Lrc.sintaxa Cursul 2 [608138]

CORESPONDENȚA UNITĂȚILOR SINTACTICE

După Diaconescu ( Sintaxa, p. 210) „una dintre trăsăturile de bază a unităților sintactice o
constituie raportul de corespondență care se stabilește între ele, ca manifestare a unităților
structurale”.
Corespondența unităților sintactice se realizează în cadrul unui sistem determinat, pe baza
paralelismului relațional și funcțional care se stabilește între două niveluri aparținând aceleiași
ierarhii. În cadrul raportului de corespondență, partea de propo ziție se corelează funcțional cu
propoziția, iar sintagma se corelează relațional cu fraza. Părțile de propoziție și propozițiile sunt
unități funcționale, purtătoare de funcții (atribut – atributivă), în timp ce sintagma și fraza sunt
unități relaționale și reprezintă sfera de manifestare a relațiilor sintactice.
Expansiunea se realizează în cazul transformării unei părți de propoziție în propoziție prin
introducerea unui indice de predicație și a unui relator frastic, iar contragerea se realizează în caz ul
transformării inverse, prin renunțarea la cele două elemente menționate mai sus.
Diaconescu (loc. cit) afirmă că raportul discutat se manifestă între părțile de propoziție și
propozițiile subordonate corespunzătoare, ca unități funcționale, iar între sin tagmă și frază, ca
unități relaționale. Numai părțile de propoziție dependente și propozițiile subordonate se pot
corela în planuri paralele, ca expresie a relațiilor de determinare sau de subordonare. Relațiile de
coordonare nu au calitatea de a participa la organizarea ierarhică a unităților sintactice și de aceea
unitățile coordonate nu pot fi corespondente din punct de vedere structural.
 Observații:
În acest punct, constatăm faptul că raportul de corespondență asociază unei părți de propoziție
principale, o propoziție subordonată și, deci, secundară, așa cum se întâmplă în cazul raportului subiect –
subiectivă.
Nu se angajează într -un raport de corespondență nici predicatul, întrucât acesta nu implică prezența unui
antecedent (a unui regent), fiind în in cidență zero; ceea ce apare la nivelul frazei ca propoziție subordonată
predicativă este corespondentul numelui predicativ, care este o parte de propoziție dependentă.
 Aspecte de corespondență
– atât partea de propoziție, cât și propoziția subordonată se realizează ca determinanți ai
aceluiași termen regent, având bază de expansiune comună ( Om curajos > Om care este
curajos) ;
– partea de propoziție și propoziția subordonată corespunzătoare se realizează ca expresie
sintactică a aceleiași relații de dependenț ă atât la nivel sintagmatic, cât și la nivel frastic
(Dorința de a învăța > Dorința să învețe);
– atât partea de propoziție, cât și propoziția subordonată corespunzătoare îndeplinesc
aceeași funcție sintactică față de termenul regent; unitatea funcțională fi ind asigurată de
referința la același regent și de prezența aceleiași relații de determinare în care sunt
angrenate cele două unități corespondente;
– paralelismul dintre cele două unități este relevat și de prezența unor elemente comune în
componența relato rilor sintagmatici ( din cauză de > din cauză că);
– blocarea relației de corespondență este împiedicată prin menținerea aceleiași cantități
informative
Vin cu prietenul meu. > Vin cu cine pot.! ( nu se mai poate discuta despre corespondență în astfel de
cazur i).

