu, de la identificarea nevoilor și până la
satisfacerea lor.

a) marketing;
36 b) proiectare produs;
c) materii prim e;
d) pregătirea fabrica ției;
e) proces tehnologic;
f) verificarea calit ății
g) experimentarea
produselor prin probe,
încercări;
h) ambalare și depozitare;
i) vânzare și distribuire;
Fig.1
j) service (asisten ță tehnică) și mentenan ță.
Opera țiile de service la consum atori, perm it să se obțină inform ații
prețioase referitoare la necesit ățile necesit ățile beneficiarilor, la utilizarea
produselor, la depistarea defectelor fr ecvente. Astfel se va putea reorienta
activitatea de produc ție conform cerințelor pieței.
b) Triunghiul calit ății (fig.2)
a) cerințele beneficiarilor;
b) caracteristicile calitative al docum entației;
c) caracteristicile calitative ale produsului finit;
d) calitatea concep ției;
e) calitatea fabrica ției;
f) calitatea produselor.
c) Diagrama Ishikawa ( fig.3)

Fig.2
La această diagram ă, săgețile orientate de la st ânga la dreapta indic ă
factorii obiectivi, iar cele orientate de la dreapta la stânga, factorii subiectivi.
Din diagramă, putem reda factorii calit ății și prin regula celor 5M:
− M1 – m aterii oprim e, care din punc t de vedere calitativ trebuie s ă
corespund ă docum entației de fabrica ție;
− M2 – ma șini-unelte, care trebuie s ă funcționeze conform condițiilor
cerute de tehnologia de fabrica ție;
− M3 – m ijloace de m ăsurare, care trebuie s ă dispună de precizia cerut ă a
locul de m uncă;

− M4 – microclimatul fizic (temperatura și umiditatea prescris ă) și psihic
(relații de colaborare între angaja ți);
− M5 – m uncitorii, care trebuie s ă cunoască următoarele 6 elemente, cine
să facă, ce să facă, cu ce să facă, de ce să facă, ce a făcut?
Mașini –
utilajeOrganizarea fluxului
de fabricațieMijloace de
măsurare
Precizie conform
toleranței prescriseAmplasarea
mașinilorPrecizie conform
documentației
Respectar ea regimului
de lucru pre scrisPrelucrarea datelor
Planuri de control
Documentație de
fabricațieProdus
Utilizare
corectă
Calit ate –
PrecizieCalit ateVerificarea
carac teristicilor
fizico-chimice Cointeresare
Scule,
dispozitiveMaterii și
mater ialeMuncitori
Fig.3
4. Factorii care influen țează îmbunătățirea calit ății
produselor
La îmbunătățirea calit ății produselor concur ă în principal urm ătorii
factori:
− nivelul calitativ al produselor;
− ritmicitatea proceselor de produc ție;
− aspectele psihosociale și de cointeresare m aterială;
− docum entele tehnice.
Nivelul calitativ al produselor
a. Asimilarea de produse noi. Aceasta presupune cercet ări științifice și
studii tehnico-econom ice în unit ăți de cercetare și în laboratoare. Scopul acestor
studii și cercetări este:
− să aducă produselor un grad de utilitate sporit, com oditate, confort,
aspect și finisare îm bunătățită;
37

38 − să optimizeze efortul produc ătorului, prin înlocuirea unor materii
prime deficitare, cu altele mai u șor de procurat, dac ă se poate și mai
ieftine. De exemplu, înlocuitorii de piele, fibre sintetice, fibre optice în
locul celor de cupru.
Referitor la fibrele optice, merit ă prezentate câteva avantaje și aplicații
practice ale acestora:
Fibrele optice sunt confec ționate din sticl ă de puritate absolută , ceea ce
conferă acestor fibre o transparen ță deosebită , care la rândul ei permite ca
lumina să le străbată, fără a fi stânjenit ă. Fibrele optice se prezint ă ca un
mănunchi de fire extrem de subț iri (de câteva ori mai sub țiri decât firul de p ăr) și
sunt stră bătute în interior de fasc icule de laser cu o frecven ță de milioane de
impulsuri pe secund ă. Spre deosebire de lumina obi șnuită, lumina laserului are o
singură lungime de und ă, iar forma impulsului laser se p ăstrează perfect, chiar și
după ce a străbătut sute de kilometri.
Aceste performan țe ale fibrelor optice, dau la rândul lor performan țe
tehnice. Astfel, în domeniul telecomunica țiilor, impulsurile electrice se pot
înlocui cu cele opti ce, ceea ce duce la m ărirea vitezei și a capacităț ii de
transmisie, precum ș i la acurate țea recepției. De exemplu, pentru o pereche de
cabluri de cupru clasice, capacitatea de transmisie este de pân ă la 3 megabi ți. În
țara noastr ă s-au instalat în prezent prin firma Siemens cabluri optice cu o
capacitate de 2,5 gigabi ți, iar într-o etap ă următoare este prev ăzută introducerea
unor cabluri cu o capacitate de 10 Gbit.
În domeniu medical , fibrele optice au permis utilizarea tomografului
computerizat, care ajut ă la stabilirea unor diagnostice rapide și reale.
Scopul final în asimilarea de noi pr oduse, este de a se satisface cât mai
mult beneficiarii. Dac ă prețul produselor asimilate va fi îns ă mai mare decât cel
anterior, clientul se va îndep ărta, iar scopul cre șterii produc ției și al profitului
producătorului, nu va fi atins.
b. Folosirea tehnologiilor avansate. Acestea vor permite valorificarea
superioară a materiilor prime, m ărirea gamelor de produse, cre șterea eficien ței
prin economisirea unui fond de timp important.
c. Automatizarea și specializarea proceselor de produc ție.
Automatizarea este important ă în procesele de produc ție care permit o
execuție rapidă a produselor, precum și în procesele cu parametrii în limite
restrânse și cu erori mici.

39 Specializarea proceselor de produc ție mărește calitatea produselor,
deoarece:
− același produs obț inut în timp mai lung, se poate cunoa ște mai bine și
se poate îmbun ătății calitativ;
− poate cre ște calitatea muncii personalului (se prime ște dexteritate,
rapiditate în execu ție);
− se poate cunoa ște mai bine comportarea produselor la exploatare ș i se
pot lua m ăsuri rapide pentru ob ținerea unor produse conform cerin țelor.
d. Controlul tehnic de calitate, modern și eficace.
Calitatea produselor se realizeaz ă de la concep ție la service. Din acest
motiv, este necesar un control sever în toate etapele de ob ținere al produsului,
inclusiv în perioada termenului de garan ție al produsului. Acest control st ă la
baza controlului modern, numit "control total al calit ății" și are urm ătoarele
principii:
− calitatea trebuie condus ă și coordonat ă de la proiectare la service;
− activitatea de control trebuie s ă se desfășoare pe trei planuri: în fazele
de pregătire a fabricaț iei, asupra produsului finit ș i la comportarea
produsului în exploatare;
− să se efectueze un control riguros as upra materiilor prime care trebuie
să corespund ă normelor în vigoare;
− depistarea metodelor de cre ștere a durabilit ății produselor;
− stabilirea celor mai eficiente metode de verificare a calităț ii produselor
finite.
Principiile ar ătate urmăresc prevenirea la timp a defectelor, în scopul
obținerii unor produse în calitatea cerut ă de consumatori.
e. Sistemul informa țional eficient referitor la comportarea în exploatare a
produselor. Compartimentelor de concep ție și proiectare trebuie s ă li se
furnizeze la timp toate informa țiile referitoare la modul în care produsele în
exploatarea lor, îndeplinesc cerin țele beneficiarilor. Informa țiile se culeg de la
unitățile de service, de la reclama țiile sau propunerile bene ficiarilor, din studii
de marketing.
Ritmicitatea proceselor de produc ție
Dacă nu se produce ritmic, munca în as alt permite anumite "concesii" care
au efect distructiv asupra calit ății. Ritmicitatea poate fi asigurată prin preg ătirea

40 producției (lansarea la timp a documenta ției, existen ța utilajelor), precum și prin
aprovizionarea la timp ș i în cantitate suficientă cu materii prime și materiale.
Aspectele psihosociale și de cointeresare materială
Fiecare salariat trebuie s ă simtă responsabilitatea (prin atribu țiile pe care
le are), în realizarea unor produse de calitate și să cunoasc ă legăturile
funcționale între partea sa de muncă și cea a celorlal ți.
Pe de alt ă parte, salarizarea și premierea va trebui s ă se negocieze
conform cantit ății și calității muncii depuse de fiecare, pentru a constitui un real
stimulent în desf ășurarea activităț ii.
Documentele tehnice pe baza c ărora se vor realiza produsele, vor trebui
respectate și aliniate pe cât posibil la ni velul standardelor europene și
internaționale, pentru a se putea rezista pe pia ța concuren țială.

41
CAPITOLUL V
CALIMETRIA: MĂ SURAREA Ș I ESTIMAREA
CALITĂȚII M ĂRFURILOR

Deș i calitatea m ărfurilor nu este posibil a se m ăsura cu valori obi șnuite,
EOQC a pornit de la ideea c ă și calitatea produselor trebuie m ăsurată și astfel s-a
născut o nou ă știință , CALIMETRIA .
Știința măsurării și estimării calității se nume ște calimetrie , termen
adoptat în anul 1971 de Organiza ția European ă a Controlului Calit ății (EOQC).
Calitatea poate privi caracteristicile produselor din perspectiva aspira țiilor
sau din perspectiva realiz ărilor, iar distan ța dintre aspira ții și realizări măsoară
calitatea. Valorile realizate pentru caracteristicile unui produs se exprim ă prin
analiza produsului respectiv.
Valorile de referință se pot lua de la produse similare, cu acelea și
caracteristici tipologice și care au aceea și destina ție. În aceast ă situație,
comparația se exprim ă prin nivelul tehnic al produsului.
Dacă se compar ă valorile caracteristicilor calitative ale unui produs cu
cerinț ele specificate pentru acesta în documentele legate, compara ția se exprim ă
prin nivel calitativ.
Deci, aspira țiile se pot materializa în pr oduse reale sau în produse dorite,
după cum rezult ă și din standardul ISO 8402-86. Depinde modul în care se
exprimă compara ția, respectiv prin nivelul tehnic , sau prin nivelul calitativ al
produselor.
1. Indicatori de calitate
Ansamblul de expresii numerice cu ajutorul c ăruia se caracterizeaz ă un
produs sau un fenomen social-economic, se nume ște indicator .
În practic ă se utilizează următorii indicatori de calitate mai importan ți:
a) Indicatorul nivelului tehnic și calitativ de conforman ță (Qc)
Acest indicator compar ă caracteristicile produsului cu parametrii
caracteristicilor din documenta ția de fabrica ție.

42 b) Indicatorul nivelului tehnic și calitativ mondial (Qm) , care compar ă
performan țele produsului cu media parametrilor caracteristicilor produselor
străine luate ca baz ă de compara ție. În urma compara țiilor, Qm se poate afla în
următoarele ipostaze
− Qm mai mare decât 1 (produsul este considerat peste nivelul tehnic și
calitativ mondial) Qm > 1;
− Qm cuprins între 0,85 și 1, sau cel mult egal cu 1 (produsul este de
nivel tehnic ș i calitativ mondial) 0,85 < QM ≤ 1;
− Qm cuprins între 0,5 și 0,85 (produsul este considerat la nivel tehnic și
calitativ mondial, mediu) 0,50 ≤ Qm ≤ 0,85;
− Qm mai mic decât 0,50 (produsul este considerat sub nivelul tehnic și
calitativ mondial) Qm < 0,50.
c) Indicatorul nivelului tehnic și calitativ de vârf (Qv) . Acest indicator
compară performan țele produsului cu cele ale produs elor similare cu cei mai
buni parametrii, respectiv cu produsul "ideal".
2. Metode calimetrice
Măsurarea calit ății se face prin metode calimetrice .
Principalele metode utilizate în calimetrie, sunt:
a) metoda comparativă directă;
b) metoda comparativă indirectă;
c) metoda demeritelor.
Metoda comparativ ă directă măsoară nivelul calitativ al unui produs prin
comparație cu un produs etalon. Se au în vedere caracteristicile tehnice,
calitative, economice, sociale ale produselor.
Metoda comparativ ă indirectă când se compar ă caracteristicile unui
produs cu caracteristicile a 5-6 produse sim ilare realizate de firme de prestigiu
pe plan na țional și internațional.
Metoda demeritelor . Principiul acestei metode constă în stabilirea
nivelului calitativ al produselor în func ție de defectele lor, nu de calit ățile pe
care le au. Aceast ă metodă se utilizeaz ă destul de mult, deoarece prezint ă unele
avantaje fa ță de metodele comparative directe ș i indirecte. Astfel: este rapid ă,
ușor utilizabil ă, permite ob ținerea informa țiilor asupra evolu ției calității
produselor înc ă din faza de fabrica ție și astfel se pot lua unele m ăsuri imediate

43pentru remedierea defectelor. Metoda demeritelor se mai nume ște și metoda
celor 5 treiuri, deoarece:
− pentru aplicarea ei sunt suficiente cuno ștințele a trei clase elementare;
− sunt necesare 3 din cele 4 opera țiuni aritmetice;
− pentru completarea "Jurnalului demeritelor" (fi șe de control), sunt
necesare 3 minute;
− pentru interpretarea datelor din "Jur nalul demeritelor" sunt necesare 3
secunde;
− "Jurnalul demeritelor" permite stab ilirea a trei indicatori de calitate:
frecvența relativă a defectelor zilnice, indi cele demeritului, histograma
defectelor.
Pentru întocmirea "Jurnalului demer itelor" la un produs, trebuie grupate
defectele care pot apare la produse, în 4 categorii: defecte critice, defecte
principale, defecte secundare și defecte minore.

CLASE Ș I PUNCTAJ DE PENALIZARE
Defecte critice Defecte
principale Defecte
secundare Defecte
minore CATEGORII
100 p. 50 p. 10 p. 1 p.
Structură și
funcționare Împiedică
funcționarea
și utilizarea Posibil să
împiedice
funcționarea
și utilizarea Afectează
puțin
funcționarea
și în mică
măsură
utilizarea Nu afecteaz ă
funcționarea
și utilizarea
Aspectul Observabile
Reclamații
sigure Observabile
Reclamații
probabile Observabile
Reclamații
puțin
probabile Neobservabile
cu ușurință
Ambalarea și
alte defecte Reclamații
sigure Reclamații
probabile Reclamații
puțin
probabile Nu se vor
produce
reclamații

Pentru fiecare categorie de defecte se va acorda un numit num ăr de puncte
penalizare: pentru defectele critice – 100 puncte, pentru defectele principale – 50

puncte, pentru defectele s ecundare – 10 puncte, iar pentru defectele m inore – 1
punct.
Important este ca indicarea defectelor într-una din grupe s ă nu fie
modificată, pentru a se putea com para nivelul calitativ de la o perioad ă la alta.
Se poate calcula și un indice al dem eritului (D).
De exem plu, dacă avem 3 defecte critice, 4 de fecte principale, 10 defecte
secundare, 26 defecte m inore și 65 de produse, indicele dem eritului se
calculează astfel:
55,665126 101504 1003D =×+×+×+×=
Pentru calitate, indicele dem eritului este lim itat. De exem plu dacă indicele
demeritului este m aximum 6, atunci produsele noastre nu se încadreaz ă în
calitate.
Se întocm ește zilnic și o histogram ă a defectelor (fig.4), coloanele fiec ărui
tip de defect se ha șurează proporțional cu num ărul de defecte, dar la o anum ită
scară:
− defectele critice (A), la scara 1:1 (o p ătrățică, un defect critic);
− defecte principale (B), la scara 1:2 (o p ătrățică, la 2 defecte principale);
− defecte secundare (C), la scara 1:10 (o p ătrățică, la 10 defecte
secundare);
− defecte minore (D), la scara 1:50 (o p ătrățică, la 50 defecte m inore).
Astfel se sesizează rapid defectele m ărfurilor și se pot lua m ăsuri im ediate
pentru rem edierea lor.

3 defecte critice 4 defecte
principale 10 defecte
secundare 26 defecte
minore
Fig.4
3. Determinarea cantitativ ă a calității
Spre deosebire de m ărimile fizice care pot fi m ăsurate cantitativ și
exprim ate valoric, calitatea nu se poate m ăsura ușor cantitativ. Din acest m otiv,
44

trebuie s ă se recurg ă la anum ite com promisuri atunci când se m ăsoară
"cantitatea calit ății". Astfel:
− la baza m ăsurării calității trebuie s ă se afle com pararea cu calitatea
inițială a articolului respectiv, cu calitatea cerut ă de exigen țele pieței,
cu cea prescris ă în docum entația tehnică și cu un produs de referin ță pe
piața mondială;
− să se utilizeze de obicei unit ăți de măsură absolute, iar în situa ții mai
greu comparabile s ă se recurg ă la scările de compara ție.
Principiile care trebuie avute în vedere la stabilirea cantitativ ă a calității,
sunt:
a) proprietățile mărfurilor vor trebui selectate și ierarhizate, pentru a se
alege doar acelea care sunt esen țiale pentru destina ția produsului;
b) la determ inarea oric ărei caracteristici, indife rent de nivelul de
ierarhizare pe care se afl ă, trebuie ținut cont de 2 param etrii num erici:
− M = ponderea unei propriet ăți în definirea m ărimii calității;
− K = indicele de calitate al propriet ății;
Ponderea proprietarilor de la un nivel oarecare de ierarhizare e
condiționată de ponderea de la un nivel superior și de im portanța
stabilită pentru propriet ățile situate la acela și nivel.
c) Ponderile "M" de la difer ite niveluri de ierarhizare se stabilesc astfel
încât sum a lor să fie egală cu 100. Ponderile vor putea suferi m odificări
în funcție de varia ția preferin țelor consum atorilor, sau a posibilit ăților
producătorilor.
Pentru exprim area num erică a calității se folose ște form ula:
∑
=⋅=n
1jKjMj Q
în care: Mj = ponderea caracteristic ilor respective în definirea calit ății;
Kj = indicele de calitate determ inat.
4. Determinarea nivelului tehnic și calitativ al unui produs
românesc, comparativ cu produsul similar care se afl ă
în circuitul mondial
Pentru ca s ă se poată face aceast ă compara ție, trebuie parcurse anterior
următoarele etape:
45

a) precizarea caracteristicilor de calitate care s ă perm ită com parabilitatea
produselor pe care le analiz ăm;
b) alegerea produselor cu un nivel tehnic și calitativ m ondial atins de alte
produse sim ilare;
c) stabilirea caracteristicilor de calitate de baz ă la care se vor compara
valorile indicilor determ inați;
d) calcularea unor indicatori care să perm ită exprimarea rezultatelor
obținute și fundam entarea deciziilor de corectare eventual ă a unor
procese tehnologice.
Exem ple de indicatori:
− raportul calitativ
()strãin produsului a calitate de indicelui valoareacercetat produsului a calitate de indicelui valoareaRj= ;
− indicatorul par țial al calit ății: () ∑
=⋅=n
1jPjRj Ii
în care: Rj = raportul calitativ al unei caracteristici elem entare;
Pj = ponderea pe care o are fiecare caracteristic ă elementar ă
j.
− indicatorul nivelului tehnic și calitativ m ondial (Qm ):
∑∑
==
⋅⋅
=n
1in
1i
PiIi
Qm
în care: Pi = ponderea caracteristic ilor de calitate com parate în
totalitatea lor.
Pentru a se calcula real indicatorii ar ătați, produsul de referin ță va trebui
să fie al unui produc ător de tradi ție, al produc ătorilor care ofer ă cea mai mare
cantitate din produsul respectiv pe pia ță, sau al produc ătorului care dispune de
sprijinul statului pentru a câ știga în lupta de concuren ță.
Compararea se poate face numai în raport cu pia ța, de fapt în procesul
vânzării – cum părării produselor pe pia ță. De asemenea, trebuie ă existe o
evidență clară a indicilor de calitate ai produsului propriu, dar și a
perform anțelor din aceea și categorie, aflate pe pia ța mondială.
46

475. Calitatea produselor, competitivitatea și piața
Organizaț ia European ă pentru Controlul Calit ății Produselor (EOQC) la
Conferința de la Dublin din 1990, a relevat necesitatea corela ției dintre calitate și
piață, a rentabiliz ării vânzărilor prin calitate, a managementului calit ății, a
rolului costurilor în realizarea calit ății, precum și importanț a garantă rii calității
prin sistemele de asigurare și certificare a calităț ii.
Dacă pe piața internă ți internațională se caută să se pătrundă fără calitate
corespunz ătoare, șansele de reu șită sunt minime, deoarece pia ța este "inundat ă"
din ce în ce mai mult de produse bune calitativ și conform cerin țelor
consumatorilor.
Calitatea poten țială trebuie transformat ă în calitate real ă, iar în acest sens,
drumul trece obligatoriu prin pia ță și se oglinde ște în procesul de vânzare –
cumpărare.
În circula ția mărfurilor, calitatea trebuie men ținută și în perioadele de
transport, ambalare, depozitare , service. Aceasta înseamn ă că "gestiunea
calității" trebuie s ă cuprindă întreg drumul parcurs de produs, de la conceperea
lui, până la consumatorul direct. Astfel se poate asigura calitatea real ă care este
absolut necesar ă în economia de pia ță, se poate atinge profitul dorit și se poate
spune că într-adev ăr "se câștigă prin calitate".
Întreprinderile care nu în țeleg importan ța calității, ci urm ăresc doar
profitul, sunt obligate ca la confruntarea cu pia ța să facă rabat la pre ț pentru a
face față concuren ței și în final, vor câ știga mai pu țin.
În condiț iile economiei de pia ță, statul nu mai poate susț ine întreprinderile
nerentabile, cu produse de slab ă calitate și atunci ele vor ajunge la faliment.
În concluzie, calitatea produs elor într-o economie de pia ță devine un
deziderat și o axiom ă a producției, comer țului și a calității vieții.

CAPIT OLUL VI
IPOST AZELE CALIT ĂȚII, PRESCRIEREA CALITĂȚII,
GESTIUNEA CALITĂȚII
1. Ipostazele calit ății
Se referă la o serie de no țiuni și înțelesuri asociate calit ății, deoarece sunt
generate de activit ăți legate de cre șterea calit ății, circula ția mărfurilor, deci de
relația produc ție-consum .
Ipostazele calității circum scriu m omente ale produc ției și circulației
mărfurilor, momente care se fixeaz ă în docum entația tehnică, în contracte, în
acte de constatare. Astfel calitatea se cerceteaz ă, se proiecteaz ă, se produce și se
controleaz ă, fapt pentru care o g ăsim în diferite st ări:
a. Calitatea proiect ării
Conform legii cererii și ofertei, ridicarea calit ății proiectării la acela și preț,
duce la sporirea vânz ărilor, pe când coborârea calit ății proiectării la acela și preț,
duce la reducerea vânz ărilor. Se consider ă cea mai optim ă calitate a proiect ării,
atunci când nivelul calit ății proiect ării m archează profitul m axim (fig.5).
Aceasta înseamn ă că nu întotdeauna, nivelul calit ății proiectării trebuie s ă fie
maxim.
Fig.5
48

b. Calitatea confoma ției (fig.6)
Dup ă stabilirea nivelului calit ății proiectării, se face documenta ția tehnică
(de fabrica ție a produsului). Calitatea conform ației reflect ă gradul de
coresponden ță al produsului cu docum entația care a stat la baza fabric ării lui. Pe
măsură ce crește calitatea conform ației, scade num ărul defectelor produsului și
costul total al conform ației. De aceea, calitatea conform ației costă mai puțin
decât calitatea proiect ării.
Fig.6
c. Calitatea produsului
Clientul dorește ca produsul s ă-i satisfac ă necesitățile la un pre ț cât mai
scăzut. Exist ă deci o contradic ție între costul unui produs și nivelul s ău calitativ.
Dar dacă ținem cont de faptul c ă o calitate optim ă trebuie s ă aducă o eficien ță
maximă, este necesar s ă se facă un com promis între perform anțele produsului,
costului și dorința beneficiarului de a-i fi satisf ăcute necesit ățile, paralel cu
dorința producătorului de a ob ține un profit m axim.
d. Calitatea comercial ă
Această ipostază dă produsului com petitivitate pe pia ța internă și externă.
În concluzie, pentru ca produsul s ă corespund ă calităților optim e arătate în
cele patru ipostaze, sunt necesare urm ătoarele condi ții:
− să se prevad ă corect înc ă din proiectare și din docum entația tehnică,
cele m ai optim e caracteristici ale produsului, cele m ai econom icoase și
cele care vor permite exploatarea cât mai u șoară a produsului;
− să se execute produsul integral, conform docum entației tehnice;
49

50 − să se asigure fiabilitatea și mentenabilitatea produsului.
Calitatea unui produs reprezint ă o parte intrinsec ă a procesului realiz ării
sale. Ea nu se ata șează la sfârșit (ca un lustru care se d ă la mobil ă), ci ea se
pornește de la crea ție, se urm ărește la realizarea ș i apoi în utilizarea produsului.
2. Prescrierea calit ății
A prescrie înseamn ă, în general, a stabili cu precizie ceea ce se cere, sau
ceea ce trebuie s ă se facă.
Prescrierea calităț ii reprezint ă operațiunea de stabilire în documentele
tehnice cu caracter normativ, sau în contractele economice, a condi țiilor de baz ă
pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă produsul din punct de vedere a calit ății, a
metodelor și tehnicilor de verificare a calit ății, a condi țiilor de transport,
depozitare etc.
Dacă în prescrierea calităț ii se vor omite anumite condi ții sau
caracteristici, se va ajunge la diminuarea calităț ii și chiar la pierderea unor
eventuale litigii în justi ție.
Din punct de vedere te hnic, prescrierea calit ății se face cu ajutorul
indicilor de calitate cifrici sau no ționali, cu schi țe sau grafice.
La prescrierea calităț ii prin indici cifrici limitativi, se folose ște noț iunea
de "interval de încredere", interval limitat de valori t1 și t2 ale m ărimii X a
indicelui de calitate dat.
În mod curent, intervalul de încredere se nume ște "toleran ță".
Toleran ța este o pârghie eficient ă de ridicare a calit ății și are totodat ă
posibilitatea de a îngreuna apari ția litigiilor între parteneri.
Pentru evitarea neîn țelegerilor între produc ător și beneficiar, pe lâng ă
toleranță este necesar s ă se prevad ă la întocmirea contractelor ș i riscurile care
revin fiec ărei pă rți.
3. Gestiunea calit ății
Aspecte tehnico-economice ale gestiunii calit ății
Între costul unui produs ș i calitatea produsului există o relație direct
proporț ională , ceea ce ne determin ă să spunem c ă o marfă de calitate, costă.
Aceast ă afirmație este generat ă de fapt de o contradic ție și anume:
beneficiarul dore ște un produs cât mai bun, dar la un pre ț de vânzare cât mai
mic, pe când furnizorul dore ște ca produsele lui s ă se vândă cât mai repede și

dacă se poate, la un pre ț de cost cât mai mic, pentru a-i asigura un profit cât m ai
mare. Dezideratele beneficiarului și ale furnizorului se pot realiza atunci când
este vorba de o produc ție în serie m are, sau în cazul unei produc ții de m asă.
Atunci, mecanizarea și autom atizarea perm it o productiv itate m are a m uncii, dar
și o reducere a costului pe unitatea de produs.
În procesul de fabrica ție m ai apar îns ă o serie de cheltuieli
neeconom icoase, determ inate de: lipsuri sau erori în proiectare, în execu ția
produselor, cheltuieli de rem ediere a defectelor, de repara ții în perioadele de
garanție la beneficiari.
Cele m ai importante costuri ale calit ății se grupeaz ă astfel:
a) Costurile de prevenire a defectelor care cuprind cheltuieli pentru:
− prelucrarea suplimentar ă a unor m aterii prim e și materiale;
− ridicarea calific ării personalului;
− asigurarea și certificarea calit ății produselor;
− îmbunătățirea calității produselor și a proceselor tehnologice.
Prin însumarea acestor costuri se ob ține indicele costului prevenirii
defectelor
() 100marfă productiei Valoarea defectelor evenirii Costul prIcpd × = .
În m od norm al, prin cre șterea num ărătorului, se va îm bunătății calitatea
produselor, deci acest indice este direct propor țional cu nivelul calit ății
mărfurilor.
b) Costurile de identificare a defectelor care cuprind cheltuieli pentru:
− recepția m ateriilor prim e și m aterialelor la intrarea în fluxul
tehnologic;
− recepția calitativ ă pe flux tehnologic și în final;
− verificarea, între ținerea și repararea SDV.
Indicele costului de id entificare a defectelor
() 100marfă productiei Valoareadefectelor a re identifica de CosturiIcid × =
c) Costurile defectelor interne ( la producător) care cuprind:
− pierderi din rebuturi;
− reverificări și repetări de probe;
− stocarea produselor necorespunz ătoare;
51

− pierderi din produc ția declasat ă;
− nerespectarea obliga țiilor contractuale.
Indicele costului rem edierii defectelor la produc ător
() 100marfã productiei Valoareaproducator la defectelor remedierii CostulIcrdp × =
d) Costurile defectelor externe ( la beneficiar) care cuprind:
− cheltuieli pentru rem anierea produselor reclam ate de beneficiar;
− expertize ocazionale la produse reclam ate de beneficiar;
− service în perioada de garan ție a produselor;
− înlocuirea produselor defectate în term enul de garan ție.
Indicele costului remedierii defectelor la beneficiar:
() 100marfã productiei Valoareabeneficiar la defectelor remedierii CostulIcrdb × =
Pe baza acestor 4 indici se calculeaz ă indicele costului total al calit ății:
() 100marfã productiei ValoareaCrdb Crdp Cid CpdIctc ×+++=
Toți indicii de m ai sus se fo losesc la întocm irea lunar ă a bilanțului
calității.
Gestiunea calit ății
Se referă la stabilirea factorilor car e contribuie la realizarea și asigurarea
calității, la costul acestor factori, la ch eltuielile determ inate de lipsa calit ății,
analizarea lor și la stabilirea m ăsurilor preventive care s ă ducă la îm bunătățirea
nivelului calitativ al produselor.
Gestiunea calit ății are ca instrum ent principal de lucru, bilanțul calității,
care reflect ă în pasiv ansam blul cheltuielilor determ inate de produse la
beneficiari (deci, costurile lipsei de calitate), iar în activ econom iile realizate
prin eliminarea deficien țelor calitative (costuri de prevenire și identificare).
Deci, bilan țul calității reflectă în expresie b ănească situația calității produselor,
privită prin prism a costurilor, la un m oment dat.
Bilanțul calității se întocm ește pe baza culegerii unor date din diferite
conturi, pe când bilanțul contabil se întocm ește pe baza soldurilor rezultate din
conturi și reflectate în balan ța de verificare.
Exist ă următoarele variante în care poate apare bilan țul calității:
52

a) Activul mai mare decât pasivul.
În această situație, echilibrul bilan țului se stabile ște prin introducerea în
pasiv a sum ei corespunz ătoare reducerii costurilor

Activ Sume
(mii lei) Pasiv Sume
(mii lei)
A. Costurile de
prevenire a
defectelor
B. Costurile de
identificare a
defectelor 100.000

200.000 C1 – Costurile
lipsei de
calitate la
producător
C2 – Costurile
lipsei de
calitate la
beneficiar
RC – Reducerea
costurilor 120.000

140.000

40.000
Total activ 300.000 Total pasiv 300.000

Rezult ă că pentru prevenirea și identificarea defectelor s-au înregistrat
costuri în sum ă de 300.000 lei, costurile defectelor la produc ător și beneficiar
reprezintă 260.000, iar diferen ța de 40.000 reprezint ă reducerea costurilor
privind lipsa de calitate (deci, econom ie).
Rela ția bilanțieră este: ()()2 1C C BA RC +−+=
B )Activul mai mic decât pasivul , când rela ția bilanțieră se va stabili prin
trecerea în activ a su melor care reprezint ă depășirea costurilor privind lipsa de
calitate.
Rela ția bilanțieră este: 2 1C CDBA +=++

Activ Sume
(mii lei) Pasiv Sume
(mii lei)
A. Costurile
privind 80.000
C1 – Costurile
privind lipsa de 120.000

53

54 prevenirea
defectelor
B. Costurile
privind
identificarea
defectelor
D. Depășirea
costurilor
privind lipsa de calitate
100.000

30.000 calitate la producător
C2 – Costurile
privind lipsa de calitate la beneficiar
90.000
Total activ 210.000 Total pasiv 210.000
4. Demersul calitate și politica întreprinderii
Gestiunea calit ății este corelat ă cu cea a politicii întreprinderilor. Politica
întreprinderii se caracterizeaz ă în acest sens în 5 mari etape:
a. Politica "reproductibilit ății" corespunde unei perioade în care evolu ția
sistemelor de produc ție este bazat ă pe dezvoltarea seriilor mari. În aceast ă
perioadă se cerceteaz ă standardele care asigur ă repetarea produselor, pentru a
crește cantitatea de produse, identice cu unul de referin ță descris în specifica țiile
tehnice. În această perioadă se lucrează mult pentru automatizarea procesului de
fabricație;
b. Politica de "productivitate" corespunde perioadei în care cercetarea
competitivit ății întreprinderilor este axat ă pe diminuarea costurilor de revenire,
printr-o ameliorare a productivit ății. Demersul calit ății se orienteaz ă atunci spre
măsurile preventive și curative.
c. Politica de "utilitate" corespunde dorinț ei de a cre ște competitivitatea
întreprinderilor prin cercetarea unui nivel de satisfacere a cerin țelor clientelei la
un nivel superior concuren ței. Atunci se are în vedere c ă serviciul adus clientului
de către întreprinderi comport ă funcțiuni materiale ș i imateriale care trebuiesc
luate simultan în calcul și că efortul trebuie deplasat asupra "punerii la
dispoziț ie" și a "disponibilit ății" serviciilor. Demersul calitate se orienteaz ă
atunci spre a lua în aten ție cerinț ele pieței, pătrunderea acestor cerin țe ale pieței
în întreprindere, iar în final satisfacerea clien ților.
d. Politica de "flexibilitate", care este urmarea logic ă a etapelor
precedente.

