.luarea de Mita Si Prevenirea Coruptiei

Drept

.luarea de Mita Si Prevenirea Coruptiei

Byadmin ianuarie 1, 2024

Lucrarea conține: considerații generale privind infracțiunea de luare de mită; subiecții infracțiunii de luare de mită; conținutul normativ al infracțiunii; delimitări ale infracțiunii de luare de mită de alte infracțiuni; formele infracțiunii, sancțiuni; combaterea corupției, politici de prevenire și sancționare; noile reglementări în materie.

Introducere

„După cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, tot astfel lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea dintre toate” afirma Aristotel, subliniind că la baza existenței sociale trebuie să stea pe de o parte conștiința individului, care îl îndrumă spre a distinge între bine și rău, între permis și interzis, între lege și fărădelege, și pe de altă parte dreptul, juridicul, care nu numai că delimitează în mod indubitabil binele de rău, dar prevede și măsurile represive, sancțiunile, pe care le va suporta acel individ care acționează în contra prevederilor legale. Așadar, legea este cea care stabilește limitele libertății cetățenilor, pentru că libertatea omului este deplină numai în măsura în care nu stânjenește libertatea celorlalți.

Astfel de fapte reprobabile, interzise și combătute de dogmele bisericești, de regulile moralei, de normele dreptului, sunt infracțiunile – acțiuni sau inacțiuni care pun în pericol valorile sociale, generând relații sociale de conflict, pe de o parte între făptuitor și societate și pe de altă parte, între făptuitor și persoana vătămată.

Filosoful englez Jeremy Bentham susține că „o faptă imorală decurge dintr-un calcul greșit al interesului personal”. Cu alte cuvinte, în dorința de a prospera intr-un timp scurt, spre exemplu, individul depășește limitele impuse de lege, ajungând în sfera ilicitului, în scopul obținerii anumitor avantaje. Astfel de fapte săvârșite de o persoană care are calitatea de funcționar constituie manifestări de corupție.

Noțiunea de corupție este de origine latină – corruptio, onis – desemnând starea de combatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie” si a fost sancționată pentru prima oară în Codul Napoleon, la 1810, model preluat mai apoi de majoritatea codurilor penale europene.

Deși introducerea sancțiunilor, deosebit de severe de altfel, într-un act normativ de asemenea anvergură ca și Codul penal francez, a avut loc în 1810, totuși fenomenul corupției a fost cunoscut cu sute de ani înainte de Christos. Socrate (469 – 399 a. Chr.) considera că poporul are mari calități, însă conducătorii lui sunt incapabili și corupți; de aceea, este nevoie de o reformă morală și culturală a „conducătorilor”, care trebuie să dobândească „arta de a conduce”, nu prin ignoranță și împilare, ci prin lumină, prin câștigarea încrederii celor care au nevoie de conducere. Platon (427 – 347 a. Chr.), genialul ucenic al lui Socrate, a confirmat cele de mai sus, propunând totodată să fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primesc daruri pentru a-și face datoria. „Nu trebuie să primești daruri – spunea el – nici pentru lucrurile bune, nici pentru cele rele”. Darius, regele persan, obișnuia să-i condamne la moarte prin crucificare pe judecătorii corupți. Cicero considera că magistratul care se lasă corupt săvârșea o crimă dintre cele mai grave. Cu toate acestea, la Roma, unde la început se pedepsea cu moartea judecătorul care primea mită, mai târziu, când corupția era în floare, s-a permis magistraților să primească daruri, fără însă să depășească o anumită sumă în cursul unui an. De asemenea, în Rusia țaristă, mituirea funcționarilor era ceva obișnuit, chiar în rândul demnitarilor de stat.

Corupția trebuie privită ca fenomen social – economic și nu ca fenomen politic, deoarece indiferent de regimul politic existent la un moment dat, fie că e vorba de un regim tolerant– permisiv, fie că e vorba de un regim dictatorial, corupția se poate institui cu aceeași ușurință. Așadar, factorul generator al corupției este criza social – economică, având drept cauze: slăbirea autorității statale, degradarea nivelului de trai, alterarea judecății morale, lipsa unor pârghii eficiente de control, diminuarea încrederii populației în instituțiile și valorile sociale, neadaptarea legislației la condițiile economice și sociale.

Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789 prevede că „… ignorarea, uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale relelor și ale corupției guvernelor”. În opinia noastră, anumite rezerve față de cele menționate în Declarație… se impun, deoarece factorii determinanți ai corupției sunt preponderent de natură economico–socială, nefiind indisolubil legați de o anumită clasă politică sau regim politic.

Istoricul Dimitrie Cantemir considera centralismul judiciar ca singura posibilitate de combatere a corupției, atât sub forma concentrării prerogativelor judecătorești în mâna monarhului și într-o strictă ierarhie jurisdicțională cât și sub forma autorității absolute a judecății domnești ce trebuia să fie mai presus de abuz și corupție. Mai târziu, în febra revoluției de la 1848, sub influența „prea periculoaselor idei de libertate ale francezilor” (perniciossissima Gallicanae licentiae principia) urmașii săi admiteau faptul că numai într-un stat de drept în care primează separația puterilor, în scopul îngrădirii arbitrariatului marilor boieri, se poate pune problema combaterii corupției. În dreptul românesc, corupția apare incriminată abia în timpul regimului fanariot (1711–1821), dar chiar și atunci imperfect, pentru că funcțiile de judecători erau ocupate de dregătorii Principatelor Române, care își acumulau veniturile atât din impozitele și dijmele strânse sau din alte foloase culese în legătură cu atribuțiile pe care le aveau în administrația țării, cât și din amenzile pe care le pronunțau în calitate de judecători. La acestea se adăugau diferitele daruri primite atât de la subalterni, cât și de la cei care apelau la ei pentru a-i susține în judecată. Miron Costin afirma în Letopisețul Țării Moldovei că domnii erau severi nu numai față de popor, ci și față de judecătorii care se lăsau corupți, aceștia fiind pedepsiți după vechile legi.

În Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti, apărută în 1780, se prevede că „… vai de judecătorul acela ce va mitui la hotărârile judecăților pentru noi veghiată sau va strica dreptatea pentru luarea de mită … căci înfricoșat cuvânt va auzi …că nici într-un chip nu va putea scăpa de grea pedeapsă, a Domniei mele”. Dat fiind faptul că sistemul pedepselor arbitrare era încă în vigoare, luarea de mită de către judecători era aspru sancționată, fără a determina însă pedeapsa, darea de mită era prevăzută sub sancțiunea pierderii judecății, iar traficul de influență determina încheierea procesului în detrimentul traficantului.

În Condica de drept penal și procedură penală a lui Barbu Știrbei, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1852, se stipula în art. 142 „Funcționarii publici care pentru bani, daruri și promisiuni, determinate și acceptate, ar fi făcut un act intrând în funcțiile lor, chiar just, dar pentru care ei nu trebuiau să primească nimic, vor fi pedepsiți cu pierderea funcțiilor, fără să poată lua, pe timp de 5 la 10 ani, nici titlu nici serviciu public. Banii și darurile primite ca preț al corupției vor fi dublați și confiscați. Vor fi pedepsiți cu aceeași pedeapsă funcționarii care pentru bani, daruri sau promisiuni, determinate sau acceptate, se vor abține să facă un act intrând în atribuțiile lor.”

Codul penal român din 1865 conține un sistem de norme unitare, riguros stabilite, cuprinzând o reglementare modernă a corupției pasive și fiind prevăzute pedepse determinate și echilibrate. Cu toate acestea însă, pe de o parte legiuitorul renunță la sintagma de „funcționar public”, existentă în Condica lui Barbu Știrbei, în favoarea unor noțiuni ca „funcționar administrativ și judecătoresc” ori „agentul sau însărcinatul” unei administrații publice, iar pe de altă parte renunță la incriminarea corupției active – darea de mită – care de asemenea exista în legiuirea lui Barbu Știrbei. Traficul de influență a fost incriminat în art. 146. Un fapt demn de menționat este acela că traficul de influență a fost sancționat în sistemul juridic francez abia la 4 iulie 1889 și deci, această infracțiune nu a fost preluată din Codul penal al acestui stat.

Codul penal român de la 1936 incrimina deopotrivă darea de mită (art. 250), luarea de mită (art. 251), și traficul de influență (art. 252), considerându-le delicte, iar Codul penal din 1968 înlocuiește termenul de „delict” cu cel de „infracțiune”.

În Convenția de drept civil asupra corupției, document adoptat de Adunarea Generală a Consiliului Europei la Strasbourg, în 18 decembrie 1998, în art. 2, corupția este definită ca fiind „cererea, oferirea, darea sau acceptarea, direct sau indirect, a mitei sau a oricărui alt folos necuvenit, sau promisiunea unui asemenea folos, care subminează sau limitează îndeplinirea corespunzătoare a oricărei îndatoriri sau comportamentul celui care primește mita, folosul necuvenit sau promisiunea unui asemenea folos”.

În Preambulul Convenției de drept penal asupra corupției, adoptată de Adunarea Generală a Consiliului Europei, ETS nr. 173, la Strasbourg, în 27 ianuarie 1999, semnată și de România, este accentuat pericolul numit corupție, considerată a fi cel mai mare dușman al democrației: „corupția amenință statul de drept, democrația și drepturile omului, subminează buna guvernare, corectitudinea și justiția socială, afectează concurența, împiedică dezvoltarea economică și periclitează stabilitatea instituțiilor democratice și fundamentale morale ale societății”.

În sens restrâns, faptele de corupție ce intră sub incidența legii penale sunt acelea prin care o persoană încearcă ori reușește să determine un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor ca, în schimbul unor foloase materiale sau unor avantaje necuvenite, să comită un act contrar legii ori îndatoririlor sale de serviciu, sau să favorizeze în orice mod persoanele implicate; în mod corelativ tot fapte de corupție sunt și actele acelor funcționari care acceptă – în schimbul unor asemenea avantaje – să aibă o astfel de comportare în cadrul serviciului.

În legislația românească, infracțiunea de corupție nu se regăsește incriminată în nici un act normativ (spre deosebire de alte state ca SUA, Italia, Franța, etc.); în schimb, literatura de specialitate, incluzând Codul penal și alte legi speciale cu dispoziții penale, incriminează manifestări de corupție ca: luarea de mită (art. 254 C. pen.), darea de mită (art. 255 C. pen.), primirea de foloase necuvenite (art. 256 C. pen.), traficul de influență (art. 257 C. pen.), abuzul în serviciu (art. 246 si 248 C. pen.), favorizarea infractorului (art. 264 C. pen.), uzurparea de calități oficiale (art. 240 C. pen.), sustragerea de înscrisuri (art. 242, al. 1 si 3 C. pen.), infracțiunile de fals și uz de fals (art. 282-291 C. pen.), etc.

Anumite fapte de corupție sunt incriminate și în unele legi speciale: Legea 5/1973 privind fondul locativ, Legea 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, Legea 4/1995 privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a sângelui uman și organizarea transfuzională în România, Legea 137/1995 privind protecția mediului, Legea 16/1996 privind Arhivele Naționale, Legea 21/l996 – Legea concurenței, Legea 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, Legea 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, Legea 21/1999 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, Legea 73/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, etc.

Capitolul I

Considerații generale privind infracțiunea de luare de mită

Luarea de mită se circumscrie infracțiunilor de corupție, fiind numită în doctrină și „mituire pasi fiind numită în doctrină și „mituire pasivă”. În literatura de specialitate s-au purtat îndelungi dispute, deoarece unii autori sunt de părere că denumirile de mituire activă (dare de mită) și mituire pasivă (luare de mită) nu corespund realității. În sprijinul acestor afirmații, L. Lambert, autorul Tratatului de Drept penal special, apărut la Paris, în 1968, nota că fapta unui funcționar necinstit de a cere el însuși un dar sau un folos unui particular, care nu s-ar fi gândit niciodată să-l corupă sau n-ar fi îndrăznit să o facă, este cu siguranță un mod cu mult mai activ de a fi corupt decât simplul fapt de a accepta o ofertă sau o promisiune cu caracter corupător; ori, această cerere a funcționarului, care ia astfel inițiativa propriei sale coruperi, este totuși socotită corupție „pasivă”, în timp ce fapta particularului care a cedat la solicitările celui dintâi este socotită corupție „activă”. Urmând firul acestei idei, la modul ideal funcționarul public sau orice funcționar nu trebuie să se lase influențat de vreun interes material sau de obținerea unor foloase necuvenite, îndeplinindu-și atribuțiile în mod corect, fără a face din acestea o sursă de venituri ilicite. Astfel de mobiluri nu pun în pericol numai credibilitatea funcționarului respectiv, ci a întregii instituții, fiindcă o asemenea atitudine aduce o gravă atingere activității de serviciu.

Luarea și darea de mită sunt deci considerate ca fiind două laturi ale unei fapte complexe, constituind o infracțiune bilaterală în care faptul ilicit se naște dintr-un raport bilateral intervenit între subiecții activi, și totuși aceste manifestări sunt incriminate separat pentru că activitatea fiecărui cooperant constituie o infracțiune aparte (individuală).

În Codul penal român în vigoare, luarea de mită este incriminată în art. 254 în formularea:

„Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani.”

În Convenția de drept penal asupra corupției, infracțiunea de luare de mită este definită în art. 3 ca fiind „cererea sau primirea de către o persoană oficială, direct sau indirect, de orice foloase necuvenite, în folos propriu sau în folosul unui terț, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni în acest sens, pentru a acționa sau a nu acționa într-un anume fel în exercitarea funcției pe care o deține” (dacă fapta este comisă cu intenție, se mai subliniază în act). Articolele următoare, respectiv art. 4, 5, 6, fac referire la darea și luarea de mită de către persoane membre ale unui organism public național care exercită puteri legislative sau administrative, de către persoane publice cetățeni ai altor state, de către persoane membre ale unui organism public național care exercită puteri legislative sau administrative în orice alt stat. Luarea de mită este incriminată și sub aspectul primirii de mită în sectorul privat (art. 8), considerată a fi „… în cadrul unei relații de afaceri, cererea sau primirea, direct sau indirect, de orice foloase necuvenite de către o persoană care conduce sau este angajată a unei persoane juridice din sectorul privat, pe orice funcție, în folos propriu sau al unui terț, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni în acest sens, pentru a acționa sau a nu acționa într-un anume fel cu încălcarea îndatoririlor de serviciu”.

V. Dobrinoiu, citându-l pe U. Gavazzi, afirmă: „corupția este o probă de venalitate a celui care primește o recompensă… și oferă cetățenilor tristul spectacol al venalității”, considerând că astfel sunt puse în pericol „relațiile sociale privitoare la buna desfășurare a activității de serviciu a organelor de stat publice, ori a altor persoane juridice, respectiv, referitoare la realizarea activităților de serviciu în condiții strict legale care presupun îndeplinirea cu probitate, cu cinste și corectitudine de către funcționarii publici și de către ceilalți funcționari a îndatoririlor profesionale”. Alți autori notează că prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni se creează o stare de pericol cu privire la raporturile sociale de serviciu pentru a căror firească evoluție se pretinde subiectului activ să nu-și creeze avantaje materiale ilicite prin exercitarea serviciului său. În opinia noastră, aceasta din urmă definiție este puțin sintetică, deoarece avantajele ilicite obținute în urma săvârșirii infracțiunii nu sunt în toate cazurile de ordin material, foloasele pretinse de către funcționar putând fi deopotrivă bunuri corporale și incorporale.

Așadar, indiferent de modalitatea de exprimare, de părerile doctrinarilor în legătură cu anumite probleme, se admite unanim faptul că prin sancționarea faptelor de corupție, și implicit a infracțiunii de luare de mită, se urmărește apărarea reputației funcționarilor și totodată, ineluctabil, probitatea îndeplinirii de către aceștia a îndatoririlor de serviciu.

Pe de altă parte, problema existenței sau inexistenței obiectului material al infracțiunii de luare de mită este destul de controversată. Prin obiect material se înțelege entitatea materială (un obiect sau un lucru oarecare, un animal, corpul persoanei) asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită, energia fizică a acestuia, amenințându-l cu un pericol de vătămare materială sau producându-i efectiv o asemenea vătămare. Potrivit unor autori, mita are obiect material, acesta constituindu-se din „banii sau alte foloase” dobândite de funcționar și supuse ulterior confiscării speciale, confundându-se obiectul material al infracțiunii cu obiectul mitei, cele două noțiuni fiind însă total diferite. Într-o altă părere, predominantă în literatura de specialitate, luarea de mită este lipsită, de regulă, de un obiect material. Mai mult decât atât, V. Dobrinoiu afirmă că „existența unui obiect material la infracțiunile sus-menționate (n.b. cele de corupție) nu poate fi recunoscută nici în mod excepțional” dat fiind faptul că în cazul infracțiunilor care au obiect material, punerea în pericol a relațiilor sociale ocrotite prin incriminare are loc, de regulă, tocmai prin periclitarea, în orice mod, ori prin vătămarea obiectului material, iar în cazul infracțiunii de luare de mită, ca și în cazul tuturor infracțiunilor de corupție de altfel, atingerea obiectului juridic nu este în nici un fel legată de vreo vătămare sau punere în pericol a sumelor de bani sau a celorlalte foloase primite sau pretinse.

Capitolul II

Subiecții infracțiunii de luare de mită

Mita este definită în Dicționarul Explicativ ca fiind „suma de bani sau obiecte date sau promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să-și îndeplinească mai cu râvnă aceste obligații”. După cum se poate observa, autorii scapă din vedere aspectul luării de mită, fapt oarecum scuzabil având în vedere că dicționarul a fost întocmit de filologi, și nu de juriști.

§ 2.1. Subiectul activ

După cum se observă din conținutul legal, subiectul activ este calificat, cu alte cuvinte, autor al unei astfel de infracțiuni poate fi doar un funcționar public sau funcționar în accepțiunea dată prin art. 147 C. penal: „Prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145.

Prin funcționar se înțelege persoana menționată în alin. 1, precum și orice alt salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”

În conformitate cu art. 2, alin. 1, din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, funcționarul public este persoana numită într-o funcție publică (aceasta reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale – art. 3, alin. 1). Se poate lesne observa că între noțiunea de funcționar public în sensul legii penale și cea de funcționar public în sensul legii administrative există diferențe, putându-se considera că prima o include pe cea de-a doua. Într-o examinare atentă, se observă că legea administrativă specifică modalitatea investirii – „numire”, iar legea penală prevede exercitarea însărcinării „cu orice titlu”.

Așadar, pentru a putea fi considerată „funcționar”, o persoană trebuie să întrunească în mod cumulativ următoarele calități: să fie încadrată în muncă, să exercite o însărcinare (indiferent dacă a fost sau nu investită, indiferent de modalitatea exercitării – cu orice titlu, și indiferent de durata acestei însărcinări – permanent sau temporar), iar însărcinarea respectivă să fie exercitată în serviciul unei unități publice – „tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care potrivit legii sunt de interes public”. (art. 145 C. penal)

Durata exercitării însărcinării nu prezintă relevanță. Poate fi exercitată fie pentru o scurtă perioadă de timp, fie pentru o lungă perioadă – permanent. Nu prezintă relevanță nici dacă funcționarul a fost investit prin contract, repartizare, concurs, numire sau alegere, nici chiar validitatea raportului de muncă, răspunzând penal pentru luare de mită și funcționarii investiți nelegal sau neregulat, adică aceia ale căror forme de investire sunt în curs de îndeplinire sau nu sunt valabile, fiind făcute cu încălcarea unor prevederi legale, ori de către organe sau persoane incompetente, cu condiția de a fi exercitat în mod efectiv o însărcinare în interesul unei unități publice. Deci, simpla exercitare a unor atribuții specifice funcției este suficientă pentru ca persoana să fie considerată „funcționar” în sensul legii penale, cu mențiunea că unitatea în cauză să-și dea acceptul, chiar și tacit, pentru că altfel nu poate fi vorba despre un raport de serviciu între persoana respectivă și unitatea publică. Mai mult, chiar o persoană condamnată, care execută pedeapsa la locul de muncă poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită. În literatura de specialitate se argumentează în acest sens că, deși prestarea muncii nu reprezintă îndeplinirea unei obligații izvorâte dintr-un contract de muncă – nici chiar atunci când munca este prestată în aceeași unitate – ci executarea unei pedepse, aplicată printr-o hotărâre judecătorească, iar raporturile dintre condamnat și unitate își au sorgintea în infracțiunea săvârșită și se stabilesc pe baza mandatului de executare a pedepsei, totuși în sfera acestor raporturi apar ulterior și aspecte reglementate în mare măsură de dreptul muncii, condamnatul având, cu anumite limitări, toate drepturile și îndatoririle ce le revin la locul de muncă persoanelor încadrate în muncă. Constatăm așadar că, în faza executării, raportul juridic penal se interferează cu elemente ale dreptului muncii, care îi conferă, în această fază, o fizionomie specifică. De asemenea, persoana neîncadrată în muncă, dar aflată în termenul de încercare, în vederea angajării definitive, are calitatea de funcționar și poate răspunde pentru infracțiunea de luare de mită. În sprijinul acestei idei, s-a afirmat că în perioada respectivă persoana îndeplinește sarcinile de serviciu ale funcției în care urmează a fi angajată și, deși nu există încă un contract de muncă, se supune regulamentului de ordine interioară și disciplinei muncii din unitatea respectivă.

În doctrina și practica judiciară se consideră că pot fi subiecți ai infracțiunii de luare de mită orice funcționari publici, funcționari sau alți salariați, chiar elevii și studenții practicanți, în măsura în care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei unități sau organizații de stat în care efectuează practica.

