.luarea DE Mita

Capitolul I. Considerații generale

Secțiunea I.1 Referințe istorice

Apărarea valorilor sociale fiind o condiție de existență a societății, relațiile de apărare socială au apărut o dată cu societatea și au cunoscut atât forma relațiilor de cooperare cât și forma relațiilor de conflict.

Faptele îndreptate împotriva valorilor sociale atrăgeau reacția din partea persoanei vătămate care îmbrăca uneori forma răzbunării. Istoria societății primitive consemnează existența la origini a unei perioade a răzbunării individuale sau colective nelimitate. Această reacție nelimitată nu putea fi însă tolerată deoarece, datorită repetatelor conflicte ar fi dus la slăbirea societății prin distrugerea fizică a membrilor acesteia. De aceea, grupul social a simțit nevoia limitării reacțiunii victimei unei agresiuni, iar prima formă de limitare pare a fi fost regula sau principiul talionului, exprimat prin cunoscuta formulă “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” potrivit căreia riposta trebuia să fie proporțională cu intensitatea agresiunii. Nici această limitare a reacțiunii represive nu putea satisface însă interesele societății. Pe de o parte aplicarea regulii talionului, contrar aparențelor, putea duce la compromiterea ideii de justiție atunci când valorile vătămate prin agresiune și respectiv prin acțiunea de răzbunare nu aveau aceeași însemnătate pentru titularii lor, iar pe de altă parte duce totdeauna la o dublă pierdere pentru societate. De aceea, regula talionului a fost înlocuită cu compoziția, adică cu înțelegerea intervenită între părțile din conflict, în baza căreia victima primea o indemnizație pentru răul suferit.

Cât privește infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, în special cele care vizează darea și luarea de mită, acestea au o veche tradiție în orânduirile trecute. In Grecia Antică, mita era atât de frecventă încât Platon propunea să fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primeau daruri pentru a-și face datoria – “ nu trebuie să primești daruri – spunea el – nici pentru lucruri bune, nici pentru cele rele”. Deosebit de aspru erau pedepsiți magistrații care judecau strâmb în schimbul banilor primiți. Herodot povestește cum regele persan Cambyse a poruncit să fie ucis un judecător vinovat de corupție, iar cu pielea acestuia și-a tapițat scaunul.

Darius, un alt rege persan, obișnuia să-i condamne la moarte prin crucificare pe judecătorii corupți. Cicero considera, de asemenea, că magistratul care se lasă corupt săvârșea o crimă dintre cele mai grave. In popor se spune, pe drept cuvânt, că “atunci când un vinovat este achitat, e condamnat de fapt judecătorul”.

Cu toate acestea, la Roma, unde la început se pedepsea cu moartea judecătorul care primea mita, mai târziu, când corupția era în floare, s-a permis magistraților să primească daruri fără însă să depășeascã o anumită sumă în cursul unui an. Se spunea chiar ca pe un cetățean bogat, oricât ar fi de vinovat, nu se va găsi nimeni să-l condamne. Această lege a fost elaborată tocmai de nobili și cavaleri, singurele categorii de cetățeni care aveau acces la magistratură.

In Rusia, în vremea țarilor, mituirea funcționarilor era ceva obișnuit chiar în rândul demnitarilor de stat. A rămas celebru răspunsul dat de o asemenea “excelență” când i s-au oferit 3000 de ruble pentru o aprobare, spunându-i-se cu tot respectul că nu va afla nimeni. Acesta a răspuns: “dă-mi 5000 și spune-i cui vrei”.

Cine nu a auzit de prințul Talleyrand, om politic de la începutul secolului trecut, care a făcut o mare avere din cadourile primite drept mită pentru diverse servicii făcute celor ce apelau la el.

La români, în perioada feudală, au fost cunoscute două principale izvoare de drept cu aplicare și intensitate diferite în funcție de împrejurările în cadrul cărora se impuneau: dreptul cutumiar și dreptul feudal scris. Cât privește dreptul feudal scris, ce cuprindea pravilele laice care întăreau puterea domnitorului în dauna feudalilor aproape independenți, a însemnat un lung proces în cursul căruia privilegiul imunității feudale a dispărut treptat concomitent cu creșterea rolului aparatului de stat.

“Cartea românească de învățătură” cuprinde, în marea ei majoritate norme de drept penal. Infracțiunea (vina) și pedeapsa (certare) prevăzute în această pravilă erau stabilite și de legislația bizantină. Cele mai numeroase dispoziții se refereau la omor, furt, injurii, infracțiuni contra familiei (bigamie, incest), infracțiuni contra pudoarei și bunelor moravuri, dar prevedeau sancțiuni și pentru fapte ce constituiau infracțiuni de corupție (nedreptele luări).

In conștiința multor cetățeni mai este înrădăcinată ideea rămasă de pe vremea slujbașilor feudali că nu se poate obține nimic fără să dai ceva funcționarului, părere care nedreptățește marea majoritate a funcționarilor de astăzi care muncesc conștiincios, respectându-se pe ei înșiși și munca pe care o prestează, fiind un exemplu de cinste și corectitudine.

In dispozițiile pravilei, instigatorul și complicele erau în general pedepsiți la fel ca autorul. In multe cazuri stabilirea pedepsei era lăsată la aprecierea judecătorului (“după voia giudețului”).

După unirea din 1859 a Principatelor Române, s-a simțit, în mod imperios, necesitatea unificării legislative și în domeniul penal. In Moldova era în vigoare Condica criminală din 1826, iar în Țara Româneasca în 1850 a fost promulgată Condica criminală și de procedură. Acestea erau cele două Coduri penale în vigoare la momentul unirii care urmau a fi unificate și modernizate.

Codul Penal intrat în vigoare în 1865, în pofida numeroaselor obiecții referitoare la conținut și formă, a reușit să realizeze unificarea legislativă penală și să insereze reglementarea faptelor socialmente periculoase precum și pedepsirea lor, în contextul general al noilor relații sociale și politice de după 1859.

Burghezia s-a grăbit cu elaborarea Codului penal pentru a-și putea asigura unul din cele mai importante instrumente juridice în lupta împotriva dușmanilor ei și mai ales împotriva maselor populare. Acest cod, publicat în 1864, intrat în vigoare în 1865 a fost un pas inainte față de legislația feudală. Ulterior acest cod care a rămas în vigoare până în 1937 a fost supus la numeroase modificări.

Infracțiunile cunoscute în perioada precedentă continuă să existe aproape neschimbate cu unele deosebiri în ceea ce privește pedepsele. Unele infracțiuni se transformă, apar altele noi, unele pedepse se restrâng și până la urmă dispar (pedeapsa capitală).

In ceea ce privește faptele de corupție, erau reglementate sub formă de “nedreptele luări”, adica o faptă a unui funcționar care prin orice mijloace silește o persoană să-i dea bani sau alt profit de orice natură la care nu era obligat.

După constituirea statului național unitar român a existat un timp relativ scurt cu o pluralitate de prevederi penale. S-a creat astfel în România, o situație deosebită în privința aplicării legii penale, întrucât erau în vigoare mai multe legislații și anume: Codul penal din 1864, Legea ungară în principal Codul penal de la 1868 și Codul contravențional din 1879 (în Transilvania), Legea austriacă respectiv Codul penal austriac din 1852 (în Bucovina), iar în Basarabia unde fusese în vigoare Codul penal rus a fost extinsă legea penală din veche Românie (din 1919).

In toate aceste regiuni care în 1918 au devenit Marea Românie funcționa o legislație penală distinctă în ceea ce privește reglementarea unor fapte ce constituiau infracțiuni de corupție. Din considerente de politică legislativă, organele centrale ale vremii au păstrat în vigoare legislațiile penale existente până la elaborarea unui cod penal unic.

Incă din 1920 au început lucrările în vederea intocmirii noului cod unic, iar din 1925 lucrările de întocmire a proiectului de cod penal au fost preluate de Consiliul Legislativ înființat în același an. Votat și promulgat la 16 Martie 1936 Codul penal unic a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1937.

Acest cod a reflectat destul de concludent o orientare spre politica guvernanților de atunci, fapt ce s-a concretizat în principal printr-o reglementare minuțioasă a infracțiunii și a făcut o clasificare în crime, delicte și contravenții.

Faptele care erau prevăzute ca luare de mită erau trecute în categoria delictelor, fiind sancționate cu închisoare corecțională și interdicții corecționale ca pedeapsă accesorie.

Legislația penală din perioada 1938-1944, s-a caracterizat prin amplificarea faptelor incriminate și printr-o înăsprire excesivă a regimului pedepselor. Domeniul cel mai vizat al reglementărilor era cel al ordinii publice (politice) și siguranța statului. In timpul regimului antonescian se constată o amplificare a incriminărilor și o diminuare până la dispariție a garanțiilor procesuale.

După terminarea războiului, la începutul anului 1945, organele legislative ale vremii au adoptat o serie de acte normative foarte importante în materie penală. Printr-un Decret Lege erau pedepsiți foarte aspru criminalii și profitorii de război precum și cei care au fost găsiți vinovați de dezastrul țării.

In ceea ce privește reglementarea faptelor de corupție, numite delicte, fiind sancționate cu pedeapsa corecțională, Codul penal cuprindea o secțiune referitoare la “nedreptele luări”, fapta care era prevăzută (definită) astfel: “Funcționarul public care prin orice mijloace silește o persoană să dea bani sau alt profit, la care nu este obligată după lege, comite delictul de nedreaptă luare și se pedepsește cu închisoare corecțională”. Tot în codul de la 1937, într-o secțiune care privea explicarea unor termeni legali se regăsea definiția dată de legiuitor funcționarului ca subiect activ la infracțiunea de luare de mită (nedreapta luare), astfel: “Prin funcționar se înțelege acela care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă și cum a fost investit, o funcție sau o însărcinare de orice natură, în serviciul vreuneia din unitățile sau organizațiile obștești”. De asemenea erau funcționari militarii și preoții, iar membrii corpurilor legiuitoare erau scoși din sfera funcționarilor ca subiecți activi la infracțiunile de corupție.

