Lot Demonstrativ cu Plante Floricole Perene Pentru Mozaicuri Si Borduri (arabis, Aubrieta, Ajuga, Cerastium, Dianthus ) la Ferma Didactica

Introducere

Floricultura este una din ramurile horticulturii care se ocupă cu studiul sistematizat al cerințelor plantelor floricole față de factorii de mediu, al metodelor de înmulțire și al tehnologiei cultivării lor în câmp sau sub adăpost.

Această ramură oferă, totodată, posibilitatea cunoașterii celor mai importante specii, precum și modul de folosire al acestora.

Frumusețea și gingășia florilor au determinat pe om să le îndrăgească, să le iubească, să le cultive din cele mai îndepărtate timpuri ale existenței sale, pentru a-1 însoți pretutindeni, satisfăcându-i simțul pentru frumos.

Astăzi florile sunt nelipsite din viața noastră, însoțindu-ne la tot pasul, în toate manifestările și evenimentele, devenind, pe drept cuvânt, bunuri de larg consum.

S-au obținut realizări remarcabile, de exemplu, în ce privește înmulțirea și cultivarea plantelor prin meristeme, îndeosebi la crizanteme, garoafe și orhidee. Calea cercetărilor asupra fiziologiei celulelor și, ca urmare, găsirea unor noi metode de hibridare vegetativă a fost deschisă de experiențele cu protoplaste.

Aceste noi metode asigură o cale mult mai rapidă și mai sigură de obținere a hibrizilor decât aceea a hibridărilor prin fecundare (noile plante sunt perfect sănătoase comparativ cu hibrizii obținuți prin fecundare).

Se cunoaște, de asemenea, modul de producere a inducției florale, care are o importanță foarte mare în cultivarea anumitor specii de flori pe cale industrială, prin dirijarea zilei lumină și a temperaturii.

Este foarte important pentru cultivator să cunoască punctul critic de lungime a zilei lumină în sere, care diferă de la plantă la plantă, căci de el depinde, în mare măsură, programul stabilit pentru iluminatul artificial al culturilor floricole.

În sere, de asemenea, sunt realizări în ceea ce privește construcția și automatizarea, unde comenzile sunt electronice, permițând aerația, umbritul, încălzitul și udatul automat, în funcție de temperatură, vânt, luminozitate etc.

Mașinile și utilajele folosite pentru sere s-au perfecționat. Se folosește tot mai mult automatul centrifugal pentru spălatul ghivecelor destinate magazinelor (cu o capacitate de 300-400 bucăți pe oră), mașina de sortat florile pe lungimi, mașina care curăță de ghimpi la bază tijele de trandafiri, mașina care leagă buchetele de flori și le ambalează în foi de celofan, aparatul care seamănă la ghivece diferite semințe, care împachetează semințele în plicuri și altele.

Importanța economică a floriculturii constă în caracterul intensiv al culturilor, datorită obținerii mai multor culturi în același an pe aceeași unitate de suprafață și, în special, pe teren acoperit și a producțiilor ridicate la unitatea de suprafață.

Floricultura, atât în țara noastră cât și în alte țări, constituie o sursă considerabilă de venituri, realizate din vânzarea florilor atât pe piața internă cât și pe cea externă, reprezentînd una dintre cele mai rentabile ramuri ale producției vegetale.

În țara noastră se produc mari cantități de flori atât pentru piața internă cât și pentru export. În România din ce în ce mai multe firme apar și au ca principal scop producerea de flori, fie pentru flori taiate, fie în ghivece. Principalele întreprinderi producătoare de flori sunt : Serele Codlea S.A. județul Brașov, întrepeinderi în București, Arad, Constanța, Cluj-Napoca.

Prezența florilor constituie un semn al bunăstării, al nivelului cultural ridicat, al dragostei de muncă și de viață.

Capitolul I

Caracterele morfologice și botanice ale speciilor studiate

1.1. Caracterele morfologice

Calitățile decorative ale plantelor sunt legate, în principal, de însușirile ei morfologice. Sub acest aspect nu numai floarea sau inflorescența sunt luate în considerare, ci și alte organe precum frunzele, lăstarii și chiar rădăcinile adventive la unele plante de cameră.

Rădăcina: În afara rolului principal de fixare și absorbție a apei și a substanțelor minerale din sol, rădăcina mai poate interline și alte funcțiuni cum este aceea de depozitare sau de regenerare a plantei.

Fig.1: Aubrieta parviflora BOISS

Sistemul de înrădăcinare al plantelor, cu caracter specific și ereditar, s-a format în decursul evoluției speciei, ca rezultat al adaptării la anumite condiții de mediu, care au devenit cerințe obligatorii. Astfel, plantele din regiunea de stepă au rădăcini lungi care pot ajunge, în căutarea unor rezerve de apă, până la câțiva metri adâncime, în timp ce plantele de pe terenurile mlăștinoase sau din regiunile alpine au o înrădăcinare superficială.

Fig.2: Arabis turrita

În funcție de sistemul radicular care, la plantele obținute din semințe poate fi rămuros, fibros sau fascicular, și care, pe verticală pătrunde la diferite adâncimi, iar pe orizontală la o anumită distanță de tulpină, are loc aplicarea unei anumite agrotehnici precum și asigurarea substraturilor adecvate.

Tulpina și ramificațiile plantei contribuie la întregirea aspectului estetic. La acestea sunt importante gradul de ramificare, lungimea și flexibilitatea lăstarilor, grosimea lor.

Fig. 2: Ajuga reptans

Plantele sunt de talie mică: maximum 10 cm (Dianthus alpinus), 10-20 cm (Cerastium fontamun), maximum 15 cm (Arabis scopoliana, Ajuga reptans, Aubrieta deltoidea, Cerastium cerastoides, Cerastium transilvanicum, Cerastium cerastoides), maximum 20 cm (Arabis caucasica (syn. Arabis albida), Arabis alpina, Cerastium vulgatum, Cerastium grandiflorum ), 20-40 cm (Cerastium arvense), maximum 30 cm (Cerastium tomentosum, Dianthus plumarius, Dianthus plumarius ″Flore Pleno Nanus″, Dianthus caesius, Dianthus silvester), maximum 40 cm (Dianthus plumarius semperflorens ″Flore Pleno″), 45-55 cm (Dianthus plumarius ″Flore Pleno″; ″Albus″, Dianthus seguieri) erbacee, cu tulpina tomentoasă (Cerastium tomentosum), tulpini muchiate și acoperite cu perișori denși (Ajuga genevensis), gazonante și ramificate (Aubrieta deltoidea, Arabis caucasica, Dianthus plumarius, Dianthus caesius, Dianthus alpinus).

Fig:Dianthus deltoides

Fig: Aubrieta deltoidea

O altă particularitate morfologică deosebit de importantă pentru decoratori este culoarea tulpinilor și a frunzelor, care este argintie (Arabis caucasica, Cerastium tomentosum, Cerastium repens, Cerastium transilvanicum), verde-gri (Arabis alpina), verde-cenușiu (Dianthus seguieri).

Fig.2: Cerastium tomentosum Fig.3: Arabis alpina subsp. Caucasica

Fig.:Aubrieta deltoidea
Fig.4: Aubrieta cultorum

Frunzele prezintă, de asemenea, interes ornamental la numeroase specii.

La frunze important este să cunoaștem mărimea, forma, marginea acestora și nu în ultimul rând culoarea lor pentru a putea distinge multitudinea speciilor și în cadrul acestora al soiurilor.