55 Pentru satisfacerea mai bun ă a nevoilor pie ței, trebuie ținut cont de
eterogenitatea ei ș i evoluț ia sa permanent ă sub presiunea concuren ței.
De aceea este necesar s ă se diversifice produc ția, făcând mai flexibil ă
fabricația, iar produsele s ă se adapteze în permanen ță la cerinț ele
consumatorului, prin accelerarea concep ției de noi produse.
e. Politica de "sociabilitate" se întâlne ște în întreprinderile frunta șe ale
concepției economice din fiecare sector de ac tivitate. Întreprinderea care a ajuns
la această politică a abordat deja toate etapele precedente și obț ine rezultate
excelente, având tendinț a de a demobiliza celelalte întreprinderi din sector.
Devine atunci imperios necesar a se ține cont de nevoile tuturor factorilor
economici și de a asigura gestiunea ansamblului de relaț ii de schimb (interne și
externe) care contribuie la dinamica economic ă generată de sistemul de
producție. Se ajunge astfel la un demers al calit ății: nu se cere unui factor
economic s ă se sacrifice pentru ceilal ți, dar se pune în func țiune un demers
global, orientat spre satisfacerea nevo ilor ansamblului de factori economici.
Aceste stadii diferite (1 – 5) ale politicii întreprinderii nu se substituie, ci
se acumuleaz ă generând atât o competi ție internă, cât și una extern ă (între
întreprinderi), ținându-se cont de faptul c ă "economia este generat ă de om,
pentru om".

56
CAPITOLUL VII
STANDARDIZAREA, ASIGURAREA, AUDITAREA ȘI
CERTIFICAREA CALIT ĂȚII PRODUSELOR

În condițiile economiei de pia ță, unde concuren ța este foarte mare, este
obligatoriu ca produsele care se comercializeaz ă să prezinte o calitate
superioară. Aceasta nu se poate atinge decât dac ă toți factorii care concur ă la
obținerea mărfurilor, se preocup ă să producă numai acele bunuri care sunt cerute
de consumatori și la calitatea dorită de aceștia.
1. Standardizarea
Expansiunea economica pe plan mondial și liberalizarea circula ției
produselor au dat un impuls puternic afirm ării unor noi concep ții privind
standardizarea.
Standardizarea a fost reorganizata în baza Legii Nr.81/1992 și a
Ordonanței Guvernului nr.39/1998.
Activitatea de standardizare în Ro mânia este o problema de stat și are ca
scopuri principale protec ția vieții și sănătății popula ției, protec ția mediului
înconjurător, înlă turarea barierelor tehnice în comer țul interna țional, cre șterea
calității vieții în general.
Standardizarea se definește ca activitatea care stabile ște pentru probleme
reale sau poten țiale, dispozi ții comune și repetate, în scopul optimiz ării
rezolvă rii problemelor respective.
Documentul principal pr in care se concretizeaz ă activitatea de
standardizare, este standardul.
Standardul este documentul aprobat de un organism recunoscut și care
prevede pentru utiliz ări comune și repetate, reguli, prescrip ții și caracteristici
referitoare la activităț i sau la rezultatele activit ăților, în scopul obț inerii unui
grad optim în direc ția respectiv ă.
Standardele au efect de ra ționalizare a economiei, de promovare a
comerțului interna țional, de diferen țiere a calităț ii bunurilor ș i serviciilor, de
protecț ie a consumatorilor.

57Categorii de standarde:
În tara noastr ă, în urma reorganiz ării activit ății de standardizare, se
utilizează următoarele categorii de standarde:
− standarde române (SR), care se aplic ă la nivel na țional. Ele sunt
obligatorii și se referă la protec ția vieții, sănătății, la securitatea muncii,
la protecția mediului înconjur ător. Nerespectarea lor este considerat ă,
contraven ție sau de la caz la caz, infrac țiune și se sanc ționează cu
amenzi;
− standarde profesionale (SP), care se aplic ă în anumite domenii de
activitate și se elaboreaz ă de organiza ții profesionale, legal constituite;
− standarde de firma (SF).
Pentru standardele profesionale ș i standardele de firm ă, caracterul de
obligativitate se stabile ște de organele sau organismele care le aproba.
Standardele profesionale ș i de firm ă trebuie s ă respecte prevederile SR
care sunt obligatorii, deci s ă nu contravin ă acestora.
Cu excep ția standardelor de firm ă, toate standardele sau reglement ările
tehnice normative trebuie trimise în câte un exemplar la IRS pentru a putea fi
cuprinse în baza proprie de date.
În țara noastr ă activitatea de standard izare a fost coordonat ă în perioada
1992-1998 de c ătre Institutul Român de Standardizare (I.R.S.).
Din 1998 în baza Ordonan ței Guvernamentale nr.39/1998, I.R.S. a fost
desființ at, iar act6ivitatea de sta ndardizare a fost preluat ă de Asocia ția de
Standardizare din România (ASRO), care are urm ătoarele atribu ții principale:
– elaborarea și aprobarea, reconfirmare, modificarea și anularea
standardelor na ționale, precum ș i adoptarea standardelor interna ționale și
europene, ca standarde naț ionale;
– stabilirea principiilor ș i metodologiei standardiz ării naționale;
– elaborarea ș i implementarea programului de standardizare na țională ;
– reprezentarea României ș i participarea în organismele neguvernamentale
internaționale și europene de standardizare;
– colaborarea în domeniul standardiz ării naționale și organisme similare din
alte țări;
– editarea, publicarea ș i difuzarea standardelor na ționale;
– acordarea dreptului de utilizare a m ărcilor naționale de conformitate cu
standardele na ționale;

58 – efectuarea de opera țiuni de import-export;
– crearea unui climat favorabil standardiz ării în România.
Standardizarea stabile ște un limbaj comun între produc ători și beneficiari
prin intermediul tehnologiei unice în diferite domenii de activitate, u șurând mult
comunicarea între p ărțile contractante în rela țiile economic interna ționale.
În fiecare țară există organisme na ționale de standardizare care elaborează
standarde na ționale, codificate prin simbol uri specifice. Astfel, pe lâng ă SR în
România men ționăm: DIN (Deutsche Industrie Normen) în Germania, NF
(Norme Française) în Fran ța, BSS (British Specification Standard) în Marea
Britanie, ASA (American Standards Association) în SUA, etc.
Pentru u șurarea activităț ile de standardizare, pe plan interna țional exist ă
mai multe organisme specializate:
– Organizaț ia Interna țională de Standardizare (ISO);
– Comisia Electrotehnic ă Internațională (CEI);
– Comitetul European de Standardizare (CNN);
– Comisia CODEX Alimentarius a ONU pentru Alimenta ție și Agricultură
(FAO) și a Organizaț iei Mondiale a S ănătății (OMS).
Scopul principal al ISO (înfiin țată în 1946) este de a favoriza dezvoltarea
standardiz ării în lumen prin organizarea, coordonarea și unificarea standardelor
internaționale; stabilirea de standarde internaț ionale cu acordul tuturor statelor
membre; înlesnirea elaboră rii de noi standarde cu prescrip ții comune pentru a se
putea utiliza pe plan interna țional și național.
ISO cuprinde cca.50% din țările membre ale Na țiunilor Unite, ceea ce
reprezintă aproximativ 90% din totalul comer țului interna țional. Elaborarea
standardelor interna ționale se face de c ătre comitetele tehni ce ale ISO formate
din reprezentan ți ai țărilor membre.
Standardele ISO sunt el aborate în diferite edi ții, astfel: seria ISO 9000,
care se refer ă la standarde pentru managementul calit ății și asigură rii calității au
fost revizuite în 1994 și în anul 2000. Ele nu se refer ă explicit la calitatea
produselor și serviciilor, ci doar la procesele prin care provin produsele și
serviciile, la metodele, tehnicile și instrumentele prin care se poate ob ține
calitatea produselor. Aceste standarde se men țin sub control și se pot îmbună tății
prin noi edi ții pe măsură ce apar moi condi ții tehnologice.
Standardele internaț ionale pot fi preluate direct de țările membre ale ISO,
sau standardele interne se pot alinia la standardele ISO.

59Standardizarea la nivel european este organizat ă în cadrul Comitetului
European pentru Standardizare (CEN) care grupează 18 institute na ționale
europene de standardizare din cadrul CEE ș i AELS.
În perioada actuala , în tara noastr ă, prin introducerea sistemelor de
asigurare și de certificare a calităț ii, este absolut necesar ca la o serie de produse,
SR să se alinieze la standa rdele europene (EN) și la standardele ISO. Aceasta cu
atât mai mult cu cât, mondializarea pie ței și condițiile dure de concuren ță ne
obligă să avem produse cât mai bune calitativ și competitive pe plan mondial.
Sistemul calit ății, așa cum a fost preci zat de Organiza ția Interna țională de
Standardizare (ISO), a fost dezvo ltat tocmai ca urmare a mondializă rii pieței, în
seria de standarde ISO 9000.
Sistemul calit ății reprezint ă un ansamblu de structuri organizatorice,
responsabilităț i, proceduri, procese, resu rse, care au ca scop realizarea
conducerii calit ății. Conducerea calit ății este un aspect al func ției generale de
conducere, care determin ă politica în domeniul calit ății. Iar politica calit ății
reprezintă de fapt, orient ările generale ale organiza țiilor în privin ța calității.
Numeroase companii ș i guverne aloc ă în prezent resurse considerabile
pentru implementarea standardelor interna ționale, deoarece sunt pe deplin
conștiente că acestea sunt absolut neces are pentru a putea face fa ță comerțului
internațional. Chiar și companii mari din Japonia și SUA, cu programe bine
concepute pe linia controlului calităț ii, sunt în c ăutare de certific ări de calitate în
conformitate cu standardel e ISO 9000, în scopul de a ob ține credibilitate la nivel
internațional.
Comisia European ă de Standardizare a prelua t standardele ISO sub forma
seriei de standarde EN 29000 și a creat Organiza ția European ă pentru Încercare
și Certificare (EOTC) care s ă armonizeze sistemele calităț ii cu practicile
certificării între statele membre.
Implementarea sistemelor calităț ii inspiră încrederea clien ților în situa ții
contractuale și mai ales atunci când clien ții pot alege între diferi ți furnizori.
Acceptarea întreprinderilor române ști drept furnizori pe pia ța externă
depinde și de posibilitatea acestora de a se alinia la standardele interna ționale de
calitate, deoarece astfel beneficiarii vor primi asigur ări cu privire la producerea
unor mărfuri de calitate, la cerin țele mondiale.

60 2. Asigurarea calit ății
Asigurarea calității cuprinde ansamblul ac țiunilor planificate ș i
sistematice care fumizează încrederea c ă produsele sau serviciile satisfac
cerinț ele, acțiuni care sunt urm ărite în aplicarea lor de c ătre un organ neutru
independent.
Asigurarea calit ății este necesară pentru atingerea nivelului de calitate
dorit, la un pre ț optim, pentru protecț ia consumatorilor, pentru accesul pe pia ța
internațională .
Avantajele asigură rii calității sunt urm ătoarele:
− competitivitate sporit ă pe piaț a externă;
− utilizare eficient ă a resurselor umane și materiale ale întreprinderii;
− prevenirea apari ției și evitarea repet ării fenomenelor care diminueaz ă
calitatea produselor ș i serviciilor;
− consolidarea renumelui firmei pe pia ță;
− întărirea încrederii consumatorului în produsele oferite
Asigurarea calit ății pe plan mondial este realizat ă cu succes prin Sistemele
Naționale de Asigurare a Calit ății, existente în toate țările dezvoltate din punct
de vedere economic (SUA, A nglia, Japonia, Germania, Fran ța, Marea Britanie).
De asemenea, prin organiza ții interna ționale de calitate care promoveaz ă
necesitatea asigură rii calității, de exemplu: EOQ (Organiza ția Europeana pentru
Calitate), AIQ (Academia Internaț ională de Calitate). Tot în vederea asigur ării
calității produselor la nivelul cerut pe pia ța interna țională , sunt elaborate
standarde europene (EN) și standarde interna ționale (ISO), la care este necesar
să se alinieze furnizorii care doresc s ă pătrundă cu produsele lor, pe pia ța
mondială.
Asigurarea calit ății este legiferat ă în tara noastr ă prin HG 629/96, care
prevede obligativitatea comercializ ării numai a produselor care respect ă
condițiile de calitate și de certificare a calităț ii, care nu pun în pericol securitatea
persoanelor și care nu au efecte negative asupra mediului înconjur ător.
Inițiativa proiect ării și introducerii sistemului de asigurare a calităț ii este
proprie fiecă rei întreprinderi (dar este necesar ă o buna conducere managerial ă) și
fiecărui stat. O politic ă de calitate are la baz ă coerența dintre inten ția pe care o
afișează întreprinderea și strategia ei, respectiv acț iunile prin care se
concretizeaz ă intenția de asigurare a calit ății.

61Pentru aceasta se aplic ă un sistem al calit ății care cuprinde structura
organizatoric ă a întreprinderii, responsabilit ățile fiecărui angajat, capacit ățile,
resursele și întreaga activitate a întreprinderii.
Sistemul de asigurare al calit ății permite urm ărirea gestiunii calităț ii,
respectiv a dimension ării corecte a produc ției, prin evitarea noncalit ății
(subcalităț ii) sau a supracalit ății, deoarece ambele duc la costuri suplimentare.
Astfel, subcalitatea duce la cre șterea costurilor prin mu ltiplicarea controalelor,
iar supracalitatea prin efectuarea de cheltuieli suplimentare duce la cre șterea
prețului produselor f ără a mări neaparat ș i utilitățile pentru client.
Funcțiile asigur ării calității
Dimensionarea corect ă a subcalit ății și a supracalit ății se poate realiza
numai prin introducerea și aplicarea corect ă a sistemului de asigurare a calit ății.
În management, pentru a se p ătrunde mai bine esen ța asigurării calității, se
apelează la o abordare func țională a ei.
Explicația abordării funcționale poate fi g ăsită în faptul c ă procesele și
activitățile de conducere fac parte integrant ă din întreprindere care este într-o
continuă transformare și evoluț ie și a cărei existență este asigurat ă de
îndeplinirea func țiilor sale printre care: construirea calit ății, verificarea calit ății,
îmbună tățirea calit ății, garantarea calit ății, instruirea personalului.
Strategia calităț ii întreprinderii înseamn ă de fapt răspunsuri la succesiunea
activităților care s ă ducă la calitatea produselor, la func țiile asigur ării calității
care trebuie dezvoltate la un moment dat de c ătre întreprindere, la gradul de
severitate ce se impune în aplicarea lor.
De exemplu, firmele IBM ș i Du Pont folosesc strate gia „parteneriatului cu
furnizorii”, deci se bazeaz ă pe construire, marketing și aprovizionare. Firmele
General Motors, Chrysler în strategia lor se bazeaz ă pe „implicarea
personalului”, pe direc ționare (management). Firm a Xerox are strategia de
„parteneriat cu clien ții”, deci marketing și servicii. Firmele Ford, Good Year se
bazează pe îmbun ătățirea produselor.
Asigurarea calit ății (AQ) cuprinde, în general, toate m ăsurile care se
adoptă pentru a se realiza în mod constant un anumit nivel calitativ al
produselor. M ăsurile care se iau trebuie s ă fie însă foarte judicios alese, pentru a
putea oferi încredere produc ătorului și beneficiarului, c ă produsele vor satisface
toate cerin țele și vor fi de calitatea dorit ă.

62 Măsurile se înscriu în documente care devin obligatorii pentru
întreprinderea produc ătoare și sunt transformate pe parcurs în activit ățile care se
vor desfășura de că tre unitatea respectiv ă.
Deși asigurarea calităț ii are un con ținut bine definit, în practica industrial ă
se deosebesc unele nuan țe. Astfel, în SUA m ăsurile care se adoptă urmăresc
încrederea c ă se satisfac dorin țele clienților, în Fran ța AQ se interpreteaz ă ca
măsuri care se adopt ă pentru a realiza prescrip țiile tehnice prev ăzute în
contracte, pentru anumite pr oduse. Firma Philips considera că AQ are un aspect
strategic, deoarece prive ște în viitor prin m ăsurile stabilite care conduc la
obținerea calităț ii, dar paralel consideră ca are ș i un aspect opera țional, deoarece
rezolvă problemele de moment.
3. Auditul calit ății
Este un examen sistematic și independent care are ca scop s ă determine
dacă activitățile și rezultatele satisfac dispozi țiile prealabile, dac ă acestea sunt
aplicabile eficient și dacă sunt apte s ă atingă obiectivele de satisfacere a pie ței cu
marfa cerut ă și de calitate conform cerinț elor consumatorilor.
Audit înseamn ă de fapt a auzi, a asculta, a examina. El este necesar
întrucât cerinț ele beneficiarilor, atât ca sortiment cât ș i ca nivel calitativ sunt
într-o continu ă modificare ca urmare a faptului c ă și valorile de întrebuin țare ale
mărfurilor sunt într-o permanent ă dinamică.
Dacă avem în vedere ca un atribut al conducerii este controlul, auditul
poate fi considerat un control indirect, f ăcut nu asupra rezultatelor înc ă
necunoscute, ci asupra activit ăților și proceselor care se vor desf ășura în viitor,
cu scopul de a se ob ține rezultate cât mai bune.
Auditul nu controleaz ă oamenii, ci activitatea lor, el caut ă oportunit ăți
pentru îmbun ătățirea sortimentelor și a calității produselor. Auditul controlează
statornicia clientului asupra unei anumite unit ăți comerciale, asupra anumitor
produse, sau constat ă de la ce furnizori prefer ă clienții anumite produse și la ce
nivel calitativ.
Auditul calit ății poate fi "intern", sau "extern".
Auditul intern se efectueaz ă în numele conducerii întreprinderii pentru a
se evalua starea sistemului calit ății referitoare la politica stabilita pentru calitate
și la noile obiective ale întreprinderii. De aceea, auditul intern se compar ă
adeseori cu "urechea internă " a omului, care are rolu l de a asigura echilibrul

63corpului omenesc. Auditul in tern este un mijloc de îmbună tățire a comunic ării
între manager, lider de echip ă, echipă și executant direct.
Auditul extern se face de c ătre client sau de c ătre o organizaț ie
independent ă. Particularităț ile auditului extern fa ță de auditul intern:
− se declanșează pentru a face evaluarea ini țială a unui furnizor, când un
client dore ște stabilirea de rela ții contractuale, sau efectuarea unor
verificări după stabilirea rela țiilor;
− se face atunci când clientul indica normele care trebuie satisf ăcute de
sistemul de calitate al furnizorului.
În industria noastră , auditul a ap ărut odată cu familia de standarde
internaționale ISO 9000, prin evaluarea conformit ății sistemului de calitate cu
SR-EN-ISO 9001/2 din 1995.
Succesul auditului depinde în foarte mare m ăsură de auditor. Eficienta
auditorului presupune în principal:
− un anumit nivel de competență profesional ă;
− posibilitate de abordare a întregul ciclu de situa ții operaționale, de la
marketing la service;
− cunoașterea obiectivelor întreprinderii;
− anumite calit ăți personale (corectitudine, cins te, spirit critic, curiozitate
profesională );
− păstrarea confiden țialității datelor;
− obiectivitate etc.
Dacă alegerea auditorului intern este f ăcută de conducerea managerial ă a
întreprinderii, auditorii externi trebuie s ă fie califica ți (conform ISO 1011-2), de
către un organism recunoscut de p ărțile implicate.
Auditul se finalizeaz ă printr-un raport de evaluare, care va sta la baza
certificării calității, deoarece demonstreaz ă dacă sunt sau nu sunt îndeplinite
condițiile pentru certificare.
Raportul de audit trebuie s ă prezinte anumite caracteristici:
− să fie complet fiabil, respectiv recomand ările auditorului s ă pună
managerul în fa ța problemelor reale existente, pentru a cunoaș te situația
de fapt ș i măsurile care trebuie luate pentru men ținerea competitivităț ii
pe piață;
− să se citeasc ă ușor, ceea ce înseamn ă că informațiile trebuie s ă fie clare,
precise, într-un limbaj adecvat;

64 − să reflecte aspecte se mnificative, care s ă trezeasc ă interesul
managerului întreprinderii. În acest sens, trebuie punctate m ăsurile care
să fie luate pentru îmbun ătățirea activit ății, dar ș i pericolele care s-ar ivi
prin neluarea m ăsurilor respective.
4. Certificarea calit ății
Certificarea calităț ii reprezint ă tehnologia de confirmare a încrederii
beneficiarului, în produs ș i în produc ător. Ea înseamn ă o concep ție managerial ă
modernă care asigur ă un plus de credibilitate fa ță de anumite produse ș i
constituie un adev ărat pașaport pentru p ătrunderea pe anumite pie țe.
Toate statele dezvoltate dispun de sisteme na ționale de certificare la care
apelează producătorii pentru a deveni mai cr edibili cu produsele lor în fa ța
cumpărătorilor. De exemplu, Institu ția Britanic ă pentru Standarde (BSI), Oficiul
pentru Supraveghere Tehnic ă (TUV) în Germania, Asocia ția Francez ă a
Normaliz ării (ANFOR), Consiliul Canadian pentru Standarde, Administra ția de
stat pentru Controlul M ărfurilor (China).
Pe piața Uniunii Europene nu pot fi comercializate produse care nu au
marcat pe produs sau pe ambalaj, CE, dac ă pentru familia respectivă de produse
există directive în acest sens. Trebuie îns ă menționat că oricât de bun și de
modern ar fi sistemul na țional de certificare, el nu va putea duce la eficien ța
scontată dacă reprezint ă firme care au produse sau servicii de slab ă calitate. O
abordare cu profesionalism a construirii și implement ării unui sistem de
certificare a calităț ii după ISO 9000, poate constitui o cale de men ținere pe pia ță
într-un climat concuren țial puternic.
Avantajele produc ătorilor prin certificarea calit ății:
− promovarea exporturilor ș i a accesului pe pie țele interne;
− depășirea concuren ței;
− condiții mai avantajoase la desfacere;
− creșterea competitivităț ii;
− creșterea încrederii în produsele ob ținute.
Certificarea calităț ii nu este obligatorie. Dar ținând cont de avantajele pe
care le prezint ă, întreprinderile trebuie s ă se preocupe pentru implementarea
acestui sistem cât mai repede și cât mai eficient.
Dacă unele întreprinderi nu pot s ă-si certifice produsele din anumite
motive (de obicei financiare , întrucât certificarea calit ății, în sine, cost ă mult),

65apelează la firme cu renume, pentru a le permite să inscripționeze pe produsele
lor, marca recunoscut ă deja. Dar aceasta se face cu obliga ția ca întreprinderea
care va aplica marca recunoscut ă să execute produse de calitate foarte bună și
contra unui cost pe care-l va pl ăti firmei care i-a permis înscrierea m ărcii
respective pe produs.
Certificarea calităț ii se face voluntar, la cererea produc ătorului, sau
obligatoriu pentru unele produse care trebuie s ă asigure securitatea și protecția
consumatorului și a mediului. Certificarea se face de organisme proprii (de
exemplu Comisia Na țională de Standarde, Metrologie și Calitate), sau se poate
apela la organisme interna ționale contra unei sume destul de mari.
În tara noastră , sistemul naț ional de certificare a calit ății s-a constituit în
baza HG 167/1992 și s-a îmbun ătățit prin HG 629/1996.
Conform acestor hot ărâri, produsele, indiferent de provenien ță, trebuie s ă
fie însoțite la desfacere de certificate de conformitate . Certificatul de
conformitate este un act prin care o ter ță parte confirm ă că un produs sau un
serviciu este conform cu un standa rd sau cu un alt document normativ.
Certificarea calităț ii produselor ș i serviciilor, precum și acordarea
mărcilor de certificare a conformității se efectueaz ă de un organism neutru,
acreditat, compus din reprezentan ți ai tuturor factorilor interesa ți în certificare
(reprezentanț i ai ministerelor, produc ătorilor, laboratoarelor acreditate,
organizațiilor de consumatori).
Marca de certificare a conformit ății este o marc ă înregistrat ă aplicată
conform unui sistem de certificare și dă consumatorului încrederea c ă produsul
este în conformitate cu un anumit sta ndard sau cu un alt document normativ.
Certificatul de conformitate și marca de certifi care a conformit ății se
înregistreaz ă la IRS și la Oficiul de Stat pentru Inven ții și Mărci (OSIM). Aceste
documente permit accesul produselor române ști pe piețele interna ționale în care
este obligatorie certificarea calităț ii.
Produsele din import trebuie certificate de organisme de certificare
acreditate și recunoscute de România prin acorduri încheiate în cadrul sistemului
național de certificare a calit ății.
În lipsa unor organisme de certificare acreditate, se admite certificarea
prin declarația de conformitate dată de furnizor pe propria ră spundere, în
condițiile prevăzute de SR-EN 45014 "Criterii generale pentru declara ția de
conformitate dat ă de furnizor". Declara ția de conformitate trebuie înso țită de

66 rezultatele ob ținute la verific ările efectuate asupra produsului de c ătre furnizor.
În caz de dubiu asupra calit ății produselor și asupra documentelor care înso țesc
declarația de conformitate, beneficiarul sa u organele de control abilitate pot
efectua verific ări în laboratoare acreditate sau în laboratoare neutre specializate,
notificate de Institutul Român de Standardizare.
În țara noastr ă, sistemul naț ional de certificare a calit ății este coordonat de
Institutul Român de Standa rdizare (IRS), care faciliteaz ă încheierea unor
acorduri între organisme de certificare și laboratoare de încerc ări din alte tari.
Reglement ările și procedurile de certificare se stabilesc îns ă și în concordanță cu
standardele române ști referitoare la certificarea calit ății.