In Codul penal din 1937, în capitolul “Delicte săvârșite de funcționari sau particulari”, în Secțiunea I erau reglementate faptele de dare și luare de mită. In ceea ce privește fapta incriminată ca luare de mită, legiuitorul definea în art.251, astfel: “Funcționarul public care în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la funcția sa, ori a face un act contrar îndatoririlor funcției sale, pretinde sau primește, fie direct, fie indirect: bani, bunuri, valori, comisioane sau orice alt folos ce nu i se cuvine după lege, ori acceptă o astfel de promisiune sau nu o respinge, săvârșește delictul de luare de mită ”. Potrivit alin.2 era pedepsită mai grav luarea de mită dacă era săvârșită de o persoană care făcea parte din Corpul Judecătoresc, Corpul Ofițeresc, ori o persoană care avea calitatea de funcționar însărcinat cu: contractarea, predarea, recepția sau supravegherea unor furnituri sau lucrări publice, cu atribuirea de orice drepturi asupra bunurilor statului, cu controlul aplicării legilor speciale pentru reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic, ori cu stabilirea sau încasarea drepturilor statului din taxe, timbre și impozite. De asemenea, erau pedepsiți mai grav constituind astfel o circumstanță mai agravantă, funcționarii publici care din cauza mituirii au săvârșit un act ilegal sau nedrept, ceea ce astăzi este calificat drept concurs de infracțiuni între luare de mită și infracțiunea săvârșită prin întocmirea actului nelegal. Delictul de luare de mită era sancționat mai sever și dacă era săvârșit de doi sau mai mulți funcționari publici, înțeleși în acest scop mai înainte sau în cursul executării infracțiunii.

In ceea ce privește obiectul mitei, în toate cazurile de luare de mită, banii sau bunurile, ori valoarea lor se luau în folosul statului – aceasta măsurău în folosul statului – aceasta măsură se aplică și în cazul infracțiunii de dare de mită neurmată de acceptare.

In orânduirea socialistă mita constituia un fapt deosebit de grav și se pedepsea cu o foarte mare severitate – “nici nu poate fi altfel dacă ne gândim ca funcționarul printr-o asemenea faptă se compromite nu numai pe sine, dar și instituția din care face parte” – spuneau autorii de drept penal ai vremii. In fața funcționarilor statul ridică multiple exigențe, deoarece prin funcția pe care o dețin, prin autoritatea de care se bucură, ei pot să facă nu numai bine dar și rău cetățenilor și statului socialist – din acest punct de vedere legea sancționa sever pe acei funcționari care se făceau vinovați de săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Legislația penală de după anul 1990 prevede sancționarea severă a celor care intră sub incidența art. 254 Cod penal.

Astfel, pentru eficiența combaterii corupției s-a urmărit perfecționarea cadrului legislativ menit să asigure transparența activității funcționarului public și a altor persoane cu atribuții de conducere, control, constatare și sancționare a faptelor de luare a deciziilor sau de influențarea acestora.

Acestei necesități i-a răspuns adoptarea de către Parlamentul României a Legii 83/1992, care a fost abrogată prin Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, lege care vine cu modificări la zi concretizându-se într-un act normativ special vizând faptele de corupție.

Ceeace aduce nou Legea 78/2000 este lărgirea cadrului infracțiunilor de corupție, cu cele prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice a infracțiunilor prevăzute în articolele 254-257 C.p. în funcție de calitatea persoanelor care le săvârșesc sau față de care se săvârșesc faptele ori în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit.

Corupția, este un fenomen deosebit ce se manifestă tot mai acut în plan intern și în context internațional, fapt ce a determinat noi reglementări în legislația românească.

Secțiunea I.2 Necesitatea protejării relațiilor privind autoritatea sau buna desfășurare a relațiilor de serviciu

Intr-o lume confruntată cu probleme diferite și complexe, activitățile de corupție și de obținere a unor foloase (bani) pe căi ilicite, impun ca mijloacele de prevenire și combatere să fie mult mai eficiente în înfrânarea acestui fenomen cu grave implicații economice, sociale, morale și juridice.

Corupția, spălarea banilor murdari, constituie o adevărată frână în calea rezolvării problemelor interne și internaționale, constituind un adevărat atac la democrație și la statul de drept. De aceea problema corupției, a prevenirii și combaterii ei constituie o preocupare pentru națiunile civilizate.

România ca subiect de drept internațional a semnat convenții privind prevenirea și combaterea corupției și a găsit că este necesar a crea și la noi un instrument juridic special pentru combaterea acestor fenomene negative. Faptele numite generic “de corupție” constituie o manifestare antisocială, ea prezintă un pericol social grav și aduce atingere relațiilor sociale a căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu sunt posibile fără apărarea bunului mers al activității organizațiilor de stat și private, prin asigurarea exercitării cu probitate de către funcționari (sau alți salariați) a atribuțiilor ce le sunt încredințate și prin combaterea faptelor de venalitate ale acestora.

In reglementarea relațiilor sociale și buna desfășurare a activității aparatului de stat și a funcțiilor sociale, funcționarii, funcționarii publici sunt chemați să asigure buna funcționare a organismului în care își desfășoară activitatea pe baza principiilor care caracterizează statul de drept. In vederea asigurării unei bune desfășurări a activităților de interes public este necesară intervenția legii penale, implicit se impune sancționarea severă a acelor funcționari care au o comportare incorectă făcând din funcția lor o sursă de venituri în detrimentul societății.

Infracțiunile cuprinse sub denumirea generică de infracțiuni de corupție nu formează un grup distinct în Codul penal, ci fac parte din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul cu toate că se diferențiază de celelalte infracțiuni din această categorie mai cu seamă prin caracteristicile elementului material care în esență constă în traficarea atribuțiilor specifice funcției deținute în schimbul unor foloase.

Codul penal sau/și alte legi speciale nu au dat o definiție conceptului de “corupție”, acest lucru a generat o tendință de extindere a conținutului acestui concept dincolo de limitele sale.

Aceasta situație a fost rezolvată prin adoptarea Legii 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin care conceptul de corupție a fost limitat la doar patru dintre infracțiuni, și anume: luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență. Legiuitorul face referire în textul de lege și la alte categorii de infracțiuni: infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție și infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție.

In ceea ce privește infracțiunile de corupție propriu-zise, structura juridică și conținutul acestora nu au suferit modificări prin adoptarea Legii 78/2000, acest lucru rezultând fără echivoc din dispozițiile legii în conformitate cu care infracțiunile de luare de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență se sancționeazț potrivit textelor de lege din Codul penal care le reglementează.

Ceea ce este comun acestor infracțiuni este obiectul juridic generic de grup care constă în relațiile sociale privind exercitarea cu cinste și probitate profesională de către funcționarii publici sau salariaților asimilați acestora, a atribuțiilor de serviciu ori cele încredințate în mod special.

Referitor la măsurile luate în vederea combaterii și prevenirii fenomenului corupției, în România au luat ființă o serie de organisme care se prezintă sub forma unor comisii la nivelul Parlamentului României pentru investigarea unor abuzuri sau cazuri de corupție semnalate în anumite domenii ale vieții sociale, de asemenea au fost înființate anumite structuri permanente care acționează în cadrul diferitelor autorități publice. Necesitatea combaterii fenomenului de corupție – care constituie o formă de poluare a vieții sociale și a tuturor sectoarelor de activitate – face necesară intervenția legii penale.

Sectiunea I.3 Aspecte comune cu privire la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul

Dintre faptele prevăzute ca infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul sancționate de Codul penal român, cele mai multe sunt incriminate și în majoritatea codurilor penale moderne și contemporane. Ceea ce catacterizează în principal sub grupul infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul este valoarea socială apărată și anume bunul mers al activității organizațiilor de stat și apărarea intereselor legale a persoanelor particulare.

Instituțiile publice și persoanele particulare sunt egal interesate ca să fie asigurată îndeplinirea regulată și eficientă de către funcționari (și alți salariați) a îndatoririlor de serviciu, ca exercițiul funcțiunilor să fie asigurat împotriva venalității unor funcționari sau a altor salariați precum și împotriva tendinței de a obține câștiguri ilicite.

Legea penală protejează activitatea instituțiilor publice contra abuzurilor și neglijenței funcționarilor săvârșite fie în raporturi interne, adică în prejudiciul imediat al unităților unde sunt angajați, fie în raporturile externe, adică în prejudiciul imediat al unor persoane particulare, care poate fi și o unitate alta decât aceea unde se pretează serviciul de către funcționar.

Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul au același obiect juridic generic dar prezintă și o strânsă legătură în raport cu obiectul lor juridic special și anume valoarea socială, adică apărarea bunului mers al activității instituțiilor publice implicit apărarea intereselor legale ale persoanelor.

Obiectul juridic special al infracțiunii de luare de mită îl constituie mănunchiul de relații sociale al căror normală formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu probitate de către funcționari (sau de către alți salariați asimilați acestora) a atribuțiilor de serviciu încredințate lor și fără a combate faptele de venalitate prin care se aduce atingere bunului mers al vieții sociale.

La infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul lipsește adesea obiectul material. La infracțiunea de luare de mită, foloasele injuste nu sunt obiectul material al faptei pentru că ele nu constituie obiectul ocrotirii penale, ci actele de serviciu. Subiect activ nemijlocit al acestor infracțiuni poate fi numai un funcționar în înțelesul art. 147 C.P sau alt salariat. In cazul câtorva infracțiuni (de exemplu: darea de mită și traficul de influență) subiect activ poate fi orice persoană, inclusiv funcționarii sau alți salariați. Subiectul activ este competent să înfăptuiască actul de serviciu prin intermediul căruia s-a produs urmarea prevăzută de normă juridică. Atunci când funcționarul nu avea această abilitate (de a întocmi actul), fapta va putea constitui altă infracțiune.

Subiect pasiv este în principal organizația de stat asupra căreia s-a răsfrânt urmarea prevăzută de lege. La luarea de mită, dacă pentru obținerea mitei este exercitată o constrângere asupra unei persoane, aceasta este și ea subiect pasiv special a infracțiunii.

La toate infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, existența infracțiunii este condiționată de o situație premisă, adică de preexistența în structura instituției publice a unui serviciu (organ) având sarcina de a se ocupa de anumite acte privind interesele generale sau ale particularilor, sarcină în îndeplinirea căreia se pot eventual săvârși fapte care constitiue infracțiuni de serviciu. Fără această situație premisă nu este posibilă săvârșirea unei infracțiuni de serviciu.

Elementul material în conținutul infracțiunilor de serviciu constă într-o acțiune sau inacțiune care produce totdeauna, ca urmare imediată, o atingere adusă bunului mers al activității unei organizații de stat însoțită uneori și de o vătămare a interesului legal al vreunei persoane.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile din această subdiviziune se săvârșesc în general cu vinovăție sub forma intenției, adică infractorul trebuie să-și fi dat seama de natura și urmările faptei sale și să fi dorit (intenție directă) sau să le fi acceptat (intenție indirectă). In anumite situații legea pedepsește și faptele săvârșite din culpă (neglijența în serviciu – art.249 C.P.).

Infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sunt în majoritatea lor comisive. La aceste infracțiuni pot fi concepute și efectuate acte care să constituie forme de activitate infracțională imperfectă, adică acte de pregatire și tentativă.

In ceea ce privește infracțiunile omisive, ele nu sunt susceptibile de tentativă, dar și în privința lor se pot efectua acte de pregătire.

