Luca Paciolo-părintele contabilității moderne, ținând cont de următoarele aspecte: [304882]

Cuprins

Argument

Capitolul 1: Organizarea contabilității serviciilor turistice 3

1. 1 Specificul și conținutul serviciilor turistice 3

1. 1. 1 Turismul. Etimologie și definire. 3

1. 1. 2 Forme de turism 6

1. 1. 3 Componente și operatori în dezvoltarea turismului 8

1. 2 Contabilitatea operațiunilor de turism intern 12

1. 2. 1 Generalități 12

1. 3 Principalele înregistrări contabile din cadrul unei unități turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație 16

1. 3. 1 Contabilitatea activităților hoteliere 16

1. 3. 2 Contabilitatea activităților de alimentație publică aferente restaurantului 17

1. 3. 3 Contabilitatea activităților din bar 18

1.4. Contabilitatea agențiilor de turism 20

1. 4. 1 Cadrul legislativ de funcționare al agențiilor de turism în România 21

1. 4. 2 Clasificarea agențiilor de turism 21

1. 5 Principalele înregistrări contabile din cadrul unei agenții de turism 28

1. 6 Regimul documentelor utilizate în unitățile de turism și alimentație 30

1. 6. 2 Regimul documentelor din turism 33

1. 6. 3 Documente specifice activității turistice 34

1. 6. 4 Regimul documentelor în unitățile de alimentație publică 35

Capitolul 2: Elemente de teorie a evaluării școlare 38

2. 1 Abordări terminologice ale evaluării 38

2. 2 Funcțiile evaluării 42

2. 3 Metode de evaluare 43

2. 3. 1 Evaluarea orală 44

2. 3. 2 Evaluarea scrisă 45

2. 3. 3 Metode alternative de evaluare 47

2. 4 Rezultatele evaluării și importanța acestora pentru elevi 54

2. 5 Divergențe în notare 56

2. 6. 2 Armonizarea scărilor de notare 59

2. 6. 3 Testul docimologic 60

2. 7 Erorile subiective de evaluare 61

2. 7. 1 Efectul „Halo” și stereotipiile 62

2. 7. 2 Efectul Pygmalion 63

2. 7. 2 Alte erori 64

Capitolul 3: Strategii de evaluare utilizate în lecțiile de contabilitate 66

3. 1 Calitățile instrumentelor de evaluare 66

3. 1. 1 Validitatea 66

3. 1. 3 Obiectivitatea 71

3. 1. 4 Aplicabilitatea 71

3. 2 Itemii 71

3. 2. 1 Tipuri de itemi 72

3. 3 [anonimizat] 76

3. 4 Proiectarea instrumentelor și tehnicilor de evaluare scrisă 77

3. 5 Utilizarea mijloacelor TIC în proiectarea evaluării 80

3. 5. 1 Programe și aplicații informatice utilizate în evaluare la disciplina Contabilitate 81

Capitolul 4: Exemple practice de instrumente de evaluare utilizate la clasă 85

4. 1 Metode tradiționale versus metode alternative de evaluare 85

4. 2 Modele de teste și interpretarea rezultatelor 89

4. 2. 1 Testul inițial 89

4. 2. 2 Testul formativ 93

4. 2. 3 Testul sumativ 95

4. 3 Investigarea opiniilor elevilor față de procesul evaluării 100

4. 4 Concluzii 104

Anexe 106

Capitolul 1: Organizarea contabilității serviciilor turistice

1. 1 Specificul și conținutul serviciilor turistice

1. 1. 1 Turismul. Etimologie și definire.

[anonimizat] a fost desemnată o definiție exactă și general acceptată a turismului, cum de altfel există dispute și în ceea ce privește etimologia cuvântului. [anonimizat] 2009 definește turismul ca fiind „Totalitatea relațiilor și fenomenelor care rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara loculuilor de reședință ([anonimizat])”, indicând etimologia franceză. [anonimizat], William F. Theobald, [anonimizat], ambele cu sensul „[anonimizat], mișcarea de rotație din jurul unui punct sau a unei axe centrale”; semnificația incipientă a acestor cuvinte schimbându-se în timp, prin folosirea cuvântului tour în sensul de „deplasare circulară a unei persoane”, iar mai apoi, referindu-se la „plecarea unei persoane dintr-un loc și revenirea acesteia în același loc după o anumită perioadă de timp”. Faptul că nu a existat o definiție concretă, a îngreunat determinarea cu exactitate a perioadei de apariție a fenomenului în sine. Astfel, evoluția lui ar putea fi analizată din cel puțin trei considerente: evoluția călătoriilor, a infrastructurii și a serviciilor oferite. Pot fi identificate așadar trei etape în evoluția fenomenului turistic, după O. Moisescu:

1. O primă etapă, cea a turismului incipient, suprapusă peste perioada antichitățiiși a marilor migrații, etapă în care călătoriile erau realizate, în principal, în scop religios, de afaceri sau către reședințe secundare aflate „la țară”. Elementele de infrastructură turistică constau, în principal, în drumuri, hanuri și stațiuni de cură balneară, iar serviciile turistice oferite se limitau la servicii de cazare, luare a mesei și călăuzire (ca formă de ghidaj).

2. Etapa pseudo-turistică, considerată etapă secundă, cuprinde perioada Evului Mediu timpuriu și mijlociu, etapă în care se cristalizează principalele pelerinaje religioase ale umanității (către Roma, Ierusalim, Mecca etc.), se extinde turismul de afaceri către noi destinații maritime și terestre și apare, pentru prima dată, o formă de turism cultural, stimulată de înființarea universităților. Toate acestea rescriu rețelele de drumuri, legăturile maritime și amplasarea infrastructurilor de primire (hanuri).

3. Cea de-a treia etapă, cea a turismului de anvergură, cu trei sub-perioade:

• perioada 1400 – 1800, cu accent deosebit pe apariția și dezvoltarea resurselor culturale (capodoperele Renașterii) și a noilor rute comerciale către coloniile din Oceanele Atlantic și Indian;

• perioada 1800 – 1950 marcată, de revoluția mijloacelor de transport ( această perioadă de 150 de ani concentrează toată evoluția omenirii, de la trăsură la automobil și la cale ferată, de la navele cu vele la cele cu aburi și, ulterior, la cele cu motoare pe benzină, precum și de la balonul cu aer cald la dirijabile și avioane); această revoluție permite apariția turismului de masă, datorită numărului de practicanți, destinațiilor specifice și tipurilor de organizații turistice (agenții de turism, hoteluri, alți prestatori specializați care oferă forme organizate ale călătoriilor turistice);

• perioada de după 1950 a fost caracterizată prin dezvoltarea explozivă a turismului de masă, ca urmare a acțiunii unor factori precum: scurtarea zilei și a săptămânii de muncă, ridicarea nivelului de trai, dezvoltarea căilor și a mijloacelor de transport și comunicații, dezvoltarea și diversificarea ofertei turistice, creșterea nevoii de recreere și recuperare ca urmare a intensificării stresului urban.

Literatura de specialitate abordează definirea turismului conceptual și tehnic.

Definițiile conceptuale au la bază o abordare teoretică din prisma corelării

caracteristicilor turismului cu alte activități asemănătoare. De exemplu, economiștii sunt interesați de efectele activității turistice asupra dezvoltării economice, iar specialiștii în geografie urmăresc eficiența utilizării spațiului, protejarea arealelor geografice, valorificarea potențialului natural, în timp ce sociologii pun accent pe tradiții, cultură și stil de viață.

Pe plan internațional se cunosc două definiții conceptuale:

1. Prima definiție pune în evidență, pe de o parte, actorii care formează cererea și oferta turistică, iar, pe de altă parte, efectele economice, socio-culturale și de mediu ale turismului, incluzând :

a. persoanele care călătoresc în afara habitatului lor obișnuit;

b. ”industria” care răspunde nevoilor acestora;

c. impactul pe care atât persoanele, cât și ”industria” îl au asupra mediului socio-cultural, economic și natural al locului-gazdă.

2. A doua definiție conceptuală este axată, pe de o parte, pe activitățile desfășurate de către vizitatori, iar pe de altă parte, pe infrastructura specifică sectorului turistic, menită să satisfacă nevoile vizitatorilor, reprezentând:

a. deplasarea temporară a persoanelor către destinații aflate în afara locului în care acestea obișnuiesc să trăiască sau să muncească;

b. activitățile desfășurate de către aceste persoane pe parcursul șederii lor în cadrul destinațiilor;

c. infrastructura creată în cadrul destinațiilor pentru a satisface nevoile acestor persoane.

Definițiile tehnice au fost formulate de către organizațiile din domeniul turismului,

respectiv: Organizația Mondială a Turismului (”World Tourism Organization”), Consiliul Mondial al Călătoriilor și Turismului (”World Travel & Tourism Council”), Comisia Europeană a Călătoriilor (”European Travel Commission”) ș. a. și se bazează pe scopul, distanța și durata călătoriilor.

Formularea acestor definiții a avut la bază necesitatea înregistrării fluxurilor turistice, precum și unele considerente de ordin legislativ, cum ar fi regimul fiscal al afacerilor din domeniu. Sintetizând aspectele metodologice elaborate de OMT, putem defini turismul ca fiind „un ansamblu de activități desfășurate de către persoane care se deplasează din mediul lor obișnuit pe o perioadă mai mică de un an, cu alte scopuri decât migrația sau căutarea unui loc de muncă.”

1. 1. 2 Forme de turism

Formele de turism pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel că putem identifica următoarele clasificări:

După modul și momentul angajării prestației turistice:

Turism organizat- este forma de turism în care prestațiile turistice, destinația

și perioada de desfășurare sunt programate în prealabil pe bază de contract cu agenții specializate sau intermediari. Avantajele acestui tip de turism sunt multiple, atât pentru turist, datorită comodității obținerii și garantării tuturor serviciilor (cazare, transport, masă, agrement etc) la nivelul de confort dorit, cât și pentru prestator, care are posibilitatea organizării activității și posibilitatea utilizării raționale a resurselor, precum și evitarea supraaglomerării.

Turism neorganizat- se caracterizează prin dorința de independență a

turistului, care va apela direct la unitățile prestatoare în timpul călătoriilor.

Turism semiorganizat- este o combinație între cele două forme, în care, cel

puțin un serviciu este contractat printr-o agenție.

În funcție de gradul de mobilitate a turistului distingem:

turism de sejur atunci când turistul poate să-și satisfacă cererea de

servicii turistice rămânând un timp într-o zonă turistică, și poate fi:

turism de sejur lung;

turism de sejur de durată medie;

turism de sejur scurt (incluzându-se aici formele de turism ocazional, de

circumstanță și turismul de sfârșit de săptămână).

turism itinerant atunci când turistul se deplasează continuu pe itinerarii stabilite mai

înainte sau ocazional, cu sejururi scurte în diverse localități de pe traseele fixate

În funcție de motivația deplasării, turismul poate fi clasificat în:

Turismul de agrement, formă de turism practicată de turiștii care caută să profite de

frumusețile naturii și de prilejul de a cunoaște locuri și oameni noi, obiceiurile și istoria acestora;

Turismul de odihnă și recreere ce presupune exercitarea în mod voluntar a unor

activități diferite de cele practicate în mod obișnuit, caracterizându-se prin sejururi mai lungi și cu activități recreative de odihnă activă;

Turismul balneoclimateric și de tratament care îmbină destinderea cu diverse forme

de cură și tratament și se practică în stațiunile balneo – medicale cu importante resurse naturale de ape minerale, termale, nămoluri cu efecte terapeutice, la care se adaugă baza materială și infrastructura pentru punerea lor în valoare într-o măsură cât mai mare. Această formă de turism prezintă următoarele avantaje: asigură sejururi relativ constante și mai lungi (7 – 14 – 21 zile); o clientelă mai stabilă; realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist ca urmare a solicitării și prestării unei game specifice de cură balneară și tratamente medicale; contribuie la creșterea coeficientului de utilizare a capacității bazei materiale turistice.

Turismul de afaceri și de congrese reprezintă ansamblul activității de călătorii în

interes oficial, comercial și participările la manifestări internaționale, congrese, seminarii, întâlniri internaționale. Această formă necesită facilități adecvate specificului activității de congrese și afaceri, cât și cerințelor pentru servicii turistice. Prezintă avantajele unor încasări medii pe zi/turist mai ridicate, precum și faptul că nu sunt legate de o sezonalitate determinată.

Turismul tehnic și științific este mai mult ocazional decât programat, are caracter

neorganizat și presupune îndeosebi vizitarea unor obiective amenajate, zone industriale, agricole, rezervații naturale și monumente ale naturii.

Turismul sportiv care include atât turismul pentru practicarea sporturilor, cât și

turismul pentru vizionarea activităților sportive.

Turismul cultural, legat de latura formativă a personalității umane.

Turismul de agrement, practicat preponderent de turiștii care caută să descopere

locuri, oameni și obiceiuri noi.

În funcție de mijlocul de transport folosit de turist se disting următoarele forme de

turism:

drumeția și excursiile pedestre cu scop recreativ și de îngrijire a sănătății;

turism rutier (cicloturismul, motociclismul și turismul automobilistic);

turism cu trenul;

turism naval care folosește ca mijloace de transport navele maritime și fluviale;

turism aerian care se află în plină evoluție.

Din punct de vedere al sezonalității distingem:

turism de vară;

turism de iarnă;

turism de circumstanță.

În funcție de sfera de activitate, se poate practica turism intern și/sau turism

internațional.

Turismul intern se practică de cetățeni în limita granițelor țării de reședință.

Turismul internațional se practică în afara granițelor țării de reședință. După sensul

circulației turistice, turismul internațional poate fi:

turism de primire sau export turistic care se referă la sosirile turiștilor străini într-o țară (în vederea consumului de mărfuri sau servicii);

turism de trimitere sau import turistic, care se referă la plecările turiștilor într-o altă țară (unde li se pun la dispoziție mărfuri sau li se prestează servicii turistice).

1. 1. 3 Componente și operatori în dezvoltarea turismului

1. 1. 3. 1 Componentele dezvoltării turismului

Privind turismul sistemic, ca loc de origine-destinație, putem spune că multe dintre serviciile și facilitățile căutate de turiști sunt găsite la destinație. Așadar, ca și componente ale dezvoltării turistice delimităm:

Atracțiile turistice determină, de regulă, turiștii să-și petreacă vacanțele în anumite regiuni și pot fi împărțite în mai multe categorii, astfel:

Pe de o parte, atracții naturale (relief, flora, fauna etc.) și atracții antropice,

istorice sau moderne (mănăstiri, catedrale, castele, cazinouri, parcuri de distracții etc);

Pe de altă parte, atracții care se referă la întregul spectru al culturii exprimat prin limbă, muzică, folclor, dansuri, gastronomie etc.

Într-o interesantă analiză, se subliniază trei perspective pentru clasificarea atracțiilor turistice:

perspectivă individuală

perspectivă organizatorică și spațială

perspectivă cognitivă

Cazarea

Turistul modern are la dispoziție o mare varietate de forme de cazare, care, în linii mari, ar putea fi grupate în sectorul comercial (hoteluri, moteluri, case de vacanță) și sectorul individual (reședințe private).

Facilitățile și serviciile locale sunt în primul rând adresate rezidenților și mai apoi,

implicit turiștilor care solicită o mare gamă de servicii auxiliare, cum ar fi: magazine alimentare sau de suveniruri, farmacii, restaurant, bănci, saloane de coafură/frizerie etc. Mill propune un model ierarhic pentru dezvoltarea acestor servicii într-o stațiune turistică tradițională.(Figura 1.1)

Figura 1. 1

Infrastructra

Pentru a susține serviciile și facilitățile locale este nevoie de infrastructură adecvată care, bineînțeles, este adresată în primul rând populației rezidente sau economiei locale, dar poate și este utilizată și pentru activitățile turistice. Infrastructura, cu mici excepții, cum ar fi autostrăzile cu taxă, nu generează venituri directe, dar lipsa ei, ar putea avea influențe negative asupra turismului. De exemplu, serviciile de canalizare, sau de ce nu, cele medicale, nu produc bani, dar lipsa acestora ar avea un impact negativ, nedorit, asupra dezvoltării turistice.

Transporturile

Dezvoltarea turismului este asociată cu progresul din domeniul transporturilor care a facilitat accesul pe piețe și la diferite destinații. Dezvoltarea de început a stațiunilor balneare și a celor de litoral a depins mult de dezvoltarea căilor ferate. După cel de al doilea război mondial, creșterea rapidă a posesorilor de autoturisme a fost principala cauză a creșterii volumului turismului individual, iar îmbunătățirea tehnologiei aeronautice a dus la o explozie a numărului de călătorii internaționale. În afara creșterii volumului traficului turistic, aceste progrese din transporturi au modificat orientarea fluxurilor turistice și au impus modele noi de dezvoltare, încetinind turismul în localitățile cu mijloace tradiționale de transport. Totodată, marile hoteluri, puncte terminus ale căilor de transport, au cedat locul camerelor de oaspeți de pe autostrăzi sau motelurilor, extinderea rețelelor de autostrăzi canalizând și concentrând fluxurile turistice, datorită accesibilității lor. În schimb, extinderea fluxurilor turistice internaționale aeriene sunt asociate cu construirea de noi aeroporturi și dezvoltarea unor curse regulate de zbor, precum și a liniilor charter care leagă în mod direct piețele turistice și destinațiile. Pe de altă parte, o importanță deosebită o au transporturile în interiorul destinațiilor turistice, unele fiind orientate spre turism individual (turul împrejurimilor, gondole etc.), în timp ce altele, cum ar fi transportul public (autobuze, metrou) sunt folosite atât de turiști, cât și de rezidenți, toate asigurând și servicii de tranzit de la aeroport în centrul orașului sau la hotel.

Investițiile

Deși investițiile sectoarelor pot varia de la caz la caz, cazarea și infrastructura solicită cele mai mari cheltuieli. Dacă sunt luate în considerare atât produsul turistic cât și transportul, costurile investițiilor cresc semnificativ. Structura costului mediu al unei agenții de voiaj, conform unor studii de specialitate, arată că aproximativ ¾ din costuri sunt alocate transportului și cazării, costurile de marketing, de administrație, comisionul operatorului și comisionul agențiilor deținând 28% din pachetul turistic. (Tabelul 1.1)

Tabelul 1. 1 Costurile de capital la destinație pentru dezvoltarea unui produs turistic conform studiilor realizat într-o agenție tur operatoare

Atracțiile naturale sau istorice pot fi completate prin atracții construite în scopul de a mări interesul pentru o stațiune sau pentru a completa piața deja existentă(distracții pe pârtii de genul Après Schi, muzeul figurilor de ceară, etc.) Structura costurilor în cadrul unei agenții tur operatoare, pentru un pachet All Inclusiv, poate fi redată astfel:

Tabelul 1. 2 Structura costurilor în cadrul unui pachet All Inclusiv

1. 2 Contabilitatea operațiunilor de turism intern

1. 2. 1 Generalități

Turismul, considerat o formă complexă a comerțului invizibil, a devenit la nivel mondial, una dintre cele mai importante activități economice, având ca obiect organizarea și desfășurarea unor călătorii în afara localității de reședință, pentru satisfacerea unor interese legate, în principal, de petrecerea timpului liber al populației.

Organizarea contabilității unităților de turism și de alimentație se face, conform prevederilor articolului 11 din Legea Contabilității, în compartimente distincte conduse de către directorul economic sau de către contabilul șef.

Contabilitatea de gestiune se organizează în conformitate cu specificul activității având în vedere necesitățile proprii și are ca obiective: calculul costurilor, calculul rezultatelor fiecărei unități, întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pe feluri de activități.

Răspunderea pentru organizarea contabilității revine persoanei care are obligația gestionării patrimoniului. Aceasta are obligația să asigure condițiile necesare pentru întocmirea documentelor justificative privind operațiile economico-financiare, organizarea și ținerea la zi a contabilității, organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului, întocmirea corectă a bilanțului contabil, publicarea și depunerea lui la termen organelor în drept.

Mărimea societății, numărul de unități din subordinea ei și dispersarea teritorială a acestora determină alegerea sistemului de contabilitate: centralizat sau descentralizat.

Profilul unităților determină folosirea unor documente specifice care influențează, între altele, și modul de organizare a contabilității, astfel:

1. Caracterul complex al activității turistice, determinat de diversitatea serviciilor asigurate turistului pe parcursul călătoriei sale (cazare, masă, transport, tratament, vizite, etc.), privite ca fenomen social formează acțiunea turistică, privite ca fenomen economic produsul turistic. Sub aspect contabil, produsul turistic prezintă importanță în evidențierea veniturilor și cheltuielilor pe activități, pe tipuri și pe feluri de prestații turistice, oferind posibilitatea determinării și analizei eficienței acestora.

2. Fiecare acțiune turistică se încredințează unui agent de turism care poartă responsabilitatea realizării ei în condiții de eficiență.

Mânuind diverse valori, cum ar fi bani, bilete de călătorie, cecuri agentul de turism devine debitor până în momentul justificării valorilor primite, moment care coincide cu încheierea acțiunii turistice. Deoarece agentul de turism reține asupra sa toate documentele justificative pe parcursul călătoriei înregistrarea cheltuielilor în contabilitate are loc după încheierea acțiunilor turistice. Din punct de vedere practic, datorită numărului mare al acțiunilor turistice, este necesară urmărirea cheltuielilor fiecărei acțiuni cu ajutorul evidențelor tehnico – operative. Dacă se utilizează în procesul de tratare a datelor contabile echipamentele electronice de calcul se vor depăși o serie de dificultăți actuale.

3. Acțiunile turistice au o durată relativ scurtă, ceea ce face ca o acțiune turistică inițiată în cursul unei luni să se încheie în luna respectivă. Astfel, cheltuielile și veniturile fiind aferente aceleiași perioade de gestiune, există posibilitatea stabilirii cu ușurință a rezultatului și a eficienței economice a fiecărei acțiuni turistice.