67
CAPITOLUL VIII
ÎNNOIREA GAMEI SORTIMENTALE DE
PRODUSE Ș I SERVICII

Trebuin țele oamenilor reprezint ă punctul de plecare la cercetarea pie ței, în
stabilirea cantit ății și calității cerute de consumatori.
Pentru ca produsele și serviciile să asigure satisfacerea cerin țelor
populației, trebuie avute în vedere cele trei func ții de bază ale calităț ii: funcția
tehnică, economic ă și socială. Ele au ponderi diferite pe piață și sunt influen țate
cantitativ de veniturile popula ției, de preg ătirea profesional ă a acesteia, de
aptitudinile și preocupă rile cump ărătorilor etc. De exempl u, televizoarele fac
parte din grupa m ărfurilor electronice. Exist ă multe sortimente de televizoare,
unele mai complexe, altele mai simple. Fiecare client va cump ăra însă
televizorul care va corespunde cel mai bine posibilit ăților și aspirațiilor sale.
Sunt și situații în care gama sortimental ă a unei grupe de m ărfuri, trebuie
să se dezvolte în strâns ă corelație cu gama produselor din alte grupe. De
exemplu, dac ă se mobileaz ă o încăpere cu mobilă modernă , este necesar ca
amenajarea înc ăperii să fie făcută corespunz ător, deci în linia modei.
Deoarece nevoile umane se modifică mereu în timp, deci sunt în
dinamică, este necesar ca ele s ă se studieze mereu, pentru ca și gama
sortimental ă să corespundă cerinț elor. Pe de alt ă parte, odat ă cu apariția de noi
produse și cu eventuala extindere a producerii lor pe arii geografice, se remarc ă
și o creștere economic ă a zonelor respective, prin valorificarea materiilor prime
locale, a for ței de munc ă etc.
1. Principalele c ăi de înnoire a produselor
Înnoirea produselor trebuie f ăcută în concordanță cu cerinț ele mediului de
piață în care acț ionează firma produc ătoare. Numai astfel înnoirea va avea efect
pozitiv asupra indicatorilor economico-financiari ai întreprinderii și asupra
capacității de adaptare a acesteia la dinamica social-economic ă. În procesul de
înnoire a produselor se disting dou ă strategii de baz ă:

68 − înlocuirea ritmic ă a unei părți mai mari sau mai mici din sortimentele
unei întreprinderi, cu altele noi;
− adăugarea unor sortimente noi, la cele existente.
Înlocuirea ritmic ă se face prin perfecț ionări care se aduc în special
caracteristicilor func ționale, specifice, cre șterii caracterului multifunc țional al
produsului, educ ării gustului estetic al consumatorilor.
Înnoirea trebuie f ăcută atât asupra elementelor corporale (caracteristicile
calitative), cât și asupra caracteristicilor acorporale care subîn țeleg relațiile de
substituție în care intr ă noile produse cu articole similare existente pe pia ță
(prelucrarea unor materii prime superioare, cre șterea durabilit ății, a termenelor
de garanție, service aferent produsului, etc.).
Între înnoire – calitate – eficien ță trebuie s ă existe o strâns ă
interdependen ță. Astfel, produsele noi proiectate trebuie s ă dispună de un nivel
calitativ superior produselor si milare învechite, la cel pu țin una dintre
caracteristici. Această creștere calitativ ă trebuie f ăcută însă în condi țiile de
eficiență economic ă atât la furnizor (prin redu ceri de consum, energie), cât și la
consumator (consum redus de energie electric ă, cheltuieli de între ținere redus ă).
Procesul de înnoire a produselor comport ă două laturi, inovația de produs
și inovația de proces , fiecare cu trei forme distincte:
a) inovația prin acumulare (sporire), în cadrul c ăreia produsele sau
procesele dobândesc noi caracteristici, în principal prin extensia
performan țelor înregistrate de ma șinile utilizate, de gradul de
prelucrare al materiilor prime;
b) inovația sintetic ă, care const ă în combinarea creativ ă a ideilor sau
tehnologiilor existente (de exemplu, aplica ții ale tehnologiilor de
telecomunica ții în vânzarea m ărfurilor, prin telefon);
c) inovația discontinu ă, care antreneaz ă dezvoltarea sau aplicarea de noi
idei sau tehnologii, ceea ce semnific ă un salt fa ță de cele existente (de
exemplu, trecerea de la motorul cu abur, la motorul Diesel).
În procesul de înnoire, problema priorit ății în dezvoltarea de noi produse
sau de noi tehnologii se pune diferen țiat în raport cu ramura de activitate, cu
perspectivele firmei ș i cu poten țialul creativ de care aceasta dispune.
Oricare ar fi criteriile de diferenț iere, trebuie avute în vedere urm ătoarele
aspecte:

69− tehnologie nou ă declanșează o activitate mult mai intens ă decât
dezvoltarea noului produs;
− în condițiile trecerii la sistemul economiei de pia ță, întreprinderile
producătoare trebuie s ă se preocupe continuu de ob ținerea unor noi
produse prin folosirea pe cât posibil a tehnologiilor existente și prin
utilizarea unor fonduri minime;
− pe piața internațională se cer tehnologii noi. Dar trebuie ca acestea s ă
fie competitive, iar pentru exportatori să fie mai rentabile decât
obținerea ș i comercializarea unor produse noi.
Introducerea în fabrica ție a unui produs nou presupune un cadru
organizatoric bine stabilit, o concepț ie clară asupra etapelor care trebuie
parcurse.
Creativitatea produselor noi este rezultatul imagina ției, a metodelor și
tehnicilor de c ăutare a unor idei noi. Ideile r ezultate din creativitate se supun
unor procese succesive de selec ție, în scopul elimină rii variantelor care nu
întrunesc cerin țele unui produs nou. Ele vor fi în acest sens confruntate cu
restricțiile impuse de poten țialul uman, material și financiar al firmei, de
cerinț ele pieței, de asigurarea rentabilit ății.
Corespunz ător acestor restric ții, criteriile de selec ție ale ideilor sunt
diferențiate și anume:
− criterii tehnice , când se analizeaz ă dacă performan țele noului produs
corespund cerinț elor func ționale, de mentenabilitate, ergonomice,
estetice ale produsului, sau dacă cerinț ele impuse de nou produs pot fi
satisfăcute de materiile prime existente, de posibilit ățile tehnologice, de
forța de munc ă existentă ;
− criterii economico-financiare , când se urm ărește dacă noul produs se
încadreaz ă consumurilor specifice admise, nivelul de rentabilitate al
firmei, cerinț elor ecologice, dar și dacă firma dispune de resursele
financiare necesare pentru elaborarea de noi tehnologii, de achizi ționări
de noi utilaje, de for ță de muncă suplimentar ă;
− criterii de marketing , când se analizeaz ă dacă noul produs ră spunde
obiectivelor firmei de cre ștere a competitivităț ii pe piață, câștigării unei
poziț ii mai bune pe pia ță, dar și cerințelor consumatorilor privind
accesibilitatea pre țului, nivelul de noutate, oferta existent ă.

70 Dup ă ce se analizează criteriile ar ătate, se aleg variantele cele mai
eficiente, iar în acest sens se apeleaz ă și la analiza tehnic ă a valorii care
raționalizeaz ă cele mai eficiente func ții (caracteristici) pe care trebuie s ă le
îndeplineasc ă un produs sau serviciu, în vederea obț inerii unei utiliz ări maxime,
cu prețuri minime.
Optimizarea calității noilor produse
Înnoirea permanent ă a produselor presupune parcurgerea mai multor
etape, care urm ăresc menținerea unei strânse corela ții între înnoire, calitate și
eficiență. Aceste etape, sunt:
− analiza produselor din fabrica ția curentă ;
− alegerea variantelor optime de produs, din punct de vedere calitativ și
eficient.
Prima etap ă se face în scopul stabilirii ordi nei de scoatere din fabrica ție a
produselor care nu mai corespund la un moment dat cerin țelor consumatorilor.
Pentru stabilirea unei concordanț e între nevoi, structura sortimental ă și
calitate, este necesar ă diagnosticarea calit ății produselor, analiza rentabilit ății
și stabilirea locului produsului în ciclul s ău de viață.
Diagnosticarea calității presupune analiza comparativ ă a indicilor
principalelor caracteristici ale produselor din fabrica ția curent ă, față de cei
similari realiza ți în alte întreprinderi din țară sau din str ăinătate. La această
analiză se au în vedere nivelurile diferenț iate ale produselor din aceea și clasă de
calitate, pentru a se putea constata diferen țele față de prescrip țiile standardelor
de fabrica ție, interne sau interna ționale. Este necesar ă această analiză, deoarece
declinul vânz ărilor unui produs pe pia ță se datoreaz ă în primul rând, abaterilor
de la nivelul calitativ.
Diagnosticarea calităț ii trebuie s ă se fac ă permanent la nivelul
întreprinderii, pentru a se preveni even tualele refuzuri al e loturilor de marf ă de
către beneficiari, ceea ce ar atrage mic șorarea încrederii consumatorului în
calitatea produselor livrate, paralel cu sc ăderea prestigiului m ărcii de fabric ă.
Analiza rentabilității presupune o analiz ă economic ă a fiecărui produs,
care să scoată la iveală efectul noncalit ății la un moment dat, efect care duce
implicit la sc ăderea vânz ărilor, deci și la declinul produsului pe curba lui de
viață.

71 A doua etap ă, de analiz ă a variantelor de produse noi, se face întrucât
nevoile popula ției sunt într-o continuă dinamică, ceea ce face implicit ca și
produsele s ă se îmbun ătățească calitativ.
În scopul realiz ării acestei analize, se utilizeaz ă mai multe metode:
a) metoda Brainstorning . (furtuna ideilor) Principiul acestei metode se
bazează pe creativitatea individual ă și de grup, prin eliminarea
completă a judecăților critice. Se aleg 15-20 de subiec ți pentru care se
stabilesc întreb ări, apoi ei r ăspund, iar în final, organizatorul dezbaterii
evaluează și triază ideile cele mai bune și eficiente. Se ob ține astfel un
număr mare de idei, din care realizabile sunt în jur de 6%, celelalte idei
sunt de obicei slabe sau neeficiente.
b) metoda "Tehnica Delphi" . Principiul metodei constă în consultarea prin
etape succesive a unor speciali ști cărora li s-a dat un chestionar cu
variante posibile de produse noi. Organizarea dezbaterii este mai
complicat ă. În prima etap ă se trimit chestionare unor speciali ști. În a
doua etap ă se repetă chestionarele, dar completate cu toate r ăspunsurile
date în prima etap ă, fără a nominaliza autorii lor. În a treia etap ă, se
selecționează cele mai valoroase r ăspunsuri, pe baza consult ărilor cu
unul sau mai mul ți specialiști buni.
c) metoda morfologic ă. Principiul metodei constă în combinarea multipl ă
a unor caracteristici de calitate ale produselor, pentru a g ăsi variante
noi. În acest scop, un num ăr restrâns de speciali ști descompun fiecare
caracteristic ă în variante posibile și apoi, prin combinarea variantelor
caracteristicilor, propun produsul pe care-l consider ă cel mai bun.
Pentru a se ob ține un rezultat cât mai corect, aceast ă metodă folosește o
matrice care se construieș te astfel încât să cuprindă toate variantele de
analizat și să permită combinarea acestora 2 câte 2. În matrice,
răspunsurile se noteaz ă cu simboluri.
d) analiza tehnic ă a valorii , cerceteaz ă corelația între func ția pe care
trebuie s-o îndeplineasc ă produsul ș i costurile necesare realiz ării
acestei func ții.
Scopul metodei este de a descoperii și elimina costurile inutile care ocup ă
o pondere mare în totalul pre țului de cost. Deci, obiectivul acestei metode nu
constă în preocuparea de a se ob ține cel mai ieftin produs, ci în a g ăsi cel mai
rațional mod de a se ob ține funcția produsului.

72 Mai corect, analiza tehnic ă a valorii const ă în descompunerea și analiza pe
funcțiile parțiale ale produsului (corespunz ătoare fiec ărei pă rți din produs),
constatarea oportunit ății acestor func ții, ierarhizarea func țiilor și stabilirea unor
raporturi optime între costurile și funcțiile produsului respectiv. Deci, analiza
tehnică a valorii include atât cercetarea valorii, cât și a valorii de întrebuin țare.
Etapele analizei tehnice a valorii sunt:
− definirea clar ă a necesităț ilor pe care urmeaz ă a le satisface produsul
analizat;
− estimarea m ăsurii în care produsul prin serv iciul pe care îl va aduce, va
satisface necesit ățile respective;
− diferențierea și calcularea costurilor unor pă rți și subansamble, pe
funcțiile parțiale îndeplinite de p ărțile produselor;
− ponderea fiec ărei funcții în raport cu importanț a pe care o are func ția
în aprecierea calităț ii;
− analiza efectiv ă a fiecărei pă rți rezultate prin descompunere.
În procesul de analiz ă tehnică a valorii, pot apare urm ătoarele raporturi
între valoarea de întrebuin țare și costuri:
− valoare de întrebuin țare în creș tere, costuri în sc ădere;
− valoare de întrebuin țare în creș tere, costuri constante;
− valoare de întrebuin țare în cre ștere, costuri în cre ștere, în propor ție
inferioară valorii de întrebuin țare;
− valoare de întrebuin țare constant ă, costuri în sc ădere;
− valoare de întrebuin țare constant ă, costuri constante;
− valoare de întrebuin țare în scădere, costuri în sc ădere, în propor ție mai
mare decât valoarea de întrebuin țare.
Corela ția între func ții și costuri se eviden țiază sintetic cu indicatorii de
cost ai func țiilor, mărimi relative exprimate prin procente. Exemplu de corela ție
între func ții și costuri, la anvelope, la costul ma terialelor / km rulaj, la un motor
electric costul materialelor / Kw.
Pentru activitatea comercială , analiza tehnică a valorii este de cea mai
mare utilitate în lansarea pe pia ță a unor produse noi, precum și în diversificarea
sortimentelor de m ărfuri.

732. Diversificarea produselor
Diversificarea produselor constă în lărgirea gamei sortimentale a
produselor, prin introducerea în fabrica ție a unor produse noi, care s ă satisfacă
nevoi sociale noi.
Caracteristicile diversific ării produselor:
a) reprezintă un salt calitativ în dezvoltarea sortimental ă;
b) permite coexistenț a produselor vechi cu cele noi, o perioad ă de timp;
c) diversificarea permanent ă și relativ rapidă , nu se poate aplica tuturor
grupelor de m ărfuri, deoarece pentru cele ma i complexe este necesar
timp pentru verificarea rezultatelor cercet ărilor științifice, pentru
aprobarea brevetelor de inven ții, etc.
d) diversificarea trebuie privit ă ca un proces social-economic de creare a
unor valori de întrebuin țare care s ă satisfacă necesitățile de consum pe
un plan mai larg decât produsele existente.
Factorii principali de pornire la realizarea diversific ării produselor, sunt
materiile prime (superioare celor vechi sau clasice), precum și utilizarea de
tehnologii noi care s ă permită o funcționalitate și o durabilitate mai mare, un
aspect exterior mai pl ăcut.
Diferen ța esențială între diversificarea produselor și înnoirea lor, rezult ă
din faptul c ă diversificarea urm ărește de fapt satisfacer ea unor noi nevoi, pe
când înnoirea produselor urm ărește satisfacerea nevoilor ex istente deja, dar în
condiții superioare și în competitivitate cu produse similare existente pe pia ță.
Din aceste motive se consider ă că diversificarea reprezintă un salt calitativ
în structura sortimentelor, contribuie la dezvoltarea economic ă, la promovarea
vânzărilor, la utilizarea cât mai bună a resurselor tehnico-materiale, la cre șterea
competitivit ății pe piață.
Direcții de diversificare a produselor:
a) diversificare pe orizontal ă. Aceasta presupune l ărgirea sortimentului
de produse, fă ră aducerea unor elemente noi, remarcabile, privind
performan țele, compozi ția chimic ă, principiul de func ționare al
produsului. De exemplu, fabricarea ini țială de pantofi din piele, apoi
din materiale textile sau din al ți înlocuitori. Aceasta este de fapt, de
cele mai multe ori, o înnoire de sortimente, nu o diversificare propriu
zisă.

74 b) diversificare pe vertical ă. Aduce pe piață produse de alt ă calitate, cu
alte valori de întrebuinț are. Se realizeaz ă de obicei la intervale mai
mari de timp.
c) diversificare lateral ă. Aceasta porne ște de la valorificarea unor resurse
materiale și umane care r ămân disponibile în urma fabric ării unor
produse de baz ă din sortimentul curent (de șeuri, reziduuri industriale).
De exemplu, covoare realizate din materiale recuperabile; sau PFL din
fibrele rămase la debitarea cherestelei.
d) diversificarea trebuie privit ă ca un proces social-economic de creare a
unor valori de întrebuin țare care s ă satisfacă necesitățile de consum pe
un plan mai larg decât produsele existente.
3. Genera ții de produse și game de produse
Generaț ii de produse
Ca urmare a revolu ției tehnico-ș tiințifice foarte rapide, termenul de
diversificare a produselor primeș te un sens nou, respectiv , nu este considerat
doar "aparen ță" sau "ușor sensibilă ", ci este de mai mare amploare, în scurte
intervale de timp ajungându-se la ob ținerea unor produse noi, a unor produse cu
performan țe superioare celor existente. Aceste aspecte au determinat și apariția
unor termeni noi, ca "genera ții de produse", "game de produse", etc.
Termenul de "generații de produse" se aplică de regula de produse noi
care tind s ă se disting ă de cele vechi prin compozi ție chimic ă, performan țe
tehnice ș i calitative referitoare la capacit ăți, viteze, puteri.
Deci, genera țiile de produse sunt legate în special de noile cuceriri ale
științei și tehnicii, de crea ția umană, ceea ce determin ă apariția unor produse
performante, diversificate, adaptate la comanda social ă.
Pe plan geografic, apariț ia de noi genera ții de produse este diferen țiată,
deși coexistă : unele sunt considerate genera ții noi în SUA, altele în Europa,
altele în Africa.
Genera țiile de produse se disting calitativ după criterii care pot fi:
materiale, principii de func ționare, sisteme de fabrica ție, viteze de comunicare,
modă, etc.
Au ap ărut astfel, genera ții de produse complexe (robo ți industriali,
computere, reactoare) și generații de bunuri de larg consum de folosin ță
îndelungată .

75 Exemple de genera ții de produse:
− generații de computere PC: XT, 286, 385, 486, 586;
− generații de roboț i industriali: primii roboț i efectuau opera țiuni dificile
simple (sudur ă, tăiere, șlefuire, etc.), au urmat robo ții cu senzori pentru
recunoașterea optic ă și tactilă a condi țiilor de mediu, robo ți cu
telecomand ă care opereaz ă în medii nocive (cu radiaț ii) sau subacvatic;
− generații de produse care se disting dup ă creșterea vitezei de
comunicare a comenzii sau mesajulu i: avioane, rachete, avioane
supersonice care sunt apte s ă parcurgă distanța New York – Tokio în 3
ore;
− generații de produse în telematic ă pe baza utiliz ării vitezei de
transmisie a luminii laserului prin fibrele optice, în re țele telefonice,
sateliți;
− generații de bunuri de larg consum, care apar mai rapid, în special
datorită uzurii morale. De exemplu: TV cu l ămpi, cu tranzistori, cu
circuite integrate; telefoane cu tast e, cu memorie, cu ecran, portabile,
fax.
Gamele de produse
Produsul care face obiectul fabrica ției sau al comercializ ării, nu este
singular. El se încadreaz ă într-o anumit ă gamă de produse în care produsele se
înrudesc prin destina ția lor comun ă în consum, prin caracteristicile esen țiale
similare privitoare la materia prim ă din care sunt ob ținute, prin tehnologia de
fabricație, domeniu de utilizare.
În sfera distribu ției se utilizeaz ă termenul de gamă sortimental ă, definită
prin ansamblul m ărfurilor și a modului lor de asociere, folosindu-se un reper
comun de sistematizare. De exemplu, gama de produse Sharp, gama de produse
cosmetice Fa, gama de produse electrice Philips, etc. M ărimea și gradul de
omogenitate al gamei de produse sunt de terminate de un complex de factori care
țin de profilul activit ății desfăș urate, de resursele umane și materiale disponibile,
de natura și specificul pie țelor căror se adreseaz ă întreprinderea, prin produsele
sale.
În cadrul unei game se disting mai multe linii de produse . O linie
semnifică un grup omogen de produse sub as pectul materiilor prime sau a
tehnologiei de fabrica ție.

76 Dimensiunile gamei de produse se definesc prin urm ătoarele coordonate:
− lărgimea gamei , dată de numărul de linii de produse care o compun;
− profunzimea gamei, dată de numărul de produse distincte pe care le
conține o linie;
− lungimea gamei . Această dimensiune semnific ă suprafața pe care o
"acoperă" o gamă de produse în satisfacerea unei anumite trebuin țe.
Dimensiunile gamei sortimentale perm it aprecieri compar ative între firme
care fabric ă aceleași produse și servesc totodat ă ca punct de reper pentru
formarea strategiilor de produs. Nu exist ă reguli stricte pentru definirea
dimensiunilor optime ale gamei de produs e. Acestea depind de strategia de
produs pentru care opteaz ă firma, de obiectivele pe care și le propune,
corespunz ător cu poten țialul să u.
Dezvoltarea unei gamei largi de produse, permite firmei s ă acopere o
suprafață mare din pia ță și să delimiteze mai clar, în cadrul acesteia, principalele
segmente de consumatori c ărora se adreseaz ă. Aceasta asigur ă o elasticitate
sporită în utilizarea resurselor, concomitent cu stabilirea unor "capete de linie" în
cadrul gamei, cu rol de "vârf de atac" în penetra ția sa pe pia ță. În acela și timp,
apar însă și o serie de dezavantaje legate de efortul material, uman și financiar
pe de o parte ș i cunoașterea mai sumar ă a caracteristicilor fiec ărui produs pe de
altă parte. Astfel se pulverizeaz ă eforturile firmei asupra unui num ăr prea mare
de produse, ceea ce determin ă îngreunarea activit ății de produc ție și de
comercializare.
Dacă dimpotrivă , se operează pe piață cu o gam ă îngustă și puțin profund ă
de produse, firma are avantajul c ă poate concentra eforturile, poate urm ări mai
ușor produsele în timpul utiliz ării, sau la consumator.
O gam ă cât mai larg ă de produse înseamn ă un sortiment cât mai bogat,
ceea ce permite firmei acoperirea unor segment mari de pia ță și satisfacerea unui
număr cât mai mare de consumatori.

77
CAPITOLUL IX
CLASIFICAREA ȘI CODIFICAREA MĂ RFURILOR

Datorita sortimentului bogat de produse ș i servicii pe care produc ția le
oferă consumatorilor, s-a sim țit nevoia ca acestea s ă fie sistematizate pe baza
anumitor criterii.
Direcțiile principale de care s-a ținut cont la clasificarea m ărfurilor, atât
pe plan na țional cât și internațional, au fost: – asigurarea aplicabilităț ii în practic ă
a sistemelor elaborate și fundamentarea ș tiințifică a clasific ării produselor.
Clasificarea produselor se face pe baza unui cod, care reprezintă un
ansamblu de reguli conven ționale ce permite repr ezentarea unei informaț ii prin
combinarea unor elemente simbolice redate cu ajutorul litere lor (cod alfabetic),
cifrelor (cod numeric), sau prin litere și cifre (cod alfa-numeric).
1.Sisteme de clasificare și codificare a produselor
Codificarea produselor a parcurs mai mu lte etape, care au dus fiecare la
apariția anumitor sisteme de codificare. Astfel:
a) Codul scurt de lucru, compus din 5-6 cifre, plus cifra de control. Acest cod se
aplică numai unei întreprinderi, sau unui gr up restrâns de întreprinderi. Este
puțin utilizat, deoarece cu el nu se poate face o descriere am ănunțită a
produsului și nu se poate urm ări uș or la nivel macroeconomic, un anumit
produs;
b) Codul zecimal, denumit în practic ă "codul de nomenclator", format din 8-11
cifre corespunz ătoare sectoarelor comerciale și produselor ca atare. Aceste
cifre au devenit insuficiente prin dezvoltarea și diversificarea produselor,
motiv pentru care s-a extins la 15-18 cifre, ceea ce a f ăcut totodat ă dificilă
prelucrarea datelor;
c) Codul universal al produselor, UPC, (Universal Product Code), care a fost
introdus în SUA în anul 1973. Acesta con ține 12 caractere, din care prima
cifră reprezint ă o cheie proprie UPC (key numbe r), respectiv sistemul intern
american utilizat la numerotarea produselor. Urm ătoarele 5 cifre identific ă
producătorul, urm ătoarele 5 marfa, iar ultima cifră este de control;

d) Codul european al articolelor, EAN, (European Article Numbering). Acesta
a fost adoptat pentru țările europene, tot în anul 1973. Se bazeaz ă pe un cod
cu 13 caractere, care au urm ătoarea sem nificație: prim ele două sau trei cifre
indică țara în care se g ăsește înregistrat produc ătorul, 5 cifre indica
furnizorul, 5 cifre codul de produs, iar ultim a cifră este cifr ă de control.
Sistemul EAN este asem ănător sistem ului UPC.
Coordonarea aplic ării acestui sistem la nive l european este asigurat ă de
„Asociația european ă a codific ării produselor”, cu sediul la Bruxelles, care
urmărește asigurarea com patibilității sistem elor naționale de codificare.
Com unitatea Econom ică European ă a adoptat sistem ul EAN, care este
asemănător și com patibil cu sistem ul UPC utilizat în SUA.
Ca sim boluri, codurile EAN și UPC utilizeaz ă “codul cu bare”. Barele au
grosim i variabile, alternante între ele, culoare închis ă și se aplic ă pe un fond
deschis. Sub bare sunt cifrele codului produsului. Sistem ul de codificare EAN
are m ai multe versiuni:
− EAN l2 la care codul este form at din 12 cifre. Cu aceasta versiune de
cod se pot identifica 9999 produc ători, iar la fiecare dintre ace știa se
pot codifica 99999 produse. Produc ător se consider ă firm a sub a cărei
marcă apare produsul pe pia ță și care controleaz ă ambalarea și
etichetarea produsului, chiar dac ă nu el este acela care a lansat produsul
pe piață.
− EAN 8, la care codul este fo rmat din 8 cifre. Se folose ște atunci când
spațiul pe care urmeaz ă a se trece codul, este prea m ic și nu corespunde
norm ativelor în vigoare (spa țiul necesar codului dep ășește 25% din
suprafața tipărită a etichetei, suprafa ța tipărită de pe produs sau am balaj
este mai mica de 3 cm). Necesitatea și oportunitatea aplic ării sistem ului
de codificare EAN 8, este decizionat ă de Centrul Na țional de
Codificare.
e) Codul ISBN, utilizat la codificarea articolelor de papet ărie (cărți, caiete)
f) Codul Calra, (folosit în Japonia), care se bazeaz ă pe matematica elementar ă.
El este format dintr-o caseta divizata în 4 p ătrate, în fiecare p ătrat este
înscrisă o anum ită cifră, iar codul se ob ține prin înnegrirea unora dintre
casete și totalizarea sum elor rămase în casetele neînnegrite. Se ob țin în final
cifre între 0-9, la care se adaug ă litere (în ordinea alfabetic ă) care reprezint ă
caseta a c ărei cifră s-a obținut prin adunarea cifrelor din p ătratele respective. 14 41
28 28 28
6 A 5 2 B C
78

79Fig.7
Avantajele acestui cod sunt:
− un grup de 10 casete permite peste un trilion de combina ții numerice;
− se obține un volum de informaț ii mai mare;
− casetele Calra se pot aplica și manual, spre deosebire de codul cu bare
care trebuie imprimate pe produs sau pe ambalajul acestuia;
− blocul de imprimat pentru codul lin iar cifric este mai scump decât cel
pentru casetele Calra.
g) Codul internaț ional Data Matrix (folosit în Florida), r ăspunde mai mult
cerinț elor actuale de codifi care, deoarece permite ob ținerea unui num ăr mare
de informa ții, într-un spa țiu restrâns. De exemplu, dac ă într-un spa țiu
de 25 mm, codul cu bare conț ine 8-12 caractere numerice, codul Data Matrix,
într-un spa țiu de 1‚3 mm, permite înscrierea a 500 de caractere. Ca aspect,
codul Data Matrix seam ănă cu o tabla de șah, cu pătrate minuscule, de
aceeași dimensiune, care prin înnegrire diferit ă permit citirea codului
produselor respective.
2. Preocup ări pentru armonizarea sistemelor de
clasificare și codificare
În condițiile actuale de mondializare a pie ței, datorit ă faptului c ă sistemele
de codificare a produselor nu sunt unitare, se întâmpin ă adeseori dificult ăți în
identificarea produselor, în special la co mercializarea lor. Aceasta a determinat,
ca la nivel mondial s se fac ă încercări de armonizare a clasific ării și codificării
mărfurilor. Iat ă câteva dintre m ăsurile care au fost luate în acest scop:
− s-a creat un sistem unitar de clasif icare al nomenclatoarelor vamale,
numit “Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamala” (NCCV), care
asigură o serie de avantaje refe ritoare la facilitatea compar ării tarifelor,
la încheierea conven țiilor comerciale și vamale;
− s-a elaborat un sistem unitar de clasificare a produselor (CTCI);
− s-a elaborat un sistem de nomenclator armonizat pentru descrierea și
codificarea m ărfurilor (NSADCM). Acest sistem p ăstrează structura
caracteristic ă a NCCV ș i CTCI, fapt care permite să se asigure
perfecționarea permanent ă a acesteia, s ă se coreleze evolu ția

80 tehnologic ă, cu schimb ările care intervin în structura comer țului
internațional.
Sistemele men ționate se revizuiesc și se perfec ționează periodic, conform
schimbărilor care intervin în tehnologia de fabrica ție sau în comer țul
internațional.
Clasificările vamale și statistice ale produselor s- au corelat cu sistemele
de clasificare ONU, care au o larg ă utilizare interna țională , astfel încât se poate
spune că pe plan interna țional exist ă preocupări pentru armonizarea sistemelor
de clasificare și codificare a m ărfurilor.
România a aderat în anul 1996 la Conven ția privind Sistemul Armonizat
de Denumire și Codificare a Mă rfurilor.