Fig : Arabis caucasica

Arabis albida (syn. Arabis caucasica), are frunzele așezate altern, dințate, de culoare argintie, oblong-lanciolate, păroase. Arabis albida „Variegata”,are frunze marginale sau liniate cu galben foarte pal.

Fig:Arabis caucasica

Arabis alpina are frunzele bogate la bază, de culoare verde-gri și de formă rotunjită la baza lor (cordiformă), puțin dințate pe margini. Frunzele de pe tulpini sunt mai rare și de formă alungită, lanceolată. Plantele sunt acoperite cu perișori cu nuanță gri-argintie.

Fig: Arabis alpina

Arabis scopoliana – frunzele sunt verzi, cu aspect lucios, pielos și pe margine cu peri aspri.

Ajuga genevensis – frunzele sunt crestate, prinse pe tulpini.

Arabis blepharophylla – frunzele sunt în formă de spatulă, cu margi-nea dințată sau întreagă; unele cu marginea prevăzută cu perișori.

Fig. 5: Arabis blepharophylla „Red sensation”

Ajuga pyramidalis are frunze mari, puțin dințate pe margini și acoperite cu o pubescență aspra.

Fig.6: Ajuga pyramidalis

Ajuga reptans este varietatea cu cel mai mare efect decorativ, are frunzele de culoare roșie-violacee cu aspect metalizat, strălucitor. La varietățile ″Atropurpurea″ frunzele sunt de culoare purpuriu-aurii, la Ajuga reptans albă și la ″Pink Beauty″ acestea sunt verzi, la ″Bronze Beauty″ sunt aurii, la ″Gaiety″ ele sunt purpuriu-albăstrui, iar la ″Burgundy Glow″ intâlnim un foliaj desenat.

Fig. 2: Ajuga reptans „Chocolate Chip”

Aubrieta deltoidea are frunze mici pubescente. Aubrieta deltoidea microphylla are frunze foarte mici și dese.

Fig. 9: Aubrieta “Royal Red”

Cerastium tomentosum are frunzele catifelate, alungit-spatulate, de culoare accentuat argintie, cu perișori numeroși și scurți.

Cerastium repens – frunzele mici sunt foarte lânoase, de culoare argintie.

Cerastium grandiflorum are tulpinile și frunzele acoperite cu peri mătăsoși argintii.

Frunzele la Cerastium arvense sunt lanciolate-alungit fiind acoperite cu mici peri argintii, iar la Cerastium boissieri sunt liniar lanciolate ascuțite, acoperite cu peri tari.

Fig. 10: Cerastium tomentosum

Dianthus plumarius are frunzele de culoare verde-albăstrui, sunt liniar-lanceolate, ascuțite.

Dianthus caesius – frunzele sunt liniar ascuțite, puțin aspre.

Dianthus superbus are frunzele de un verde pal, glabre, liniare.

Fig: Dianthus chinensis

Floarea este organul cel mai analizat din punct de vedere estetic. Ea poate fi solitară, când o singură floare se află fie în vârful tulpinii (la Dianthus,), fie grupate mai multe, alcătuind o inflorescență.

Organele de reproducere, florile și fructele, prezintă din punct de vedere decorativ o mare importanță.

Cu alte cuvinte, întreaga gamă a structurii de elemente florale își are efectul său decorativ în cadrul unui aranjament floral.

Iată câteva exemple de tipuri de inflorescențe :

– capitul : Dianthus silvester, Dianthus alpinus,Cerastium tomentosum;

– racem : Arabis albida, Arabis blepharophylla;

– spic : Ajuga reptans;

– umbelă : Dianthus superbus

Dintre învelișurile florale, interes deosebit prezintă corola, care este variată ca formă, mărime și culoare. Cu petalele libere, corola poate fi dialipetală (Fam. Caryophyllaceae). Forma caliciului gamosepal la Dianthus este tubuloasă.

Florile pot fi simple: Cerastium, Arabis și involte (bătute), la acestea din urmă numeroasele petale provenind din stamine (Dianthus).

Alegerea unor plante în sortimentul floricol, ponderea și modul de folosire al acestora sunt determinate, în afară de însușirile decorative, de epoca și durata de înflorire sau păstrare a florilor.

Dintre speciile mai cunoscute la noi, se pot remarca:

Arabis albida (syn. Arabis caucasica) cu flori albe imaculate (cu caliciul compus din 4 sepale egale, corola din 4 petale cruciforme).

Arabis blepharophylla are flori parfumate, de culoare rosie-carmin, prinse în formațiuni surte de tip racem.

Arabis scopoliana are flori albe care se deschid la mijlocul primăverii.

Fig. 12: Arabis

Ajuga reptans ″Atropurpurea″ are florile albastre-intens, în formații asemănătoare unui spic alungit. Ajuga reptans albă are florile de culoare albă. Ajuga reptans ″Gaiety″ are florile de culoare liliacului. Florile la varietățile de Ajuga reptans ″Burgundy Glow″ sunt albe, roz, verzi sau albastre, ″Bronze Beauty″ sunt albastre, iar cele de ″Pink Beauty″ sunt roz.

Fig. 13: Ajuga reptans

Ajuga genevensis – are flori albastre, rareori roz sau albe.

Ajuga pyramidalis – florile sunt albastre sau violete, acoperite discret de bractee lungi de culoare roșie. De multe ori, florile sunt îca) cu flori albe imaculate (cu caliciul compus din 4 sepale egale, corola din 4 petale cruciforme).

Arabis blepharophylla are flori parfumate, de culoare rosie-carmin, prinse în formațiuni surte de tip racem.

Arabis scopoliana are flori albe care se deschid la mijlocul primăverii.

Fig. 12: Arabis

Ajuga reptans ″Atropurpurea″ are florile albastre-intens, în formații asemănătoare unui spic alungit. Ajuga reptans albă are florile de culoare albă. Ajuga reptans ″Gaiety″ are florile de culoare liliacului. Florile la varietățile de Ajuga reptans ″Burgundy Glow″ sunt albe, roz, verzi sau albastre, ″Bronze Beauty″ sunt albastre, iar cele de ″Pink Beauty″ sunt roz.

Fig. 13: Ajuga reptans

Ajuga genevensis – are flori albastre, rareori roz sau albe.

Ajuga pyramidalis – florile sunt albastre sau violete, acoperite discret de bractee lungi de culoare roșie. De multe ori, florile sunt însoțite de formațiuni pâsloase și sunt așezate, la toate varietățile, într-o piramidă compactă.

Aubrieta deltoidea. Florile, de culoare albastru-lila sau purpuriu, sunt reunite puțin deasupra frunzelor, câte 3-4 în ciorchine răzlețe.

Fig. :Aubrieta deltoidea

Aubrieta deltoidea taurica (syn. Aubrieta tauricola ), plantă mare cu flori violet închis.

Fig:Aubrieta tauricola

Cerastium repens -înflorește în mai-iunie, cu flori albe.

Cerastium tomentosum – înflorește primăvara târziu, spre vară cu flori albe, mici.

Fig. 9: Cerastium tomentosum

Cerastium grandiflorum – cu flori albe, dar mai mari. Florile sunt ceva mai rare, prinse în inflorescență.

Cerastium vulgatum – florile sunt albe, mici.

Cerastium cerastoides – înflorește în mijlocul verii cu flori albe, mici.

Cerastium arvense – înflorește în plină vară, cu flori albe despicate.

Dianthus plumarius – florile sunt foarte numeroase, simple sau duble, foarte parfumate, au culori puțin variate, nuanțate cu vișiniu, cărămiziu sau brun. Se întîlnesc destul de rar cele unicolore. Petalele au marginile întregi, în mijloc floarea are un ochi sau marginea limbului prevăzută cu o coroană frumoasă de culoare închisă, care constituie un contrast plăcut cu restul florii. Are numeroase varietăți cu flori mijlocii, mari și mici, divers colorate. Dianthus plumarius semperflorens „Flore Pleno” sunt hibrizi cu flori involte.