Dacă acțiunile turistice sunt în curs de execuție la sfârșitul lunii, ele nu se înregistrează pe cheltuieli, deoarece documentele se află la agentul de turism; iar dacă s-au efectuat deja anumite plăți, acestea se vor înregistra sub forma cheltuielilor constatate în avans.

4. În vederea utilizării integrale a capacităților bazei tehnico – materiale se

practică măsuri asiguratorii

Acestea se concretizează în stipulațiile speciale din contractele încheiate cu partenerii, precum și încasarea anticipată a prestațiilor turistice, pentru că orice neutilizare a capacității bazei tehnice are efecte negative asupra eficienței economice.

Deoarece valoarea efectivă a prestațiilor poate să fie diferită de cea încasată anticipat, sau acțiunea turistică să nu mai aibă loc, reflectarea în contabilitate a încasărilor ca venituri are loc după încheierea acțiunii turistice.

5. Utilizarea unor instrumente de plată care să garanteze încasarea serviciilor

prestate,cum ar fi: vouchere și cărți de credit.

Existența condițiilor diferite de angajare a prestațiilor turistice determină diferențe și în modul de decontare a serviciilor și implicit de evidențiere în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor. Astfel, decontarea în turismul organizat se face între unitățile contractante prin intermediul băncilor, iar în turismul neorganizat are loc încasarea anticipată de la turiști, urmând să se regularizeze sumele încasate. În turismul organizat, cheltuielile și veniturile se evidențiază numai la unitatea contractantă, chiar dacă la realizarea serviciilor turistice participă și unități prestatoare, în timp ce în turismul neorganizat cheltuielile și veniturile se reflectă în contabilitatea unității care organizează și încasează contravaloarea serviciilor turistice. Cheltuielile efectuate de unitățile prestatoare nu se evidențiază în calitate de cheltuieli ale activității turistice, ci ca și cheltuieli ale activității de prestații turistice, urmând să se recupereze de la unitatea solicitantă, iar veniturile se constituie de asemene din activitățile de prestări turistice.

Participarea mai multor unități de turism la realizarea unei acțiuni turistice face ca una dintre ele să îndeplinească rolul de unitate organizatoare, iar celelalte de unități prestatoare. Acest lucru determină evidențierea veniturilor și cheltuielilor activității de turism numai în contabilitatea unității organizatoare și recuperarea prețului serviciilor turistice de către unitățile prestatoare de la unitatea organizatoare.

6. Inelasticitatea sau perisabilitatea produselor turistice este redată de adaptabilitatea redusă la modificările cererii pe termen scurt și pe termen lung, adică, pe termen scurt, serviciile turistice nu pot fi stocate. Variație a cererii turistice pe termen scurt poate să influențeze componentele și prețul produsului turistic. Pe termen lung, cantitatea și calitatea serviciilor turistice turistic sunt dependente de caracteristicile infrastructurii de primire, de transport și cazare existente.

7. Complementaritatea este una din principalele dificultăți cu care se confruntă tour-operatorii și alți intermediari, care trebuie să-și selecționeze prestatorii pe baza calității serviciilor oferite.

Aceasta se referă la faptul că produsul turistic nu este format dintr-un singur serviciu, ci dintr-un ansamblu de servicii complementare care influențează calitatea produsului turistic. Astfel, dacă un serviciu nu corespunde din punct de vedere calitativ, va fi afectat întregul program turistic.

8. Eterogenitatea produselor turistice reiese din faptul că este imposibil să se producă servicii turistice identice, deoarece o diferență de calitate poate să existe. Această eterogenitate a calității face posibilă o anumită substituire între diferite subproduse turistice.

9. Modul de realizare a produsului turistic influențează gestiunea și contabilitatea unităților patrimoniale din sfera turismului.

Obținerea unui produs turistic complex necesită perioade lungi de timp și investiții care angajează finanțări mari. Principalele faze urmărite de realizatorul produsului turistic sunt:

evaluarea rentabilității previzionale și studii de piață;

finalizarea produsului și negocierile.

1. 2. 2 Activitățile de cazare și serviciile oferite de acestea

Fiind o formă a prestărilor de servicii, activitatea de cazare are un caracter nematerial. Ea presupune atât operații de rezervare și închiriere a spațiilor de cazare, cât și operații de urmărire și încasare a tarifelor pentru serviciile prestate.

Concomitent cu serviciile de cazare, întreprinderea mai poate pune la dispoziția turiștilor și alte servicii cum ar fi:

servicii de tratament;

servicii de frizerie/coafură,

închirieri de obiecte,

curățătorie sau spălătorie chimică;

servicii de agrement;

servicii de poștă (convorbiri telefonice, telex, telegraf, etc.);

servicii de schimb valutar etc.

Dotarea materială a unităților de cazare și calitatea diferită a serviciilor determină niveluri diferențiate ale cheltuielilor. Drept urmare se impune stabilirea unor venituri diferențiate pe categorii de unități operative.

Tarifele de cazare exprimă valoarea serviciilor corespunzătoare și au drept scop acoperirea cheltuielilor și asigurarea realizării profitului întreprinderii. Tariful de cazare poate fi diferențiat și în funcție de perioada de cazare, deci de sezon, care influențează raportul cerere – ofertă a spațiilor de cazare.

Reflectarea în contabilitate a activității de cazare este mai simplă, concretizându-se în înregistrarea pe de o parte a cheltuielilor de cazare, iar pe de altă parte a veniturilor aferente, diferența dintre ele reprezentând rezultatul financiar al acestei activități.

1. 3 Principalele înregistrări contabile din cadrul unei unități turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație

În cadrul structurilor turistice cu funcțiuni de cazare și alimentație întâlnim toate unitățile de cazare(hoteluri, moteluri, pensiuni, etc.) care oferă și servicii de alimentație în regim de restaurant, precum și bar sau cafenea.

1. 3. 1 Contabilitatea activităților hoteliere

Achiziție mărfuri (alimentare și nealimentare pentru dotarea minibarurilor),

materiale consumabile, produse de curățenie, veselă, alte obiecte de inventar:

%        =                401„Furnizori”
371 „ Mărfuri”

302 „ Materiale consumabile”

303 „ Materiale de natura obiectelor de inventar”

Vânzarea mărfurilor cu amănuntul:

371 „Marfuri” = %

401 „Furnizori”

378 „Diferențe de preț la mărfuri”

4428 „TVA neexigibilă”

Descărcarea gestiunii de mărfuri:

607 „Cheltuieli privind marfurile” = 371 „Mărfuri”

Înregistrarea notei de plată întocmită clientului:

411 „Clienți”               =                        %

701 „Venituri din vânzări de produse finite”
            707 „Venituri din vânzarea mărfurilor”
          4427 „ TVA colectată”

consumul de materiale pentru curățenie:

602   „ Cheltuieli cu materialele consumabile”         =  302 „ Materiale consumabile”

1. 3. 2 Contabilitatea activităților de alimentație publică aferente restaurantului

Achiziție mărfuri de la furnizori persoane juridice

%        =                401„Furnizori”
371 „ Mărfuri”

302 „ Materiale consumabile”

303 „ Materiale de natura obiectelor de inventar”

Achiziție mărfuri de la furnizori persoane fizice:

%        =                5311 „ Casa în lei”
371 „ Mărfuri”

302 „ Materiale consumabile”

303 „ Materiale de natura obiectelor de inventar”

c. Vânzarea mărfurilor cu amănuntul:

371 „Mărfuri” = %

401 „ Furnizori”

378 „ Diferențe de preț la mărfuri”

4428 „ TVA neexigibilă”

Realizarea porțiilor alimentare conform rețetarului

d1. Consumul de materii prime și materiale:

6xx = %

301 „ Materii prime”

302 „ Materiale consumabile

d2. Obținerea porțiilor alimentare:

345 „Produse finite” = 711„Variația stocurilor”

d3. Descarcarea din gestiune:

711 „Variația stocurilor” = 345 „ Produse finite”

Descărcarea gestiunii aferente vânzării de mărfuri:

607 „Cheltuieli cu mărfurile” = 371 „Mărfuri”

Înregistrarea notei de plată întocmită clientului:

411 „Clienți” = %

701 „Venituri din vânzări de produse finite”

707 „ Venituri din vânzări de mărfuri”

4427 „ TVA colectată”

1. 3. 3 Contabilitatea activităților din bar

Activitatea din bar este activitate de comerț cu amănuntul, așadar principalele înregistrări contabile vor fi:

a. Achiziție mărfuri de la furnizori

%        =          401„Furnizori”
371 „ Mărfuri”

302 „ Materiale consumabile”

303 „ Materiale de natura obiectelor de inventar”

b. Consum de materii prime, materiale necesare obținerii băuturilor:

6xx = %

301 „ Materii prime”

302 „ Materiale consumabile

c. Obținerea băuturilor destinate vânzării:

345 „Produse finite” = 711„Variația stocurilor”

d. Descarcarea din gestiune:

711 „Variația stocurilor” = 345 „ Produse finite”

e. Descărcarea gestiunii aferente vânzării băuturilor:

607 „Cheltuieli cu mărfurile” = 371 „Mărfuri”

f. Înregistrarea notei de plată întocmită clientului:

411 „Clienți” = %

701 „Venituri din vânzări de produse finite”

707 „ Venituri din vânzări de mărfuri”

4427 „ TVA colectată”

1. 4 Contabilitatea operațiunilor din activități de turism internațional

Vizitatorul internațional a fost menționat și definit pentru prima dată, oficial, în anul

1963, la Conferința ONU despre Turism și Călătorie Internațională, care a avut loc la Roma, drept „orice persoană care călătorește într-o altă țară decât cea de reședință pentru orice alt motiv decât practicarea unei profesii remunerate în țara vizitată”. Mai târziu, în anul 1983, O.M.T. a adoptat o departajare clară în cadrul vizitatorilor internaționali, între excursioniști și turiști internaționali, astfel:

turistul internațional este considerat a fi un vizitator temporar care locuiește cel puțin 24 de ore într-o țară străină și ale cărui motive de călătorie pot fi grupate în:

– loisir (agrement, vacanță, sănătate, studii, religie, sport);

– afaceri;

– familie;

– misiune.

excursioniștii sunt considerați a fi pasageri în croazieră, vizitatori pentru o zi sau echipaje de o zi.

Extrapolând noțiunea de turist internațional, se poate afirma că „turismul internațional reprezintă acțiunea de deplasare temporară a rezidenților unei țări în calitate de vizitatori spreo altă țară, în scopul satisfacerii unor motivații și consumuri specifice acoperite de activități de producție generatoare de venituri în țara de destinație”. Motivațiile și consumurile specifice exclud pe cele legate de prestarea unor activități lucrative.

Prin analogie cu circulația internațională de mărfuri, se poate defini circulația turistică internațională ca fiind „totalitatea tranzacțiilor comerciale (cu servicii și mărfuri) care premerg, însoțesc și decurg din călătoriile turistice internaționale”.

Din punct de vedere contabil, în activitatea de turism internațional, cheltuielile și veniturile se evidențiază numai la unitatea contractantă, chiar dacă la realizarea acțiunii turistice participă și alte unități prestatoare, iar decontările se fac între unitățile contractante prin intermediul băncilor.

Practicarea turismului internațional pe cont propriu, permite agențiilor de voiaj din țara primitoare posibilitatea de a vinde turiștilor mai multe servicii complementare la fața locului În acest caz, cheltuielile și veniturile obținute se reflectă în contabilitatea unității care organizează și încasează contravaloarea serviciilor turistice prestate. De asemenea, are loc încasarea anticipată a tarifului, urmând să se regularizeze sumele încasate, sau să se restituie în cazul serviciilor neprestate. Plata se efectuează în valută, iar în funcție de modul de angajare a prestațiilor turistice se pot folosi ca instrumente de plată cărțile de credit, efectele de comerț, sau se pot efectua și în numerar.

Specific contabilității operațiilor din activitatea de turism internațional este reflectarea în gestiunea unităților și a diferențelor de curs valutar. În condițiile unei competitivități sporite pe plan internațional, contabilitatea de gestiune a unităților de turism oferă informații cu privire la elementele constitutive ale costurilor reale care, comparate cu cele prestabilite, permit controlul gestiunii efectuarea de previziuni și analizarea rentabilității fiecărei activități turistice, cu implicații deosebite în politica strategică adoptată de managerii unităților de turism.

4. Contabilitatea agențiilor de turism

Agenția de turism este principalul distribuitor al produselor turistice. Ea deține

monopolul vânzărilor, pentru că are două mari avantaje față de alte forme de distribuție: protecția aproape totală a consumatorului de turism și garanțiile financiare acordate atât turiștilor cât și prestatorilor.

Prin agenție de turism se înțelege o întreprindere comercială care are ca scop:

Asigurarea tuturor prestărilor de servicii privind transporturilor, hotelurile sau acțiunile turistice de orice fel;

Organizarea de călătorii individuale sau colective, la preț forfetar, cu un program fie stabilit de agenție, fie la libera alegere a clientului.

1. 4. 1 Cadrul legislativ de funcționare al agențiilor de turism în România

Agențiile de turism își pot desfășura activitatea de oferire, comercializare și vânzare a serviciilor și pachetelor de servicii turistice pe teritoriul României numai în baza licenței de turism emisă de Ministerul Turismului.

Licența de turism este documentul prin care se atestă capacitatea titularului de a comercializa servicii turistice în condiții de calitate și siguranță pentru turiști și posibilitatea de a înființa o agenție de turism.

Persoana care asigură conducerea operativă a unei agenții de turism, a unei filiale a acesteia sau a unei structuri de primire turistică trebuie să dețină brevet de turism, document prin care se atestă capacitatea de a profesa în domeniul turismului a persoanei fizice care asigură conducerea agenției de turism sau a structurilor deprimire turistică.

Atât licența, cât și brevetul se eliberează de către Ministerul Turismului la cerere și sunt netransmisibile, fiind necesară afișarea lor în copie autentificată, într-un loc vizibil în incinta agenției.

1. 4. 2 Clasificarea agențiilor de turism

Agențiile de turism pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:

În funcție de forma de exploatare:

Agenții integrate unui lanț de agenții de turism, aparținând unui Tour-operator ;

Agenții afiliate unuia sau mai multor Tour-operatori independenți sau dintr-un concern ;

Agenții independente – care încheie cu diverși Tour-operatori parteneriate sau contracte pe perioade delimitate, sau contracte pentru anumite pachete turistice.

În funcție de aria de acțiune:

Agenții multinaționale, cu puncte de lucru deschise în mai multe țări ;

Agenții naționale cu rețele de lucru în țara de origine ;

Agenții unice, cu un singur sediu ;

În funcție de conținutul activității:

Agenții de leisure, care activează în sectorul turismului de vacanță ;

Agenții de business- în sectorul turismului de afaceri ;

Agenții cu oferta de servicii generale, cuprinzând ambele forme de turism.

În funcție de numărul de angajați:

Agenții mici 1-10 angajați

Agenții medii 10-25angajați

Agenții mari peste 25 angajați

În România, agențiile de turism pot fi de următoarele tipuri:

Agenție de turism tou-operatoare, având ca obiect de activitate organizarea și vânzarea pe cont propriu a pachetelor de servicii de turism sau a componentelor acestora, direct sau prin intermediari;

Agenție de turism detailistă, care vinde sau oferă spre vânzare, în contul unei agenții de turism tour-operatoare, pachete de servicii sau componente, contractate cu aceasta.

Dacă o agenție de turism acționează în calitate de intermediar pentru o agenție tou-operatoare care nu este stabilită în România, aceasta este considerată ca organizator de călătorii turistice în raporturile cu consumatorii.

Agențiile de turism tour-operatoare concep și vând pachete de servicii sau servicii turistice izolate, oferite spre vânzare consumatorului final.

Pachetul se servicii se compune din servicii materiale ( cazare, masă, transport etc.) și servicii imateriale ( informații, consultantă turistică etc.) și cuprinde toate serviciile de la plecarea turistului, până la destinația de vacanță și înapoi la locul de origine.

Produsul turistic este un concept mai larg, și cuprinde:

Potențialul natural și antropic al destinației (obiective turistice)

Factori generali ai existenței umane (cultură, artă, tradiții, obiceiuri etc)

Infrastructura

Pachetele turistice reprezintă un întreg set de servicii necesare călătoriei, vândute la un preț forfetar (global), care cuprind :

transport (aerian, naval, rutier, feroviar) către/ de la destinație ;

cazare (accommodation) în diverse structuri de primire turistică ;

masa (BB, HB,FB,AI);

transferuri de la aeroport/ gara/ port la hotel și retur ;

sightseeing tours (tururi de oras, excursie, festivaluri, târguri) ;

asigurări de călătorie;

rent a car;

Există mai multe tipuri de pachete turistice:

clasice: vacanțe pe litoral, la munte etc.

specifice, destinate unor segmente de piață : vacanțe de tratament, vacanțe la ski

speciale, pentru segmente de piață bine delimitate : programe tematice de vânătoare și pescuit, evenimente.

Cele mai frecvente modalități de clasificare a pachetelor turistice, întâlnite în ofertele și broșurile agențiilor, cât și pe site-urile de rezervări on-line sunt:

1. Pe regiuni turistice: Europa, USA, Canada, Caraibe, America Centrală, Asia, Mexic, America de Sud, Pacificul de Sud

2. În funcție de preferințe și confort:

All Inclusive packages

Holiday packages

Ski packages

Romantic packages

Adventure packages

SPA packages

Escorted tour packages

Fishing packages

Luxury packages

Snowmobile packages

Golf packages

3. În funcție de numărul de participanți la călătorie, pachetele turistice se adresează:

grupurilor

turismului individual

4. În funcție de modul de concepere:

a. custom design packages- pachete realizate pe baza cerințelor clienților care doresc să călătorească individual în funcție de propriile opțiuni pentru destinație, program, condiții de transport sau cazare. Acest tip de program intră în categoria tailor-made packages și se adresează clienților FIT (foreign independent tour).

b. pre packages- reprezintă pachete turstice concepute de tour-operatori în baza contractărilor de contingențe în avans și vândute ca pachete prestabilite. În această categorie de pachete intră:

independent tour – turiștii călătoresc independent de grup, deși ei, pentru tour-operator, fac parte dintr-un grup charter (sejururi, serii back-to-back)

escorted tours – grupuri însoțite de ghid pe tot parcursul călătoriei (circuite)

hosted tours – turiștii călătoresc independent, dar beneficiază de asistență turistică în localitatea de destinație, fără a exista însă un program de comun acord.

O altă abordare, clasifică pachetele turistice astfel :

1. În funcție de destinație, se pot delimita pachete turistice pentru :

2. În funcție de motivația călătoriei:

3. În funcție de clientelă, pachetele turistice pot fi pentru :

4. În funcție de preponderența în oferta tour-operatorilor:

pachete turistice de sezon (litoral- sea, sand, sun, pachete turistice de iarna)

circuite (culturale, tematice pentru grupuri)

croaziere

evenimete (festivaluri, competitii sportive, congrese)

5. În funcție de numărul de zile incluse:

short-packages(2-5 zile)

medium (7- 14 zile)

long (14-21 zile)

extralong

1. 4. 3 Activități specifice agențiilor de turism

Activitățile unei agenții de turism depind de departamentul în care acestea se defășoară, astfel :

1. Departamentul de turism intern oferă spre vânzare pachete și servicii turistice după cum urmează :

a. oferta leisure: cazare, transport, masă pe rute interne.

Operațiuni:

– emiterea biletelor de odihnă și tratament (BOT) și vouchere interne

– încheierea de contracte cu furnizorii (hoteluri,vile, pensiuni, companii de transport) sau de parteneriat cu alte agenții de turism

– participarea la burse de turism în Romania, pentru contractări de contingente de cazare

– realizarea și derularea efectivă a programului: concepere, organizare, analiza de preț/produs, informații, vânzare.

b. Oferta business: transport, masă, excursii, circuite pe rute interne.

Se adresează în special corporațiilor cu care se semnează contracte de colaborare pe servicii de rezervări hoteliere în strucurile de acest tip din țară.

Operațiuni:

rezervări în țara pentru delegațiile companiilor, confirmări

corespondența cu compania- client și hoteluri

Completare vouchere de cazare

Gestionarea no-show-urilor

Asistența non-stop pentru angajații companiei aflați în teritoriu

Rent-à-car

Organizarea orarului transferurilor

Cazare

Parteneri străini

Negocierea contractelor cu companiile pentru toate serviciile turistice interne

Decontare și facturare lunară către companii

2. Departamentul incoming : promovează ofertă turistică a agenției în străinătate

a. Oferta leisure: pachete turistice și servicii în țară pentru turiști străini sosiți în scop de loisir: masă, transport, cazare etc.

Operatiuni:

încheierea de contracte cu parteneri externi(TO)

conceperea ofertei turistice pentru vacanță și realizarea tuturor programelor speciale

realizarea strategiilor de piață pentru toate produsele din broșura agenției și strategii de marketing pentru vânzarea pe piețe externe.

b. Oferta business: servicii de transport intern (transferuri, tururi de oras, etc.), cazare în hoteluri de 3*,4*,5*, organizarea de mese festive, programe turistice diverse, servicii de ghid.

Operațiunile acestui departament se desfășoară pe baza unor etape prestabilite, care permit întrunirea tuturor caracteristicilor de calitate a serviciilor destinate clientelei de afaceri.

3. Departamentul outgoing aranjează și oferă servicii turistice în afara țării, pentru turiști din România.

a. Oferta leisure: pachete turistice, circuite și tururi pentru grupuri, rezervări hoteliere, croaziere, tailo-made, asigurări de călătorie, consultanță turistică.

Operațiuni: în cadrul acestui department se desfășoară numeroase activități de organizare și planning, gestionare,control.

încheierea de contracte cu parteneri români

concepere de pachete turistice și programe

realizarea de info-tripuri

efectuarea de analize de piață

stabilirea bugetului

planuri de marketing

analiza de cost pe produs

gestiune și control a vânzărilor.