Punctul final al desfãșurãrii activitãții infracționale este consumarea faptei. La infracțiunile de serviciu sau în legãturã cu serviciul, consumarea faptei implicã executarea acțiunii socialmente periculoasã prin care s-a adus atingere bunului mers al activitãții organizației de stat ori intereselor particularilor și s-au produs uneori anumite vãtãmãri.

In toate aceste situații pentru a fi realizatã integral latura obiectivã este necesar sã existe o legãturã de cauzalitate între activitatea infracționalã și urmarea imediatã.

Capitolul II. Analiza elementelor constitutive

Secțiunea II.1 Noțiune și definiție

Codul penal anterior adoptat în anul 1936, intrat în vigoare în anul 1937, reglementa infracțiunea de luare de mită în art. 251 și cuprindea următorul text: “Funcționarul public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la funcția sa, ori a face un act contrar îndatoririlor funcției sale, pretinde sau primește, fie direct, fie indirect bani, bunuri, valori, comisioane sau orice alt folos ce nu i se cuvine după lege, ori acceptă o astfel de promisiune sau nu o respinge, săvârșește delictul de luare de mită”.

Spre deosebire de acest text care făcea referire la bani, bunuri, valori sau comisioane, în art. 254 din actualul Cod penal se menționează numai bani sau alte foloase. Prin expresia “alte foloase” se înțelege orice profit, deci și bunurile, valorile, comisioanele la care se referea vechiul cod. In cuprinsul dispozițiilor din codul penal în vigoare nu sunt prevăzute agravante asemănătoare cu cele din art. 251 C.P. anterior (“pedeapsă era mai gravă dacă fapta era comisă de o persoană care făcea parte din Corpul Judecătoresc, Corpul Ofițeresc sau era un funcționar însărcinat cu unele atribuții administrative”), legea penală actuală făcând referire doar la noțiunea generică de “funcționari cu atribuții de control”, înțelegând ca prin aceasta să fie incluși atât funcționarii enumerați în vechiul text de lege penală cât și alți funcționari cu atribuții în controlul unor activități din cadrul instituțiilor de stat sau/și private.

In dreptul penal mituirea a fost privită de unii autori ca o faptă bilaterală la săvârșirea căreia participă în mod necesar prin acțiuni corelative două persoane și anume mituitorul, care dă mita și mituitul, care o primește. In raport de conduita subiecților participanți avem un subiect mituit în speță funcționarul sau funcționarul public ori alt salariat asimilat acestora) și un subiect care dă mita, numit mituitor.

In ceea ce privește incriminarea mituirii în dreptul penal există două sisteme:

sistemul incriminării unilaterale, care incriminează ca infracțiune numai luarea de mită, iar pe mituitor îl tratează ca participant la săvârșirea infracțiunii;

sistemul incriminării bilaterale sau al dublei incriminări care sancționează atât darea de mită cât și luare de mită ca infracțiuni de sine stătătoare. Acest sistem corespunde necesității de a reprima atât fapta de pericol social a mituitorului cât și pe cea a mituitului.

Actualul cod penal a adoptat sistemul bilateral potrivit căruia este reglementată atât luarea de mită ca infracțiune mai gravă cât și darea de mită.

Luarea de mită este infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul prin care legiuitorul a incriminat orice conduită a funcționarilor de a se lăsa influențați de interese materiale, de obținerea unor foloase ce nu i se cuvin.

In sprijinul combaterii și prevenirii fenomenului corupției, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea unor fapte de corupție. Ceea ce legea aduce nou în acest plan este lărgirea cadrului infracțiunilor de corupție cu cele prevăzute în legi speciale ca modalități specifice ale infracțiunilor menționate în art. 254-257 C.P. în funcție de calitatea persoanelor care le săvârșesc sau față de care se săvârșesc faptele ori în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit.

Funcționarul este ținut să-și îndeplinească atribuțiile în mod corect, să nu facă din exercitarea lor o sursă de venituri ilicite.

Astfel în art.254 C.P. legiuitorul a incriminat sub denumirea de luare de mita: “Fapta funcționarului care direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori accepta promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și înterzicerea unor drepturi.”

Secțiunea II.2 Obiectul juridic

Obiectul juridic generic al infracțiunii de luare de mită este constituit din relațiile sociale care formează obiectul juridic comun al tuturor infracțiunilor care aduc atingere activității organizațiilor de stat sau private ori a altor activități reglementate prin lege. Este vorba deci de fapte prin care se aduce atingere bunului mers al unităților publice sau private, ca și interesele cetățenilor, valori sociale care n-ar putea subzista fără cinstea de care trebuie să dea dovada funcționării și persoanele cu funcții de conducere, evitând să-și procure venituri ilicite prin exploatarea funcției deținute într-o unitate publică sau privată.

In acest mod definesc și unii autori obiectul juridic al infracțiunii de luare de mita subliniind că acesta este dat de relațiile sociale legate de cinstea, corectitudinea și probitatea funcționarilor, ca o condiție necesară a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu și activității autorităților și instituțiilor publice ori a altor persoane juridice, relații sociale cărora li se aduc atingeri de către funcționarii dinăuntrul organului de stat ori instituției publice sau altei persoane juridice în care își desfășoară activitatea.

Secțiunea II.3 Obiectul material

De regulă, infracțiunile de corupție nu au obiect material. Banii, bunurile sau alte foloase (sub forma de valori ori titluri de orice fel) și orice avantaje cu caracter patrimonial ori nepatrimonial (obținerea de bunuri, valori artistice, opere de artă) constituie mijloace prin care se comit infracțiunile și nu obiectul lor material.

La infracțiunea de luare de mită lipsește, de regulă, obiectul material. Totuși, atunci când funcționarul a efectuat actul pentru a cărui îndeplinire a primit mita, dacă acesta privește un obiect material, acesta va fi în același timp și obiectul material al infracțiunii. Această opinie nu poate fi împărtășită, deoarece nu efectuarea actului, ci pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase aduc atingere relațiilor sociale ocrotite prin legea penală.

Luarea de mită este lipsită de obiect material, însă, dacă acțiunea făptuitorului (funcționarul) privește în mod direct un bun, infracțiunea are un asemenea obiect, constând în bunul respectiv. Sumele de bani sau bunurile pretinse, primite, acceptate ori a căror oferire nu a fost respinsă, nu constituie obiect material al infracțiunii de luare de mită, ci sunt mijloace de săvârșire a infracțiunii.

In concluzie, obiectul mitei (bani, foloase materiale, etc) nu trebuie confundat cu cel al infracțiunii (obiect material) în ansamblul său.

Secțiunea II.4 Subiectul infracțiunii

Fapta incriminată în Codul penal sub denumirea de luare de mită este o infracțiune cu subiect activ nemijlocit calificat dat de un funcționar. Prin funcționar urmând a se înțelege potrivit art.147 Cod penal “orice persoană care exercită permanent sau temporar cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C.P.”.

Prin funcționar se înțelege persoana menționată în text precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145 C.P.

In definiția noțiunii de funcționar nu mai apar sintagmele “indiferent cum a fost investită sau însărcinare de orice natură, retribuită sau nu.”

Distincția dintre funcționari și funcționari publici este necesară, deoarece ajută la împărțirea din punct de vedere a legii penale în două categorii a salariaților, astfel: salariați – funcționari publici, salariați – funcționari (adică ceilalți funcționari), împărțire care are consecințe asupra tratamentului penal după calitatea faptuitorului. Așa, de pildă, art.258 C.P. prevede o extindere a răspunderii penale în cazul săvârșirii infracțiunilor, și asupra celorlalți funcționari, maximul special al pedepsei reducându-se cu o treime.

Noțiunea de funcționar public din dreptul penal are o sferă mai largă decât aceea de funcționar public din dreptul administrativ – acesta trebuie să fie investit oficial cu îndeplinirea funcției (deci nu este indiferent modul de investire și trebuie să fie remunerat pentru munca depusă).

Sub aspect penal ambele categorii de persoane (funcționar privit din punct de vedere al dreptului administrativ și funcționarul definit de legea penală) au calitatea de funcționar public și vor răspunde ca atare pentru faptele care presupun această calitate a subiectului.

S-ar putea susține ca funcționarul public, potrivit dreptului administrativ, apare mai apropiat de funcționarul nepublic (funcționar) definit în art.147 alin.2 C.P. cu diferența că face parte dintr-o unitate de drept public și nu una de drept privat.

In dreptul muncii, în locul noțiunii de funcționar se folosește noțiunea de salariat sau angajat, aceasta referindu-se numai la persoanele care îndeplinesc o activitate în baza unui contract individual de muncă legal încheiat, indiferent dacă angajatorul (patronul) este o persoană fizică sau juridică. In această categorie intră atât salariatul care execută o însărcinare în serviciul unei persoane juridice cu caracter patrimonial (societăți comerciale, regii autonome etc.) cât și în serviciul persoanelor juridice cu caracter nepatrimonial, cu scop nelucrativ (sindicate, uniuni de scriitori, fundații etc.). Noțiunea de salariat sau angajat este sinonimă cu cea de funcționar, sub aspect penal presupunând atât investirea legală în funcție cât și retribuția.

Fapta incriminată poate fi săvârșită de mai mulți autori (având calitatea de funcționari sau/și alți salariați), care au contribuit nemijlocit, în mod simultan (comisie, colectiv, echipă) sau succesiv la săvârșirea luării de mită. La comiterea acestei infracțiuni pot concura și alți subiecti activi în afară de autori – vezi instigatorii, complicii – pentru acești subiecți nu se cere calitatea de funcționar (sau alt salariat). Cu alte cuvinte infracțiunea de luare de mită este imputabilă instigatorilor și complicilor chiar și atunci când aceștia nu au calitatea cerută de lege pentru autorul infracțiunii (funcționarul public, funcționar sau alt salariat asimilat acestora).

Pentru o delimitare cât mai exactă a categoriilor de subiecți activi a acestei infracțiuni (luare de mită), legiuitorul a adoptat legi speciale (în speță Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea unor fapte de corupție) care prevăd, explică pe larg care sunt persoanele ce pot fi subiecți activi ai infracțiunii.

Atfel, pot avea calitatea cerută de lege pentru a deveni subiect activ al infracțiunii de luare de mită în calitate de autor următoarele categorii de persoane:

persoanele care exercită o funcție publică indiferent de modul în care au fost investite în cadrul activităților instituțiilor publice;

persoanele care îndeplinesc permanent sau temporar, potrivit legii o funcție sau o însărcinare în măsura în care participă la luarea deciziilor în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, unități cooperatiste sau alți agenți economici;

persoane care exercită atribuții de control potrivit legii;

persoane care acordă asistență specializată unor unități, în măsura în care participă la luarea deciziilor;

persoanele care dețin o funcție de conduce într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație;

alte persoane fizice decât cele descrise mai sus în condițiile prevăzute de lege.