Fig.11: Dianthus plumarius ″Neon Star″

Dianthus caesius -florile sunt mirositoare, de culoare roz purpuriu, cu diametrul în jur de 2 cm. Dianthus caesius „Tielicata”, floare foarte mare, colorată în violet. Dianthus caesius „Diamant”, cu floarea mare, marginea întreagă, de culoare albă.

Dianthus neglectus. Este asemănătoare cu soiul precedent. Spre deosebire de acesta, petalele au pe partea din spate culoarea galbenă, florile sunt mirositoare, albe, roșii și roz sunt simple și involte.

Dianthus silvester – în vîrful tijei florale sunt l-3 flori cu petalele roz sau galbene cu reflexe roșietice, puțin crestate.

Dianthus delioides au florile de culoare roz sau albă, cu petalele dințate, purpurie asemănătoare literei delta, de la care și-a căpătat numele. Dianthus delioides „Albiflorus”, cu flori albe ; Dianthus delioides „Splendens”, cu flori de culoare roz ; Dianthus delioides „Brillant”, de culoare carmin.

Fig. : Floarea la Dianthus

Fig: Dianthus "Melody White"

Fig.12: A. Dianthus superbus

B. Dianthus deltoides

Dianthus superbus – florile sunt mirositoare, petalele au culori variate : violet deschis, roz pal, albe.

Dianthus alpinus. În raport cu planta, floriie sunt mari, au culoarea roz deschis punctat și prevăzute cu alb.

Dianthus seguieri -petalele de culoare roz închis, la bază cu o coroană punctată de purpur roșu.

Fig. 10: Dianthus “Spring Beauty”

Alte elemente importante sunt: epoca de înflorire (timpurii (Arabis albida „Praecox”, Dianthus caesus „Alpha”), târzii (Cerastium grandiflorum) etc.), durata înfloritului (scurtă, lungă). Cea mai de seamă însușire a florilor este culoarea, aceasta constituind un indiciu prețios la aprecierea calității diverselor soiuri și specii. Tot cu ajutorul culorii, specialiștii (floricultorii sau arhitecții peisagiști) reușesc să obțină frumoase compoziții florale atât în parcuri și grădini cât și în aranjamentele florale destinate interioarelor sau diferitelor ocazii.

1.2. Biologia speciilor floricole

Reușita unei culturi floricole depinde foarte mult de modul cum sunt respectate anumite însușiri biologice și ecologice ale plantelor în tehnicile lor de cultură.

După ciclul de viață, plantele floricole se împart în: plante anuale ( Dianthus chinensis ), bienale și perene (vivace).

Plantele perene sunt cele care pot rămâne pe același teren înflorind susținut mai mulți ani; de exemplu:

Arabis L. – Gâscăriță, (Fam. Cruciferae)

Fig: Arabis alpina

Ca orice plantă rustică, nu are zonele de proveniență delimitate strict, ci apare într-un larg teritoriu de confluență. Familia Cruciferae, de altfel foarte numeroasă, are în componență și acest gen, la rândul lui reprezentat prin ceva mai mult de 150 de specii. Un avantaj mare este faptul că frunzele acestor plante perene își păstrează aspectul și iarna; cele panașate sunt superbe. În general, au o talie mică, sunt foarte multe vivace, dar si câteva anuale.

Ajuga L.- Vineriță (Aiuga), (Fam. Labiate)

Fig: Ajuga reptans

Există 45 de specii cu o talie mică și o constituție erbacee, în majoritate perene, și foarte rezistente iarna, păstrându-și frunzișul intact.

Singura măsură de precauție, pe care plantele și-o iau singure, este faptul că frunzele se lasă cât mai aproape de sol în timpul gerurilor puternice.

De obicei, plantele sunt ajutate să se extindă, de către stolonii lungi, care sunt și floriferi, și care explorează terenul radiar în jurul tulpinilor principale.

Cerastium L.- Lâna caprelor, (Fam. Caryophyllaceae)

Fig Cerastium tomentosum

Genul face parte din aceeași familie botanică cu garofițele, și anume Caryophyllaceae. Sunt, în majoritate, plante vivace, și mai puține din ele anuale, cu originea în zonele temperate și nordice ale Europei.

Ele trec peste anotimpul rece, fie păstrându-și toate părțile aeriene și subterane, de exemplu, plantele lemnoase, fie că partea aeriană la venirea frigului dispare și rezistă numai partea subterană. În ciclul următor de vegetație organul subteran reface partea aeriană, planta fiind reconstituită în întregime. Creșterea părților aeriene are loc în ritm rapid în perioada de primăvară, când temperatura, lumina, precum și umiditatea ridicată favorizează acest proces.

La majoritatea speciilor floricole perene nu se poate vorbi de un repaus total, ci de unul relativ. I se spune relativ, deoarece la cele mai multe plante, deși nu se observă creșteri vegetative evidențe, totuși în plantă au loc unele procese chimice și fiziologice care concură la o serie de transformări calitative. Aceste transformări pot avea loc numai sub acțiunea unor anumite condiții de mediu caracteristice fiecărui stadiu prin care trece specia respectivă.

În culturile forțate trebuie create în mod artificial condiții necesare formării bobocilor și înfloritului. Bazați pe cunoașterea temeinică a necesităților biologice a plantelor perene, cultivatorii pot obține flori în perioade ale anului cu totul diferite decât cele în care înfloresc normal speciile respective. Tratamentele aplicate în acest scop urmăresc uneori și scurtarea timpului de cultură.

Dianthus – Garofite,(Fam Caryophyllaceae)

O sursă inepuizabilă de flori pretabile la amenajarea gradinilor, în stil peisajer rustic, sunt garofițele de gradină. Valoarea lor nu constă numai în frumusetea pe care pe aduc în plus în orice tip de decor, prin florile pline de viață, ci și prin faptul că sunt în majoritate perene, cu o mare disponibilitate, puțin pretențioase și cu o mare varietate de specii. Sunt catalogate, dupa criterii botanice, cca. 270 de specii, care cuprind, la randul lor, o mulțime de varietăți, soiuri și hibrizi obținuți. Denumirea garofițelor în general, este aceea de Dianthus, iar genul face parte din marea familie Caryophyllaceae (Cariofilacee). Existând atât de multe specii, este normal ca originea lor să fie diferită, provenind din Europa, Asia Orientală, Africa de Nord, atât din zonele de șes, cât și din cele montane.

În general, sunt plante erbacee, cu tufe frumoase, cu frunzis bogat și colorat în verde de diferite nuanțe, multe din ele fiind decorative chiar și fără flori. Toate sunt vivace la locurile de origine, dar la noi unele se cultivă ca anuale sau bienale.

La majoritatea speciilor floricole perene nu se poate vorbi de un repaus total, ci de unul relativ. I se spune relativ, deoarece la cele mai multe plante, deși nu se observă creșteri vegetative evidențe, totuși în plantă au loc unele procese chimice și fiziologice care concură la o serie de transformări calitative. Aceste transformări pot avea loc numai sub acțiunea unor anumite condiții de mediu caracteristice fiecărui stadiu prin care trece specia respectivă.

În culturile forțate trebuie create în mod artificial condiții necesare formării bobocilor și înfloritului.