încheierea de contracte cu ghizi de turism

b.Oferta business: servicii de rezervare hotelieră pentru delegații companiilor, aranjamente pentru transferuri în țara de destinație

Operațiuni:

-contractare și parteneriate cu agenții de turism sau Tour-operatori din străinătate, cu experiență în segmentul business-travel

– informații și servicii specializate ale acestui segment de clientelă.

4. Departamentul Ticketing:

emiterea de bilete de avion pe rute interne și internaționale

colaborează cu toate celelalte departamente pentru realizarea programelor

5. Departamentul Events:

Oferta: organizarea, în special pentru clienți de tip business travel a unor acțiuni de genul: conferințe, congrese, întâlniri de afaceri.

Operațiuni:

încheierea de contracte anuale sau ocazionale cu diverse companii pentru organizarea tuturor evenimentelor cerute de firma respectivă.

Organizarea propriu-zisă a evenimentelor: planningul acțiunii, rezervări hoteliere, confirmări, închirierea de săli de conferință cu dotările necesare

Stabilirea bugetelor

Analiza financiară a evenimentului

Evidență contabilă

1. 5 Principalele înregistrări contabile din cadrul unei agenții de turism

a. Înregistrarea comenzii și facturarea avansului :

411 „ Clienți”                               =   419 „Avansuri”

b. Încasarea avansului:

%                =  411 „Clienți”

5311 „ Casa în lei”

5121  „Conturi la bănci în lei”

c. Înregistrarea facturii de le furnizorul/intermediarul de servicii:

462 „Creditori Diverși”            =   401 „Furnizori”

d. Achitarea facturii de la furnizorul/intermediarul de servicii de transport:

401 „Furnizori”                        =   %

5311 „Casa în lei”

512 „Conturi la bănci”

e. Întocmirea facturii finale către client:

411 „Clienți”                              =   %

462 „Creditori Diverși”

419 „Clienți Creditori”

704 „Venituri din servicii”

4427 „TVA colectată”

f. Încasarea facturii de la client:

% = 411 „Clienți”

5311 „Casa în lei”

512 „Conturi la bănci”

Agenția de turism poate opta pentru aplicarea regimului normal sau regimului special de taxă. Obligativitatea taxării în regim special apare în următoarele situații:

a) când călătorul este o persoană fizică;

b) în situația în care serviciile de călătorie cuprind și componente pentru care locul operațiunii se consideră ca fiind în afara României.

În cazul în care agenția de turism aplică regimul normal de taxare, facturarea se va face pe fiecare componenă a serviciului la cota taxei corespunzătoare fiecărei componente în parte. Baza de impozitare a fiecărei componente facturate în regim normal de taxă va cuprinde și marja de profit a agenției de turism.

Când este aplicat regimul special de TVA, agenția de turism trebuie să întocmească o factură care să cuprindă costul serviciilor achiziționate și revândute ulterior călătorului, în valoarea facturii fiind inclusă și TVA, care nu este evidențiată distinct în factură și nici nu se colectează pentru sumele încasate în avans, deoarece nu există condițiile necesare pentru determinarea marjei profitului.

În cazul în care prestările de servicii sunt efectuate în afara Uniunii Europene, serviciul unic al agenției de turism este scutit de taxă, deoarece este considerat serviciu prestat de un intermediar. Dacă livrările de bunuri și prestările de servicii sunt realizate în interiorul, cât și în afara Uniunii Europene, se consideră scutită de taxă numai partea serviciului prestat de agenția de turism aferentă operațiunilor realizate în afara Uniunii Europene, fiind aplicabil regimul normal de taxare aferent unui serviciu de intermediere.

Astfel, pentru serviciul unic prestat pentru care nu se aplică regimul special și nu se colecteazăTVA, se va nota pe factură mențiunea „neimpozabil in România” (SDD).

Pentru înregistrarea în contabilitate, OMFP 1802/2014 prevede că „sumele colectate de o entitate în numele unor terțe părți, inclusiv în cazul contractelor de agent, comision sau mandat comercial încheiate potrivit legii, nu reprezintă venit din activitatea curentă, chiar dacă, din punct de vedere al taxei pe valoarea adaugată persoanele care acționează în nume propriu sunt considerate cumpărători revânzători. Așadar, veniturile din activitatea curentă sunt reprezentate numai de comisioanele cuvenite.”

1. 6 Regimul documentelor utilizate în unitățile de turism și alimentație

Contabilitatea presupune înregistrarea în conturi a operațiilor economice. Această înregistrare trebuie să fie fundamentată pe documente care să ateste efectuarea lor. Nu se pot înregistra în contabilitate operații care să nu fie atestate documentar. Acest fapt se explică prin necesitatea stabilirii relațiilor de proprietate asupra elementelor patrimoniale din categoria mijloacelor economice, dar și prin stabilirea datoriilor.

Documentele utilizate pentru fundamentarea operațiilor contabile se numesc documente justificative.

1. 6. 1 Clasificarea documentelor

1. O primă clasificare are la bază natura elementelor patrimoniale reflectate în operațiile economice care duc la întocmirea lor. Astfel, putem avea:

Documente ce reflectă imobilizările corporale: Proces verbal de predare-primire a mijloacelor fixe;

Documente ce reflectă imobilizările necorporale (active imobilizate): Proces verbal de recepție și punere în funcțiune

Documente ce reflectă imobilizările financiare: Proces verbal de scoatere din funcțiune

Documente ce reflectă active circulante (stocuri materiale): Bon de primire, Bon de consum, Fisă limită de consum, Notă de predare la magazie etc.

Documente ce reflectă vânzările (creanțe/active circulante în decontare): Dispoziții de livrare; Aviz de expediere; Factură fiscală; Factura etc.

Documente ce reflectă disponibilitățile bănești (active circulante bănești-încasări și plăți): Bonul de plată; Ordinul de plată; Dispoziția de încasare/plată prin casierie etc.

Documente ce reflectă salariile si alte drepturi de personal: Lista de avans; Statul de plată; Ordinul de deplasare; Decontul de avans etc.

2. Din punct de vedere al funcției pe care o îndeplinesc, documentele se împart în:

Documente de dispoziție – prin care se transmite ordinul de a executa o anumită operație economică: Dispoziția de plată prin casierie – prin care se transmite casierului ordinul de a plăti o anumită sumă unei persoane, pentru un scop determinat; Nota de comandă – prin care se transmite furnizorului necesarul de bunuri pe care entitatea urmează a le achiziționa de la acesta.

Documente de execuție – care fac dovada înfăptuirii unei operații: Bonul de consum – dovedește utilizarea materiilor prime și materialelor în procesul de producție; Dispoziția de casă – dovedește efectuarea unei încasări de la client, sau a unei plăți către furnizor; Bonul de primire – dovedește încărcarea gestiunii de stocuri, prin cumpărare; Factura fiscală emisă către client – dovedește vânzarea de bunuri către client.

Documente mixte – care reunesc caracteristicile documentelor de dispoziție și de execuție: Fișa limită de consum – reflectă simultan ordinul de utilizare a materiei prime în procesul de producție și consumul efectiv al acestuia; Dispoziția de livrare, avizul de expediție – reflectă simultan ordinul de livrare si expedierea bunurilor către client.

3. După numarul operațiilor economice pe care le cuprind documentele pot fi:

Documente singulare – în care se consemnează o singură operație economică (Chitanța, factura etc.)

Documente cumulative – care acumulează și generează datele din documentele singulare, consemnează mai multe operații economice de același fel.(Jurnalul de cumpărături, jurnalul de vânzări etc.)

4. În funcție de momentul întocmirii se pot distinge

Documente primare – în care se consemnează pentru prima data operațiunile economice sau financiare: Chitanța, factura etc.

Documente secundare – care se întocmesc pe baza documentelor primare.

5. După locul de întocmire documentele pot fi:

Documente interne – se întocmesc în cadrul entității și circulă în interiorul ei (Bon de primire; Bon de consum; Bon de predare la magazie; Listă de avans; Stat de plată etc.) sau în afara ei (Factura fiscală emisă către client; Dispoziția de casă emisă către client; Ordinul de plată emis către furnizor etc.)

Documente externe – se întocmesc de către terți și sunt adresate entității( Factura fiscală primită de la furnizor; Dispoziția de casă primită de la furnizor; Ordinul de plată primit de la client etc.)

6. În funcție de sfera de aplicare se disting:

Documente de uz general – utilizate în toate domeniile de activitate (Factura fiscală, Dispoziția de casă, Statul de plată, Ordinul de plată etc.)

Documente specifice – utilizate numai în anumite domenii de activitate( Fisa consumului de furaje, Actul de fătare – în zootehnie; Devizul de lucrări – în construcții)

7. Din punct de vedere al regimului de tipărire și de utilizare a formularelor, documentele se clasifică în:

Documente cu regim special – pentru care există dispoziții legale privind modul de

completare, circulație și păstrare( Fila de CEC numerar, Factura fiscală; Factura; Registrul de casă etc.) De regulă, aceste documente sunt înseriate din tipografie și necesită numerotarea și ștampilarea lor de către entitate. Carnetele (cărțile) ce le conțin se șnuruiesc și se sigilează, înscriind pe ultima filă, numărul de file existente.

Documente fără regim special – care se folosesc respectând normele generale de întocmire, circulație și păstrare (Bon de consum, Stat de plată, Dispoziție de încasare/plată prin casierie, Bon de primire)

Documente cu reglementări exprese – care se folosesc numai pentru anumite operații economice ( Mărci poștale, fiscale, certificate medicale, etc.)

8. După funcția pe care o îndeplinesc, documentele se clasifică în:

Documente justificative – sunt documentele primare ce se întocmesc la locul și în momentul înfăptuirii operației economice și stau la baza înregistrărilor contabile. Au formă de imprimate tipizate (Bon de primire, Bon de consum, Factură fiscală, Dispoziția de casă, Stat de plată etc.)

Registre contabile – sunt registrele ce consemnează operațiile economice în conturi, cu ajutorul formulelor contabile (Jurnalul de înregistrări cronologice, Registrul Cartea Mare)

Documente de sinteză și raportare – sunt documente prin care se centralizează și se transmit informațiile sintetice către utilizatorii interni si externi.(Bilanțul contabil, Contul de profit si pierderi, Notele explicative.)

1. 6. 2 Regimul documentelor din turism

În strânsă legătură cu activitatea de alimentație publică, activitatea de cazare se bucură de autonomie, desfășurându-se în cadrul unor unități operative specifice și presupune operații de rezervare și închiriere a spațiilor de cazare și operații de urmărire și încasare a tarifelor pentru serviciile prestate.

Rezervarea spațiilor de cazre se face pe baza comenzilor verbale ale turiștilor sau a comenzii de rezervare întocmite de agențiile de turism. Acestea cuprind: denumirea și adresa unității solicitante, numărul și numele pasagerilor sau a delegatului turiștilor, numărul locurilor și durata cazării.

Comenzile sunt înscrise în Registrul de evidență al comenzilor. La cazare, recepționerul completează datele de identitate a pasagerilor în Cartea de imobil și întocmește diagrama grupului, în vederea repartizării locurilor de cazare. Aceasta cuprinde tariful, numărul de zile, suma de încasat, date care se înscriu în Situația prestărilor și decontărilor. Pentru toate acestea, unitatea prestatoare transmite recepției bonuri de servicii, ale căror date se înscriu tot în Situația prestărilor și decontărilor.

Pe baza situației întocmite, recepția emite Nota de plată, care serveștedecontării în numerar sau pe baza filelor CEC cu limita de sumă. Pentru decontarea prin virament este necesară întocmirea facturii, un exemplar al acesteia fiind remis conducătorului de grup. Notele de plată se centralizează la sfărșitul zilei în Borderoul notelor de plată.

Evidența operativă se realizează cu ajutorul următoarelor documente:

Diagrama locurilor libere și ocupate, care urmărește situația spațiilor de cazare;

Situația prestărilor și a decontărilor care reflectă în orice moment sumele datorate de turiști și încasarea lor pe feluri de servicii;

Raportul de gestiune, care stabilește zilnic situația realizărilor și a încasărilor distinct, pe servicii prestate și modalități de încasare.

În cazul cazării în stațiuni balneo-climaterice, se mai întocmesc unele documente specifice, cum ar fi:

1. Evidența sosirii și a plecărilor, completată pe baza biletelor de tratament și odihnă;

2. Situația realizărilor și a decontării prestărilor, pe beneficiari și perioadă.

Activitatea desfășurată în unitățile de turism și alimentație impune și întocmirea de documente care să consemneze cheltuielile aferente cum ar fi:

Bonuri de consum materiale

State de plată a salariilor

Situații de calcul al amortizării.

1. 6. 3 Documente specifice activității turistice

a. Nota de plată numerar hotel

Este un document cu regim special de tipărire, înseriere și numerotare care servește pentru încasarea sumelor reprezentând contravaloarea cazării și a altor servicii prestate clienților. Totodată, reprezintă un document justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului de servicii și a clientului. Se întocmește de către lucrătorul de la recepția hotelului în două exemplare, din care:

Exemplarul original la client;

Un exemplar la Departamentul financia-contabil (copia, respectiv exemplarul 2).

Acest document se arhivează la compartimentul financiar-contabil și la client.

b. Nota de plată virament hotel este un document cu regim special de tipărire, înseriere și numerotare, care servește pentru încasarea sumelor reprezentând contravaloarea cazării și a altor servicii prestate clienților, prin virament bancar, fiind un document justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului de servicii și a clientului. Se întocmește de către lucrătorul de la recepție în două exemplare, din care:

– Originalul la client

– Exemplarul numărul 2 la departamentul financiar-contabil.

c. Biletul de odihnă- tratament

Este un document cu regim special de tipărire, înseriere și numerotare, tipărit în blocuri de 150 de file, formate din 50 de seturi a trei exemplare de culori diferite (albastru, roșu și verde). Acesta servește ca document de încasare a serviciilor turistice de odihnă și tratament. Totodată, această notă, reprezintă un document justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului de servicii și a clientului, după caz. Biletul de odihnă și tratament este documentul în baza căruia unitatea prestatoare de servicii turistice asigură serviciile. Biletul se întocmește în trei exemplare, la încasarea sumelor de către prestator sau de către operatorul de turism, din care:

Exemplarul 1- de culoare albastră- rămâne la client (originalul);

Exemplarul 2- de culoare roșie- la departamentul financiar-contabil al unității prestatoare;

Exemplarul 3 – de culoare verde- rămâne la carnet pentur verificarea operațiilor de încasări.

Se arhivează la compartimentul financiar-contabil al unității prestatoare.

d. Biletul de excursie internă este un document cu regim special de tipărire, înserare și numerotare, care servește ca:

-document de încasare a serviciilor turistice prestate la excursiile interne;

– document justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului de servicii turistice și a beneficiarului acestora, după caz;

Se întocmește de către prestatorul de servicii turistice, în două exemplare, din care exemplarul original la client, iar celălalt la carnet pentru verificarea operațiilor de încasări efectuate. Acest document se arhivează la compartimentul financiar-contabil după utilizarea completă a carnetului.

1. 6. 4 Regimul documentelor în unitățile de alimentație publică

Activitatea desfășurată în unitățile de alimentație publică pot fi de aprovizionare cu materii prime de producție și de desfacere.

Deoarece aprovizionarea se face la fel ca în cazul unităților mixte, se întocmesc aceleași documente, și anume:

Factura și nota de recepție;

Nota de predare-transfer-restituire la aprovizionarea prin intermediul depozitelor de repartizare;

Borderoul de achiziții, urmat de nota de recepție pentru aprovizionarea de pe piața agroalimentară.

Materiile prime pot intra în laborator direct sau prin intermediul magaziilor de materii prime,

caz în care este urmată de eliberarea materiilor prime spre consum.

A. În cazul laboratorului, în faza de producție se înregistrează cheltuielile de fabricație ale laboratorului. Cheltuielile cu materiile prime se înregistrează pe baza normelor de consum din rețetele de fabricație, corespunzător producției realizate. În acest scop, se ponderează cantitatea de produse finite obținută, consemnată în:

– Notele de predare- transfer- restituire

– Facturi cu prețul de materie primă antecalculat pentru fiecare produs.

Considerând că normele de consum sunt respectate conform rețetelor de fabricație, gestiunea laboratorului se descarcă cu suma reieșită din calcul.

Alte documente utilizate în activitatea de producție propriu-zisă sunt:

Statul de plată a salariilor;

Bonuri de consum de materiale;

Situația de calcul a amortizării;

Facturi pentru servicii prestate de terți.

În faza de desfacere a produselor finite apar documente corespunzătoare destinației

produselor astfel:

Nota de predare-restituire pentru transferul produselor către unități proprii( cofetării,

patiserii);

Facturi către vânzarea produselor către terți;

Avize de însoțire pentru produsele transferate pentru protocol sectorului administrativ.

Pe baza documentelor primare se întocmește Centralizatorul produselor finite livrate

de laborator. Acesta servește înregistrării consumului de materii prime în contabilitate. Particularitatea sa constă în următoarele prețuri ale produselor vândute:

Preț de materie primă necesar înregistrării consumului de materie primă;

Preț de vânzare al laboratorului la care se înregistrează venitul din vânzare;

Preț de vânzare al unității primitoare, la care se înregistrează intrarea mărfurilor în caz de transfer, dacă evaluarea se face la preț de vânzare.

Evidența operativă a laboratorului se realizează, pe de o parte, pentru materia primă, iar pe de altă parte, pentru produsele finite stabilite pentru fabricație. Cantitățile de produse fabricate se evidențiază cu ajutorul Planului de producție al laboratorului. Acesta se întocmește zilnic de către gestionarul laboratorului și cuprinde cantitatea de produse planificate, cantitatea fabricată și, eventual, cea rămasă în stoc.

Consumul de materii prime se urmărește operativ cu ajutorul:

Centralizator de produse finite realizate;

Situația privind consumul de producție realizat;

Situația comparativă a consumurilor normate și efective.

Contabilitatea laboratoarelor de cofetărie-patiserie se organizează distinct, în funcție

de statutul juridic al acestora. Astfel, pentru laboratoarele centrale, cu personalitate juridică, urmărirea gestiunii se poate realiza cu ajutorul contabilității financiare, iar dacă se dorește cunoașterea costului efectiv pe laborator și pe sortimente de produse, se organizează contabilitatea de gestiune.

B. În restaurant putem identifica activități atât în bucătărie, cât și Room-service.

În bucătăria restaurantului:

Gestionarul întocmește zilnic Planul producției culinare, document cantitativ care exprimă stocul de preparate culinare. Materiile prime necesare se pot procura:

De la depozitul de materii prime, caz în care se întocmește Bon de predare, transfer, restituire, prin care se descarcă gestiunea depozitului și se încarcă gestiunea bucătăriei;

Direct de la furnizor, fiind însoțite de Factura și Aviz de însoțire a mărfii ;

De pe piața agroalimentară, fiind însoțit de un Borderou de achiziții ;

Materialele consumabile se pot procura de la depozitul de materiale pe baza de bonului de consum.

Pe baza acestor documente are loc încărcarea gestiunii bucătăriei cu mărfurile alimentare și materialele consumabile, înregistrate în Raportul de gestiune.

Prețul final al produsului se determină pe baza Rețetarului care se întocmește într-un singur exemplar, la fiecare schimbare de preț. Acesta se calculează pe zece porții, pe baza unei rețete gastronomice, care specifică cantitățile de materii prime necesare preparării produsului finit.

Pentru semipreparatele realizate în producție se intocmește un Procesul verbal de transfomare, care specifică materiile prime necesare și prețul acestora, în scopul calculării prețului final al semipreparatului.

* În cazul Room service-ului clienții pot opta pentru servirea mesei și/sau a unor produse de

la bar în cameră. Ospătarii preiau comenzile telefonic de la clienți, pe care le transmit secției de gestionare. Pentru preparatele sau mărfurile preluate de la acestea, ei întocmesc Bonuri de marca, pe baza cărora se descarcă gestiunile respective.

Ospătarul întocmește Nota de plată, în situația în care achitarea sumei se face pe loc, sau eliberează un Bon de serviciu care este transmis recepției spre înregistrare, și se va achita de către turist la plecare.

Capitolul 2: Elemente de teorie a evaluării școlare

2. 1 Abordări terminologice ale evaluării

Ca urmare a extinderii interesului față de problemele evaluării sistemelor și proceselor de educație și a amplificării cercetărilor în acest domeniu s-au înregistrat în timp și modificări în conceptele și terminologia referitoare la evaluare.  Au apărut termene noi sau noi semnificații ale termenilor tradiționali au apărut noi domenii de cercetare.  este suficient să amintim în acest sens conceptele și direcțiile privind evaluarea eficienței economice a învățământului,  cele privind evaluarea educației permanente,  a educației recurente,  preocupările tot mai intense de evaluare a curriculumului impuse de explozia informațională etc.  toate acestea au determinat complicarea conceptelor și termenilor utilizați,  făcând deci necesară analiza  semnificației acestora.

Termenul de evaluare are semnificații variate,  în funcție de realitatea educațională pe care o exprimă:  evaluarea sistemului,  evaluarea școlii,  evaluarea programelor,  a curriculumului,  a elevilor,  a profesorilor școlii sau a inspectorilor din învățământ.   În  general se admite evaluarea școlară este procesul prin care se obțin și se furnizează Informații utile permițând luarea unor decizii ulterioare.  Așadar,  actul evaluării presupune măsurare,  apreciere,  decizie.  Evaluarea se referă la sistemul de învățământ,  dar în strânsă corelație cu celelalte structuri sociale.  Evaluare realizată în interiorul sistemului de învățământ generează informații cu funcție de autoreglare pentru creșterea eficienței.