Toate aceste persoane sunt obligate să-și îndeplinească îndatoririle de serviciu sau cele încredințate în mod special, cu respectarea stricta a legilor și a normelor de conduita profesionala.

Acele persoane ce pot fi autori ai infracțiunii de luare de mită sunt obligate să asigure ocrotirea, realizarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor fără a folosi funcția în scopul dobândirii pentru sine sau pentru altul de bunuri sau alte foloase necuvenite.

De asemenea legea prevede obligativitatea persoanelor care dețin o funcție publică, precum și a celor care dețin o funcție de conducere, de la director inclusiv în sus, din cadrul regiilor autonome, companiilor naționale, societăților comerciale cu capital de stat, instituțiilor financiar-bancare, să își declare averea în condițiile prevăzute de lege. Nedepunerea acestor declarații de avere atrage începerea din oficiu a procedurii de control a averilor funcționarilor.

Actul normativ (Legea nr. 115/1996) nu prevede unde se depune o asemenea declarație; există opinii cum că aceasta se face în fața organului ierarhic superior sau la cel care l-a numit în funcție, la organul sau de conducere sau de administrație.

Cu privire la calitatea de subiect activ al infracțiunilor de corupție este de reținut că acesta este circumstanțiat, calificat, cu excepția infracțiunilor de trafic de influență și eventual a unor infracțiuni definite de lege ca infracțiuni ce constituie modalități specifice ale infracțiunii prevăzute în art. 257 C.P. precum și cu excepția infracțiunii prevăzute de art. 255 C.P. (darea de mită) și celor asimilate ei, aceste fapte putând fi săvârșite de orice persoane incluzând aici și pe funcționari.

Ceea ce concretizează Legea nr. 78/2000 este incidența prevederilor art. 254-257 C.P. și în ceea ce-i privește pe manageri, directori, administratori și cenzori ai societăților comerciale, companiilor societăților naționale, regiilor autonome și oricăror alți agenți economici.

Prin director sau director general (manager) al societății comerciale se înțeleg administratorii desemnați ca atare de Consiliul de Administrație al societății comerciale; administratorul societății comerciale este persoana fizică – asociat sau neasociat – desemnată de Adunarea Generală a Asociaților sau acționarilor pentru a îndeplini acte de administrație a societății (funcția de administrator există la societățile pe acțiuni, în comandită pe acțiuni, societăți pe acțiuni și cele cu răspundere limitată). Cenzorul este persoana fizică însărcinată de Adunarea Generală a societății comerciale cu această funcție dintre asociații sau acționarii ori dintre contabilii autorizați și cu studii superioare.

Prin noțiunea de agenți economici la care face referire Legea nr. 78/2000 va trebui să se înțeleagă toate asociațiile, companiile și organizațiile care, chiar dacă nu sunt de interes național, desfășoară o activitate economică ori acte și fapte de comerț potrivit dispozițiilor din Codul Comercial.

Prin urmare și managerii, directorii și administratorii ori cenzorii acestor agenți economici vor fi avuți în vedere de articolele din codul penal ce reglementează faptele de corupție (art.254-257) ori celor asimilate faptelor de corupție ori în legătură directă cu faptele de corupție (vezi Legea nr. 78/2000).

In practica judiciară s-a reținut că au calitatea de funcționari și deci pot fi subiecți ai infracțiunii de luare de mită, cadrul didactic care primește o sumă de bani pentru a favoriza un candidat la examene; expertul însărcinat de instanța care primește un folos (ori bani) pentru a întocmi un raport favorabil uneia dintre părți; organul de poliție care primește bani pentru a nu face acte de cercetare în legătură cu o infracțiune etc.

Există unele controverse cu privire la faptul dacă avocatul poate fi subiect al infracțiunii de luare de mită și s-a statuat ca avocații angajați să acorde asistență juridică intră în categoria subiecților activi la infracțiunea de luare de mită. Ulterior Instanța Supremă cu prilejul judecării unui recurs extraordinar și-a modificat practica în sensul ca avocatul pledant nu poate fi asimilat cu “alt salariat” și în consecința nu este subiect al infracțiunii de luare de mită.

In motivarea deciziei s-ar reține faptul ca potrivit prevederilor art. 254 C.P. subiectul activ al infracțiunii de luare de mită trebuie sa aiba calitatea de funcționar sau alt salariat asimilat acestuia.

Conform art. 147 si 148 C.P., prin funcționar sau “alt salariat” se întelege acea persoana care exercita temporar și cu orice titlu, indiferent dacă și cum a fost investita, o însărcinare în serviciul unui organ sau instituție de stat, ori unei intreprinderi sau organizații de stat.

Din examinarea structurii organizatorice și funcționale a Colegiilor de avocați, organizații cu caracter profesional, în raport cu reglementarea din Decretul nr. 281/1954 cu modificările ulterioare, rezultă că sub acest aspect trebuie făcută o distincție între avocații care au numai calitatea de membri ai colegiului în baza căreia sunt abilitați să exercite profesia de avocat, de acordare a asistenței juridice justițiabililor, și avocați aleși în organele de conducere ale colegiului și Birourilor Colective de Asistență Juridică, deoarece în sensul prevederilor legale anterior menționate – numai aceștia din urmă pot fi subiecți activi ai infracțiunilor de serviciu.

Este de remarcat că potrivit art. 34 din Decretul nr. 218/1954 angajarea avocatului se face de către justițiabili prin intermediul Biroului Colectiv de Asistență Juridică și că el indeplinește în cadrul procesului rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat având împuternicirea de a le reprezenta sau asista înaintea instanțelor de judecată.

Avocatul pledant are deci în cadrul colegiului un statut juridic și profesional propriu, autonom, de liber profesionist, care cuprinde drepturile și obligațiile prevăzute de lege și de normele de deontologie profesională.

Persoanele care îndeplinesc însă funcții în organele de conducere sau în aparatul colegiului de avocați sunt retribuite din fondurile comune ale colegiului tocmai pentru că ele îndeplinesc o însărcinare în serviciul acesteia (în sensul prevederilor art. 148 C.P.).

De reținut faptul că în momentul săvârșirii faptei subiectul trebuie să aibă calitatea cerută de lege, anume aceea de a fi funcționar. Dacă faptuitorul în momentul săvârșirii faptei nu avea această calitate dar a pretins sau primit foloase ori a acceptat promisiunea lor, cu condiția dobândirii în viitor, fapta ar putea constitui eventual o înșelăciune.

S-a reținut că inculpatul fiind administrator al unei societăți comerciale, având ca obiect și jocuri de întrajutorare, a pretins și a primit de la 12 persoane, în mod repetat, diferite sume de bani pentru a le asigura premierea anticipată prin înscrierea într-o evidență specială, ceea ce nu s-a mai realizat datorită încetării jocului respectiv.

S-a apreciat că fapta inculpatului nu poate fi incadrată la infracțiunea de luare de mită deoarece nu avea calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 254 C.P., considerându-se însă că activitatea sa de inducere în eroare a celor 12 persoane întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C.P.

Apelul declarat de procuror a fost respins. Declarând recurs, procurorul a susținut că fapta trebuia încadrată la infracțiunea de luare de mită. Recursul este fondat.

Din moment ce inculpatul avea calitatea de administrator al societății comerciale, fiind astfel funcționar în accepțiunea art. 147 alin.2 C.P., fapta sa de a fi pretins și primit, în această calitate, diferite sume de bani de la 12 persoane, atrage încadrarea juridică a faptei în luare de mită prevăzută de art. 254. alin. 1 C.P.

In practica judiciară recentă s-au pronunțat hotărâri contradictorii și în ceea ce privește calitatea de medic ca subiect activ al infracțiunii de luare de mită.

Astfel, Judecătoria Brașov a condamnat pe inculpatul B.E. pentru săvârșirea a 7 infracțiuni de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C.P.

Instanța a reținut că în cursul anului 1990 inculpatul în calitate de medic primar, șef al secției “Nou-născuți” de la Spitalul Municipal de Obstretică și Ginecologie Brasov a pretins sau acceptat bani și diferite bunuri în 7 cazuri pentru a-și exercita atribuțiile sale de serviciu. Tribunalul Brașov a admis recursul declarat de inculpat și l-a achitat cu motivarea că faptele nu sunt dovedite.

Recursul extraordinar declarat în cauză a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală care schimbând temeiul achitării a motivat că medicul nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită deoarece nu are calitatea de funcționar.

Curtea Supremă de Justiție, în complet de 7 judecători a admis recursul extraordinar declarat împotriva ultimelor două hotărâri și a decis că atâta timp cât inculpatul a îndeplinit funcția de medic șef de secție al Spitalului Municipal Brașov, instituție sanitară de stat, are în raport cu prevederile legale calitatea de funcționar și deci poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită.

Intr-un alt caz în care a fost condamnat inculpatul C.L. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită și primirea de foloase necuvenite prevăzute de art. 254 alin. 1 C.P. și respectiv art. 256 C.P. S-a reținut în fapt că în perioada 1989-1997, inculpatul a îndeplinit funcția de medic generalist având ca atribuții de serviciu examinarea lucrătorilor de la unitățile comerciale, vizarea periodică a carnetelor de sănătate ale acestora, verificarea stării igienico – sanitare a localurilor de alimentație publică și întocmirea actelor de constatare cu privire la condițiile igienico – sanitare de la unitățile de diferite profile. Incălcându-și aceste atribuții de serviciu, inculpatul a pretins și primit de la 18 persoane bani și bunuri pentru a întocmi documentația în vederea autorizărilor diferite magazine și baruri, pentru a întocmi sau viza carnetele de sănătate, pentru a nu lua măsuri de sancționare contravențională sau pentru eliberarea certificatelor de sănătate în vederea căsătoriei. In perioada 1994-1995 inculpatul a primit de la alte 9 persoane bani și bunuri după îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

In apărare inculpatul a invocat împrejurarea că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și primirea de foloase necuvenite. Aceeași susținere a făcut-o și prin apelul declarat, invocând în acest sens Legea nr. 74/1994. Apelul i-a fost respins ca nefondat, cu motivarea că în perioada săvârșirii faptelor inculpatul îndeplinea funcția de medic într-o unitate medico – sanitară publică fiind funcționar în sensul legii penale, deci poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită și de primirea de foloase necuvenite.

Susținerile inculpatului potrivit cărora medicul nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunilor pentru care a fost acuzat, nu poate fi primită. Chiar dacă Legea nr.74/1994 privind exercitarea profesiei de medic, inființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, în art.2 alin. 3, menționează: “medicul nu este funcționar public în timpul exercitării profesiei medicale, prin natura umanitară și liberală a acesteia” se impune a fi lămurită natura juridică a acestei legi dacă este sau nu o lege penală.

Prin lege penală potrivit art. 141 C.P. se înțelege: “orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete”. Această normă explicativă privește acele dispoziții care au caracter penal, adică acelea care prevăd incriminări și sancțiuni penale.