Bazați pe cunoașterea temeinică a necesităților biologice a plantelor perene, cultivatorii pot obține flori în perioade ale anului cu totul diferite decât cele în care înfloresc normal speciile respective. Tratamentele aplicate în acest scop urmăresc uneori și scurtarea timpului de cultură.

Capitolul II

Relațiile plantelor cu factorii de mediu

Cunoașterea relației generale dintre plantă și complexul factorilor de mediu, precum și a celei specifice fiecărui factor în parte, prezintă însemnătate primordială în cultura plantelor ornamentale. Asigurarea de condiții asemănătoare celor în care s-a format planta, reprezintă calea practică de cultivare a florilor celor mai diferite în alte regiuni decât cele naturale în care s-au născut.

Cunoscând că majoritatea plantelor floricole cultivate în prezent în țara noastră își au originea în zone climatice deosebite de ale țării noastre; cunoașterea ecologiei lor în vederea adaptării la noile condiții de mediu sau crearea unor ambianțe cât mai corespunzătoare cerințelor biologice ale acestor plante este una dintre cele mai importante sarcini ale floricultorilor.

Nu se concepe, astăzi, efectuarea unei floriculturi moderne, fără ca cei care o practică să nu fie buni cunoscători și ai ecologiei plantelor.

Factorii ecologici de bază care constituie cadrul în care se desfășoară viața plantelor și a căror nivele o influențează în sens favorabil cerințelor cultivatorului sau dimpotrivă conduce către pieirea ei, sunt: lumina, temperatura, umiditatea, aerul și substratul de cultură.

2.1.Lumina

Rolul luminii ca factor indispensabil în viața plantelor verzi este bine cunoscut de la disciplina de fiziologie vegetală.

În cazul culturilor de plante ornamentale, lumina interesează sub mai multe aspecte:

intensitatea fluxului luminos;

compoziția spectrală a radiațiilor;

durata de iluminare;

numărul de ore de insolație.

Acestea constituie principalele însușiri care definesc lumina ca factor ecologic. Variația lor de la ecuator la poli, de la nivelul mării la înălțimile munților, ori în funcție de expoziția sudică, nordică, estică sau vestică a versanților, creează medii diferite pentru viața plantelor, care conduc la anumite adaptări, manifestate atât în aspectul exterior cât și în îndeplinirea funcțiilor biologice. De aceea lumea vegetală este reprezentată atât de deferit pe cuprinsul planetei noastre.

După pretențiile plantelor față de intensitatea luminii, speciile floricole se împart în două categorii:

heliofile sau iubitoare de lumină: Arabis, Ajuga, Aubrieta, Cerastium, Dianthus etc.

skiofile sau plante de umbră: Cerastium etc..

Majoritatea speciilor de Dianthus preferă solurile semiumbroase.

Aceste cerințe diferite apar ca urmare a procesului de adaptare a speciilor la condițiile de mediu în care s-au format, de-a lungul filogeniei lor, în stepele aride și luminate sau în pădurile tropicale la umbra vegetației arborescente.

Pentru foarte multe specii floricole se cunoaște necesarul de lumină exprimat în lucși. Aprecierea cerințelor plantei față de lumină numai după numărul de lucși este totuși relativă, deoarece coeficientul asimilării prin fotosinteză este corelat cu regimul termic și cantitatea de CO2 din mediul ambiant.

În zonele cu climat temperat, specific își țării noastre, vara lumina ajunge la circa 100 000 lucși, iar iarna scade la 3 000-4 000 lucși.

Referitor la durata de iluminare, aceasta prezintă deosebită importanță în dezvoltarea plantelor. Virarea apexurilor vegetative spre înflorire și reproducere necesită o anumită durată a luminii în cursul unei zile și nopți. Această reacție față de durata zilei și a nopții sau față de ciclul periodic cotidian de lumină și întuneric se numește fotoperiodism.

Dintre procedeele practice menite să corecteze lumina naturală la un nivel cel puțin apropiat cerințelor plantei menționăm:

alegerea expoziției favorabile pentru terenurile în pantă;

orientarea serelor pe direcția est-vest. Plantele dispun în acest caz de lumină mai intensă;

executarea de sere cu schelete de susținere cu profile reduse și vopsirea acestora în alb;

folosirea instalațiilor pentru iluminatul artificial. Acesta devine uneori indispensabil plantelor tinere și răsadurilor, pentru înrădăcinarea butașilor etc.;

amplasarea judicioasă a culturilor (în locuri însorite, la umbra masivelor de arbori, arbuști etc.);

umbrirea serelor, prin utilizarea de diferite sisteme: stropirea acoperișului și a pereților laterali cu humă; spumă de defecație,var etc.; instalarea de jaluzele din lemn, material plastic; etc.;

folosirea foliilor din polietilenă neagră pentru producerea întunericului în vederea scurtării zilelor.

2.2.Temperatura

Temperatura ca factor vital pentru organismele este exprimată prin influența sa asupra desfășurării principalelor procese fiziologice (transpirația, respirația, fotosinteza, absorbția apei și a substanțelor minerale etc.) și a diferitelor etape din cadrul procesului de creștere și dezvoltare a plantei ca: germinarea semințelor, inducția florală, înflorirea, maturarea semințelor, repausul etc.

Nivelul de temperatură solicitat de plantă diferă în funcție de:

1) Specie. Condițiile locului de origine a speciilor, dintre care temperatura are un rol determinant, imprimă plantelor anumite cerințe față de căldură. Se deosebesc în acest sens, plante pretențioase față de căldură, grupă care cuprinde specii originare din zonele tropicale și subtropicale; plante mai puțin pretențioase care grupează speciile din climatul temperat și plante care cresc și se dezvoltă în condiții de climat rece cum sunt cele specifice zonelor alpine.

2) Fenofază. Curba necesarului de căldură este foarte sinuoasă pe parcursul vieții plantelor și totodată caracteristică fiecărei specii.

Astfel, căldură mai multă solicită planta la germinare, înrădăcinarea butașilor, formarea bobocilor, înflorire și coacerea semințelor.

Importanță deosebită prezintă și suma gradelor de temperaturi necesară parcurgerii tuturor fenofazelor.

3) Zi și noapte. Noaptea temperatura trebuie să fie mai scăzută cu câteva grade (2-5°C) decât ziua. În zilele cu insolație puternică, căldura din sere poate crește cu 5-6°C față de nivelul optim solicitat de specie. De asemenea în zilele cu nebulozitate ridicată, temperatura se reduce cu 2-3°C, altfel, la insuficiența luminii și temperatură ridicată, fenomenul de respirație se intensifică ceea ce duce la un consum mare al substanțelor sintetizate în orele de lumină.

4) Anotimp. În timpul iernii, când lumina este mai puțin intensă, nevoia de căldură este redusă. De aceea, plantele tropicale pot ierna în încăperi cu lumină slabă, la o temperatură de 15-16°C, iar cele subtropicale la 8-10°C.

Variația sezonieră a temperaturii prezintă deosebită importanță în desfășurarea procesului de diferențiere a mugurilor floriferi și evoluția acestora până la înflorire.

Aplicația practică a cunoașterii necesarului de căldură pentru parcurgerea etapelor critice din dezvoltarea plantelor este dirijarea culturilor în anotimpurile care să corespundă acestor cerințe.

5) Lucrările agrotehnice aplicate. După lucrări ca repicatul, plantatul în ghivece, schimbarea ghiveciului, transplantarea, timp de câteva zile plantele trebuie să beneficieze de căldură mai multă (temperatura mai mare cu 2-3°C decât cea optimă) pentru a favoriza prinderea și reluarea întrun ritm normal a proceselor de creștere.