Evaluarea surprinde aspectul economic( raportul  resurse- rezultate),  pedagogic( raportul obiective proiectate- rezultate obținute de elevi în învățare),  dar și alte aspecte precum adecvarea obiectivelor școlare la cerințele sociale,  culturale,  științifice,  relația obiective stipulate- posibilitățile elevilor,  relația obiective -conținuturi,  obiective- mijloace,  obiective- conținut- metode .  Pe baza  acestor considerente se pot enumera următoarele niveluri de concepere și desfășurare a procesului de evaluare:

evaluarea achizițiilor elevilor (a activității de învățare)

Utilizării achizițiilor pentru a dobândi competențe și calificări;

Evaluarea competențelor în structuri de producție, consum sau achiziții ulterioare;

Evaluarea achizițiilor în raport cu normele și valorile comunitare;

Evaluarea funcționării achizițiilor în relație cu nevoile, aspirațiile și resursele celor care învață

Evaluarea obiectivelor pedagogice și a coerenței lor;

Evaluarea instruirii în raport cu obiectivele, resursele și cadrele de referință

Evaluarea adecvării achizițiilor la cerințele utilizării lor;

Evaluarea adecvării structurilor de instruire și utilizare la cerințele sociale

Putem afirma cu certitudine că evaluarea performanțelor școlare se justifică doar

în măsura în care îi informează pe profesori,  pe părinți,  pe directori și pe inspectori,  precum și pe elevi  înșiși,  dacă știu și sunt capabil să aplice cunoștințele asimilate pe parcursul instruirii la nivelul obiectivelor din programele analitice și al cerințelor sociale. Se consideră așadar necesară  definirea riguroasă a noțiunii de competență minimală și implicit a „ promovării la limită”,  corelarea uneori slabă dintre cerințele formulate pe parcursul instruirii și cele formulate cu prilejul evaluărilor,  faptul că eșecul școlar nu este doar al elevului,  ci se raportează la sistemul în ansamblu,  nevoia criteriilor,  a  standardelor,  în condițiile diversificării accentuate a sistemelor școlare,  formarea inițială( în facultate) și pe parcurs ( perfecționare) a  personalului didactic,  în scopul asimilării principiilor,  metodelor și instrumentelor moderne de evaluare. Conchidem, așadar, că simpla colectare de date nu este suficientă, ci este nevoie de emiterea judecăților de valoare după o scară de valori implicită sau explicită, fapt care atrage o serie de interogații filosofice și psihologice, cum ar fi: De unde provin valorile? Cine le prescrie? Ce probleme deontologice există? Aceste considerente se multiplică la nivelul unei societăți multi-valorice, unele în conflict cu altele, amplificate și de unele dificultăți tehnico-metodologice: Când evaluăm? Cum evaluăm? Cine evaluează? În ce scop?

Raportată la noile exigențe, evaluarea activității școlare va avea în vedere:

Extinderea evaluării de la verificare și apreciere a rezultatelor la evaluarea procesului a strategiei purtătoare de succes evaluarea elevilor dar și a obiectivelor a conținutului a metodelor a situației de învățare a evaluării însăși;

Luarea în considerare pe lângă achizițiile cognitivă și altor indicatori precum:

personalitatea, conduita, atitudinile,  aplicarea în practică a celor învățate;

Diversificarea tehnicilor de evaluare și adecvarea acestora la situațiile concrete ( test

docimologic,  lucrări de sinteză,   tehnici de evaluare a achizițiilor practice,  probe de aptitudini,  conduită,  valorizare etc);

Deschiderea evaluării spre viață (competențe relaționale,  comunicare profesori elevi,

disponibilități de integrare socială);

Scurtarea drumului evaluare- decizie- acțiune  ameliorată, inclusiv prin integrarea eforturilor și disponibilităților participative ale elevilor;

Centrarea pe aspecte pozitive ale achizițiilor și ne sancționarea în permanență a celor

negative;

Transformarea elevului întru un partener al profesorului în evaluare prin:  autoevaluare, interevaluare și evaluare controlată.

Se pot desprinde așadar două tendințe care, deși nu foarte evidente, par să își pună amprenta pe evoluția problematicii evaluării: orientarea scopului pe de o parte și accentul pus pe competența metodologică a evaluatorilor pe de altă parte. Mult timp evaluare a fost privită ca o acțiune a profesorului cu scopul de a motiva, a încuraja sau a sancționa comportamentele elevilor. Astăzi, însă, evaluarea este privită ca și o acțiune efectuată și de elevi, dobândind așadar funcții formative tot mai importante, respectiv un alt scop.

Formularea clară, explicită a scopului este relevantă pentru evaluare în vederea deosebirii acesteia de alte activități, cum ar fi cercetarea, și pentru specificul proiectării sale. Astfel, conform Consiliului Național de evaluare și examinare, evaluarea s-ar putea raporta la o serie de scopuri:

fundamentarea deciziilor corecte pe informații relevante,  pe criterii adecvate situațiilor și pe prognoze privind evoluția viitoare a realității educative;

conștientizarea problemei (priza de conștiință) cu efecte benefice asupra climatului de echipă și instituțional-organizațional;

influențarea evoluției sistemului evaluat în direcția urmărită de organizator prin introducerea sistematică, selectivă și persuasivă a unor date de evaluare în sistem, care poate limita efectele laterale ale intervenției administrative.

Orientarea spre scop este în concordanță cu competența metodologică în vederea asigurării demersului evaluativ  a unor calități ca:  validitatea, fidelitatea și relevanța.  În acest scop, delimitându-se:

Măsurarea ( corespondența între elementele a două mulțimi, dintre care una este de indivizi, atribute, abilități, atitudini sau alte atribute măsurabile). Procedurile de realizare a corespondenței sunt clar definite, fiind concretizate de regulă într-un instrument de măsură;

Aprecierea presupune alocarea de valori numerice sau calificative pe baza unor criterii explicite și precis identificabile ca atare, dar relativ independente de un instrument, sau, în cazul în care se utilizează un instrument, aprecierea este rezultatul unei segvențe a demersului care urmează aplicării instrumentului. Condițiile aprecierii constau în consensul evaluatorilor în legătură cu criteriile sau regulile conform cărora se vor emite judecățile evaluative și inexistența unui demers analitic anterior evaluării, constând în elaborarea unei liste de criterii sau reguli la care se va raporta evaluatorul;

La nivelul judecății experte, formularea judecăților evaluative se realizează în legătură cu aspecte de o extremă complexitate, calitative și greu de cuantificat sau față de care nu există o teorie sau o viziune unanim acceptată privind criteriile utilizabile.

Pe plan metodologic, teoria și practica evaluării școlare încearcă să ofere răspunsuri mai pertinente și cu aplicabilitate directă unor întrebări cum ar fi: Cui servește evaluare? Pe cine evaluăm? (pe toți elevii, un anumit grup de vârstă, individual), Când evaluâm?(de câteva ori pe an, pe semestru, la date fixe, continuu, la sfârșitul unui program de studiu etc.), dar mai ales cu ce instrumente realizăm evaluarea? (teste scrise, examinare orală, verificare practică, observarea directă a elevilor în timpul orei, corectarea temelor făcute acasă, prin referate, proiecte, tehnici autoevaluative etc.). În acest context s-au consacrat concepte cum ar fi:

Evaluare inițială (la începutul unui progam);

Evaluare continuă sau formativă ( pe parcurs);

Evaluare cumulativă sau sumativă (periodic și final).

2. 2 Funcțiile evaluării

Raportându-ne la derularea unei secvențe de învățare sau prin relaționare la un ansamblu tructurat de activități de formare, am putea discerne trei funcții ale evaluării:

a. Verificarea sau identificarea achizițiilor școlare;

b. Perfecționarea și regularizarea căilor de formare a indivizilor, identificarea celor mai facile și mai pertinente căi de instrucție și educație;

c. Sancționarea sau recunoașterea socială a schimbărilor operate asupra indivizilor aflați în formare

Dacă ne raportăm la nivelul unei clase, este indicat să ținem con de trei funcții ale evaluării, ca repere principale pentru reglarea acțiunilor educative:

a. Orientarea deciziilor de natură pedagogică în vederea asigurării unui progres armonios și continuu în dezvoltarea elevului, prin stabilirea celor mai bune căi de încorporare a cunoștințelor șoi deprinderilor;

b. Informarea elevilor și părinților asupra stadiului formării și a progreselor actuale sau posibile;

c. Stabilirea unei ierarhii, implicite sau explicite, prin atribuire, în funcție de rezultate, a unui loc sau rang valoric

Coroborând nivelurile macro- și microsistemice, unde pot fi degajate obiective specifice, se pot identifica următoarele funcții ale evaluării:

a. De constatare, dacă o activitate instructivă s-a derulat sau a avut loc în condiții optime, o cunoștință a fost asimilată, o deprindere a fost achiziționată;

b. De informare a societății, prin diferite mijloace, privind stadiul și evoluția pregătirii populației școlare;

c. De diagnosticare a cauzelor care au condus la o slabă pregătire și la o eficiență scăzută a acțiunilor educative;

d. De pronosticare a nevoilor și disponibilităților viitoare ale elevilor sau ale instituțiilor de învățământ;

e. De decizie asupra poziției și integrării unui elev într-o ierarhie, într-o formă sau într-un nivel al pregătirii sale;

f. pedagogică, în perspectiva elevului (stimulativă, de întărire a rezultatelor, de formare a

unor abilități, de conștientizare a posibilităților, de orientare școlară și profesională) și în perspectiva profesorului(pentru a ști ce a făcut și ce are de realizat în continuare).

Într-o altă abordare, din punct de vedere pedagogic, putem spune că

evaluarea are trei funcții esențiale, și anume:

1. De constatare și apreciere a rezultatelor școlare- se bazează pe verificarea

rezultatelor la anumite intervale de timp, pe criterii prioritar constatative;

2. De diagnosticare-se bazează pe verificarea și interpretarea rezultatelor la

diferite intervale de timp pe criterii calitative;

3. De diagnosticare- oferă sugestii pentru deciziile ce urmează a fi luate în

scopul ameliorării procesului instructiv educativ.

2. 3 Metode de evaluare

În predarea-învățarea disciplinelor economice se utilizează cu preponderență metodele de evaluare orală și scrisă, la care se adaugă metodele alternative. Ambele fiind destinate evidențierii rezultatelor obținute de către elevi în urma activității de învățare.

2. 3. 1 Evaluarea orală

Evaluarea orală este cea mai răspândită, concretizându-se într-o conversație ( individuală/ combinată). Se bazează pe întrebări și răspunsuri. Întrebările vor fi stabilite atent, cu grad uniform de dificultate, astfel încât toți elevii să poată- în principiu- răspunde; trebuie formulate clar și din materia parcursă, să fie coerente logic.

La conținutul răspunsului, profesorul va aprecia corectitudinea și completitudinea răspunsului, raportându-l la obiectivele pedagogice stabilite și la conținutul predat.

Se mai apreciază: fluența, siguranța, calitatea, acuratețea limbajului, construcția frazei, originalitatea, punctul de vedere personal. Profesorul notează apelând la o scală cu patru trepte, astfel:

Tabelul 2. 1: Scală de notare

Totodată, la evaluarea orală profesorul poate să-și confecționeze o fișă de evaluare orală pe baza căreia va realiza notarea.

La conținutul răspunsului se va ține seama de corectitudinea și completitudinea răspunsului în raport cu conținuturile predate și obiectivele pedagogice stabilite, la organizarea răspunsului se va puncta coerența logică, iar la prezentarea răspunsului se va avea în vedere fluența, siguranța, claritatea, acuratețea și originalitatea.

Evaluarea orală prezintă o serie de avantaje și dezavantaje, după cum reiese din tabelul următor:

Tabelul 2. 2: Avantajele și dezavantajele evaluării orale

2. 3. 2 Evaluarea scrisă

Metoda evaluării scrise este utilizată sub diferite forme: test, proiect, eseu, referat, chestionar etc.

Tabelul 2. 3: Avantajele și dezavantajele evaluării scrise

Figura 2. 1: Criterii de apreciere în evaluarea scrisă

2. 3. 2. 1 Tipuri de probe scrise:

a. Extemporalul- constă într-o lucrare scrisă neanunțată și are ca obiectiv verificarea conținuturilor și noțiunilor din lecția de zi. Cuprinde itemi de dificultate ușoară până la ridicată, solicitând diverse informații , de la grad ridicat de generalitate, până la cele cu grad ridicat de particularitate. Este util în procesul de învățare continuă și sistematizată.

b. Lucrarea recapitulativă- este o lucrare anunțată și urmărește verificarea conținuturilor din temele unei unități de învățare. Este conceput din itemi cu toate gradele de dificultate, solicitând informații generale, notate pe baza unor bareme de notare medii. De obicei, se susține după cel puțin o oră de recapitulare și consolidare.

c. Lucrarea semestrială sau teza- este lucrarea scrisă susținută la finele unui semestru. Se bazează pe conținuturilor și noțiunilor unităților de învățare studiate în semestrul respectiv. Cuprinde itemi de dificultate mică spre medie și solicită informații preponderent cu grad ridicat de generalitate. Spre deosebire de lucrarea recapitulativă, în cazul tezei este obligatoriu să existe cel puțin o oră de recapitulare și o oră de consolidare.

d. Examenul – este lucrarea scrisă susținută la sfârșitul unui de ciclu de școlarizare: teste naționale pentru finalizarea gimnaziului și bacalaureat la terminarea învățământului liceal, sau examenul de admitere în învățământul superior, de regulă în cel universitar. Are ca scop verificarea însușirii conținuturilor unităților de învățare studiate pe parcursul ciclu școlar. Itemii au toate gradele de dificultate și au grad ridicat de generalitate. De regulă necesită pregătire prealabilă.

e. Concursul școlar/ olimpiada- este o lucrare scrisă susținută pentru selectarea, ierarhizarea și premierea elevilor cu performanțe deosebite. Scopul lui este verificarea conținuturilor unităților de învățare studiate pe parcursul unui an școlar. Itemii solicită informații detaliate și au un grad ridicat de dificultate, iar baremele sunt maximale. Se impune o riguroasă pregătire prealabilă.

2. 3. 3 Metode alternative de evaluare

Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevului este o

probă complexă de evaluare alternativă care furnizează informații utile, diverse și complete cu privire la evoluția lui. Observarea este focalizată pe capacitățile acționale, pe competențele și abilitățile de care dispun elevii, dar și pe disponibilitățile de comunicare ale acestora, modul cum se implică în lecție și cum își îndeplinesc sarcinile de învățare.

În cadrul acestei metode pot fi utilizate o serie de instrumente precum:

a. Fișa de evaluare, destinată fiecărui elev, elaborată, de obicei, în cazul elevilor cu probleme, care necesită sprijin și îndrumare. În fișă sunt înscrise date factuale despre evenimentele importante identificate în comportamentul elevului, într-o perioadă dată (se configurează aria comportamentală), gradul de extindere și utilizare etc.

O fișă de evaluare cuprinde, de regulă, următoarele elemente:

– date generale despre elev: nume, prenume, vârsta, climat educativ în mediul de proveniență;

– particularitățile proceselor intelectuale: limbaj, gândire, memorie, imaginație, spirit de observație, atenție;

– aptitudini și interese;

– trăsături de afectivitate;

– temperament;

– atitudini față de sine, față de colegi, de școală, de disciplina și obligațiile școlare;

-evoluția aptitudinilor, atitudinilor, intereselor și nivelului de integrare.

b. Scara de clasificare indică profesorului frecvența cu care apare un anumit comportament și poate să fie numerică, grafică, descriptivă. Cuprinde întrebări și răspunsuri de tipul:

„Î: în ce măsură elevul participă la discuții?”; R: „ niciodată, rar, ocazional, frecvent, întotdeauna”;

Î: „în ce măsură comentariile au fost în legătură cu temele discutate?”, R: „niciodată, rar, ocazional, frecvent, întotdeauna”.

c. Lista de control/verificare este un instrument ce indică profesorului dacă un anumit comportament este prezent sau absent, poate fi concepută astfel:

Tabelul 2. 4 Lista de control/ verificare

Portofoliul- Cuprinde un ansamblu structurat și organizat de documente

elaborate sau adunate de către elev, documente ce pot fi de forma: fișe de informare și documentare, fișe biografice, eseuri, referate, rezumate și/sau recenzii ale unor lucrări, articole, interviuri,pliante, hărți, tabele, scheme, schițe, desene, grafice, fotografii, colaje, machete, postere, diagrame, casete audio/video, teste de evaluare scrisă, chestionare, grile etc. Portofoliul cuprinde sarcini de muncă independentă desfășurată de elev într-o anumită perioadă de timp (de regulă, un semestru).

Portofoliul poate fi asemuit unei „cărți de vizită” a elevului, ce cuprinde o colecție selectată de „produse”organizate și structuratecorespunzător. Structura portofoliului este dată de scopul( acela de a furniza date despre capacitățile formate prin operaționalizarea obiectivelor unui capitol și despre atitudinile însușite de elev, precum și informații utile părinților), contextul (determinat de particularități de vârstă, interese și abilități, dar și de specificul contabilității ca disciplină de studiu), modul de proiectare și conținutul (general sau tematic, poate cuprinde diferite tipuri de documente).

Evaluarea portofoliilor este o soluție pentru profesorii care au un număr redus de ore alocat disciplinei, fapt care obstrucționează o evaluare conform cerințelor metodico-științifice.

Exemple de elemente componente ale unui portofoliu pot fi: eseul, referate, proiecte de cercetare, studii, recenzii, baterii de teste, sinteze, probleme și exerciții etc. Toate acestea permit evaluarea cunoștințelor, capacităților intelectuale, convingerilor, atitudunilor, competențelor specifice. Conținutul portofoliului, termenele de execuție, criteriile de evaluare și notare finale, se comunică elevilor de la început. Nota finală este media aritmetică a notelor acordate fiecărei componente a portofoliului.

La disciplinele economice, metoda portofoliului este perfect aplicabilă pentru toate categoriile de elevi, recomandabil a fi evaluat și notat semestrial, nota reprezentând aproximativ 50% din media finală. Ca instrument în evaluarea curentă/sumativă, portofoliul oferă o imgine clară asupra evoluției în timp a elevului, reflectând motivația pentru învățare, perseverența și autoresponsabilizarea acestora.

Metoda creditelor transferabile constă în aplicarea unui test sumativ la sfârșitul

unei unități de învățare, capitol sau sistem de lecții, cu itemi raportați la obiectivele de referință/ competențele specifice vizate de conținuturile respective.

Această metodă constă în parcurgerea următoarelor etape:

a. Aplicarea testului

b. Corectarea testului

c. Se constată care elevi au reușit și care nu să atingă performanța prefigurată în obiective;

d. Se stabilesc elevii creditați dintre cei cu rezultate necorespunzătoare (nu au atins nici performanța minimă acceptată), aprecierea finală a acestora fiind transferată pentru o etapă ulterioară precizată de evaluator, timp în care au posibilitatea să recupereze, iar la sfârșitul perioadei de creditare vor fi testați din nou, finalitățile educaționale vizate și evaluate fiind cele inițiale sau doar acelea neîndeplinite la prima testare, nota finală reprezentând media între nota obținută la prima testare și cea de la retestare. Avantajele acestei metode sunt reprezentate de faptul că asigură reducerea sau evitarea acumulării golurilor în pregătire și permite recuperarea într-un interval relativ scurt. Este recomandată în evaluarea elevilor din clasele mari și preponderent la disciplinele aplicative.

Referatul- este un instrument de evaluare alternativă care rezidă din elaborarea

unei lucrări despre o temă dată, prin valorificarea informațiilor obținute din studierea unor lucrări de specialitate. De regulă se realizează individual, permițând identificarea unor elemente de performanță personală. Elaborarea este dirijată, caz în care profesorul oferă planul lucrării, anunță obiectivele urmărite, modalitățile de realizare și de evaluare, recomandă bibliografia minimală, asigură îndrumarea elevilor, discută problemele apărute în timpul redactării, înaintea prezentării analizează referatul și face aprecieri după susținerea acestuia; sau este independentă, când profesorul acceptă o temă sugerată de elev pe baza programei școlare și este recomandată după ce elevii s-au obișnuit cu prima variantă și cu precădere în cazul elevilor capabili de performanță. Susținerea referatelor necesită timp, într-o oră putând fi verificați maxim 4 elevi, pentru a permite și intervenția profesorului și a clasei pentru exprimarea opiniilor.

Investigația- este un instrument de evaluare alternativă și se refră la elaborarea

unui studiu despre o temă dată, prin valorificarea informațiilor obținute prin cercetarea unor surse pertinente despre tema respectivă. Poate fi făcută individual sau colectiv, pe parcursul uneia sau mai multor ore de curs, în funcție de complexitatea subiectului abordat și de dificultățile întâmpinate în timpul cercetării.

Adesea se face confuzie între referat și investigație. Diferența fundamentală între cele două o reprezintă sursele de informare și modul de elaborare al conținutului științific.

Proiectul este o lucrare cu caracter aplicativ, cercetare a unei teme conform

unui plan și pe baza analizei unor surse. Este o temă individuală sau colectivă cu începere în sala de clasă unde se definește tema de lucru, urmând a se finaliza după cîteva zile sau săptămâni. Rolul profesorului este de a direcționa elevii spre colectarea și prelucrarea corectă a datelor.

În realizarea unui proiect trebuie parcurse câteva etape:

-o primă etapă este cea organizatorică – alegerea temei/subiectului, alcătuirea echipei de lucru, elaborarea planului, împărțirea sarcinilor, stabilirea termenelor de realizare, identificarea resurselor;

– cea de a doua etapă este redactarea proiectului și constă în culegerea, selectarea și prelucrarea informațiilor și tehnoredactarea conținutului. -prezentarea proiectului;

-etapa finală este cea de evaluare a rezultatelor proiectului.