De asemenea, poate fi subiect al infracțiunii de luare de mită militarul în termen. În speță, Tribunalul Militar Teritorial l-a condamnat pe soldatul CC. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită prevăzută în art. 254, alin. 1, și călcare de consemn prevăzută în art. 333, alin. 3 C. penal. Instanța a reținut că, la 18 ianuarie 1996, inculpatul aflat în postul de santinelă la P.C.T.F. Vama Veche, a primit 20 000 lei de la o persoană pentru a-i permite să intre în țară pe la postul său, fără controlul vamal al bunurilor achiziționate în străinătate. Apelul inculpatului a fost respins prin decizia 70/1996 a Curții Militare de Apel. Recursul declarat de inculpat, în care susține că a fost greșit condamnat pentru infracțiunea de luare de mită întrucât nu avea calitatea de funcționar nu este fondat. Din cuprinsul incriminării infracțiunii de luare de mită în art. 254 C. penal rezultă că subiectul activ al infracțiunii este calificat, în sensul că trebuie să aibă calitatea de funcționar. Conform art. 147, alin. 2 din același Cod, prin funcționar se înțelege persoana menționată în alineatul 1, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. La data comiterii infracțiunii, inculpatul se afla în serviciul temporar al unei instituții publice – M.I. – și exercita o însărcinare care consta în controlul trecerii frontierei, așa cum rezultă din art. 343 din Regulamentul serviciului de pază al trupelor de grăniceri, partea I, și instrucțiunile S/283/1993. Așa fiind, inculpatul avea calitatea de funcționar și, prin urmare, îndeplinea condițiile cerute de lege pentru a fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită.

Doctrina și practica judiciară consideră că angajatul care primește foloase materiale pentru a nu-și îndeplini obligația generală de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă, prevăzută în contractul de muncă, nu are calitatea de funcționar în sensul art. 254 C. penal, și deci, nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită. Astfel, prin sentința penală nr. 85 din 2 octombrie 1997 a Tribunalului Sibiu au fost condamnați inculpații P.N. și A.G.D. pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 26 raportat la art. 208 și 209, lit. a și i C. penal, iar inculpatul F.V. pentru infracțiunea de furt calificat prevăzută în art. 208 si 209, lit. a și i, cu aplicarea art. 37, lit. a, C. penal, precum și pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 254, alin. 1, cu aplicarea art. 37 lit. a, C. penal. Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin dec. nr. 142 din 2 dec. 1997, a respins apelul declarat de inculpatul F.V. Împotriva acestei decizii a declarat recurs același inculpat, susținând că în mod greșit a fost condamnat și pentru infracțiunea de luare de mită. Recursul este fondat. Reținând că inculpatul F.V. a săvârșit și infracțiunea de luare de mită pe lângă cea de furt calificat în dauna părții civile SC „AVIAS” SA Sibiu – Ferma Mârșa, instanțele au avut în vedere că acest inculpat a avut și atribuții de pază a unității pe care le-a încălcat prin înțelegerea sa cu ceilalți inculpați de a sustrage 200 de pui din fermă și de a-i da pentru ei suma de 350 000 lei. Din examinarea contractului individual de munca nr. 1346/1996 încheiat de inculpatul F.V. cu SC „AVIAS” SA Sibiu, se constată că acesta a fost angajat în funcția de electrician, având locul de muncă la Ferma nr. 4 Mârșa. Pe lângă drepturile și obligațiile specifice de electrician, s-au mai prevăzut la punctul 13 din contract, obligațiile cu caracter general de „a asigura paza contra sustragerilor de orice fel de la locul de muncă” și de „a nu sustrage păsări, furaje, alte produse sau bunuri”. Aceste ultime prevederi din contractul de muncă nu pot fi considerate însă decât clauze conținând obligații generale de protecție a patrimoniului societății comerciale și de preîntâmpinare a oricărei sustrageri. Obligațiile derivând din aceste clauze nu se pot substitui obligațiilor specifice funcției de electrician pe care a fost încadrat inculpatul F.V. în urma angajării sale, pentru a fi considerat paznic și a dobândi astfel calitatea de funcționar în sensul legii penale, cerută pentru a putea deveni subiect al infracțiunii de luare de mită. Potrivit art. 254, alin. 1 C. penal, constituie infracțiunea de luare de mită fapta funcționarului care direct sau indirect pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Or, în cauză, îndatoririle de serviciu ale inculpatului F.V. la unitatea păgubită nu erau specifice funcției de paznic, ci aceleia de electrician. Împrejurarea că SC „AVIAS” SA Sibiu a comunicat că, în cadrul sarcinilor de serviciu, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit că întregul personal are atribuții de pază, nu este de natură a schimba conținutul obligațiilor derivând din contractul individual de muncă al inculpatului, care a fost încheiat pentru funcția de electrician, încât el nu poate fi considerat investit în funcția de paznic al acelei societăți. De aceea, comunicarea respectivă nu poate fi interpretată decât ca o precizare a celor prevăzute în contractul individual de muncă, la pct. 13, în legătură cu obligația generală a oricărui salariat de protejare a patrimoniului unității. În consecință, fapta inculpatului F.V. de a sustrage de la locul de muncă 200 de pui, cu ajutorul coinculpaților P.N. și A.G.D. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. a și i C. penal. Referitor la suma de 350 000 lei, primită de la cei doi complici, aceasta constituie câștigul ilicit dobândit de inculpat, pe care el a urmărit să-l obțină prin săvârșirea furtului, încât nu poate fi considerată ca obiect al infracțiunii de luare de mită. Așa fiind, se constată că faptele inculpatului F.V. au primit o greșită încadrare juridică, ceea ce constituie cazul de casare prevăzut la art. 385 (9) pct. 17 C.p.p. În consecință, urmează să fie schimbată încadrarea juridică a faptelor acestui inculpat, din infracțiunile de furt calificat și de luare de mită într-o singură infracțiune de furt calificat prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 lit. a și i, cu aplicarea art. 37 lit. a C. penal.

Privind din altă perspectivă, chiar funcționarul cu atribuții de execuție, în speță gardianul public, nu va putea fi condamnat pentru infracțiunea de luare de mită, atâta timp cât actul pentru care pretinde sau primește bani sau alte foloase nu intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu. Dacă actul pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea căruia se pretind avantajele nu este în competența subiectului activ, fapta nu constituie infracțiunea de luare de mită, ci eventual o altă infracțiune. În acest sens, s-a pronunțat și practica judiciară, statuând că fapta funcționarului de a pretinde sau primi o sumă de bani pentru a efectua un act care nu este în atribuțiile sale de serviciu, nu constituie infracțiunea prevăzută de art. 254 C. penal.

Controverse există în literatura de specialitate cu privire la calitatea de funcționar a medicilor și la răspunderea lor penală pentru infracțiunea de luare de mită. Înainte de 1989, medicii erau considerați funcționari publici, în baza art. 147 C. penal. Hotărârea Guvernului nr. 220/1992, care aprobă noile reglementări cu privire la statutul medicului, arată că medicul nu mai trebuie privit ca funcționar public. Or, art. 1 pct. 3 și 4 din Principiile de bază ale statutului medicului în România se referă la funcționar public și nu la noțiunea de funcționar în sensul art. 147 C. penal. În Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, se prevede expres că medicul nu este funcționar public („Medicul nu este funcționar public în timpul exercitării profesiunii medicale prin natura umanitară și liberală a acesteia” – art. 3, alin. 2). Totuși, legea mai sus menționată e considerată a fi o lege civilă, nu o lege specială care să cuprindă dispoziții penale și în consecință nu poate fi aplicată în materie penală. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție, în decizia nr. 983/24 apr. 1996, reținând că inculpatul, medic primar, șef al secției de obstetrică și ginecologie, în această calitate a pretins și a primit bani sau alte bunuri de la unele femei internate în spital, pentru îngrijirea mai atentă a copiilor acestora, născuți prematur. Legea privind exercitarea profesiunii de medic nu face parte din categoria legilor nepenale cuprinzând dispoziții penale, și nici nu se poate vorbi despre aplicarea principiului mitior lex consacrat de art. 13 C. penal. Curtea Supremă precizează că în timp ce art. 147 C. penal are în vedere un raport juridic ce privește legea penală a cărei principală caracteristică o constituie calitatea persoanei ce reprezintă o autoritate de stat (a cărei prestigiu este apărat și prin incriminarea faptei de luare de mită), art. 3 alin. 2 din Legea nr. 74/1995 privește un raport juridic de drept civil, stabilit între medic, ca specialist, și pacientul care recurge la cunoștințele acestuia. După cum se poate observa, textele mai sus-menționate nu se exclud, deoarece reglementează situații și finalități deosebite. În primul caz, persoana este subiect de drept penal, reprezentând o autoritate de stat a cărei prestigiu trebuie ocrotit, iar în cel de-al doilea caz persoana este subiect de drept civil, cu drepturi și obligații anume prevăzute de lege.

Practica judiciară recentă adoptă aceeași idee, conform căreia medicul este pasibil de răspundere penală în cazul săvârșirii infracțiunii de luare de mită. Curtea Supremă de Justiție statuează că pretinderea unei sume de bani de către inculpat înainte de acordarea asistenței medicale de specialitate, adică în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririlor sale de serviciu, determină încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 254 al. 1 C. penal, și nu în cele ale art. 256 C. penal, deoarece pentru existența infracțiunii de luare de mită este suficient ca funcționarul să pretindă banii sau foloasele anterior îndeplinirii actului privitor la îndatoririle sale de serviciu, neavând importanță dacă banii sau foloasele pretinse au fost primite după îndeplinirea acelui act.

În situații similare sunt notarii publici, care până în 1989 erau considerați funcționari publici. În art. 3 din Legea 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale s-a prevăzut că notarul public are „statutul unei funcții autonome”. Totuși, majoritatea doctrinarilor consideră că profesioniștii menționați vor răspunde pentru luare de mită în baza art. 147 C. penal.

În ceea ce privește avocații, înainte de 1989 erau considerați „alți salariați” în baza art. 148 C. penal. Ca urmare, și aceștia puteau fi subiecți ai infracțiunii de luare de mită, pentru că art. 258 C. penal prevede aplicarea dispozițiilor privitoare la funcționarii publici și altor funcționari. În infirmarea acestor dispoziții vine o decizie a Tribunalului Suprem, care consideră că faptele unui avocat care pentru a presta asistență juridică a pretins și încasat de la justițiabili sume de bani peste onorariul stabilit nu constituie infracțiuni de luare de mită, deoarece numai avocații aleși de organele de conducere ale colegiului și biroului colectiv de asistență juridică, precum și persoanele care fac parte din aparatul tehnico-administrativ îndeplinesc însărcinări în serviciul colegiului de avocați și pot fi socotite „alți salariați” în sensul art. 148 C. penal; ceilalți avocați, care au numai calitatea de membri ai colegiului, iar munca o prestează în serviciul justițiabililor, cărora le acordă asistență juridică, neîndeplinind o însărcinare în serviciul colegiului, nu pot fi asimilați cu „alți salariați”. Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs extraordinar, care a fost admis, Plenul Tribunalului Suprem statuând că, dimpotrivă, avocații sunt – prin asimilare – „alți salariați” în sensul legii penale. Conform art. 1 și 3 ale Decretului nr. 281/1954 pentru organizarea și exercitarea avocaturii, colegiile de avocați erau organizații obștești, iar din dispozițiile art. 34 și 35 alin. 2 din același Decret – care se referă la repartizarea sarcinii de a acorda asistență juridică solicitată unui anumit avocat și instituie obligația emiterii de către directorul sau responsabilul biroului colectiv de asistență juridică a unei „delegații” ca o condiție obligatorie pentru ca avocatul căruia i s-a repartizat lucrarea să poată presta serviciul de asistență juridică – rezultă în mod neîndoielnic că, desfășurându-și activitatea avocatul îndeplinește o însărcinare primită din partea organizației din care face parte. În fine, această însărcinare avocatul o primește și o duce la îndeplinire „în serviciul” biroului colectiv de asistență juridică, care a emis delegația, deoarece sarcina de a acorda asistență juridică se realiza prin birourile colective de asistență juridică, iar aceste birouri, în mod obiectiv, nu-și pot îndeplini sarcina mai sus-menționată decât prin membrii săi, cărora, conform art. 30 din Decretul 281/1954, conducerea birourilor le delega, în fiecare caz în parte, îndatorirea concretă de a desfășura activitatea avocațială solicitată.

După 1989, instanța supremă revine asupra problemei, considerând că avocatul nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 147 și 148 C. penal, deoarece nu este investit cu îndeplinirea unei munci de răspundere sau a unei misiuni concrete în serviciul unei asemenea organizații, cum sunt cei încadrați într-o funcție de conducere sau din administrarea ei internă. Avocații considerați ca simpli membri ai organizației, ai colegiului se diferențiază de avocații aleși în organele de conducere ale colegiului și birourilor colective de asistență juridică, fiindcă numai ultimii pot fi subiecți activi ai infracțiunilor de serviciu, conform prevederilor legale anterior menționate. În această viziune, avocatul pledant este considerat liber profesionist, iar drepturile și obligațiile sale au menirea de a asigura o apărare obiectivă și liberă a justițiabililor într-un cadru legal, dar fără vreo subordonare față de autoritatea publică. Așadar, cei interesați pot alege oricare avocat din cadrul biroului colectiv de asistență juridică, iar avocații pot renunța la prestarea serviciului avocațial pentru motive temeinice, ceea ce nu este posibil în cazul persoanelor subordonate. Persoanele care îndeplinesc însă funcții în organele de conducere sau în aparatul colegiului de avocați sunt retribuite din fondurile comune ale colegiului, tocmai pentru că ele îndeplinesc „o însărcinare în serviciul acestora” în sensul prevederilor art. 148 alin. 2 C. penal. Se consideră, de asemenea, că asimilarea cu „alți salariați” a avocatului pledant ar fi de natură să impieteze asupra rolului apărării, aceasta putând fi considerată ca subordonata autorității publice, încălcându-se astfel garanțiile unei apărări obiective a justițiabililor.

Continuându-se aceeași idee, în art. 33 alin. 1 din Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat se prevede că avocații „nu pot fi asimilați funcționarului public sau altui salariat”. Cu toate acestea, practica statuează că avocatul poate răspunde pentru infracțiunea de luare de mită. De aceea, se impune adoptarea unui punct de vedere unitar al doctrinarilor și practicienilor. Problema ia naștere din aceea că, pe de o parte, practicienii aplică în principal reglementările Codului penal, iar pe de altă parte, doctrinarii aplică legile ordinare care reglementează exercitarea profesiilor la care ne-am referit (medic, notar, avocat).

Părerea noastră este că ar trebui să se ajungă la un consens avându-se în vedere natura și primordialitatea actelor normative în discuție. În ceea ce privește sfera aplicării normelor juridice, normele generale au sfera mai largă de aplicabilitate, în speță Codul penal reprezintă dreptul comun în materie, iar normele speciale derogă de la dreptul comun (specialia generalibus derogant). După gradul și intensitatea incidenței normelor juridice, normele-principii (Codul penal) se impun cu o forță de valabilitate mult mai evidentă decât normele-mijloace normative (legile ce reglementează exercitarea unor profesii). Conform principiului ierarhiei normelor juridice, o normă ierarhic superioară poate dispune „soarta” unei norme juridice ierarhic inferioare. Totuși, la fel de adevărat este că legea specială derogă de la legea generală, creând una sau mai multe excepții de la aceasta. Rămâne ca specialiștii să își spună părerea și astfel să se încerce adoptarea unui punct de vedere comun.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că există acte normative speciale în care sunt incriminate infracțiunile de corupție. De exemplu, Legea nr. 78/ 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție conține reguli speciale privind anumite categorii de persoane cărora li se aplică prezenta lege, categorii de infracțiuni, precum și dispoziții privind descoperirea și urmărirea infracțiunilor. În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunilor de corupție și implicit al infracțiunii de luare de mită, Legea 78/2000 se arată mai cuprinzătoare decât prevederile Codului Penal, dispunând aplicarea prevederilor sale următoarelor persoane:

care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice;

care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le poate influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici;

care exercită atribuții de control, potrivit legii;

care acordă asistență specializată unităților prevăzute la lit. a) și b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența;

care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții interne și internaționale;

care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație;

alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) – f), în condițiile prevăzute de lege.

După cum se poate observa, până la lit. d) inclusiv, se reproduce ideea exprimată atât de Cod, cât și de doctrina și practica judiciară cu privire la funcționarii publici și celelalte categorii de funcționari cu atribuții de exercițiu sau de control în cadrul instituțiilor sau autorităților publice, a căror analiză am întreprins-o mai sus. În continuare însă, la lit. e) calitatea făptuitorului nu importă, fiind suficient să realizeze, controleze sau să acorde asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le poate influența, în domeniul comercial-bancar. Trebuie remarcat faptul că, înainte de apariția legii în discuție, Curtea Supremă de Justiție stipulează că un astfel de făptuitor, angajat în sistemul comercial este subiect activ al infracțiunii de luare de mită în baza și în accepțiunea art. 254 C. penal: „Fapta administratorului unei societăți comerciale, având ca obiect și desfășurarea de jocuri de întrajutorare, de a pretinde ori de a primi sume de bani pentru a asigura premierea anticipată a unor persoane, constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. penal, iar nu infracțiunea de înșelăciune.” Așadar, o asemenea persoană va răspunde penal, indiferent de actul normativ în baza căruia se stabilește răspunderea penală, fie că e vorba de legea comună în materie, fie că e vorba despre o lege specială. La lit. f) se face referire la o persoană cu o funcție de decizie, de rang înalt în ierarhia socială, capabilă să controleze sau să influențeze luarea unor anumite decizii. În acest sens, legea enumeră: „funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație”.

În ceea ce privește Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/4 aprilie 2002 privind Parchetul Național Anticorupție, parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, se prevăd ca posibili subiecți activi ai infracțiunilor de corupție și implicit ai infracțiunii de luare de mită, în art. 13, alin. 2, următorii:

dacă indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100 000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice;

deputați și senatori, membrii Guvernului, secretari de stat și asimilații acestora, judecătorii Curții Constituționale, membrii, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi și ai Camerelor de Conturi județene, președintele Consiliului Legislativ, Avocatul poporului, guvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României, președintele Consiliului Concurenței, magistrați, ofițeri superiori, generali, mareșali, amirali, notari publici, executori judecătorești, consilieri județeni și locali, primari, prefecți, subprefecți, persoane cu funcții de conducere și de control în cadrul autorităților publice centrale și locale sau în cadrul instituțiilor publice, membrii consiliilor de administrație și persoane care dețin funcții de conducere de la director, inclusiv, în sus în cadrul regiilor autonome de interes național sau local, al companiilor și societăților naționale, societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar, instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare al unităților centrale financiar-bancare.

După cum se observă, aici se incriminează fapte care fie au un pericol social ridicat, prin producerea unor pagube materiale deosebite sau prin crearea unei stări de dezordine, de tulburare gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei persoane juridice, fie sunt săvârșite de persoane care au o anumită funcție sau un anumit rang înalt în ierarhia socială, în diferite domenii de activitate, cum ar fi aparatul legislativ, executiv, judecătoresc, bancar, militar, etc.

§ 2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv general este statul, ale cărui interese, privind desfășurarea activității organizațiilor de stat și publice, prestigiul acestora, și îndeplinirea serviciului de către funcționari și alți salariați, în condiții de probitate și la adăpost de orice suspiciune, sunt grav lezate prin săvârșirea unor fapte de natura luării de mită.

Subiectul pasiv special este organizația de stat, autoritatea publică, instituția publică sau de interes public ori persoana juridică privată, în serviciul căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu. Uneori, poate fi subiect pasiv special și o persoană fizică, în condițiile în care a fost constrânsă să dea mită de către funcționarul corupt, însă acesta este subiectul pasiv secundar sau adiacent.

§ 2.3. Participația penală

Infracțiunea de luare de mită poate fi săvârșită în oricare formă a participației penale. Câteva observații se impun, totuși. În primul rând, pentru a fi în prezența participației penale, trebuie să existe o pluralitate de făptuitori, care să acționeze cu vinovăție, cooperând efectiv la săvârșirea unei faptei prevăzute de legea penală. Deci, pentru a fi considerată un act de participare penală, acțiunea făptuitorilor trebuie să îmbrace una din următoarele forme: efectuarea de acte prin care se realizează material, în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală (autorat); efectuarea de acte prin care se determină altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală (instigare); efectuarea de acte prin care se înlesnește sau se ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală (complicitate). Situația juridică a instigatorului sau a complicelui este hotărâtă de felul actelor de participație comise de el însuși și de fapta materială săvârșită de executorul ei. În ipoteza în care executarea faptei nu a început, deci nu se poate vorbi încă de o faptă incriminată, chiar dacă instigatorul și complicele au prestat contribuția lor, în mod firesc nu ne vom afla în prezența unei participații. Altfel spus, participația pedepsibilă ia naștere numai în momentul în care fapta însăși, prevăzută de legea penală, îmbracă o formă pedepsibilă. Or, în cazul luării de mită, chiar tentativa, deși posibilă, nu este incriminată și sancționată. De asemenea, simpla intenție de a contribui la săvârșirea infracțiunii nu atribuie persoanei în cauză calitatea de participant; comunicarea rezoluției de participare și aprobarea planului criminal nu sunt nici ele acte de participare – atâta vreme cât nu sunt însoțite de alte manifestări externe de natură a contribui la săvârșirea faptei – afară, bineînțeles, de cazul în care au determinat la autor hotărârea de a săvârși fapta prevăzută de legea penală sau l-au întărit în hotărârea de a o comite, situație în care constituie instigare și, respectiv, complicitate. Nu va exista instigare dacă activitatea instigatorului nu a fost cauza determinantă a hotărârii luate de autor (de exemplu, când autorul concepuse el însuși infracțiunea și luase hotărârea de a o săvârși anterior activității de instigare), după cum nu există nici complicitate, dacă autorul nu se folosește de ajutorul dat de complice sau dacă acest ajutor este impropriu comiterii faptei. Nu este necesar ca autorul să aibă cunoștință despre activitatea instigatorului sau complicelui; dacă însă autorul cunoaște activitatea desfășurată de instigator sau complice, legătura subiectivă va fi neapărat bilaterală, reciprocă, întrucât o asemenea legătură, pornind de la instigator sau complice către autor este oricum necesară.