În funcție de căldura solicitată speciile floricole se cultivă în spații protejate sau neprotejate. Pentru multe dintre ele această clasificare devine relativă deoarece o parte din an și-o petrec în aer liber, iar alta în spații acoperite.

Devierile de temperatură față de nivelul optim sau chiar numai oscilațiile de scurtă durată sunt deosebit de nefavorabile plantelor.

Ca mijloace de corectare a temperaturii conform cerințelor plantei, cităm:

a) Pentru micșorarea efectului temperaturilor scăzute asupra speciilor cultivate în teren liber:

– protejarea cu folii din polietilenă și tocuri de răsadniță;

– mulcirea cu frunze, paie tocate etc.;

– fumigația și aspersarea apei în cazul gerurilor târzii de primăvară.

b) Pentru mioșorarea efectului căldurii:

– amplasarea culturilor pe terenuri mai puțin expuse radiațiilor solare;

– instalarea diferitelor sisteme de umbrire;

– pulverizarea apei pe plante și sol.

În spațiile adăpostite (sere, răsadnițe, solarii) căldura necesară se asigură prin instalațiile de încălzire. Scăderea temperaturii se realizează prin aerisire, umbrire, stropirea plantelor, pereților și intervalelor de circulație.

2.3. Umiditatea

Apa reprezintă, de asemenea, un factor vital, în afara căruia viața nu este posibilă. Alături de ceilalți factori contribuie la crearea zonelor mari climatice.

Plantele decorative manifestă cerințe deosebite față de umiditate, în funcție de mediul natural din care provin.

Fazele de germinare, creșterea răsadurilor, înrădăcinarea butașilor se desfășoară mai bine în condiții de umiditate sporită atât în substrat cât și în atmosferă.

În afară de plantele cultivate în ghivece cere au nevoie de mai multă apă decât cele cultivate în sol consumul de apă de către plantă se corelează cu temperatura mediului, intensitatea luminii, umiditatea aerului, însușirile substratului în care este pusă.

Administrarea rațională a apei (udatul corect) presupune cunoașterea câtorva reguli cel puțin de ordin general ce se referă la:

cantitatea de apă și frecvența udatului;

temperatura apei folosite la udat;

calitatea apei;

timpul de udare;

modul de administrare.

Speciile de Ajuga sunt rezistente la uscăciune, dar și iubitoare de udări regulate. Iată deci că puterea de adaptare a plantelor rustice își spune cuvântul. Cu asemenea plante în grădină, vom putea lipsi liniștiți un timp mai îndelungat de acasă, și chiar dacă unele din ele vor suferi de dorul nostru, se vor reface cu rapiditate după aceea.

Speciile de Arabis solicită soluri potrivit de umede.

Referitor la umezirea atmosferei din sere pe lângă procedeele clasice (pulverizarea apei, udarea pereților și a potecilor), se folosesc și sisteme mai moderne cum sunt: cooling sistem (aspirarea aerului în seră, obligat să treacă mai întâi printro saltea cu rumeguș sau talas fin, umezită în permanență) și mixt sistem (dispersarea apei în particule foarte fine prin supunerea la presiuni mari).

2.4.Aerul

Atmosfera atât prin componentele sale (O2, CO2, N) cât și prin impuritățile pe care le conține constituie un factor ecologic căruia nu întotdeauna i se acordă atenția cuvenită.

Prezența oxigenului necesar în respirație se impune atât în aer cât și în sol. Astfel în solurile grele, umede, prost aerisite rădăcinile dezvoltă slab, în general în straturile superficiale. Insuficiența acestuia, ori are repercusiuni grave privind hrănirea defectuoasă, rezistență scăzută la secetă, la curenții mai puternici de aer. Lucrări ca afânarea periodică a solului, curățirea de mușchi a vaselor de cultură au menirea de a asigura o mai bună oxigenare la nivelul rădăcinilor.

Bioxidul de carbon este necesar în fotosinteză. Creșterea concentrației de CO2 în atmosfera serelor este favorabilă multor plante ornametale. Surplusul de CO2 contribuie la grăbirea înfloritului, accentuarea elementelor estetice (intensitatea culorilor), mărirea producției de flori. Suplimentarea cu CO2 se face în strânsă corelație cu ceilalți factori: lumina, temperatura. Concentrația în CO2 poate ajunge la 0,1-0,15%.

Sursele de CO2 cât și modalitățile de administrare sunt diferite. Înbunătățirea atmosferei cu CO2 se poate face prin arderea unor combustibili cum sunt: petrolul, butanul, propanul, metanul. Pentru aceasta se folosesc diferite dispozitive ca: radiatorul cu arzător tip lampă, generatorul cu arzător de propan, aparate tip maștere etc.

Legat de acest factor (aerul) trebuie să se acorde mare atenție aerisirii serelor, răsadnițelor, solariilor, deci tuturor spațiilor adăpotite în care se efectuează culturi de flori.

Împrospătarea aerului din sere, cu menținerea unui echilibru optim plantelor, se asigură prin deschiderea ferestrelor din pereții laterali și acoperiș evitându-se formarea de curenți. Aerisirile se fac des și de scurtă durată toamna-iarna, primăvara, în timp ce vara ferestrele pot rămâne deschise permanent.

În serele mari, moderne se folosesc ventilatoare instalate frontal sau lateral, în funcție de specie, care pot reînnoi circa 5000 m3 aer pe oră pentru un volum de seră de l 000 m3 iarna și de 10 ori mai mult în timpul verii.

Răsadnițele se aerisesc prin ridicarea ramelor, iar solariile prin deschiderile frontale.

2.4.5. Substratul de cultură

În practica horticolă prin termenul de substrat de cultură se înțelege suportul material în care plantele își dezvoltă rădăcinile si care constituie sursa principală de hrană.

Datorită originii lor, din zone de climă și sol foarte diferite, plantele decorative manifestă cerințe foarte variate față de componentele și însușirile substratului de cultură. Pentru plantele originare din zonele temperate, cultivate în țara noastră în aer liber, termenul se identifică cu acela de sol cu caracteristici naturale bine definite de la o zonă la alta.

Cerințele de mediu nu ridică probleme, speciile de Arabis fiind în majoritate adaptate la mediul arid în zone stâncoase, cu soluri scheletice sau nisipoase.

Deși multe specii de Ajuga se pot menține într-un teren mai sărac și mai nisipos, rezultate de excepție se obțin atunci când le oferim un pământ ceva mai bogat în humus, pe fondul unei texturi argilo-nisipoase.

Speciile de Cerastium nu au pretenții la soluri speciale, mergând bine pe orice tip de sol, mai puțin pe cele sărăturate. Din toate speciile și varietățile, existente la noi, se găsesc unele care pot crește până și în cele mai mici crăpături de stâncă (Cerastium transilvanicum), iar altele, la extremă, care merg bine pe soluri mai fertile și mai umede (Cerastium cerastoides). Cerastium arvense preferă solurile pietroase sau pajiștile alpine unde există un strat de humus expus la soare.

Dianthus alpinus cere un pămînt nisipos de pădure.

Dianthus superbus preferă solurile bogate în humus, uscate.

În general, solurile de pe teritoriul țării noastre corespund cerințelor majorității plantelor anuale, bienale și perene ce se cultivă în câmp, cultivatorul având și posibilitatea să aleagă plantele potrivite pentru anumite tipuri de sol sau să îmbunătățească unele însușiri ale solurilor, corespunzător unor cerințe specifice (prin amendamente, adaus de masă organică etc.).