Un proiect se recomandă a fi elaborat după următoarea structură:

-pagina de titlu care va cuprinde următoarele informații:școala, numele autorului, perioada de elaborare;

-cuprins;

-introducerea sau argumentarea unde se va prezenta importanța și utilitatea temei, a contribuțiilor personale, precum și problemele care nu au fost încă soluționate, analiza temei prin valorificarea surselor identificate, respectiv argumentarea opiniilor personale;

-elementele de conținut (studiul efectiv al temei);

-concluziile, o sinteteză a elementelor de referință desprinse în urma studiului;

-bibliografia;

-anexele, toate materialele relevante rezultate în urma aplicării unor instrumente de investigație (tabele,grafice, chestionare, fișe de observație), care susțin demersul efectuat.

Proiectul are o serie de avantaje, el fiind utilizat și ca probă de certificare a competențelor profesionale de nivel 4, în cazul liceelor tehnologice, respectiv 3 sau 5 pentru școlile profesionale sau postliceale. Proiectul contribuie la dezvoltarea capacității de observare și de alegere a metodelor de lucru, de cuantificare și comparare a rezultatelor, de alegere și utilizare corespunzătoare a unei bibliografii, de formare și exersare a deprinderilor, atitudinilor și competențelor de comunicare, de a jongla cu informația și de a utiliza cunoștințe, proceduri și tehnici de cercetare, de investigare și analiza, de luare a deciziilor, sintetiza și organizarea corectă a materialului, de realizare și prezentare a produsul finit. Totodată, proiectul „conferă o oarecare libertate de manifestare a originalității și creativității”.

Autoevaluarea este metoda de evaluare alternativă ce constă în aprecierea,

propriilor performanțe în raport cu obiectivele operaționale sau competențele specifice.

Este o modalitate de evaluare ce prezintă largi valențe formative și multiple implicații motivaționale și atitudinale. Elevul poate să își definească rolul, sarcina, natura și traiectoria activităților, este ajutat să conștientizeze gradul progresului și achizițiilor făcute, să-și elaboreze propria strategie de lucru, astfel încât să își poată asuma gradual responsabilitatea propriei formări.

Datorită caracterului sociologic al instrumentelor de evaluare, această metodă le induce elevilor ideea de maturitate și responsabilitate la care aspiră, accentuează implicarea elevului în construirea imaginii de sine, modificându-i statutul de „etern examinat”.

Profesorul are la dispoziție mai multe tipuri de autoevaluare:

a. Autocorectarea sau corectarea reciprocă este un prim exercițiu pe calea dobândirii autonomiei în evaluare, elevul fiind solicitat să-și depisteze operativ lui sau colegilor o serie de erori sau lacune în realizarea unor sarcini de învățare, fără a fi sancționați prin notă, constituind un prim pas pe drumul conștientizării independente a competențelor;

b. Autonotarea controlată – elevul este solicitat să-și acorde o notă, care ulterior este negociată cu profesorul sau împreună cu colegii, cadrul didactic având sarcina argumentării și evidențierii corectitudinii sau incorectitudinii aprecierilor făcute;

c. Notarea reciprocă – elevii sunt puși în postura de a-și nota colegii prin reciprocitate la evaluările scrise sau orale, fără obligativitatea concretizării în notare efectivă;

d. Metoda de apreciere obiectivă a personalității a fost concepută de psihologul Gheorghe Zapan și constă în antrenarea colectivului în vederea evidențierii rezultatelor prin confruntare, chiar, în vederea formării unor reprezentări cât mai complete despre posibilitățile fiecărui elev.

Ca exemple de autoevaluare putem considera chestionarul aplicat după încheierea unei sarcini de lucru și scara de clasificare, exemplificate în cele ce urmează:

Exemplul 1: Chestionarul aplicat după încheierea unei sarcini de lucru

1. Etapele pe care le-am parcurs în rezolvarea acestei sarcini au fost:

a.)………………… b.)……………….. c.)……………….. d.)………………..

2. Prin rezolvarea acestei sarcini am învățat:

a.)………………… b.)……………….. c.)……………….. d.)………………..

3. Pe parcursul rezolvării sarcinii am avut dificultăți la:

a.)………………… b.)……………….. c.)……………….. d.)………………..

4. Cred că mi-aș putea îmbunătății performanța dacă:

a.)………………… b.)……………….. c.)……………….. d.)………………..

5. Am fost impresionat pozitiv de:

a.)………………… b.)……………….. c.)……………….. d.)………………..

6. Cred că activitatea mea poate fi apreciată cu:

a.) nota…………. b.) calificativul………

Exemplul 2: Scara de clasificare

Tabelul 2. 5 Scara de clasificare

2. 4 Rezultatele evaluării și importanța acestora pentru elevi

După V. Pavelcu, nota sau calificativul reprezintă etichete aplicate randamentului școlar al răspunsului unei probe practice sau scrise. În funcție de modul de răsfrângere asupra conștinței elevului, nota dobândește valoarea unei informații și prin aceasta îndeplinește funcția de reglare a conduitei, a efortului.

Notarea în sine este un proces de acordare a unor punctaje, notele, având la bază performanțele elevilor; ea nu poate fi echivalentă cu măsurarea, deoarece, deși se utilizează numere, operațiile cu acestea sunt limitate.

Din punct de vedere matematic, scara de notare cuprinde numere de la 1 la 10, aparent dispunem de o unitate comună și constantă, la care se pot preciza intervalele. Însă, unitatea de măsură utilizată în evaluarea școlară este punctul (punctaj), iar la extremele sunt stabilite prin convenție de către examinator.

În viziunea lui J. Piaget, există o experiență psihologică ce furnizează doar relații de ordine.

Totodată, G. De Landsheere afirmă că „scara de apreciere este o scară ordinală, ea nu are nici zero și nici un maxim, naturale și absolute… Examinatorii nu au niciodată scări riguros egale…”, așadar, nu există citerii clare și general valabile pentru fiecare notă, dar nici nu putem afirma aditivitatea fenomenului psihopedagogic, deoarece, două răspunsuri de 5 nu fac o notă de „10”, deși 5+5=10. Totuși, calculăm medii, determinăm zecimale, medii care nu reflectă mai mult realitatea decât o notă, deoarece există și note atipice pentru performanța unui elev care influențează valoarea mediei. Admitem în notare aproximări, legitime și satisfăcătoare, păstrând și conștiința lucidă, critică asupa acestor aproximări, căutând tehnici care ar putea să ne apropie cât mai mult de adevăr. Adeseori în situațiile de notare apare „disjuncția între exactitate și adevăr”, după cum afirma și C. Noica. Pornind de la scale bipolare, putem identifica anumite tipologii ale examinatorilor, astfel:

Indulgent-sever

Fluctuant- constant

Analitic-sintetic

Sugestibil- obiectiv etc.

Aceste atribute au o valoare descriptivă, în activitatea de la clasă, adesea, profesorul se

proiectează pe sine, involuntar, drept normă, apreciind că formula sa de lucru este bună, numai confruntarea cu o experiență diferită, l-ar putea contraria, ridicându-i semne de întrebare.

Din prisma beneficiarului direct, interesul față de note ține de statutul de elev, psihogenetic vorbind. La început, rolul de elev este privit din exterior, imaginativ, abia la intrarea în școală este integrat într-o activitate serioasă, centrată pe învățare, care, prin rezultate, sugerează criteriile de apreciere socială. D. Vrabie, afirma în 1975 că „se consemnează la început o disociere între faptul de a primi note și valoarea notelor ca atare, ceea ce se încadrează în tabloul inițial, dominat de atributele externe ale școlarității.” Cu timpul, clasa și lecția devin un spațiu social de comparație, notele acordate în urma unor evaluări frontale, însoțite de motivarea lor de către profesor, încep să lămurească lucrurile. Prin aprecierea dascălilor, elevul își măsoară pașii progresului său. Comparându-se cu ceilalți, elevul ajunge în timp să își estimeze tot mai corect rezultatele muncii depuse. Astfel, între clasele IV-VIII, totul se judecă prin prisma notelor școlare: nivelul de aspirație se va traduce în note, inteligența va fi dincolo de reușita școlară, astfel încât, nota devine indirect măsura inteligenței, cu toate efectele negative asupra stimei de sine, astfel că elevul bun este convins de reușită, elevul slab de eșec, elevul bun va fi întărit progresiv în convingerea sa, elevul slab fiind progresiv deturnat, instalându-se într-o devalorizare din ce în ce mai resimțită de nedepășit.

Cauzalitatea nu este concomitență, respectiv efectul nivelului autoaprecierii asupra reușitei școlare. Un elev catalogat ca «elev bun», cu o bună dotare intelctuală, va aborda școlaritatea mai motivat, comparativ cu alții care vor afișa abordarea de tip retractil: «nu știu», «nu înțeleg» etc. Un statut adjudecat tinde să se confirme, conform efectului Pygmalion. Se observă o detașare de note spre clasele terminale, elevii fiind mai silitori la materiile de interes, la cele legate de opțiunea profesională, nemaifiind interesat de atingerea prestației maxime la toate materiile, nota fiind considerată un indice al stăpânirii cunoștințelor.

În condițiile evaluării și notării cunoștințelor, elevul învață care este obiectul recompensei, respectiv al penalizării, identifică și înțelege criteriile ce stau la baza evaluării și notării, învățând să se autoevalueze prin aproximarea nivelului posibilităților și realizărilor proprii. Totodată, facilitarea participării clasei la evaluare și notare, apreciind alți colegi pe baza criteriilor explicitate de profesor, elevul poate să se aprecieze mai corect pe sine, experiența relatând că drumul spre autoaprecierea justă depinde de exercițiul evaluării celorlalți. Un astfel de exercițiu țintește asimilarea, interiorizarea criteriilor de notare și raportarea la scala oferită de profesor și colectiv. În cazul probelor scrise, autonotarea poate fi pusă în comparație cu aprecierea profesorului.

2. 5 Divergențe în notare

O dată cu notarea pot apărea acte de inechitate datorate caracterului subiectiv al evaluării, sau unele sentimente de frustrare, care poate naște tensiuni sau situații conflictuale între profesor și elev, fie că sunt pe temei real sau aparent. După D. Vrabieasistăm la un cerc vicios: profesorul percepe deformat elevul, iar acesta din urmă receptează deformat aprecierea dată de către profesor, se simte «persecutat». De aici importanța motivării notelor acordate-cel puțin din când în când- precum și a autoevaluării corecte la elevi.

Fenomenul divergenței în notare stă la baza studiilor de docimologie experimentală. Metoda evaluării și a notării multiple a fost analizată pornind de la răspunsuri orale pe bandă magnetofon și de la lucrări scrise xeroxate, astfel că au fost supuse aprecierii și notării, de către același grup de examinatori, un lot de răspunsuri scrise, respectiv orale, fiind notate simultan.

„Primele studii de docimologie, scoțând în relief divergențele de notare, au atribuit întâmplării acest fenomen, tratându-le ca erori de notare, în sensul dat erorii de către teoria măsurii din fizică. În consecință, s-a vorbit de o notă adevărată în jurul căreia oscilează notele reale, fluctuațiile fiind aleatoare. S-a pus atunci întrebarea asupra numărului necesar de examinatori în măsură să ducă la stabilizarea notei.” În cadrul unei experiențe, H. Piéron stabilește că numărul minim de evaluatori diferă în funcție de disciplina la care se face evaluarea, dar că la disciplinele exacte, respectiv științe, numărul acestora este mai mic. Numărul mare de examinatori ar fi posibil în caz experimental doar, nu în practica școlară.

Cercetările ulterioare arată că la baza variațiilor de notare stau sursele sistematice, care pot fi dezvăluite procedând la reducerea efectelor acestora. Totuși, trebuie luat în calcul caracterul subiectiv al evaluării.

2. 6 Metode de rezolvare a divergențelor notării

Operațional, problema constă în a reduce aceste divergențe, de a găsi tehnici care să facă evaluarea independentă de evaluatori și de a identifica metode care să sporească simțitor acordul dintre profesori, ceea ce ar fi echivalent cu asigurarea obiectivității, o limită greu de atins.

Totuși, în vederea satisfacerii cerințelor de obiectivitate s-au propus următoarele tehnici:

Introducerea baremelor de notare;

Armonizarea pe bază de indici de statistici a scărilor individuale de notare;

Testul docimologic.

2. 6. 1 Baremul

Baremul este o grilă de evaluare și notare unitară, care, după descompunerea temei în subteme prevede, prin consensul profesorilor, un anumit punctaj, care îsumat la final se echivalează în notele școlare obișnuite. Baremul este folosit cu precădere la evaluările scrise cu itemi obiectivi, fiind mai greu de utilizat la lucrările tip eseu, care comportă o tratare mai personală, în funcție de modul în care tema este percepută de către elev, fiind făcută o apreciere global.

Un astfel de exemplu, încadrat în sistemul de notare de la 1 la 10, este reliefat de D. Muster :

«- Pentru satisfacerea sarcinilor de conținut se atribuie până la 6 puncte, adăugându-se până la un punct pentru modul de sistematizare(plan clar, desfășurare logică și cursivă).

– Referitor la însușirile de formă, pentru stilul lucrării se acordă până la 1-1,5 puncte, iar pentru aspectul de prezentare grafică (materială) se acordă până la ½ puncte.

– Se rezervă un punct pentru elementul de originalitate, „sensibilitate”, pentru impresia de perfecție.»

Procedura optimă impune o desfășurare în trei timpi, în cazul aplicării baremelor.

1. Incipent se face o evaluare și o notare individuală a unui număr de lucrări.

2. În faza a doua se trece la elaborarea unei grile comune de evaluare, a unui barem, care să descompună tema în subteme și să stabilească punctaje diferențiate pe subteme, respectiv pe aspectele relevante, cum ar fi stiulul, elementele de creativitate, etc.. După stabilirea baremului se face evaluarea și notarea câtorva probe, comparând fiecare produs/ notă în parte.

3. În cea de-a treia etapă, pe baza grilei de notare, se trece la aprecierea individuală a întregului lot de lucrări. În cazul propunerii unui barem extern, acesta trebuie supus, de asemenea, discuțiilor colective, devenind operant după însușirea de către examinatori( Bonniel, Caverni, Niozet, 1972).

Reducerea divergențelor în notare în cadrul aplicării baremului este atestată experimental cu ajutorul indicelui W propus de Kendall care se bazează pe ranguri și este o metodă frecvent utilizată de examinatori, calculat după următoarea formulă :

W=; unde :

K= numărul de evaluatori,

n= numărul de persoane evaluate,

S= suma pătratelor abaterilor dintre suma rangurilor relative la fiecare subiect și media acestor sume.

Coeficientul de concordanță W. Kendall poate lua valori cuprinse între 0 și 1, fiind un coeficient nedirecțional ce verifică gradul de acord dintre evaluatori. Valorile apropiate de 0 indică lipsa acordului, în timp ce valorile apropiate de 1 arată acordul perfect. Datele obținute pe baza formulei de calcul se vor compara cu datele din tabelul 2. 6.

Tabelul 2. 6

2. 6. 2 Armonizarea scărilor de notare

Analiza și reducerea divergențelor de notare poate fi făcută pe baza unor indicatori statistici, atunci când colectivul didactic este mai numeros. Astfel, divergențele între notările examinatorilor vor apărea sub trei aspecte:

a. forma curbelor de distribuție a notelor;

b. modul de centrare;

c. amplitudinea sau întinderea scării utilizate.

Într-un grafic vor fi marcate pe orizontală notele de la 1 la 10, iar pe verticală frecvența notelor, întocmind o curbă pentru fiecare evaluator, redând distribuția notelor acordate. „Forma curbei cu asimetrie către notele mari ( curba C) sau spre notele mici (curba A), ne va indica indulgența, respectiv severitatea notării, în raport cu o distribuție echilibrată, simetrică, marcată prin B. […] Pornind de la această asamblare statistică, se poate pune problema armonizării scărilor de notare individuale, apropiind până la suprapunerea indicatorii statistici.”

Figura 2. 1 Sursa: I. Radu, Elemente de docimologie didactică, 2001

2. 6. 3 Testul docimologic

Testul docimologic constituie o alternativă și un mod de eficientizare a examinării tradiționale și constă într-o probă standardizată care asigură o obiectivitate mai mare în procesul de evaluare. Prin testare verificăm cum sunt satisfăcute cerințele școlii, circumscrise de scopurile și obiectivele educației.

Ca metodologie, testarea derivă din psihologie, precauțiile sesizate de psihologi cu privire la exigențele de dimensionare și de aplicare a testelor trebuie asumate și în practica didactică. În sens larg, testul este o probă bine definită, ce implică îndeplinirea unor sarcini identice pentru toți subiecții, conform cu o strategie precisă, sistemul de raportare valorică fiind unic.

Testul docimologic prezintă o serie de elemente definitorii după I. T. Radu:

Realizează măsurarea în condiții asemănătoare situațiilor experimentale;

Înregistrarea comportamentului declanșat la subiect este precisă și obiectivă;

Comportamentul înregistrat este evaluat statistic prin raportare la cel al unui grup determinat de indivizi;

Scopul final al testului este clasificarea subiectului examinat, prin raportarea la grupul de referință.

Spre deosebire de examene, testele docimologice presupun o muncă meticuloasă de

pregătire, iar secvențele procedurale sunt foarte stricte, însă permit standardizarea condițiilor de examinare, a modalităților de notare, aducând un spor de obiectivitate și prezentând o triplă identitate: identitate de conținut, identitatea condițiilor de aplicare și a criteriilor de apreciere.

Aceste instrumente prezintă următoarele caracteristici:

Figura 2. 2 Caracteristicile testului docimologic

După Vasile Pavelcu, „un bun test pedagogic nu urmărește numai verificarea informației acumulate de elevi, ci și capacitatea acestora de a folosi cunoștințele asimilate deja în situații variate”.

Avantajul testului este că permite verificarea întregii clase într-un timp foarte scurt, în schimb favorizează o învățare bazată pe detalii și secvențe informaționale izolate și nu stimulează formarea unor capacități de sinteză sau creație. Elaborarea unui test docimologic este o activitate dificilă care presupune parcurgerea mai multor etape:

Figura 2. 3 Etapele realizării testului docimologic

2. 7 Erorile subiective de evaluare

Erorile subiective de apreciere apar atunci când între metode, instrumente și tehnici de evaluare și rezultate, se intercalează subiectivitatea persoanei care face evaluarea, așadar, nu instrumentele, nici criteriile sau conținutul evaluării sunt cauza acestora, putând să apară chiar și atunci când criteriile de evaluare sunt riguros definite, iar conținutul bine selectat.

Aceste erori se manifestă prin distorsionarea relației dintre nivelul real al performanței elevilor și nivelul notei sau punctajului acordat de către profesor, astfel că acestea nu mai reflectă fidel dinamica și nivelul performanțelor.

2. 7. 1 Efectul „Halo” și stereotipiile

Efectul „Hallo” constă în tendința evaluatorilor de a evalua o anumită caracteristică sau o anumită persoană în funcție de evaluările făcute anterior, fie că acestea aparțin aceluiași evaluatori, fie că aparțin unor evaluatori diferiți. Acest efect duce la o evaluare globală, nediferențiată, cu o slabă dispersie a calificativelor obținute de același individ și se poate manifesta în diferite moduri, printre care:

a. Efectul de «impresie generală» asupra elevului, pe baza evaluărilor anterioare primite de același elev la aceeași disciplină sau/și la celelalte discipline și maschează diferențele dintre prestațiile elevului în cadrul unor evalări diferite. Așadar, dacă un elev este cunoscut ca slab, va fi cotat cu note inferioare, chiar dacă prestația lui este substanțial mai bună, în timp ce un elev bun va fi cotat la fel, chiar dacă va avea o prestație mai slabă.

b. Globalizarea evaluării este un al mod de manifestare a efectului hallo, prin tendința de acordare a aceleiași note, foarte apropiate pentru toate caracteristicile evaluate, chiar dacă prestația nu este egală în raport cu fiecare criteriu de evaluare. De exemplu, un elev care este considerat superior din punct de vedere al unor caracteristici, va fi evaluat în mod similar și pentru alte criterii, apărând efectul de transfer nejustificat al evaluărilor pozitive sau negative privind anumite caracteristici în evaluarea pozitivă sau negativă a altor caracteristici.

c. Stereotipiile sunt forme de manifestare a efectului hallo care constau în instalarea unei opinii fixe despre un anumit elev. G. De Landsheere arată că „stereotipiile rezultă dintr-o contaminare a rezultatelor. O primă lucrare mediocră duce la presupunerea că și a doua va fi la fel de mediocră; dacă aceasta se confirmă, tendința de a acorda o notă mediocră și celei de a treia lucrări va crește mai mult și așa mai departe.” Chiar dacă stereotipia poate avea cauze distincte de cele ale efectului halo, de pildă, conservatorismul cognitiv, consecințele în planul eveluării sunt similare, constau în globalizarea evaluărilor și atenuarea variațiilor dintre notele acordate la evaluări diferite.

2. 7. 2 Efectul Pygmalion

Efectul Pygmalion are la bază efectul așteptărilor profesorului asupra comportamentului și performanțelor elevilor, faptul că așteptările profesorului sunt profeții ce se autoîmplinesc. În 1948, R. Merton a urmărit efectele așteptărilor examinatorului asupra rezultatelor psihometrice ale celui examinat. Astfel, descoperă că pentru același subiect, un examinator cu așteptări pozitive va găsi IQ-uri superioare, față de examinatorul cu așteptări negative. Câțiva ani mai târziu, Rosenthal „indică patru factori care mediază confirmarea expectanțelor profesorului:

climatul- profesorii se comportă într-o manieră binevoitoare față de elevii pe care îi

apreciază, în timp ce față de ceilalți sunt mai reci, mai distanți;

feed back-ul- profesorul îi laudă și îi încurajează mai mult pe elevii față de care are

expectanțe mai înalte, le oferă feed-backuri mai frecvente, în timp ce față de ceilalți se manifestă mai critic;

input-ul- profesorul explică mai mult, insistă asupra clarificării unor chestiuni

dificile atunci când este vorba despre elevii față de care are expectanțe înalte, în timp ce față de ceilalți are tendința de a fi mai expeditiv, mai superficial;

output-ul- elevii față de care profesorul are așteptări înalte sunt solicitați mai mult, li

se oferă mai multe ocazii de a răspunde, au contacte mai frecvente, în timp ce elevii față de care profesorul are expectanțe scăzute sunt solicitați mai puțin, iar contactele cu profesorul sunt limitate la situațiile ivite în clasă.”