ENUNȚUL
Gramaticile moderne propun termenul de enunț, fie ca o altă unitate sintactică, pe lângă
parte de propoziție, propoziție, frază, fie ca unică unitate a sintaxei, așa după cum propune GALR.
Acceptând enunțul ca unică unitate a sintaxei se elimin ă discuțiile controversate pe care le ridică
corespondența unităților gen: propoziție și frază.
Enunțul este unitatea de bază a comunicării, entitate a discursului. Suport lingvistic
(constituit din mijloacele oferite de limbă), enunțul face posibil transferul de la un vorbitor la altul
a unor informații exterioare sistemului lingvistic, informații referitoare la „realitate" în ipostaza ei
obiectivă, dar și subiectivă, reală sau ipotetică, imaginară; prin enunț se realizează schimbul de
informații, îmbogățirea, completarea, corectarea informației, orice proces discursiv – dialog sau
monolog – se întemeiază pe această unitate lingvistică, care presupune existența sistemului
(enunțul se constituie din fapte de limbă), dar nu aparține sistemului, nu face parte din sistem,
decât ca virtualitate, ca actual izare eventuală a uneia dintre „ schemele" compatibile cu
posibilitățile de care dispune sistemul.
Unitate de bază a comunicării reprezentată printr -o secvență fonică asociată cu o
semnificație în ve derea transferului de informație.
Ca unitate comunicativă, enunțul se caracterizează prin referențialitate și prin corelare
pragmatică a unei secvențe fonice cu o informație.
Ca realizare lingvistică, enunțul reprezintă asocierea secvenței fonice, delimit ată prin pauze,
cu un anumit contur intonațional.
Clasificare
Enunțuri nestructurate sunt secvențe fonice care se identif ică cu unitatea lexicală (cuv. s au
locuțiune) și sunt neanalizabile: – interjecții, subst. ( Atenție! Liniște!) , adv. ( Jos!) + INTONAȚIE care
îi conferă referențialitate (spre deosebire de unitatea lexicală respectivă).
= comunică o informație privind reacția vorbitorului față de un fapt extralingvistic.
Enunțuri structurate = sunt grupări de 2/3 unități lexicale asociate semantic și sintactic și
referențializate prin INTONAȚIE;
= se organizează în jurul unei forme verbale la mod personal care ancorează referențial
structura lingvistică și determină configurația lingvistică d e ansamblu a comunicării (verbul are
poziție privilegiată datorită informației gramaticale specifice asociate flexionar, care îi conferă
statutul de marcă principală a referențializării).
Structura semnificativă a enunțului
Ca unitate a comunicării, enunțul este dependent de „referința” a cărei expresie o reprezintă și de
posibilitățile lingvistice combinatorii oferite de sistem. În organizarea oricărui enunț interferează
două planuri: informațional și sintactic.
Organizarea sintactică a enunțului
Componentele lexicale ale enunțului structurat se asociază prin afinități semantico -referențiale și
sintactice, constituind ansambluri coerente informațional, unități sint actic organizate, cu grade
diferite de autonomie.
Organizarea componentelor enunțului se realizează prin relațiile sintactice.

Tipuri de enunțuri în funcție de scopul comunicării
În procesul comunicării, vorbitorii produc diverse acte de vorbire. Scopul comunicativ al
acestor acte de vorbire este semnalizat prin str ucturi specializate (propoziții și fraze) și prin
intonație.
Structurile sintactice pot fi:
– enunțiative/asertive: Copiii sunt cuminți.
– interogative: Sunt copiii cuminți?
– imperative: Copii, fiți cuminți!
– exclamative: Ce copii cuminți!

Selecția structurilor sintactice prin care un vorbitor realizează un act de vorbire depinde de
mai mulți factori:
1. contextul ( participanții la actul de comunicare, relațiile dintre aceștia, locul unde are loc
schimbul verbal, momentul etc.);
2. strategia discurs ivă adoptată de interlocutori;
3. forța persuasivă a enunțului.
Enunțuri asertive – sunt enunțuri prin care locutorul comunică alocutorului o informație din
realitatea extralingvistică. Acest tip de enunțuri reprezintă enunțurile fundamentale ale oricărei
limbi naturale:
 au scopul de a informa;
 au caracter structurat.
Structura enunțurilor asertive – se pot delimita în funcție de diverși factori:
implicarea/nonimplicarea afectivă a locutorului împarte enunțurile asertive în obiective/neutre
(intonație de închidere, de continuitate, enumerativă, parantetică și de suspensie) și
subiective/exclamative ;
Funcțiile enunțurilor asertive : exprimă adevărul.
Enunțurile asertive pot fi exprimte uneori prin construcții interogative retorice: I-am spus să
nu spună nimic nimănui. Crezi că m -a ascultat?
Tot asertive sunt și enunțurile prin care se realizează acte de solicitare de informații
introduse prin vb. ca a întreba, a se interesa: Ea a întrebat dacă mai vine cineva.
Enunțuri asertive care funcțion ează în cadrul actelor directive: Ei, poate răspunzi la întrebare!
Din punct de vedere pragmatico -discursiv, enunțurile asertive pot exprima o opțiune, o
mărturisire, o constatare sau o descriere a unui fapt, un avertisment, o predicție, dirijare dinspre
locutor spre alocutor.
Enunțuri imperative exprimă un ordin, o comandă, un îndemn, o interdicție, intenția
comunicativă a locutorului fiind de a -l determina pe alocutor să acționeze într -un anume fel (nu
poartă obligatoriu valoare de adevăr ca cele asertive ).
– pot avea caracter structurat: Du-te mai repede la școală! sau nestructurat: Hai!