Capitolul III

Tehnologia de cultură la speciile floricole studiate

ARABIS L. – GÂSCĂRIȚĂ

Familia Cruciferae

În natură, avem o bogată sursă de material dendro-floricol, dar și de inspirație în ce privește stilul pe care-1 dorim cât mai apropiat de aceasta. Ar fi și păcat să nu luăm în seamă plante cum sunt cele din genul Arabis, cu o mare răspândire în ținuturile mai nordice ale Americii, Asiei și Europei.

Ca orice plantă rustică, nu are zonele de proveniență delimitate strict, ci apare într-un larg teritoriu de confluență. Familia Cruciferae, de altfel foarte numeroasă, are în componență și acest gen, la rândul lui reprezentat prin ceva mai mult de 150 de specii. Cu toate că si la noi se găsesc în flora spontană, plante frumoase de Gâscâriță, au pătruns totuși pe piață, cu ofertele venite din afară.

În general, sunt plante care se pretează la amenajări rustice, mai ales în alpinarii sau covoare vegetale,rocării, platbande, borduri, pete cu contraste de culori etc. Unele merg foarte bine și la ghivece sau jardiniere, având o tenacitate mare iarna, pe cât sunt de mici ca talie.

Înflorirea abundentă are loc primăvara devreme sau spre vară (martie-iunie) în funcție de specie; la multe din acestea nu ar mai fi nevoie de flori, decorând excelent prin tufele delicate cu foiaj colorat.

Înmulțirea se poate face prin butași (cel mai bine în toamnă, după înflorire), prin divizarea tufelor (imediat ce plantele intră în repaus) sau prin semințe, a căror putere de germinație se menține 2-3 ani. Se seamănă în primăvară (aprilie-mai ) și se plantează la loc definitiv în august, după un prealabil repicat. Înmulțirea prin despărțirea tufelor și butași se practică, mai ales, la varietățile cu flori involte, deoarece ele nu fac semințe.

Arabis albida Stev. (syn. Arabis caucasica Willd.), înflorește din primăvară (aprilie-mai) până în toamnă (august).

AJUGA L. – VINERIȚĂ (AIUGA)

Familia Labiate

Și acest gen face parte din familia Labiate, foarte bogată, și cu o arie mare pe tot globul. În flora noastră sunt exemplare de excepție, care așteaptă de mult timp să fie puse în valoare, nu neapărat prin înnobilare și ameliorare, dar chiar așa cum sunt. Există 45 de specii cu o talie mică și o constituție erbacee, în majoritate perene, și foarte rezistente iarna, păstrându-și frunzișul intact.

Singura măsură de precauție, pe care plantele și-o iau singure, este faptul că frunzele se lasă cât mai aproape de sol în timpul gerurilor puternice. Exceptând speciile anuale, care nu prezintă o eficiență în decorarea grădinilor, celelalte pot să contribuie la obținerea de covoare vegetale cu specii variate, la îmbrăcarea unor denivelări, terase sau pante, la compoziția unor case decorative sau la acoperișuri vegetale, dacă substratul este suficient. De obicei, plantele sunt ajutate să se extindă, de către stolonii lungi, care sunt și floriferi, și care explorează terenul radiar în jurul tulpinilor principale. Acest fenomen poate fi speculat prin cultivarea și la ghivece suspendate, cu un volum corespunzător; stolonii semisuspendați sunt foarte decorativi, iar dacă planta are și frunze intens colorate, efectul este și mai mare. Înrudindu-se cu urzicuțele și urzicile sălbatice, care sunt exponente de bază ale familiei Labiate, vinerițele au inflorescențe asemănătoare, de culori predominant albastre-intens sau albe și roșii.

Tulpinile și stolonii au, de asemenea, o formă muchiată, iar frunzele pot fi întregi, dentate sau crestate pe margine, de culori diferite. Pețiolii scurți și groși, prin care frunzele sunt prinse de tulpini, ajută la menținerea plantelor într-o formă compactă, gata parcă să facă față oricărei agresiuni exterioare. Tufele bogate își țin cu greu frunzele aproape, deși ele se străduiesc să apuce fiecare cât mai multă lumină, într-o îngrămădire aparent dezordonată, în care niciuna nu are o poziție la fel cu alta. Abia pe parcurs ce stolonii se depărtează și frunzele sunt expuse din plin la lumină, acestea își capătă poziții riguros ordonate, una după alta, în serii de câte două prinse pe ambele părți ale tulpinii.

Tocmai acest contrast într-un spațiu atât de mic produce un efect vizual greu de realizat prin metode artificiale. Peisagistului nu-i rămâne de făcut decât să amplaseze speciile care au și culori frumoase, în locurile în care se simte că este nevoie de o diversitate bruscă sau șocantă, sau în locurile unde petele izolate au o vizibilitate maximă. Tot de excepție sunt și atunci când sunt amplasate în alpinarii, sau printre pietrele care mărginesc o suprafață lacustră, cu condiția să nu fie un sol excesiv de umed.

AUBRIETA ADANS. – AUBRIETA

Familia Cruciferae

Aubrieta deltoidea D.C. Înmulțirea se face prin butași și divizarea tufelor, mai ales la soiurile cu frunzele panașate, iar la celelalte prin semințe, a căror putere de germinație se menține 2-3 ani. Semințele se seamănă în februarie în sere. Când plantele se pot manipula se mută în ghivece și după ce au crescut suficient se planteză definitiv. În perioada martie-iunie se seamănă într-o răsadniță rece, unde semințele vor răsări în 15-20 zile. Răsadul la început se va umbri și după ce se va repica odată, în august, se va planta la distanța de 25-30 cm, pe brazde.

În czul butășirii, butașii se recoltează în august-septembrie și se folosesc ramuri obținute prin tăiere și curățate de flori ofilite. Se protejează într-un loc călduros și se transplantează atunci când au apărut rădăcinile. Divizarea tufelor se poate face în septembrie și plantele obținute în acest fel se replantează.

Cultivare: are nevoie de puțină îngrijire, poate decora și terasele. Terenul este necesar să fie permeabil și de aceea trebuie să se adauge nisip în proporție de 1/5 din volum. Stratul de pământ de la suprafață trebuie înnoit în fiecare an, de aceea este necesar să se adauge compost. Nu trebuie să se ude prea mult pentru că este posibil să se dezvolte frunzele prea mult și asta în defavoarea înfloririi. Ramificațiile și florile ofilite trbuie înlăturate.

Precauții: Aubrieta pote fi atacată de boala albă, care este un mucegai albicios ce acoperă tulpinile florale și frunzele. Se poate combate cu sulf solubil chiar înainte de apariție. În cazul în care planta este atacată foarte mult se scoate din rădăcină și se arde.

CERASTIUM L. – LÂNA CAPRELOR

Familia Caryophyllaceae

Genul face parte din aceeași familie botanică cu garofițele, și anume Caryaphyllaceae (Cariofilacee). Sunt, în majoritate, plante vivace, și mai puține din ele anuale, cu originea în zonele temperate și nordice ale Europei. Multe din aceste specii deosebite fac parte și din flora noastră spontană, din zonele montane și alpine, adaptându se foarte ușor în cultură în diferite alte zone. Cu toate acestea, și-au făcut apariția pe piață, tot prin rețeaua de oferte de material dendro-floricol din străinătate, ca multe altele.