Experimentul realizat de Noizet, Fabre și Caverni arată că atunci când se cunoaște nota anterioară, evaluatorii au tendința de a reduce distanța dintre ea și cea care urmează a fi pusă, fenomen numit efect de asimilare, de contaminare a unei evaluări de către cealaltă. Astfel, elevii proveniți de la un liceu considerat bun, vor fi evaluați mai generos, pe când apartenența la o clasă mai slabă generează neîncrederea în reușita elevilor, ceea ce va face evaluarea mai severă. Același efect îl are cunoașterea mediului de proveniență sau apartenența etnică. Conchidem așadar, că unele informații pe care profesorul le are despre elev se pot întoarce în defavoarea acestuia.

2. 7. 2 Alte erori

2. 7. 2. 1 Efectul de contrast apare pe fondul ierarhiilor și comparațiilor inevitabile pe care evaluatorul le face între lucrările scrise sau între răspunsurile succesive ale celor examinați. Așadar, aceeași performanță poate fi cotată diferit, în funcție de poziția sau locul pe care îl ocupă în succesiunea evaluărilor. De exemplu, după corectarea unei lucrări mai slabe, o lucrare bună va părea și mai bună., sau o lucrare bună poate primi notă mai mică dacă este evaluată după o lucrare și mai bună. Acest efect determină creșterea distanței între rezultatele subiecților.

2. 7. 2. 2 Efectul de ordine este, de asemenea, datorat poziției lucrării într-un set de lucrări. Conform acestuia, evaluatorul este mai indulgent la începutul corectării, exigența crescând pe măsură ce corectează mai multe lucrări, ceea ce înseamnă că primele lucrări vor fi supraevaluate, iar cele de la urmă vor fi subevaluate, excepție făcând prima lucrare, deoarece în cazul ei nu există alt termen de comparație în afară de barem. Pentru a doua deja există referință și așa efectul de ordine se combină cu efectul de contrast.

2. 7. 2. 3 Ecuația personală a evaluatorului

Ecuația personală a evaluatorului este factorul care face ca evaluarea să se diferențieze de la un profesor la altul în funcție de nivelul de exigență și pe criterii distincte de apreciere: unii profesori sunt mai indulgenți, alții mai exigenți; unii folosesc notarea pentru încurajare, alții pentru sancțiune; unii apreciază conformitatea cu informațiile predate, alții originalitatea; evaluatorul poate fi mai exigent la începutul anului școlar și mai indulgent la final.

2. 7. 2. 4 Efectul de similaritate constă în tendința profesorului de a evalua elevii prin raportarea la propria persoană, la propria experiență școlară, sau la experiența de părinte. Astfel, profesorii care au fost elevi premianți vor fi mai exigenți, la fel și cei care au copii cu performanțe deosebite.

2. 7. 2. 5 Efectul tendinței centrale apare în cazul profesorilor care caută să evite extremele scalei de notare, astfel că majoritatea notelor se vor înscrie în jurul notelor medii.

2. 7. 2. 6 Eroarea logică presupune substituirea obiectivelor și parametrilor importanți ai evaluării cu alte aspecte ale activității școlare, cum ar fi: conștiinciozitatea, disciplina, ordinea și acuratețea lucrării, efortul elevilor.

Capitolul 3: Strategii de evaluare utilizate în lecțiile de contabilitate

3. 1 Calitățile instrumentelor de evaluare

Erorile subiective de evaluare se manifestă cel mai frecvent ca mici abateri ale notelor acordate de la nivelul real al capacităților și performanțelor evaluate. Aceste erori își au originea în intervenția filtrului subiectiv care se interpune între obiectul evaluării și rezultatele acesteia.

Soluțiile de control ale acestor erori le oferă analiza condițiilor pe care o măsurare corectă trebuie să le îndeplinească, și anume: validitatea, fidelitatea, obiectivitatea, aplicabilitatea.

3. 1. 1 Validitatea

Validitatea este proprietatea de a măsura ceea ce testul și-a propus să măsoare și nu altceva. Pentru evaluarea școlară asigurarea validității sistemului de notare, inclusiv la nivelul metodelor și instrumentelor de verificare/ evaluare, este o problemă centrală a corectitudinii. Importanța acestei probleme este generată de trei împrejurări:

1. În primul rând, evaluarea școlară este o măsurare indirectă care nu se efectuează nemijlocit asupra a ceea ce realmente se evaluează, ci asupra unor indicatori care întrețin cu indicatul o relație probabilă și nu certă. Așadar, unii indicatori pot desemna și altceva.

2. În al doilea rând, problema validității se pune și datorită obiectului multidimensional al evaluării, obiect care este reprezentat de personalitatea elevului, fiind alcătuit din componente integrate, care nu pot fi izolate, astfel încât, se evaluează și influențele celorlalte componente asupra aspectului respectiv. Spre exemplu, în evaluarea inteligenței elevului apare imposibilitatea izolării acesteia de influența memoriei, motivației, atenției, a condițiilor de viață.

3. În al treilea rând, problema validității apare și din motive practice, datorită faptului că oricât de extinse și de complexe ar fi tehnicile de evaluare, ele nu acoperă niciodată în totalitate complexitatea realității de evaluat. Concret, orice probă de cunoștițe cuprinde doar un fragment, un eșantion al capacităților care se evaluează, punându-se problema cât de reprezentativ este acest eșantion.

Un sistem de notare este nevalid în condițiile în care măsoară altceva decât ceea ce se urmărește să măsoare. Din punct de vedere al problemelor urmărite spre a fi rezolvate, evaluarea validității se efectuează pe trei categorii de validitate: de conținut, conceptuală și predictivă.

3. 1. 1. 1 Validitatea de conținut se referă la gradul în care indicatorii, respectiv descriptorii de performanță utilizați în evaluare formează o selecție reprezentativă din ansamblul indicatorilor care acoperă caracteristica evaluată, în acest caz nevaliditatea fiind generată în acest caz de doi factori:

– indicatorii aleși nu sunt pertinenți pentru nivelurile caracteristicilor evaluate;

– numărul indicatorilor este prea mic.

Profesorul are la dispoziție următoarele căi de a controla validitatea:

a. analiza itemilor- presupune pornirea de la un număr mult mai mare de indicatori decât cei reținuți și selectarea celor cu evoluție coerentă;

b. stabilirea zonelor în care instrumentul de evaluare nu este discriminativ;

Asigurarea validității de conținut presupune intervenții asupra instrumentelor de evaluare și se asigură în etapa de verificare. Verificările sumare cu diversitate redusă de probleme, reduse ca număr, aplicate în condiții omogene, vor duce la evaluări nevalide.

3. 1. 1. 2 Validitatea conceptuală sau de construct depinde de calitatea elaborării și a conceptelor pe care se întemeiază actul evaluării și de claritatea definirii obiectului evaluat. În aceste condiții, performanța sau capacitatea fiind definită precis, cu ajutorul indicatorilor operaționali, atunci va putea fi evaluată identic fie prin tehnici diferite, fie de către evaluatori diferiți. Devin astfel posibile comparațiile între evaluări diferite și verificarea fiecărei evaluări prin raportări la celelalte, metodă folosită frecvent în sistemele de moderare interevaluatori. Profesorul poate evalua validitatea notării oferind unui alt profesor indicatorii și conceptul utilizat, dar nu și instrumentele folosite, iar la final să compare rezultatele.

3. 1. 1. 3 Validitatea predictivă este cea mai importantă fomă de validitate întrucât desemnează capacitatea sistemului de notare de a prognostica evoluția ulterioară a caracteristicilor evaluate. Mai este întâlnită sub denumirea de validitate de criterii sau criterială, datorită faptului că se determină prin raportare la un criteriu exterior raportat la cel pe baza căruia s-a efectuat evaluarea. Criteriul poate fi o activitate, o performanță, un proces sau un eveniment cu un mod de manifestare reală a caracteristicii evaluate, de exemplu, succesul sau insuccesul elevului în activitățile care reprezintă practicare, exersarea capacităților pentru care a fost notat. Nota poate fi validată în sens predictiv, dacă este confirmată de rezultatele obținute la examene și concursuri sau în activitatea profesională. Validitatea predictivă poate fi evaluată de către profesor prin utilizarea tabelelor de previziune în care se înscriu rezultatele evaluării, de exemplu mediile la o anumită disciplină, și rezultatele obținute de elev la examen.

Principala problemă a validității predictive o reprezintă alegerea criteriului de comparare și exprimarea cantitativă a acestuia, trebuind analizat criteriul din prisma validității. Astfel, dacă profesorul notează creativitatea, originalitatea și logica, atunci un examen care solicită memorarea și reproducerea nu va constitui un criteriu semnificativ de validitate predictivă. „Evaluarea evaluării prin raportare la criterii externe și în special prin raportare la evoluțiile ulterioare ale elevilor este o condiție esențială pentru ameliorarea evaluării.”

3. 1. 1. 4 Validitatea concurentă se refră la concordanța dintre rezultatele elevului la test și criteriile similare de comportament. Spre exemplu, dacă un elev obține rezultate foarte bune la un test care evaluează capacitatea de utilizare a relațiilor de calcul privind eficiența economică și nu face greșeli la un test de tip aplicații, unde se utilizează aceste relații, putem aprecia primul test cu validitate concurentă.

3. 1. 1. 5 Validitatea de fațadă arată măsura în care testul este important și relevant pentru elevi. Astfel, un test care evaluează conținuturi cu dimensiuni diferite trebuie să exprime asta prin numărul inegal de itemi ce testează acele conținuturi.

Validitatea unui test este anulată de factori precum:

Indicațiile neclare;

Nivel necorespunzător de dificultate;

Itemi de calitate slabă;

Lungimea testului;

Corectarea necorespunzătoare;

Caracteristicile grupului căruia îi va fi aplicat testul.

Conchidem așadar că între tipurile de validitate și tipologia testelor există o serie de concordanțe sau corespondențe, prezentate în tabelul 3. 1

Tabelul 3. 1

3. 1. 2 Fidelitatea

„Fidelitatea este proprietatea unui sistem de evaluare de a produce rezultate identice sau echivalente la evaluarea repetată a aceleiași caracteristici ( a aceluiași elev, a aceleiași clase) sau de a produce diferențe de evaluare proporționale și de același sens cu diferențele reale dintre caracteristicile evaluate.”

Așadar, o notare verifică condiția de fidelitate dacă se respectă următoarele condiții:

a. același profesor acordă aceleași note la elevi diferiți, cu același nivel de pregătire

b. aceiași elevi sau elevi diferiți , de același nivel, primesc note echivalente de la profesori diferiți.

Acestea sunt echivalențe aproximative, care trebuie asigurate la un nivel minim, astfel încât evaluarea să nu producă distorsiuni.

Controlul fidelitetății poate fi făcut analizând în prima etapă erorile de măsură, cale ce pornește de la premisa că nota acordată unui elev la verificări repetate trebuie să rămână aceeași dacă performanețele elevului nu se modifică. În practică notele acordate suucesiv unui elev, de către același profesor sau simultan de către profesori diferiți, înregistrează abateri mai mari sau mai mici. Aceste abateri pot fi reduse fie prin creșterea numărului de verificări, fie prin creșterea numărului de întrebări.

Evaluarea fidelității instrumentelor poate fi făcută prin următoarele modalități:

1. Tehnica aplicării repetate- redă stabilitatea testului și constă în administrarea de două ori acelaiași grup la un interval stabilit de timp.

2. Tehnica înjumătățirii- presupune împărțirea testului în două jumătăți echivalente și aplicarea lui o singură dată.

3. Tehnica formelor echivalente- presupune administrarea două forme de test echivalente la același grup de elevi.

4. Test retest și forme echivalente- redă o combinație între retest și formele echivalente.

5. Kuder- Richardson- este o tehnică ce presupune calculul unui scor total după o formulă dată.

Verificarea fidelității în cazul testului a fost făcută la un test din nouă itemi, aplicat la clasa a IX-a, capitolul «Obiectul și metoda contabilității- categorii specifice obiectului de studiu al contabilității».

Pornind de la datele cunoscute:

9 itemi

20 de elevi

Media aritmetică a clasei: 8

Deviația standard- 5,

Le-am înlocuit în formula de calcul a coeficientului: KR =; unde:

K= numărul de itemi ai testului;

n= numărul de elevi;

x= media aritmetică;

G= deviația standard

Am obținut următoarea relație:

KR=

= 102,5%

În urma analizei și calculelor am obținut un scor peste 100%, ceea ce înseamnă că testul se caracterizează pritr-o bună consistență internă, așadar verifică o condiție necesară de fidelitate. Datorită faptului că testul corespunde unui obiectiv prestabilit- verificarea cunoștințelor elevilor- putem spune că este și valid.

3. 1. 3 Obiectivitatea

Obiectivitatea reprezintă gradul de concordanță între aprecierile făcute de către evaluatori independenți în ceea ce privește răspunsul corect pentru fiecare item al testului. Cele mai obiective teste sunt testele standardizate.

3. 1. 4 Aplicabilitatea

Aplicabilitatea este o calitate a testului de a fi administrat și interpretat cu ușurință. Criteriile de selectare ale unui astfel de test sunt: importanța conținutului măsurat; concordanța formă-conținut-vârsta elevilor; costul și timpul necesar administrării; obiectivitatea notării și interpretării datelor.

3. 2 Itemii

Orice test este alcătuit din itemi și punctaj acordat per item. Itemul este o temă conturată ca o unitate de conținut.

Formularea itemilor trebuie să solicite cu exactitate comportamentul ce urmează să fie evaluat, conform cerințelor enunțate de Ed. Thorndike, după cum urmează:

Precizați procesul intelectual pe care doriți să-l folosească elevul pentru a răspunde;

Folosiți elemente noi sau o prezentare nouă a întrebărilor;

Începeți enunțurile cu cerințe precum: «comparați», «expuneți», «explicați», «enumerați», evitând formulările de tipul «ce», «când», «unde»;

Formulați solicitările clar și precis;

Cereți argumente, nu atitudini;

Atrageți comportamente pe care doriți ca elevii să le manifeste;

Adaptați lungimea și complexitatea la maturitatea elevilor.

De o importanță majoră este stabilirea cu exactitate a obiectivului urmărit. De exemplu, în cadrul lecției „Contul-procedeu al metodei contabilității”, un obiectiv poate fi considerat următorul: elevul va fi capabil să identifice părțile contului.

Formatul în care este proiectat itemul poate fi:

1. Ca o definițe- vizând în acest sens sfera de cuprindere a unei noțiuni. De exemplu: «Definiți bilanțul contabil.», «Definiți activul patrimonial» etc.

2. Ca o problemă: «Să se calculeze profitul net, știind că la sfârșitul exercițiului financiar veniturile totale sunt 16.000 lei, cheltuielile totale sunt 12.000 lei, iar cheltuielile de protocol peste limita legală sunt de 800lei.»

3. Ca itemi de stabilire a unei identități, dependențe sau indicarea unor caracteristici:

«Activele imobilizate prezintă următoarele caracteristici:

a. nu se consumă la prima întrebuințare;

b. Au o durată de utilizare de cel puțin un an;

c. Nu sunt destinate direct comercializării»

4. Ca indicare a unei mărimi: «Ce reprezintă formula: P = B + D – O?»

5. Ca o reprezentare grafică de interpretat: «Reprezentați grafic legătura dintre prețul de vânzare și încasări și interpretați graficul rezultat.»

6. Ca texte lacunare: «Metoda contabilității cuprinde un ansamblu de …………(1)………., modalități și tehnici aflate într-o strânsă …….(2)…..prin care se cercetează starea și …..(3)…..elementelor…..(4)….., se realizează calculul, analiza și …..(5)….. activității desfășurate, a situației …..(6)….. și a rezultatelor …..(7)….respective.»

7. Ca o etapizare a unui proces: «Enumerați etapele efectuării analizei contabile.»

3. 2. 1 Tipuri de itemi

A. După tipul de comportament cognitiv solicitat la producerea răspunsului, pot fi delimitate două tipuri de itemi:

A. 1 Itemi închiși sau precodificați- aceștia solicită selectarea unui răspuns din mai multe variante care pot fi: întrebări cu răspuns binar, de tip alegere multiplă, întrebări de ordonare, întrebări pereche, întrebări cu rspuns scurt.

A. 2 Itemi deschiși- care solicită conceperea unui răspuns corect, fără a oferi variante. Aici putem exemplifica rezolvarea de probleme, itemii tip eseu, de argumentare, de interpretare.

B. Din prisma obiectivității în notare putem distinge trei categorii de itemi:

B. 1 Itemi obiectivi

B. 2 Itemi semiobiectivi

B. 3 Itemi subiectivi

Fiecare tip prezintă caracteristici specifice, care determină gradul de adecvare și posibilitățile de utilizare în contexte evaluative diferite, după cum reiese din tabelul 3.4.

Tabelul 3. 4 după O. Ciobanu

B. 1 Itemii obiectivi permit o măsurare rapidă și exactă datorită obiectivității ridicate, fiind specifici evaluării de progres. Sunt simplu de construit și cuantificat, dar vulnerabili la răspunsuri întâmplătoare și prezintă dezavantajul că măsoară rezultate ale învățării ce sunt plasate la nivele cognitive inferioare, cum ar fi: recunoaștere, identificare, enumerare, asociere etc.

a. Itemii cu alegere duală- solicită alegerea răspunsului corect din două răspunsuri posibile.

Exemplul 1: « În dreptul fiecărui enunț notați A dacă îl considerați adevărat și F dacă îl considerați fals: Operația de cumpărare de mobilier generează modificarea: A+X=P+X»

Exemplul 2: Răspundeți cu DA sau NU: «Când V > Che, rezultă profit?»

b. Itemii cu alegere multiplă sau itemii cu răspuns selectat presupun existența unei premise, a unui enunț și a unei liste de soluții posibile, elevul fiind pus în situația de a alege un răspuns corect, sau alternativa cea mai bună, în acest caz fiind necesare instrucțiuni speciale, celelalte răspunsuri fiind incorecte, dar paralele și plauzibile., numindu-se distractori. Acest tip de itemi este utilizat pentru:

– Măsurarea rezultatelor învățării la nivel taxonomic inferior, cum ar fi: cunoașterea terminologiei, a elementelor științifice, a principiilor, a metodelor și procedeelor;

– Măsurarea rezultatelor de nivel superior, respectiv de înțelegere și aplicare cum ar fi: abilitatea de a identifica aplicațiile faptelor și principiilor, de a interpreta relația cauză-efect sau de a argumenta metode și proceduri.

Exemplu1: «Alegeți varianta corectă din variantele de răspuns date:

Debitul reprezintă:

a. Partea stângă a contului;

b. Partea dreaptă a contului;

c. Partea stângă a balanței de verificare;

d. Partea stângă a patrimoniului.»

Exemplul 2: Asociați operațiilor din coloana A, formulele contabile din coloana B (cauză-efect)

A B

1. Achiția mărfurilor de la furnizor. a. 106 = 1012

2. Transfer rezerve la capital. b. 371 = 401

3. Se dau în consum materii prime. c. 601 = 301

4. Se achită furnizorul din contul bancar. d. 401 = 5121

c. Itemii de tip pereche solicită stabilirea unor corespondențe între cuvinte, propoziții, fraze, etc. dispuse pe două coloane. De obicei, se limitează la măsurarea informațiilor factuale, bazându-se pe asociații, pe abilitatea de identificare a relației dintre două noțiuni/ lucruri/ simboluri etc. Pot fi solicitate diverse tipuri de relații: reguli/exemple; termeni/ definiții; principii/ clasificări; simboluri/concepte; părți componente/ întrebuințăr și pot fi folosite materiale picturale sau o reprezentare grafică.

Exemplu: Realizați conexiunile corecte între elementele celor două coloane.

B. 2 Itemii semiobiectivi solicită construirea totală sau parțială a răspunsului. De regulă apar sub forma itemilor de completare, enunțuri lacunare, itemi cu răspuns scurt sau itemi de ordonare, fiind o combinație între itemii obiectivi și cei cu răspuns liber construit.

a. Itemii cu răspuns scurt sunt de tipul întrebare directă, răspunsul fiind o frază, un cuvânt, un număr, un simbol.

Exemplu: «Precizați câte categorii de conturi există după funcția contabilă.»

b. Itemii de completare solicită, de regulă, unul sau două cuvinte care să se încadreze în contextul dorit, fiind adresat sub forma unei afirmații incomplete.

Exemplu: «Când poate deveni patrimoniul obiect al contabilității?»

c. Itemii cu răspuns structurat pot fi formați din mai multe subîntrebări de tip obiectiv, semiobiectiv sau minieseu legate între ele printr-un element comun. Aceștia sunt o completare a tehnicilor de evaluare cu răspuns liber și a celor cu răspuns închis. O ăntrebare structurată include un stimul(text, diagrame, date, grafice etc.), subîntrebări, date suplimentare și alte subîntrebări. Subîntrebările pot viza toate categoriile taxonomice pornind de la o simplă reproducere a definițiilor, enumerărilor, până la cunoștințelor, analiza, sinteza și formularea de ipoteze sau judecăți de valoare.

Exemplu: «La începutul lunii martie S. C. Albina S. R. L. deține în stoc materii prime în valoare de 35000lei. În cursul lunii achiziționează materii prime în valoare de 37.000lei și se dau în consum în valoare de 42.000lei. Se cere:

– Prezentați structura contului de materii prime.

– Efectuați analiza contabilă a operațiilor economico-financiare.

– Calculați RD, RC, TSD, TSC, Sf.»