Nu trebuie uitat faptul că luarea și darea de mită constituie infracțiuni distincte în dreptul penal român, așadar, mituitul și mituitorul sunt subiecți activi ai infracțiunilor mai sus menționate, iar nu coautori ai uneia sau alteia dintre aceste infracțiuni; cu atât mai puțin, mituitorul nu poate fi instigator sau complice la infracțiunea de luare de mită. În acest sens, s-a reținut că, în cazul infracțiunilor în discuție, activitatea autorului uneia dintre cele două infracțiuni reprezintă întotdeauna un ajutor dat autorului celeilalte infracțiuni. Cel ce dă mită înlesnește prin însuși acest fapt luarea de mită. Totuși autorul infracțiunii de dare de mită nu este considerat și complice la luarea de mită. Participația acestuia la săvârșirea infracțiunii de luare de mită se absoarbe în autoratul la infracțiunea corelativă de dare de mită. Dar dacă autorul dării de mită nu este considerat complice la luarea de mită, cu atât mai puțin complicele la darea de mită ar putea fi considerat complice și la luarea de mită, tocmai datorită unității juridice în care se situează acțiunile participanților în realizarea unei infracțiuni unice. Infracțiunea unică de dare de mită cuprinde în însuși conținutul său elementele caracteristice ajutorului (complicității) la luarea de mită. În speță, se consideră că fapta unei persoane de a primi bani și alte bunuri de la studenții candidați la examene și de a le preda unui cadru didactic, condamnat pentru luare de mită, spre a-i declara promovați, constituie complicitate la aceasta infracțiune, iar nu dare de mită.

În situația în care autorul infracțiunii de luare de mită declară că instigatorul l-a constrâns moral pentru a-l determina să săvârșească infracțiunea mai sus menționată, autorul faptei va trebui să probeze spusele sale. Dacă va putea dovedi constrângerea morală exercitată asupra sa de către instigator, autorul nu va mai putea fi condamnat pentru luare de mită, întrucât, în conformitate cu art. 46, alin. 2 C. penal, „… nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia, și care nu putea fi înlăturat în alt mod”. În schimb, instigatorul va fi judecat și condamnat pentru instigare la infracțiunea de luare de mită, iar pe de altă parte, dacă se dovedește constrângerea morală, se realizează și conținutul unei alte infracțiuni, și anume șantajul. Așadar, persoana în cauză va fi condamnată pentru un concurs de infracțiuni.

Sunt exprimate opinii în literatura de specialitate precum că în ciuda faptului că legiuitorul a considerat să incrimineze separat infracțiunile de luare și dare de mită, disociindu-le, acest lucru nu poate și nu trebuie să influențeze structura reală a raportului juridic infracțional, iar complicitatea unică ce ar fi caracterizat cooperarea unui terțiu la acțiunile conjugate, în cazul în care ele ar fi fost incriminate împreună, constituind o singură infracțiune, rămâne tot unică și în situația în care cele două acțiuni conjugate au fost disociate și incriminate separat. În caz contrar, pentru complice ar exista întotdeauna o dublă participare: cel care ajută la darea de mită, implicit ajută și la luarea de mită (cel ce pune persoanele în legătură sau transmite banii), în timp ce fiecare dintre autorii principali ar săvârși câte o singură infracțiune. Deci, dacă avem un autor la infracțiunea de luare de mită și unul la infracțiunea de dare de mită, complicele săvârșește în concurs două complicități, una la luare de mită și una la dare de mită. Curtea Supremă de Justiție consideră în acest sens că „întrucât luarea și darea de mită constituie infracțiuni distincte, care se pot realiza atât nemijlocit, cât și prin intermediar, fapta persoanei care a ajutat, în sensul art. 26 C. penal, la oferirea sau darea de bani sau alte foloase, respectiv la pretinderea ori primirea unor asemenea foloase, ambele săvârșite în condițiile art. 254 C. penal, săvârșește în concurs infracțiunea de complicitate la dare de mită, respectiv complicitate la luare de mită, iar nu o infracțiune unică în formă continuată. Dacă în săvârșirea infracțiunii de luare de mită, inculpatul s-a folosit de funcția pe care o ocupa, instanța este obligată să dispună aplicarea pedepsei complimentare, prevăzută în art. 64 lit. c) C. penal”.

În cazul în care acțiunea de luare de mită se săvârșește prin intermediar, nu se poate vorbi despre infracțiune atâta timp cât cererea de bani sau alte foloase, făcută prin intermediar, nu a ajuns la cunoștința subiectului pasiv, ci s-a oprit la intermediar, care nu a mai transmis-o acelei persoane. Cum va răspunde intermediarul? În doctrină se consideră că intermediarul nu poate fi decât complice sau, în anumite cazuri, instigator. Chiar dacă intermediarul este cel care săvârșește acțiunea constitutivă (pretinde, primește, etc.) a infracțiunii de luare de mită, totuși, această activitate fiind prin voința legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată în ceea ce îl privește pe intermediar decât ca act de ajutor, deci de complicitate. În această direcție, s-a pronunțat fostul Tribunal Suprem. În speță, la rugămintea unui coleg de muncă, inculpatul a intervenit pe lângă șeful biroului administrativ din cadrul întreprinderii la care lucrau toți trei, pentru ca acesta să înlesnească celui dintâi ocuparea unei camere în căminul de nefamiliști; cel solicitat – condamnat în cauză pentru luare de mită – a fost de acord, dar a pretins prin intermediul inculpatului o sumă de bani, care i-a fost remisă tot prin intermediul acestuia. Întrucât a intermediat, inculpatul a înlesnit prin aceasta primirea de către funcționar a unei sume de bani pentru a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar fapta sa întrunește elementele complicității la infracțiunea de luare de mită.

E necesar de subliniat faptul că instigarea absoarbe complicitatea, având în vedere că formele de participație săvârșite cu intenție au caracter absorbant, iar instigarea ca formă de participație principală înglobează complicitatea ca formă de participație secundară. Așadar, în situația în care intermediarul a conceput infracțiunea de luare de mită și l-a determinat pe funcționar să o săvârșească prin intermediul său, el va cumula și calitatea de complice, dar va răspunde numai pentru instigare.

În cazul în care doi intermediari acționează succesiv (suma de bani sau folosul material de altă natură este luat de unul dintre intermediari și transmis celuilalt care, la rândul său, îl remite funcționarului), ambii intermediari vor fi complici la luarea de mită, chiar în situația în care primul intermediar nu îl cunoaște personal pe funcționarul mituit, sau dacă primul intermediar nu face altceva decât să îl ajute pe cel de-al doilea la îndeplinirea actului său de complicitate. În prima ipoteză, complicele și autorul pot să nu se cunoască, fiind suficient pentru existența complicității ca primul să aibă cunoștință despre fapta autorului și să-l ajute la realizarea ei, chiar fără ca autorul să știe. Totuși, instanța a calificat ca nefiind complicitate la luare de mită fapta intermediarului de a transmite obiectul mitei de la mituitor la cel de-al doilea intermediar, pentru motivul că nu a cunoscut personal pe funcționarul mituit, și în consecință a dispus achitarea acestuia. În a doua situație, când primul intermediar îl ajută pe celălalt la îndeplinirea actului sau la complicitate, nu este complice al complicelui, ci un complice al autorului infracțiunii de luare de mită, pentru că ajutorul dat complicelui nu reprezintă decât un sprijin la realizarea infracțiunii însăși, deci un act de complicitate la comiterea acesteia.

Capitolul III

Conținutul normativ al infracțiunii

§ 3.1. Latura obiectivă

Latura obiectivă constă într-o manifestare exterioară, sub forma unui consum sau a unei înfrânări de energie fizică, prin care s-a produs sau se putea produce o modificare în latura obiectivă externă, și este alcătuită din element material, urmare imediată și legătură de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material și urmarea imediată.

§ 3.1.1. Elementul material

Elementul material constă în însuși faptul incriminat, în materialitatea sa, adică însuși actul de conduită interzis. În conținutul juridic al infracțiunii, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau printr-o expresie, așa-numitul verbum regens, care indică acțiunea sau inacțiunea interzisă. Art. 254 C. penal arată că infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului de a pretinde sau primi bani sau alte foloase care nu i se cuvin, sau de a accepta promisiunea unor astfel de foloase ori de a nu respinge o asemenea promisiune. Așadar, infracțiunea se realizează prin una dintre următoarele modalități: „pretinde”, „primește”, „acceptă” sau „nu respinge”. După cum arată prof. V. Dobrinoiu, modalitățile menționate erau prevăzute și în Codul penal din 1936, iar primele trei se regăsesc și în Codul penal din 1865, nerespingerea promisiunii de mită fiind incriminată pentru prima dată în Codul penal din 1936.

Din analiza textului incriminator rezultă că elementul material se poate realiza printr-o acțiune sau inacțiune. Acțiunea sau comisiunea constă în pretinderea, primirea de bani sau alte foloase necuvenite ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase de către funcționar, iar inacțiunea sau omisiunea constă în nerespingerea unei asemenea promisiuni. Prin „pretindere” se înțelege cererea insistentă a unui lucru, impunerea ca o necesitate a unui anumit lucru, cererea exprimată fără dubiu de către subiectul activ în sensul că dorește să primească folosul nelegal, formularea unei anumite pretenții, în cazul nostru de a primi bani sau alte foloase în scopul de a îndeplini ori de a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri. Așadar, inițiativa aparține în această situație funcționarului, elementul obiectiv al infracțiunii fiind realizat independent de acceptarea sau neacceptarea cererii de către particular. Pretinderea poate fi realizată prin cuvinte, scrisori, gesturi, semne sau orice alte mijloace de comunicare. Condiția este însă aceea ca subiectul activ al infracțiunii de dare de mită să înțeleagă în mod clar și fără echivoc ce i se transmite de către cel care pretinde bani sau alte foloase, cu alte cuvinte, de către subiectul activ al infracțiunii de luare de mită.

Prin „primire” se înțelege luarea în posesiune a unui bun care ți-a fost oferit, dat, datorat, intrarea efectivă a agentului în posesia folosului ilicit. Spre deosebire de pretindere, primirea implică o predare efectivă a banilor sau foloaselor. În acest caz, inițiativa aparține mituitorului, iar primirea nu este de conceput fără un act de remitere efectuat de acesta. Acțiunea de primire trebuie să fie voluntară și spontană. Spontaneitatea presupune o relativă concomitență între acceptarea propunerii și primire sau, cu alte cuvinte, inexistența între aceste două momente a unui interval de timp care să permită acceptării să devină ea însăși relevantă juridic. Acceptarea și primirea, în cazul luării de mită, nu se pot produce decât în același timp, deoarece dacă ar fi avut loc o acceptare a unei promisiuni de bani ori alte foloase anterior primirii acestora, infracțiunea de luare de mită s-ar fi consumat în momentul acceptării, în situația în care funcționarul nu refuză banii sau foloasele, dar nici nu manifestă voința de a-i primi, doctrina consideră că este un caz de „primire” în sensul legii, și aceasta chiar dacă între timp avantajul respectiv a încetat a mai putea fi valorificat (de exemplu, data biletului de avion sau de teatru primit a expirat). Dacă banii sau folosul au fost predați unei persoane din familia funcționarului, acesta va putea fi acuzat de luare de mită prin modalitatea „primirii” numai după ce a aflat despre remiterea folosului, iar cunoscând că folosul îi era destinat lui în considerarea efectuării unui act de serviciu, hotărăște să-l păstreze. În acest sens, E. Garcon notează: „Nu este suficient ca una dintre persoanele apropiate funcționarului, soția ori fiul său, de exemplu, să fi acceptat ofertele; se poate ca aceste persoane să se fi lăsat corupte fără participarea funcționarului. Cu siguranță, el nu va fi vinovat dacă a ignorat aceste practici sau chiar dacă, cunoscându-le, nu le-a aprobat.”

În doctrină s-a discutat îndelung cu privire la promisiune. Obiectul promisiunii trebuie să fie un bun sau o acțiune determinată sau determinabilă și de asemenea reală, pentru că nu se poate promite ceva irealizabil sau inexistent. În acest sens, Manzini arată că „promisiunea trebuie să privească un folos determinat și nu vag sau ireal”. De exemplu, ad absurdum, nu se poate promite luna de pe cer, chiar dacă este un obiect determinat și real. Dacă oferta, promisiunea există, iar funcționarul a receptat-o și a înțeles-o clar și fără echivoc, o poate accepta fie expres, fie tacit. Cu privire la acest fapt, teoreticienii au diferite puncte de vedere. Se consideră uneori că acceptarea tacită este considerată de către legiuitor ca fiind echivalentă cu inacțiunea de nerespingere de către funcționar a promisiunii de foloase necuvenite. În sens contrar, V. Dobrinoiu consideră că acceptarea tacită nu rezultă din nerespingerea promisiunii – care este incriminată separat, deși în fond este tot o acceptare tacită, ci din anumite manifestări care indică neîndoielnic acceptarea. Intenția de a acționa mâi târziu altfel și de a refuza primirea nu exclude acceptarea promisiunii.

Nerespingerea desemnează fapta de a nu refuza, de a admite, de a accepta, în cazul nostru obținerea unor anumite foloase, lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului la oferta de mituire care i se face. Aici trebuie făcută mențiunea că pasivitatea trebuie manifestată în așa mod încât să denote ideea de acceptare a mituirii. Inițiativa aparține mituitorului, iar funcționarul nu respinge promisiunea. Ca și în cazul acceptării, este imperios necesar să existe în prealabil o promisiune, o ofertă. Se consideră că legiuitorul a pornit de la ideea că acela care nu respinge o promisiune, o acceptă implicit. Prin incriminarea acestei modalități, deși nu este decât o acceptare tacită, se instituie obligația funcționarului de a respinge în mod ferm orice promisiune, cu alte cuvinte orice încercare de mituire a sa de către o altă persoană, pentru a apăra prestigiul și onoarea funcției pe care o ocupă. Totuși, organul de cercetare trebuie să țină seama de circumstanțele în care se produce darea de mită, întrucât funcționarul își poate exprima împotrivirea datorită contextului nefavorabil (loc public, etc.). În speță, Curtea Supremă, în decizia nr. 637/1999, reține că „inculpații care (…) nu au respins sumele de bani oferite de călătorii care nu-și procuraseră bilet de tren, pentru a nu elibera astfel de bilete și pentru a nu întocmi procese verbale de contravenție acestor persoane, în măsura în care aveau astfel de atribuții, se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 respectiv alin. 2 C. penal, în acest din urmă caz, în calitate de conductor de tren, inculpatul având atribuții de control în sensul legii penale”.

§ 3.1.2. Condiții concomitente

Există mai multe condiții ce trebuiesc întrunite cumulativ pentru a putea considera că o faptă este luare de mită. După cum prevede însuși texul incriminator, pretinderea, primirea, acceptarea, ori nerespingerea trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase; acești bani sau alte foloase, obținute prin modalitățile arătate, să nu fie legal datorate; săvârșirea oricăreia dintre faptele care realizează elementul material al infracțiunii de luare de mită este obligatoriu să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri; de asemenea, actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, etc., se pretinde, se primește, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. Le vom analiza pe fiecare în parte.

Prima condiție constă în aceea că pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin „foloase” se înțeleg câștigurile morale sau materiale, avantaje, profituri, etc. În acest sens, orice avantaj material – bunuri, comisioane, vânzări, cumpărări, împrumuturi avantajoase, amânări sau iertări de datorii, prestații de servicii gratuite sau avantajoase, etc. – sau nepatrimonial, cum ar fi acordarea unui titlu, grad militar, distincții, decorații, etc., constituie obiect al mitei. Sub acest aspect, Codul penal român de la 1864, la Capitolul II, Secțiunea IV prevede în art. 144: „Ori-ce funcționaru de ramulu administrativu sau judecătorescu, ori ce agente sau însărcinatu alu unei admistrațiuni publice, care va fi priimitu sau va fi pretinsu daruri sau presenturi, sau care va fi acceptatu promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face unu actu, privitoru la funcțiunea sa, fie și dreptu, dar pentru care n-ar fi determinată de lege o plată, se va pedepsi (…) Cu aceeașu pedeapsă se va pedepsi și ori-ce arbitru sau espertu, numitu sau de către unu tribunal sau de părți, care va fi acceptatu promisiuni sau priimitu daruri sau presente pentru a da o decisiune sau a emite o opiniune favorabile uneia din părți”, iar Codul penal de la 1936 notează ca obiect al mitei „bani sau orice alt profit, ce după lege nu i se cuvine”. Deci, oricum s-ar consemna în acte normative sau doctrină, noțiunea de „foloase” este extrem de cuprinzătoare: daruri, donații, cadouri, schimburi avantajoase, vânzări simulate, prime sau măriri de salarii, iertarea sau amânarea de datorie, prestări de servicii în mod gratuit, plățile efectuate de către mituitor în favoarea mituitului, bunuri mobile sau imobile. Există în doctrină și părerea conform căreia problema foloaselor nepatrimoniale ar putea fi analizate mai nuanțat. Astfel, foloasele nepatrimoniale trebuie limitate la acele foloase care au consecințe de ordin patrimonial care indirect îmbunătățesc situația patrimonială a funcționarului. Numai în măsura în care, imediat sau mai târziu, funcționarul realizează avantaje cu consecințe de ordin patrimonial sau social, folosul care nu răspunde direct acestei cerințe, determină existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii. Avantajele pur morale, fără asemenea reverberații, avantaje patrimoniale sau sociale nu determină noțiunea de folos în sensul prevederilor art. 254 C. penal.

În cazul sumelor de bani primite de către funcționari cu titlu de împrumut, situație îndelung discutată în doctrină, ne referim la decizia nr. 1431/1998 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, care admite că „Prin „foloase” în accepțiunea art. 254 alin. 1 C. penal se înțelege și pretinderea ori primirea de sume de bani sub formă de împrumut, deoarece întrebuințarea lor o perioadă de timp este de natură a asigura un beneficiu celui care le obține pe această cale”.

O altă problemă deosebită este aceea dacă poate exista luare de mită în cazul în care valoarea folosului material primit de funcționar este foarte redusă. Se consideră, într-o opinie, că în cazul unei vădite disproporții între obiectul mitei și actul determinat, caracterul de retribuție este exclus, deci nu există infracțiune de luare de mită, dar dacă funcționarul primește un dar mult mai valoros pentru îndeplinirea unui act în legătură cu îndatoririle sale de serviciu, atunci infracțiunea este perfectă. În alt punct de vedere, se afirmă că, indiferent de valoarea bunului sau folosului pretins, primit, acceptat sau nerespins de către funcționar, ne aflăm în prezența unei infracțiuni de luare de mită. Uneori, nuanțările dau naștere discuțiilor cu referire la delimitarea între daruri, ca obiect al mitei, și simplele atenții. H. Diaconescu susține că „atențiile, darurile, cadourile simbolice, nu determină existența infracțiunii de luare de mită (…) pentru că reprezintă gesturi, acte de politețe, de gratitudine, fiind date, oferite, acceptate și primite cu această intenție și nu pentru a determina pe funcționar să facă, să nu facă, să întârzie executarea unui act la care era obligat potrivit îndatoririlor de serviciu, ori să facă un act contrar acestora”. Doctrinarul german J. Baumann consideră că s-a impus convingerea că anumite subvenții mici sunt justificate de obișnuință și de cutumă. În același sens, se pronunță și S. Kahane care admite că nu constituie infracțiune de luare de mită primirea de mici daruri ocazionale, precum nici primirea de daruri care exprimă, din partea celui care promite sau oferă, manifestarea unui sentiment de recunoștință ori de respect personal, iar nu o retribuție. V. Dobrinoiu se pronunță asupra problemei făcând mențiunea că pentru a nu se reține infracțiunea de luare de mită, trebuie să nu existe un raport direct și explicit între darurile primite și un anumit act din sfera atribuțiilor ce revin funcționarului; altfel, oricare ar fi valoarea darului, dacă acesta constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a funcționarului, infracțiunea de luare de mită este realizată, subliniindu-se că, din păcate, este imposibilă verificarea minuțioasă a sincerității și dezinteresului tuturor darurilor de politețe ce se primesc.

În opinia noastră, trebuie reținut totuși că legea nu impune o anumită echivalență între darurile sau foloasele primite de către funcționar și actul intrând în sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului. Așadar, considerăm că ar trebui aplicat principiul „Ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”, și în consecință, practicienii și doctrinarii nu pot restricționa sau formula condiții care să altereze voința legiuitorului. Din punctul nostru de vedere, cele enunțate mai sus, respectiv opiniile profesorilor Baumann, Kahane, Dobrinoiu, pot constitui circumstanțe atenuante sau datorită lipsei de importanță a faptei, se poate estima că nu întrunește gradul de pericol social al unei infracțiuni, dar în nici un caz nu se poate trece cu vederea fapta, funcționarul care săvârșește o asemenea faptă și, în corelație, persoana care oferă sau promite darurile sau foloasele. De asemenea, ne exprimăm anumite rezerve referitor la determinarea gradului de pericol social al faptei, definit fiind ca orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală și pentru a cărei sancționare este necesară aplicarea unei pedepse. Fapta aduce atingere valorilor sociale atunci când vatămă efectiv sau când pune în pericol aceste valori, creând posibilitatea producerii unor urmări dăunătoare pentru ele. Iar luarea de mită este o infracțiune de pericol, prin producerea ei fiind vătămate relațiile sociale privitoare la normala evoluție a relațiilor de serviciu, așadar în opinia noastră se naște un paradox în momentul în care se afirmă că luarea de mită (infracțiune de pericol) poate constitui în anumite cazuri o faptă care nu întrunește elementele componente ale noțiunii de infracțiune.