81
CAPITOLUL X
GARANTAREA CALIT ĂȚII PRODUSELOR ȘI
SERVICIILOR

Potrivit principiilor de drept civil, actul de vânzare-cump ărare presupune
existenta unor elemente care guverneaz ă raporturile judiciare dintre vânz ător și
cumpărător. Aceste elemente sunt în esen ța: identificarea m ărfii, existenta unui
preț convenit, sistemul de apreciere calitativa, sistemul de m ăsurare cantitativă ,
condițiile tehnice și termenul de trecere dintr- un patrimoniu în altul.
În acest cadru, un interes cu totu l aparte îi suscita asigurarea și garantarea
calității produselor ș i serviciilor, în rela țiile dintre vânz ător și consumator.
Garantarea calităț ii poate lua forme variate de garan ție, de multe ori ea
fiind asigurata de marca fabricii, marca de comer ț, semnul de calitate,
certificatul de calitate.
Garantarea calităț ii prin expresia ei uzua la de "termen de garan ție"
constituie îns ă un act important al rela ției firma-consumator.
Termenul de garan ție reprezintă intervalul de timp pentru care se
garanteaz ă calitatea produsului, în anumite condiț ii de ambalare și păstrare
prescrise de standarde sau de alte acte normative.
În conformitate cu legisla ția din țara noastr ă, termenul de garan ție
exprimă din punct de vedere juridic, limita de timp în care recondi ționarea sau
înlocuirea produselor se face pe seama și pe cheltuiala produc ătorului, când se
dovedește că degradarea produsului nu s-a produs din culpa unit ății beneficiare.
Dacă garantarea calităț ii produsului ia forma unei garan ții temporale, avem de a
face cu termen de garan ție.
În funcție de natura și specificul m ărfii, se utilizeaz ă următoarele forme
ale termenului de garan ție:
− anterior actului de vânzare, când una sau mai multe propriet ăți ale
produsului se modific ă ireversibil, în mod natural, chiar în condi ții
optime de p ăstrare. Aceste modific ări încep chiar din momentul
terminării procesului de producere a m ărfii respective. De exemplu, la
produsele alimentare, la unele pr oduse chimice, la materiale de

construcție (cim ent), la m ateriale fotose nsibile, la sursele chim ice de
curent electric (pile și baterii), la produse cosm etice, la m edicam ente.
− posterior actului de vânzare când m odificările propriet ăților apar în
timpul exploat ării produsului, dar în lim ite, cu viteze și în propor ții
diferite, bine determ inate în tim p, în raport cu utilizarea. Produsele care
au aceasta forma de termen de garan ție, sunt înso țite la vânzare de
certificate de garan ție. De exem plu, produsele electrocasnice,
electronice, auto-m oto-velo. Furnizorul trebuie s ă asigure și
mentenabilitatea produselor care au aceast ă formă de term en de garan ție
(unități service dotate cu piese de schi mb, cu personal calificat). Se
considera în general, c ă la produsele nealim entare, odat ă cu fixarea
termenului de garan ție, se determ ină și fiabilitatea lor.
− aparte , când la produse apare uzura m orală înaintea uzurii fizice, cum
este cazul la unele m ărfuri sezoniere, la unele articole tehnice, ca
urmare a dezvolt ării tehnologiei de ob ținere și a creșterii valorilor de
întrebuințare inițiale.
Exprimarea termenului de garan ție se face prin durat ă (expresie
temporală), ca de exem plu 1.000 ore de func ționare la becurile eu incandescen ță,
12 luni la pile și baterii electrice, sau prin valori fizice, ca de exem plu numărul
de kilom etri rulați de un autovehicul.
Grafic, term enul de garan ție s-ar putea reprezenta astfel (fig.8). Se noteaz ă
cu F – data term inării fabrica ției, cu V – data vânz ării, cu T – term enul de
garanție și cu D – durabilitatea produselor.
FV T D
a
b
c
a – term en de garanție anterior vânzării
b – te rmen de garanție posterior vânzării
c – dura bilitatea produs ului
Fig.8
82

În m od obișnuit, dac ă momentul vânz ării corespunde term enului de
garanție, sau este posterior m omentului epuiz ării term enului de garan ție, (dar
este anterior m omentului când produsul devine inutilizabil), se procedeaz ă la
soldarea produsului, iar diferen ța de preț este suportat ă de la caz la caz, de
întreprinderea produc ătoare sau de cea comercial ă. Pentru evitarea acestor
situații, este necesar ca m ărfurile să se livreze și să se comercializeze pe m ăsura
producerii lor, iar viteza de circula ție a produselor s ă fie cât mai mare.
Pentru produsele alim entare, term enul de garan ție poate fi prelungit num ai
prin reexam inarea caracteristicilor calita tive de laboratoare de specialitate,
autorizate. De obicei, acestor produse li se scade pre țul de vânzare.
Unii com ercianți, pentru a gr ăbi desfacerea produselor a c ăror term en de
garanție se apropie de expirare, procedeaz ă la scăderea pre țului de vânzare, în
speranța ca astfel ele se vor vinde mai repede și deci, nu vor pierde prea m ult.
Stabilirea corecta a term enului de garan ție se face în func ție de
sortim entul de m arfă, experimental sau prin calcul , în condi ții norm ale sau
severe de exploatare, p ăstrare, depozitare, transport.
În stabilirea term enului de garan ție pe cale experimental ă, acesta se
definitiveaz ă întotdeauna m ai mic decât „dur abilitatea” produsului. Durabilitatea
reprezintă intervalul de tim p scur s de la data fabrica ției și până când produsul î și
menține în totalitate însușirile de calitate prescrise în condi țiile de am balare și
păstrare m enționate de standardul care a stat la baza ob ținerii lui. Aceasta
reprezintă de fapt, siguran ța furnizorului în r ăspunderea juridic ă.
Mărimea duratei de garantare a m ărfurilor depinde de o serie de factori, a
căror influen ță se regăsește și în diagram ele de tip Ishikawa (fig.9):
Fig.9
În țara noastr ă este legiferat ă încă o noțiune care garanteaz ă calitatea
produselor și anum e, "termenul de valabilitate”. Acesta reprezint ă perioada Calitatea
materiei
primeCalitatea
pieselorTehnicitatea
utilajelo rCondiții
transport;
depozitareCondiții
exploatare
întrebuințare
F D
Docu mentația
de fabricațieCalificarea
executanțilorSeveritatea
controlului
de calitateInformațiile
vânzătoruluiInformațiile
cumpărătorului
83

84 limită de consum în care produsul alimentar conservat, păstrat, manipulat și
transportat în condi ții corespunz ătoare, trebuie s ă-și menț ină caracteristicile de
calitate înscrise în standard sau în alt act normativ.
Noțiunea de termen de valabilitate se utilizeaz ă numai la produsele
conservate, care prin ambalajul ermetic ș i prin metoda de conservare aplicat ă, au
o stabilitate mai mare la p ăstrare și comercializare (aproximativ 36 luni).
În țara noastr ă, prin HG nr.394/995, se prev ăd obligațiile agen ților
economici la comercializarea produselor de folosin ță îndelungată . Această lege,
face următoarele preciz ări mai importante, referitoare la garantarea produselor:
− termenele de garan ție stabilite de produc ător, nu pot fi mai mici de
10% din durata medie de utilizare a produsului;
− vânzătorul este obligat s ă asigure repararea sau înlocuirea gratuit ă a
bunurilor de folosin ță îndelungată , în cazul în care defec țiunea s-a
datorat unor vicii ascunse, (confirma te prin expertize tehnice efectuate
de un organism tehnic neutru), ap ărute în cadrul duratei medii de
utilizare a produsului. Cheltuielile aferente vor fi suportate de
vânzător, dar fără a-l exonera de r ăspundere pe producă tor;
− durata termenului de garan ție se prelunge ște cu timpul scurs de la data
la care consumatorul a recl amat defectarea produsului și până la data
repunerii acestuia în func țiune;
− restituirea contravalorii actualizate a produsului se va face la cererea
consumatorului și în cazul unor defec țiuni repetate (minimum 3
defecte în prima jum ătate a perioadei de garan ție) sau în cazul
defectării produsului care a fost deja înlocuit;
− pentru bunurile de folosin ță îndelungata noi, ob ținute prin tragere la
sorti la tombole, câ știgate la concursuri, la CEC etc., termenul de
garanție se calculeaz ă de la data intră rii bunului respectiv în posesia
câștigătorului;
− pentru produsele aflate în perioada de garanț ie, certificatul de garanț ie
ține loc de contract, în car e prestatorii vor face men țiunile cu privire la
repararea sau între ținerea acestora;
− prestatorii de servicii au obliga ția de a efectua opera țiunile de service
asupra bunurilor de folosin ță aflate în garan ție, în cel mult 10 zile de la
data înregistr ării reclama ției consumatorului.

85Exemple de termene de garan ție pentru unele produse alimentare și pentru
unele bunuri de folosin ță îndelungat ă:

Produsul Termenul de garan ție
Ciocolată (la 180C.. umiditatea max. 80%)
Lapte (la 2-80C)
Biscuiț i (la 200C)
Zahăr (la temperatur ă constantă , umiditate max. 80%)
Șampanie (la 5-180C, umiditate max.75%)
Autovehicule
Aparate electrocasnice (în func ție de sortimente)
Tehnică de calcul și aparatura de comunicaț ii
Mobilier
Anvelope auto, moto, velo 6-18 luni
24 ore
1-6 luni
1 an
1 an
18 luni
12-36 luni
12 luni 12 luni
6 luni

Conform HG 784/96, 785/96 , pe ambalajul de prezentare și desfacere a
produselor, trebuie înscris oblig atoriu termenul de garan ție al produselor, sub
diferite modalităț i:
− data limit ă de consum, precedată de mențiunea: "a se consuma pân ă la
data de …" sau "expir ă la data de…”
− limita optim ă de consum, precedată de mențiunea: „a se consuma de
preferință înainte de…"
− imprimarea sau compostarea datei fabric ării și a expirării sau numai a
expirării
− imprimarea men țiunii "termen de garan ție” exprimat în zile, luna, an
de la data fabrica ției, dar atunci trebuie înscrisă pe ambalaj și data
fabricației.
În condiț iile actuale, când se pune mare accent pe protec ția
consumatorului atât în plan na țional cât și internațional, garantarea produselor
este legiferat ă și urmărită de organele de control ale statului.

86
CAPITOLUL XI
MARCA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR

Marca reprezintă "cartea de vizit ă" a produselor în faț a consumatorului,
dându-i acestuia o garan ție privitoare la calitate. Marca ajut ă la informarea
consumatorilor asupra performan țelor produsului respectiv ș i permite deosebirea
dintre produsele identice sau asem ănătoare de provenien ță diferită.
1. Elemente de definire a m ărcilor
Marca reprezintă un semn distinctiv, un nume un simbol folosit de
întreprinderi pentru a deosebi produsele, lucr ările executate sau serviciile
prestate, de altele identice sau similare și care exist ă în același timp pe pia ță, dar
aparțin altor întreprinderi.
Prin lege se reglementeaz ă obligativitatea produc ătorilor de a înregistra
mărcile la instituț ii de specialitate (Camera de Comer ț, OSIM). Astfel marca
poate fi ap ărată de lege.
Pe plan interna țional sunt cunoscute urm ătoarele documente și organisme
mai importante referitoare la m ărci:
− "Convenția de la Paris" pentru protec ția propriet ății industriale;
− "Aranjamentul de la Madrid" pentru înregistrarea interna țională a
mărcilor;
− "Convenția de la Stockholm" care a instituit "Organiza ția Mondial ă a
Proprietății Industriale" și un Birou Interna țional cu sediul la Geneva.
Mărcile sunt instrumente de concuren ță, deoarece ofer ă consumatorilor
posibilitatea de a se orienta rapid în alegerea produselor și serviciilor pe pia ță, pe
baza criteriului calit ății rezultat din reputa ția dobândit ă de marcă.
Mărcile (sub aspect fizic), sunt semne distinctive alcătuite din litere, cifre
sau reprezent ări grafice asociate într-un mod sugestiv, care se imprim ă ori se
aplică pe produs sau pe ambalajul acestuia.
2. Tipuri de m ărci și evolu ția mărcilor
Din punct de vedere tehnic și funcțional, mărcile sunt de diferite tipuri:

87a) mărci de fabric ă, care apar ține unei anumite întreprinderi, de exemplu:
Grunding, Philips, Kodak;
b) marca de comerț , care priveș te întreprinderi ce comercializeaz ă
produsele sub numele unor m ărci proprii, ca de exemplu: Quelle, Aldi,
Capa. Uneori, marca de comer ț preia marca de fabric ă, bine înțeles cu
acordul întreprinderii respective, ca de exemplu: Christian Dior, Pierre
Cardin, Whiripool;
c) marca de serviciu , care protejeaz ă și identific ă prestă ri de servicii în
transporturi, asigur ări, informatic ă etc. (Atlassib, Asirom, Logon,
Porto).
În evolu ția utilizării mărcilor, se cunosc urm ătoarele perioade mai
importante care au determinat ș i tipuri diferite de m ărci. Astfel:
a) mărci patronimice , caracterizate prin atribuirea de c ătre produc ători a
propriilor nume, produselor lor (Ford, Guban, Honda, Mc Donald's);
b) generaț ii de mărci, care disting ș i descriu produsul (Palmolive, Jacobs,
Niveea);
c) generaț ii de mărci simbolice , acpabile s ă asigure coinciden ța dintre
marca utilizat ă și așteptările publicului fa ță de un produs sau serviciu
(microordinatoarele Compaq ale IBM).
În prezent se utilizeaz ă cu succes m ărcile din toate cele trei perioade,
deoarece scopul utiliz ării mărcilor indiferent de tipul sa u de perioada în care au
apărut, este de comunicare cu consumat orii, nu de a se exclude între ele.
3. Funcț ii și calități cerute mărcilor
Funcțiile mărcilor sunt:
− garantarea calităț ii mărfurilor și serviciilor;
− indicarea originii m ărfurilor și serviciilor;
− contribuie la promovarea produselor și serviciilor, prin atragerea
consumatorilor datorit ă efectului publicitar pe care îl exercit ă.
Pentru realizarea func țiilor arătate, mărcile trebuie s ă îndeplineasc ă
anumite condi ții:
− să prezinte o form ă particular ă proprie, care s ă permită totodată
identificarea produselor pe care se aplic ă;
− să fie clare și expresive;
− să se poată formula u șor în orice limb ă;

88 − să fie simple și ușor de memorat;
− să sugereze pe cât posibil produsul, dac ă prezintă și figuri;
− să nu produc ă confuzii.
Calități cerute m ărcilor:
a) perceptibilitate mare, imprimat ă de caracterul lizibil, estetic și
armonios al m ărcilor;
b) omogenitate în raport cu ansamblul mijloacelor de comunica ție și al
elementelor mixului de ma rketing. Aceasta înseamnă că la alegerea
mărcilor trebuie s ă se foloseasc ă toate politicile de marketing (de
produs, de pre ț, de distribu ție, de promovare) pentru a se putea
cunoaște ușor produsul și calitățile lui;
c) distincție, respectiv un plus de originalitate care s ă sporeasc ă
produsului perceptibilitatea în raport cu alte mă rci;
d) putere de evocare , determinat ă de caracteristicile produselor sau
serviciilor care vor fi promovate;
e) personalitate , care este conferit ă de simboluri capabile s ă asigure
viabilitatea m ărcilor;
f) capacitate de memorizare , prin accentuarea unor semnifica ții majore
care să excludă eventualele confuzii;
g) notorietate , ce se condi ționează de legătura cu teme și situații frecvente
care să poată spori valoarea m ărcii;
h) asociativitate asimilată cu ușurință includerii într-o categorie care
dezvoltă și alte imagini ale firmei.
Există și unele op țiuni de natur ă tactică, menite s ă lărgească utilizarea
mărcilor pe pia ță. Semnificative în acest sens sunt dou ă aspecte:
− folosirea francizei , respectiv a dreptului de a exploata o marc ă prin
"închirierea" ei de c ătre o întreprinderi, altei întreprinderi, în schimbul
unei sume de bani numit ă redevență, în condiț ii precis determinate. De
exemplu firma Coca-Cola acord ă licențe firmelor de îmbuteliere
(angrosiș ti), care cump ără de la ea concentratul necesar, dup ă care face
carbonatarea, îmbutelierea și distribuț ia produsului c ătre detaili ști. În
acest mod se m ăresc desfacerile firmei și în alte țări decât în cea de
origine, iar pe de alt ă parte, furnizorii de produse r ăcoritoare pot sub
marca recunoscut ă de "Coca-Cola" s ă vândă produsele respective.

89În sectorul prestă rilor de servicii, de exemplu, o firm ă de
taximetre care nu posed ă suficiente ma șini, apeleaz ă la cei care doresc
cu mașina proprie s ă facă serviciul de taximetrist sub numele firmei
respective, contra unei redeven țe, dar cu obliga ția să respecte clauzele
impuse de firm ă, referitoare la serviciile care trebuie f ăcute.
− folosirea drepturilor derivate . Acestea sunt drepturi cedate pentru
exploatarea unei m ărci într-un domeniu care nu apar ține întreprinderii.
De exemplu, prim ăria stațiunii montane elve țiene Saint Moritz a permis
folosirea numelui sau pentru producerea ș i comercializarea unor
produse de lux (de exemplu, pentru țigări).
4. Criterii de analiz ă a mărcii unui produs
Între via ța produselor și viața mărcilor exist ă o strâns ă legătură, o
influență reciproc ă. Inițial cumpă rătorii apreciaz ă produsul ș i apoi ră mân cu
marca produsului imprimat ă în memorie. De aceea, analiza m ărcii unui produs
se face prin prisma celor patr u etape ale ciclului de via ță al produselor, care se
caracterizeaz ă prin:
− nașterea produsului . În aceast ă etapă piața de desfacere este redus ă,
utilizarea produsului este în curs de testare, produc ția este de ținută de
un număr limitat de produc ători, marca este elaborat ă și se află în curs
de afirmare, de p ătrundere pe pia ță;
− dezvoltarea produsului , etapa în care piaț a de desfacere creș te,
utilizarea produsului este dovedit ă și devine o necesitate, apare
concurența, se afirm ă mărcile și se extinde publicitatea acestora;
− maturitatea produsului, când apar fenomene de satura ție a pieței cu
produsul respectiv, concuren ța mărcilor devine accentuată , produsele
încep să se fabrice în diferite vari ante, fidelitatea consumatorilor fa ță de
mărci oscileaz ă, apare concuren ța preț urilor;
− declinul produsului , etapa în care cererea scade, concuren ța antrenează
mărcile într-un proces de uzur ă, începe sc ăderea pre țurilor, produsele
care nu se mai solicit ă așa de mult se înlocuiesc cu altele mai bune.,
sectorul productiv se restructureaz ă conform noilor necesit ăți. Marca se
va transfera asupra noilor produse care vor relua ciclul de via ță de la
prima etap ă, dacă producătorul a rezistat concuren ței de pe piață .

90 Cu cât o marc ă se menține mai mult timp, firma respectivă are o serie de
avantaje printre care cheltuieli de comerc ializare mai mici, o putere mai mare de
negociere cu comercianț ii, un pre ț mai mare decât al concuren ței, posibilitatea
de extindere a m ărcii asupra unor produse noi, oferirea unei oarecare protec ții
contra concuren ței.
Mărcile bine administrate nu au ciclul de via ță specific. De exemplu,
mulți lideri de marc ă de acum 70 de ani sunt și astă zi în fruntea celor mai
puternice m ărci din lume, ca de exemplu Kodak, Coca-Cola. Primele 10 m ărci
din lume sunt: Coca-Cola, Kellogg's, Mc Donald's, Kodak, Marlboro, IBM,
American Express, Sony, Mercedes Benz, Nescafé.
Orice marc ă puternică reprezint ă de fapt un grup de cump ărători fideli și
totodată prelungesc via ța produselor și asigură competitivitatea pe pia ță a firmei
respective.
5. Modul de evaluare al m ărcilor
O marc ă de renume, ocup ă un loc apreciabil pe pia ță. Evaluarea m ărcilor
pe piață se face prin mai multe c ăi:
a) calcularea cotei parte procentuale destinat ă pe piață, luată în calcul în
raport cu alte produse simila re din punct de vedere func țional, dar care
au alte mărci, respectiv sunt produse de alte firme;
b) calcularea valoric ă a volumului vânz ărilor și compararea acestuia cu al
altor firme;
c) analiza bugetului ac țiunilor publicitare.
Pentru a se putea cunoaș te cât de "mare" sau de "important ă" este o
marcă, se poate face și un studiu de pia ță care să prezinte urm ătoarele obiective
mai importante:
− nivelul ata șamentului consumatorilor fa ță de marca respectiv ă în
relația produs-utilizare;
− puterea de atrac ție pe care o prezint ă marca pe pia ța respectiv ă și
posibilităț ile de extindere a ei asupra altor produse.
Aceste obiective se pot realiza în urma unor investi ții comerciale mari.
Unele mărci, prin faptul c ă s-au impus ca m ărci remarcabile, au devenit variante
aproape unice pentru cump ărătorii din unele ora șe. De exemplu: Olivetti, IBM,
Rank Xerox.

91 Marca este cel mai comod mijloc prin care consumatorul poate recunoa ște
rapid calitatea unui produs. Din acest motiv, marca reprezint ă un element
esențial al strategiei unei întreprinderi, în vederea asigură rii competitivit ății și
creșterii volumului desfacerilor pe pia ță.

92
CAPITOLUL XII
ETICHETAREA Ș I MARCAREA PRODUSELOR

Produsul este prima și cea mai important ă component ă a mixului de
marketing. Strategia de produs pres upune adoptarea unor decizii coordonate
referitoare la gama produselor, liniile de produse, ambalarea și etichetarea
produselor.
1. Noțiuni generale
Etichetarea reprezint ă aplicarea etichetei sau în scrierea elementelor de
identificare pe produs, pe dispozitivul de închidere sau pe ambalajul care
însoțește produsul la vânzare.
Etichetarea este destinat ă să permită cunoașterea mărcii, a naturii
produselor, a locului de origine a produsul ui, a diverselor caracteristici tehnico-
funcționale și operaționale ale produselor, a pre țului, a datei limit ă de consum, a
instrucțiunilor de folosire, a cantit ății etc.
De multe ori, etichetarea are ca scop principal cre șterea vânz ărilor, prin
trezirea interesului și a preferin țelor consumatorului asupra anumitor produse.
Dacă se are în vedere ș i faptul c ă de multe ori nevoia cap ătă un caracter
psihologic mai pronun țat decât unul fiziologic, se poate afirma faptul c ă
marcarea și etichetarea produselor va influen ța mult decizia cump ărătorilor
asupra unor produse.
Eticheta este orice material scris, imprim at, litografiat, gravat sau ilustrat,
care conține elementele de identificare ale produsului și care înso țește produsul
când acesta este prezentat consumatorilor pentru vânzare sau este aderent pe
acesta.
Eticheta poate fi o simpl ă bucată de hârtie ata șată produsului, o bucat ă de
material textil sau de piele cusută pe produs, sau poate fi o component ă a
ambalajului al ături de marca produsului și de alte informa ții despre produs,
înscrise conform legii.
Funcțiile etichetelor:

93− permit identificarea m ărcilor, ca de exemplu "Dole", marcat pe banane,
"Sunskit", pe portocale;
− ajută la clasificarea produselor, ca de exemplu la compoturi, unde în
funcție de categoria în care se încadreaz ă, se marcheaz ă cu literele A, B
sau C;
− descriu produsul (con ținutul, modul de folosire, de p ăstrare);
− promovarea produsului prin intermediul unor imagini atractive și printr-
un design atr ăgător.
Conform acestor func ții, există 4 categorii de etichete : de identificare, de
clasificare, de prezentare ș i de promovare.
Marcarea este opera țiunea de înscriere pe etic heta produselor a datelor
arătate mai sus, precum și a mărcii fabricii, a m ărcii de comer ț, sau a mărcii de
servicii.
Înscrierea m ărcilor pe etichete, ofer ă comercian ților anumite avantaje.
Astfel:
− se pot urm ări livră rile și calitatea produselor (care este produsul cel
mai căutat, care sunt produc ătorii cei mai solicita ți);
− marca protejează caracteristicile unice ale unui produs, care nu se pot
astfel copia de concuren ță;
− prin marc ă se permite atragerea unei c lientele fidele pentru anumi ți
producători sau comercianț i, protejându-i pe aceș tia, de concuren ță;
− dacă marca este de calitate, se formeaz ă o imagine favorabilă a firmei
pe piață.
2. Norme privind etichetarea și marcarea produselor
Normele metodologice privitoare la etichetarea ș i marcarea produselor
sunt elaborate pentru toat e grupele principale de m ărfuri, alimentare ș i
nealimentare. Aceste norme sunt cuprinse în Hotă râri ale Guvernului, dintre care
cele mai importante sunt:
− H.G.784/1996 – pentru normele privind produsele alimentare;
− H.G.785/1996 – pentru normele privind denumirea, marcarea și
etichetarea produselor textile;
− H.G.261/1996 – pentru normele refe ritoare la etichetarea încă lțămintei;
− H.G.857/1996 – pentru etichetarea energetic ă la aparatele frigorifice de
uz casnic;

94 − H.G.953/1999 – pentru modificarea și completarea H.G.784/1996.
Aceste hot ărâri, precum ș i normele metodologice pe care le aprob ă, au ca
scop să asigure în țara noastr ă desfăș urarea unui comer ț civilizat și să garanteze
protecț ia consumatorilor prin prevenirea comercializ ării ilicite a unor produse
necorespunz ătoare calitativ, care ar putea pune în pericol viaț a și sănătatea
consumatorilor.
Etichetarea ș i marcarea specific ă unor grupe de produse
a) Etichetarea ș i marcarea produselor alimentare
Scopul etichetă rii este de a da consumatorilor informa țiile necesare,
suficiente, verificabile ș i ușor de comparat, astfel încât să le permit ă să aleagă
produsul care corespunde cel mai bine exigen țelor, nevoilor, posibilităț ilor
financiare ale fiecă ruia.
Toate men țiunile fă cute prin etichetare trebuie redactate și în limba
română , lizibil ș i vizibil. Indica țiile înscrise pe etichet ă nu trebuie s ă inducă în
eroare consumatorii la achizi ționarea produselor în privin ța caracteristicilor
produsului alimentar, a naturii, compozi ției, cantit ății, durabilit ății. De
asemenea, este interzis s ă se atribuie unui produs efecte sau propriet ăți pe care
nu le posed ă.
Etichetarea alimentelor preambalate trebuie s ă cuprind ă în mod
obligatoriu: denumirea produsului, numele și adresa produc ătorului,
ambalatorului și distribuitorului, termenul de garan ție sau data durabilit ății
minimale, cantitatea net ă, condiț iile de depozitare și de folosire, locul de origine
sau de provenien ță a produsului, concentraț ia alcoolic ă pentru băuturile cu peste
1,2% alcool, ingredientele folosite, instruc țiunile de utilizare dac ă acestea sunt
deosebite.
În H.G.784/1996 și H.G.953/1999 sunt prev ăzute detaliat men țiunile care
sunt obligatorii a se înscrie pe eticheta produselor alimentare, pe subgrupe de
mărfuri și pe articole.
b. Etichetarea și marcarea produselor textile
Normele metodologice privitoare la marcarea și etichetarea produselor
textile, sunt obligatorii pentru to ți agenții economici care produc, importă ,
ambaleaz ă sau comercializeaz ă produse textile destinate populaț iei. Ele
reglementeaz ă principalele elemente cantitative ș i calitative care trebuie înscrise
pe etichet ă, precum și modul de etichetare, de între ținere și de marcare a

95produselor textile. Se prevede, de as emenea, ca pentru produsele din import s ă
se atașeze paralel cu eticheta în limba str ăină și una în limba român ă.
Ca elemente obligat orii pe care trebuie s ă le conțină eticheta la produsele
textile, men ționăm: marca de fabric ă a produc ătorului sau denumirea acestuia,
denumirea produsului, principalele caracteristici tehnice și tratamentele speciale
aplicate produselor respective în scopul protec ției consumatorului. Marca de
fabrică recunoscută și înregistrat ă se atașează pe produse în forma pe care o
stabilește produc ătorul. Modul de între ținere (simbol, cod) se va indica pe
fiecare produs textil, pe etichete din materi ale rezistente la tratamente ulterioare
umidometrice.
Pentru produsele textile fabricate dup ă principii ecologice sau cu
tratamente speciale pentru protec ția consumatorului (igienice, f ără substanțe
toxice), se vor utiliza la comercializare "eco-etichetele".
c. Etichetarea înc ălțămintei destinate popula ției
Etichetarea este obligat orie atât pentru înc ălțămintea realizat ă în țară, cât
și pentru cea care provine din import. Este obligatorie înscrierea materialelor
care se folosesc atât în interiorul înc ălțămintei, cât și în exteriorul ei. M ărimea
încălțămintei se va marca în centimetri.
Etichetarea se poate face direct pe produs, dar într-un loc care s ă nu
dăuneze calit ății, sau se poate ata șa produsului. Înc ălțămintea care urmează a fi
comercializat ă, trebuie s ă fie însoțită de instrucț iuni de purtare și de întreținere.
d. Etichetarea energetic ă la aparatele frigorifice de uz casnic
În baza H.G.857/1996, s-a stabilit ob ligatoriu ca prin etichetare să se
indice consumul de energie și eficienț a energetic ă a aparatelor frigorifice de uz
casnic. Aceast ă hotărâre vizeaz ă frigidere, congelatoare și combine frigorifice
fabricate în țară, sau importate. Eticheta va mai cuprinde pe lâng ă aceste date și
alte caracteristici care se cer conform SR 13339.
Nerespectarea tuturor H.G. prezentate constituie contraven ții (sau de la
caz la caz infrac țiuni) și se sancționează cu amenzi . Constatarea contraven țiilor
și aplicarea sanc țiunilor se face de c ătre inspectori ai OPC, sau de alte organe de
control împuternicite în acest scop.

96
CAPITOLUL XIII
FIABILITATEA PRODUSELOR

Ob ținerea caracteristicilor de calitate ale produselor nu sunt suficiente
pentru a caracteriza calitatea sau lipsa de calitate a lor. Este necesar ca toate
caracteristicile să se mențină un anumit timp, ceea ce înseamn ă că produsul
trebuie să fie fiabil.
1. Definirea fiabilit ății
Fiabilitatea este necesar s ă fie definit ă calitativ ș i cantitativ.
Calitativ, fiabilitatea reprezint ă aptitudinea unui produs de a- și îndeplini
funcțiile specificate în decursul unei perioade de timp dat ă.
Conform acesteia, fiabilitatea se caracterizeaz ă prin urm ătoarele elemente
constitutive:
a) îndeplinirea func ției (funcțiilor) specificate , în sensul conserv ării
performan țelor (a calit ății) constatate sau specificate în momentul
terminării fabricaț iei;
b) precizarea unei anumite durate (numită și timp de misiune ) în lungul
căreia se păstrează performan țele menționate (cu alte cuvinte: calitatea
păstrată în timp);
c) îndeplinirea func ției (funcțiilor specificate) este realizat ă în condițiile
date (respectiv, se repet ă în exploatarea, depozitarea, p ăstrarea
produsului, regimul de func ționare prescris).
Cantitativ , fiabilitatea se define ște ca probabilitatea ca un produs s ă-și
îndeplineasc ă funcțiile specificate, în condiții date de-a lungul unei durate date .
Acestei defini ții îi corespunde expresia:
R ( t ) = Prob ( t > T ),
unde: R(t) = probabilitatea de bun ă funcționare (respectiv îns ăși fiabilitatea);
t = timpul de misiune (variabila de timp);
T = limita specific ă a duratei de bun ă funcționare.
Ca orice probabilitate, expresia cantitativ ă a acesteia este cuprins ă între 0
și 1

970 < R ( t ) < 1
Probabilitatea de bună funcționare este egal ă cu 1, la t = 0, adic ă în
momentul începerii func ționării, Dar ea scade pe parcursul utiliz ării produsului
respectiv, pân ă ajunge la 0, teoretic dup ă o durată suficient de mare, considerând
t → ∞.
t se exprim ă diferit, func ție de produs. De exemplu:
− la un autovehicul t se exprim ă în Km parcur și;
− la un întrerupă tor t = numărul de cicluri (închis – deschis);
− la becuri = ore de func ționare ≈ 1000 ore
− la alimente: ore, zile, ani.
Practic, dac ă la becuri aplic ăm formula prezentat ă, rezultă :
R (1000 ore) = 0,9 = 90%
ceea ce înseamn ă că după 1000 ore, 90% din lot se va mai putea întrebuin ța.
2. Formele fiabilit ății
Fiabilitatea unui produs poate apare sub 4 forme distincte:
a. Fiabilitate previzionat ă (preliminar ă sau proiectat ă). Se stabile ște în
faza de concep ție a produsului alegându-se cele ma i bune variante referitoare la
materiale, procese tehnologice, pentru ca fiabilitate s ă fie mare.
b. Fiabilitatea experimental ă – se determin ă în laborator, pe standuri de
probe sau încerc ări unde se creeaz ă condiții de solicitare similare celor din
exploatare. Prin formula exprimat ă se verific ă și corectitudinea 1.
Fiabilitatea experimental ă se determin ă prin 2 metode:
− metoda normal ă – presupune supunerea produselor la solicită ri
similare cu cele reale de exploata re. Poate dura timp îndelungat, deci
împiedică determinarea fiabilit ății, între timp produsele putând fi deja
și livrate;
− metoda accelerat ă – supunerea produsului la solicit ări mecanice,
termice, electrice, etc., mai mari decât cele din exploatarea normal ă.
Deci, dureaz ă mai puțin decât a).
De exemplu, la becuri electrice cu incandescen ță, se efectueaz ă încercări
accelerate, m ărind tensiunea de alimentare.