B. 3 Itemii subiectivi solicită răspunsuri deschise și sunt destinați dezvoltării creativității și originalității și dau posibilitatea elevului de a transfera cunoștințe.

a. Itemii de tipul «rezolvare de probleme» sau «situații problemă» confruntă elevul cu o situație nouă pentru care trebuie să găsească soluții, să-și aleagă strategia de lucru și să o rezolve pe baza experienței și a achizițiilor anterioare.

Exemplu: «Efectuați stornarea în negru și apoi în roșu pentru următoarea formulă contabilă întocmită greșit:

5311 Casa în lei = 4111 Clienți 800lei

Formula a fost introdusă pentru încasarea sumei de 800 lei, în contul bancar, printr-un OP primit de la clienți. După efectuarea stornării, realizați formula contabilă corectă.»

b. Itemii de tip eseu permit o evaluare globală a sarcinii de învățare, elevul fiind solicitat să formuleze un răspuns liber conform unor cerințe. Eseul poate fi liber, structurat, sau de tipul minieseu.

Exemplul 1: Realizați un eseu cu tema: «Luca Paciolo-părintele contabilității moderne», ținând cont de următoarele aspecte:

a. De ce Luca Paciolo a fost considerat «părintele contabilității»?

b. Ce lucrări importante a scris?

c. Ce semnificație are dubla înregistrare potrivit lucrării publicate de Paciolo?

Exemplul 2: Elaborați un eseu cu titlul: Modificări legislative în domeniul contabilității între anii 2000-2018.

3. 3 Proba practică- instrument de evaluare în contabilitate

Probele practice sunt utilizate pentru verificarea priceperilor și deprinderilor, cu precădere în orele de laborator tehnologic la disciplina contabilitate.

Acestea pot fi sub formă de:

– Fișă cu aplicații- (Anexele 1, 2, 3) – elevii primesc fișele de lucru spre rezolvare, iar la finalul timpului alocat rezolvării, profesorul prezintă fișa cu răspunsurile corecte, se fac corecturile și se stabilește punctajul. Fișele pot fi rezolvate individual sau în echipă.

– Chestionar cu autocontrol- (Anexa 4) în acest caz elevul completează răspunsul cu cerneală, iar după expirarea timpului răspunsurile corecte sunt stabilite împreună cu profesorul și elevii, care notează cu creionul, apoi își corectează lucrarea prin comparație între cele două răspunsuri. Acest instrument contribuie la formarea capacității de autoevaluare a elevilor, un obiectiv important, pe viitor elevii vor fi capabili să-și evalueze mai bine resursele de care dispun, putând să le raporteze corect la țelurile propuse, evitând eșecurile.

– Planșă cu întrebări (Anexa 5) se prezintă sub forma unui test. După expirarea timpului de rezolvare se prezintă planșa cu răspunsurile, iar elevii își corectează planșa și acordă punctajele corespunzătoare.

3. 4 Proiectarea instrumentelor și tehnicilor de evaluare scrisă

Proiectarea didactică reprezintă un ansamblu de procese și operații deliberative de anticipare a acesteia, de fixare mentală a pașilor de parcurs în realizarea instrucției și educației.

În viziunea tradițională, proiectarea însemna împărțirea timpului, eșalonarea materiei pe un plan calendaristic, a lecțiilor, a planurilor și proiectelor de lecție etc.

În viziunea modernă, în activitatea de proiectare accentul este deplasat de la simpla eșalonare a timpului la prefigurarea activității de învățare, la situația învățării efective.

În vederea elaborării instrumentelor de lucru, profesorul raportează acțiunile la trei cadre de referință:

1. activitatea premergătoare secvenței proiectate;

2. situația existentă în momentul proictării;

3. cerințele impuse de programa școlară și de alte acte normative.

În stabilirea probelor de evaluare se pornește de la obiectivele operaționale, etapă premergătoare desfășurării activității didactice și finală prin actul de evaluare. Acesta din urmă se obiectivizează în serii de întrebări ce vor fi adresate în cadrul verificării orale, probe scrise, practice, teste de cunoștințe, evaluări cu ajutorul calculatorului, care au ca scop stabilirea gradului de însușire a cunoștințelor și de formare a abilităților intelectuale și practice.

În cadrul autoevaluării, stabilirea acțiunilor reprezintă un demers ce ține cont specificul conținutului științific vehiculat în activitatea didactică, de obiectivul didactic fundamental, de timpul disponibil și de obiectivele operaționale.

Una dintre metodele cele mai utilizate pentru proiectarea itemilor și a testelor este Matricea de specificații (abr. M.S.) în care, pe linii sunt enunțate conținuturile testate, iar pe coloane nivelurile cognitive la care dorim să măsurăm conținuturile, conform taxonomiei Bloom.

În tabelul 3.2 este redat un exemplu de matrice de specificații prin prezentarea itemilor pe următoarele niveluri cognitive:

– a exprima- verbal, simbolic, geometric;

– a stabili- a calcula;

– a analiza- sintetiza;

– a evalua.

Tabelul 3.2 Matrice de specificații

Pentru fiecare celulă marcată cu „X”, se vor elabora itemi ținând cont de clasificarea și codificarea acestora, după cum urmează:

Tabelul 3. 3

Apare în acest caz problema analizei itemului în sensul determinării unor indicatori pe baza rezultatelor obținute de elevi la un item și interpretarea statistică, conform următorilor indicatori:

a. indicele de dificultate- respectiv proporția celor care au răspuns corect, calculat prin împărțirea numărului de elevi care au rezolvat corect itemul, la numărul total și poate avea valori între 0 și 1, astfel:

– valoarea indicatorului < 0,2 denotă item foarte dificil

– valoarea indicatorului > 0,8 denotă item foarte ușor

b. indicele de discriminare (D) reprezintă legătura dintre rezultatele la un item și criterii interne sau externe, cum ar fi performanța elevilor la testul ce cuprinde respectivul item.

În determinarea acestui item se urmăresc următoarele etape:

Se scriu rezultatele elevilor în ordine crescătoare;

Se calculează indicele de dificultate pentru primii și ultimii 15;

Diferența celor doi indici de dificultate reprezintă valoarea indicelui de discriminare.

Acest indice ia valori între (-1) și (+1), putând fi interpretat astfel:

D>0,4itemul este bun;

0,5< D< 0,4 este necesară o revizuire;

0,2<D< 0,3 necesită revizuire foarte atentă;

D< 0,2 itemul va fi eliminat.

La un test de evaluare sumativă la disciplina contabilitate, clasa a IX-a, s-au obținut

următoarele

rezultate, nefiind note sub patru.

Analiza testului:

1. Determinarea indicelui de dificultate:

Id==0,25 0.2 < 0,25 < 0,8 testul a fost bine realizat

2. Determinarea Id pentru primii 15 elevi cu cele mai mari note:

= 6,4

Determinarea Id pentru următorii 15 elevi cu cele mai mici note:

= 5,1

6,4 – 5,1 = 1,3 >1, așadar testul a fost bine selectat.

3. 5 Utilizarea mijloacelor TIC în proiectarea evaluării

De la învățământul programat, din deceniile VI-VII, s-a trecut treptat la aplicațiile inteligenței artificiale în învățământ, la programele expert și la cele flexibile, la instruirea și autoinstruirea asistate de calculator și recent la noile tehnologii de comunicare.

Prin destinația și funcțiile pe care le poate realiza, calculatorul reprezintă un mijloc distinct de învățământ, apariția lui impunând o nouă viziune pedagogică, exprimată prin sintagma «informatizarea învățământului», sintagmă ce prezintă două laturi fundamentale: introducerea informaticii în școală, iar cea de-a doua la utilizarea lui ca mijloc de învățământ. În cel de al doilea caz, calculatorul are destinație pedagogică, introducerea lui afectând atât activitatea de predare a profesorului, cât și pe cea de învățare a elevilor. Sintetizând opiniile elaborate de-a lungul timpului, am putea spune că instruirea asistată de calculator este modalitatea în cadrul căreia, interacțiunea dintre profesori și elevi este mijlocită de prezența calculatorului, considerat un auxiliar tehnic destinat să amplifice și să optimizeze funcțiile predării, să faciliteze receptarea și prelucrarea informațiilor de către elevi.

Calculatorul reprezintă o strategie informațională în care prelucrarea și stocarea informației se face cu programe speciale numite softuri. Softurile sunt produse informatice, expresie a prelucrării și organizării informațiilor în concordanță cu anumiți algoritmi impuși de diversele sisteme de programare. Superioritatea acestui mijloc de învățământ derivă din virtuțile pe care le are în prelucrarea și prezentarea informației, în posibilitatea de a stimula elevii. Inovația și dezvoltarea tehnologică, precum și evoluția societății în ansamblu au făcut necesară și posibilă introducerea acestei tehnologii în procesul didactic.

Instruirea asistată de calculator s-a făcut urmând o linie didactică bine precizată, cu orientări pedagogice, psihologice și metodice și de către cadre didactice cu o bună pregătire psihopedagogică, reprezentând o modalitate de creștere a calității, a eficienței învățării și predării.

Calculatorul electronic simulează procese și fenomene complexe care nu pot fi evidențiate cu niciun alt mijloc didactic. Cu ajutorul lui se pot oferi elevilor modelări, justificări și ilustrări ale conceptelor abstracte, procese și fenomene neobservabile sau greu observabile din varii motive. Totodată oferă contexte pentru aplicarea conceptelor, oferind și limbajul cu ajutorul căruia pot să-și descrie propria activitate.

Pentru disciplina Contabilitate calculatorul este un aliat de nădejde al profesorului prin programele informatice de contabilitate. Astfel elevii pot exersa practic noțiunile teoretice predate, văd cum funcționează un program și totodată în ceconstă munca unui contabil.

Acest mijloc de învățământ poate fi utilizat cu succes atât în activitatea de învățare, cât și în cea de evaluare și control, existând în momemtul de față o multitudine de aplicații pentru acest proces.

3. 5. 1 Programe și aplicații informatice utilizate în evaluare la disciplina Contabilitate

1. Softurile și programele de contabilitate utilizate cu precădere în activitatea de învățare și dobândire de cunoștințe completează cu succes predarea tradițională, elevii având posibilitatea verificării și autoevaluării în timp real a activității desfășurate.

Un exemplu în acest sens poate fi redat în cadrul lecției de sistematizare și fixare a cunoștințelor Întocmirea documentelor pentru principalele tranzacții economice, clasa a IX-a, unde elevii au fost împărțiți pe grupe, fiecare grupă având o fișă de activitate cu cerințe diferite, după cum urmează: G1 să întocmească factura fiscală, G2 să întocmească avizul de însoțire a mărfii, G3 Nota de recepție și constatre diferențe, iar G4 chitanța. Sarcinile și grupele au fost stabilite în funcție de capacitatea elevilor de a rezolva sarcinile, astfel că elevii cu o mai slabă pregătire au fost solicitați să completeze chitanța. Pe baza datelor au fost solicitați să completeze documentele respective în format fizic, pe formulare tipizate, ulterior făcând verificarea cu ajutorul programului Facturis. Datele au fost prezentate clasei, iar observațiile au fost trecute în caiete. Activitatea a constiuit punctul de plecare al lecției următoare, «Corectarea documentelor», existând și necesitatea corecturilor.

Într-o activitate mai amplă, pe parcursul a patru ore de laborator tehnologic au fost sistematizate și evaluate deprinderile de întocmire a contului, balanței de verificare și al bilanțului contabil la clasa a X-a. Din nou elevii au fost împărțiți pe grupe, fiecare având sarcini concrete, astfel încât să fie antrenați cu toții și să se poată face verificarea. Am urmărit în acest sens capacitatea elevilor de a prelucra informațiile și de a le utiliza în contextul dat, nivelul de pregătire teoretică al acestora, precum și nivelul de înțelegere și claritate al conținuturilor, având posibilitatea de a interveni acolo unde a fost cazul; capacitatea acestora de a întocmi documentele obligatorii și de a interpreta anumite situații.

2. Softuri și platforme

Pentru verificarea cunoștințelor am utilizat mijloace informatice precum: Kahoot, Padlet, Wordwall.

a. Kahoot este un joc educativ ce poate fi creat pe platforma Kahoot.it și utilizat clasă pentru orice disciplină de studiu.

Poate să conțină întrebări de tipul Adevărat/Fals sau itemi cu alegere multiplă (Anexele 6-9)

Este proiectat să fie susținut în fața clasei și jucat de întreaga clasă, în timp real, elevii dând răspunsurile pe telefon, tabletă, laptop, calculator conectate la internet. La finalul jocului se realizează clasamentul, iar profesorul are posibilitatea de a descărca rezultatele elevilor și de a identifica acele enunțuri care au ridicat probleme. Acest joc a fost aplicat la clasă ca instrument de verificare al nivelului de însușire a cunoștințelor în cadrul lecțiilor: «Structuri patrimoniale», «Bilanțul contabil», «Programe și softuri», «Obiectul de studiu al contabilității» și sunt prezentate în anexele 6-9.

b. Wordwall este o aplicație cu ajutorul căreia se pot crea, folosind un sistem de șablonare, jocuri precum: Chestionarul, Adevărat/Fals, Cuvinte încrucișate, Lovește cârtița etc.

Avantajul este că poate fi utilizat atât în clasă, cât și ca temă pentru acasă prin simpla distribuire a linkului, astfel încât elevii sunt direcționați direct după ce îl accesează, iar profesorul are acees la rezultate. Un alt avantaj este dat de posibilitatea de a printa fișele, reducând efectele negative generate de lispa mijloacelor digitale sau a internetului, toți elevii având acces în acest fel la temă.

Figura 3. 1 Jocul Lovește cârtița Figura 3. 2 Roata aleatoare

c. Padlet este o aplicație online, ușor de folosit de către elevi și de către profesori, care permite utilizatorilor să-și exprime cu ușurință opiniile pe un subiect comun pe un „avizier” virtual (wall) care este, de fapt, o pagină web unde utilizatorii pot publica scurte mesaje conținând text, imagini, clipuri video, etc.. Poate fi folosit pentru sesiuni de brainstorming, pentru a posta adrese utile, noțiuni noi, termeni sau comentarii pe o temă dată. Colaboratorii pot fi invitați prin e-mail sau cu ajutorul URL–ului.

Padlet este utilizat pentru-socializarea clasei, reprezentând o metodă de învățare prin colaborare, de la egal la egal, colectarea resurselor pe un anumit subiect, măsurarea înțelegerii unui subiect sau a unui concept studiat.

d. Platforma Edmodo dă posibiltatea testării online a elevilor, aceștia putând la finalul testului să își vadă rezultatele, ceea ce constiutie un avantaj, că lacunele sau erorile pot fi corectate într-un timp relativ scurt. Dezavantajul constă în faptul că elevii trebuie să fie atenți la limba setată, altfel vor apărea distorsiuni între ceea ce profesorul vrea să chestioneze și ceea ce lor le apare pe ecran. Un alt dezavantaj este constituit de modul în care aplicația ține cont de ordinea în care sunt trecute răspunsurile corecte de către profesor, fără a lua în considerare că elevul poate schimba această ordine, apreciind răspunsul ca fiind greșit, după cum reiese din exemplu.

Exemplu: În cadrul testului aplicat la clasa a X-a, întrebarea de tip lacunar Metodele de evaluare la ieșire a stocurilor sunt:__________, ___________ și ___________. (Figura 3. 3), avea setate ca fiind corecte răspunsurile: cost mediu ponderat/ CMP, FIFO și LIFO, iar elevii care au respectat ordinea și ortografia au primit punctajul aferent răspunsului considerat corect, ceilalți, care au scris răspunsurile într-o altă ordine primind zero puncte aferente unui răspuns greșit sau punctaj parțial, după cum reiese din figurile 3. 4 și 3. 5

Figura 3. 3

Figura 3. 4 Figura 3. 5

Rolul și responsabilitatea profesorului este de a verifica notarea informatizată și de a face aprecierile corespunzătoare.

Avantajul acestui instrument este că permite aplicarea lui în condițiile imposibilității elevilor de a se prezenta la școală, putând fi susținut din mediul lui, fără a fi monitorizat de către profesor.

Dezavantajul îl reprezintă lipsa transparenței, existând posibilitatea fraudării prin copiere sau inspirare; o slabă conexiune la internet; imposibilitatea de a solicita indicații suplimentare profesorului sau neîncadrarea în timpul stabilit.

Capitolul 4: Exemple practice de instrumente de evaluare utilizate la clasă

4. 1 Metode tradiționale versus metode alternative de evaluare

4. 1. 1 Evaluarea prin joc. Aplicare și interpretare

T. Kent aprecia jocul ca fiind „un nou mod de educație”, iar "învățarea prin joc(…) o opțiune ușoară”, întrucât cel care se joacă percepe mai ușor anumite noțiuni, prin joc copilul este modelat, îi sunt insuflate concepte standard de viață, pe care el le va conștientiza mai târziu, când va fi capabil să înțeleagă ce este lumea, ce este viața, etc.

Ca metodă de predare-învățare-evaluare în care predomină acțiunea didactică simulată, jocul valorifică finalitățile adaptative de tip recreativ la nivelul procesului instructiv-educativ, proprii activității umane, în general și în anumite momente ale evoluției sale, în mod special. Această metodă dinamizează activitatea didactică prin intermediul motivațiilor ludice, într-un mod extrem de variat. Jocul de rol este o metodă activă de predare-învățare-evaluare, bazată pe simularea unor funcții, relații, activități, fenomene, sisteme, etc, prin care elevii devin "actori" ai vieții sociale pentru care se pregătesc. Scopul școlii ar trebui să fie acela de a-i pregăti pentru ascensiunea în societate, având în vedere faptul că ei vor ocupa anumite poziții sau statusuri profesionale, culturale, științifice, etc., este util să "joace" rolurile corespunzătoare acestora, adică să-și formeze anumite competențe, abilități, atitudini, convingeri, etc. De aceea, devină imperioasă necesitatea cunoașterii obiectivelor generale vizate prin joc, a etapelor și cerințelor metodice de proiectare și valorificare educațională, precum și a virtuților și servituților aferente diferitelor tipuri de jocuri.

La disciplina „Contabilitate” jocul didactic poate fi utilizat cu succes la aproape toate conținuturile programei școlare.

De exemplu, la clasa a IX-a, pentru recapitularea, sistematizarea și evaluarea conținuturilor unității de învățare «Categorii specifice obiectului de studiu al contabilității», elevii au fost solicitați să întocmească jocuri cunoscute având la bază informația predată.

Activitatea s-a desfășurat pe parcursul a patru ore de laborator tehnologic și a presupus parcurgerea următoarelor etape:

1. Enunțarea și prezentarea temei.

2. Împărțirea clasei pe grupe în mod aleatoriu (cu toate acestea au avut un grad ridicat de omogenitate)

3. Realizarea schemei de recapitulare împreună cu clasa folosind metoda ciorchinelui, schemă pe care elevii au avut-o ca reper în atingerea conținuturilor vizate.

4. Realizarea jocurilor sub supravegherea profesorului.

5. Prezentarea lucrărilor în fața clasei și schimbul de experiență, adică fiecare grupă a jucat jocurile celorlalte.

Au rezultat așadar patru jocuri după cum urmează:

1. Contabilul începător, un joc de cărți inspirat din jocul Republic Dictator Trumps Card Game, doar că în cazul de față cartonașele conțineau noțiuni de bazele contabilității, după cum reiese din figura 4. 1. Câștigă jocul cel ce la final are toate cartonașele. Acestea sunt așezate în mână astfel încât să se vadă doar unul singur. Fiecare cartonas cuprinde anumite informații. Jucatorul se uită pe cartonaș și alege ce i se pare lui că e o statistică mai mare, apoi se pune cartonasul jos, iar cel ce are o statistică mai mare duce mai departe jocul. Jocul continuă până când un jucător deține toate cartonașele. Acest joc a fost evaluat pe locul 4 din 4 de către participanți.

Figura 4. 1

2. Monopoly contabil

Jocul se joacă după aceleși reguli ca și jocul inițial, singura diferență că acei jucători care ajung pe o căsuță «Șansă» sau «Vagonetul comunității» vor trebui să răspundă unor întrebări din contabilitate pentru a merge mai departe sau pentru a primi bani. Elevii au confecționat planșa de joc, precum și cartonașele cu întrebări (figura 4. 2). Jocul s-a bucurat de o mare popularitate, fiind clasat pe locul 1 la evaluarea colegială.

Figura 4. 2

3. Moara contabilității este asemănător jocului original. Fiecare jucător are 9 pioni care trebuie așezați pe planșă, dar doar după ce răspund corect la o întrebare. Tot așa și dacă vor să elimine o pisă, vor trebui să răspundă corect la întrebare, în caz contrar, nu vor putea elimina piesa adversarului. Jocul a fost cotat ca interesant, obținând locul 3 în topul preferințelor copiilor.

Figura 4. 3

4. Nu te supăra, contabile!

Nu te supăra, contabile! este un joc ce poate fi jucat în 2-4 jucători. Pentru a putea juca acest joc este nevoie de o planșă specială, un zar și câte 4 pioni de aceași culoare pentru fiecare jucător, precum și cartonașe cu întrebările din lecțiile de contabilitate.

Figura 4. 4

La început fiecare jucător iși va alege culoarea cu care va juca și va lua 4 pioni de aceași culoare pe care îi va așeza în felul următor: 3 pioni în cercurile colțului „B” și un pion în cercul „A”.

Scopul jocului este de a înconjura planșa de joc cu cei patru pioni în direcția arătată de săgeată pentru a ajunge cu toți pionii în cerculețele «a,b,c,d» ale culorii cu care ați ales să jucați.