A doua condiție este ca banii sau alte foloase obținute prin modalitățile arătate să nu fie legal datorate, adică făptuitorul să nu fie îndreptățit a le pretinde, primi, etc. În același timp, banii sau alte foloase trebuie să fie pretinse, primite, cu titlul de contraechivalent al conduitei pe care funcționarul se angajează să o aibă pentru îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. Același autor observă că banii sau foloasele sunt necuvenite și în situația când se primește ceva peste ceea ce este legalmente datorat sau se acceptă/nu se refuză o promisiune care depășește ceea ce se datorează.

O altă condiție prealabilă constă în aceea că săvârșirea oricăreia dintre faptele care realizează elementul material al infracțiunii de luare de mită este obligatoriu să aibă loc anterior sau cel mai târziu concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

Tocmai aici, în funcție de momentul în care are loc înțelegerea dintre funcționarul subiect activ și persoana care apelează la serviciile acestuia, se produce delimitarea între două infracțiuni, respectiv între luarea de mită și primirea de foloase necuvenite. Curtea de Apel București consideră că dacă înțelegerea are loc înainte de îndeplinirea obligațiilor de serviciu de către funcționar, ne aflăm în prezența infracțiunii de luare de mită, chiar dacă funcționarul primește foloasele – oferite sau promise – după ce și-a îndeplinit sarcinile de serviciu. În același sens se pronunță și Curtea Supremă de Justiție, notând că fapta inculpatului care, în calitate de funcționar, a pretins un folos material pentru a efectua un act ce intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu, constituie infracțiunea de luare de mită, și nu aceea de primire de foloase necuvenite, acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii fiind anterioară actului determinat, privitor la îndatoririlor de serviciu.

Aceasta nu înseamnă însă că cele două infracțiuni se exclud reciproc. Din contră, există în practică situații în care infracțiunile în discuție apar în concurs.

De asemenea, o condiție preexistentă este aceea ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, etc., se pretinde, se primește, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, trebuie să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului, adică să fie un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri. Așa fiind, actul la care se referă corupția trebuie să intre în atribuțiile funcției, pentru că numai în acest caz se poate observa o daună efectivă sau potențială în activitatea administrației publice. Prin act privitor la îndatoririle de serviciu se înțelege actul înscris în limitele competenței funcționarului în cadrul serviciului îndeplinit de acesta, în conformitate cu normele care reglementează serviciul respectiv ori este inerent naturii acelui serviciu. Dacă actul se include în cadrul atribuțiunilor astfel stabilite, determinate legal, se va putea afirma că este privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului. Chiar și îndeplinirea de către funcționar a unei însărcinări temporare poate face ca actele efectuate de acesta în aducerea la îndeplinire a acelei însărcinări să fie considerate ca fiind privitoare la îndatoririle de serviciu.

Dacă actul în vederea căruia funcționarul a comis acțiunea/inacțiunea incriminată nu intră în competența sa, nu se poate vorbi despre luare de mită. De asemenea, nu se poate vorbi despre luare de mită în situația în care în momentul pretinderii foloaselor necuvenite, făptuitorul nu avea în nici un mod, potrivit atribuțiilor sale de serviciu, posibilitatea și competența de a îndeplini promisiunea făcută, însă a lăsat să se creadă că are abilitate legală în acest sens.

O chestiune controversată este problema de a ști dacă actul funcționarului în vederea căruia se dă mită trebuie să privească numai o îndatorire de serviciu specifică, sau și o îndatorire generală de serviciu. Oricum ar fi îndatoririle funcționarului, fie generale, fie speciale, ele trebuie respectate cu strictețe și în egală măsură, iar pe de altă parte, legea nu impune existența unor anumite îndatoriri de serviciu, pentru a ne afla în prezența unei infracțiuni de luare de mită. În literatura și practica juridică se susține că nu are importanță dacă este vorba de o obligație de serviciu generică sau specifică, existând corupție pasivă și în cazul în care obligația încălcată, în vederea căreia subiectul a primit folosul, face parte din atribuțiile generale ale oricărui funcționar.

Altă chestiune controversată este aceea a suspendării competenței funcționarilor pe durata concediului de odihnă, deci momentul în care funcționarul a săvârșit actul determinat, deși intră în sfera atribuțiilor de serviciu, nu corespunde cu timpul în care făptuitorul se afla efectiv în executarea atribuțiilor și sarcinilor ce-i reveneau sau dacă funcționarul nu se află în teritoriul în care este competent a-și desfășura activitatea. Există totuși situații în care activitatea nu este suspendată niciodată, nu în totalitate, nici pe timpul concediului de odihnă cum este cazul polițiștilor, ofițeri și subofițeri.

§ 3.1.3. Urmarea imediată și raportul de cauzalitate.

Urmarea imediată, în opinia majorității teoreticienilor, opinie la care subscriem, constă într-o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite prin incriminare, în cazul nostru pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către funcționari și, implicit, pentru desfășurarea activității organizațiilor de stat și publice, întrucât prin încercarea de corupere sau prin coruperea efectivă a funcționarului, se impietează asupra probității acestuia – condiție indispensabilă pentru buna și normala funcționare a serviciului. În sprijinul acestor afirmații se susține că, în cazul luării de mită, rezultatul nu îmbracă haina unei urmări materiale. Totuși, unii autori consideră că luarea de mită este o infracțiune materială, de rezultat, bazându-se pe criteriul împărțirii infracțiunilor în infracțiuni de pericol sau formale și infracțiuni de rezultat sau materiale. Credem că o asemenea părere nu poate fi admisă, deoarece starea de pericol, urmarea imediată a infracțiunii în discuție, este inevitabilă, certă, fără a necesita primirea efectivă a unul bun sau folos cu caracter material. Însă aceasta nu înseamnă că rezultatul nu trebuie dovedit, dar proba existenței și întinderii sale se face dovedind materialitatea activității desfășurate de infractor. În doctrină s-a relevat și faptul că atunci când elementul material constă în primirea de mită care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu, urmarea imediată constă și în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânse să dea mită. Deși acest aspect este irelevant sub aspectul luării de mită, se cuvine menționat că atunci când mituitorul dă mita din proprie inițiativă, nu se poate vorbi despre o pagubă în patrimoniul acestuia; dimpotrivă, când o persoană este constrânsă să dea mită, fapta acesteia nu cade sub incidența legii penale, iar prejudiciul material suferit de ea este urmarea directă și imediată a activității ilicite a funcționarului incorect.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe întotdeauna între acțiunea (pretinderea, primirea, acceptarea) ori inacțiunea (nerespingerea) săvârșită de funcționar și rezultat, în sensul că tocmai acțiunea/ inacțiunea a creat starea de pericol pentru relațiile sociale cu privire la buna și normala desfășurare a raporturilor de serviciu. Existența legăturii de cauzalitate nu depinde, la fel ca urmarea imediată, de îndeplinirea efectivă a actului în considerarea căruia a fost luată mita. Cu alte cuvinte, rezultă ex re.

§ 3.2. Latura subiectivă

Latura subiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului față de obiectivitatea propriului său act de conduită, condițiile cerute de lege pentru ca acest act să constituie infracțiune. Așadar, se are în vedere atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită, față de urmarea imediată și de raportul de cauzalitate dintre ele, atitudine exprimată în vinovăția acelei persoane în forma cerută de lege pentru ca fapta să constituie infracțiunea în cauză. Având în discuție infracțiunea de luare de mită, putem considera, conform celor de mai sus, că latura subiectivă constă în voința funcționarului de a efectua una dintre activitățile specifice laturii obiective, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori în scopul de a efectua un act contrar acestor îndatoriri, fiind conștient că prin aceasta creează o stare de pericol pentru bunul mers al organizației de stat sau publice, care este de neconceput în condițiile lipsei de probitate a funcționarilor. Din punct de vedere psihologic, în mod indiscutabil, actul de voință este precedat de o atitudine a conștiinței făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările acesteia. În general, făptuitorul trebuie să aibă reprezentarea acțiunilor sale și de urmările socialmente periculoase ale acestora, dacă ne aflăm în prezența unei infracțiuni. În cazul luării de mită, făptuitorul săvârșește cu voință acțiunea sau inacțiunea prevăzută de conținutul normativ al infracțiunii – pretinde, primește, acceptă sau nu respinge bani sau alte foloase. Așadar, făptuitorul are, apodictic, reprezentarea, nu doar a faptei săvârșite, ci și a urmării – pericolul creat pentru activitatea instituțiilor publice, în ceea ce privește credibilitatea și corectitudinea funcționarilor. Având în vedere cele de mai sus, în mod neîndoios, infracțiunea de luare de mită se săvârșește cu intenție directă. Există însă și păreri conform cărora luarea de mită se poate săvârși și cu intenție indirectă, deoarece scopul nu exclude existența intenției indirecte, care apare atunci când făptuitorul nu urmărește crearea stării de pericol pentru relațiile sociale de serviciu, ci numai acceptă posibilitatea producerii ei. În opinia noastră, la fel ca majoritatea autorilor, considerăm că luarea de mită se săvârșește numai cu intenție directă, întrucât aceasta este o infracțiune de pericol, și deci starea de pericol ia naștere în momentul realizării faptei, neprezentând relevanță, sub acest aspect, dacă făptuitorul urmărește sau nu crearea unei stări efective de pericol.

În literatura de specialitate se discută despre problema realizării sau nerealizării scopului pentru ca infracțiunea să fie considerată ca fiind înfăptuită. Unii autori apreciază că pentru existența intenției calificate și deci a infracțiunii de luare de mită nu este necesară și realizarea scopului, fiind suficient ca făptuitorul să acționeze urmărind aceasta. Alții opinează că este de o extremă importanță scopul comiterii infracțiunii – îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu, ori efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, conștientizând că tocmai pentru acest fapt primește bani ori alte foloase, deci retribuții necuvenite. Tocmai acest scop califică intenția. Dacă fapta s-a comis în alte scopuri, nu există infracțiunea de luare de mită. Totuși, se admite că este suficient să se constate că finalitatea prevăzută în textul incriminator a fost urmărită de făptuitor, indiferent dacă s-a realizat sau nu.

Capitolul IV

Delimitări ale infracțiunii de luare de mită de alte infracțiuni

§ 4.1. Luarea de mită / Primirea de foloase necuvenite

Deși au multe aspecte comune, deosebirea principală dintre cele două infracțiuni constă în aceea că, dacă la luarea de mită primirea banilor sau foloaselor se face pe baza unor înțelegeri anterioare înfăptuirii infracțiunii, stabilită între funcționar și mituitor, în cazul primirii de foloase necuvenite, nu există un asemenea acord. Altfel spus, ceea ce deosebește infracțiunea de luare de mită de infracțiunea de primire de foloase necuvenite este momentul în care are loc înțelegerea dintre funcționarul subiect activ și persoana care apelează la serviciile acestuia. Daca înțelegerea are loc înainte de îndeplinirea obligațiilor de serviciu de către funcționar, ne aflăm în prezența infracțiunii de luare de mită, chiar dacă funcționarul primește foloasele –oferite sau promise – după ce și-a îndeplinit sarcinile de serviciu.

Fapta de a pretinde și de a primi un folos necuvenit, de către un funcționar, după îndeplinirea în parte a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracțiunea de luare de mită, iar nu aceea de foloase necuvenite. Ca atare, aprobarea de către funcționarul competent a unei cereri sau refuzul de a comunica petiționarului soluția înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiționa îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material, și nu a primi folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act.

În speță, instanța consideră că în calitatea sa de funcționar, inculpatul a pretins un folos material pentru a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, faptă care din punct de vedere obiectiv și subiectiv, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, ce s-a consumat în momentul pretinderii folosului material, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite, acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii fiind anterioară actului determinat, privitor la îndatoririle de serviciu.

În literatura de specialitate se afirmă că pentru a putea delimita cât mai exact cele două infracțiuni trebuie să ținem seama de momentul primirii folosului (la luarea de mită, folosul se primește în urma perfectării înțelegerii, la primirea de foloase necuvenite folosul trebuie să fi fost primit după executarea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului) și de faptul ca acest folos să nu fi fost pretins de către funcționar anterior, neexistând cu alte cuvinte o înțelegere prealabilă între subiecții infracțiunii de primire de foloase necuvenite.

După cum constată unii autori, infracțiunea de primire de foloase necuvenite constituie o variantă de specie a luării de mită. Totuși, cele două infracțiuni pot fi întâlnite în practica judiciară și în concurs, ca în următoarea situație: fapta inculpatului care în calitate de director tehnic, a pretins și primit diverse bunuri pentru angajarea sau menținerea în funcție a personalului muncitor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, în concurs cu infracțiunea de primire de foloase necuvenite. Instanța l-a condamnat pe inculpatul N.V. la pedepse cuprinse între 3 ani și o lună și 3 ani și 7 luni închisoare pentru 14 infracțiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. 1 C. penal, precum și la pedepse între 1 an și 2 ani închisoare, pentru 4 infracțiuni de foloase necuvenite, prevăzute de art. 256 alin. 1 C. penal, toate cu aplicarea art. 13 C. penal. S-a constatat grațierea condiționată a ultimelor 4 pedepse și s-a dispus, conform art. 33 lit.a), 34 lit.b) C. penal, ca inculpatul N.V. să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 7 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare, instanța reținând în fapt că, în perioada 01.11.1994 –17.03.1997, în care N.V. a deținut funcția de director tehnic la SC „M” SRL Cluj-Napoca, a pretins și primit diverse bunuri pentru angajarea sau menținerea în funcție a personalului muncitor, direct sau prin intermediul coinculpatei R.D., condamnată în aceeași cauză.

§ 4.2. Luarea de mită / Șantajul

Deși șantajul nu face parte din cadrul infracțiunilor de corupție, totuși în practică s-au întâlnit situații în care s-a dat o încadrare juridică greșită, tocmai pentru că nu s-au avut în vedere elementele de conținut ale infracțiunilor menționate, deoarece fapta funcționarului care pretinde și primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, în scopul de a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, constituie luare de mită chiar dacă atare îndatoriri sunt exercitate în afara razei teritoriale în care inculpatul este competent să acționeze, dar pentru efectuarea cărora el este obligat, potrivit legii.

§ 4.3. Luarea de mită / Gestiunea frauduloasă

Analiza comparativă a dispozițiilor art. 214 și art. 254 C. penal, duce la concluzia că infracțiunea de luare de mită se deosebește esențial de aceea de gestiune frauduloasă, atât prin obiectul juridic special ocrotit, calitatea subiectului activ, dar și prin actele materiale ce intră în compunerea laturii obiective din conținutul acestora.

Sub un prim aspect, trebuie observat că prin infracțiunea de gestiune frauduloasă sunt ocrotite raporturi juridice patrimoniale, constituite între gestionarul valorilor încredințate și proprietarul ori posesorul de drept, iar actele materiale constau în acțiuni ori inacțiuni cu caracter abuziv, chiar fraudulos, cum ar fi luarea unor măsuri inutile ori costisitoare de conservare ori producție, lăsarea bunurilor să se risipească, efectuarea unor plăți exagerate ori inutile și altele, având ca urmare directă producerea unei pagube în patrimoniul persoanei fizice ori juridice.

În schimb, în cazul infracțiunii de luare de mită, este sancționat funcționarul ori „alt salariat” în sensul art. 147 C. pen., care direct sau indirect pretinde ori primește bani sau alte foloase, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, sau nu o respinge, între altele, și în scopul de a nu îndeplini un act privitor la îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri. Ca atare, urmarea imediată constă în starea de pericol creată cu privire la normala desfășurare a activității persoanelor juridice, comportarea incorectă a făptuitorului subminând prestigiul instituției ori societății în care este încadrat, fapta consumându-se în momentul pretinderii ori acceptării promisiunii, sau nerespingerii acesteia.

În ciuda faptului că între luare de mită și gestiune frauduloasă există reale deosebiri, acest lucru nu determină în mod imperios ca cele două infracțiuni să se excludă mutual. Mai mult decât atât, în practică se constată existența unor situații în care luarea de mită și gestiunea frauduloasă apar în concurs, circumstanță determinată de rezoluțiunea infracțională a făptuitorului, prin săvârșirea de către acesta a unor fapte care întrunesc elementele constitutive ale ambelor infracțiuni în discuție.

§ 4.4. Luarea de mită / înșelăciunea

Nu putem trece cu vederea faptul că înșelăciunea este o infracțiune contra patrimoniului, pe când luarea de mită aduce atingere relațiilor cu privire la exercițiul atribuțiilor de serviciu. Totuși, mobilul ambelor infracțiuni este îmbogățirea, realizarea unui folos de către funcționar, care nu i se cuvine acestuia. Pentru a delimita în mod clar cele două infracțiuni, trebuie să avem în vedere următoarele perspective: dacă îndeplinirea actul săvârșit intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului, fapta constituie luare de mită; dacă actul pentru a cărui îndeplinire făptuitorul a pretins sau primit bani sau alte foloase nu intră în sfera atribuțiilor sale de serviciu, dar el a făcut să creadă pe cel care i-a dat banii sau foloasele că este competent a-l îndeplini, fapta constituie infracțiunea de înșelăciune.

Există în practica judiciară stări de fapt în care cele două infracțiuni discutate se află în concurs. Așadar, luarea de mită și înșelăciunea nu se exclud, putând fi săvârșite în urma unei singure rezoluțiuni infracționale, de ex. fapta inculpatului care, în calitate de inspector financiar și de gestiune, în schimbul unor avantaje materiale, nu a efectuat corespunzător controlul unei regii autonome, realizând raportări fictive, în scopul obținerii unei subvenții, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, înșelăciune și abuz în serviciu contra intereselor publice, în forma complicității, aflate în concurs.

§ 4.5. Luarea de mită / Evaziunea fiscală / Intermedierea de valori mobiliare fără autorizație

Conform Legii 87/1994, constituie elemente ale evaziunii fiscale: refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele justificative și actele de evidență contabilă necesare pentru stabilirea obligațiilor față de stat (art. 9); întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de evidență contabilă ori acceptarea unor astfel de documente, cu scopul de a împiedica verificările financiar-contabile pentru identificarea cazurilor de evaziune fiscală (art. 10); sustragerea de la plata impozitelor, taxelor și a contribuțiilor datorate statului prin neînregistrarea unor activități pentru care legea prevede obligația înregistrării, în scopul obținerii de venituri (art. 11); sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, în întregime sau în parte, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile sau efectuarea oricăror alte operații în acest scop (art. 12); fapta de a nu se evidenția prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori diminuarea impozitului, taxei și a contribuției (art. 13); organizarea sau conducerea de evidențe contabile duble, de către conducătorul unității sau alte persoane cu atribuții financiar contabile, ori alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj, ori a altor mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor supuse impozitelor, taxelor și a contribuțiilor ori distrugerea actelor în discuție sau a altor documente ori a memoriilor aparatelor menționate mai sus (art. 14) și declararea fictivă făcută de contribuabili sau împuterniciții acestora cu privire la sediul unei societăți comerciale sau la schimbarea acesteia, fără îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege, în scopul sustragerii de la controlul financiar (art. 16). În baza acestor prevederi legale, putem concluziona că între evaziune fiscală și luare de mită există asemănări în ceea ce privește rezultatul infracțiunilor, starea de pericol creată, pe de o parte, iar pe de altă parte prejudiciul creat în scopul obținerii unor beneficii în dauna intereselor persoanelor implicate în asemenea relații. Subiecții activi sunt în ambele cazuri circumstanțiați, la luarea de mită fiind funcționarul ori alt salariat, la evaziunea fiscală fiind contabilul, conducătorul unității sau orice altă persoană care are în atribuțiile de serviciu desfășurarea unor munci financiar-contabile.

În practică se întâlnește situația în care instanța, în mod greșit, socotește că inculpatul realizează infracțiunea de luare de mită în concurs cu evaziune fiscală, faptele acestuia întrunind elementele constitutive ale unei alte infracțiuni prevăzute de o lege specială, infracțiunea de intermediere de valori mobiliare fără autorizațiile prevăzute de lege.

§ 4.6. Luarea de mită / Traficul de influență

Între luarea de mită și traficul de influență, elementul de diferențiere se află la obiectul infracțiunii. Dacă la luarea de mită, înțelegerea dintre funcționar și particular, atunci când există, are ca obiect efectuarea, neefectuarea sau întârzierea efectuării de către cel dintâi, a unui act privitor la îndatoririle de serviciu, ori efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, la traficul de influență înțelegerea care, de această dată nu se mai perfectează cu funcționarul, are ca obiect intervenția subiectului activ, un particular, pe lângă funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Cu alte cuvinte, în timp ce la luarea de mită funcționarul trafica cu funcția sa, la traficul de influență particularul trafica cu influența sa, reală sau presupusă. Trebuie să se rețină că ambele infracțiuni sunt infracțiuni de pericol, aducând atingere aceluiași obiect juridic; totuși, se deosebesc prin aceea că discreditarea organelor de stat sau publice se realizează în mod direct în cazul luării de mită, deoarece fapta arată că un funcționar este corupt, și indirect în cazul traficului de influență, deoarece fapta creează impresia că un funcționar poate fi influențat în legătură cu atribuțiile sale de serviciu. O problemă aparentă se ivește în situația în care traficantul este el însuși un funcționar. Dacă funcționarul trafica propriile lui atribuții de serviciu, în scopul arătat de art. 254 C. penal, ne aflăm indubitabil în prezența unui caz de luare de mită; dacă însă, funcționarul uzează de influența pe care o exercită funcția sa sau chiar propriile relații, asupra unui alt funcționar care urmează să facă sau să nu facă un act referitor la atribuțiile sale de serviciu, el va comite infracțiunea de trafic de influență.