Legea privind exercitarea profesiei de medic este, în ansamblul sau o lege cu caracter civil. Având în vedere această natură juridică a legii, nu se poate vorbi nici de aplicarea principiului “mitior lex”.

Așa fiind, aplicarea legii penale intervine în toate situațiile în care s-a încălcat relația dintre medic și autoritatea pe care o reprezintă și nu între medic și pacient.

Infracțiunea de luare de mită poate fi comisă în oricare formă a participației penale. Este absolut necesar ca, coautorii să aibă calitatea cerută de lege – aceea de a fi funcționar, funcționar public ori “alt salariat asimilat acestora”.

Instigator sau complice poate fi însă orice persoană care îndeplinește cerințele legii pentru a răspunde penal.

Cel care dă mită (mituitorul) nu este participant la infracțiunea de luare de mită, ci autor al unei infracțiuni distincte și anume darea de mită prevăzută de art. 255 C.P.

De lege ferenda s-a propus pentru definirea noțiunii de funcționar public textul: “prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul vreuneia dintre unitățile” privind autoritățile publice, administrația centrală și locală, autoritatea judecătorească, instituțiile publice sau alte persoane juridice de drept public.

Funcționarul va putea fi definit astfel: “prin funcționar se înțelege orice persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice de drept privat”.

Un alt text va putea avea nota marginală “persoana care exercită un serviciu de necesitate publică” și va suna astfel: “prin persoana care exercită un serviciu de necesitate publică se înțelege orice persoană particulară care exercită profesia de avocat, medic sau alte profesii de interes general pentru care este necesară o abilitare specială a autorităților și care este supusă controlului acestora fără a fi în serviciul vreunei unități publice sau private”.

Aceeași calitate o au și persoanele particulare care exercită un serviciu declarat de necesitate publică printr-un act al autorității executive.

Subiectul pasiv al infracțiunii de luare de mită este autoritatea publică, instituția publică, instituția sau altă persoană juridică de interes public, ori persoana juridică privată în serviciul căreia înfăptuitorul își îndeplinește atribuțiile de serviciu.

Dacă obținerea mitei este rezultatul constrângerii exercitată de funcționar asupra unei persoane fizice, aceasta este subiect pasiv special al infracțiunii de luare de mită.

Secțiunea II.5 Latura obiectivă a infracțiunii

In cadrul infracțiunilor pe care le poate comite un funcționar, un loc important prin gravitatea ei ocupă luarea de mită.

In acest caz funcționarul își comercializează, își vinde funcția și încrederea care i-au fost acordate primind direct sau indirect ori pretinzând bani sau alte foloase, ori numai acceptând promisiunea unor astfel de foloase.

In schimbul acestora el se angajează să facă ceva, sau să nu facă ori să întârzie efectuarea uni act care intră în atribuțiile funcției sale.

Așa cum se observa, mita prezintă unele trăsături specifice care trebuie bine reținute spre a putea deosebi aceste fapte de alte încălcări pe care le-ar putea comite funcționarul și care nu prezintă aceeași gravitate ca luare de mită.

Infracțiunea de luare de mită are conținuturi alternative, putându-se realiza sub aspectul elementului material printr-o acțiune de primire sau pretindere de bani sau alte foloase necuvenite funcționarului în scopul de a îndeplini sau neîndeplini atribuțiile de serviciu.

Alteori infracțiunea se poate comite prin omisiune, atunci când funcționarul nu respinge promisiunea sau oferte de bani sau foloase necuvenite făcută de mituitor în scopul încălcării îndatoririlor de serviciu.

In ceea ce privește fapta incriminată situația premisă care intră în structura sa constă în existența unui serviciu funcționând ca o autoritate, organ, instituție de stat, societate comercială și care are competențe de a efectua acte de natura celor care prilejuiesc săvârșirea acestei infracțiuni.

Situația premisă se răsfrânge asupra calității impuse subiectului activ – funcționar sau alt salariat – conferindu-i acestuia anumite îndatoriri de serviciu care sunt indispensabil legate de însăși existența infracțiunii.

Acțiunea făptuitorului de “a pretinde” ceva (bani sau alte foloase) înseamnă a cere cuiva în mod stăruitor, a formula o anumită pretenție. Pretinderea semnifică cererea exprimată fără dubiu de către subiectul activ, în sensul că dorește să primească folosul nelegal. In această modalitate de săvârșire a infracțiunii inițiativa aparține funcționarului (făptuitorului). Nu este necesar că pretenția formulată de funcționar să fie satisfacută. Acțiunea de pretindere se poate realiza în orice mod – prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, dar trebuie să fie înțeleasă de cel căruia i se adresează.

A primi ceva înseamnă a prelua, a lua ceva în posesie. Primirea implică o dare efectivă, iar inițiativa aparține mituitorului. Acțiunea de primire trebuie să fie voluntară și spontană, ea presupune o concomitență între acceptarea propunerii și primire.

Acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite de către funcționar reprezintă acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire. Acceptarea presupune întotdeauna o ofertă, iar funcționarul fiind pus în fața promisiunii o acceptă. Acceptarea poate fi expresă sau să rezulte neîndoielnic din anumite manifestări care relevă aceasta.

Nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase ilustrează lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului la oferta de mituire care i se face. Această pasivitate a funcționarului nu poate fi însă de orice natură, ci ea trebuie să fie izvorată dintr-o atitudine favorabilă ideii de acceptare a mituirii.

Nerespingerea unei promisiuni nu poate fi concepută fără acordul corelativ al formulării unei promisiuni de către o altă persoană. Această modalitate de săvârșire a infracțiunii de luare de mită nu este decât o acceptare tacită, ea fiind incriminată separat pentru a se stabili clar obligația funcționarului de a respinge o asemenea promisiune.

Obligația de a respinge promisiunea care a fost astfel stabilită are menirea de a-l determina pe funcționar să acționeze cu fermitate împotriva mituitorului pentru a apăra prestigiul și onoarea funcției care o ocupă.

Modalitățile de săvârșire a infracțiunii se pot realiza direct de către funcționar sau indirect prin intermediul altor persoane ori prin alte mijloace (poștă, tren etc.).

Elementul material al faptei se săvârșește întotdeauna înaintea efectuării sau neefectuării actului de serviciu ori a realizării lui necorespunzătoare.

Nu este obligatoriu că folosul injust să fie determinat în momentul acceptării promisiunii, după cum acest folos poate consta și în într-un împrumut ori în efectuarea unei plăți de către mituitor pentru cel mituit.

Infracțiunea subzista chiar dacă folosul pretins sau promis făptuitorului nu i se mai remite efectiv.

Pentru întregirea elementului material al laturei obiective a infracțiunii de luare de mită este necesar că pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea de promisiuni să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Banii pot fi efectivi (monede, bancnote) sau sub forma de valori ori titluri de orice fel. Banii sau celelalte foloase la care se referă acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să fie necuvenite, adică făptuitorul să nu fie îndreptățit a le pretinde, primi, accepta.

Fapta se comite în legătură cu un folos necuvenit subiectului activ pe care acesta îl primește sau urmează a-l primi de la mituitor.

In practica judiciară s-au exprimat câteva puncte de vedere și în legătură cu înțelesul noțiunii de folos necuvenit. Astfel s-a subliniat faptul că mita se deosebește de comision.

Comisionul rezultă întotdeauna dintr-un contract comercial ori își are izvorul într-un act sau fapt comercial, deci este necesar să existe o însărcinare de a efectua legal o tranzacție comercială.

Prin foloase necuvenite unii autori înțeleg orice folos material care ar constitui o îmbogățire fără just temei adică o sporire a activului patrimoniului făptuitorului pe cale ilicită a exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor sale de serviciu.

Legea enunță exemplificativ deoarece aceștia reprezintă mijlocul cel mai frecvent de corupere a funcționarului.

Prin “foloase”, în sensul legii penale, se înțeleg și împrumuturile, căci întrebuințarea acestora asigură beneficii. Prin urmare în mod just s-a stabilit că este lipsită de temei apărarea șefului de personal a unei unități care a propus angajarea pe o funcție pentru o persoană care nu îndeplinea condițiile necesare pentru a ocupa acel post, iar în Comisia de examinare a susținut interesul respectivei persoane, obținând în schimb anterior, unele sume de bani pe care le-a justificat ca împrumuturi urmând deci să le restituie.

Folosul ilicit este dobândit sau urmează a fi dobândit de către autor (făptuitor – funcționar) în schimbul unei prestații a îndeplinirii, neîndeplinirii ori a întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul efectuării unui act contrar acestei îndatoriri.

Folosul necuvenit poate fi remis funcționarului înainte sau după încălcarea de către acesta a îndatoririlor de serviciu, cu mențiunea că primirea folosului ulterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu trebuie să fie precedată de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni.

Dacă făptuitorul primește banii sau alte foloase după îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea executării unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu fără o pretindere sau acceptare prealabilă, fapta nu constituie luare de mită, ci infracțiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C.P.

Banii sau foloasele trebuie să fie pretinse sau primite cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă, adică pentru îndeplinirea, neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Dacă făptuitorul pretinde sau primește o sumă de bani ori alte foloase cu titlu de obligație care trebuia îndeplinită de cel ce solicita efectuarea actului deși o asemenea obligație nu este impusă de lege, fapta nu constituie luare de mită ci abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Există opinia potrivit căreia fapta va constitui abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și nu luare de mită, ori de câte ori funcționarul va motiva destinația bunului sau banilor și va destina efectiv profitul ilicit primit nu în folos propriu ci în folosul unității.

O cerință esențială pentru existența infracțiunii de luare de mită este ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere a îndeplinirii și pentru care se pretinde, se primește, se acceptă sau nu se respinge oferta unor foloase, să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului.

Funcționarul care pretinde sau primește bani ori foloase necuvenite trebuie să fie competent a îndeplini sau a nu îndeplini acel act în momentul săvârșirii faptei (acțiunii sau inacțiunii) incriminate. Nu interesează dacă ulterior comiterii faptei funcționarul și-a pierdut această competență.

Dacă în momentul pretinderii de foloase necuvenite făptuitorul nu avea potrivit atribuțiilor sale de serviciu posibilitatea și competență de a îndeplini, a neîndeplini (promisiunea făcută), însă a lăsat să se creadă că are abilitatea legală în acest sens, fapta nu poate primi calificarea de luare de mită ci eventual de înșelăciune.

Cu privire la înțelesul noțiunii de act privitor la îndatoririle de serviciu, practica judiciară a statuat că și actele pe care o persoană cu funcție de conducere, le poate efectua în mod nemijlocit, chiar dacă ele sunt în atribuția directă a unui alt funcționar, se circumscriu cerințelor art. 254 C.P. Cu alte cuvinte chiar dacă primarul efectuează nemijlocit activități pentru care l-a delegat pe viceprimar sau activități ce intră în sarcina șefului serviciului de urbanizare sau de personal, pentru îndeplinirea cărora solicită sau îndeplinește bani sau alte foloase, el va raspunde pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 C.P.