Fig: Cerastium arvense

Prin faptul că au o talie mică și o capacitate mare de acoperire a solului (gazonante), rămânând și peste iarnă cu frunzișul persistent, se pot folosi la decoruri de excepție atât în grădinile rustice, cât și în cele în stil clasic. Le putem etala în borduri, pe teren plan sau în pantă, în pete compacte, în combinații și mozaicuri, la acoperișuri vegetale și la decoruri rustice; avem o mulțime de posibilități, dar numai cu o bună expunere solară. În alpinarii sau ziduri vegetale, se comportă, bineînțeles, ca la ele acasă, dar merg bine și în ghivece, afară, în cultură simplă sau combinată. La baza unor arbuști foioși sau conifere la ghivece, cu coroana mai ridicată, dau un contrast armonios, albul și argintiul amplificând nuanțele de verde-deschis, verde-închis, albăstrui sau roșu. Dacă întreaga combinație are frunzișul persistent și iarna, atunci se ajunge la suprema valoare decorativă.

Plantele se înmulțesc ușor prin semințe, care își păstrează puterea de germinație 2-3 ani, înmulțirea se realizează semânăndu-se în perioada aprilie-iulie în răsadnițe reci sau spre sfârșitul verii sau în toamnă prin divizare. Cel mai bine se comportă când sunt semănate direct la locul definitiv, în orice fel de pământ de grădină, expus la soare și nu prea umed, la distanța de 20-25 cm. sau în ghivece, unde se mențin până în toamnă sau în primăvara următoare. Capsulele mici, asemănătoare cu ale garofițelor, se deschid eliberând semințele în procent de 50%, de aceea trebuie atenție la recuperarea lor. Păstrarea mai mult de un an a semințelor diminuează mult capacitatea de răsărire.

Semănăturile și răsadurile vor fi expuse tot timpul la soare direct. Se mai pot înmulți prin butași, primăvara, în pământ pentru răsaduri, cu adaos de nisip mai mult, și cu o umbrire în prima fază. Îmulțirea prin despărțirea drajonilor subterani este și mai simplă, și se poate face aproape în tot cursul anului, cu recomandarea ca plantele să fie fasonate prin tunderea, scurtarea lăstarilor prea lungi. Plantele mature se pot regenera, de asemenea, prin tundere, la 3 – 4 ani. În orice caz, odată introdusă în grădină este greu să se piardă.

Cerastium repens înflorește în mai-iunie.

Cerastium vulgatum înflorește vara târziu spre toamnă, pe pajiștile montane și zonele alpine inferioare din Bucegi.

DIANTHUS L. – GAROAFE

Familia Caryophyllaceae

De cele mai multe ori găsim în cultură hibrizi ai lui Dianthus plumarius, căci adevărata specie este foarte rar întâlnită. Este folosit mai ales în parcuri și grădini, iar florile tăiate sunt foarte apreciate în arta buchetieră. Cultura se va reînnoi la 5-6 ani, căci altfel tijele se lungesc și se deformează.

Printre soiurile care se înmulțesc prin semințe se pot enumera : Dianthus plumarius „Flore Pleno” ; „Albuș”, alb, floare involtă, foarte parfumată, poate atinge 45—55 cm și înflorește, de obicei, în luna mai; Dianthus plumarius „Flore Pleno Nanus'”, care poate atinge circa 25 cm înălțime. Dianthus plumarius semperflorens „Flore Pleno”, hibrizi cu flori involte, care pot atinge înălțimi ce nu depășesc 40 cm.

Cu toate că varietățile și soiurile acestei specii durează mai mulți ani, culturile destinate pentru flori tăiate se lasă în majoritatea cazurilor numai 2 ani, înmulțindu-se în fiecare an o nouă serie de plante, deoarece după cum este și de așteptat, plantele mai tinere produc flori mai multe, pe tije lungi și solide față de tijele scurte și slabe ale plantelor florifere.

Pentru obținerea și păstrarea caracterelor unor soiuri valoroase, rularea se face numai vegetativ și, în special, prin butași. Aceștia să fie viguroși și suficient de bine maturizați. După finisare, se plantează în răsadnițe reci, la distanțe de 4 X 4 cm, într-un strat de 6 cm nisip, având dedesubt un amestec (nisip, turbă și mraniță), astfel încât să li se poată asigura imediat tinerelor rădăcini hrana necesară. Până la înrădăcinare, ramele cu geamurile puțin umbrite se lasă în jos, iar butașii pe vreme însorită se pulverizează la nevoie cu apă. În aceste condiții, înrădăcinarea poate avea loc în 20—30 zile.

Dianthus superbus L., se înmulțește ușor prin semințe.

Dianthus delioides L. înflorește începînd din iunie pînă în septembrie. Se folosește la amenajarea alpinetelor, prin despărțirea tufei și semințe.

Dianthus alpinus L. Înflorește începând din iunie până în septembrie.

Se poate folosi cu succes în alpinete.

Dianthus neglectus Loisel. Se poate folosi atât pentru alpinete cât și ca plantă la ghivece, pentru decorarea interioarelor. Se înmulțește prin semințe.

Dianthus silvester Wulf. Este originar din Munții Alpi (părți stân-coase și secetoase), înflorește în iunie-august. Este o plantă de grădină care crește foarte repede și se înmulțește ușor din semințe fără să se încrucișeze cu alte soiuri

Dianthus seguieri Will, orignară din Europa și Asia centrală.Se înmulțesc prin semințe, diviziune, marcotaj și butași.

Mai ales la Dianthus plumarius și Dianthus caesius înmulțirea prin semințe dă foarte multe variațiuni, de aceea este de preferat să se înmulțească prin divizare începând din luna august și până toamna târziu și prin butași în iulie-august. Celelalte specii se înmulțesc prin semințe, care se seamănă în cutii sau în răsadnițe, de unde apoi se repică, iar în septembrie se plantează la loc definitiv, înflorirea abundentă are loc în al doilea an de la însămînțare.

Sămânța răsare cam la 3 săptămâni și are o putere de germinație de 2-3 ani.

Pentru regiunile unde temperaturile nu sunt prea ridicate, înmulțirea prin butași se face în luna iulie, iar pentru celelalte regiuni în luna august și chiar mai târziu, cu condiția ca venirea gerurilor să găsească plantele la loc definitiv, bine înrădăcinate.

În cazul în care înrădăcinarea nu s-a făcut în timp util, plantele se lasă în răsadnițe până în primăvară, având grijă ca distanța dintre butași să fie suficientă, pentru ca plantele tinere să se poată dezvolta nestânjenit și să poată da lăstarii necesari.

Distanța de plantare este de 20—25 cm.

Se pot folosi la amenajarea parcurilor, grădinilor și jardinierelor și ca flori tăiate (mai ales descendența lui Dianthus plumarius și Dianthus gratianopolitanus (syn. Dianthus caesius). Prin acoperirea plantelor destinate înfloririi cu folii de polietilenă sau tocuri de răsadnițe primăvara devreme, se pot obține flori tăiate înaintea apariției celorlalte garoafe de grădină.

Capitolul IV

Combaterea bolilor și dăunătorilor plantelor floricole

4.1. Combaterea bolilor plantelor floricole

Fie cultivate în gradină sau în apartament plantele floricole sunt afectate de numeroase boli.

Câteva boli sunt neinfecțioase, adică nu se transmit de la o plantă la alta. Majoritatea lor sunt însă infectioase, adică se pot transmite de la plantele bolnave la cele sănătoase.