În acest caz, fiabilitatea (durata de via ță, D n ) pentru care este garantat
becul se va calcula conform form ulei: α
α⎟⎟
⎠⎞
⎜⎜
⎝⎛=UUD Da
a n ,
în care: Da = durata de via ță a becului alim entat la tensiunea m ărită (U a).
U n = tensiunea norm ală
α = un coeficient cu valoare între 14 și 16, depinzând de natura
gazului din bec: vid, argon, azot, etc.
Dac ă durata nom inală de viață este de 1000 ore, iar α = 14, prin cre șterea
tensiunii cu 10%, D a = 263 ore, conform calculului.
1000 = 14
a100110D⎟⎠⎞⎜⎝⎛= D a ⋅ 1,114 = D a ⋅ 3,8
8,31000Da= = 263 h
În situația în care tensiunea cre ște cu 20%, D a = 78,5 ore, conform
calculului:
1000 = 14
a100120D⎟⎠⎞⎜⎝⎛= D a ⋅ 1,214 = D a ⋅ 12,8
8,121000Da= = 78,5 h
Pe baza unor teste se coreleaz ă fiabilitatea becurilor, respectiv durata lor
de viață, în condiții norm ale de exploatare.
c. Fiabilitatea opera țională (efectivă). Se determ ină în tim pul utiliz ării
produsului în condi ții reale de folosire (exploatare). Este cea mai real ă formă a
fiabilității, dar este greu de de terminat, deoarece: necesit ă timp îndelungat,
înregistrarea datelor în tim pul exploat ării, corectitudinea persoanelor care o
calculează.
d. Fiabilitatea nominal ă – este cea care se înscrie pe produs și se referă la
durata de utilizare garantată de furnizor. La produs ele alim entare reprezint ă, de
fapt, term enul de garan ție sau term enul de va labilitate. La produsele
nealim entare, fiabilitatea nom inală se înscrie în prospectul care înso țește marfa
la vânzare.
98

3. Indicatori de fiabilitate și determinarea lor
Sunt mărimi care exprim ă cantitativ sau calitativ fiabilitatea produselor. Se
mai numesc caracteristici de fiabilitate și se exprim ă astfel:
a. Durata medie de via ță (D m)
Se stabilește num ai la produsele care nu se m ai pot repara (becuri
fluorescente, condensatori, rezisten țe).
Dm se determ ină luându-se un num ăr "n" de produse (între 10-100) care se
supun testului de func ționare în condi ții cât mai apropiate de cele din exploatare.
Se stabilesc tim pii rezulta ți pentru fiecare și se face m edia lor, elim inându-se cea
mai mică și cea mai mare valoare, pentru a se preveni eventualele erori.
Pentru determ inarea indicatorului (D m), se utilizeaz ă m etoda
experim entală și metoda nom inală de fiabilitate.
b. Media timpilor de bun ă funcționare ( MTBF) . Se aplic ă la produsele
reparabile.
Se presupune c ă produsul a intrat în stare de func țiune la t 0 și a funcționat
până la t 1 când a ap ărut un defect. Între t 1 și t2 se presupune c ă a fost reparat și
funcționează până la t 3 când survine alt ă defecțiune etc.
MTBF = nt…tttn 3 2 1′++′+′+′
Schem atic (fig.10):

Fig.10
Exem plu un TV a avut 5 defect ări în tim pul funcționării sale:
2720513600
5… 2400 1800MTBF
ore 3600 după a-5 aore 4800 după a-4 aore 1000 după a-3 aore 2400 după a-2 aore 1800 după prima
==++=
⎪⎪⎪
⎭⎪⎪⎪
⎬⎫
ore
c. Media timpilor de repara ție ( MTR). Foarte util indicator în
dimensionarea atelierelor de reparat, a unit ăților "service". t0 t1 t2 t3 t4 t5
1t′2t′ 3t′
1t′′ 2t′′ 3t′′
99

Se calculează ca și MTBT, dar se ia 2 1tt′′+′′ .
Exem plu:
⎪⎭⎪⎬⎫
=′′=′′=′′
ore32tore4 tore6t
321
MFR = 14342
33246==++ ore
d. Rata defect ărilor ( căderilor): λ
Exprim ă numărul de căderi (de defect ări) ale unui produs în unitatea de
timp (oră, an, km, cicluri, etc.).
Din punct de vedere m atematic este inversul MTBF
MTB1=λ
În exemplul anterior: 27201=λ = 0,00036 = 3,6 ⋅ 10-4 căderi / oră.
Rata căderilor poate fi constant ă sau variabil ă.
Reprezentarea grafică a ratei defect ărilor în tim pul vieții produselor,
îmbracă form a "curbei c ăzii de baie" (fig.11).
Zona I (perioada infantil ă) de copil ărie a produselor când este frecvent ă
rata căderilor datorit ă viciilor ascunse ale produselor (m ortalitatea infantil ă la
ființe).
Zona II (perioada de m aturitate) când rata c ăderii este m ult mai redusă și
totodată constantă.
Zona III (perioada de b ătrânețe), când atât la produse cât și la viețuitoare,
rata m ortalității crește datorită fenom enului de uzur ă, îmbătrânire.
Normal, zona I ar trebui s ă aparțină perioadei de garan ție a produsele de
folosință îndelungat ă, când viciile de fabrica ție datorate furnizorului trebuie
înlocuite sau reparate pe spezele furnizorului.
Fig.11
100

Verificarea fiabilit ății ar trebui f ăcută în zone a II-a, când rata c ăderilor
este constant ă.
Exem plu de determ inarea λ la 1000 c ămăși bărbătești cu fular term ocolant
(cu întăritură specială pe bază de inser ție cu granule din PVC). Un ciclu de
utilizare se consider ă: o purtare, sp ălare, călcare. Se constat ă că în prim ele
cicluri apar un num ăr mai mare de defec țiuni (gulerul nu m ai are ținută, se
desfac la cus ături, se rup nasturii), dar dup ă o anum ită perioadă, numărul de
căderi/ciclu scade și devine constant. Dup ă 140 cicluri cresc c ăderile, iar dup ă
200 cicluri, c ămășile devin inutilizabile.
e. Rata repara țiilor
Este inversul m ediei tim pilor de repara ții (MTR)
MTR1=µ = de exem plu 101= 0,1 repara ții / oră
f. Probabilitatea de bun ă funcționare – func ția fiabilității R ( t )
– determ inarea fiabilit ății prin legea exponen țială este valabil ă num ai în
cazul în care rata c ăderilor este constant ă (în perioada de m aturitate a
produsului, zona II), deci când λ = constant.
În acest caz R ( t ) = e-λ t
în care e este numărul lui Euler (e = 2,718).
Varia ția fiabilității în timp
Se observă că pentru un tim p egal cu m edia tim pilor de bun ă funcționare
fiabilitatea = 0,37
T = MTBF → R ( t ) = 0,37 = 37%
De exemplu, rata c ăderilor unui tranzistor este λ = 10-4 căderi/oră. Să se
determ ine probabilitatea ca un tranzistor s ă funcționeze tim p de 10.000 ore.
Se aplică relația R( t ) = 72,21e4 410 10=×−−
= 0,37 = 37%.
Adic ă, din 100 tranzistoare de acela și tip exist ă posibilitatea ca dup ă
10.000 ore, s ă mai funcționeze înc ă 37 buc.
Un condensator electric are λ = 5 ⋅ 10-4 căderi/oră. Fiabilitatea pentru 500
ore de func ționare va fi:
R (500) = e-500 ⋅ 5 ⋅ 10-4 = e-25 ⋅ 10-2 = e-0,025 = 0,976
Adic ă din 1000 condensatori, este posibil ca dup ă 500 ore, 976 buc s ă fie
încă în stare de func ționare.
101

Fiabilitatea pentru 2.000 ore func ționare la acela și condensator, va fi: R
(2000) = e-2000 ×5 ⋅ 10-5 = e-0,1 = 0,95. Adic ă din 1000 condensatoare probabil c ă 50
se vor defecta înainte de e xpirarea tim pului de 2000 ore func ționare și vor
rămâne 950 buc ăți în funcțiune.
b) determ inarea fiabilit ății pe baza legii exponen țiale cu rigla de calcul
(special executat ă). Se utilizeaz ă 4 metode:
– încercări "trunchiate" (se num esc astfel deoarece produsul supus test ării
se încearc ă un tim p sau nu num ăr de cicluri bine determ inat (T) și nu până la
epuizarea total ă a produselor). Tim pul sau num ărul de cicluri (T) se stabile ște de
cel care efectueaz ă controlul, putând fi cuprins între 1/3 și 1/20 din θ1 (durata de
viață corespunz ătoare riscului α).
20T31 1θ≥≥θ
– încercări cenzurate – încercarea const ă în testarea unui e șantion de n
produse și oprirea încerc ării în m omentul defect ării unui num ăr fix de buc ăți X
din eșantionul supus probelor.
– încercări progresive (secven țiale) este cea m ai econom ică încercare,
respectiv se poate concluziona dac ă un produs se încadreaz ă în indicatorii de
fiabilitate, pe un e șantion foarte redus. Se utilizeaz ă rigla de calcul special ă și se
înscriu rezultatele fiec ărui produs exam inat, într-un grafic (fig.12)
– trasarea diagramei (durata medie a încerc ării, funcție de durata de via ță
a produsului) = D = f ( θ ).

Fig.12 ore Z ona de
accep tare
Zona de
continuare a
controlul ui
Zona de
respingere
nr.de defecte
102

103 Se aplic ă numai când se utilizeaz ă metoda de încercar e cu înlocuire.
Astfel, dac ă produsul este nereparabil (bec, rulment), în caz de defectare se
înlocuiește, iar pe tot parcursul încerc ării, numărul de elemente supuse test ării
este constant.
g. Probabilitatea de defectare – func ția mortalit ății ( F ( t) )
Se refer ă la probabilitatea de defectare, de mortalitate a produselor, dup ă
un anumit timp de func ționare (zona III, spre deosebire de zona II)
T ( t ) = 1 – R ( t ) sau F ( t ) + R ( t ) = 1
în care F ( t ) = probabilitatea de defectare (de mortalitate)
t = variabila exprimat ă în ore, zile, ani, km, cicluri, flexiuni, ac ționări, etc.
R ( t ) = fiabilitatea de func ționare (de supravieț uire)
h. Mentenabilitatea ( M ( t ) )
Posibilitatea de a se men ține în stare de funcț ionare un produs reparabil.
Expresia matematic ă a M ( t )
M ( t ) = e -µt (µ = rata repara țiilor)
Mentenabilitatea are 2 forme:
a) mentenabilitate preventiv ă reprezentată prin acț iuni de revizii curente și
periodice de între ținere a produselor, care le prelungesc via ța și împiedic ă
defectarea acestora (ungerea utilajelor, cur ățirea aparatelor electrice);
b) mentenabilitatea corectiv ă care const ă în operațiile de repunere în func țiune
a unui produs care s-a defectat (demont area produsului, stabilirea defectului,
înlăturarea defectului, remontarea produsului).
Factorii de mentenabilitate
a) Accesibilitatea este proprietatea de a permite u șor înlocuirea oric ărui element.
Este o problem ă de proiectare și determin ă:
− timpul de demontare;
− găsirea elementului defect;
− demontarea elementului defect;
− remontarea elementului bun;
− remontarea produsului.
b) Piesele de schimb să fie cu fiabilitate bun ă, pentru a asigura func ționarea
mașinii în perioada de utilizare normat ă.
c) Service (echipe, ateliere de între ținere) atât în termenul de garanț ie, cât și
după . Dacă furnizorul asigură service-ul (când cumperi î ți spune unde să -l
repari în termenul de garan ție), el poate nu numai să strângă reclamațiile și să

104 le rezolve, ci și să constate comportarea produselor în exploatare și să le facă
mai fiabile.
Rela țiile beneficiar – service sunt fo arte importante pentru eficien ța
mentenan ței preventive și corective (ca și între medic – pacient; profesor –
student). Ele pot fi:
− relații amicale când: beneficiarul utilizeaz ă corect utilajul; service-ul
execută operativ și competent opera țiile de mentenabilitate preventiv ă
și corectivă;
− indiferență;
− contradictorii și neprincipiale când beneficiarul nu utilizeaz ă corect
produsul, iar service-ul este incompetent.
g) Disponibilitatea A ( t ) este cea mai complexă formă a calității unui produs,
cuprinde atât fiabilitatea, cât și mentenabilitatea.
Mentenabilitatea este foarte important ă la produsele cu fiabilitate redus ă,
deoarece permite cre șterea disponibilit ății acestora
A ( t ) = R ( t ) + [ 1 – R ( t ) ] × M ( t 1 )
Dacă se analizeaz ă această relație se pot trage urm ătoarele concluzii:
− oricât de mic ă ar fi lipsa de fiabilita te [ 1 – R ( t ) ] sau
mentenabilitatea M (t 1), produsul acestor 2 termeni este pozitiv și se
adaugă la R ( t );
− cu cât cre ște M ( t 1 ), deci mentenan ța, cu atât acest termen este mai
mare și deci cre ște disponibilitatea totală a produsului, deoarece din
relație rezultă că
A ( t ) ≥ R ( t )
− numai dac ă M ( t 1 ) = 0, deci mentenan ța nulă, atunci disponibilitatea
va fi egală cu fiabilitatea.
În concluzie, pentru a cre ște disponibilitatea (forma complex ă a calităț ii
produsului) este necesar ă: asigurarea unei accesibilit ăți bune; existenț a unor
piese de schimb necesare și a unui service calif icat, ceea ce înseamn ă, de fapt, o
posibilitate de a se asigura mentenabilitatea preventiv ă și corectiv ă
corespunz ătoare.

105

CAPITOLUL XIV
COMPOZI ȚIA CHIMIC Ă A PRODUSELOR ALIMENTARE

1. Principalele componente ale produselor alimentare
Datorit ă varietății principiilor alimentare pe care le con țin, produsele
alimentare au o compozi ție chimică foarte complex ă.
Principiile alimentare se mai numesc și principii nutritive, deoarece
reprezintă substanțele necesare organismului pentru desf ășurarea normal ă a
funcțiilor vitale și pentru efectuarea anumitor activit ăți.
Principalele grupe de principii nutritive care intr ă în compoziț ia chimică a
produselor alimentare, sunt: proteinele, lipidele, glucidele, vitaminele, apa și
sărurile minerale. Dintre acestea, proteinele, lipidele ș i glucidele sunt substan țe
care asigur ă troficitatea organismului, respectiv permit celulelor țesuturilor
organismelor vii să -și menț ină structura specifică necesară unui metabolism
normal. Din acest motiv, celor trei principii nutritive (proteinele, glucide,
lipide) , li se atribuie și denumirea de trofine.
Între cantitatea de trofine consumat ă din alimente și necesarul
organismului, trebuie s ă existe un echilibru continuu. Prelungirea unui
dezechilibru în timp poate duce la apari ția unor boli de nutri ție, sau chiar la
malnutriție. Astfel dac ă substanțele nutritive sunt insuficiente, se poate ajunge la
avitaminoze, rahitism, anemie. Când consumul de trofine este peste necesar,
poate apare diabet zaharat, gut ă, arteroscleroz ă, obezitate.
Produsele alimentare mai conț in în cantit ăți mici și alte componente
chimice, printre care: alcaloizi , uleiuri eterice, fitoncide.
Întrucât cantitatea de principii nutritive difer ă foarte mult atât pe grupe de
produse, cât și în cadrul acelea și grupe, în anexa nr.1 s unt prezentate orientativ
câteva dintre produsele alimentare cele mai solicitate de consumatori, precum și
principalele elemente pe care le con țin.
Componentele produselor alimentare sunt:

106 a) Proteinele (protidele) : sunt compuș i macromoleculari, cu greutăț i ce
pot varia foarte mult, care se g ăsesc în componen ța tuturor structurilor celulare
ale materiei vii. Din acest motiv ele mai sunt numite și "cărămizile corpului".
Cuvântul proteină provine din grecescul proteias , care înseamn ă primul, prima,
ceea ce reflect ă importan ța deosebit ă a proteinelor pentru organismul uman.
Din punct de vedere al formei macrom oleculelor, proteinele se împart în
proteine fibrilare și proteine globulare. Proteinele fibrilare sunt insolubile în ap ă,
nu pot fi atacate de fermen ți și au în organism un rol de sus ținere și de rezisten ță
mecanică. Așa este de exemplu miozina din mu șchi sau keratina din firele de
păr.
Proteinele globulare sunt în general solubile în ap ă și pot fi atacate de
fermenți, în organism îndeplinind funcț ii enzimatice, hormonale, etc.
Proteinele sunt alc ătuite în principal din urm ătoarele elemente chimice:
azot, care se g ăsește în propor ție de 16-17%, hidrogen în propor ție de 6,8-7,7%,
oxigen și sodiu în proporț ie de 0,5-2%. În compozi ția chimică a proteinelor mai
intră: fosforul, fierul, cuprul, clorul, bromul și iodul, dar toate acestea într-o
proporț ie mult mai mic ă decât primele patru elemente.
Din punct de vedere chimic, proteinele sunt constituite din aminoacizi. În
proteine au fost identifica ți 25 de aminoacizi, din care 8 (fenilalanina,
izoleucina, leucina, lizina, me tionina, treonina, triptofanul și valina) nu pot fi
sintetizați de organismul uman și de aceea ei trebuie s ă fie procura ți din
alimente. Ace ști aminoacizi sunt denumiț i esențiali, datorită faptului c ă sunt
indispensabili organismului. Existen ța lor în cantit ăți suficiente și într-un raport
adecvat în alimente, asigur ă desfăș urarea normal ă a proceselor vitale. Atunci
când aportul de aminoacizi esen țiali se întrerupe, procesul de biosintez ă proteică
este afectat și determin ă o serie de tulbură ri de natură patologic ă, cum este de
exemplu hipoproteinemia.
Utilizarea proteinelor de c ătre organismul um an nu se realizeaz ă direct,
decât dup ă ce acestea sunt descompuse în amino acizi prin intermediul digestiei.
Aminoacizii sunt utiliza ți de organism în vederea sintezei proteinelor specifice.
Organismul uman asimileaz ă numai aminoacizi liberi, car e în urma difuziei prin
peretele intenstinului, p ătrund în sânge, acesta transportându-i la celule.
O alimenta ția rațională presupune ca proteinele con ținute de alimentele
ingerate, s ă satisfacă atât aspectul calitativ cât și cel cantitativ.

107 Pentru menț inerea sănătății este nevoie de un minim de proteine care
reprezintă cantitatea minim ă necesară unui adult pentru menț inerea echilibrului
azotat. Acest echilibru se realizeaz ă când azotul ingerat de organism este egal cu
cel eliminat prin fecale și urină. Speciali știi au stabilit c ă necesarul zilnic de
proteine este de 1g/kg greutate corporal ă pentru un adult și de 2-3 g/kg greutate
corporală la copii. Spre exemplu, necesarul proteic zilnic al unui adult de 70 de
kg este de 70g de proteine.
Acoperirea necesarului de proteine se realizeaz ă prin consumarea de
alimente care au un con ținut bogat în proteine. Cantitatea de proteine ș i implicit,
de aminoacizi, con ținută de diverse alimente, difer ă. În general, alimentele de
origine animal ă au un conț inut de proteine mai mare decât alimentele de origine
vegetală .
Din punct de vedere biologic, proteine le din alimente se împart în trei
grupe: proteine complete, proteine semicomplete și proteine incomplete .
Proteinele complete, con țin toț i aminoacizii esen țiali în cantit ăți suficiente
pentru organism. În aceast ă categorie intr ă proteinele din ou ă, carne, lapte și
brânzeturi.
Proteinele semicomplete, de și conț in în molecula lor aminoacizi esen țiali,
nu aduc integral cantit ățile optime necesare organismului. Din aceast ă categorie
fac parte proteinele din cereale ș i leguminoase uscate (fasole uscată , mazăre,
linte, etc.).
Proteinele incomp lete se caracterizeaz ă atât prin lipsa unor aminoacizi
esențiali, cât și prin insuficien ța lor din punct de vedere cantitativ. Din aceast ă
categorie fac parte zeina din porumb și gelatina, care este o proteină de origine
animală. Valoarea biologică a proteinelor din aceast ă grupă este foarte sc ăzută,
motiv pentru care ele nu pot satisface necesar ul proteic al organismului, cu atât
mai mult al unui organism aflat în cre ștere.
Proteinele sunt substanț e de mare importan ță pentru organismul uman, ele
îndeplinind o multitudine de roluri:
– au rol plastic, de men ținere a structurilor celulare;
– intervin în formarea anticorpilor împotriva microorganismelor și
toxinelor;
– au rol în menț inerea tensiunii arteriale și a echilibrului acido-bazic
precum și în procesele complexe de coagulare a sângelui;

108 – participă la repartiț ia apei și a substan țelor dizolvate de ea în corpul
omenesc;
– au și un rol energetic, acoperind 13-16% din valoarea energetic ă a
rației alimentare a unui adult.
Valoarea caloric ă a proteinelor este de 4,1 kcal/1 g de proteine.
b) Lipidele
Denumirea de lipide vine de la cuvântul grecesc lipos care înseamn ă gras,
grăsime. Din aceast ă cauză, lipidele mai sunt cunoscute și sub denumirea de
grăsimi.
Lipidele se pot clasifica în dou ă grupe mari, și anume:
– lipide de origine animal ă, dintre acestea f ăcând parte: seul, untura,
slănina, untura de pe ște, untul, smântâna, g ălbenușul de ou, creierul,
etc.
– lipide de origine vegetal ă, acestea fiind în principal uleiurile: uleiul de
floarea soarelui, uleiul de m ăsline, de porumb, de soia, de dovleac, etc.
Lipidele sunt substanț e chimice organice, cu molecula format ă din carbon,
hidrogen și oxigen, care con ține acizi gra și și glicerol (glicerin ă). Dintre acizii
grași care intr ă în compoziț ia lipidelor de origine animal ă și vegetală, se numără:
acidul linoleic, acidul palmitic, acidul stearic, acidul arahidonic și alții. Unii
dintre ace știa, cum sunt acizii stearic și palmitic, sunt acizi gra și saturați și îi
găsim în lipidele de origine animal ă. În molecula lor legă turile dintre atomii de
carbon sunt simple. La temp eratura camerei, acizii gra și saturați sunt solizi, acest
fapt explicând de ce la temperatura obi șnuită grăsimile de origine animal ă ca
untura untul, seul, prezint ă consisten ța cunoscut ă. Această observație este
important ă, deoarece un consum exagerat de gră simi bogate în acizi gra și
saturați poate genera afec țiuni de tipul aterosclerozei sau obezit ății.
Spre deosebire de acizii gra și saturați, acizii gra și nesatura ți prezintă între
atomii de carbon leg ături duble. Aceste legă turi se pot rupe cu u șurință în urma
proceselor de oxidare, de ar dere din organism. Acizii gra și nesatura ți se găsesc
în uleiurile de floarea soarelui, por umb, soia, etc. La temperatura obi șnuită,
aceștia se găsesc în stare lichid ă.
La fel ca la proteine, acizii din lipide, respectiv acizii gra și, se împart în
funcție de capacitatea organismul ui de a-i sintetiza, în acizi graș i esențiali și
acizi grași neesențiali.

109 Acizii gra și esențiali nu pot fi sintetiza ți în organism, deci ei trebuie s ă fie
procurați din alimente. Lipsa lor din alimenta ție face imposibilă utilizarea
normală a celorlal ți acizi gra și. Se găsesc în uleiurile vegetale.
Acizii gra și neesențiali, cum sunt de exemplu acizii stearic și palmitic, se
află preponderent în gr ăsimile de origine animal ă. Se numesc esen țiali deoarece
ei nu pot fi sintetiza ți în organism.
O alimenta ție rațională presupune stabilirea unei proporț ii optime între
alimentele care con țin acizi gra și saturați și alimentele care conț in acizi gra și
nesaturați.
Lipidele sunt substanț e energetice care trebuie s ă asigure 25-35% din
aportul energetic zilnic, ceea ce înseamn ă 1-2g/kg corp în 24 ore. Valoarea
calorică a unui gram de lipide este de 9,3 k cal, deci lipidele au o valoare caloric ă
de peste dou ă ori mai mare decât cea a proteinelor și cea a glucidelor. Aceasta
explică de ce lipidele sunt consumate în propor ții mai mari în anotimpurile mai
reci, când organismul are nevoie de o can titate mai mare de energie, pentru a- și
menține temperatura constant ă. Tot așa se explic ă și de ce în unele țări situate în
regiuni cu o temperatur ă mai scăzută, se consum ă mai multe alimente de origine
animală, bogate în lipide saturate, decât în cele situate într-un climat mai cald.
Pe lângă rolul energetic pe care îl au, lipidele au și rol de susț inere și de
protecț ie a organelor interne. Ele intr ă în alcătuirea sistemului nervos sub form ă
de fosfolipide și asigură transportul vitaminelor liposolubile (A, D, E, K) în
organism, aceste vitamine g ăsindu-se în proporț ie destul de mare în unele lipide
(unt, gălbenuș de ou, untur ă de pește, uleiuri vegetale).
Lipsa lipidelor sl ăbește rezisten ța la infec ții, încetine ște creșterea și
scurtează viața, dai în acela și timp, excesul acestora poate duce la degradarea
sănătății organismului deoarece genereaz ă anumite afec țiuni (ateroscleroz ă,
obezitate, hipertensiune arterial ă, diabet zaharat, etc.). Aceste afecț iuni au luat o
mare amploare în ultimele decenii, mai ales în țările dezvoltate, datorită unei
alimentații bogate în gră simi, în special gră simi animale (peste 40% din aportul
caloric zilnic).
c) Glucidele
Denumirea de glucide provine din grecescul glykys care înseamn ă dulce
și se datoreaz ă faptului c ă majoritatea elementelor din aceast ă clasă au gust
dulce.

110 Glucidele sunt substan țe alcătuite în principal din carbon, hidrogen și
oxigen și se găsesc răspândite, în special în produsele vegetale datorită
fenomenului de fotosintez ă care se desf ășoară în prezen ța dioxidului de carbon,
a apei și a luminii solare precum ș i a clorofilei din frunzele verzi, aceasta având
un rol catalizator. Glucidele se mai numesc zaharuri sau hidra ți de carbon,
această din urmă denumire datorându-se faptului c ă hidrogenul și oxigenul se
găsesc în molecula glucidelor într-o propor ție asemănătoare cu aceea a apei.
Cele mai importante glucide pentru organismul uman sunt:
– glucoza (C 6H12O6): se găsește în stare liber ă în miere, c ăpșuni,
struguri, unele legume, etc.
– zaharoza (C 12H22O11): se găsește în special în trestia de zah ăr și în
sfecla de zah ăr;
– amidonul (C 6H10O5)n: se găsește în principal în cereale și cartofi;
– fructoza: se g ăsește în fructe;
– celuloza: se g ăsește în vegetale (legume, fructe);
– lactoza: se g ăsește în lapte.
Glucidele se absorb în organism numai sub form ă de glucoz ă, celelalte
tipuri de glucide se transform ă în monozaharide și apoi se asimileaz ă.
Zaharurile reprezint ă principala surs ă de energie pentru organismul uman,
deși au o valoare caloric ă (4,1 kcal/g) mult mai mic ă decât lipidele (9,3 kcal/g).
Ele trebuie s ă acopere circa 55-60% din cons umul energetic zilnic al
organismului.
Un adult normal are nevoie zilnic de 4 până la 6 g de glucide pentru
fiecare kilogram greutate corporal ă. În anumite perioade, respectiv de al ăptare,
de creștere, de efort sau de expunere îndelungat ă la frig, precum și în unele
afecț iuni, cantitatea de glucide consumat ă zilnic dep ășește valorile menț ionate
anterior. În afara acestor situa ții care reclam ă un consum energetic sporit, un
consum mare de glucide, care depăș ește necesarul energetic al organismului,
conduce la transformarea acestor substan țe în grăsimi de rezerv ă, aceasta având
consecințe negative pentru s ănătate.
Pe lângă rolul lor energetic, glucidele au ș i rolul de a facilita
metabolizarea lipidelor ș i protidelor, precum și de a cre ște rezisten ța
organismului la substan țele toxice.

111 Sursele cele mai importante de glucide ar trebui s ă fie: cerealele ș i
produsele din cereale (pâinea, pastele f ăinoase, fulgi), apoi legumele și fructele,
leguminoasele uscate, mierea, zah ărul, produsele zaharoase.
Ca și în cazul proteinelor și a lipidelor, un consum excesiv de alimente
bogate în glucide, poate avea repe rcursiuni negative în ceea ce prive ște sănătatea
organismului. Dintre bolile generate de excesul de glucide, amintim în primul
rând diabetul zaharat. Acesta se datoreaz ă creșterii conț inutului de zah ăr în
sânge peste limita normal ă. Totodată, ca urmare a unor cercet ări, s-a demonstrat
că între apari ția unor boli ca obezitatea sau ateroscleroza și consumul exagerat
de glucide exist ă o strânsă interdependen ță. Prin urmare, pentru p ăstrarea unei
sănătăți optime, se impune un consum echilibrat de glucide.
d) Apa: este o substanță anorganic ă indispensabilă vieții. Ea are o
deosebită importanță pentru organismul uman, pierderea apei din organism în
proporț ie de 10% ducând la moartea acestuia.
Apa are o propor ție însemnat ă în greutatea corpului uman, aceasta variind
în funcție de vârstă . Astfel, con ținutul în ap ă al țesuturilor unui copil de numai 3
luni este de 94%, cel al unui adult este de 60-70%, iar cel al unui b ătrân de sub
60%.
În organismul uman, apa se afl ă la nivelul celulelor cât și la nivelul
spațiului extracelular. Ea dizolv ă substanțele minerale și nutritive, le transport ă
la celule unde sunt transformate, iar apoi transport ă resturile rezultate din reac ții,
la organele care realizeaz ă eliminarea acestora (rinichi, piele, pl ămâni, etc.) De
asemenea, apa are un im portant rol în menț inerea unei temperaturi constante a
corpului, eliminând c ăldura excedentar ă prin transpira ție.
Necesarul zilnic de ap ă la un om s ănătos este de 35 g/kg corp. Pentru
acoperirea acestui necesar este nevoie de un aport corespunz ător de apă, fie prin
consumarea apei ca atare, fie prin ingerarea de alimente cu un con ținut mare de
apă (fructe și legume verzi, lapte, etc.).
O anumit ă cantitate de ap ă provine ș i din arderea proteinelor, glucidelor și
lipidelor în organism. Aceast ă apă se nume ște apă de combustie sau ap ă
metabolic ă și este folosit ă de organism pentru nevoile sale hidrice. Prin arderea a
100 g de lipide, glucide sau proteine, rezult ă o cantitatea corespunz ătoare de ap ă
de 100 ml, 55 ml și respectiv 41 ml.
O alimenta ție rațională presupune un consum de 1-1,5 litri de ap ă în 24 de
ore.