Nu este necesar ca actul privitor la îndatoririle de serviciu să fie unic; el poate să constituie și componenta unei activități finale, la care participa și alți funcționari având atribuții legate de această activitate .

De asemenea o cerință esențială pentru existența infracțiunii de luare de mită este aceea că banii sau foloasele primite, pretinse sau acceptate să nu fie datorate funcționarului în mod legal. Banii ori foloasele necuvenite prezintă o retribuție, o răsplată a conduitei incorecte a făptuitorului care s-a angajat să îndeplinească sau nu, un anumit act determinat privitor la îndatoririle sale de serviciu.

Acțiunea de primire sau pretindere trebuie să fie anterioară sau concomitente cu momentul întocmirii actului sau neefectuării acestuia ori întocmirea unui act contrar atribuțiilor sale de serviciu.

Ori de câte ori neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu constituie infracțiune prin ea însăși, luarea de mită va intra în concurs cu acea faptă penală. Infracțiunea subzistă chiar dacă folosul pretins sau promis făptuitorului nu i se mai remite efectiv.

O problemă discutată în literatura juridică a fost aceea dacă poate exista luarea de mită în cazul în care valoarea folosului material primit de funcționar este foarte redusă.

Opiniile au fost împărțite, însă practica instanței supreme promovează ideea că atâta timp cât art.254 C.P. nu cere existența unei proporții între valoarea actului pretins de la funcționar și suma de bani sau folosul ilicit obținut de către acesta – rezultă că, în consecință, conținutul infracțiunii se realizează.

Urmarea infracțiunii constă într-o stare de pericol pentru desfășurarea corespunzătoare a serviciului în unitatea al cărei angajat este făptuitorul, precum și pentru prestigiul acesteia, cele două valori sociale fiind în fapt inseparabile.

Intre activitatea infracțională și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă din însăși materialitatea activității desfășurate de făptuitor.

Secțiunea II.6 Latura subiectivă

Sub aspectul laturei subiective, infracțiunea de luare de mită prevăzută la art. 254 C.P., se săvârșește numai cu intenție directă.

Făptuitorul (funcționarul) prin realizarea acțiunii incriminate, știind că banii sau foloasele nu i se cuvin, îndeplinește ori nu îndeplinește sau întârzie realizarea unui act că intră în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, ba mai mult el face un act contrar acestor îndatoriri.

Cerința săvârșirii faptei cu intenție directă în toate modalitățile normative, rezultă din scopul special pe care îl urmărește în oricare din acțiunile sau inacțiunile incriminate.

Latura subiectivă constă în săvârșirea faptei cu intenția de a lua mită, adică cu intenția directă și în scopul special:

de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, adică a unui act licit pe care funcționarul este competent și obligat să-l îndeplinească;

de a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, adică a unui act licit pe care funcționarul este competent și obligat să-l îndeplinească, dar în schimbul mitei acceptă sau promite în mod ilicit să nu-l îndeplinească;

de a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, adică de a efectua actul licit cu o întârziere ilicită, convenabilă mituitorului;

de a face un act contrar acestor îndatoriri, adică de a efectua un act ilicit.

In cazul în care actul ilicit în vederea căruia a fost luată mită și care a fost îndeplinit constituie prin el însuși infracțiune, va exista concurs real de infracțiuni.

De precizat că în textul art. 254 C.P. termenul de scop este folosit în accepțiunea sa strictă de finalitate ce se situează în afara infracțiunii. Astfel este suficient să se constate că finalitatea prevăzută în textul incriminator a fost urmărită de făptuitor, indiferent că s-a realizat sau nu, pentru ca să existe intenția calificată și deci să existe infracțiunea de luare de mită.

Pentru existența infracțiunii este neapărat necesar ca în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, făptuitorul să fi urmărit acest scop.

Dacă funcționarul pretinde sau primește bani ori alte foloase necuvenite, dar nu în scopul expres prevăzut de lege, anume acela de a îndeplini sau neîndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act sau a elibera un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, fapta nu constituie infracțiunea de luare de mită.

Legea nu cere ca scopul urmărit prin săvârșirea faptei să fie efectiv realizat, chiar dacă ulterior săvârșirii acțiunii incriminate, făptuitorul nu are conduita la care s-a angajat, fapta sa constituie luare de mită.

Mobilul infracțiunii de luare de mită constă, de regulă, în dorința funcționarului de a obține câștiguri fără muncă, întrucât aceasta îl determină cel mai des la luarea hotărârii infracționale.

Secțiunea II.7 Consumarea infracțiunii

Analizând conținutul legal al infracțiunii de luare de mită, observăm că dintre cele patru modalități de realizare al elementului material, două, respectiv acceptarea și nerespingerea promisiunii sunt în esență acte premergătoare ale primirii efective a mitei pe care însă, legiuitorul le-a incriminat autonom, punându-le pe același plan cu luarea de mită propriu-zisă.

In practica judiciară s-a decis că infracțiunea de luare de mită se consumă în momentul în care se pretinde folosul și nu în acela în care este primit. S-a apreciat că este suficientă o simplă acceptare a promisiunii făcute, predarea banilor sau foloaselor putând să aibă loc ulterior sau putând să nu se realizeze.

Nu are relevanță împrejurarea dacă banii (foloasele necuvenite) s-au dat după efectuarea actului ori după acordul intervenit între mituit și mituitor sau dacă fapta nu a fost urmată de primirea banilor pretinși sau promiși.

Luarea de mită consumându-se în momentul pretinderii sau primirii (acceptării promisiunii ori nerespingerii acesteia) folosului necuvenit, orice activitate ulterioară acestui moment nu are nici o influență asupra existenței infracțiunii.

Fapta constituie luare de mită chiar dacă făptuitorul restituie folosul primit ori refuză să primească folosul promis, dar ulterior acceptării promisiunii sau dacă funcționarul este înlăturat din funcția pe care o ocupă.

Tentativa la infracțiunea de luare de mită, deși posibilă nu este sancționată de lege.

Secțiunea II.8 Regimul sancționator

Potrivit dispozițiilor art. 254 C.P., luarea de mită în conținut de bază se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani, iar în varianta agravată (prevăzută de alin.2 al aceluiași art.) pedeapsa este de la 3 la 15 ani.

Potrivit legislației speciale (Legea nr.78/2000) este de reținut că luarea de mită săvârșită de către funcționari cu atribuții de control, de constatare a contravențiilor sau de constatare, urmărire și judecată, maximul special al pedepsei se majorează cu un spor de doi ani.

In cazul în care luarea de mită este săvârșită în interesul unei asociații, organizații sau grupări criminale, ori a unuia dintre membrii acesteia, maximul pedepsei se majorează cu 5 ani.

Potrivit art. 254 alin 3 C.P., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul mitei se confiscă, această confiscare are natura juridică a confiscării speciale prevăzută de art. 118 alin.1 lit.c C.P., care prevede că “lucrurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplati pe infractor”, se confiscă.

Nu vor fi supuse confiscării decât bunurile remise efectiv celui condamnat pentru luare de mită, iar dacă acestea nu se găsesc, este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Când luarea de mită s-a săvârșit în participație, se va confisca de la fiecare participant numai “beneficiul” realizat personal.

De precizat că funcționarul (sau alt salariat asimilat acestuia) subiect activ al infracțiunii de luare de mită nu poate fi obligat la plata echivalentului unor bunuri pe care doar le-a pretins, i-au fost promise sau pe care chiar el le-a restituit mituitorului.

Capitolul III. Forma agravată

Potrivit alin.2 al art. 254 C.P. “fapta prevăzută în alin.1, dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15ani și interzicerea unor drepturi”.

In doctrină și practică au existat diferite discuții cu privire la înțelesul noțiunii de funcționar cu atribuții de control – care sunt sancționați mai aspru decât ceilalți funcționari atunci când săvârșesc infracțiunea de luare de mitț, potrivit art. 254 alin.2 C.P. care a fost introdus prin Legea nr. 65/1992.

Necesitatea care a stat la baza adoptării uni regim sancționator mai aspru a impus extinderea acestui regim și la organele de constatare și sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor.

Uneori în practică este foarte greu de făcut distincție între funcționarii cu atribuții de control și ceilalți funcționari. Astfel polițistul desemnat să supravegheze păstrarea ordinii și liniștii publice are și atribuții de control și prin urmare poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită prevăzută de alin.2 art.254 C.P.

Exercitarea “de atribuții de control” în accepțiunea art. 254 alin.2 C.P., presupune examinarea sau analiza permanentă ori periodică a unei activități sau situații, în vederea urmăririi evoluției acesteia sau luării de măsuri de remediere, iar nu simpla constatare, surprindere sau înregistrare a unei realități.

In raport cu aceste criterii, șeful de tren în exercitarea îndatoririlor de a “verifica și emite legitimațiile de călătorie în tren” nu are “atribuții de control” în sensul agravanței prevăzute de art. 254 alin. 2 C.P. – încât nu poate fi subiect al infracțiunii de luare de mită în această formă calificată.

Printr-o sentință a Tribunalului Maramureș a fost condamnat inculpatul A.F. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin.2 C.P. S-a reținut în fapt că A.F. fiind șef al unui tren accelerat în ziua de 15 Ianuarie 1997 a primit cu ocazia verificărilor legițimatiilor de călătorie, suma totală de 28.000 lei, de la mai mulți călători frauduloși pentru a nu lua măsurile ce se impuneau. Apelul declarat de inculpat a fost respins. Recursul declarat de inculpat este fondat.

Potrivit art. 254 alin.2 C.P., săvârșirea infracțiunii de luare de mită de către un funcționar cu atribuții de control, constituie o condiție de agravare a răspunderii penale ori, din fișa de atribuții a inculpatului rezultă că acestuia îi revenea obligația de a “verifica și emite legitimațiile de călătorie în tren”. Această obligație nu poate fi asimilată însă cu “atribuțiile de control” la care se referă alin. 2 al art. 254 C.P., astfel de atribuții presupunând examinarea sau analiza permanentă ori periodică a unei activități sau a unei situații sau pentru a urmări evoluția și a se lua măsurile de remediere a aspectelor negative constatate.

Așa fiind, inculpatul avea îndatorirea de a desfășura doar o activitate de constatare, de surprindere a unor cazuri de încălcare a regulilor privind călătoria pe calea ferată, ceea ce diferă în mod vădit de activitatea de control.

Ca urmare, nefiind întrunită cerința de agravare prevăzută de alin.2 al art. 254 C.P., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de luare de mită, forma de bază prevăzută de alin.1 al art. 254 C.P.