De asemenea, în practica judiciară se constată că remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea altei persoane, pentru ca acesta să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrunește elementele complicității la infracțiunea de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de trafic de influență.

§ 4.7. Luarea de mită / Falsul intelectual

Chiar dacă cele două infracțiuni nu par a avea elemente comune, există în practica judiciară situații în care se nasc dispute în ceea ce privește includerea faptelor de fals în modalitățile de săvârșire a infracțiunii de luare de mită.

De exemplu, fapta unui polițist de a primi foloase pentru a nu întocmi acte de cercetare penală privind o infracțiune rutieră și de a nu consemna în raportul de activitate că l-a oprit pe conducătorul unui autovehicul pentru control constituie numai infracțiunea de luare de mită constând în neîndeplinirea unui act pe care era obligat să-i realizeze în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, și nu infracțiunea de fals intelectual prin omisiune, această din urmă faptă fiind inclusă în latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită. Așadar, deși posibil, concursul dintre cele două infracțiuni nu se realizează în speța de față, falsul intelectual săvârșit prin neîntocmirea actelor ce intrau în atribuțiile polițistului și primirea unei sume de bani în acest scop, făcând parte din modalitățile normative ale infracțiunii de luare de mită.

§ 4.8. Luarea de mită / Abuzul în serviciu

Deosebirea dintre luarea de mită și abuzul în serviciu constă în aceea că prestația nedatorată este cerută și obținută ca un drept în cazul abuzului, iar în situația luării de mită este cerută și obținută ca un avantaj acordat funcționarului peste ceea ce se datorează legal. Trebuie să ținem seama însă de câteva aspecte: normele care reglementează infracțiunile de abuz în serviciu au, în mod firesc, caracter general și în consecință devin aplicabile numai în lipsa unei norme cu caracter special. Totuși, este necesar ca elementele constitutive ale infracțiunii cu caracter special să se poată integra în sfera mai largă a elementelor care constituie infracțiunea incriminată de normele generale ale abuzului în serviciu, care au caracter subsidiar. Mai mult, atât doctrina, cât și practica judecătorească sunt unitare în sensul de a considera că o faptă poate fi calificată abuz în serviciu, numai dacă încălcarea atribuțiunilor de serviciu de către funcționar nu este incriminată distinct, de norme speciale, situație în care fapta trebuie încadrată în aceste norme.

Este irelevant pentru existența infracțiunii faptul că funcționarul indică sau nu corect ce destinație urmează să dea banilor primiți; importantă este poziția lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu. Sub acest aspect, cel care dă bani sau alte foloase, se poate afla în eroare de fapt cu privire la destinația acestora, împrejurare de asemenea lipsită de relevanță.

Așadar, putem afirma că diferențierea infracțiunilor în discuție se poate face avându-se în vedere următorul criteriu: la luarea de mită, ambele părți știu că funcționarul își trafica funcția, pretinzând sau primind ceea ce nu i se datorează, în vederea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau contrar acestor îndatoriri; la abuzul în serviciu, funcționarul silește o persoană să-i dea bunuri sau alte foloase, pretinzând că acestea i se datorează în mod legal. Trebuie astfel „să se ia în considerare voința substanțială și efectivă a celor doi subiecți, pentru a se vedea care dintre ele s-a supus celeilalte”.

În ciuda diferențierilor nuanțate dintre infracțiuni – luare de mită și abuz în serviciu –, cele două infracțiuni nu se exclud reciproc, existând în practică situații în care luarea de mită și abuzul în serviciu apar în concurs.

Capitolul V

Formele infracțiunii. Sancțiuni.

§ 5.1. Formele infracțiunii.

Actele preparatorii nu sunt incriminate ca formă infracțională, deși sunt posibile. Mai mult decât atât, după cum remarcă prof. V. Dobrinoiu, în cazul luării de mită este de observat, dacă se ține seama de esența activităților incriminate, că dintre cele patru modalități de realizare a elementului material, cel puțin două – acceptarea și nerespingerea promisiunii – nu sunt, în esența lor, decât acte pregătitoare ale primirii efective de mită, pe care însă legiuitorul a înțeles să le incrimineze autonom, situându-le pe același plan, sub raportul semnificației lor penale, cu luarea de mită propriu-zisă.

Tentativa, la rândul ei, nu este incriminată în cazul infracțiunii în discuție, deși luarea de mită – în modalitatea primirii, dar și a pretinderii – e susceptibilă de un început de executare. Tocmai datorită gravității sociale a faptelor, legiuitorul a considerat necesar ca acestea – primirea și pretinderea – să fie incriminate ca modalități normative ale infracțiunii de luare de mită, având în vedere regimul sancționator diferit la care este supusă tentativa în raport cu fapta consumată.

Infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii incriminate, adică în momentul în care funcționarul pretinde sau primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, conform prevederilor Codului penal. În practica judiciară au existat discuții cu privire la această problemă. Unii teoreticieni și practicieni susțin că infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul înțelegerii dintre mituitor și mituit, deci când se realizează o convenție ilicită de trafic de funcție. În sprijinul acestei idei vine o decizie a fostului Tribunal Suprem, în care se afirmă că nu este relevant faptul că banii ori bunurile s-au dat după efectuarea actului pentru care s-a oferit mita, determinant pentru existența acestei infracțiuni fiind momentul când s-a realizat înțelegerea dintre persoana care dă și cea care primește mita. În același sens s-a pronunțat Tribunalul municipiului București într-o decizie în care se afirmă că infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul perfectării înțelegerii dintre mituitor și cel mituit, în consecință, împrejurarea că foloasele promise cu acel prilej au fost date ulterior, în rate, nu este de natură a determina aplicarea în cauză a prevederilor art. 41 alin. 2 C. penal; toate actele de primire a acestor foloase alcătuiesc împreună cu actul inițial – de pretindere – o unitate naturală de infracțiune.

Alții afirmă că momentul consumării infracțiunii este acela al realizării oricăreia dintre cele patru acțiuni-inacțiuni incriminate alternativ în art. 254 C. penal, argumentând că infracțiunea se consumă prin executarea oricăreia dintre cele patru acțiuni-inacțiuni, neținându-se seama nici de persoana care a avut inițiativa, nici dacă s-a încheiat sau nu o convenție ilicită de trafic de funcție, nici de împrejurarea dacă funcționarul va executa sau nu ulterior actul la care s-a obligat. Există și în sensul celor afirmate mai sus decizii ale fostului Tribunal Suprem, care consideră că atâta vreme cât infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul acceptării, de către funcționar, a promisiunii unor foloase spre a îndeplini sau a nu îndeplini un act al funcției sale, faptul că banii promiși s-au dat după efectuarea actului pentru care s-a promis mita sau după acordul intervenit între mituitor și mituit nu este relevant pentru existența infracțiunii. În același sens, există decizia aceleiași instanțe care se pronunță astfel:

„Infracțiunea de luare de mită consumându-se la data când funcționarul pretinde sau primește ori acceptă sau nu respinge promisiunea primirii unor bunuri sau foloase ce nu i se cuvin, nu are relevanță că referatul întocmit de inculpat, prin care solicită o aprobare privind încheierea unui contract, nu a fost aprobat de conducerea unității, el necorespunzând intereselor acesteia, întrucât infracțiunea de luare de mită s-a consumat la data primirii sumei de bani de către inculpat, în scopul întocmirii referatului”.

În opinia noastră, nu există o deosebire fundamentală între cele două păreri, întrucât pe de o parte există o convenție ilicită între părți, indiferent de modalitatea realizării infracțiunii, iar pe de altă parte chiar în momentul realizării unei convenții ilicite între mituit și mituitor se produce cel puțin una dintre modalitățile normative. Așadar, din punctul nostru de vedere, cele două păreri sunt complementare și nu se exclud reciproc.

Infracțiunea de luare de mită poate îmbrăca și forma infracțiunii continuate, dacă sunt îndeplinite cerințele art. 41 alin. 2 C. penal (când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni). De exemplu, fapta inculpatului care în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, a primit diverse sume de bani, în vederea obținerii unor autorizații de construcție, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în formă continuată.

§ 5.2. Diferențe între infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni.

Există situații în care se poate confunda cu ușurință o infracțiune continuată cu un concurs de infracțiuni. Putem fi în prezența unui concurs de infracțiuni, chiar dacă este vorba despre aceeași infracțiune, în cazul în care infractorul săvârșește faptele succesiv, dar în baza altor rezoluții infracționale. Dacă însă, faptele sunt săvârșite în baza aceleiași rezoluții, le vom aprecia ca reprezentând o infracțiune continuată. De pildă, fapta inculpatului care fiind desemnat să efectueze o expertiză într-un dosar penal, a pretins și primit, de la două părți ale aceleiași cauze, sume de bani sau alte foloase materiale, în scopul îndeplinirii unui act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, în măsura în care s-a realizat în baza unei rezoluții infracționale unice, constituie infracțiunea de luare de mită în formă continuată, iar nu un concurs de infracțiuni.

Și în cazul infracțiunilor continuate, participarea este posibilă fie la una sau la unele din actele componente, fie la toate actele ce compun infracțiunea respectivă. În primul caz, acela care a cooperat, ca instigator sau complice, doar la o parte din actele componente ale infracțiunii continuate va fi considerat participant nu la întreaga infracțiune, ci numai la acea activitate sau la acele activități la a căror înfăptuire a avut o contribuție efectivă. Această concluzie se întemeiază pe premisa că, datorită autonomiei infracționale a oricăreia din actele sale componente, infracțiunea continuată se poate disocia în tot atâtea infracțiuni distincte, susceptibile fiecare în parte, de participație.

§ 5.3. Sancționarea infracțiunii de luare de mită.

Sancțiunile aplicabile infracțiunii de luare de mită sunt pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 12 ani, precum și pedeapsa complementară de interzicere a unor drepturi sau în formă agravată de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

Avem în vedere și alte prevederi legale care privesc infracțiunile de corupție, și în principal luarea de mită. Așadar, Legea 42/1991 prevede în art. 5 că infracțiunile de luare de mită, trafic de influență și primire de foloase necuvenite comise de agenții constatatori, organele de urmărire sau de judecată a faptelor ce constituie contravenții sau infracțiuni prevăzute de lege se pedepsesc în conformitate cu dispozițiile art. 254-257 C. penal ale căror minim și maxim se majorează cu doi ani.

Legea 78/2000 specifică: Art. 6.: Infracțiunile de luare de mită – prevăzută la art. 254 din Codul penal, de dare de mită – prevăzută la art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite – prevăzută la art. 256 din Codul penal și de trafic de influență – prevăzută la art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.

Art. 7. – (1) Fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. 2 din Codul penal privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control. (2) Fapta de dare de mită săvârșită față de una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) sau față de un funcționar cu atribuții de control se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 255 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

(3) Infracțiunile de primire de foloase necuvenite și trafic de influență, dacă au fost săvârșite de una dintre persoanele menționate la alin. (1) și (2), se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 256 din Codul penal, respectiv la art. 257 din Codul penal, al cărei maxim se majorează cu 2 ani.

Art. 8. – Prevederile art. 254-257 din Codul penal se aplică și managerilor, directorilor, administratorilor și cenzorilor societăților comerciale, companiilor și societăților naționale, ai regiilor autonome și ai oricăror alți agenți economici.

Art. 9. – în cazul infracțiunilor prevăzute în prezenta secțiune, dacă sunt săvârșite în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni se majorează cu 5 ani.

În cele ce urmează ne propunem, cu titlu exemplificativ, să expunem evoluția pedepselor la infracțiunea de luare de mită, de la primul Cod penal până la reglementările în vigoare.

Astfel, Codul penal de la 1864 republicat în 1912 prevede în art. 144. „Ori-ce funcționar de ramul administrativ sau judecătoresc, ori-ce agent sau însărcinat al unei administrațiuni publice, care va fi primit sau va fi pretins daruri sau prezenturi, sau care va fi acceptat promisiuni de asemenea lucruri, spre a face sau spre a nu face un act privitor la funcțiunea sa, fie și drept, dar pentru care n'ar fi determinată de lege o plată, se va pedepsi cu închisoare dela doi până la trei ani și cu amendă îndoită a valoarei lucrurilor priimite sau făgăduite, fără ca această amendă să poată fi mai mică de 200 lei*), iar banii sau darurile ori valoarea lor, se vor lua pe seama ospiciilor sau caselor de binefacere ale localitatei unde s'a comis mituirea. Art. 145. Daca mituirea s'a urmat asupra unui judecător sau jurat pronunțând în materii criminale în favoarea sau în contra acuzatului, pedeapsa va fi maximul închisoarei și pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toata viața; el va pierde și dreptul la pensiune.

Daca mituirea s'a urmat asupra unui jurat pronunțând în materii de expropriațiune, pedeapsa va fi închisoarea dela un an până la doi ani, pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toata viața și a dreptului de pensiune”.

În Codul penal de la 1936 luarea de mită este incriminată în art. 251 astfel:

„Funcționarul public care, în scopul arătat în articolul precedent, pretinde sau primește, fie direct, fie indirect, bani sau orice alt folos ce nu i se cuvine, ori acceptă o astfel de promisiune sau nu o respinge, comite delictul de luare de mită și se pedepsește cu închisoare corecțională dela unu la 5 ani, amendă dela 5.000 la 15.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 5 ani.

Pedeapsa este închisoarea corecțională dela 2 la 5 ani, amenda dela 5.000 la 15.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 5 ani, dacă faptul se comite de către o persoană care deține un mandat electiv de un judecător, jurat sau funcționar public însărcinat cu predarea, recepția sau supravegherea unor furnituri sau lucrări publice, ori stabilirea sau încasarea impozitelor.

Delictul luării de mită se pedepsește, în cazul prevăzut în alin. 1, cu închisoare corecțională dela 2 la 5 ani, amendă dela 5.000 la 15.000 lei și interdicție corecțională dela 2 la 5 ani, iar în cazul prevăzut în alin. 2, cu închisoare corecțională dela 3 la 8 ani, amendă dela 5.000 la 15.000 lei și interdicție corecțională dela 3 la 6 ani, dacă cel mituit a săvârșit, din această cauză, un act nedrept sau ilegal.

În toate cazurile de dare și luare de mită, banii sau darurile ori valoarea lor se iau în folosul fondului amenzilor”.

Codul penal de la 1968, în vigoare și astăzi, cu suficiente modificări, prevede în art. 254:

„Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”.

De la momentul apariției Codului, au intervenit diverse modificări. În ceea ce privește luarea de mită, Legea 65/1992 introduce alineatul al doilea, care prevede o circumstanță agravantă la infracțiunea-cadru, iar Legea 140/1996 majorează maximul pedepsei de la 10 la 12 ani.

Observăm așadar, din cele expuse mai sus, că datorită gradului ridicat al pericolului social și al sporirii fără precedent al fenomenului corupției, există tendința accentuării severității pedepselor, ca politică penală de diminuare și prevenire a acestor manifestări.

§ 5.4. Individualizarea pedepsei.

§ 5.4.1. Aplicarea circumstanțelor atenuante sau agravante.

Nu putem trece cu vederea faptul că pedepsele în cauză pot fi majorate sau diminuate de către instanța de judecată în ceea ce privește individualizarea pedepsei. Astfel, judecătorul trebuie să-și înscrie opera de individualizare în cadrul general al pedepselor prevăzute de lege (principale, complementare, accesorii) și în limitele generale ale acestora; tot astfel, judecătorul trebuie să aibă în vedere felul pedepselor și limitele speciale ale pedepselor prevăzute pentru fiecare infracțiune. În sfârșit, judecătorul trebuie să aibă în vedere și modul în care legiuitorul reglementează cauzele modificatoare de pedeapsă.

Conform celor de mai sus, la stabilirea pedepsei pentru o anumită infracțiune, instanța trebuie să aibă în vedere criteriile de individualizare, prevăzute de art. 72 C. penal. În cazul infracțiunii de luare de mită, cuantumul redus al sumei pretinse și primite constituie o circumstanță atenuantă reală, care trebuie luată în considerare de instanță, putând justifica aplicarea unei pedepse sub minimul special, prevăzut de Codul penal.

Există însă cazuri în practică în care instanța nu a reținut circumstanțele atenuate judiciare, fostul Tribunal Suprem considerând că buna comportare a inculpatului în societate și la locul de muncă, lipsa antecedentelor penale, recunoașterea faptei și regretul manifestat în cursul procesului nu justifică aplicarea circumstanțelor atenuante, în raport de pericolul social concret al faptei conducătorului de tren care, executând serviciul într-un tren rapid, a permis, în schimbul unei sume de 450 lei, ca nouă călători să urce din gara Brașov și să călătorească până la Arad fără bilete de călătorie.

Cu toate acestea, practica judiciară nu este unitară, deoarece sunt numeroase cazurile în care, datorită unui bun comportament și a altor circumstanțe atenuante judiciare sau legale, instanța a hotărât suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar și în cazul unei infracțiuni de corupție, în speță luare de mită.

§ 5.5. Confiscarea specială

Conform art. 254 al. 3 C. penal, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Regimul juridic al confiscării speciale în cazul mituirii este controversat, întrucât în literatura de specialitate interbelică s-a exprimat ideea conform căreia confiscarea este, fie o pedeapsă complementară, fie o pedeapsă accesorie. În ceea ce privește poziția actuală, literatura și practica judiciară este unitară, confiscarea fiind socotită pe bună dreptate o măsură de siguranță. Este prevăzută în mod expres la luarea de mită, deși această instituție de drept există și în art. 118 C. penal, pentru două motive: pe de o parte, pentru a sublinia obligativitatea aplicării măsurii de confiscare special, iar pe de altă parte, pentru reglementarea clară a situației în care banii sau celelalte foloase ce au făcut obiectul mitei nu se găsesc. În plus, se cuvin a se face următoarele indicații: bunurile patrimoniale vor fi supuse confiscării, indiferent dacă sunt mobile sau imobile; bunurile se vor confisca, indiferent dacă se află în posesia condamnatului sau în posesia altei persoane, cu mențiunea că trebuie să se probeze ca fac obiectul infracțiunii de luare de mită, pentru care a fost condamnat inculpatul. Dacă bunurile au fost restituite de către funcționar autorului infracțiunii de dare de mită, acesta din urmă are obligația să predea bunurile în vederea confiscării. Dacă partea vătămată în proces este o instituție publică, suma de bani sau bunurile se vor restitui acesteia, nu vor fi supuse confiscării. Fostul Tribunal Suprem statuează întocmai, considerând că în cazul când suma de bani dată revizorului contabil, care a omis să menționeze în actul de control existența unui plus în gestiune, provine din însușirea de către gestionar a plusului, banii primiți de către cel mituit nu sunt supuși confiscării speciale, deoarece potrivit art. 118 lit. d) C. penal, servesc la despăgubirea unității persoană vătămată. În același sens, vor fi susceptibile de confiscare numai bunurile primite de către funcționarul mituit. Dacă bunurile sau banii nu s-au predat efectiv funcționarului, nu există nici o rațiune în baza căreia să se dispună confiscarea acestor bunuri sau valori, chiar și în situația în care există un acord neîndoios între mituit și mituitor. În posibilitatea în care banii obținuți au fost folosiți pentru cumpărarea unui bun, bunul respectiv va fi supus confiscării, întrucât sunt substitutul sumei primite ca mită, deci bunuri obținute prin infracțiune.

Dacă bunurile sau valorile nu se mai găsesc, condamnatul va fi obligat la plata unui echivalent bănesc, organele în drept fiind în imposibilitatea de a dispune măsura confiscării speciale, iar în situația în care funcționarul mituit a cheltuit o parte din banii primiți ca mită, nu va fi exonerat de răspundere, fiind supuse confiscării atât suma de bani rămasă, cât și bunurile achiziționate ulterior, în schimbul sumei înstrăinate.

Se cuvine a face mențiunea că în Convenția Europeană privind transferul de proceduri în materie penală adoptată la Strasbourg, la 15 mai 1972, în art. 7 al. 2 se arată: Dacă infracțiunea a fost comisă de o persoană investită cu o funcție publică în statul solicitant sau cu privire la o persoană investită cu o funcție publică la o instituție ori la un bun care are caracter public în acest stat, aceasta va fi considerată în statul solicitat ca și cum ar fi fost comisă de o persoană investită cu o funcție în acest stat sau cu privire la o persoană, instituție ori bun corespunzând, în acest din urmă stat, aceluia ce face obiectul infracțiunii. Așadar, în conformitate cu prevederile acestui act și particularizând în sfera corupției, putem expune opinia potrivit căreia orice funcționar public va putea fi urmărit penal atunci când fapta în legătură cu care s-a solicitat începerea urmăririi ar fi infracțiune de corupție în cazul comiterii pe teritoriul acestui stat și când autorul ar fi pasibil de o condamnare și în baza legilor acestui stat.