Structura enunțurilor imperative:
Enunțurile imperative se pot structura direct sau indirect (cu sau fără medierea altor acte –
enunțurile imperative indirecte sunt formulate în cadrul unor acte mediate/asertive: Vrei să taci? ).
Modurile verbale predicative din structura enunțurilor imperative:
1. structuri realizate prin forme verbale la moduri personale: imperativ ( Pleacă!) , indicativ
(Vii repede!) , conjunctiv ( Să vii repede!) ;
2. structuri realizate prin forme verbale nepersonale: infinitiv ( A se agita înainte de utilizere!) ,
supin (De învățat!) . În imprecații se folosește foarte frecvent condiționalul: Luate -ar…! Duce -te-ai…!
o specifice enunțurilor imperative sunt formulele de adresare reprezentate de de nominale le
V. sau de interjecții ( Doamnă P, …, Măi,…).
o prin trecerea la vorbirea indirectă se pierde caracterul imperativ.

Funțiile enunțurilor imperative : acte directive, prin care locutorul urmărește să îl determine
pe alocutor să acționeze într -un anumit mod.
Enunțuri exclamative sunt construcții de tip afectiv ce exprimă o stare afectivă a locutorului –
simultan cu reacția afectivă, locutorul transmite sau solicită alocutorului o anumită i nformație.
Structura enunțurilor exclamative:
– se structurează în funcție de factori diverși: contur intonațional, organizarea sintactică
marcată prin elemente adjectivale sau adverbiale asociate cu tipare sintactice de gradare și
intensitate + interjecții și elemente exclamative + modificări de topică.
Frumoasă femeie (elipsă)!
Uite vezi ! ăsta e cusurul tău. – independente
Și numai așa se putea liniști biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!
– incidentă
Arză -l-ar focul! – modificări de topică
Cât de frumoasă s -a făcut!, Că proastă mai ești!, Unde nu începe să plouă!
– elemente exclamative
Cum de și -a permis? – întrebări
Of! Ce m -ai obosit! – interjecții
– prin trecerea din vorbirea directă în vorbire indirectă enunțurile exclamative își pierd
caracterul exclamativ.

Funțiile enunțurilor exclamative:
– exprimă reacții, atitudini.
Enunțuri interogative
– structuri sintactice specializate pentru a formula întrebări;
– prezintă particularități structurale și intonaționale specifice (sintaxă interogativă)
– comportament specific în comunicare (structuri sintactice prin care se performează acte de
vorbire);
– vorbitorii pot formula o întrebare cu scopul de a face o aserțiune nu de a pune o întrebare: Cine a
mai pomenit așa ceva?
Pentru a obține o construcție interogativă, limba română utilizează trei procedee .
a. Interogația fără element interogativ
În acest caz, tonul este mai ridicat la sfârșitul propoziției, indiferent de ordinea cuvintelor:
Tata știe? = Știe tata?
Este absolut obișnuită marcarea interogației prin simpla ridicare a tonului. Este vorba de
interogația „totală”, adică cea la care se răspunde prin da sau nu. Chiar dacă fraza este mai lungă,
dacă există o singură interogație „totală”, tonul este mai ridicat la sfârși tul întregii fraze:
Nu e destul că m -ai mințit de atâtea ori până acum?

Diferența dintre fraza enunțiativă și cea interogativă fără element interogativ este dată
exclusiv de intonația ascendentă.
Plasarea subiectului înainte sau după verb, depinde de cuvântul pe care vrem să -l punem în
evidență. Deși româna are o topică destul de liberă, în principiu, cuvântul care ocupă primul loc în
frază este reliefat. De exemplu, diferența dintre:
Răsare luna? și Luna răsare?
este subtilă. În primul caz, sensul este „răsare sau nu luna?”, iar în al doilea caz este „luna sau
soarele răsare?” Uneori, între cele două propoziții cu ordinea inversată nu este nici o diferență:
Când pleacă trenul? = Trenul când pleacă?
E gata masa? = Masa e gata?
Inversiunea subiectului este posibilă și în alte enunțuri, când vorbitorul vrea să pună în
evidență primul cuvânt al frazei:
Știi tu cât efort am depus pentru asta?
Pentru a insista asupra întrebării, se utilizează frecvent adverbul oare.
Inversiunea subiectului, dublată de ad verbul oare sau vreodată se întâlnește și în cazul
interogativelor cu sens dubitativ, în care vorbitorul se întreabă, se îndoiește de ce spune:
Știe el oare care este situația?
S-a gândit ea vreodată la consecințe?