Aceste decizii corecte în argumentarea lor și-au pierdut relevanța și eficiența juridică în condițiile adoptării Legii nr. 78/ 18 Mai 2000, act normativ care în art. 7 alin. 1 îl plasează pe conductorul de tren în postura de organ de constatare și sancționare a contravențiilor, astfel încât pretinderea de bani ori de foloase de către el se încadrează, după intrarea în vigoare a actului normativ menționat, în dispozițiile art. 254 alin. 2 C.P.

Din formularea “funcționar cu atribuții de control” din alin.2 al art. 254 C.P., introdus prin Legea nr. 65/1992, rezultă că subiectul activ calificat al infracțiunii prevăzute de acest text de lege trebuie să fie:

funcționar în sensul legii penale și

să aibă atribuții de control.

Din analiza expresiei “funcționar cu atribuții de control” reiese că legiuitorul leagă aceste atribuții în mod exclusiv de calitatea de funcționar al subiectului activ al infracțiunii de luare de mită.

Aceasta înseamnă că pentru realizarea infracțiunii de luare de mită prevăzută în alin.2 al art. 254 C.P., nu se cere ca pretinderea ori primirea de bani sau alte foloase, ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase sau nerespingerea ei să se facă exclusiv în legătură cu atribuțiile de control ale funcționarului în cauză.

Astfel, legiuitorul ar fi recurs la o formulare din care să rezulte o legătura directă între modalitățile obiective de săvârșire a infracțiunii și atribuțiile de control ale funcționarului, prevăzând cerința ca acțiunile care caracterizează latura obiectivă a infracțiunii să fie comise numai în legătură cu atribuțiile de control ale funcționarului. O asemenea formulare ar putea fi exprimată spre exemplu, într-un text de lege, cum ar fi: “fapta prevăzută în alineatul 1, dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, în legătură cu aceste atribuții, se pedepsește…”.

In lipsa unei asemenea formulări exprese se poate trage concluzia că este realizată condiția subiectului activ calificat al infracțiunii ori de câte ori funcționarul în cauză are atribuții de control, indiferent de faptul că luarea de mită s-a săvârșit în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii, îndeplinirii unor atribuții de control, de a face un act contrar acestor atribuții sau a oricăror altor îndatoriri de serviciu ale funcționarului în cauză.

Prin “control” se înțelege activitatea de verificare, de analiză permanentă ori periodică a unei activități pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire; prin activitatea de “a păzi” înțelege, a sta de pază pentru a nu lăsa pe cineva să fugă, cu sinonimele de a veghea, a străjui.

Intre cele două acțiuni există deosebiri de esență, activitatea de control presupune o subordonare a celui controlat, în timp ce activitatea de pază este aceea de supraveghere (a veghea cu ochii), a păzi ca bunurile unității să nu fie sustrase sau distruse.

A considera că paznicul are atribuții de control în sensul art.254 alin.2 C.P. înseamnă a adăuga la lege, iar dacă legiuitorul ar fi avut aceasta în intenție, ar fi prevăzut în mod expres în textul de lege incriminat, fapta săvârșită de un funcționar cu atribuții de pază și control.

Printr-o sentință a Tribunalului Bacău, au fost condamnați inculpații, paznici la Societatea Comercială “Diana Forest S.A Bacău”, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la furt și luare de mită prevăzută de alin.2 art. 254 C.P. S-a reținut în fapt că în ziua de 15 Aprilie 1995 un salariat al aceleiași societăți a convenit cu paznicii contra sumei de 50000 lei să-l ajute să scoată produse finite din magazia societății, pe care le-a transportat la domiciliul său.

Cum funcția de paznici îndeplinită de inculpați, nu implica atribuții de control în sensul legii penale, a fost admis apelul acestora și s-a dispun schimbarea încadră rii juridice din alin.2 in alin.1 al art. 254 C.P.

O dată cu adoptarea Legii nr. 78/2000 privind combaterea fenomenului corupție, s-a impus ca persoanele care dețin o funcție publică precum și cele care dețin o funcție de conducere de la director inclusiv în sus în cadrul Regiilor Autonome, companiilor naționale, societăților comerciale cu capital majoritar de stat, instituțiilor financiar-bancare, cu obligația să-și declare averea în condițiile prevăzute de lege (Legea nr. 115/1996). Nedepunerea acestor declarații de avere atrage începerea din oficiu a procedurii de control a averii.

Dispozițiile legii privind pervenirea, combaterea și sancționarea unor fapte de corupție (Legea nr. 78/2000) precizează că persoanele (funcționarii și salariații asimilați cu funcționarii având și atribuții de control) au obligația să-și declare în termen de 30 de zile de la primire orice donație directă sau indirectă ori daruri manuale primite în legătură cu exercitarea funcțiilor sau atribuțiilor lor, cu excepția celor care au valoare simbolică. De aceea nu constituie fapta de corupție, primirea de daruri care au valoare simbolică – aici se pot include darurile ocazionale, de exemplu: cadouri de Crăciun sau Anul Nou ori cele legate de evenimente istorice, cele care marchează ziua de naștere, precum și darurile care exprimă un sentiment de recunoștință sau respect personal. Astfel, micile daruri primite cu ocazia unor manifestări științifice, artistice, istorice sau culturale, având o valoare de marcare a evenimentului – nu pot constitui mita.

Capitolul IV. Aspecte procedurale

Apăruta cu mare întârziere, în urma unor discuții cu privire la definirea și stabilirea infracțiunilor de corupție, legea pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, vine să clarifice unele aspecte procedurale privitoare la faptele de corupție.

Infracțiunile incriminate în Legea 78/2000 ca infracțiuni de corupție sau ca infracțiuni asimilate acestora ori ca infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție, se urmăresc și se judecă potrivit regulilor de procedură obișnuite prevăzute de Codul de Procedură Penală.

Dacă aceste fapte sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit art. 465, 467-479 C.P.P. Acțiunea penală pentru asemenea infracțiuni se pune în mișcare din oficiu. Aceasta înseamnă că procedura specială se aplică obligatoriu acestor infracțiuni (prevăzute de legea 78/2000 ca fiind fapte de corupție, asimilate acestora sau în legătură directă cu acestea) când sunt comise în condiții de flagranță.

Ca urmare, constatarea infracțiunilor se face potrivit dispozițiilor art. 467 C.P.P., cu întocmirea procesului verbal în care se consemnează cele constatate cu privire la săvârșirea faptei, declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane, precum și cu îndeplinirea obligațiilor organului de urmărire penală privind dreptul persoanele ascultate de a completa sau citi declarațiile date.

Dacă infracțiunile prevăzute în art. 21 alin.1 din Legea 78/ 2000, nu sunt flagrante, urmărirea penală și judecată se efectuează potrivit procedurii de drept comun. Astfel, sesizarea organelor de urmărire penală se poate face prin plângere sau denunț, conform prevederilor art.221-227 C.P.P.

Potrivit art. 23 din Legea 78/2000, persoanele cu atribuții de control sunt obligate să înștiințeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare de săvârșire a infracțiunilor sau cu privire la orice date din care rezultă că s-a săvârșit o asemenea faptă ilicită.

In ceea ce privește competența, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procurorul de la unitatea (parchetul) corespunzătoare instanței de judecată în prima instanța, pentru infracțiunile prevăzute de lege ca infracțiuni de corupție (luare de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influență – acestea fiind prevăzute în codul penal la art. 254-257).

Dacă faptele de corupție sunt comise de către militari sau angajați civili din structurile militare, competența cercetării și judecății revine procurorului militar, respectiv instanței militare.

Pentru infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție (prevăzute de art. 10-13 din Legea nr.78/2000) și cele în legătură directă cu aceste infracțiuni, cercetarea se face de către organul de cercetare penală sub supravegherea procurorului de la unitatea corespunzătoare instanței care judecă fondul cauzei. In timpul efectuării urmăririi penale pentru asemenea fapte, în scopul strângerii de probe, procurorul poate să dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile:

punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora;

punerea sub supraveghere și ascultarea liniilor telefonice;

accesul la sistemele informaționale;

comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată de documente bancare, financiare sau contabile.

Pentru motive temeinice aceste măsuri pot fi prelungite de procuror prin ordonanța motivată, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

In cursul judecății, instanța poate dispune prelungirea acestor măsuri prin încheiere motivată.

S-a observat faptul că Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea unor fapte de corupție cuprinde unele reglementări derogatorii față de dispozițiile legii bancare (Legea nr.58/1998). Astfel, art.26 din Legea nr.78/2000 prevede “secretul bancar și cel profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată sau Curții de Conturi”.

Cu privire la sfera de aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr.78/2000, s-a pus problema dacă acesta abrogă art. 37 din Legea nr. 58/1998 (Legea bancară), care limitează accesul organelor de urmărire penală ți judecătorești la secretul bancar. Potrivit art. 33 din Legea nr. 78/2000 orice dispoziție contrară se abrogă.

Intrucât există o lege nouă care reglementează aceeași materie, se va aplica legal, aceasta exprimând voința actuală a legiuitorului.

Ca urmare, dispozițiile art. 37 din Legea nr.58/1998 se abrogă prin dispozițiile art. 26 din Legea nr.78/2000 cu privire la inopozabilitatea secretului bancar și profesional numai în cazurile când sunt indicii temeinice cu privire la una din infracțiunile prevăzute de lege ca infracțiuni de corupție, asimilate acestora sau în legătura directă cu acestea.

Potrivit art. 143 alin. 3 C.P.P sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală, a săvârșit fapta.

Desprindem concluzia că dispozițiile art 37 din Legea nr.58/1998, referitoare la secretul profesional și bancar sunt abrogate parțial, adică doar în ceea ce privește infracțiunile expres prevăzute ca fiind fapta de corupție, asimilate acestora sau în legătură directă cu acestea, pentru celelalte infracțiuni săvârșite în sistemul bancar se aplică dispozițiile legii bancare.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin.1 din Legea nr.78/2000, persoanele cu atribuții de control sunt obligate să înștiințeze (să sesizeze) organul de urmărire penală sau după caz organul de constatare a săvârșirii infracțiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operațiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală.

De asemenea, persoanele cu atribuții de control sunt obligate ca în cursul efectuării actelor de control să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.

Potrivit art. 24 din Legea nr.78/2000, persoanele care cunosc operațiuni ce antrenează circulații de capitaluri sau alte activități privind sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate cu acestea ori din infracțiuni ce au legătură directă cu infracțiunile de corupție, au obligația să sesizeze organele de urmărire penală sau, după caz, organele de constatare a săvârșirii infracțiunii ori organele de control abilitate de lege. Sesizările anonime nu pot fi luate în considerare (art. 25 alin.3 din Legea nr. 78/2000).