Din perspectiva aspectelor procesuale, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, instanța competentă să judece în fond este tribunalul. Conform legislației actuale, structurile specializate în cercetarea și controlul cazurilor de corupție sunt Secția de combatere a corupției și a criminalității organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, respectiv servicii în cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și birouri în cadrul parchetelor de pe lângă tribunale, din care fac parte ofițeri de poliție și specialiști în domeniile financiar, bancar și vamal; Direcția poliției economico-financiare în cadrul căreia există un serviciu specializat de combatere a corupției; Direcția pentru relația cu Ministerul Public și de prevenire a criminalității și a corupției asigură legătura funcțională cu Ministerul Public privind activitatea de urmărire penală a parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești, precum și coordonarea acțiunilor de prevenire a criminalității; Serviciul independent de protecție și anticorupție; Corpul de control al primului-ministru, care controlează și verifică activitățile și acțiunile care pot avea legătură cu corupția și criminalitatea organizată; analizează și verifică activitatea organelor de control din ministere și din instituțiile subordonate Guvernului; verifică modul de derulare a unor operațiuni financiar-bancare și de asigurări aflate în neconcordanță cu prevederile legale și care sunt în legătură cu fapte săvârșite de funcționari publici.

Revenind, se cuvine să menționăm că este posibilă, în cazul infracțiunilor de corupție, organizarea flagrantului, acțiune des întâlnită în realitatea pe care o trăim, tocmai datorită frecvenței îngrijorătoare cu care se petrec faptele de corupție.

Conform dispozițiilor Legii 78/2000, art. 21 și următoarele, infracțiunile prevăzute de prezenta lege ca infracțiuni de corupție sau ca infracțiuni asimilate acestora ori ca infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție, dacă sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor art. 465 și art. 467-479 din Codul de procedură penală. Dacă infracțiunile prevăzute nu sunt flagrante, urmărirea penală și judecata se efectuează potrivit procedurii de drept comun.

Pentru asigurarea celerității procesului penal, persoanele cu atribuții de control sunt obligate să înștiințeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârșirii infracțiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operațiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit prezentei legi. De asemenea, persoanele cu atribuții de control sunt obligate, în cursul efectuării actului de control, să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.

Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de prezenta lege, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora, punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice, accesul la sisteme informaționale, comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată de documente bancare, financiare ori contabile. Pentru motive temeinice, măsurile pot fi prelungite de procuror prin ordonanță motivată, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. În cursul judecății, instanța poate dispune prelungirea acestor măsuri prin încheiere motivată.

Dat fiind gradul ridicat de pericol social al acestui gen de infracțiuni, există o derogare de la lege, adică pentru judecarea infracțiunilor de corupție și a infracțiunilor asimilate acestora, prevăzute în prezenta lege, pot fi constituite complete specializate, potrivit art. 15 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare.

Hotărârea judecătorească definitivă de condamnare sau de achitare se poate publica în ziarele centrale sau, după caz, locale, menționate în hotărâre. Această prevedere era necesară, întrucât persoanele judecate conform Legii 78/2000 sunt persoane publice, cu funcții înalte în ierarhia socio-economică sau politică.

Capitolul VI

Combaterea corupției. Politici de prevenire și sancționare.

§ 6.1. Definiții și percepții ale corupției.

Corupția este percepută ca un fenomen extrem de grav și periculos, care prin efectele ei subminează structurile de autoritate și de putere, mărind astfel structurile sociale și economice ale reformei, concretizate mai ales în deprecierea continuă a nivelului de trai al majorității indivizilor și tinde să devină un fenomen organizat, specializat și profesionalizat, apărând sub forma unor rețele formale sau informale de organizații și indivizi, care prin diferite mijloace ajung să corupă factorii de decizie până la cele mai înalte nivele din sfera politicului, legislativului, justiției și administrației.

Fenomenul de corupție este perceput de o mare parte a populației ca ființând în strânsă legătură cu sfera politică, cu factorii de decizie politică, percepție în conformitate cu care, deși multe dintre măsurile de reducere a corupției se bucură de un sprijin larg, există foarte puțină încredere în seriozitatea structurilor politice în ceea ce privește reducerea corupției. Potrivit acestei idei, factorii de decizie se subordonează politicului, cele trei puteri în stat, legislativul, executivul și judecătorescul, chiar dacă sunt clar demarcate și echidistante, sunt subordonate sferei politice. Este puțin forțat acest concept, deoarece termenul de „subordonare” nu este cel mai adecvat, nefiind vorba despre o supunere reală, ci despre o dependență sau interdependență, adeseori facil sesizabilă prin traficul de funcție, dar mai ales de traficul de influență exercitat între mediile menționate.

România se află în plin proces de integrare în structurile europene și euro-atlantice, în acest sens fiind de strictă necesitate elaborarea unor norme legislative moderne, în concordanță cu cerințele comunității europene, dar și cu realitățile interne, deoarece societatea este, după cum arătam, în mijlocul unor transformări profunde socio-economice, dar mai ales de mentalitate, astfel că suntem pur și simplu obligați de realitate să ne conformăm noilor cerințe, noilor exigențe, pentru a depăși dificultățile pe care le trăim astăzi, pe toate planurile, inclusiv în lupta cu fenomenul corupției. Așadar, având în vedere recomandările Băncii Mondiale, Guvernul a alcătuit Programul național de prevenire a corupției, despre care am făcut deja mențiune, unde se învederează „Corupția reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice pentru obținerea de foloase personale necuvenite. Corupția nu poate fi asimilată în mod automat cu faptele de natură penală, chiar dacă în majoritatea cazurilor ea este strâns legată de criminalitate. Corupția în sens larg, ca și corupția penală, scoate în evidență aceeași atitudine față de morală și etică și pentru a merge la esență trebuie precizat că în toate situațiile ea ține de abuzul de putere și de incorectitudinea în luarea unei decizii Corupția implică utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obținerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câștig necuvenit: abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu; frauda (înșelăciunea și prejudicierea unei alte persoane sau entități); utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale; favoritismul; instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achizițiilor publice; conflictul de interese (prin angajarea în tranzacții sau dobândirea unei poziții ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul și îndatoririle oficiale)”.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că fenomenul corupției se datorează în mare măsură lipsei credibilității populației față de autoritățile executive, legislative și judecătorești ale statului, chestiune binecunoscută din sondajele de opinie efectuate în rândul mai multor categorii sociale. Samuel P. Huntington aprecia în acest sens că „într-o societate în care corupția este larg răspândită, adoptarea și aplicarea unor legi speciale împotriva indivizilor corupți servește doar la multiplicarea oportunităților pentru corupție”. În scopul stăvilirii unei asemenea propagări primejdioase a fenomenului corupției în sferele de influență socio-economică, politică, etc, în ultimul timp, s-au elaborat o serie de norme deontologice și reglementări interne privind anumite instituții. De exemplu, codul deontologic al magistraților a fost adoptat prin Hotărârea nr. 169 a Consiliului Superior al Magistraturii la data de 18 septembrie 2001, fiind transmis, imediat după adoptarea sa, instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, pentru a fi adus la cunoștința celor cărora li se adresează, iar Curțile de apel și parchetele de pe lângă acestea asigură periodic participarea magistraților la cursuri de și activități de promovare a noului cod deontologic. Acest cod prevede ca precept de bază, încă din art. 1, că justiția ocupă un loc esențial în orice societate fundamentată pe principiile statului de drept, iar magistraților le aparține o putere și, corelativ, o responsabilitate cu totul speciale. În exercitarea acestora, în raporturile cu justițiabilii, cu ceilalți participanți la activitatea de judecată, cu societatea în ansamblul său, a cărei încredere în independența și corectitudinea justiției este prioritară, magistraților le revin drepturile recunoscute prin lege și obligații reglementate, de asemenea, prin lege, iar art. 2 subliniază că rolul Codului deontologic este acela de a formula standarde ale conduitei magistratului pentru ca aceasta sa fie conforma cu onoarea si demnitatea profesiei sale.

Dată fiind importanța corectitudinii și profesionalismului lor, magistrații sunt obligați să apere independența justiției nu ca pe un privilegiu care le-ar aparține, ci ca pe o garanție pentru societate, fără de care aceasta nu ar putea exista ca o societate democratică, organizată pe principiile supremației dreptului. Ei trebuie să-și exercite funcția cu obiectivitate și imparțialitate, având ca unic temei legea și principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor și influentelor exterioare. În desfășurarea oricărei activități, magistrații trebuie să aibă un comportament care să nu pună în nici un caz în pericol încrederea în independența lor (art. 5). Pentru a accentua obligativitatea imparțialității, în scopul evitării conflictelor de interese, magistraților le este interzis să facă parte din partide politice sau să desfășoare activități publice cu caracter politic. Ei pot participa la reuniuni publice numai în măsura în care nu își exprimă în acest cadru convingeri politice. Magistrații nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formațiune politică, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formațiunile politice și nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri. Magistrații nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcție publică cu caracter politic (art. 6). Mai mult decât atât, pentru a evita orice suspiciune care ar putea plana asupra probității lor, magistrații trebuie să utilizeze toate mijloacele aflate la îndemâna lor pentru ca participarea la viața activă politică a rudelor lor apropiate să nu le afecteze imparțialitatea și să elimine orice aparență că aceasta le-ar putea afecta imparțialitatea în îndeplinirea îndatoririlor profesionale (art. 7). În capitolul V, numit Demnitatea și onoarea profesiei de magistrat, se specifică în art. 22 că magistraților nu le este îngăduit să pretindă sau să accepte să-și rezolve interesele personale, familiale, sau ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, fiindu-le cu desăvârșire interzis să se folosească de calitatea lor de magistrați pentru a obține avantaje sau priorități în rezolvarea unor astfel de interese. Magistraților nu le este permis să intervină pentru a influența în vreun fel deciziile, sau să accepte ca alții să o facă în interesul lor atunci când aspiră la o promovare, transfer sau o desemnare de orice natură; cu alte cuvinte, se face vorbire despre un fapt prevăzut și de codul penal, și anume traficul de influență. În articolele următoare (art. 26, 28 și 30), magistraților le este interzisă desfășurarea oricăror activități din care ar obține avantaje de orice natură, ei sau rude lor apropiate, dacă acestea le-ar putea afecta imparțialitatea sau ar putea aduce atingere statutului lor de magistrat ori ar putea crea aparența unei asemenea afectări a imparțialității; le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, daruri sau promisiuni de daruri, favoruri sau împrumuturi, în exercitarea sau în vederea exercitării atribuțiilor profesionale. În exercitarea sau în vederea exercitării profesiei, magistrații pot primi cărți juridice oferite de autorii sau editorii lor, invitații la activități cu caracter profesional, burse în aceleași condiții ca și ceilalți participanți; iar în art. 30 se arată că magistrații sunt datori să depună în condițiile și la termenele prevăzute de lege declarația de avere, în sensul asigurării transparenței profesionale, al obiectivității și echității funcției de magistrat, deoarece prestigiul magistraților a fost erodat de lipsa de determinare, de lipsa de transparență și de indecizia manifestate în trecut. Conform bilanțului Ministerului Justiției pe anii 2000-2001, în ultimii doi ani, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de justiție și procurorul general al Parchetului Național Anticorupție au adresat ministrului justiției un număr de 285 cereri de avizare a cercetării penale sau a trimiterii în judecată cu privire la fapte comise de judecători, procurori, notari și executori judecătorești.

O altă sursă generatoare de corupție este birocrația, datorită sistemului formalist, neperformant, în care sunt implicați nenumărați funcționari, constituind un adevărat „lanț al slăbiciunilor”, iar măsurile specifice de stopare a birocrației constau în instituirea, prin ordinul ministrului justiției nr. 854/2002 a unor norme stricte și clare privind modul de acordare a audiențelor, de primire și rezolvare a petițiilor, care să asigure adoptarea în termen a unor soluții legale și temeinice, în același sens, a fost înființat Secretariatul Tehnic care asigură evidența și circulația unitară a documentelor în cadrul instituției și a fost instituit un sistem informatizat de evidență a accesului în minister. Conform bilanțului Ministerului Justiției pe anii 2001-2002, Serviciul de informații și protecție anticorupție din cadrul Ministerului Justiției a asigurat, prin valorificarea eficientă a informațiilor, o protecție anticorupție reală, de natură să garanteze caracterul echitabil al actului de justiție și să prevină corupția în rândul magistraților.

În perspectiva stopării birocrației, au fost emise ordine interne în numeroase instituții publice și organe ale administrației centrale și locale. Dintre aceste, menționăm O. M. nr. 169/2002 privind principiile de fundamentare a structurilor organizatorice și măsurilor ce trebuie întreprinse pentru asigurarea unei eficiente maxime în activitatea Ministerului Agriculturii Alimentației și Pădurilor; activitatea generală de aplicare a prevederilor Legii 188/1999 și a celorlalte norme destinate să asigure reforma în administrație, care acoperă domeniile selectării, încadrării, evaluării și promovării personalului în cadrul Ministerului Informațiilor Publice; constituirea Grupului operativ județean pentru prevenirea criminalității în scopul prevenirii producerii actelor de corupție la inițiativa Ministerul Administrației Publice. La nivelul aceluiași minister și al instituțiilor subordonate funcționează, în condițiile legii, compartimente de audit public intern care asigură respectarea legalității, realizându-se informarea persoanelor cu atribuții în domeniul relațiilor cu publicul asupra atitudinii pe care trebuie să o manifeste față de cetățeni și a riscurilor la care se expun în inițierea sau acceptarea unor relații în afara cadrului legal cu aceștia. Ministerul Integrării Europene asigură implementarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în vederea creării unui corp al funcționarilor publici profesionist, stabil și eficient, creșterea gradului de conștientizare de către funcționarii publici a problematicii privind corupția și avizarea actelor normative care urmăresc armonizarea legislației naționale cu cea comunitară, precum și perfecționarea continuă a legislației naționale în același sens. Ministerul Educației și Cercetării a adoptat o serie de reglementări în ceea ce privește selectarea profesorilor corectori din rândul cadrelor didactice integre cu prestanță, precum și selectarea aleatorie a membrilor comisiilor de examen, din alte unități școlare decât cele din care provin candidații; secretizarea lucrărilor scrise în cadrul examenelor naționale; asigurarea cu pază a subiectelor de examen; etc. În cadrul Ministerului de Interne, a fost fluidizat întregul circuit al documentelor, modul de lucru cu societatea civilă printr-o reglementare mai amplă a aspectelor de publicitate, în scopul creșterii gradului de adresabilitate și a operativizării răspunsurilor, realizându-se cunoașterea dimensiunilor reale ale fenomenului corupției în rândul efectivelor proprii și procedându-se la sondarea opiniei cadrelor și testarea percepției acestora cu privire la aspectele negative din activitatea profesională. Au fost identificate și se află sub monitorizare locurile de muncă, posturile și categoriile de personal vulnerabile din punct de vedere al riscurilor de corupție; au fost incluse în programele de pregătire teme specifice de pregătire antiinfracțională și au fost organizate cursuri de formare și specializare a cadrelor; au fost verificate cu operativitate sesizările cetățenilor, precum și informațiile semnalate; au fost intensificate acțiunile de testare a integrității profesionale și rezistența la corupție a cadrelor; mass-media și populația au fost informate permanent cu măsurile întreprinse și rezultatele unor investigații și cercetări care priveau abuzuri, acte și fapte de corupție.

În vederea prevenirii și controlului faptelor de corupție, într-un domeniu auxiliar justiției care este cel al medicinei legale, prin Ordonanța Guvernului nr. 57/2001 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, a fost adoptat un set de măsuri având ca scop sporirea controlului, îmbunătățirea sistemului de numiri pentru funcțiile de conducere și întărirea legalității în activitatea de medicină legală.

În același sens, Ministerul Justiției a elaborat și prezentat Pactului de Stabilitate (SPAI) cinci proiecte de asistență pentru întărirea capacității de cooperare inter-instituțională vizând lupta împotriva corupției în tranzacții comerciale internaționale, dezvoltarea parteneriatului cu societatea civilă, înființarea unei agenții pentru protecție a martorilor, constituirea unor structuri de verificare a integrității polițiștilor, înființarea unității speciale pentru acțiuni sub acoperire. Ministerul Justiției, Ministerul de Interne, Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție cooperează, în cadrul Proiectului PACO-SIMS al Consiliului Europei, în vederea adaptării mijloacelor și tehnicilor de investigare specială, din legislația românească, la standardele europene. De asemenea, este în derulare Programul PHARE 1999 destinat consolidării capacității instituționale a Parchetului Național Anticorupție, Corpului de Control al Primului Ministru, Direcției generale a Vămilor și Ministerului Justiției, în domeniul combaterii corupției și criminalității organizate.

Remediul împotriva corupției constă deci, nu în legi speciale, represive și punitive deosebit de severe, ci în perfecționarea sistemului politic și instituțional (în special economic, juridic și administrativ), care să fie mai bine și funcțional adecvat scopurilor acestuia, prin diminuarea și eliminarea, pe cât posibil, a factorilor de risc aflați în însăși structura intimă a sistemului.

§ 6.2. Reforma legislativă și instituțională

Reformele care se au în vedere în perioada imediat următoare vizează mai ales modificări legislative în scopul asigurării celerității actului de justiție, garantării executării hotărârilor judecătorești, întăririi siguranței cetățeanului și creșterii încrederii în actul de justiție. În acest sens, la nivelul Ministerului Justiției s-a hotărât sporirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii în procesul de selecție, promovare și eliberare din funcție a magistraților, precum și în implementarea codului deontologic pentru magistrați; creșterea responsabilității magistraților prin crearea unor sisteme de monitorizare a comportamentului și a profesionalismului; adoptarea unui plan de acțiune sectorial de prevenire a corupției și creștere a integrității în sistemul judiciar, în colaborare cu Centrul O.N.U. de Prevenire a Criminalității Internaționale; Institutul Național al Magistraturii și facultățile cu profil juridic își vor adapta programele de învățământ în sensul aprofundării studiului fenomenului criminalității și al formelor sale de manifestare: corupție, criminalitate organizată, spălarea banilor, trafic de persoane, trafic și consum de droguri; dezvoltarea programelor de management al instanței/parchetului și creșterea transparenței în sistemul judiciar prin introducerea unor metode moderne de repartizare a cauzelor, precum și verificarea soluționării cu celeritate a acestora; informatizarea sistemului judiciar prin crearea unei rețele computerizate la nivel național.

La nivelul administrației publice centrale s-au întreprins o serie de măsuri pentru realizarea stabilității instituționale, corelată cu stabilitatea funcționarilor publici, în scopul asigurării continuității activităților și programelor derulate de autoritățile și instituțiile publice; instituirea unui sistem de selecție, promovare și evaluare a funcționarilor publici, precum și a unui sistem de control, bazate exclusiv pe recunoașterea obiectivă a meritelor și performanțelor profesionale; accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice, însoțită de mecanisme eficiente de angajare a răspunderii; constituirea la nivelul ministerelor și al altor instituții publice a unor structuri cu atribuții în implementarea măsurilor preventive cuprinse în planurile sectoriale de acțiune împotriva corupției; stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar, în funcție de pregătirea profesională, gradul de răspundere și de complexitate a atribuțiilor și în raport cu condițiile în care se desfășoară munca, bazat pe recompensarea performanțelor (se va avea în vedere și regularizarea beneficiilor nesalariale); instituirea unor proceduri interne în cadrul fiecărei instituții publice, prin care să se reglementeze obligații clare și precise privind modul de sesizare a faptelor de corupție; reglementarea activității compartimentelor cu atribuții de control, organizate la nivelul autorităților și instituțiilor publice; organizații de audit care să investigheze și să publice rapoarte cu privire la orice deturnare a destinației fondurilor publice, urmând să fie prezentate spre analiză comisiilor parlamentare; transparența și existența căilor de atac în procesul decizional administrativ. Procedurile administrative trebuie să fie previzibile, transparente și dublate de mecanisme de angajare a răspunderii organului emitent. Ele trebuie să asigure transparența deciziilor, răspunsuri adecvate la petițiile formulate de cetățeni și existența căilor de atac, care includ: sesizarea organului administrativ ierarhic superior, apelul judiciar și avocatul poporului.

În domeniul administrației fiscale și vamale este necesară crearea unui cadru legislativ care reglementează scutirile de impozite și care să cuprindă și metodologii clare și precise în măsură să permită aplicarea unitară tuturor beneficiarilor acestora; reducerea fiscalității prin diminuarea numărului de taxe și de impozite; înființarea cazierului fiscal al contribuabililor ca mijloc de evidență și de urmărire a contribuabililor cu risc fiscal ridicat; constituirea unei baze de date la nivel național cuprinzând agenții economici care au restanțe mari la bugetul de stat; dezvoltarea și implementarea unui program coerent de educație etică a personalului autorității vamale, precum și intensificarea activității organismului propriu de control și aplicarea fermă a măsurilor de prevenire a corupției în domeniul vamal; dezvoltarea fluxului de raportare, informare și popularizare atât a performanțelor, cât și a cazurilor de conduită inadecvată a personalului vamal; standardizarea procedurilor de vămuire și de percepere a taxelor vamale, precum și folosirea sistemelor computerizate de control la punctele de trecere a frontierei de stat; înființarea ghișeului unic de încasare a taxelor în punctele de control la trecerea frontierei de stat; folosirea frecventă a sondajelor de opinie în rândul plătitorilor de taxe și impozite, etc.

Numeroase acte normative de o deosebită importanță prezintă neclarități, fiind trecute cu vederea fapte semnificative. De exemplu, chiar într-un raport al Ministerului Justiției sunt semnalate o serie de neclarități legislative, dintre care menționăm: Statutul funcționarului public trebuie revăzut în întregime, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici art. 85 și 86 cu referire la dreptul funcționarului public de a beneficia la cerere de întreruperea activității pe o perioadă de 4 ani ce poate fi prelungită cu încă 4 ani, poate perturba, prin blocarea posturilor de conducere respective, managementul. H.G. nr. 1083/2001 art. 21 (4) prevede termenul de 6 luni de la data săvârșirii faptei care constituie abatere disciplinară, care este scurt.