Reguli

Fiecărei fețe a zarului îi corespunde un set de cartonașe cu întrebări din contabilitate. Gradul de dificultate al întrebărilor crește proporțional cu numărul punctelor de pe zar. Jucătorul care nu știe răspunsul stă o tură.

fiecare jucător aruncă pe rând cu zarul o singură dată. Începe jocul cel care a dat cel mai mare zar. Acesta va înainta cu pionul de pe cercul A cu atâtea puncte câte cercuri i-au ieșit la zar, dacă răspunde corect la cerința de pe cartonaș. Apoi, pe rând, și ceilalți jucători aruncă cu zarul și își mută la fel pionii

pionul aflat in B poate fi mutat în A numai atunci când aruncând cu zarul, s-au nimerit 6 puncte. Întotdeauna zarul cu 6 puncte vă obligă la această mutare. Numai în cazul în care nu mai aveți nici un pion în B puteți înainta cu orice alt pion.

în timpul jocului, cînd nimeriți cu zarul 6 puncte, aveți dreptul la încă o aruncare

când sunteți în situația de a ajunge pe un cerc ocupat de alt jucător, acesta va trebui să răspundă corect la o întrebare de pe cartonașul aferent punctajului de pe zarul aruncat de adversar. Dacă răspunde corect, cel care a ajuns pe locul lui va mai da o dată cu zarul.

puteți sări peste pionii proprii sau ai celorlalți jucători socotind însă cercurile sărite

nu veți putea intra în cercurile finale a,b,c,d decât aruncând cu zarul un număr corespunzător cercurilor libere. Dacă iese un număr mai mare și nu aveți alt pion pe care să îl mutați veți aștepta până când aruncați numărul potrivit. În interiorul acestor cercuri nu pot intra decât pionii care au culoarea respectivă.

Cine reușește să ajungă primul, cu toți cei 4 pioni, în a,b,c,d este considerat câștigător.

4. 2 Modele de teste și interpretarea rezultatelor

4. 2. 1 Testul inițial

Testul inițial este un instrument utilizat pentru identificarea nivelului de realizare a

obiectivelor unei etape anterioare, a lacunelor intervenite în pregătirea elevilor ulterior instruirii.

Itemii se construiesc pentru fiecare obiectiv terminal care să verifice dacă elevul a atins nivelul de performanță suficient.

Obiectivele testului inițial (Anexa 10) aplicat la clasa a X-a au urmărit dacă elevii sunt capabili să:

identifice corect apartenența fiecărui element la categoria specifică;

determine valoarea de adevăr a unor enunțuri referitoare la documentare ca procedeul al metodei contabilității și referitor la rolul și importanța documentelor;

definească obiectul și metoda contabilității;

completeze corect, pe baza unor date concrete, o chitanță.

La test au participat 19 elevi, obținând următoarele rezultate (după cum reiese din tabelul anexă 11):

Tabelul 4. 1

Pe baza acestor date, a fost determinat indicele de dificultate, obținând un scor de

0,15, ceea ce înseamnă, că per ansamblu testul este dificil, și, deși se constată că elevii stăpânesc noțiuni generale de contabilitate, nu reușesc să identifice corect elementele patrimoniale, făcând confuzie între activ și pasiv. O altă lacună privește capacitatea elevilor de a reține formule de calcul, 11 elevi din 19 și-au amintit că obiectul contabilității îl reprezintă patrimoniul, dar doar 7 știau și formula de calcul.

La itemul numărul 3, de tip lacunar, al doilea enunț a obținut scorul 0, niciun elev nefiin capabil să dea un răspuns complet, ceea ce înseamnă că pe viitor acest item va fi reformulat, sau chiar eliminat.

La itemul numărul 1, de tip asociere, elevii au fost solicitați să asocieze literelor din coloana A, cifrele din coloana B. Se constată că au recunoscut mai ușor elementele de activ decât pe cele de pasiv, deși doar doi din 19 au realizat corect ambele asocieri, existând un elev care a identificat corect toate elementele de activ, dar doar 9 de pasiv, după cum urmează:

Figura 4. 5

Valoarea inicelui de dificultate a fost de 0,1 per ansamblu, 0,15 pentru elemnetele de activ și 0,10 pentru cele de pasiv. Se constată așadar necesitatea suplimentării orelor de consolidare a cunoștințelor, precum și luarea în considerare a unei recapitulări mai riguroase înaintea testării inițiale.

La itemul numărul 2, punctul a: «Factura fiscală se întocmește de unitățile plătitoare de TVA.» Au răspuns corect în proporție de 31,57%, respectiv 6 elevi din 19, valoarea indicelui de dificultate fiind 0,3%.

Punctul b, «Chitanța servește ca document semnificativ pentru încasarea unei sume în numerar de către casier.» A obținut un indice de dificultate de 0,89%, înregistrând un procent de acordare a răspunsului corect de 94,73%.

Enunțul de la punctul c, «Avizul de însoțire a mărfii însoțește marfa pe timpul transportului.» a primit un scorul 1, fiind singurul item cu procent 100% de răspuns corect.

La punctul d, 14 elevi au răspuns corect, un procent de 73% și un scor de dificultate de 0,68%.

La ultimul item, unde se cerea completarea unei chitanțe, doar 5 elevi au reușit să identifice și să completeze corect documentul, majoritatea întâmpinând dificultăți la identificarea, din datele problemei, a sediului social al emitentului și la rubrica «reprezentând……».

În continuare s-a făcut o comparație între notele elevilor la testele pe unități de învățare și punctajele obținute la testarea inițială, precum și raportul între mediile anuale și rezultatul testului.

Astfel, procentul răspunsurilor corecte la testarea inițială este aproximativ același cu cel înregistrat la testul formativ din anul precedent, după cum reiese din tabelul 4. 2.

Tabelul 4.2

Rezultatele elevilor au corespondent în rezultatele evaluărilor din anul precedent. Astfel, dacă facem o comparație între mediile notelor obținute la testarea pe cele 3 unități de conținut, media anuală și media testării inițiale, vom observa foarte mici diferențe, după cum reiese din figura 4. 6

Figura 4. 6

4. 2. 2 Testul formativ

Testul formativ este utilizat ca instrument de identificare a lacunelor și a dificultăților în diferite etape ale procesului instructiv-educativ. În opinia teoreticienilor învățării, (Carrol, Bloom), acest tip de evaluare este fundamental pentru activitatea didactică. Prin evaluarea elevilor după fiecare lecție se culeg o serie de informații importante despre evaluarea obiectivelor, se verifică achizițiile, având posibilitatea identificarea aspectelor critice, a neajunsurilor, ceea ce îl ajută să adopte măsuri de corectare, recuperare, ameliorare.

Evaluarea formativă constă, de regulă, în evaluare orală, dar poate fi și scrisă, sub forma unor miniteste la începutul/finalul orei. Se pot atribui note testului, dar nota va avea rol de încurajare sau apreciere, nu de sancțiune.

Model de evaluare formativă

Disciplina: Bazele contabilității

Clasa a IX-a

Tema: Structuri patrimoniale de pasiv

Obiective: verificarea și aprecierea gradului de însușire a conținutului;

Momentul testării: la finalul orei de recapitulare și sistematizare;

Fișă de evaluare – Structuri patrimoniale de pasiv

Realizați corespondențele între cele două coloane:

Identificați elementele care aparțin pasivului patrimonial:

Timpul alocat rezolvării a fost de 20 de minute, iar corectarea s-a făcut prin evaluare colegială, obținându-se următoarele rezultate:

Figura 4. 7 Figura 4. 8

Procentul de 30% se menține și la adunarea punctelor celor doi itemi.

Figura 4. 9

Putem constata că procentul elevilor care stăpânesc bine și foarte bine noțiunile privind elementele petrimoniale de pasiv este unul bun, 55% fiind capabili să identifice și să asocieze corect elementele date. Sub medie se află doar doi elevi, dintre care unul cu dificultăți în învățare(conform curriculei proprii rezultatul este satisfăcător ), iar celălalt aflat, la a doua repetenție, care va urma un program remedial pentru acoperirea lacunelor.

4. 2. 3 Testul sumativ

Testul sumativ ajută la măsurarea efectelor, eficienței, rezultatelor globale ale învățării, precum și nivelul și calitatea pregătirii elevilor prin raportare la programa analitică.

⌘ Model de evaluare formativă:

Disciplina: Bazele contabilității

Clasa a IX-a

Tema: Obiectul și metoda contabilității

Obiective: verificarea și aprecierea gradului de însușire a conținutului;

Momentul testării: la finalizarea unității de învățare;

Nume și prenume:…………………………………

Data:……………… Clasa:…………………………

Test de evaluare

I. Precizați în ce constă obiectul contabilității.(definiție, concept, ecuație) 3puncte

II. Alegeți varianta corectă: 3puncte

1. Sunt considerate imobilizări corporale:

a. terenurile b. Mărcile c. Cheltuielile de constituire d. Concesiunile

2. Imobilizările financiare cuprind:

a. terenuri b. Prime de capital c. Împrumuturi pe termen lung d. Produse finite

3. Care din următoarele elemente nu fac parte din categoria stocurilor?

a. mărfurile b. Produsele finite c. Programele informatice d. Semifabricatele

4. Structurile capitalului propriu sunt:

a. capital social, rezerve, provizioane pentru riscuri și cheltuieli, diferențe din reevaluare

b. capital social, prime de capital, rezerve, împrumuturi din emisiunea de obligațiuni, provizioane reglementate

c. capital social, rezerve, prime de capital, diferențe din reevaluare, rezultatul reportat, rezultatul curent

d. capitalul permanent

5. Capitalul subscris nevărsat reprezintă:

a. capital promis de asociați

b. valoarea acțiunilor proprii emise și răscumpărate

c. valoarea aporturilor aduse în natură

d. capitalul cu care s-au angajat asociații să participe, dar care nu se află la dispoziția societății

III. Se dau următoarele elemente patrimoniale:

Construcții___________________________________28.000lei

Cheltuieli de constituire__________________________1.000lei

Datorii comerciale_____________________________10.000lei

Credite bancare pe termen lung___________________20.000lei

Disponibilități bănești în cont_____________________10.000lei

Salarii datorate personalului______________________ 3.000lei

Mărfuri______________________________________ 6.000lei

Materiale de natura obiectelor de inventar____________2.000lei

Clienți________________________________________1.500lei

T. V. A. de plată_______________________________5.000lei

Debitori______________________________________ 500lei

Capital subscris vărsat___________________________15.000lei

Rezerve______________________________________ 2.500lei

Mărci comerciale_______________________________ 500lei

Calculatoare___________________________________ 5.000lei

Titluri de participare_____________________________ 1.000lei

Se cere:

a. Gruparea elementelor patrimoniale în activ și pasiv 2puncte

b. Stabilirea valorii totale a activului și a pasivului 1punct

*Din oficiu se acordă 1 punct.

SUCCES!

Testul a fost proiectat cu itemi de dificultate spre medie, rezultând o medie a clasei de 7, 38.

La test au participat 18 elevi care au obținut note după cum urmează:

Figura 4. 10

Înaintea acestui test sumativ, elevii au parcurs evaluări formative după fiecare unitate de conținut, lucru care reiese din media clasei, precum și de procentul mic al notelor sub 5, doar 2.

La o altă clasă, a fost aplicat același test, însă fără a face o evaluare formativă prealabilă pentru toate conținuturile. Astfel, evaluarea formativă s-a făcut doar după categoriile de elemente patrimoniale, itemi la care elevii au bifat cele mai multe răspunsuri corecte, în schimb, la itemii privind principiile contabile, ponderea răspunsurilor corecte în total a fost mai mică, media clasei în ansamblu fiind 6,8, mai mică cu 58 de sutimi.

Pe de altă parte, se poate constata o legătură între metodele folosite la evaluare formativă și rezultatele evaluării sumative. Pentru a realiza comparația, luăm în considerare testul sumativ aplicat la o clasă de elevi care au parcurs etape de evaluare formativă sub forma fișelor de activitate cu itemi de tip pereche, asociere, rebus, aplicații (Anexele 11-12), unde media clasei a fost 6,52, iar pe de altă parte, situația inițială, unde media clasei a fost 7,38, evaluarea formativă având la bază metode alternative, în acest caz, crearea jocurilor cu întrebări din contabilitate, respectiv Kahoot. Elevii au reținut mai bine conținuturile în situația în care au fost solicitați să realizeze jocurile, decât după completarea/rezolvarea fișelor, prima activitate necesitând parcurgerea mai riguroasă a materiei pentru a putea concepe întrebările, apoi transcrierea întrebărilor și a răspunsurilor, urmată de jocul efectiv, rezultând o activitate repetitivă și atractivă.

Situația comparativă pe note a celor două cazuri se prezintă astfel:

Figura 4. 11

În figura de mai sus, cazul 1 desemnează situația evaluării formative cu metode moderne, iar cazul doi, cu metode tradiționale.

O altă situație a fost analizată în cazul aceluiași grup de elevi, pentru evaluarea formativă a unității de învățare „Contabilitatea stocurilor”, clasa a XI-a. Într-o primă etapă a fost aplicat un test clasic, cu itemi de tip răspuns scurt, sau alegere multiplă(Anexa 12), iar ulterior, aceleași conținuturi repartizate într-un joc Kahoot sub forma a 9 enunțuri (Anexa 13). Rezultatele înregistrate au fost relativ asemănătoare, cu mici excepții și sunt sintetizate în tabelul următor:

Se poate observa cazul elevei «S», care la testul scris a obținut punctaj maxim, iar la joc a bifat corect doar 3 enunțuri, la fel și eleva «L», cu nota 9 la test și 5 puncte la joc, ambele cu o bună consecvență în pregătire, fără absențe și care dau dovadă de seriozitate și conștinciozitate. În altă extremă se află elevul «R», care a bifat corect 7 răspunsuri în cadrul jocului, în timp ce la testul scris a obținut doar nota 5, media notelor fiind între 4 și 5, care absentează frecvent și a cărei pregătire este lacunară. Putem deduce așadar că acest joc are o relevanță scăzută.

Figura 4. 12

Feed-backul copiilor la finalul jocului a fost unul pozitiv.

Figura 4. 13

4. 3 Investigarea opiniilor elevilor față de procesul evaluării

Primul pas în cercetarea concretă a atitudinilor este stabilirea modalităților prin care să desemnăm prin elemente observabile atitudinea ca structură latentă de personalitate. Etapele parcurse în elaborarea investigației au fost:

1. Definirea operațională a conceptului de atitudine pe baza căruia să poată și identificate comportamente observabile. În acest caz, modul în care elevul se raportează la sistemul de evaluare și notare școlară, exprimat printr-un set de opinii, aprecieri și fapte.

2. Stabilirea setului de indicatori observabili, etapă ce presupune analiza relațiilor dintre ei, astfel încât să se poată considera că indicatorii respectivi exprimă atitudinea studiată.

3. Elaborarea chestionarului.

4. 3. 1 Analiza și interpretarea datelor

La studiu au participat elevi din clasele 9-12, cu niveluri diferite de pregătire și de învățare, precum și foști absolvenți.

1. Cu privire la necesitatea evaluării, 64,7% sunt de părere că evaluarea și aprecierea prin note este necesară.

Figura 4. 14

2. Cu toate că ei consideră evaluarea necesară, puțin peste jumătatea celor chestionați spun că notele reflectă cu adevărat cunoștințele, dintre cei care nu cred asta, unii amintesc motive precum: «Contabilitatea este grea, iar profesorul ne ajută să avem note mai mari.», «Inteligența nu este redată prin note» etc.

Figura 4. 15

3. În ceea ce privește tipul de predare, majoritatea, 62,5% spun că înțeleg mai bine în cazul predării clasice, 25% afirmând că o combinație între cele două metode îi ajută să înțeleagă mai bine, în timp ce doar 12,5% dintre cei chestionați învață mai bine cu metodele moderne .Figura 4. 16

4. Și când vine vorba de evaluare, majoritatea elevilor preferă testul scris evaluării prin joc, de data aceasta, procentul în cel de-al doilea caz fiind mai ridicat.

Figura 4.17

5. Reacția profesorului față de acordarea notelor. Concepția sa asupra elevului din prisma acestuia.

Este o dimensiune care conchide că atitudinea implică o relație între profesori și elevi, opiniile acestora din urmă fiind prezentate în figura 4. 18.

Figura 4. 18

Primul indicator utilizat în investigarea acestei dimensiuni face referire la reacțiile profesorilor «în momentele de dificultate ale verificării orale», unde am urmărit șase tipuri de reacții pe patru grade: niciodată, uneori, deseori și întotdeauna, precum și varianta «altele» unde elevii au putut completa cu ceea ce au considerat.

Din analiza datelor se desprind următoarele concluzii:

– Reacția «Îmi lasă timp de gândire» apare la un procent de 53% menționată ca uneori, pentru 6% deseori, iar 43% susțin că întotedeauna li se acordă timp de gândire.

– Reacția «Îmi pune întrebări ajutătoare» este desemnată de 41% dintre elevii chestionați ca uneori, 24% deseori, iar 35% spun că întotdeauna.

– La varianta «Pune un elev să mă ajute» a fost bifată de 53% ca uneori, 35% deseori, iar 12% susțin că niciodată nu a fost solicitat vreun coleg să îi ajute.

Analizând aceste trei aspecte, constatăm că, deși varianta «întotdeauna» ar trebui să apară cel mai frecvent, elevii au ales predominant varianta «uneori».

Următoarele tipuri de reacții urmăresc în ce măsură atitudinea profesorului este una negativă.

Reacția «Mă încurcă și mai tare» este desemnată ca niciodată de majoritatea

elevilor, un procent de 59%, 12% spun că uneori, iar 29% apreciază că deseori sunt încurcați de către profesor. Acest procent de 29% atrage puțin atenția, ceea ce a făcut necesară reverificarea chestionarelor pentru a identifica și ceilalți factori care-i motivează pe elevi să creadă asta.

Astfel, am constatat că toți cei care consideră că notele nu sunt relevante sau necesare au răspuns că sunt încurcați cu întrebări dificile, jumătate dintre ei considerând, totuși, că profesorul de contabilitate este indulgent. Caracterul anonim al chestionarelor face imposibilă identificarea clară a acestor elevi, ceea ce înseamnă că este necesară revizuirea atitudinii profesorului în actul evaluării orale.

La reacția «Nu lasă timp de gândire» 70% dintre elevi au răspuns că niciodată nu s-

a întâmplat să nu aibă timp de gândire, 24% au spus că uneori, iar 6% susțin că deseori se întâmplă astfel de situații.

Ultima categorie a fost de tip răspuns liber, unde am identificat atât opinii pozitive

în 24% din cazuri- «Îmi explică», «Mă face să înțeleg ceea ce nu am înțeles», «Mă ajută cu indicii»- cât și opinii negative, în procent de 6% deseori și întotdeauna cu explicații precum: «ne mai ceartă», «Ne sancționează cu note mici, puncte minus», dar și un procent de 64% care au precizat că nu s-au confruntat cu alte situații.

Frecvența răspunsurilor la aceste categorii arată că majoritatea elevilor așteaptă intervenția profesorului prin întrebări ajutătoare.

Sintetizând informațiile putem deduce că elevii rețin reacțiile pozitive ale profesorului față de acordarea notelor și că majoritatea au încredere în sistemul de notare al acestuia, dar că există o parte de elevi care consemnează reacții negative.

6. De asemenea, a fost solicitată elevilor părerea asupra exigenței profesorului, punându-i să aleagă între variantele «Exigent», «Indulgent», «O combinație între cele două», ultima variantă fiind cea mai bifată.

Figura 4. 19

7. Opinia despre necesitatea și semnificația sistemului de notare în pregătirea elevilor a fost chestionată cu ajutorul unei întrebări cu patru variante de răspuns care le cere elevilor să-și imagineze consecințele ce s-ar produce într-o eventuală școală fără note. Majoritatea, 76.5%, consideră că într-o astfel de școală elevii se vor pregăti doar la materiile care le plac, 23,5% cred că elevii se vor pregăti doar la unele materii, 17,6% susțin că elevii nu se vor mai pregăti deloc, în timp ce doar 11,8% cred că elevii se vor pregăti constant ca de obicei.

Figura 4. 20

4. 4 Concluzii

Principala concluzie desprinsă pe baza chestionarului este că elevii nu consideră sistemul de notare hotărâtor pentru atitudinea lor față de pregătirea școlară, manifestând o tendință de independență față de note. Totodată se poate observa că înțeleg funcția notelor în școală ca mijloc de canalizare a eforturilor spre a realiza obiectivele educaționale și că în lipsa acestora ar exista discipline defavorizate, neglijate.

La nivelul vârstei liceale atitudinea elevilor față de evaluare se fundamentează pe un sistem cvasiconstituit de reprezentări despre principii și criterii, care cuprinde atât o reflectare corectă a rolului evaluării, dar și elemente parțial incorecte, constituite prin însumarea unor experiențe negative din activitatea școlară. Totodată, atitudinea lor este polarizată între pozitiv și negativ. Pozițiile neagtive nu sunt date neapărat de necunoașterea criteriilor de evaluare, ci mai exact de refuzul acestora. Chiar dacă uneori au impresia că primesc note mai mici decât se așteaptă, cei mai mulți sunt capabili să-și calculeze corect notele pe care le vor primi.

Un alt aspect observabil este comportamentul elevilor și influența lui asupra randamentului școlar. Așadar, comportamentul cognitiv este afectat atât de tehnicile de învățare, cât și de motivația învățării, intrinsecă sau extrinsecă, cu consecințe generale în planul de pregătire al elevului. Comportamentul emoțional este afectat prin manifestări, expresii, conduite emoționale cu rol mobilizator, sau dimpotrivă, cu influențe dezorganizatoare.

Manifestarea în comportament a atitudinii este calea cea mai importantă de influență în pregătirea elevului și în obiectivitatea aprecierii prin note. Astfel, o atitudine negativă poate genera un comportament neconcludent al elevului în timpul evaluării și deci, o notă care să nu-i reflecte nivelul de pregătire.

Atitudinea față de evaluarea școlară, alături de trăsăturile generale specifice vârstei, diferite de la un elev la altul, sunt aspecte diferențiale ale personalității. Se poate constata că atitudinea elevilor mai slabi este preponderent negativă, în timp ce a elevilor buni este de regulă pozitivă, cei cu nivel mijlociu prezintă manifestări diferite.

Anexe