Judecarea infracțiunilor de corupție și a celor asimilate acestora precum și cele în legătură directă cu acestea, se face potrivit regulilor procesuale din dreptul comun, dar se pot constitui și complete specializate potrivit Legii de organizare judecătorească.

Prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare pentru infracțiunile reglementate de această lege, instanța de judecată trebuie să dispună confiscarea banilor, valorilor sau altor bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a-l răsplati pe infractor, ori cele dobândite prin comiterea acesteia. Se dispune această măsură a confiscării speciale numai dacă banii sau bunurile nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

Dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Hotărârea judecătorească definitivă de condamnare sau de achitare se poate publica în ziarele centrale sau locale menționate în hotărâre (potrivit art. 30 din Legea nr.78/2000).

Aceste prevederi au rolul de a atrage atenția asupra unor cazuri cu implicații deosebite în viața socială; este de reținut că publicarea trebuie dispusă de instanța care a pronunțat hotărârea definitivă în condițiile legii procesual penale.

Publicarea nu este obligatorie, deoarece în textul de lege se face precizarea că “se poate publica”. Inculpatul poate solicita publicarea în cazul pronunțării unei hotărâri de achitare, situație care va contribui la eliminarea suspiciunilor cu privire la persoana sa, generată de implicarea sa în proces în aceasta calitate.

Capitolul V. Aspecte de drept comparat

In legislația penală a altor state există o sistematizare a normelor penale speciale în cadrul codurilor penale ale statelor respective. Aceste coduri nu prevăd în partea specială decât o parte a incriminărilor, existând numeroase legi penale speciale și legi speciale cu dispoziții penale.

In unele legislații occidentale infracțiunile sunt împărțite în crime, delicte și contravenții (de exemplu în Franța) sau delicte și contravenții.

Codul penal german împarte infracțiunile în crime (verbrechen) și delicte (vergehen) pentru contravenții existând o lege specială (gesetzuber ortnungswedrigkeiteise). In concepția legislației penale contravențiile sunt încălcări care se situează în afara legii penale, o poziție similară adoptând și legislația anglo-americană.

In codul penal italian după prima aparte denumită “Despre infracțiuni în general”, în partea a doua sunt prevăzute delicte în special, iar în partea a treia sunt prevăzute contravențiile.

Până la adoptarea noului cod penal francez, legea penală franceză facea distincție între infracțiunile care aduc atingere intereselor publice și infracțiuni contra intereselor private, grupând infracțiunile pe baza acestora în două titluri. Noul cod penal francez adoptat la 22 Iulie 1992 și intrat în vigoare la 1 Septembrie 1993, nu face distincție între faptele îndreptate contra intereselor publice sau private și adoptă o nouă sistematizare a normelor speciale grupându-le astfel:

norme ce reglementează “crimele și delictele contra persoanei”;

normele ce reglemetează “crimele și delictele contra bunurilor”;

normele ce reglementează “crimele și delictele contra națiunii, statului și ordinii publice”.

In legislația penală spaniolă infracțiunile se împart în delicte (delictos) și abateri (faltas). Majoritatea infracțiunilor sunt prevăzute în codul penal alături de care se află în vigoare legi penale speciale. Partea specială a codului penal spaniol cuprinde în Cartea a doua delictele și pedepsele aplicabile acestora, iar în Cartea a treia sunt reglementate abaterile și pedepsele aplicabile acestora. Codul penal spaniol nu cunoaște și nu folosește noțiunea de “crimă”.

Capitolul VI. Concluzii

Fenomenul corupție reprezintă expresia concretă a unui ansamblu de acte și fapte ilicite, ilegale și imorale, care contravin normelor sociale și juridice existente și acceptate în societate, fenomen determinat de un complex de cauze și condiții de natură socială, economică, politică, morală și culturală.

In societatea românească de după Decembrie 1989, se observă o acută tendință de creștere a actelor și faptelor de corupție la toate nivelurile societății, tranziția de la o societate totalitară la una democratică nefiind singura explicație a acestui fenomen.

Astfel, s-a impus cu necesitate găsirea unor mijloace legale pentru a reduce și pune sub control acest fenomen, în condițiile în care, așa cum este unanim recunoscut, corupția nu poate fi eradicată în totalitate.

Corupția se corelează cu criminalitatea organizată și cu infracționalitatea financiar-economică, iar în România frecvența acestui gen de infracțiuni se asociază cu afectarea domeniilor strategice, politice, economice și sociale, determinând decapitalizarea Regiilor Autonome și a societăților comerciale cu capital de stat, blocarea retehnologizării, diminuarea piețelor de desfacere, neîncrederea în justiție etc.

Necesitatea stopării sau punerii sub control a acestor fenomene a impus apariția Legii nr.78 din 18 Mai 2000, care a fost adoptată după îndelungi dezbateri parlamentare și care trebuia adoptată cu mult timp inainte. Este o lege foarte utilă, dar ca orice lege, este perfectibilă și deocamdată trebuie aplicată ca atare.

O parte a opiniei consideră că punctul nevralgic al aplicării legislației penale pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, este dat de sistemul probator existent în sistemul penal românesc, insuficient corelat cu noile realități, sistem care trebuie reformat și îmbunătățit, aliniat sistemelor din țări cu democrație avansată.

Este adevărat că Legea nr.78/2000 introduce unele reglementări noi în privința probelor, dar acestea sunt insuficiente pentru combaterea fenomenului corupție, fiind necesară completarea acestor instituții noi, moderne și eficiente, care și-au dovedit cu prisosință forța probantă în țările avansate.

Din punct de vedere al unor specialiști în drept penal, două sunt instituțiile care ar trebui introduse în mod obligatoriu în noul cod de procedură penală, sau cel puțin prin modificarea sau completarea Legii nr.78/2000:

instituția investigatorilor acoperiți și

instituția protecției martorilor.

Cum foarte plastic era exprimat un punct de vedere în doctrina americană funcționarul public corupt nu va avea aerul de criminal pe care îl are un gangster sau un traficant de droguri, ci dimpotrivă va aduce cu el în sala de judecată credibilitatea instituției din care face parte.

Astfel stând lucrurile, mărturia agentului ce a lucrat sub acoperire combinată cu documente video și audio, poate constitui o probă prea puternică pentru a mai putea fi răsturnată în vreun fel.

Iată de ce, mai mult ca oricând, se impune instituția agentului sub acoperire, cu caracter de generalitate în materia probelor în procesul penal în condițiile în care deja s-au făcut primii pași – Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, conținând în premieră această instituție (art.1 lit.k).

In al doilea rând, legea pentru protecția martorilor a devenit o necesitate pentru că mai mult decât în oricare alt domeniu al aplicării legii penale, martorii apar într-un proces privind săvârșirea infracțiunii de corupție, au nevoie de protecție. Oamenii care pot depune mărturie nu tac din lașitate, ci din teama pentru viața lor și a familiilor lor.

Prin urmare, statul român trebuie să-i ferească pe posibilii martori în procesele de corupție de “conspirația tăcerii”, iar legea pentru protecția martorilor este cel mai puternic dintre toate posibilele instrumente în acest sens.

Eficiența acțiunilor anti-corupție nu poate fi atinsă fără cointeresarea organismelor judiciare, dotarea cu mijloace tehnice adecvate, aplicarea corectă a legislației specifice, salarizarea corespunzătoare a sectoarelor în care se dorește reducerea corupției și abordarea fenomenului corupție de la nivelele înalte spre cele inferioare.

O alta problemă o constituie infracțiunile săvârșite în condițiile crimei organizate care vor fi anchetate obligatoriu de către procuror în cadrul urmăririi penale.

In doctrină s-a arătat că crima organizată semnifică activități ilicite cu o anvergură considerabilă, planificate și realizate de grupări de infractori constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite. In atingerea obiectivelor pe care și le propun, structurile crimei organizate utilizează metode și mijloace de mare violență, recurg la corupție și șantaj precum și la acțiuni disimulate cu apartenență licită.

Proiectul de modificare a codului penal arată că “prin crima organizată se înțeleg activitățile desfășurate de o organizație sau asociație sau de un grup constituit din cel putin 3 persoane, cu o structură determinată, în scopul obținerii unor beneficii materiale sau a altor foloase, ca urmare a dobândirii ori exercitării controlului asupra unor localități, cartiere, zone, piețe sau asupra unor structuri economice, politice sau sociale, prin folosirea puterii economice de care dispun infractorii sau a forței rezultante din legăturile acestora cu ceilalți membri ai organizației, asociației sau grupului, ori prin folosirea violenței, intimidării, corupției, șantajului sau prin alte mijloace frauduloase”.

Pentru a stimula activitatea de combatere a corupției (a crimei organizate în general), legea prevede ca procurorii care funcționeaza în cadrul secției de combatere a corupției și criminalității organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, al serviciilor și birourilor teritoriale specializate, precum și judecătorii completelor specializate ca și specialiștii din domeniul vamal, bancar și financiar vor primi pe lângă celelalte drepturi bănești (salariu) un spor de 30% din salariul de bază.

Bibliografie:

C. Mitrache, “Drept penal român”, Editura Șansa, București 1994.

Dan Baciu, Sorin M. Radulescu, “Corupția și crima organizată în România”, Editura Contitent XXI, București 1994.

Emil Molcuț, Emil Cernea, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Șansa, București 1994.

G. Antoniu, C. Bulai, “Practica judiciară penală – Partea specială vol.III”, Editura Academiei, București 1987.

G. Antoniu, S. Daneș, T. Vasiliu, D. Pavel, “Codul penal al R.S.R – comentat și adnotat”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1977.

G. Antoniu, M. Popa, S. Daneș, “Codul penal pe înțelesul tuturor”, Editura Politică, București 1988.

Ghe. Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, “Drept penal – Partea specială”, Editura Europa Nova, București 1997.

Ion Ceterchi, “Introducere în studiul dreptului”, Editura Științifică, București 1962.

Ion Ceterchi, “Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Științifică, București 1993.

Ion Neagu, “Tratat de procedură penală”, Editura Pro, București 1997.

L. Moldovan, “Luarea de mită în codul penal al R.S.R”, Cluj 1970.

Octav Loghin, Tudorel Toader, “Drept penal – Partea specială”, Casa de editură și presă Șansa, București 1994.

Oliviu Aug. Stoica, “Drept penal – Partea specială”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1976.

V. Dobrinoiu, “Corupția în dreptul penal”, Editura Romfel S.R.L, București 1995.

V. Dobrinoiu, “Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1993.

V. Dongoroz, R. Stanoiu, C. Bulai, “Explicații teoretice ale codului penal român, vol. IV. Partea specială”, Editura Academiei R.S.R, București 1972.

Codul penal și Codul de procedură penală.

Legea nr. 78 din 18 Mai 2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 219, privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Colecția revistei “Dreptul” și “Drept penal”.

Colecția revistei “Criminologie și criminalistică”.

Colecția revistei “Pro Lege”.