Este necesară adoptarea unui un act normativ privind statutului inspectorului guvernamental. De asemenea, s-au prezentat Ministerului Finanțelor Publice observații și propuneri pentru proiectul de lege referitor la auditul public intern, iar șefului Corpului de control al primului ministru observații și propuneri referitoare la proiectul de act normativ privind statutul inspectorului guvernamental cu atribuții de control.

În sfera educației și cercetării, standardele și criteriile de evaluare pentru autorizarea și acreditarea instituțiilor de învățământ sunt insuficient reglementate, iar Legea învățământului superior și Legea învățământului pre-universitar sunt încă în fază de proiect.

În ceea ce privește legislația comercial-bancară, se cuvin a se întreprinde anumite modificări în legătură cu procesul de privatizare și nu numai; de exemplu, instituirea unor măsuri de armonizare a legislației din domeniul liberei circulații și a capitalurilor, în concordanță cu acquis-ul comunitar, în sensul reglementării suplimentare a drepturilor conferite destinatarului acțiunii nominative de control și transformarea acesteia în acțiune comună. De asemenea, Guvernul a inițiat un proiect de ordonanță pentru modificarea O.G. nr. 25/2002 pentru armonizarea acesteia cu prevederile O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile imobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele reglementate, aprobată prin Legea nr. 525/2002, proiect de ordonanță privind unele măsuri pentru asigurarea derulării procesului de privatizare/restructurare a societăților comerciale cuprinse în Programul RICOP, care să modifice și completeze Anexa 2 a Legii nr. 312/2001 cu noile denumiri ale societăților comerciale supuse restructurării prin divizare sau fuziune, proiect de ordonanță privind constituirea holdingurilor și grupurilor industriale, care să reglementeze temeiul legal privind obținerea unei poziții dominante în ansamblul activităților ce le exercită. Este imperios necesară îmbunătățirea legislației comerciale, reforma cadrului legislativ privind falimentul, precum și a procedurii falimentului judiciar cu caracter transnațional.

§ 6.3. Combaterea corupției în țările candidate la Uniunea Europeană.

Țările candidate la Uniunea Europeană trebuie să adopte acte normative în concordanță cu normele europene privind politica de combatere și prevenire a corupției. În programul „Combaterea corupției în România. Măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naționale”, în anexa nr. 2 sunt prezentate eforturile Bulgariei, Poloniei, Ungariei, Cehiei și Lituaniei împotriva fenomenului corupției.

Bulgaria:

Guvernul Simeon Saxa-Coburg a venit la putere pe seama unui mandat popular electoral masiv pentru combaterea corupției.

Funcționează din februarie 2002 un plan de implementare a strategiei naționale anticorupție (adoptată în oct. 2001), plan supervizat de o comisie de coordonare condusă de ministrul justiției.

„Coaliția 2000”, alcătuită din ONG-uri care au ca obiectiv lupta împotriva corupției și finanțată de USAID, este susținută de guvern, care acordă o largă vizibilitate cooperării cu ea. „Coaliția 2000” joacă un rol esențial în campaniile de public awareness pe acest subiect. Rapoartele de țară privitoare la Bulgaria notează pozitiv acest rol al ONG-urilor.

Bulgaria a evoluat, de la locul 60 în 2000 la 47 în 2001 și 45 în 2002 (pe același loc cu Polonia) în indicele Transparency International privind percepția de corupție la nivel de țări.

Entitățile menționate ca fiind cele mai afectate de corupție ar fi, conform unor Rapoarte internaționale, vama, justiția, autoritățile financiar-fiscale, parlamentul, poliția și funcționarii publici. Printre cauzele principale figurează salarizarea modestă, legislația inadecvată, imunitatea parlamentară excesivă, lipsa transparenței în controlul administrativ, proasta funcționare a sistemului judiciar.

Probleme sistemice ale Bulgariei, identificate de rapoartele internaționale pe tema corupției, sunt descentralizarea insuficientă, slaba calitate a administrației publice locale, legiferarea finanțării partidelor politice.

Este notată, de asemenea, lipsa unui Cod Etic pentru funcționarii publici.

Sunt marcate ca semne de succes în rapoartele de țară, printre altele:

Implementarea reală a reglementărilor privind prezența demnitarilor publici și parlamentarilor în administrarea de afaceri.

Accesul public și al media la datele din registrul privind proprietățile demnitarilor din cadrul Corpului de Control .

Efectul vizibil al modificărilor aduse Legii privatizării cu scopul de a face mai transparente procedurile în domeniu.

Crearea de consilii parteneriale public-privat anticorupție (cu participarea ONG-urilor interesate), pe lângă organele locale alese.

Introducerea de cursuri pe tematica anticorupție în cadrul Institutului pentru Administrație Publică.

La 30 noiembrie a avut loc la Sofia, în organizarea Centrului pentru studierea democrației, conferința „Economia crimei organizate: sectorul gri, trafic, corupție”, la care au participat atât personalități bulgare cât și invitați străini.

Polonia:

Principala semnalare din rapoartele de țară pe tema corupției privește inexistența unui Program guvernamental anticorupție, cu definirea clară a atribuțiilor în domeniu ale diferitelor agenții publice, în plus, cel mai recent raport al Băncii Mondiale indică faptul că în Polonia corupția este o problemă critică.

Legea din 1997 privind implicarea oficialilor guvernamentali în activități economice nu este aplicată în mod consecvent. Și Poloniei i se recomandă adoptarea de Coduri de Conduită pentru oficiali la toate nivelele administrației de stat.

Este notată pozitiv creșterea semnificativă între 2000-2001 a numărului cazurilor de corupție instrumentate precum și a celor soldate cu condamnări în justiție. Similar pentru demiterile de miniștri în cazuri de corupție. Polonia a punctat, de asemenea, la capitolul reducerii formalităților administrativ-birocratice și al salarizării în administrația publică.

GRECO recomandă constituirea unui corp consultativ național, cu participarea unor înalți oficiali din agențiile implicate în lupta anticorupție, care să integreze și să monitorizeze acțiunile din domeniu.

Pe de altă parte, Freedom House notează apreciativ funcționarea din 2001 a unei Coaliții Anticorupție a ONG-urilor poloneze.

Ungaria:

În ultimii trei ani, Ungaria primește calificări consecvent pozitive în cadrul indicilor privind percepțiile asupra corupției (în apropierea țărilor cele mai avansate în procesul de aderare, Estonia și Slovenia).

Freedom House – „Nations in Transit 2002” punctează negativ practica (la cele mai înalte nivele politice, mai'ales în guvernul Orban), de ocolire a reglementărilor din domeniul achizițiilor publice.

Există un Birou Central de Investigații în cadrul Procuraturii Republicii, care se ocupă cu prelucrarea cazurilor de corupție la nivelul înalților oficiali. Se notează generalizarea în 2002 a obligației de declarare a averilor la toate nivelele administrației și în legislativ, cu publicarea rapoartelor anuale pe această temă în Buletinul Oficial. Republica Cehă:

Indicii internaționali o situează în categoria candidatelor la aderare cu probleme majore legate de corupție. Prin locul 52 din 102 în clasamentul Transparency International în 2002, Republica Cehă, alături de Slovacia și Letonia, suferă de o percepție negativă mai mare decât cea privitoare la Bulgaria și Polonia, dar mai bună decât România.

Freedom House subliniază lipsa cronică de transparență în domeniul achizițiilor publice și percepția privind practica generalizată a „comisioanelor”. Corpul de Control semnala în 2001 încălcări ale legislației de către guvern în contractele de achiziții publice. În mai 2002a fost adoptat un amendament legislativ, care limitează „procedurile de urgență” în domeniu.

Raportul anual al guvernului ceh (aprilie 2002) pe tema corupției recunoaște lipsa de progres în combaterea acestui flagel. În consecință, ministerele au acum obligația de a redacta programe proprii anticorupție și de a numi un coordonator intern pe acest subiect.

Sunt apreciate măsurile de reformă la nivelul poliției, inclusiv funcționarea unei unități de poliție specializate în domeniul protecției martorilor. De asemenea, este salutată consolidarea funcției procurorului public.

Lituania:

A stabilit un Serviciu Special de Investigare a Corupției.

Lituania are identificată ca problemă majoră absența sau inaccesibilitatea datelor oficiale statistice privind prezența corupției în instituțiile publice (GRECO).

Sunt semnalate vulnerabilități importante în sistemul de achiziții publice, îndeosebi procedurile ineficiente și insuficient de transparente în materie de apel (administrarea contestațiilor) în acest domeniu.

GRECO (CoE) consideră corupția o problemă care afectează Lituania pe o scară semnificativă. Totuși, Transparency International notează situarea sa pe cele mai bune locuri în ansamblul țărilor candidate în privința percepției publice asupra corupției.

Tot GRECO atrage atenția asupra lipsei unui Cod de Conduită/Etică al funcționarilor publici și demnitarilor.

Lituania este poziționată net negativ la capitole precum eficiența administrării în justiție a cazurilor de criminalitate economico-financiară (GRECO), sau receptivitatea justiției la cererile de executare a contractelor, măsurată în consumul de timp al firmelor (EBRD Index on Contract Enforcement).

Capitolul VII

Noile reglementări în materie

§ 7.1. Legea nr. 52/21 ianuarie 2003

Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparența decizională în administrația publică, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 3 febr. 2003, în vigoare din 4 aprilie 2003, stabilește regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau numite, precum și al altor instituții publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora. Prezenta lege își propune să sporească gradul de responsabilitate a administrației publice față de cetățean, ca beneficiar al deciziei administrative, să stimuleze participarea activă a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor administrative și în procesul de elaborare a actelor normative și să sporească gradul de transparență la nivelul întregii administrații publice.

Principiile care stau la baza prezentei legi sunt următoarele:

informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes public care urmează să fie dezbătute de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și asupra proiectelor de acte normative;

consultarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite, la inițiativa autorităților publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;

participarea activă a cetățenilor la luarea deciziilor administrative și în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative, cu respectarea următoarelor reguli:

ședințele autorităților și instituțiilor publice care fac obiectul prezentei legi sunt publice, în condițiile legii;

dezbaterile vor fi consemnate și făcute publice;

minutele acestor ședințe vor fi înregistrate, arhivate și făcute publice, în condițiile legii.

Prevederile prezentei legi nu se aplică procesului de elaborare a actelor normative și ședințelor în care sunt prezentate informații privind:

apărarea națională, siguranța națională și ordinea publică, interesele strategice economice și politice ale țării, precum și deliberările autorităților, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii;

valorile, termenele de realizare și datele tehnico-economice ale activităților comerciale sau financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului concurenței loiale, potrivit legii;

datele personale, potrivit legii.

§ 7.2. Legea nr. 161/21 aprilie 2003

Legea nr. 161 / 21 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, promulgată în 19 aprilie 2003 și publicată în Monitorul Oficial nr. 297 din 21 aprilie 2003, este structurată pe două Cărți, prima având denumirea de „Reglementări generale pentru prevenirea și combaterea corupției”, iar cea de-a doua, „Modificarea unor reglementări în scopul prevenirii și combaterii corupției”. Primul Titlu al Cărții I se numește „Transparența informațiilor referitoare la obligațiile bugetare restante”, Titlul II reglementează „Transparența în administrarea informațiilor și serviciilor publice prin mijloace electronice”, Titlul III prevede „Prevenirea și combaterea criminalității informatice”, Titlul IV marchează „Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice”, Titlul V relevă „Grupurile de interes economic”. În Cartea II, Titlul I prevede „Asigurarea transparenței în exercitarea funcțiilor publice, prevenirea și combaterea corupției”; Titlul II cuprinde „Asigurarea transparenței și stabilității în mediul de afaceri”; Titlul III are în vedere „Reglementări privind funcția publică și funcționarii publici”.

§ 7.2.1. Măsuri privind asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri.

Referitor la primul Titlul din Cartea I, în articolul 5, alin. 2, se prevede „în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi va fi publicată lista contribuabililor mari care înregistrează obligații bugetare restante la 31 decembrie 2002. Pentru obligațiile bugetare restante înregistrate la aceeași dată de către ceilalți contribuabili, lista va fi publicată în termen de 90 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Având în vedere că ultimul termen de prescripție, cel de 90 de zile nu s-a scurs încă, se cuvine menționat că publicarea marilor contribuabili care înregistrează obligații bugetare restante a stârnit diverse controverse, cum de altfel, a stârnit întreaga lege în discuție. În art. 7, articol inclus în al II-lea Titlu, se menționează obiectivele transparenței în administrarea informațiilor și serviciilor publice prin mijloace electronice. Acestea sunt:

Reducerea cheltuielilor publice, combaterea birocrației și a corupției la nivelul instituțiilor publice;

Creșterea gradului de transparență a modului de utilizare și administrare a fondurilor publice;

îmbunătățirea accesului la informații și servicii publice în conformitate cu legislația privind protecția datelor cu caracter personal și liberul acces la informațiile de interes public;

Eliminarea contactului direct între funcționarul de la ghișeu și cetățean sau agentul economic;

Furnizarea de informații și servicii publice de calitate prin intermediul mijloacelor electronice;

întărirea capacității administrative a instituțiilor publice de a-și îndeplini rolul și obiectivele și de a asigura furnizarea, într-o manieră transparentă, de informații și servicii publice;

Promovarea colaborării dintre instituțiile publice pentru furnizarea de servicii publice prin mijloace electronice;

Redefinirea relației între cetățean și administrația publică, respectiv între mediul de afaceri și administrația publică, în sensul facilitării accesului acestora la serviciile și informațiile publice, prin intermediul tehnologiei informației;

Promovarea utilizării Internetului și a tehnologiilor de vârf în cadrul instituțiilor publice.

Cele precizate în lege ar reduce, într-adevăr, factorii de risc menționați anterior în lucrare. Totuși, pentru atingerea acestui scop, sunt necesare echipamente și mijloace tehnice performante, cu care să se utileze întregul sistem al administrației publice, chiar o sferă mult mai largă, în care se includ toate domeniile ce presupun relații cu publicul, relații tip stat – cetățean, ori tip stat – mediu de afaceri, iar această utilare a tuturor instituțiilor publice care presupun relații de tipul celor arătate mai sus se află, în opinia noastră, numai în stadiul unor proiecte de viitor, întrucât situația economică la nivel național nu permite achiziționarea unor astfel de echipamente, decât doar la cele mai înalte niveluri. Dacă însă, fără a recurge la studii demografice, reamintim densitatea locuitorilor în mediul rural/urban, precum și a alte câteva elemente relevante din acest punct de vedere, cum ar fi numărul mult mai mare al orașelor având cel mult 50 – 60000 locuitori față de marile orașe, unde locuiesc sute de mii de cetățeni, ajungem la concluzia, tristă de altfel, că reușita unui asemenea proiect, de informatizare a instituțiilor publice, și implicit a relațiilor cetățean – stat, sau mediu de afaceri – stat, ține fie de relansarea economico-industrială, inclusiv în materia electronicii și electrotehnicii autohtone, fie de alocarea unor fonduri speciale care să asigure furnizarea echipamentelor în discuție la toate nivelurile, pe orizontalul și pe verticalul ierarhiei administrației publice.

§ 7.2.2. Modificarea unor reglementări în scopul prevenirii și combaterii corupției

În Cartea II din Legea 161/2003, sunt ilustrate modificările și completările unor legi ale căror domenii de aplicare sunt „sensibile” la fenomenul corupției, și la fenomenul infracțional în ansamblul său. Aceste legi sunt: Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, titlul VI “Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare” din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, precum și Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale.

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

La capitolul Infracțiuni de corupție, art..6 prevedea și prevede în conformitate cu noile reglementări: „Infracțiunile de luare de mită – prevăzută la art. 254 din Codul penal, de dare de mita – prevăzută la art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite – prevăzută la art. 256 din Codul penal și de trafic de influență – prevăzută la art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.” Prin Legea 161, însă, se completează cu art. 61, care are următorul cuprins:

Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le a dat în cazul prevăzut la alin. (2).

Din punct de vedere procedural, observăm o lărgire a prerogativelor procurorului, care are dreptul, conform noilor reglementări, să cunoască secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului exercitat în condițiile legii, după începerea urmăririi penale, și nici instanței de judecată. Datele și informațiile solicitate de procuror sau de instanța de judecată se comunică la cererea scrisă a procurorului, în cursul urmăririi penale, sau a instanței, în cursul judecății. Un alt element de noutate este alcătuirea completului de judecată competent să judece infracțiunile prevăzute în Legea 78/2000. Completele specializate pentru astfel de cazuri sunt formate din doi judecători, pentru judecarea în primă instanță, fie că este vorba despre judecătorie, tribunal ori curte de apel

De absolută noutate este introducerea unei secțiuni cu referire la infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene. (Art. 181 – Art. 184)

Un alt act normativ modificat și completat prin prevederile Legii 161/2003 este Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție. Aceste modificări și completări vizează în special structura și funcționarea PNA. La art. 13 din OUG 43/2002, se precizează limitele competenței PNA, condițiile în care devine competent, etc., completate cu dispozițiile Legii 161/2003.

Legea 161 introduce art. 131, care stabilește că, competența de judecată privind infracțiunile săvârșite de procurorii din Parchetul Național Anticorupție revine instanței competente să judece, potrivit legii, infracțiunile săvârșite de procurorii de la parchetele de pe lângă curțile de apel și de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Observăm un transfer de competență din sfera funcțională în sfera personală (adică se ia în considerare pentru stabilirea instanței competente a calității persoanei în cauză, în speță procuror PNA, și nu infracțiunea săvârșită.

Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, își schimbă titlul în Legea pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici. Prin această lege, se instituie obligația declarării averii pentru demnitari, magistrați și asimilații acestora, persoane cu funcții de conducere și de control prevăzute în prezenta lege și pentru funcționarii publici, precum și procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe că anumite bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit. Așadar, toate persoanele care se circumscriu categoriei demnitarilor, magistraților, persoanelor cu funcții de conducere și control, precum și funcționarii publici, sunt obligați să-și declare averea. Legea enumera cu titlu exemplificativ: președintele României, deputații, senatorii, membrii Guvernului, consilierii prezidențiali, consilierii de stat, secretarii de stat, subsecretarii de stat, precum și asimilații acestora, magistrații și asimilații acestora, consilierii județeni și locali, primarii, viceprimarii, prefecții, subprefecții, persoanele cu funcții de conducere și de control și funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților publice centrale ori locale sau în cadrul instituțiilor publice ori de interes public, personalul încadrat la cabinetul demnitarului, membrii consiliilor de administrație și persoanele care dețin funcții de conducere, de la director, inclusiv, în sus, în cadrul regiilor autonome de interes național sau local, al companiilor și societăților naționale, societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, instituțiilor publice implicate în realizarea procesului de privatizare, Băncii Naționale a României, băncilor la care statul este acționar majoritar. De asemenea, obligația privind declararea averii revine, în condițiile prezentei legi, și persoanelor care sunt numite în funcție de către Președintele României, Parlament sau primul-ministru.

Declarația de avere va conține date despre bunurile mobile sau imobile deținute în proprietate (terenuri, clădiri – locuințe sau spații comerciale, autovehicule/autoturisme, depozite în lei sau valută, creanțe, obligațiuni și alte bunuri producătoare de venituri nete), calitatea de asociat sau acționar la societăți comerciale, precum și orice alte activități cu scop lucrativ care produc un venit anual a cărui valoare depășește echivalentul a 10.000 EURO. Vom fi amintite și bunurile și serviciile primite cu titlu gratuit în cadrul umor activități de protocol în exercitarea mandatului sau a funcției, a căror valoare depășește, fiecare, echivalentul a 300 EURO.

Declarația de avere se publică pe paginile de Internet ale Parlamentului, Guvernului, ministerelor, celorlalte autorități ori instituții publice centrale, prefecturilor sau consiliilor județene, după raz, ori în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, în termen de 30 de zile de la data depunerii. Totuși, conform titlului I, art. 6, alin. 2, din Legea 161/2003, declarațiile de avere depuse până la intrarea în vigoare a prezentului titlu își păstrează caracterul confidențial. Divulgarea sau publicarea în orice mod, în tot sau în parte, a conținutului acestora constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Această prevedere surprinde la prima vedere, întrucât, în mod logic, declarațiile de avere anterioare apariției legii în discuție nu ar trebui să difere de actualele declarații de avere. Or, în situația în care ar exista discrepanțe între cele două declarații, conform legii ar trebui să se declanșeze automat controlul. Totuși, legiuitorul a preferat să acopere în mod voit eventuale nebuloase (pentru a nu utiliza termenul de „ilegalități”). Cunoaștem cu toții actualele declarații de avere ale înalților demnitari. Ele însă reproduc cu exactitate realitatea?

Legiuitorul a mai instituit obligativitatea ca persoanele menționate mai sus să își actualizeze declarația de avere anual în situația în care dobândesc bunuri de natura celor amintite. Chiar daca nu dobândesc astfel de bunuri, dar sunt numite în funcții pe o durată mai mare de patru ani sau pe durată nedeterminată, subiecții au obligația să-și actualizeze declarațiile de avere din patru în patru ani. Nedeclararea conduce la declanșarea din oficiu a procedurii de control.