Exprimarea subiectului prin pronume p ersonal nu este obligatorie, mai ales atunci când
acesta este cunoscut interlocutorilor.
b. Interogația cu element interogativ
Se mai numește și interogație „parțială”. În limba literară, elementul interogativ ( care, cine, ce,
unde , când , cum, cât) este plasat la începutul propoziției, care de obicei, este scurtă:
Cine a venit? Ce faci acolo?
În acest caz, intonația nu urcă spre sfârșitul propoziției ci este descendentă. Cuvântul
interogativ se află în vârful curbei melodice și el este suficient pentr u a da frazei un caracter
interogativ.
Plasarea elementului interogativ la sfârșitul frazei nu este imposibilă. Ea poate apărea în
limbajul familiar colocativ:
Și asta se va întâmpla când ?
Ședința are loc unde ?
Această exprimare nu este recomandabilă.
c. Interogația cu element disjunctiv ( sau, ori )
Elementul disjunctiv se află întotdeauna în vârful curbei melodice:
Tu vorbești serios sau glumești?
Interogația este uneori utilizată pentru a exprima o îndoială cu valoare negativă:
Cine ar fi crezut asta d espre el? (= nimeni n -ar fi crezut ).
Cine ar fi afirmat altceva? (= nimeni n -ar fi afirmat altceva).
Combinația dintre o interogație și o negație în aceeași propoziție (interogativ -negativă)
echivalează adesea cu o afirmație întărită:
Nu ți -am spus eu? (= ți-am spus, nu -i așa?)
Cine nu știe că totul e o minciună? (= oricine, toată lumea știe<)
Structura enunțurilor interogative:
– există 3 tipuri structurale de enunțuri interogative: – totale, parțiale, alternative
Tipul
structurii Comportamentul
in cadrul perechii
de adiacenta Organizarea
sintactic ă Conturul
intonational Trecerea din
vorbirea directă în
vorbirea indirect ă
A. Interogative
totale Se solicită un
răspuns de tipul
da/nu Comună cu a
enunturilor asertive;
inversiunea subiect –
predicat Ascendent;
un cuvant din
cadrul
enuntului
poarta ,,emfaza
interogativa"
Subordonarea față de
regent prin
conjuncția non –
circumstanțială dacă

B. Interogative
partiale Se solicită un
răspuns prin care
alocutorului i se
cere sa dea o
valoare variabilei
din întrebare Prezența unui
cuvânt interogativ
(pronume / adverb
interogativ);
inversiunea subiect –
predicat Descendent Subordonarea față de
regent prin pronume
/ adverbe relativ –
interogative

C. Interogative
alternative Se solicită un
răspuns prin care
alocutorului i se
cere să facă o
selecție între doua /
mai mulle elemente
prezentate de
locutor în întrebare Coordonarea
adversativa intre
doua propoziții sau
între doua parti de
propozitie Compus
ascendent –
descendent
Subordonarea fata de
regent prin
conjunctia
noncircumstanțială
dacă
– Ți-e frig? / – Da./Nu. – intonație ascendentă, marcată grafic prin semnul întrebării
– unul dintre cuvinte poartă „emfază interogativă”
– dacă emfaza vizează predicatul propoziției principale, răspunsul exprimă dezacor dul sau acordul
cu răspunsul în ansamblu;
– dacă emfaza vizează predicatul propoziției subordonate, răspunsul exprimă dezacordul sau
acordul cu un fragment din enunț.
Ce faci mâine?
Vii luni sau marți?Pleci sau mai stai? – sunt structuri bazate pe coordonarea disjunctivă

Mecanisme sintactico -semantice:
Elipsa: Cum *se explică+ de ai întârziat?, Cine *zici că minte+, eu?
Tematizarea: Cu pixul vrei să scrii? – deplasarea unui conctituent din poziția standard la începutul
enunțului.
Dislocarea: De citit, cine a citit ?- mutarea unui constituent și separarea lui de restul enunțului.
Scindarea : Cine [a fost cel care] a zis asta? – ruperea unei propoziții în două, prin introducerea
verbului „a fi”.
Izolarea: Te duci la el? Sau îi dai telefon?, Ai văzu t? Că n -a venit nimeni.
Modalizarea : Oare a venit?, Poți să vii?, Cine să fi fost la ușă?, Pleci? – marcarea atitudinii vorbitorilor
prin adverbe, verbe de modalitate , intonație.
Negația: N-a venit?

Funcțiile enunțurilor interogative:
– funcționează ca acte de vorbire de tipul „întrebare”
– structuri constrânse pragmatic.

Enunțuri interogative folosite ca acte de vorbire de tipul „nonîntrebare”:
– interogative retorice: Când nu te -am ajutat eu pe tine?
– interogative ofertă/sugestie: Să răspund eu? Să te ajut?
– interogative de reproș: Nu trebuia să vii la 7?
– interogative de respingere/rejective: Ce curs? Care curs?
– interogative de amenințare: Mai pupi tu invitație la film?
– interogative ecou: Am cumpărat…. – Ce ai cumpărat?

Acte de întrebare cu sintaxă noninterogativă:
– structuri declarative: Ți-ai luat pantofi noi… [când, de unde, cât]
– structuri imperative: Zi dacă ți -e frig! (Ți -e frig?)
– structuri exclamative: Nu-i frumoasă! – Da, e frumoasă.