112 Pentru produsele alimentare, apa este un factor important care se are în
vedere la ambalare, transport, p ăstrare, depozitare, comercializare.
e) Substanț ele minerale (s ărurile minerale): sunt substan țe anorganice
care joacă un rol important în nutri ție. Pentru desf ășurarea normal ă a
metabolismului bazal s unt necesare 20 de elem ente minerale, numite și
bioelemente.
Spre deosebire de celelalte substan țe, mineralele nu pot fi sintetizate și
nici consumate în organism. Ele sunt doar ingerate (prin alimenta ție), utilizate și
apoi eliminate pe cale renal ă, intestinal ă și prin transpira ție. Anumiț i ioni
minerali sunt depozita ți temporar în unele țesuturi, de unde pot fi utiliza ți atunci
când aportul exogen este insuficient.
Cantităț ile de minerale necesare organism ului sunt incomparabil mai mici
decât cantit ățile de glucide, proteine, lipide sau ap ă. Nevoile organismului în
unele elemente ca: fosfor, calciu, sodi u, potasiu, magneziu, sunt de ordinul
gramelor, iar în altele cum sunt de exem plu: fierul, iodul, fluorul, cuprul sulful,
sunt de ordinul zecimilor, su timilor sau miim ilor de gram.
Calciul și fosforul : sunt elemente indispensabile organismului uman, mai
ales în primii ani ai vie ții, atunci când are lor procesul de formare a țesuturilor
osoase. Se g ăsesc în: lapte și produse lactate, pe ște, cereale, produse de
panificație, unele legume (varz ă, conopid ă) și unele fructe (nuci, l ămâi,
portocale).
Lipsa calciului și fosforului din alimenta ția copiilor duce la rahitism, ceea
ce se traduce printr-o înmuiere a oaselor și întârzierea cre șterii dinț ilor. La
adulți, lipsa calciului și fosforului duce la osteoporoz ă, boală caracterizat ă prin
rarefierea oaselor, ceea ce favorizează producerea fracturilor. Osteoporoza se
manifestă în special la femei, dup ă menopauz ă.
Sodiul și clorul: se găsesc în alimente de origine animală sau vegetal ă și
sunt aduse în organism, în general sub form ă de clorur ă de sodiu.
Sodiul îndepline ște funcții importante în men ținerea echilibrului
acidobazic. De asemenea, sodiul men ține reacția, tonicitatea ș i volumul
extracelular. Insuficien ța lui în organism sau pierderea lui prin v ărsături, diaree
și transpira ții abundente conduce la scă derea tensiunii arteriale sub valorile
normale și la deshidratare, punând în pericol s ănătatea organismului. La fel de
dăunător pentru organism este și excesul de sodiu, deoarece acesta duce la

113dereglări ale procesului de eliminare a apei din organism, una din urm ări fiind
creșterea tensiunii arteriale peste valorile normale.
Clorul este necesar form ării acidului clorhidric, aflat în sucul gastric din
stomac, acesta având un important rol în procesul de digestie.
Potasiul: se găsește într-o cantitate de cca 250 g în organismul uman,
fiind necesar în buna desf ășurare a metabolismului. Lipsa lui se manifest ă prin
sete, stare de sl ăbiciune, iritabilitate, uscarea gurii, tulbur ări ale ritmului cardiac,
acnee la adolescen ți. Excesul de potasiu poate duce la crampe musculare, la
anemii și la scăderi de tensiune arterial ă. Are un efect diuretic și ajută la
eliminarea s ării din organism. Se folose ște și ca medicament în anumite afec țiuni
(diabet zaharat, hipertensiune arterial ă, alergii). Se g ăsește fie în alimente de
origine animal ă (carne, pe ște, lapte), fie în cele de natur ă vegetală (legume,
fructe).
Magneziul: se găsește în componen ța unor enzime. Este foarte important
pentru buna func ționare a inimii și ajută la metabolismul celulei nervoase.
Necesarul zilnic de magneziu este de 60-200 mg. Insuficien ța lui în organism
duce la cre șterea riscului bolilor cardiovasculare. Se g ăsește în: alune, soia,
mălai, cereale, lapte, ou ă, viscere.
Fierul: deși se găsește într-o cantitate foarte mic ă în organism, el are un
rol foarte important în metabolism. Fierul se g ăsește în propor ție de cca 65% în
hemoglobina din sânge. Func ția esențială a fierului este transportarea oxigenului
de la plămâni la țesuturi. Insuficien ța lui în organism determină reducerea
conținutului de hemoglobin ă din sânge, acesta având ca efect apari ția anemiei.
Excesul de fier produce sideroza, o boal ă întâlnită foarte frecvent la triburile
bantu din Africa și aceasta datorându-se în principal faptului c ă aceste triburi
prepară hrana în vase de fier.
Iodul: constituie unul din elementele indispensabile pentru buna
funcționare a glandei tiroide, tiroida con ținând 20-40% din iodul existent în
organism. Lipsa acestui element din ap ă (în unele zone) și din hran ă, duce la
mărirea tiroidei ș i la apariția guș ei. Se găsește în cantitate mai mare în: pe ștele
de mare, ou ă, produse lactate, ceap ă, usturoi, precum și în apă. Proporția de iod
în apă este mai mic ă pe măsura creșterii în altitudine.
Cuprul: este important pentru organism deoarece ajută la o mai bun ă
utilizare a fierului. Din aceast ă cauză lipsa lui joac ă un rol important în apari ția
unor forme de anemie. De asemenea, lipsa cuprului din organism duce la apari ția

114 unor afecț iuni ale sistemului nervos central și provoac ă fragilitatea vaselor
sanguine, cauzând hemoragii grave.
Excesul de cupru duce la apariț ia unor afec țiuni caracterizate prin
acumularea în anumite organe (fi cat, creier, rinichi), a unei cantităț i excesive de
cupru. O astfel de afec țiune este de exemplu maladia lui Wilson.
Cuprul se g ăsește în: viscere (ficat, creier, rinichi), leguminoase uscate,
ciuperci, nuci, cafea, ceai.
Fluorul: în organismul uman fluorul se afl ă în oase, din ți și piele. Lipsa
sau insuficien ța lui duce la apari ția cariilor dentare. Se g ăsește în: ceai, lapte,
gălbenuș de ou, carne, pe ște de mare, spanac, ro șii, mere ș i în apă.
Sulful: participă la neutralizarea unor substan țe toxice în ficat, la o serie
de procese de oxidoreducere și la transportul hidrogenului. Se g ăsește în: ouă,
carne, ficat, rinichi.
Manganul: se află în sânge ș i ficat. El activeaz ă unele enzime și asigură
buna func ționare a glandelor genitale. Se g ăsește mai ales în ceai.
Zincul: intră în compoziț ia enzimei anhidraza carbonic ă. Are legătură cu
înmulțirea celulelor, țesuturile care se înmul țesc mai rapid sau cele care con țin
numeroase nucleoproteine (ficatul, glandele genitale) fiind foarte bogate în zinc.
f) Vitaminele: sunt substan țe organice cu structur ă chimică diversă . Ele
fac parte din grupul biocatalizatorilor și sunt factori alimentari indispensabili
întreținerii și dezvolt ării corpului, g ăsindu-se în cantit ăți foarte mici în
alimentele naturale. Majoritatea vitamine lor nu pot fi sintetizate de organismul
uman, ci numai de plante. Ele sunt introduse în corp odat ă cu alimentele, sub
formă de provitamine sau chiar vitamine.
Numele de vitamine vine din latinescul vita care înseamn ă viață și este
sugestiv pentru importan ța vitală a acestor substan țe.
Lipsa vitaminelor din alimenta ție duce la tulbur ări grave, putând fi total ă
(avitaminoza) sau par țială (hipovitaminoz ă).
Vitaminele se clasific ă în principal în func ție de două criterii:
– în funcție de sensibilitatea la înc ălzire, vitaminele se împart în:
– vitaminele termolabile (vitamina C și D) care î și pierd capacitatea lor
vitaminic ă la temperaturi ridicate;
– vitaminele termostabile: care î și păstrează capacitatea vitaminic ă și la
temperaturi mai ridicate.
– în funcție de solubilitatea lor distingem:

115- vitamine liposolubile (A, D, E, K): sunt vitaminele solubile doar în
grăsimi;
– vitaminele hidrosolubile (complexul vitaminic B și vitamina C): sunt
solubile în ap ă, ceea ce face ca ele s ă se piardă foarte ușor prin sp ălare
sau mai ales prin fierbere.
Vitamina A: se mai nume ște antixeroftalmic ă și are rol în procesul de
adaptare vizual ă prin participarea la sinteza pur purei retiniene. Aceasta face ca
lipsa vitaminei A din alimenta ție să ducă la apariț ia unor tulbur ări grave ale
vederii, cu sc ăderea capacit ății de adaptare a ochiul ui la lumina difuz ă. O carență
mai accentuat ă poate duce la o ulcerar e a mucoasei oculare ș i chiar a corneei,
aceasta putând determina la opacizarea cristalinului și chiar la orbire.
Pe lângă rolul să u în menț inerea sănătății ochiului, vitamina A mai are rol
de catalizator al procesului de oxidare, lipsa ei din alimenta ție ducând la
încetinirea cre șterii. De asemenea, are rol și în menț inerea integrit ății epiteliilor
și în formarea de celule noi.
Se g ăsește în morcovi, spanac, fasole verde, caise, cire șe, prune ș i roșii,
sub formă de caroten (provitamina A). Acesta este transformat în vitamina A de
către ficat și intestin cu ajutorul unei enzime. Datorită acestui fapt, capacitatea
de transformare a carotenului în vitamina A este redus ă la suferinzii hepatici și
la cei cu afec țiuni ale tubului digestiv.
Vitamina A se mai g ăsește și în alimente de origine animal ă, respectiv în
ficat, untur ă de pește, gălbenuș de ou, lapte, produse lactate.
Vitamina D: nu poate fi sintetizată în organism. În plante se află sub
formă de ergosterol, care în organism se transform ă în vitamina D. La fel,
colesterolul din piele, sub ac țiunea razelor ultraviolete se transform ă în vitamina
D. Datorit ă acestui fapt, la copii se recomand ă helioterapia.
Vitamina D are rol de reglator al metabolismului calciului și fosforului și
implicit al procesului de osificare. Ea favorizeaz ă absorbț ia intestinal ă a
calciului și fosforului ș i menț ine raportul normal calciu-fosfor.
Insuficien ța vitaminei D duce la rahitism, din această cauză ea mai
numindu-se vitamina antirahitic ă.
Necesarul zilnic de vitamina D de pinde de intensitatea procesului de
formare și creștere a oaselor. Acest necesar poate fi acoperit prin consumarea de
alimente cu un con ținut ridicat de vitamina D. Aceste alimente sunt: untur ă de

116 pește, ficat, g ălbenuș de ou, lapte, smântân ă. În cantităț i mai mici se gă sește și în
fructe.
Vitamina E: protejeaz ă vitaminele D și A împotriva oxid ării și participă
la buna func ționare a sistemului reproduc ător și cardiovascular.
Insuficien ța vitaminei E duce la distrofii musculare și la leziuni nervoase,
la îmbătrâniri precoce.
Se g ăsește în uleiul de porumb și de floarea soarelui, în maz ăre verde, în
țelină . În cantit ăți mai mici se mai gă sește în: ficat, rinichi, lapte, ou ă, soia.
Vitamina K: se mai nume ște vitamina antihemoragic ă deoarece intervine
în mecanismul de coagulare a sângelui, oprind hemoragia. Lipsa sau insuficien ța
ei provoac ă hemoragii cerebrale și hemoragii la nivelul mucoaselor.
Se g ăsește în: spanac, salat ă, varză, urzică, conopid ă, morcovi, dar ș i în
ficat, făină de pește și ouă .
Vitamina B 1: are rol în desf ășurarea normal ă a metabolismului glucidic,
participând și reglând procesele de oxidoreducere. Faciliteaz ă și absorbț ia
intestinală a lipidelor.
Insuficien ța vitaminei B 1 duce la tulbur ări în func ționarea sistemului
muscular și a sistemului nervos, ceea ce produce astenie muscular ă și tulbură ri
psihice.
Se g ăsește în: drojdie de bere, cereale, pâine integral ă, rinichi, ficat, carne
de porc, nuci, alune.
Vitamina B 2: este energizantă , are efect asupra cre șterii și are rol în
funcționarea normal ă a aparatului vizual. Lipsa ei duce la tulbur ări oculare,
conjunctivite, oprirea creș terii la copii, apariț ia de eczeme și de boli intestinale.
Principalele surse de vitamin ă B2 sunt: ficat, carne de vit ă, gălbenuș de ou,
lapte, drojdie de bere, varză , cartofi, maz ăre, conopid ă, ciuperci.
Vitamina B 6: intervine în bun ă funcționare a pielii și a sistemului nervos.
Lipsa acestei vitamine din alimente duce la tulbur ări nervoase ș i favorizeaz ă
apariția dermatitelor. Se g ăsește în drojdie de bere, fi cat, creier, rinichi, carnea
de vită, carnea de pe ște, tărâțe și germeni de grâu, soia, pepene galben, banane.
Vitamina B 12: intervine în sinteza hemoglobinei și are rol protector
pentru celula hepatic ă datorită proprietăț ii de a împiedica depunerea gr ăsimilor.
Se mai nume ște și vitamină antianemic ă, lipsa ei ducând la anemii grave. Ea
poate fi asigurat ă prin consumarea de ficat, rinichi, creier, carne, albuș de ou,
pâine integral ă.

117 Vitamina PP: se mai nume ște vitamina antipelagroas ă. Este o
component ă principal ă a unor enzime cu rol important în metabolismul glucidic.
Vitamina PP este sintetizat ă de plante și de bacterii și poate fi procurat ă de
organism din drojdia de bere, fulgi de ov ăz, ficat, creier, rinichi.
Lipsa acestei vitamine din alimenta ție duce la apari ția pelagrei, boal ă
frecventă în regiunile muntoase unde se consum ă mult porumb.
Vitamina C: previne și vindecă boala numit ă scorbut ș i din aceast ă cauză
ea se mai nume ște vitamină antiscorbutic ă. Această vitamină este cea mai
răspândită în natură, găsindu-se mai ales în: citrice (l ămâi, portocale, mandarine,
grapefruit), m ăceșe, fragi, zmeur ă, kiwi, ardei, p ătrunjel verde, salată , spanac,
varză și în alte legume ș i fructe.
Rolul vitaminei C în organism este foarte important. Ea intervine în
procesele metabolice celulare, particip ă la mecanismele de ap ărare a
organismului împotriva infec țiilor și la vindecarea pl ăgilor. De asemenea, are un
rol important în prevenirea hemoragiilor, anemiei și stimuleaz ă pofta de
mâncare.
Procesul de conservare ș i preparare a alimentelor duce la sc ăderea sau
chiar distrugerea vitaminei C. Datorit ă acestui fapt, se recomand ă adăugarea ei
la preparatele gata, sub form ă de suc de l ămâie sau sub form ă de frunze de
pătrunjel, acestea fiind foarte bogate în vitamina C.
Vitamina C (acidul ascorbic) nu se poate depozita în organism, excesul
fiind eliminat pe cale renal ă. Datorită acestui fapt, organismul are nevoie de un
aport continuu de vitamina C.
Lipsa vitaminei C din alimenta ție duce la cre șterea sensibilit ății la infec ții,
la creșterea permeabilit ății capilarelor, la întârzierea cicatriz ării plăgilor și în
cazuri grave, la apari ția scorbutului.
g) Enzimele; sunt biocatalizatori secreta ți de celulele vii și asigură un
echilibru în degradarea anumitor substanț e nutritive. Tot enzimele sunt cele care
sintetizeaz ă substanțele proprii organismului, deci au un rol deosebit de
important pentru organism. Naturali ști de renume precum J ean Valnet, Ernst
Gunter, Christine Nolfi, J.Gerson și alții, susțin că enzimele sunt mai importante
decât vitaminele, acestea din urm ă exercitând mai curând func ția de substan țe
ajutătoare ale enzimelor.
În corpul uman exist ă două categorii de enzime. Din prima categorie fac
parte aș a-numitele indogame, numite și fermenț i, care sunt produse de glandele

118 digestive și reglează digestia, iar din cealalt ă categorie fac parte exogamele, care
sunt de fapt enzimele propriu-zise.
Spre deosebire de fermen ții digestivi, organismul uman nu poate produce
singur exogamele (enzimele propriu-zise). Acestea trebuie s ă fie procurate din
afară, respectiv din alimente. Alimentele bogate în enzime sunt: legumele,
fructele, cerealele (mai ales ge rmenii de grâu), laptele, gă lbenușul de ou, dar
toate acestea aflate în stare crud ă, respectiv nepreparate termic deoarece la
temperatura de 38°C enzimele încep s ă se degradeze, iar la temperatura de 54 °C
dispar complet.
2. Componente cu importan ță secundar ă din produsele
alimentare
Aceste substan țe nu au rol fundamental în nutri ție (energetic, plastic sau
catalitic), ci sunt importante deoarece:
– participă la definirea calit ăților senzoriale ale produselor alimentare;
– au efect stimulator;
– exercită acțiune bactericid ă.
a) Acizi organici – majoritatea produselor alimentare au o reac ție acidă,
datorită prezenței unor acizi liberi sau sub form ă de săruri acide. Cel mai mare
conținut în acizi îl au legumele și fructele, între 0,1-7%.
Exemplu:
– acidul tartric (în fructe): struguri, mere, pere;
– acidul citric în special în l ămâi (8%), agriș e, zmeură;
– acidul lactic în carne, în special în cazul unei rigidit ăți musculare.
b) Uleiurile eterice – substanț e volatile care imprim ă mirosul specific
plantelor. Se numesc aș a deoarece au aspect uleios și mirosul pl ăcut, eterat.
Sunt insolubile în ap ă, dar solubile în solven ți și grăsimi.
Prezen ța uleiurilor volatile influenț ează favorabil calit ățile senzoriale
(miros, gust, arom ă) ale produselor, stimulând secre țiile digestive.
Exemple:
– mentol – în ment ă (este și antiseptic);
– eugenol – în cuișoare, dafin;
– vanilină – în fructele arborelui de vanilie.
Se introduc în produse alimentare numai la sfâr șitul tratamentului termic,
pentru că altfel se volatilizeaz ă.

119 c) Alcaloizii – sunt substan țe care exercit ă acțiuni asupra sistemului
nervos și muscular, producând efecte variate: stimulen ți, sedativi, narcotici, etc.
Exemplu:
– cafeina – în cafea 1%, ulei de cocos 3%. Este vasodilatator, cre ște
pulsul și viteza de respira ție. În cantit ăți mici stimuleaz ă sistemul
nervos (înl ătură oboseala, îmbun ătățește reflexele);
– teobromina – în cacao 1,8%. Are ac țiune stimulatoare;
– solanina – în cartofi încol țiți. Poate provoca intoxica ție, dar este pu țin
probabilă , deoarece solanina se îndep ărtează ușor prin curăț irea
cartofilor de coaj ă (unde este localizat ă) și prin fierbere (este solubil ă).
d) Taninurile – ră spândite în coaja și semințele plantelor. Sunt factori de
rezistență la atacul microorgani smelor, deoarece au acț iune bactericid ă. Sunt
prezente în frunze, cartofi, ciuperci, ceai, cafea, struguri, etc. Dau gustul
astringent produselor, iar la vinuri cont ribuie la: formarea buchetului, a culorii și
la conservare.
La bere, provenind din hamei, asigură limpezimea și stabilitatea berii.
e) Pigmen ții – determină culoarea alimentelor:
– carotenul – în morcov, piersici, caise;
– clorofila – în legume și fructe verzi.
f) Fitoncide – cu propriet ăți bacteriostatice și de aceea cu ac țiune
antibiotic ă. Dau plantelor gust și miros puternice, ceea ce determin ă adeseori
folosirea lor drept condimente.
Exemple de plante care con țin fitoncide: usturoi, ceap ă, hrean.
3. Substan țe antinutritive prezente în produsele
alimentare
Sunt componente naturale, con ținute în alimente, care influen țează
negativ utilizarea de c ătre organism a substan țelor nutritive. Această influență se
poate manifesta prin:
– descompunerea sau inactivarea substanț elor nutritive:
– micșorarea utiliz ării digestive a substan țelor nutritive.
Deci, efectul nutri țional al unui aliment nu depinde numai de substan țele
nutritive din compozi ția lui, ci și de relațiile dintre acestea și alte substan țe
coexistente în produs.

120 În func ție de substan țele nutritive pe care le inhib ă, antinutritivele se
împart în:
a) Antimineralizante – reduc utilizarea unor elemente minerale cu
importanță fiziologic ă deosebită.
Exemplu: acidul oxalic care împreun ă cu Mg ș i Ca formeaz ă săruri
insolubile ce nu pot fi absorbite și determin ă scăderi ponderale.
Acidul oxalic în cantitate mare este toxic. Se gă sește în cantitate mai mare
în spanac, lobodă , măcriș, pudra de cacao. Acidul oxalic acț ionează ca
antimineralizant, dac ă produsele au mai mult acid oxa lic decât Ca (cele de mai
sus).
Pentru eliminarea efectului antimineralizant, se recomand ă:
– prefierberea și aruncarea apei;
– reducerea consumului de legume bogate în acid oxalic, în stare crud ă;
– cuplarea în re țetele de fabrica ție cu produse bogate în Ca.
b) Antivitamine – inhibă total sau par țial activitatea vitaminelor,
producând simptome asem ănătoare caren țelor vitaminice.
Exemple:
– antivitamina D din cereale și varză;
– antivitamina E din fasole.
c) Antiproteinogenetice – scad utilizarea proteinelor reducând digestia și
absorbț ia de azotat din hran ă. Se găsesc în special în fasole alb ă, mazăre, soia.
Pentru a diminua efectul antiproteinogeneticelor, cea mai eficace metodă
este tratamentul termic, care trebuie fă cut ținându-se cont de:
– înmuierea prealabilă (câteva ore), eliminându-se substan țele care
produc balon ări și se înmoaie ș i celuloza;
– încălzirea lentă la început;
– aruncarea primei ape (se elimin ă și K excedentar);
– folosirea cu prec ădere a fierberii cu vapori de ap ă sub presiune (30 de
minute pentru fasole);
– fierberea în vase deschise, prelungeș te durata de fierbere peste 2 ore.
4. Aditivi alimentari
Aditivii alimentari sunt substan țe naturale sau sintetice, care se adaug ă în
mod inten ționat în alimente, cu scopul de a le modifica aspectul, gustul, modul

121de preparare, sau pentru a le cre ște stabilitatea, valoarea nutritiv ă, termenul de
valabilitate.
Marea majoritate a aditivilor alimentari se utilizeaz ă deci, în scopuri
"cosmetice", pentru a da produselor respective o culoare mai frumoas ă, un gust
mai pregnant, o textur ă mai cremoas ă, o durată mai lung ă de utilizare.
Aditivii alimentari pot masca uneori ingredientele ieftine folosite la
obținerea anumitor preparate, creându-se astfel impresia unui consum de
produse bune calitativ. Astfel:
– coloranții, pot masca lipsa unor ingrediente;
– emulgatorii, dau impresia unei cantităț i mai mari de produs;
– aromele sintetice, care de obicei s ubstituie unele arome naturale (de
exemplu, la sucuri).
În majoritatea țărilor, folosirea aditivilor este reglementată prin lege, atât
în ceea ce priveș te natura lor, cât și cantitatea maxim ă admisă.
1. Clasificarea aditivilor alimentari
În func ție de scopul urm ărit și de efectul lor asupra produselor, aditivii
alimentari se împart în trei grupe distincte:
a) aditivi organoleptizanț i, care acț ionează în scopul îmbun ătățirii
caracteristicilor organoleptice ale produselor alimentare (coloran ți,
aromatizan ți, amelioratori de gust, emulgatori, gelifian ți, acidifian ți);
b) aditivi conservan ți, care m ăresc durata de conservare, p ăstrare și
comercializare a produselor alimentare (antioxidan ți, antiseptici);
c) aditivi nutri ționali (tonifian ți) care au rolul de a duce la cre șterea
valorii nutritive a alimentelor (aminoacizi, proteine, vitamine).
Aditivii alimentari se identific ă pe baza unui cod format din litera E,
urmată de un num ăr din trei sau patru cifre. Astfel:
– E 100 – E 199 coloran ți;
– E 200 – E 299 conservan ți;
– E 300 – E 321 antioxidan ți;
– E 322 – E 495 emulgatori, stabilizatori, gelifian ți;
– E 500 – E 585 acizi, baze;
– E 620 – E 637 corectori de gust;
– E 900 – E 914 substan țe care confer ă strălucire;
– E 920 – E 948 conservan ți gazoși;
– E 950 – E 967 îndulcitori;

122 – E 999 – E 1579 umectan ți, gume vegetale, stabilizatori, agen ți de
creștere a vâscozităț ii.
Există și alte substanț e cu rol de aditivi, dar care nu intr ă în aceast ă
clasificare și nu au nici cod numeric. De exemplu, substan țele aromatizante care
pe etichete sunt specificate sub denumirea simpl ă de "arome".
Țările au diferite reguli cu privire la num ărul aditivilor alimentari pe care
îi folosesc. Astfel, în Anglia sunt admiș i 16 aditivi, în Fran ța, Belgia și SUA
sunt admi și doar 11, în Norvegia nu este permis nici unul.
Există însă o regulă generală conform c ăreia, tot ceea ce con ține un
produs alimentar, trebuie s ă fie trecut pe etichet ă. Aceasta cu scopul ca orice
potent consumator s ă fie informat corect asupra compozi ției produselor pe care
le consum ă.
Caracteristicile principalilor aditivi alimentari
a) Coloran ți. Se utilizează în special datorit ă următoarelor motive:
– corecteaz ă variațiile naturale ale culorii;
– cresc intensitatea culorii naturale;
– asigură anumite culori, unor produse incolore;
– contribuie la diversificarea gamei de produse.
Dintre cei mai utiliza ți coloranț i, menționăm:
– E 101 – riboflavina (vitamina B2) . Se adaug ă în special cu scopul de a
da consisten ța unor produse, dar are și rolul de a îmbog ăți cu vitamine,
alimentele respective. Dintre produsele în care se introduce acest colorant, se
menționează: brânza, margarina, sucurile de fructe, cerealele pentru micul dejun
etc.
– E 102 – tartrazina . Este un colorant galben care se folose ște frecvent în
sucuri, dulciuri, guma de mestecat, jeleuri, gemuri, marmelade, mu ștar, iaurt,
supe instant, snacks-uri, pe ște conservat. Acest colorant se asociaz ă adeseori cu
E 133 care este albastru, pentru a se ob ține culoarea verde complementar ă, în
diferite nuan țe.
– E 123 – amarant . Are culoarea ro șu-purpuriu și se utilizeaz ă la pră jituri
asortate, jeleuri, înghe țată, gemuri, supe instant. Este considerat un colorant cu
reacț ii negative asupra organismului uman (reac ții alergice, astm bron șic,
eczeme), iar pentru copii este foarte periculos.
– E 142 – verde lizamina . Se folose ște, de exemplu, la maz ărea congelat ă,
jeleuri, pr ăjituri, înghe țată. În cantităț i mari prezint ă r i s c d e r e a c ții alergice ș i

123chiar cancerigen. Este interzis în Sued ia, SUA, Norvegia, Canada, Finlanda și
Japonia.
Din num ărul mare de coloranț i care se folosesc la ob ținerea anumitor
produse alimentare, unii produc st ări alergice la o mare parte a popula ției
globului, fapt pentru care sunt interzi și de lege în țările respective. Dintre ace ști
coloranți, menționăm: E102, E107, E110, E 122, E128, E154, E155.
b) Conservan ți. Se folosesc în special la preparatele din carne, în scopul
de a împiedica dezvoltarea bacteriilor otră vitoare, dar și pentru a conferi c ărnii
aromă, culoare, senza ție de prospe țime.
Întrucât unii conservan ți conț in în compozi ția lor nitri ți, care în cantitate
mai mare sunt dă unători sănătății, există o concentra ție maximă care se admite în
preparatele de carne: 100mg/Kg. În unele țări, folosirea nitri ților ca aditivi
alimentari este chiar interzis ă.
Cei mai utiliza ți conservanț i sunt:
– E 210 (acid benzoic) . Se folose ște frecvent în ciocolat ă, bomboane,
guma de mestecat, b ăuturi alcoolice, produse lactate congelate.
– E 211 (benzoat de sodiu). Acest aditiv se utilizeaz ă cu rol antiseptic,
conservant, dar ș i pentru a masca adev ăratul gust al alimen telor de calitate
inferioară . De exemplu, în b ăuturile răcoritoare cu arom ă de portocal ă
(25mg/250ml), în condimente și bomboane, în preparate din carne, în sosul
barbecue, caviar, margarin ă. În general, folosirea acestui conservant prezint ă risc
de reacț ii alergice.
– E 220 și E 228 (sulfi ți). Toți conservanț ii pe baz ă de sulf determin ă
efecte alergice. Cu toate acestea, dup ă ce se recoltează , fructele citrice se
tratează cu spray pe baz ă de sulfiț i (E 220). La fabricarea vinului se utilizeaz ă,
de asemenea, E 220, la sterilizar ea sucurilor proaspete se folose ște E 221.
c) Antioxidan ți. Au rolul de a preveni râncezirea gr ăsimilor și pierderea
culorii ingredientelor. Printre cei mai utilizaț i antioxidanț i, sunt:
– E 300 (vitamina C) . Se utilizeaz ă la preparatele din carne, la cerealele
pentru micul dejun, la pe ștele congelat.
– E 320 este un antioxidant care se folose ște la obț inerea margarinei, a
unor uleiuri alimentare, la produse instant din cartofi. Întrucât are și efecte
negative asupra organismului uman (cre ște nivelul de colesterol în sânge,
produce reac ții alergice), în unele țări este interzis (Japonia).

124 d) Emulgatori ș i stabilizatori . În aceste grupe intr ă aditivi care în general,
au efecte benefice asupra organismului. De exemplu:
– E 322 (lecitina) . În stare natural ă, lecitina este prezent ă în toate celulei
vii și este un constituent al celulei nervoase. De aceea, ad ăugarea ei în
compoziț ia unor produse alimentare, este binevenită , cu atât mai mult cu cât ea
contribuie și la emulsionarea gr ăsimilor din margarin ă, ciocolat ă, maionez ă,
lapte praf;
– E 330 . Este unul dintre cei mai cancerigeni aditivi alimentari. Se g ăsește
în margarine, sucuri artific iale, praf de budinci, de friș că, de înghe țată, în
concentrate alimentare;
– E 471 . Cu acest cod sunt nota ți cei mai utiliza ți aditivi cu rol de
emulgator în industria alimentară . Se folosesc în pr ăjituri, ciocolat ă, creme,
cartofi deshidrata ți;
– E 406 (agar-agar). Este un agent de cre ștere a vâscozit ății, stabilizator,
agent gelificator. Se ob ține natural, din alge marine și se adaug ă la prepararea
înghețatei, a preparatelor din carne.
e) Corectori de gust . Au rolul de a spori și uniformiza gustul și aroma din
compoziț ia produselor alimentare. Dintre ace ști aditivi, cei mai utiliza ți sunt
glutamați (E621-625), care peste o anumită cantitate au și efecte negative asupra
sănătății oamenilor, ca de exem plu, dureri de cap, reac ții alergice, oboseal ă,
dureri musculare, obezitate. Se folosesc în special la fa bricarea pastelor f ăinoase,
brânzeturilor, ciocolatei, cremelor, bă uturilor ră coritoare, la margarină , murături.
Ei pot determina a șa numitul "sindrom al restaurantelor chineze ști", deoarece
intră în multe din meniurile respective, sindrom manifestat prin senza ție de
slăbiciune, palpita ții, lăcrimare, transpira ții, greață .
f) Aditivi care confer ă stră lucire produselor alimentare. Se folosesc în
majoritatea cazurilor la acope rirea fructelor proaspete pentru a le da o pelicul ă
lucioasă, sau la glazurarea dulciurilor și a ornamentelor pentru pră jituri. Ei nu au
în general un efect nociv asupra or ganismului. Printre cei mai utiliza ți se
remarcă: ceara de albine (E901), diferite uleiuri minerale (E905), r ășini (E904).
Prin varietatea lor, aditivii alimentari permit l ărgirea gamelor de produse
alimentare, precum și prelungirea termenului de valabilitate al acestora.
Consuma ți însă în cantit ăți mai mari, aditivii pot avea efecte negative asupra
stării de sănătate a popula ției, sau pot "masca" valoarea nutritiv ă și calitatea unor
produse alimentare.

1255. Contaminan ți și poluan ți alimentari
Sunt substan țe care pătrund în mod accidental în produsele alimentare și
care sunt complet nedorite prin ac țiunile lor toxice asupra organismului uman.
Principalele tipuri de contaminan ți și poluanț i alimentari sunt:
– pesticide (insecticide, fungici de, ierbicide, rodenticide);
– produse chimice industriale care pot proveni din reziduuri de la
exploată ri miniere, din industria metalurgic ă, siderurgic ă, din
petrochimice;
– metale grele și alte elemente chimice;
– contaminan ți microbiologici.
Legisla ția sanitar ă din ț ara noastr ă și din multe alte țări prevede
obligativitatea produc ătorilor și comercianț ilor de a nu introduce pe piață
produse contaminate sau poluate, care ar putea periclita s ănătatea
consumatorilor. Nerespectarea prev ederilor legale poate atrage r ăspunderea
materială, disciplinar ă, administrativ ă, sau penală a celor vinovaț i.