Cercetarea averii Președintelui României, a deputaților, senatorilor, membrilor Guvernului, secretarului general al Guvernului, conducătorilor autorităților publice numiți de Președinte, de Parlament sau de primul-ministru, a judecătorilor Curții Constituționale, consilierilor de conturi, membrilor Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi și procurorilor financiari de pe lângă aceasta, a magistraților de la Curtea Supremă de Justiție și de la parchetul de pe lângă aceasta, de la Parchetul Național Anticorupție, precum și de la curțile de apei și de la parchetele de pe lângă acestea, aflați în funcție, se face de către o comisie specială formată din:

doi judecători de la Curtea Supremă de justiție, desemnați de adunarea generală a acestei curți, dintre care unul în calitate de președinte;

un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale prezintă modificări și completări în ceea ce privește condițiile de fond și de formă a actului constitutiv al societății comerciale, ale contractelor încheiate de către societatea comercială în cauză, drepturile și obligațiile reprezentanților societății, proceduri de înmatriculare și funcționare, etc. după cum ne-am propus, nu vom intra în amănunte, amintind numai chestiunile în legătură directă cu problema în discuție, combaterea corupției. Astfel, art. 268 – 270, 273 alin. 1, prevăd sancțiuni cu închisoarea de la o lună la un an sau amenda anumite fapte ale unor subiecți circumstanțiați, cum sunt: administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, administratorul, cenzorul care nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este obligat prin lege, acționarul sau deținătorul de obligațiuni, etc. Mai mult decât atât, aliniatul 2 din art. 273 prevede, conform noilor reglementări, că persoana care determină pe un acționar sau pe un deținător de obligațiuni ca, în schimbul unei sume de bani sau al unui alt avantaj material, să voteze într-un anumit sens în adunările generale ori să nu ia parte la vot se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale redefinește noțiunea de evaziune fiscală ca fiind sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili.

Legea prevede obligativitatea contribuabililor, care realizează venituri din activitatea de comerț sau prestări de servicii către populație, să afișeze, în locurile unde se desfășoară activitatea, autorizația de funcționare și certificatul de înregistrare care conține codul unic de înregistrare atribuit. De asemenea, contribuabilii sunt obligați să utilizeze pentru activitatea desfășurată documente primare și de evidență contabilă stabilite prin lege, achiziționate numai de la unitățile stabilite prin normele legale în vigoare și să completeze integral rubricile formularelor, corespunzător operațiunilor înregistrate.

Titlul III conține reglementări privind funcția publică și funcționarii publici, modificând și completând Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, lege care reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală. Scopul legii îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispozițiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală.

§ 7.2.3. Instrucțiuni de punere în aplicare a prevederilor Legii 161/2003.

În continuare, vom prezenta succint câteva acte normative emise de către autorități centrale în scopul aplicării prevederilor Legii 161/2003:

Hotărârea nr. 504 din 24 aprilie 2003 pentru aprobarea Programului de aplicare a Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, emisă de Guvern și publicat în Monitorul Oficial nr. 301/2003

Ordinul nr. 146 din 6 mai 2003 privind aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a prevederilor titlului I “Transparența informațiilor referitoare la obligațiile bugetare restante” al Cărții I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, emis de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și publicat în Monitorul Oficial nr. 308/2003

Instrucțiuni de aplicare a prevederilor titlului I “Transparența informațiilor referitoare la obligațiile bugetare restante” al Cărții I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, emis de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale

Decizia nr. 225 din 12 mai 2003 pentru aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a prevederilor titlului I “Transparența informațiilor referitoare la obligațiile bugetare restante” al Cărții I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, emisă de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și publicată în Monitorul Oficial nr. 339/2003

Instrucțiunile de aplicare a prevederilor titlului I “Transparența informațiilor referitoare la obligațiile bugetare restante” al Cărții I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, emise de Casa Națională de Asigurări de Sănătate

Ordinul nr. 674 din 29 mai 2003 pentru completarea și modificarea Instrucțiunilor de aplicare a prevederilor titlului I „Transparența informațiilor referitoare la obligațiile bugetare restante” al Cărții I din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, emis de către Ministerul Finanțelor Publice și aprobat prin Ordinul ministrului finanțelor publice, ordin publicat în Monitorul Oficial nr. 380/2003

Hotărârea nr. 624/2003 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, emisă de Guvern și publicată în Monitorul Oficial nr. 410/2003

§ 7.3. Reglementări cu privire la infracțiunile de corupție în lumina proiectului de Cod penal.

În proiectul de Cod penal, infracțiunile de corupție sunt „rupte”, sunt separate în capitole distincte. În titlul VI, numit „Crime si delicte contra intereselor publice”, luarea de mită a fost inclusă în capitolul „Crime și delicte contra intereselor publice săvârșite de funcționari publici și funcționari”, alături de crearea de plusuri în gestiune, de nedreapta luare, de profitul prin eroare, de primirea de foloase necuvenite, de remunerația injustă, și de delapidare. Darea de mită este alăturată infracțiunilor de trafic de influență, rebeliune, ultraj, uzurpare de calități oficiale, port nelegal de decorații sau semne distinctive, sustragere sau distrugere de înscrisuri, împiedicarea concurenței în licitațiile publice, rupere de sigilii, sustragere de sub sechestru, trecere frauduloasă a frontierei de stat și traficul de emigranți în capitolul „Crime și delicte contra intereselor publice săvârșite de orice persoană”. În mod deliberat, am enumerat toate infracțiunile cuprinse în capitolele menționate, pentru a sublinia ideea că scindarea infracțiunilor de corupție în capitole distincte este o gravă eroare, în special în ceea ce privește luarea și darea de mită; cu atât mai mult, alăturarea acestora altor infracțiuni care își propun să apere cu totul alte tipuri de relații sociale, numai pentru că făptuitorul are o anume calitate, o catalogăm drept o inadvertență intolerabilă. Menționăm că, în legislațiile altor state, cum ar fi cea americană, este incriminată mituirea, nefăcându-se diferențierea între corupția activă și cea pasivă, cele două fiind deopotrivă sancționate. Dacă legiuitorul român a considerat că este necesară incriminarea și sancționarea separată a infracțiunilor de luare și dare de mită, pe baza unor politici penale de natură să apere interesele tuturor cetățenilor, implicați sau nu în fapte de corupție, considerăm că ar fi fost benefică introducerea unui capitol distinct în cadrul proiectului de Cod penal, care să prevadă și să sancționeze infracțiunile de corupție, în diferite forme și modalități. Ca elemente de noutate, amintim punctual: se reintroduce, ca făcând parte din sfera infracțiunilor de corupție infracțiunea de nedreaptă luare la art. 290 (în Codul penal de la 1936 se regăsea la art. 238; singura diferență dintre prevederi vizează sancțiunile); se introduce la art. 291 profitul prin eroare (Primirea sau reținerea, pentru sine ori pentru altul, de către un funcționar public de bani sau alte foloase profitând de eroarea altuia, se pedepsește cu închisoare strictă de la 6 luni la 2 ani sau cu zile amendă); în incriminarea traficului de influență, se specifică pedepsirea cumpărătorului de influență, ceea ce nu se prevede în actuala reglementare (…se sancționează și promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu), dar iese de sub incidența legii penale cumpărătorul de influență care denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă; infracțiunea de luare de mită este mult mai aspru sancționată (în cazul funcționarului public pedeapsa este închisoarea strictă de la 10 la 15 ani, iar pentru funcționar închisoare severă de la 5 la 10 ani). Se remarcă excluderea următoarelor două alineate din actuala reglementare care prevăd sancționarea funcționarului cu atribuții de control și confiscarea specială ori obligarea la plata echivalentului bănesc, fapt pe care îl considerăm o greșeală pentru motivele pe care le-am enunțat la momentul când discutam asupra confiscării speciale și asupra necesității reglementării exprese a acesteia în cadrul infracțiunilor de corupție, și în particular în cadrul luării, dării de mită, primirii de foloase necuvenite, care de asemenea sunt lipsite, în proiect, de prevederile menționate. În art. 293, se sancționează remunerația injustă, însă prevederea de la alin. 1 este mult prea restrictivă față de persoanele care, fără a încălca legea, nu sunt capabile să găsească o altă profesie; pe fond, prevederile art. 11, alin.2 din Legea 78/2002 sunt mult mai adecvate, răspunzând nevoii sociale de a incrimina o incompatibilitate sau un conflict de interese susceptibil de a fi activat după ocuparea unei poziții publice; există de asemenea inadvertențe în ceea ce privește limitarea în timp a termenului de angajare a răspunderii penale, deoarece fapta este incriminată în proiectul de cod penal la numai 3 ani, iar în Legea 78 sunt prevăzuți 5 ani, ceea ce poate genera interpretări neunitare.

În art. 302, unde se incriminează darea de mită, la alin. 3 se prevede: Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fie sesizat pentru acea infracțiune ori dacă prin refuzul de a da mita ar fi avut de suferit o pagubă. Considerăm că această cauză de nepedepsire a mituitorilor va conduce la creșterea neobișnuită a numărului de infracțiuni de dare de mită și implicit a celor de luare de mită, deoarece, cumulate, cele 2 cauze de nepedepsire conținute de art. 302 acoperă, practic în întregime întregul spectru concret al infracțiunilor de dare de mită, conducând la nepedepsirea tuturor subiecților care comit această Infracțiune, ceea ce considerăm că va duce la o amploare deosebită a infracțiunilor de corupție, deoarece însăși legea le încurajează.

În concordanță cu necesitățile sociale actuale, proiectul condamnă fapte de corupție în legătură cu adopția, datorită unor situații de fapt întâlnite în practica judiciară din ultimul timp. Astfel, fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil, care pretinde sau primește pentru sine sau pentru altul, bani ori alte foloase materiale în scopul adopției copilului, se pedepsește cu închisoare severă de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă, se sancționează si fapta persoanei care intermediază sau înlesnește adopția unui copil în scopul obținerii unui folos material necuvenit.

Altă infracțiune de corupție sancționată pentru prima oară în Codul penal va fi coruperea alegătorilor, fapt de asemenea petrecut în dese rânduri în ultimii ani în perioadele electorale, dat fiind vidul legislativ sau legislația deficitară în domeniu ea reprezintă situația opusă (din punct de vedere al subiecților infracțiunii) traficului de influență; totuși, ipoteza din alin. 2 nu ar trebui să fie reglementată penal, ci prin mijloace administrative. Prin coruperea alegătorilor se înțelege promisiunea, oferirea sau darea de bani ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați sau candidat independent ori să voteze sau să nu voteze în cadrul referendumului, precum și primirea acestora de către alegător, în același scop, precum și fapta persoanei care votează fără a avea drept de vot ori a alegătorului care votează de mai multe ori în ziua alegerilor sau a referendumului. Fapta se pedepsește fie că este consumată sau rămâne în faza de tentativă. Ținând cont că se lucrează la elaborarea unui Cod electoral, considerăm că această prevedere și altele asemenea se cuvin a fi menționate expres și în acest Cod, pentru a nu lăsa loc nici unor nebuloase în ceea ce privește corupția și frauda în procesul electiv.

Concluzii

Este extrem de dificil să vorbești despre un fenomen precum corupția, aflat poate în dezvoltare sau regres, dar care cu siguranță nu va dispărea niciodată. Corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și a justiției, erodează principiile unei administrații eficiente, subminează economia de piață și pune în pericol stabilitatea instituțiilor statale.

Experiența românească din ultimul deceniu, precum și a altor țări din Europa Centrală și de Est demonstrează că majoritatea acțiunilor anticorupție s-au concretizat în principal în măsuri de combatere, punitive, al căror efect nu a fost nici pe departe cel scontat. Controlul criminalității în România nu se poate realiza decât printr-un efort comun al societății civile, al clasei politice și al administrației sectorului public, la adăpostul unei legislații care să permită o luptă efectivă și eficientă pentru ținerea sub control al fenomenului corupției. Aici se cuvin menționate câteva repere: libertatea de informare, prezentarea publică a proiectelor de lege, rolul activ al mediilor de informare și al organizațiilor neguvernamentale; descentralizarea și responsabilizarea administrației, servicii civile pe bază de merit, plătite corespunzător, servicii sectoriale (sănătate, învățământ, energie); iar în ceea ce privește clasa politică, declararea averii la începutul și la finele mandatului, reglementarea conflictului de interese, transparența finanțării partidelor, competiție politică și partide politice credibile, precum și exprimarea deschisă a votului parlamentar.

Birocrația, un binecunoscut factor generator de corupție, care din păcate în țara noastră cunoaște o dezvoltate continuă chiar și datorită prevederilor legale în vigoare, poate fi stopată, pe de o parte prin informatizarea sistemelor administrative, financiar-bancare și a serviciilor puse în slujba cetățeanului, iar pe de altă parte, prin simplificarea procedurilor de emitere de către autoritățile administrative a avizelor, autorizațiilor sau a licențelor necesare în vederea desfășurării unor activități specifice (de exemplu: avize de urbanism, autorizații de construcție), prin raționalizarea circuitului documentelor și prin înființarea în fiecare instituție din cadrul administrației publice a oficiului unic de primire a solicitărilor cetățenilor.

Puterea judecătorească trebuie să se desprindă de influența politică, de altfel, de orice fel de influență, și să acționeze în numele legii și al dreptății, pentru a nu ne afla în situația în care încă ne aflăm astăzi, de a fi o țară unde există corupție, dar, paradoxal, nu există corupți. Nu putem trece cu vederea că instanțele de judecată aplică numai sancțiuni pentru faptele deja săvârșite, ele neavând obligația aplicării unor programe de prevenire a corupției, ori de monitorizare a acestora.

Societatea românească are nevoie, per ansamblu, de o schimbare de mentalitate, în varii domenii, și în particular în ceea ce privește corupția. Se resimte necesitatea implicării în programele de prevenire și combatere a corupției a organizațiilor non-guvernamentale, care să organizeze campanii având ca obiect conștientizarea de către opinia publică a pericolului reprezentat de corupție. Aceste organizații pot formula și promova unele planuri de acțiune împotriva corupției, pot elabora și publica materiale informative privind legislația și măsurile împotriva corupției, chiar monitoriza acțiunile și deciziile Guvernului care au relevanță în domeniul prevenirii și controlului social al corupției.

Mijloacele media au, la rândul lor, o importanță deosebită, dacă, bineînțeles, este respectată și asigurată libertatea presei, ale cărei eforturi de a descoperi fapte de corupție trebuie încurajate prin informarea corectă a opiniei publice cu privire la fenomenul corupției și la demersurile autorităților în domeniul prevenirii și controlului social al corupției, inclusiv prin organizarea de seminarii, conferințe și ateliere de lucru pe această temă. Reprezentanții mass-media pot, și uneori trebuie, să semnaleze, dacă intră în posesia unor informații certe, existența cazurilor de corupție organelor abilitate.

Bibliografie

A. Autori români

*** Filozofie. Analize și interpretări. Ed. Antet, 1998

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Drept penal român. Curs selectiv pentru licență, Ed. Press Mihaela SRL, 1997

C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL, București, 1997

C. Niculeanu, Natura, sfera atribuțiilor de serviciu ale gardianului public și calitatea acestuia de subiect activ al infracțiunii de luare de mită în Dreptul nr. 10/1996

D. Banciu, S. M. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, Ed. Lumina Lex, București, 2002

D. Giuncan, Infracțiunea de luare de mită în formă continuată, în Dreptul nr. 4-5/1991

D. Pavel, Probleme ale participației penale în RRD nr. 4 /1978

G. Antoniu, St. Daneș, M. Popa, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Societății Tempus, 1995

Gh. Pinteală, Circumstanțele cu relevanță penală și tratamentul lor în legea penală română, Ed. Europa Nova, Lugoj, 2001

H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. Themis, Craiova, 2000

I. Argeșanu, Criminalistica și criminologia în acțiune, Ed. Lumina Lex, București, 2001

I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului – adagii și locuțiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

I. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Ed. Europa, Craiova, 1995

I. Gheorghiu – Brădet, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Ed. Europa Nova București, 1993

I. Munteanu, Corupția funcționarilor publici în dreptul penal român, Geneva, 1931

I. Tanovicianu, V. Dongoroz, Tratat de drept și procedură penală, vol. III, București, 1925

L. Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al RSR, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1970

L. P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, București, 1997

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1996

O. A. Stoica, Despre subiectul infracțiunii de delapidare, L.P. 9/1959

O. A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976

O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Șansa SRL, 1994

O. Rădulescu, M.A. Rădulescu, P.I. Rădulescu, Despre caracterul subsidiar al infracțiunilor de abuz în serviciu, în Dreptul nr. 3/2001

S. Kahane, Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, Ed. Academiei RSR, 1971

V. Dobrinoiu, Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex 1995

V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Dacia Europa Nova Lugoj, 2000

V. Dobrinoiu, Unele aspecte ale infracțiunii de luare de mită, formă continuată, RRD 12/1981

V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939

V. Papadopol, Condiții generale ale participației penale în RRD 5/1970

V. Papadopol, Condițiile generale ale participației penale în RRD nr. 5/1970

V. Rămureanu, Poziția juridică a intermediarului în infracțiunea de luare de mită în JN 3/ 1961

V. Rămureanu, Poziția juridică a intermediarului la infracțiunea de luare și dare de mită în J.N. nr. 3/1961

V. Sumănaru, Delimitarea infracțiunii de luare de mită de alte infracțiuni în Pro lege 1/1992

B. Autori străini

A.M. Mirande, The Age of Crisis: Deviance, Disorganization and Social Problems, New York, 1975

E. B. Cerneak, Judecători și conspiratori, Ed. Politică, București, 1987

E. Garçon, Codul penal adnotat, Paris, 1901-1906

G. D. Pisapia, Instituții de drept penal, Padova, 1965

J. Baumann, Despre problematica situațiilor de fapt ale mitei, Heidelberg, 1961

Joseph S. Nye, Corruption and Political Development: A Cost „Benefit Analysis” în American Political Science Review, nr.2/ iunie 1967

Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, New Haven and London, Yale University Press, 1968

Yves Meny, La Corruption de la Republique, Ed. Fayard, Paris, 1992

C. Practică judiciară

Curtea de Apel București, Secția I penală, dec. nr. 718/1996

Curtea de Apel București, Secția I penală, dec. nr. 718/1996.

Curtea Supremă de Justiție, Secția militară, dec. nr. 44/ 14 iulie 1997 în Șt. Crișu, E. D. Crișu, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1990-2000

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 1117/29.04.1998

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 125/1999

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 1431/1998 în Th. Mrejeru & Co., Infracțiunile de corupție, Ed. All Beck, 2000

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 1451/1996

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 173/1999

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 1856/1999

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 265/1999

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 307/1999

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 307/1999.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 3734/1999.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 391/09.02.1999

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 3952/ 24 sept. 2001 în Dreptul nr. 2/2003

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 4101/1999.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 473/1996.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 569/ 1990 în Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992)

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 637/1999 în Th. Mrejeru & Co.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 848/1999

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, dec. nr. 983/24 apr. 1996 în Șt. Crișu, E. D. Crișu

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 1117/1998

Plenul Tribunalului Suprem, dec. nr. 15/1975 în „CD”, pag. 682

Tribunalul Bacău, sent. pen. nr. 71/1997

Tribunalul Dolj, Secția penală, dec. nr. 68/1997

Tribunalul Mun. București, Secția a II-a pen., dec. nr. 388/1992 în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992

Tribunalul municipiului București, Secția a II-a penală, dec. nr. 1791/1976 în RRD 4/1977

Tribunalul Reg. Dobrogea, dec. pen. nr. 1226/1957 în „L.P.” nr. 2/1958

Tribunalul Suprem, Colegiul penal, dec. nr. 1032/1968

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 1027/ 2 iunie 1988 în „RRD” nr. 3/1989

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 1027/2 iunie 1988 în RRD nr. 3/1989.

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 1032/1968

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 1366/1978 în RRD 1/1979

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 1453/1983 în RRD nr. 6/1984

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 1485/1985 în Repertoriu de practică judiciară pe anii 1981 -1985

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 156/1983

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 2073/1972 în RRD. nr. 1/1973

Tribunalul Suprem, Secția penală, dec. nr. 61/1974 în V. Dobrinoiu, Corupția în dreptul penal român

Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 1435/22 iunie 1983

D. Coduri, dicționare, legislație.

*** Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1975

I. Pitulescu, P. Abraham, I. Ranete, E. Derșidan, Dicționar de termeni juridici uzuali, Ed. Național, București, 1997

Bilanțul Ministerului Justiției 2001-2002

Codul de procedură penală din 1969 cu modificările ulterioare

Codul deontologic al magistraților

Codul Penal al României din 30 octombrie 1864

Codul Penal al României, republicat în 22 octombrie 1912

Codul penal român din 17 martie 1936

Codul penal român din 1968 cu modificările ulterioare

Combaterea corupției în România. Măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naționale

Convenția civilă asupra corupției, 4 nov. 1999, adoptată la Strasbourg

Convenția O.N.U. împotriva criminalității organizate transnaționale, precum și protocoale adiționale din 15 nov. 2000

Convenția penală privind corupția, 27 ian. 1999, adoptată de Consiliul Europei

F. Marcu, C. Mâneca, Dicționar de neologisme, Ed Academiei RSR, București, 1986

Hotărâre nr. 29 din 9 iunie 1993 pentru constituirea unei comisii parlamentare de anchetă privind actele de corupție

Hotărâre nr. 763 din 26 iulie 2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea Comitetului Național de Prevenire a Criminalității

Hotărârea nr. 36 din 14 octombrie 1993 privind unele măsuri pentru combaterea corupției

Hotărârea Parlamentului 22/1994 privind unele măsuri pentru combaterea corupției.

Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Legea 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție

Legea nr. 161/21 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție

Ordonanța nr. 46 din 19 august 1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de state împotriva corupției (GRECO), instituit prin Rezoluția Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999

Programul Național de Prevenire și Planul Național de Acțiune împotriva Corupției, H.G. 1065/2001

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .luarea de Mita Si Prevenirea Coruptiei (ID: 125410)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.luarea de Mita Si Prevenirea Coruptiei

Copyright Notice

Notiuni Privind Procesul Penal Si Dreptul Procesual Penal

Competenta Organelor de Urmarire Penala

Contractul de Antrepriza

. Statutul Functionarilor Publici

Dinamica Fenomenului de Criminalitate Informatica In Romania

Subiectele Executarii Oblgatiilor In Materie DE Drept Civil

Copyright Notice

Similar Posts