126 CAPITOLUL XV
VALOAREA NUTRITIV Ă ȘI CALORIC Ă A PRODUSELOR
ALIMENTARE

Pentru a asigura dezvoltarea normal ă a organismului și creșterea
rezistenței sale față de agenții microbieni și toxici, este necesar să cunoaștem nu
numai compozi ția chimic ă a produselor alimentare, ci și valoarea nutritiv ă a
alimentelor, al c ăror conț inut este foarte variat.
1. Conceptul de valoare nutritiv ă
No țiunea de valoare nutritiv ă este foarte complex ă și este dată de:
– compoziț ia în substan țe nutritive a alimentului (proteine, glucide,
lipide, vitamine, s ăruri minerale) de calitat ea acestora, de raportul care
există între componentele respective;
– de gradul de utilizare digestiv ă;
– de modul în care produsul satisface necesit ățile organismului.
Locul și rolul unui produs alimentar sau preparat culinar se poate aprecia
numai prin cunoa șterea valorii nutritive a acestuia, respectiv a poten țialului
trofic dobândit prin valorificarea materiilor prime, a transform ărilor suferite de
acestea în timpul procesului tehnologic, a comport ării lor în procese de digestie
și asimilație.
La calculul valorii nutritive a produsel or alimentare se au în vedere
trofinele ( proteinele, glucidele, lipidele ), precum și încă alte 7 elemente chimice
din compozi ția produselor alimentare: calciu, fosfor, fier, vitaminele B 1, B2, A și
C.
Astfel la calcularea valorii nutr itive a produselor alimentare concurează
10 elemente, fapt pentru care indicele care rezultă în urma calculă rii valorii
nutritive a produselor alimentare, se noteaz ă prescurtat: VN10.
Între valoarea nutritiv ă și valoarea caloric ă a produselor alimentare nu
există întotdeauna un raport direct propor țional. De exemplu, zah ărul, are o mare
valoare energetic ă (410 Kcal/100g), dar un VN10 mic (1,97), spre deosebire de
morcov care are o valoare energetic ă mică (45Kcal/100g), dar o valoare nutritivă
mare (7,98).

1272. Valoarea nutritiv ă a produselor alimentare
În general se constată ca produsele vegetale au o valoare nutritiv ă mare,
dar o valoare energetic ă mică. Aceasta motiveaz ă printre altele, importan ța
produselor vegetale pentru metabolism.
Tabel nr.1
Produsul VN10 Kcal/100g
Pâine albă 3,60 251
Pâine neagr ă 5,46 235
Miere de albine 3,05 336
Zahăr 1,97 410
Ouă 29,94 171
Lapte integral 4,01 67
Smântână 6,63 299
Brânză de vaci 11,61 683
Carne de vacă semigras ă 7,82 118
Carne de porc semigras ă 9,94 388
Ficat de bovine 51,00 146
Morcovi 7,98 45
Mază re verde 4,27 101
Fasole verde 3,08 35
Se remarc ă și faptul c ă nu conteaz ă cantitatea produselor alimentare pe
care o consum ăm, ci calitatea produselor, apreciat ă în special prin prezen ța unor
cantități importante de trofine, care r ămân totuș i cele mai importante criterii de
apreciere a valorii nutritive a produselor alimentare. Dintre trofine, proteinele
sunt cele mai valoroase și constituie de altfel, factorul regulator al întregii
nutriții.
Dup ă cum se poate vedea din tabelul nr.1, produsele de origine vegetal ă
au, în general, o valoare nutritiv ă mai mare decât produsele animale.
Valoarea nutritiv ă a acelea și specii de plante, sau a aceluia și animal,
diferă însă în funcție de mai mul ți factori, printre care: factori genetici, de
mediu, agrozootehnici etc.

128 3. Valoarea caloric ă a produselor alimentare
Nevoile energetice ale organismului deriv ă din necesitatea îndeplinirii
funcțiilor biochimice specifice fiec ărei celule în parte. Energia necesar ă este
asigurată prin arderea în organismul uman a lipidelor, glucidelor și proteinelor.
Valoarea energetic ă a alimentelor și necesarul energetic al omului se
exprimă în Kcal ș i Jouli, conform Sistemului Interna țional de Unit ăți adoptat în
1871 de FAO/OMS. Deoarece valoarea energetic ă a necesarului uman dep ășește
în general 1000 Kcal/zi, se folose ște și kJ (1 Kcal = 4,184 kJ).
Echivalentul caloric exprimat în Kcal sau kJouli, este urm ătorul:
– glucide 4,1 Kcal/gram, sau 16,7 kJ;
– lipide 9,3 Kcal/gram, sau 37,7 kJ;
– proteine 4,1 Kcal/gram, sau 16,7 kJ.
Necesarul total de energi e al omului depinde de metabolismul să u bazal ,
de activitatea fizic ă pe care o desf ășoară și de compoziția chimică a alimentelor
consumate.
Metabolismul bazal corespunde necesarului de energie al unui individ în
timpul repausului total prelungit, în stare treaz ă, în calm emotiv și la o
temperatur ă de 18-20°C. Acest necesar de energie este propor țional cu greutatea
individului sau cu suprafaț a sa corporal ă și variază cu vârsta.
Activitatea fizic ă este hot ărâtoare pentru aportul energetic necesar
oamenilor. Din acest motiv, la stabilirea necesarului energetic al unui individ
trebuie să se țină cont în primul rând de tipul activit ății profesionale pe care o
desfăș oară.
În acest scop, pentru b ărbați s-au constituit patru categorii de efort (mic,
mediu, mare și foarte mare), iar pentru femei trei categorii de efort (mic, mediu
și mare):
– profesii cu cheltuial ă mică de energie (2600 Kcal pentru b ărbați și
2300 Kcal pentru femei): profesori, ingineri, medici, func ționari de
birou, cizmari, ceasornicari;
– profesii cu cheltuial ă moderată de energie (3200 Kcal pentru b ărbați și
2500 Kcal pentru femei): vopsitori, șoferi, studenț i, lucrători din
industria u șoară, gospodine;
– profesii cu cheltuial ă mare de energie (3600 Kcal pentru bă rbați și
2600 Kcal pentru femei); l ăcătuși, turnă tori, frezori, betoni ști,
tractoriș ti;

129- profesii cu cheltuial ă foarte mare de energie (4000 Kcal): cosa și,
docheri, mineri.
Compoziția chimic ă a alimentelor satisface necesarul energetic al
organismului uman în func ție de cantitatea ș i calitatea proteinelor, lipidelor și
glucidelor pe care le con țin produsele consumate. Aceste elemente, prin arderea
lor în organism, elibereaz ă energie care se ia în c onsiderare la evaluarea ra ției
calorice.
Determinarea valorii calorice a alim entelor se face pe baza unui calcul
foarte simplu. De exemplu:
Produs Glucide
% Proteine
% Lipide
% Kcal KJ
Lapte de vacă 4,8 3,5 3,6 67,51 282,46
Carne slab ă de vacă – 21,0 3,5 118,65 496,43
Carne gras ă de vacă – 18,3 16,3 226,62 948,18
Spanac 8,0 3,5 0,3 26,44 110,62
Banane 13,4 1,3 0,6 65,85 275,52

Între componentele chimice ale alimentelor se pot face substituiri
izocalorice și izotrofinice . De exemplu:
– substituiri izocalorice: 100 grame pâine intermediar ă are, în medie,
225-245 Kcal, care se pot ob ține și din 64 g.m ălai (351 Kcal/100g):
315 Kcal ……………………100 g
225 Kcal …………………… X
X = 64 grame.
Tot pe baza unui calcul asem ănător, putem constata c ă 100 g pâine
intermediar ă se mai poate înlocui cu: 250 g cartofi, 95 g fructe uscate, 57
g zahăr, 35 g nuci, 25 g ulei.
– substituiri izotrofinice: se referă la substituirea alimentelor cu VN10
aproximativ echivalent. Modul de calcul este îns ă mai dificil, întrucât
chiar indicele VN10 comport ă un calcul complicat. Pentru cunoa șterea
unor posibile substituiri izotrofinice, se pot da câteva exemple:
– 200 ml lapte integral se pot substitui cu 220 g iaurt, 60 g ca ș
proaspă t, 50 g brânz ă vaci, 45 g telemea, 35 g ca șcaval, 33 g lapte
praf;

130 – 100 g carne proasp ătă se poate înlocui cu: 550 cm lapte, 125 g
parizer, 110 g pe ște, 87 g șuncă, 3 ouă.
Diferitele grupe de produse alim entare au o pondere foarte variat ă în ceea
ce privește aportul lor caloric și nutritiv, dup ă cum se poate observa ș i din
piramida alimentelor care indic ă foarte sugestiv, locul pe care trebuie s ă-l ocupe
diferite alimente în alimenta ția zilnică a omului (anexa nr.3).
4. Influen ța preparării alimentelor asupra valorii lor
nutritive
Se cunoa ște faptul c ă puține alimente sunt consumate în stare natural ă.
Marea majoritate a acestora sufer ă un proces de prelucrare, în cadrul c ăruia îș i
modifică structura fizic ă și chimic ă, făcându-le propice consum ării și
influențându-le totodat ă gustul, digestibilitatea și valoarea nutritiv ă. În general,
pregătirea alimentelor se face prin metode termice, respectiv: fierbere în apă ,
înăbușire în vapori de ap ă, frigere sau coacere prin expunere la c ăldură , prăjire
în grăsime.
Metodele de preparare termic ă a alimentelor se împart în urm ătoarele
grupe:
a) prelucrarea termic ă prin căldură umedă: fierbere, înc ălzire la 80-
95°C, fierbere pe aburi, în ăbușire, fierbere sub presiune;
b) prelucrare termic ă prin căldură uscată : prăjire, gră tar, fierbere-
înăbușire, coacere la cuptor;
c) pregătire la microunde .
Între metodele de prelucrare și pregătire a alimentelor pentru consum
există deosebiri, fapt pent ru care ele se utilizeaz ă diferențiat în func ție de
materia prim ă care se întrebuin țează la obținerea preparatelor culinare. Astfel:
Fierberea se face la 100 °C, în vase acoperite cu capac și în care s-a pus
lichid mult. În timpul fierber ii, vitaminele hidrosolubile și minerale trec în
lichidul de fierbere, iar v itaminele sensibile la c ăldură se distrug parț ial. Se
utilizează această metodă pentru mânc ăruri la care se utilizeaz ă și lichidul de
fierbere, ca de exemplu, la supe.
Încălzirea la 80-95 °C. Se aduce lichidul la fierbere, dup ă care se scade
temperatura pân ă sub punctul de fierbere. Astfel se pierd mai pu ține vitamine
sensibile la c ăldură , iar alimentele î și păstrează forma și aspectul. Se preteaz ă
această metodă la alimentele care au structură mai friabilă (peștele).

131 Fierberea pe aburi permite p ăstrarea substan țelor nutritive în alimente, iar
vitaminele termolabile care nu vin în contact cu lichidul de fierbere, se distrug în
cantitate foarte mic ă. Se folose ște această metodă la alimentele care trebuie s ă-și
păstreze forma și la bucăți mari de legume (cartofi, conopid ă).
Înăbușirea se face prin fierberea în pu țin lichid la 100 °C, eventual ca un
adaos mic de gră sime, în vas acoperit cu capac. Prin aceast ă metodă se păstrează
substanțele nutritive mai bine decât prin fier berea pe aburi. Alimentele care se
prepară prin înăbușire au în general puț in țesut conjunctiv, ceea ce le permite s ă
se sfărâme ușor (legume, pe ște, fructe).
Fierberea sub presiune la temperaturi peste 100°C, în vase închise
ermetic, permite economisirea de timp și energie în preparar ea alimentelor. Se
folosește pentru ob ținerea supelor, la prelucrarea pastelor f ăinoase, a legumelor.
Prăjirea de scurtă durată înseamnă doar rumenire, cu sau fă ră grăsime, la
140-200. Prin utilizarea acestei metode, vitaminele hidrosolubile și minerale se
dizolvă parțial în sucul alimentelor, se elibereaz ă produș i toxici, iar vitaminele
termosensibile se distrug par țial. Dacă se prelunge ște timpul de pr ăjire, cresc
efectele ar ătate la prăjirea de scurt ă durată. Se întrebuin țează aceste metode la
preparate cu ou ă, la carne, p ăsări, pește, vânat.
Grătarul se folose ște ca metod ă de preparare a că rnii, peștelui, a unor
legume. Se întrebuinț ează puțină grăsime, însă nu margarină sau unt. Vitaminele
hidrosolubile și mineralele se dizolv ă parțial și se pierd în lichidul care se
scurge.
Frigere-în ăbușire. Este o metod ă combinat ă în care la început are loc o
prăjire în puțină grăsime, dup ă care se adaug ă o cantitate mic ă de lichid și vasul
se acoper ă. Vitaminele hidrosolubile ș i minerale sunt par țial dizolvate, îns ă
rămân în sosul care va fi astf el concentrat în substan țe nutritive.
Coacerea la cuptor se prefer ă pentru preg ătirea și rumenirea alimentelor
în aer fierbinte, la temperaturi mari, între 120-240 °C. Prin aceast ă metodă,
aluaturile greu digestibile se transform ă în preparate u șor digerabile, iar
vitaminele hidrosolubile și mineralele nu se pierd. Se utilizeaz ă la prepararea
aluaturilor din f ăină, dar și la prelucrarea c ărnii.
Pregătirea la microunde constă în preg ătirea alimentelor în câmp
electromagnetic de microunde, ceea ce permite pă strarea substan țelor nutritive
aproape în totalitate. Se utilizează pentru prepararea alimentelor în cantit ăți mici,
mai ales a celor care se preg ătesc în mod curent prin dunstuire sau pe aburi.

132 Pe lângă procedeele de preparare termic ă a alimentelor, exist ă și alte
metode prin care se preg ătesc unele feluri de mâncare, aceste metode
neimplicând tratarea termic ă a alimentelor respective, ci presupun doar folosirea
unor procedee mecanice (tocare, m ăcinare, stoarcere). Modific ările biochimice
care apar în structura a limentelor, în urma aplic ării acestor procedee mecanice,
sunt minime, uneori chiar inexistente.
Prepararea c ărnii
Carnea reprezintă un aliment cu mare valoare nutritiv ă, aceasta fiind dat ă
în principal de conț inutul ei în albumine (protein e). Acestea sunt cu atât mai
numeroase cu cât carnea este mai slab ă.
Dacă se pregătește prin fierbere, în cazul în care carnea se introduce direct
în apă rece, atât timp cât apa nu dep ășește 65°C, albuminele c ărnii se gelatineaz ă
și trec în apa fierbinte, dând lichidului un gust caracteristic. Dup ă aproximativ
două ore de fierbere în ap ă, se găsesc dizolvate apro ape toate albuminele
solubile, unele vitamine din complexul B și unele minerale ca sodiul, potasiul,
fosforul, magneziul și calciul. Această compoziț ie care poartă denumirea de
bulion de carne, m ărește secreția sucurilor digestive ș i stimuleaz ă pofta de
mâncare. Este indicat ă în alimenta ția celor care sufer ă de hipoaciditate sau
ianpetență
Atunci când carnea este introdus ă direct în ap ă clocotită, proteinele de la
suprafață se coaguleaz ă, împiedicând astfel tr ansferul vitaminelor și sărurilor
minerale în ap ă. În acest caz, carnea îș i păstrează toate calităț ile nutritive,
obținându-se astfel un "rasol" fraged și gustos.
În ceea ce priveș te prepararea pe ștelui prin fierbere, deoarece acesta are
un țesut conjunctiv slab și sfărâmicios, este bine ca apa în care urmeaz ă să fie
fiert, să se introduc ă de la început pu țin oțet. Acesta va face ca albuminele s ă se
coaguleze brusc la suprafa ță, împiedicându-se astfel sf ărâmițarea.
Carnea poate fi în ăbușită și în vapori de ap ă. Acest procedeu duce la
modificarea p ărților fibroase, dar dureaz ă mai mult (cca 4-5 ore).
Frigerea c ărnii se poate face la gr ătar sau la frigare și are loc la o
temperatur ă de peste 100 °C. Acest procedeu realizeaz ă coacerea c ărnii în
interior, în timp ce la suprafa ță se obț ine un strat brun, o crustă alcătuită din
proteine coagulate.

133 Frigerea la gr ătar trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condi ții: gră tarul sau
tigaia de teflon s ă fie foarte bine încinsă , iar bucățile de carne s ă aibă o grosime
de cca 3 centimetri. Dac ă feliile sunt prea sub țiri, ele se carbonizează . Crusta
brună care se formează la suprafa ță, împiedic ă ieșirea în exterior a substan țelor
sapide din carne. S ărarea cărnii la grătar se face numai la sfâr șit deoarece sarea
extrage apa din carne și aceasta devine mai uscat ă.
Pentru a evita lipirea c ărnii, este recomandat ca gr ătarul să fie uns în
prealabil cu pu țină grăsime care se scurge, deci nu se descompune sub influen ța
temperaturii și nici nu altereaz ă gustul cărnii.
Friptura la gră tar se consider ă reușită dacă este suculent ă. Ea se scoate de
la grătar atunci când apar la suprafa ță picături roz de lichid, la c ărnurile ro șii,
sau picături albe, la c ărnurile albe, și când s-a format crusta care-i d ă rezistență
la presiune.
În cazul în care se prepar ă pește la grătar, pentru a se evita cr ăparea pielii,
el va fi str ăpuns în câteva locuri cu vârful cu țitului și apoi se a șează pe gră tarul
bine încins.
Frigerea la frigare are loc prin învârtirea buc ăților de carne deasupra
jăraticului, în a șa fel încât s ă fie cuprins ă de căldură pe toate p ărțile. Prin acest
procedeu, proteinele se coaguleaz ă și glucidele se caramelizeaz ă. Și în acest caz,
sarea se adaug ă doar la sfâr șit.
Pentru ca rumenirea exterioar ă să corespundă cu frigerea interioar ă,
carnea se strope ște din când în când cu ulei. Aceasta împiedic ă procesul de
carbonizare a zah ărului din crusta c ărnii. Preparatele de carne obț inute astfel
sunt gustoase și nutritive.
Coacerea c ărnii în cuptor presupune o iradiere caloric ă uniformă între 75-
300°C. Carnea este unsă în prealabil cu gr ăsime și este pus ă într-un vas cu
puțină apă. Pentru c ărnurile roș ii, căldura trebuie s ă fie la început mai ridicat ă,
pentru a ob ține la suprafață o crustă rumenă . Ulterior, c ăldura va fi moderat ă
pentru a asigura p ătrunderea treptat ă a că ldurii în interiorul buc ății de carne.
Bolnavii de stomac sau de ficat vor ev ita formarea crustei îmbibate cu gr ăsime
prin învelirea c ărnii într-o hârtie pergamentată , care are rolul de a absorbi
grăsimea.
Pră jirea constituie un fenomen complex deoarece se petrece în gr ăsime
încinsă. În general, se consider ă că un aliment este bine pr ăjit când prezint ă la
exterior o crustă rumenă, iar în interior este bine fiert.

134 Prin pră jire grăsimile se închid la culoare, iar când fumeg ă, grăsimea se
descompune în acizi gra și și glicerină care, la rândul ei, d ă naștere acroleinei,
aceasta având o ac țiune puternic iritant ă asupra mucoasei gastrice. Tot prin
prăjire, gră simile se polimerizeaz ă și se transform ă în substan țe toxice.
Modificările chimice ale gr ăsimilor sunt în leg ătură directă cu conținutul în ap ă
al alimentelor și cu gradul de îmbinare în gr ăsime a acestora.
Datorit ă transform ărilor amintite, este foarte important de re ținut faptul c ă
prăjirea cărnii în gră sime este o metod ă care nu se recomand ă în alimenta ția
rațională a omului.
În cazul în care se folose ște totuș i pră jirea că rnii în gră sime, pentru a
obține o prăjire corect ă este necesar ă îndeplinirea anumitor condi ții. Carnea se
taie în buc ăți deoarece numai în acest fel poate p ătrunde căldura în interior
înainte de formarea crustei. Se introduce carnea în gr ăsime numai dup ă ce a fost
ștearsă cu o cârp ă uscată. În scurt timp se va forma la suprafa ța cărnii o crust ă
care rezultă din coagularea proteinelor și zaharurilor ce se caramelizeaz ă la
temperatura de 190 °C. Dacă în prealabil se trece carnea prin f ăină, se formeaz ă
dextrina care ulterior se transform ă în caramel.
Mai indicat ă este "prăjirea în ulei la rece". Pentru aceasta se introduce
carnea în ulei neînc ălzit, care apoi este înc ălzit treptat pân ă la temperatura de
140-150°C. La aceast ă temperatur ă, carnea este fript ă fără a se ajunge la punctul
critic de descompunere de 190 °C, evitându-se în acest fel formarea substan țelor
toxice. Vitaminele îns ă, sunt distruse chiar și prin acest procedeu.
Prepararea laptelui
Prin fierbere, o parte din proteinele laptelui (lactoalbumina și
lactoglobulina) se coaguleaz ă și se separă sub forma unei pelicule la temperatura
de 65°C. Dacă fierberea are loc la un foc iute, dep ășindu-se temperatura de
100°C, laptele se poate arde, se prinde pe fundul vasului ceea ce are ca urmare
scăderea substan țială a valorii sale nutritive. As tfel, se distrug enzimele și
vitaminele, apar modific ări în structura globulelor de gr ăsime, eviden țiate prin
formarea unor pic ături care plutesc liber la suprafa ța laptelui. De asemenea,
peste temperatura de 100 °C, se formeaz ă unele complexe între proteine și
glucide care modific ă gustul.
Pentru ca sc ăderea valorii nutritive s ă fie cât mai mic ă, se recomand ă ca
laptele să fie fiert la foc moale, aproximativ 10 minute, f ără a se dep ăși

135temperatura de 80-85 °C. După ce a fost fiert, se ia oala sau crati ța cu laptele și se
răcește brusc prins cufundare într-un vas mai mare cu ap ă rece, după care se
poate consuma. Se p ăstrează în frigider.
Adep ții alimenta ției naturiste se pronun ță împotriva fierberii laptelui,
deoarece prin acest procedeu, laptele pier de foarte mult din valoarea lui nutritiv ă
și, mai ales, din valoarea lui biologic ă, prin distrugerea enzimelor care, spun ei,
sunt deosebit de importante în alimenta ția omului. Ei recomand ă consumarea
laptelui în stare crud ă, nepreparat termic (n efiert),d ar numai dac ă acesta provine
de la vaci s ănătoase și numai dup ă ce a fost igienizat.
Prepararea ou ălelor
Digestibilitatea ou ălelor depinde de modul lor de preparare. Prin fierbere
la temperatura de 60-62 °C, oul este cleios, la 65°C albuminele se coaguleaz ă, iar
la temperatura de peste 80 °C albușul se încheag ă, devine tare și apoi ră scopt.
Ouăle fierte "moi" se diger ă în cca 2 ore, iar cele "tari" pă răsesc stomacul în 3
ore și jumătate.
Un alt mod de preparare al ou ălelor este cufundarea acestora, dup ă ce au
fost sparte, în ap ă clocotită. Pentru a se coagula ou ăle, se recomand ă ca în apă să
se toarne pu țin oțet.
Omleta preparat ă la aburi este, de asemen ea, un mod de preparare a
ouălelor foarte indicat. Baia de aburi poate fi improvizat ă prin introducerea unui
vas mai mic într-unul mai mare acoperit cu un capac, în care se afl ă apă până la
jumătatea celui mic. Vasul mic se unge cu ulei sau unt și se răstoarnă în el
compoziț ia de ouă formată din amestecul de albu șuri și gălbenușuri, iar apoi, se
pun într-un cuptor înc ălzit. Acest mod de preparare a ou ălelor este recomandat
mai ales bolnavilor de ulcer.
Ou ăle pot fi consumate ș i în stare crud ă, dar numai gă lbenușul. Albușul
nu este indicat a se consuma crud deoarece nu excit ă secreția gastric ă și,
ajungând la nivelul duodenului, inactiveaz ă unele enzime (tripsina și erepsina)
cu rol important în digestie. Se interzice însă , consumul ou ălelor crude de ra ță
deoarece con țin de foarte multe ori microbi, mai ales salmonelle, care provoac ă
intoxicații alimentare grave. Prin urmare, la prepararea maionezelor nu se vor
folosi ouă de rață, ci numai în prepar ate culinare care necesit ă o prepararea
termică.

136 Pră jirea ouălelor în ulei sau, mai ales, în untură , este o metodă care nu se
recomand ă în alimenta ția rațională din acelea și motive pentru care nici pr ăjirea
cărnii în gră sime nu este recomandat ă, și anume datorită compușilor toxici care
rezultă din descompunerea gr ăsimilor. Tot din acest motiv și rântașul, care este o
compoziț ie preparat ă din gră simi topite până la fumegare, este contraindicat a fi
folosit în alimenta ție, mai ales dac ă la prepararea lui se adaug ă și unele
condimente ca piper, boia, ceap ă, etc.
Prepararea pastelor f ăinoase
Pastele f ăinoase sunt produse bogate în glucide (70-85%). Cea mai bun ă
metodă de preparare a lor este prin fi erbere. Fierberea se face în mult ă apă
clocotită în care se adaug ă sare. Este indicat ca apa s ă fie clocotit ă pentru ca
glutenul s ă se coaguleze brusc. Dup ă 5-7 minute de fierbere, pastele se strecoar ă,
iar limpezirea se va face tot cu ap ă caldă, pentru a înl ătura papul care a mai
rămas pe ele și care le face lipicioase.
Prepararea legumelor și fructelor
Legumele și fructele au un conț inut mare de ap ă și celuloză. De asemenea,
ele sunt bogate în glucide, s ăruri minerale, enzime ș i vitamine, care se afl ă
depozitate imediat sub coaj ă. Dina ceast ă cauză, se recomand ă conservarea lor
cu coajă sau curățate în strat sub țire.
Prin preparare termic ă unele legume devin mai u șor digerabile, dar o
fierbere prelungit ă a acestora duce la sc ăderea sensibil ă a valorii nutritive, care
se datoreaz ă faptului c ă majoritatea vitaminelor se distrug, valoarea nutritiv ă a
proteinelor vegetale scade, iar o parte din celuloz ă se descompune. Prin urmare,
fierberea trebuie limitat ă la strictul necesar, la temperaturi mai mari de 50 °C
vitamina C distrugându-se complet.
Cea mai bun ă metodă de preparare termic ă a legumelor este fierberea la
abur sau înă bușirea legumelor într-un vas bine acoperit într-o cantitate mic ă de
lichid fierbinte.
Legumele și fructele mai pot fi preparate ș i prin coacere, aceasta fiind o
metodă de preparare care ofer ă o curățare mecanic ă a tubului digestiv.
Fructele pot fi preparate la cald și sub form ă de compoturi. Acestea sunt
bine tolerate chiar și de către persoanele sensibile.

137 Legumele și fructele congelate vor fi prelucrate termic f ără a fi
decongelate în prealabil. Prin punerea lor la fiert în ap ă clocotită, se păstrează în
interiorul lor substan țele sapide și nutritive.
Prepararea legumelor și fructelor sub form ă de salată de crudităț i este
foarte indicat ă, atât în alimenta ția rațională a oamenilor s ănătoși, cât mai ales a
celor bolnavi, deoarece prin aces t mod de preparare legumele și fructele î și
păstrează intactă valoarea nutritiv ă și biologic ă. În ceea ce prive ște salatele de
fructe, este bine ca acestea s ă fi consumate înainte de servirea mesei cu cca o
jumătate de oră, sau poate s ă constituie gustarea de la orele 10-11.
Un alt mod de pr eparare a legumelor și fructelor, f ără tratament termic,
este sub form ă de sucuri naturale de legume și fructe. Acestea se ob țin prin
presarea sau stoarcerea legumelor sau fruct elor, care în prealabil au fost bine
mărunțite cu ajutorul unei r ăzători. Ele se diger ă foarte u șor și aduc
organismului un important aport de glucide, vitamine, enzime ș i săruri minerale,
având și calități terapeutice remarcabile.
Prepararea alimentelor are ca scop și formarea de provizii din unele
alimente care nu se afl ă tot timpul pe pia ță, sau sunt mai scumpe, deoarece sunt
sezoniere.
Pentru aceasta se aleg anumite metode de conservare în func ție de tipul
alimentelor și de durata de conservare.
5. Consumul alimentar optim
Starea pe care o încearc ă omul după ingestia unei mânc ări este
determinat ă de solicitarea gastrointestinal ă provocat ă de alimentele consumate.
Astfel, alimentele care solicită mai puțin secreția gastric ă și părăsesc repede
stomacul, sunt considerate u șor digerabile. Cele care r ămân mai mult timp în
stomac, sau provoac ă secreție gastrică intensă, sunt considerate greu digestibile
și cu mare putere de sa țietate.
Trebuie avut în vedere faptul că important ă este calitatea alimentelor care
se consum ă și nu cantitatea lor. Dintre componentele produselor alimentare un
rol foarte important îl au trofinele, al c ăror necesar zilnic, raportat la necesarul
energetic este de: 50-60% glucide, 25+35% gr ăsimi și 13-16% proteine. Pe
grupe de m ărfuri, ponderea trofinelor se poa te asigura pentru un consum
alimentar optim, dac ă se acoper ă din hră nirea organismului cu urm ătoarele
grupe de alimente:

138 – 35% cereale și produse ceraliero-f ăinoase;
– 18% grăsimi;
– 17% legume și fructe;
– 12% lapte și produse lactate;
– 8% zahăr și produse zaharoase;
– 2% ouă.
De remarcat propor ția mare a cerealelor și produselor ceraliero-f ăinoase,
dar și a legumelor-fructelor care de și au o valoare energetic ă mică, cantitativ
reprezintă mai mult decât produsele concentrate caloric. Astfel se explic ă că
mâncarea predominant vegetarian ă se consum ă în general în cantitate mai mare
decât cea preparat ă din produse animale.
Pentru un consum optim alimentar, trebuie s ă se ț ină cont ș i de
următoarele aspecte:
a) grăsimile mic șorează activitatea stomacului și lungesc timpul de
evacuare a alimentelor, fapt pentru care au mare putere de saț ietate;
b) carnea și preparatele din carne provoac ă o intens ă secreție de acid
clorhidric și dau senza ția de sațietate pe un timp destul de mare.
Hipersecre ția de acid clorhidric atrage dup ă sine o puternic ă secreție
pancreatic ă și intestinal ă necesară neutralizării lui;
c) pâinea sau cartofii consumate separat, au putere de sa țietate redus ă.
Asociate îns ă cu grăsimi sau carne, le cre ște puterea de sa țietate;
d) dulciurile consumate la sfâr șitul mesei prelungesc timpul de evacuare a
alimentelor din stomac și astfel duc la m ărirea puterii de sa țietate a
meniului consumat.
Cantităț ile de alimente care se consum ă zilnic pentru acoperirea
necesarului fiziologic, se împart pentru realizarea unui consum optim alimentar,
în 4-5 mese pe zi, la inte rval de 4-5 ore. Repartizar ea pe mese a necesarului se
recomandă a fi: la dejun 30%, la prânz 40%, la gustare 10%, la cin ă 20%.
Prin repartiț ia necesarului energetic în cele patru mese alimentare, se evit ă
scăderea glicemiei, se m ărește eficiența muncii ș i se amân ă apariția fenomenelor
de oboseal ă.

139

CAPITOLUL XVI
PĂSTRAREA M ĂRFURILOR

Păstrarea mărfurilor constituie una dintre et apele principale ale circulaț iei
produselor de la furnizor la beneficiar.
Pentru unele m ărfuri, păstrarea poate aduce modific ări pozitive ca urmare
a acțiunii unor anumi ți factori interni sau externi (de exemplu la f ăină se produce
maturarea, la b ăuturi se formeaz ă gustul, culoarea). Dar p ăstrarea poate acea ș i
efecte negative asupra produselor, în situa ția în care condiț iile de depozitare sunt
necorespunz ătoare (râncezirea gr ăsimilor, ruginirea unor produse metalice).
1. Factorii care influen țează păstrarea m ărfurilor
Modific ările calitative ale m ărfurilor în timpul p ăstrării pot apare ca
urmare a acț iunii unor factori interni , sau a unor factori externi .
Dintre factorii interni cu posibile ac țiuni asupra st ării calitative a
produselor se men ționează:
– compoziț ia chimică a produselor;
– proprietăț ile fizice generale (star ea de agregare, propriet ățile termice);
– proprietăț ile chimice (rezisten ța față de agenții corozivi, comportarea
la medii acide, bazice sau oxidante);
– gradul de prelucrare tehnologice a produselor.
Dintre factorii externi mai importan ți se menționează:
– temperatura mediului ambiant;
– umiditatea mediului înconjur ător;
– circulația aerului;
– compoziț ia chimică a aerului;
– tipul ambalajului;
– igiena depozitului.
Ca urmare a ac țiunii factorilor interni și externi în timpul p ăstrării,
produsele sufer ă anumite modific ări de natură fizică, chimică sau biochimic ă,
fapt pentru care ele î și modifică însușirile calitative ini țiale.

140 Păstrarea normal ă a mărfurilor reclam ă un regim optim de păstrare, ceea
ce înseamn ă de fapt un microclimat corespunz ător pentru fiecare tip de produs,
o atmosfer ă specifică din punct de vedere a umidității, temperaturii, compoziț iei
și vitezei de circulaț ie a aerului , etc.
a) Temperatura în depozit trebuie s ă fie optim ă (specific ă fiecărui
produs) și constant ă. Orice variaț ie de temperatur ă determin ă modificarea
echilibrului dintre umiditatea aerului și umiditatea produsului, iar în consecin ță,
produsele se pot umezi sau usca. De exemplu, la p ăstrarea legumelor și fructelor
în stare proasp ătă, temperatura trebuie s ă fie aproape de 0șC deoarece aceasta
este temperatura lor optim ă, când maturarea se produce mai încet, substanț ele
nutritive se men țin un timp mai îndelungat în produs, pulpa r ămâne tare mai
multe luni. Pentru men ținerea temperaturii optime și a compoziț iei aerului
conform cerinț elor, este necesar ca la a numite intervale de timp să se facă
ventilația aerului în depozite.
b) Umiditatea atmosferei din depozit se exprim ă prin umiditatea absolută ,
umiditatea relativă și punctul de rou ă.
Umiditatea absolut ă a aerului reprezintă cantitatea de vapori de ap ă în
unitatea de volum de aer. Se exprim ă în g/mc. La presiunea normal ă și
temperatura de 20șC, umiditatea absolut ă maximă este de 17,5 g/mc.
Punctul de rouă reprezint ă temperatura la car e aerul, în cazul r ăcirii
devine saturat de vapori de ap ă fără a i se schimba umiditatea absolut ă. Răcirea
aerului saturat sub punctul de rou ă are drept consecin ță umectarea produselor,
iar dacă punctul de rouă înregistreaz ă valori sub 0 C, apa se depune pe produse
sub formă de brumă.
Umiditatea relativ ă este cea mai frecventă modalitate de caracterizare a
umidității aerului. Umiditatea reprezint ă raportul dintre cantitatea de vapori de
apă existenți la un moment dat în unitatea de volum de aer (1 mc) și cantitatea
vaporilor de ap ă aflați în unitatea de volum de aer saturat, la aceea și
temperatur ă. Se exprim ă în procente.
Când U=100% umiditatea relativ ă este saturat ă, iar la U=0% atmosfera
este lipsită complet de vapori. Condi ționarea probelor se face de obicei la
65±2%, iar limitele optime ale umidit ății relative variază , în general, pentru
mărfurile depozitate între 55-95%. O um iditate prea mare duce la umezirea
produselor și la dezvoltarea microorganismelor. Iar dac ă umiditatea este prea
mică, produsele se usucă și-și modifică atât forma, cât și compozi ția lor chimic ă.

141Umiditatea relativ ă variază în cursul unei zile dar și în diferite perioade ale
anului, deoarece este direct influen țată de temperatura aerului și de presiunea
atmosferic ă. Astfel, cele mai mari valori ale umidităț ii relative se înregistreaz ă
dimineața (când temperatura este mai mic ă) și în lunile de iarn ă.
Dependen ța dintre umiditate ș i temperatur ă ne permite s ă reglăm
umiditatea relativă din depozite, prin intermediul temperaturii.
c) Circula ția aerului . Mișcarea aerului în depozite se realizează natural,
sau artificial (cu ventilatoare). Indicatorii mai importan ți prin care se poate
exprima circula ția aerului în depozite, sunt:
– debitul specific de aer (raportul dintre debitul de aer circulant prin
spațiile depozitului și cantitatea de produse depozitat ă). Se exprim ă în
mc/h/t;
– coeficientul de circula ție a aerului (raportul dintre volumul de aer
circulat exprimat în mc/h și volumul înc ăperii depozitului).
Coeficientul ne arat ă de fapt, num ărul de recircul ări în decursul unei
ore. Dacă temperatura din depozit nu variaz ă mai mult de 2șC,
coeficientul de circula ție cel mai optim este de 7-8 ori/h;
– coeficientul de reîmprosp ătare (reînnoire) a aerului , (raportul dintre
volumul de aer exterior introdus în depozit într-o or ă sau zi și volumul
încăperii depozitului).
d) Compoziț ia chimic ă a aerului . Aerul atmosferic este un amestec de
gaze, particule solide sau lichide. În timpul p ăstrării, ele vin în contact direct sau
indirect cu produsele alimen tare. Cea mai mare influen ță o are raportul dintre O 2
și CO 2 întrucât în special legumele și fructele nu pot respira într-o atmosfer ă
prea încărcată cu CO 2.
e) Radia țiile solare și în special cele din spectrul ultraviolet produc
mărfurilor modific ări de ordin fizic ș i chimic. Influenț a radiațiilor este deosebit ă
și în funcție de culoarea ambalajelor de sticlă ale produselor alimentare. Din
acest motiv, berea care este u șor alterabilă și datorită influenței radiațiilor solare,
se ambaleaz ă numai în sticle de culoare maronie sau verde. Produsele cosmetice,
pielea, cauciucul, m ărfurile textile, materialele plastice, sufer ă și ele modific ări
sub influenț a prelungit ă a radiaț iilor solare.
f) Factorii biologici . În condi ții favorabile de temperatur ă și umiditate,
microorganismele se dezvolt ă rapid și modific ă nefavorabil proprietăț ile
produselor alimentare, a m ărfurilor textile, bl ănurilor, produselor din lemn. În

142 depozite, combaterea agen ților biologici se poate face prin mijloace fizice,
chimice sau prin iradieri cu radiaț ii gama în anumite procente.
g) Alți factori care influen țează păstrarea produselor alimentare sunt:
– igiena spa țiilor de depozitare;
– existența mirosurilor str ăine;
– vecinătatea produselor.
2. Modific ări calitative ale mărfurilor în timpul p ăstrării și
depozitării
Sub influenț a factorilor fizici, chim ici sau biochimici, m ărfurile pot suferi
în timpul p ăstrării modific ări foarte variate.
1. Modific ări fizice care se datoreaz ă în special ac țiunii factorilor
mecanici, dar și variațiilor de temperatur ă și umiditate din timpul depozit ării sau
păstrării. Dintre modifică rile fizice mai frecvente, se men ționează:
– separări de emulsii la temperaturi între 25-35șC, dar și la temperaturi
scăzute sub -4șC. De exemplu la vopsele, lacuri, produse cosmetice;
– modificarea st ării de agregare (înghețare, topire). Înghe țarea poate
duce la spargerea reci pientelor prin cre șterea volumului lichidelor
înghețate. Topirea care se întâlne ște la produsele care au punct de
topire între 25-50șC, duce la un aspect necorespunz ător (lipirea
bomboanelor), sau la degradarea lor totală (difuziunea gr ăsimii prin
ambalaj la unt, ciocolat ă);
– mucegăirea la mărfuri textile, piele, lemn, etc.
2. Modific ări chimice care se manifestă prin apariț ia în produse a unor
componen ți cu propriet ăți complet diferite de ale produselor ini țiale. Aceste
modificări se datoreaz ă atât factorilor interni, cât și celor externi care ac ționează
foarte diferit asupra produselor. Astfel, temperatura și umiditatea relativ ă a
aerului stau la baza oxidării, coroziunii, condens ării, polimeriz ării. Dintre
acestea, cele mai frecvente sunt oxidarea și coroziunea.
Oxidarea determin ă râncezirea gră similor, modificarea culorii
pigmenților.
Coroziunea se produce în special la recipientele metalice ale conservelor
din legume, fructe, carne.
3. Modific ări biochimice care sunt determinate de activitatea
microorganismelor. În func ție de tipul microorganismelor care ac ționează se pot

143desfăș ura procese biochimice, ca: respirație, fermenta ție, matura ție, muceg ăire
sau putrezire .
a) Respiraț ia este un proces normal în celula vie ș i este proprie legumelor
și fructelor care se p ăstrează sau se depoziteaz ă un timp mai îndelungat, dup ă
recoltarea lor. Respira ția poate fi aerobă sau anaerobă, în funcție de cantitatea
de oxigen existent ă în depozit. Dac ă oxigenul este suficient, respira ția se
produce cu o intensitate redus ă și produsele se p ăstrează un timp mai îndelungat,
fără modificarea substan țială a propriet ăților lor ini țiale. Dacă oxigenul nu este
suficient pentru respira ția normal ă a produselor depozitate, are loc respira ția
anaerobă care se face prin consumul de oxigen din interiorul produselor (este
similară cu procesul de fermenta ție alcoolic ă) și are efect nefavorabil asupra
calității produselor.
Reglarea respira ției aerobe se face cu ajutorul temperaturii și umidității.
Creșterea acestora intensific ă respirația, mărește conținutul de dioxid de carbon,
reduce cantitatea de oxigen și în final duce la respira ția anaerob ă, cu efecte
nedorite asupra calit ății produselor depozitate.
– respirația aerobă :
C6H12O6 + 6O 2 → 6CO 2 + 6H 2O + 674 Kcal.
– respirația anaerobă :
C6H12O6 → 2C 2H5OH + 2CO 2 + 28 Kcal.
b) Fermenta ția este un fenomen în care sub influen ța microorganismelor
substanțele organice complexe (zaharoza, celuloza) se transform ă în substan țe
chimice mai simple. Poate fi aerob ă (acetică, citrică, oxalică) sau anaerob ă
(alcoolică, lactică). Cele mai des întâlnite sunt:
– fermentaț ia alcoolic ă care const ă în transformarea zaharurilor, sub
influența drojdiilor, mucegaiurilor sau bacteriilor, în alcool etilic și
dioxid de carbon
C6H12O6 → 2C 2H5OH + 2CO 2 + 28 Kcal/mol.
La p ăstrarea necorespunz ătoare a unor produse alimentare (legume-fructe
proaspete, marmelade, sucuri), fermenta ția alcoolic ă are efecte negative. S-a
constatat c ă dacă în produse exist ă zaharuri în concentra ție de 67-70%, nu se
produce fermenta ția și de aceea, la conservarea unor fructe se foloseș te zahărul.
Fermenta ția alcoolic ă este însă la baza proceselor tehnologice de ob ținere
a berii, vinului, alcoolului, a produselor de panifica ție.

144 – fermentaț ia acetică care const ă în oxidarea alcoolului etilic pân ă la
acid acetic, sub influen ța unor bacterii
C2H5OH + O 2 → CH 3 – COOH + H 2O
Are efecte negative asupra vinului, berii, produselor lactate (mai ales dac ă
se păstrează în recipiente deschise, deoarece intervine și oxigenul din aer). St ă
însă la baza fabric ării unor produse alimentare, ca de exemplu la ob ținerea
oțetului.
– fermentaț ia lactică are loc sub influen ța bacteriilor lactice, care
transform ă glucoza în acid lactic.
C6H12O6 → CH 3 – CHOH + 18 Kcal
Pe aceast ă reacț ie se bazeaz ă obț inerea produselor lactate acide,
conservarea prin murare. Este un factor negativ în cazul p ăstrării laptelui
proaspă t și a unor mezeluri.
– fermentaț ia butiric ă care const ă în transformarea zaharurilor, sub
influența bacteriilor butirice, în acid butiric. Aceast ă fermenta ție are
efecte negative asupra produselor lactate, legumelor murate, c ărora le
imprimă mirosuri nepl ăcute și gust amar.
c) Putrefac ția este un fenomen fizico-chi mic de dezagregare a unor
substanțe organice, sub influen ța unor bacterii de putrefac ție. O mare parte din
substanțele care rezult ă prin descompunere sunt toxice și au miros nepl ăcut.
Apare la mezeluri, pe ște, ouă dacă nu se respect ă condițiile de depozitare, de
păstrare, precum ș i termenul de garanț ie.
d) Muceg ăirea apare de obicei pe suprafeț ele produselor bogate în
zaharuri sau proteine umectate. Se manifest ă atât la produsele alimentare, cât și
la unele produse industriale (piele, lemn, textile). Muceg ăirea în timpul
depozită rii sau pă strării are efecte negative asupra caracteristicilor calitative ale
produselor.
e) Maturarea este un proces biochimi c complex care se manifest ă la unele
produse vegetale dup ă recoltare, sau la unele produse prelucrate (f ăină,
brânzeturi, salamuri crude) c ărora le modific ă în sens pozitiv propriet ățile
organoleptice, în special gustul, aroma, culoarea.
3. Dirijarea condi țiilor de p ăstrare a m ărfurilor
Condi țiile optime de p ăstrare a m ărfurilor necesit ă un control permanent
al parametrilor atmosferici și dirijarea lor spre nivelul cerut de m ărfurile care se

145păstrează sau se depoziteaz ă. Verificarea și menț inerea parametrilor optimi se
face prin instala ții moderne de climatizare a aerului, sau prin mijloace obiș nuite
la depozitele cu un grad redus de dotare. Astfel:
a) măsurarea temperaturii se poate face cu termometre obi șnuite, termografe
(care înregistreaz ă între 24 ore și o să ptămână variațiile de temperatur ă),
termometre cu protec ție (care se pot introduce în produse), teletermometre
(înregistreaz ă temperatura la distan ță și în mai multe înc ăperi);
b) măsurarea și reglarea umidit ății relative a aerului , se face cu higrometre
(care citesc valoarea umidit ății relative a aerului pe un cadran în fa ța căruia
se deplaseaz ă un ac indicator pus în leg ătură cu un material higroscopic),
higrografe (înregistreaz ă variațiile umidit ății relative pe un interval între 24
ore – o săptămână).
Pentru reglarea condi țiilor de păstrare a m ărfurilor se are în vedere faptul
că între variaț iile de umiditate și de temperatur ă există o strânsă corelație (scade
temperatura, cre ște umiditatea relativă a aerului și invers).
Mic șorarea excesului de umiditate din de pozite se poate face cu ajutorul
varului nestins, cu clorura de calciu, cu alte substanț e care absorb vapori de ap ă
(silicagel), sau chiar numai printr-o ventila ție corespunz ătoare a spa țiului de
depozitare.
Cre șterea umidităț ii aerului în depozit se poate face prin stropirea
pardoselii cu ap ă, împrăș tierea rumegu șului de lemn umezit, ventilarea spa țiului
de depozitare.
Pentru asigurarea unor condiț ii optime de depozitare se face periodic
controlul și reglarea vitezei de mi șcare a aerului precum și controlul compozi ției
aerului din depozite, utilizându-se aparate speciale (anemometre).
4. Perisabilitatea mărfurilor
Prin perisabilităț i se înț eleg pierderile naturale cantitative (în greutate sau
volum), care au loc în timpul p ăstrării sau transportului m ărfurilor, datorită unor
factori interni sau externi, chiar dac ă au fost respectate cu stricte țe regulile de
păstrare, transport, manipulare.
Aceste pierderi naturale sunt cauzate de anumi ți factori obiectivi și
subiectivi.
Principalii factori obiectivi sunt:
– respirația (la fructe și legume);

146 – evaporarea (la carne, brânzeturi, produse de igien ă);
– volatilizarea (la produse de parfumerie, b ăuturi alcoolice);
– fermentarea (la brânzeturi);
– mucegăirea (la fructe, legume);
– pulverizarea sau aglomerarea (la zah ăr, sare, produse sodice).
Există și factori subiectivi care duc la perisabilit ăți. Astfel:
– dotarea tehnic ă necorespunz ătoare a depozitelor;
– nivelul redus de calificare a personalului depozitelor;
– ambalajul și sistemul de ambalare;
– durata păstrării.
Sunt unele produse alimentare car e oricât ar fi de protejate fa ță de factorii
arătați, nu pot fi scutite complet de perisabilit ăți întrucât au un procent mare de
apă în compoziț ia lor. Pentru acestea se stabilesc cote procentuale de pierderi
naturale, al c ăror nivel se urm ărește periodic, pe m ăsura îmbună tățirii condițiilor
de păstrare, transport și manipulare.

147
CAPITOLUL XVII
RECEPȚIA M ĂRFURILOR

1. Generalit ăți
Într-o societate modern ă, în care exist ă o abunden ță de produse,
competiția pentru calitate ocupa un loc deosebit de important în procesul
circulației mărfurilor.
Orice consumator urm ărește să-și satisfacă cerinț ele cât mai complet, fapt
pentru care furnizorii ș i comercianț ii se preocupă să pună la dispoziț ia clientului
mărfuri din ce în ce mai variate ș i cu valori de întrebuin țare multiple. Totodat ă,
consumatorul devine tot mai exigent în privin ța calității mărfurilor și a
serviciilor comerciale care i se oferă la cump ărarea produselor. Acest fapt
determină ca verificarea calit ății mărfurilor să se facă în faze succesive, din
momentul producerii și chiar în timpul folosirii lor de c ătre consumatori.
În circula ția tehnică a mărfurilor de la produc ător la consumator, cea mai
important ă verificare a calit ății, care asigur ă consumatorului un produs bun
calitativ, este recep ția cantitativă și calitativ ă a mărfurilor preluate de la furnizor,
de către comerciant. O recep ție care se face corect, stimuleaz ă producerea de
mărfuri corespunz ătoare calitativ ș i înlă tură din circuitul economic m ărfurile
care nu corespund standardelor sau normativelor în vigoare.
Prin opera ția de recepție a mărfurilor se înț elege luarea în primire a
mărfurilor de la producă tor, de că tre comerciant .
Sub aspect tehnic , recepția are trei faze mai importante:
a) identificarea contractelor, anexelor la contract și a documentelor de înso țire a
mărfurilor (avizul de expediere, factura, buletinul de analiz ă, certificatul de
calitate sau declara ția de conformitate, etc.);
b) identificarea lotului și verificarea lui cantitativă ;
c) verificarea calitativă a lotului pe baza documentelor care prescriu calitatea.
Din punct de vedere juridic , recepția mărfurilor marcheaz ă momentul
trecerii m ărfurilor din patrimoniul furnizorului, în patrimoniul beneficiarului.

148 Între verificarea calitativ ă și recepția calitativ ă există o delimitare, de și
scopul este acela și: stabilirea caracteristicilor ca litative ale produselor. Difer ă
însă, provenien ța produsului a c ărui calitate trebuie stabilit ă și anume:
– verificarea calit ății se face la nivelul industr iei, în cadrul controlului
de calitate pe faze de fabrica ție și al controlului calit ății totale.
Verificarea calit ății se certific ă prin buletinul de analiz ă sau certificate
de calitate care se elibereaz ă pentru produse odat ă cu livrarea lor;
– recepția calitativ ă se folose ște ca termen atunc i când se verific ă
produsele primite sau preluate de la furnizor. Denumirea de recep ție
calitativă se utilizeaz ă și la nivelul industriei, dar numai cu ocazia
primirii materiilor prime și auxiliare de la al ți producători.
2. Modalit ăți de efectuare a recep ției mărfurilor
Locul unde se efectueaz ă recepția este men ționat în contractul dintre
furnizor și beneficiar și este diferit de gradul de complexitate al m ărfurilor, de
cantitatea de m ărfuri care se livreaz ă, de frecven ța în achizi ționarea m ărfurilor,
etc.
Astfel, dac ă mărfurile prezint ă un grad înalt de tehnicitate, pentru
verificarea lor este necesar ă o aparatur ă specială. Recepția se efectueaz ă în
prezența unui delegat al beneficiarului, la sediul furnizorului care dispune de
laboratoare specializate și de personal calificat.
Dacă verificarea calitativă nu necesit ă analize prea co mplicate, recep ția
calitativă se face împreun ă cu cea cantitativ ă la sediul unităț ii comerciale cu
ridicata sau cu am ănuntul, de c ătre o comisie de recep ție. Din comisie fac parte
cel puț in trei persoane: șeful depozitului sau împuternicitul sau merceologul
specialist în calitatea m ărfurilor și gestionarul care va lua în primire lotul
respectiv de marf ă.
Recep ția cantitativă se efectueaz ă bucată cu bucat ă, prin m ăsurare,
numărare sau cântă rire, în func ție de specificul m ărfii.
Recep ția calitativ ă se efectueaz ă asupra unui anumit procent din lot
(prevăzut în contract). Dac ă se constat ă că marfa verificat ă conform procentului
nu este corespunz ătoare, se repetă verificarea asupra unui nou procent din locul
respectiv și dacă în acest caz se g ăsește chiar și numai un singur produs cu
deficiențe calitative, se invită la sediul firmei comerciale un delegat al
furnizorului. În cazul neprezent ării acestuia, se completeaz ă comisia de recep ție

149cu un delegat neutru, în conform itate cu normativele în vigoare ș i se încheie un
proces verbal în care se trec obligatoriu urm ătoarele: data și locul efectu ării
recepției, componen ța comisiei de recep ție, deficien țele calitative constatate și
descrierea lor, etc. Lotul este pus a dispozi ția furnizorului, care va putea s ă-l
resorteze, recondiț ioneze, sau s ă-i dea o alt ă destinație.
Pentru m ărfurile alimentare, societ ățile comerciale cu ridicata și cu
amănuntul, folosesc la recep ție metodele organoleptice. M ărfurile vin înso țite de
certificate de calitate sau de buletine de analiz ă care se efectueaz ă de laboratoare
specializate, dotate cu aparatur ă și cu personal calificat.
În re țeaua comercial ă mai pot surveni verific ări de laborator a
caracteristicilor m ărfurilor, în trei situa ții:
– la cererea unit ăților comerciale care constată că există abateri de la
caracteristicile calitative ale produselor pe care le comercializeaz ă;
– la expirarea termenului de garan ție (de exemplu, a conservelor), când
ele se pot comercializa în continuare numai după controlul ș i avizul
laboratoarelor sanitar-veterinare, dar la un pre ț redus;
– în cazul în care survin litigii între produc ător și unităț ile comerciale, iar
rezolvarea lor necesit ă efectuarea unei expertize merceologice care
reclamă noi analize de laborator.
La m ărfurile nealimentare în unit ățile comerciale, cu ocazia recep ție se fac
pe lângă verificările organoleptice referitoare la aspectul produselor și verificări
care privesc caracteristicile tehnico-func ționale. Pentru propriet ățile mecanice,
electrice, chimice este dificil ă verificarea, dar nu este absolut necesar ă întrucât și
mărfurile nealimentare vi n de la furnizor înso țite de buletinul de analiz ă,
certificate de calitate, certificate de conformitate. Când intervin situa ții
deosebite, ca:
– neatingerea parametrilor înscri și în documentele menț ionate;
– reclamații în termen de garan ție;
– solicitări din partea exper ților în cazul unei expertize merceologice,
se fac din nou verific ări de laborator pentru a se stabili parametrii reali ai
mărfurilor respective.

150 3. Verificarea calit ății produselor
În funcție de mărimea loturilor de m ărfuri și de condi țiile prevăzute în
contracte , verificarea calit ății produselor se poate face total (100%) sau prin
eșantionare .
Verificarea totală constă în examinarea bucat ă cu bucat ă a întregii
cantități de produse primite. Deș i cea mai eficient ă modalitate de stabilire a
calității, prezint ă dezavantajul c ă necesită timp îndelungat pentru efectuare și
este mai costisitoare.
Verificarea prin e șantionare se face prin prelevarea unor mostre
(eșantioane) din loturile de produse. E șantioanele se constituie dup ă anumite
procedee statice, care trebuie alese diferen țiat de tipuri de produse, astfel încât
mostrele s ă aibă caracter de reprezentativitate, s ă posede caracteristicile medii
ale tuturor produselor existente în lot. Pentru a se ob ține aceste cerin țe, trebuie
respectată mărimea eșantionului și modul de alegere a mostrelor, astfel încât
rezultatele verific ărilor să se poată extinde asupra întregului lot. Verificarea prin
eșantionare nu poate oferi certitudini privi nd calitatea întregului lot. Se folose ște
în practic ă, întrucât pentru o verificare total ă în cazul unor loturi de produse cu
dimensiuni și frecvență mare, s-ar întârzia prea mult procesul de distribu ție a
mărfurilor.
Scopul procesului de recep ție cantitativă și calitativ ă a mărfurilor, constă
în:
– verificarea modului în care furnizorul î și îndepline ște obliga țiile
asumate prin contract, cu privir e la sortiment, calitate, cantitate,
ambalaj, etc.;
– verificarea și controlarea m ăsurii în care organele de transport și-au
respectat obliga țiile referitoare la p ăstrarea integrit ății cantitative și
calitative a m ărfurilor, pe toat ă durata transportului.
Din punct de vedere economic, pentru produc ție, comer ț și consumator,
recepția mărfurilor este deosebit de important ă, întrucât ea permite:
– evitarea p ătrunderii în re țeaua comercial ă a m ărfurilor
necorespunz ătoare calitativ, ca structur ă și sortiment;
– evitarea form ării pe rețea a unor stocuri supranormative care genereaz ă
imobilizări de fonduri;
– influențarea întreprinderilor produc ătoare pentru a produce m ărfuri de
bună calitate și în sortimentul cerut de consumatori;

151- protecț ia consumatorului pentru a consuma numai m ărfuri de calitate
bună ;
– stabilirea r ăspunderii materiale în urma recep ției unor m ărfuri care se
dovedesc necorespunz ătoare calitativ.
În situa ția în care intervin litigii între furnizor și cumpă rător, prin recep ția
unor mărfuri necorespunz ătoare calitativ, se poate solicita o expertiz ă
merceologic ă, în scopul stabilirii p ărții care se face vinovat ă de calitatea sau
cantitatea necorespunz ătoare a mărfurilor.

152
BIBLIOGRAFIE

1. Atanase I., Atanase A., Performan ța – caracteristica de calitate sau criteriu
de tipizare (în "Asigurarea calităț ii produselor ș i
serviciilor în rela țiile cu produc ătorii și consumatorii",
vol.II, ASE, 1977).
2. Banu C. și colaboratorii, Influența proceselor tehnologice asupra calit ății
produselor alimentare , București, 1983.
3. Ciurea S., Dr ăgulescu N., Managementul calit ății totale , Editura Economica,
București, 1995.
4. David Hoyle, ISO 2000 , Quality Systems Handbook, Oxford, 1998.
5. Diaconescu I., Merceologie Alimentar ă, Editura Eficient, Bucure ști, 1998.
6. Diamandescu I., Atanase A., Analiza m ărfurilor , Editura Matrix-Rom,
București, 1998.
7. Dima D., Pamfilie R., The Perenniality and Vocation of the Science of
Commodity , în Forum Ware, Viena, 1992.
8. Edholm G., Fletcher J.G., Wil ddowson E.M., Mc Cance R.A., The energy
expenditure and food intake of individual men , Brit
J.Nutr., 9, 1995.
9. Elmadfa I., Leizmann C., Ernährung des Menschen , Ulmer, Stuttgart, 1990.
10. Ginsburg J., Environnement oestrogens , Lancet 343, 1994.
11. Frațilă R. ș i colaboratorii, Bazele tehnologiei ș i merceologiei , Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2000.
12. Fülaraff G., Lebensmittel-Toxikologie , Ulmer, Stuttgart, 1989.
13. Ionașcu I., Răducanu I., Atanase I., Metode și tehnici de control și analiză a
calității m ărfurilor , ASE Bucure ști, 1989.
14. Ionescu Muscel I., Tratat de merceologie , vol.I și II, Editura Tehnic ă,
București, 1974.
15. Kotler Ph., Managementul marketingului , Editura Teora, 1999.
16. Kasper H., Ernährung des Menschen , Ulmer, Stuttgart, 1990.
17. Leaf A., Weber P.C., A new era for science in nutrition , Amer J.clin.Nutr.,
45, 1987.

15318. Mincu Iulian, Impactul om-alimenta ție, Editura Medical ă, București, 1993.
19. Olaru M., Managementul calit ății, Editura Economica, Bucure ști, 1995.
20. Păcuraru Gh., Bazele merceologiei , Editura Amarcord, Timi șoara, 1997.
21. Pamfilie R., Merceologia și expertiza m ărfurilor alimentare , Editura Oscar
Print, 1996.
22. Petrescu V., P ăslaru C., Implicațiile economice și ecologice ale recuper ării și
reciclării ambalajelor (în "Asigurarea calităț ii
produselor și serviciilor în rela ție cu protecț ia
consumatorului", vol.II, ASE, 1989).
23. Redeș Al. ș i colaboratorii, Calitatea total ă, element de referin ță în noua er ă
a managementului , ASE Bucure ști, 1995.
24. Schäfer W., Zahradnik H.P., Breeckwoldt M., Umweltschadstoffe in der
Muttermilch , Dtsch.med.Wschr., 119, 1994.
25. Segal Brad și colaboratorii , Valoarea nutritiv ă a produselor agroalimentare ,
Editura Ceres, Bucure ști, 1983.
26. Spiller G.A., Handbook of Dietary Fiber in Human Nutrition , CRC Press,
Boca-Ratton-Ann Arbor, London-Tokio, 1993.
27. Wiegler E., Kolb H., Rühl C., Untersuchungen zum Nitrosamingehalt von
Pizzen und Toasts , Fleischwirtsch, 74, 1994.
28. * * *, Revista Capital , 1998, 1999, 2000.
29. * * *, Monitorul Oficial , 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997, 1998, 1999,
2000, 2001, 2002.
30. * * *, Revista Tribuna Calit ății, 1998, 1999, 2000.
31. * * *, Tribuna Economic ă, 1998, 1999, 2000.