4.1.1. Bolile neinfecțioase

Sunt provocate de anumite condiții nefavorabile de umiditate, temperatură, lumină sau hrănire. Fumul, praful și gazele toxice pot constitui, de asemenea, cauze ale unor astfel de boli. Iată câteva simptoame prin care se pot manifesta bolile neinfectioase (fiziologice):

– ofilirea plantelor, în cazul lipsei de apă sau de hrană;

– putrezirea rădăcinilor și îngălbenirea (pătarea) frunzelor sau chiar pieirea plantelor când se face udatul abundent și prea des, mai ales în timpul iernii;

– uscarea vârfului frunzelor, când aerul din încăperea respectivă este prea uscat;

– cloroza (îngălbenirea sau albirea frunzelor), când din solul în care este cultivată planta lipsesc anumite elemente nutritive (azotat, fier, magneziu) sau ca urmare a acțiunii razelor solare prea puternice;

– brunificarea frunzelor începând de la vârf și de la margine spre centru în cazul în care lipsește fosforul;

– formarea de frunze mari, însă cutate (boțite), care se decolorează și până la urmă se brunifică și cad și care denotă lipsa potasiului din sol;

– căderea frunzelor, în cazul când planta este ținută la întuneric, în condiții de temperatură prea scazută sau prea ridicată sau în curent. Lipsa luminii poate cauza și fenomenul de etiolare (alungirea și decolorarea plantelor).

4.1.2. Bolile infectioase

Acestea sunt provocate de diferiți agenți patogeni: virusuri (viroze), bacterii (bacterioze) și ciuperci (micoze).

Virozele sunt boli pagubitoare cauzate de virusuri, agenti patogeni de dimensiuni foarte mici (vizibili numai la microscopul electronic, prin marire de câteva zeci de mii de ori).

Aceste boli se manifestă prin anumite aspecte anormale ale frunzelor sau ale întregii plante, cum sunt: mozaicarea frunzelor (alternarea petelor de culoare verde închis cu cele de culoare verde deschis), zbârcirea sau rasucirea frunzelor, lastarirea abundentă (cresterea haotică a lastarilor). Virozele sunt greu de combătut și se întalnesc la trandafiri, crizanteme, dalii, gladiole, regina nopții, bujori, mușcate, primule, carciumărese ș.a.

O masură de prevenire a virozelor constă în cultivarea de plante obținute numai în culturi sănătoase. Având în vedere că virozele se transmit de la plantele bolnave la cele sănătoase prin diferite insecte sugătoare (mai ales păduchi de frunze), o masură importantă de luptă o constituie combaterea acestor dăunatori.

Dintre bolile provocate de bacterii și ciuperci voi prezenta cateva, mai des întâlnite la cele mai cunoscute plante floricole de gradină.

4.1.3. Bolile răsadurilor

Plantele floricole care se înmulțesc prin răsaduri pot fi atacate în aceasta fază de diferite ciuperci din sol care provoacă brunificarea și
înmuierea (putrezirea) bazei tulpinii tinerelor plantuțe, care pier. Boala
se poate întinde în vetre. Deoarece apariția bolii este favorizată de căldură
și umiditatea prea mari, precum și de lipsa de aerisire și lumină, imediat ce observăm primele răsaduri atacate, se vor îmbunatăți aceste condiții
(se întrerupe udatul și se aerisește puternic). Plantele bolnave se smulg
și se distrug, iar locul rămas gol se prăfuiește cu floare de sulf, ferindu-se plantele sănatoase. Restul răsadurilor se stropesc repetat cu zeamă bordeleză 0,5% sau cu Captan 0,2%.

Fainarea este o boală care se manifestă prin apariția pe frunze, lăstari și flori a unor pete acoperite cu o pulbere albă, făinoasă. Organele atacate se deformează și cresc mult mai lent. Planta își pierde valoarea ornamentală. Se întâlnește la gura leului, ochiul boului, gălbenele, crizanteme, pansele, begonii, hortensii, verbine, regina nopții, ciclamen, garoafe, dalii, liliac, trandafiri.

Pentru combaterea acestei boli este necesar ca, în primul rând, să se strângă și să se ardă partile atacate. Plantele bolnave se prăfuiesc cu sulf sau se stropesc, repetat, cu sulf muiabil 0,4% sau cu caratan 0,04-0,06%.

Ruginile produc pe frunze pete cu aspect de rugină, acoperite cu pustule (îngrămădiri de spori), de culoare galben-portocalie sau neagră. Boala este favorizată de timpul ploios și slăbește mult planta atacată (unele frunze bolnave cad). Iată câteva specii floricole sensibile la rugină: gura leului, gălbenele, ochiul boului, pansele, zambile, garoafe, stanjenei, bujori, cana, crini, crizanteme, trandafiri.

În vederea prevenirii și combaterii ruginilor se recomandă urmatoarele masuri:

– evitarea umidității excesive și asigurarea unei bune aerisiri;

– evitarea îngrășării unilaterale și excesive cu azot;

– stropiri repetate cu Polyram Combi 0,2% sau cu un amestec de Zineb 0,2% și sulf muiabil 0,2%;

– la trandafiri este bine să se facă către sfârșitul toamnei sau primavara înainte de desmugurit o stropire cu zeamă bordeleză 2% sau cu zeama sulfocalcică 10%.

Fusariozele se manifesta prin apariția unei pâsle albicioase sau roz, apoi roșcate sau negricioase, la baza tulpinilor (sau pe bulbi). Plantele atacate se veștejesc și se usucă. Sunt sensibile la fusarioze: gura leului, ochiul boului, garoafele, narcisele, lalelele, zambilele, ciclamenul, crinul, stanjenelul, mai ales în condiții de exces de îngrășământ azotat, aerisire insuficientă și cultivarea în soluri prea grele și umede. Pentru prevenirea bolii este necesar să se foloseasca material de înmulțire sănătos (semințe sau bulbi). Plantele bolnave se scot și se ard. Bulbii de lalele, narcise etc. se tratează înainte de plantare, cufundându-se într-o soluție de Captan 0,25-0,3% timp de 2-3 ore.

Mana se manifesta mai ales pe frunze, sub forma unor pete galbene-untdelemn pe partea superioara a frunzelor, în dreptul cărora, pe fața inferioară, se observă un puf albicios sau cenușiu. Organele atacate se usucă. Boala se întâlnește mai ales la ochiul boului, mixandra, nu-ma-uita, regina nopții, hortensia, liliac, crizanteme și trandafiri, fiind favorizată de umiditate excesivă și aerisire insuficientă. Prevenirea bolii se asigura efectuând stropiri repetate cu zeamă bordeleză în concentrație de 0,5-1% sau cu produse acuprice (Zineb 0,3%, Capan 0,2%).

Pătarea frunzelor poate fi provocată de diferiți agenți patogeni (ciuperci, bacterii). Deci, sunt mai multe boli care se manifesta prin patarea frunzelor. Petele pot fi circulare sau colțuroase. De cele mai multe ori au o culoarea brună, cu marginea roșietică, însă pot fi și albicioase sau chiar negre.

Mijloace de combatere:

– îndepartarea frunzelor bolnave sau a plantelor atacate puternic;

– stropiri repetate cu zeamă bordeleză în concentrație de 0,5-0,75% sau cu produse acuprice (Zineb 0,3%, Captan 0,25%).

Putregaiul (mucegaiul) cenușiu este o boală foarte păgubitoare, provocată de ciuperci, care poate afecta atat organele aeriene (în special florile), cât și organele subterane (bulbii). Se manifestă astfel: pe suprafața organelor atacate se dezvoltă o pâslă deasă, cenușiu-măslinie. Porțiunile respective se brunifică, se înmoaie și putrezesc. Boala este favorizată de umiditatea mare și de aerisire insuficientă. Sunt atacate atât plantele floricole de gradină cât și plantele pomicole de apartament: begonia, bujori, cactuși, ciclamen, carciumarese, crini, crizanteme, dalii, garoafe, gladiole, hortensii, lalele, mixandre, muscate, narcise, ochiul boului, regina nopții, zambile, trandafiri. În afară de realizarea unei bune aerisiri și evitarea udatului excesiv, pentru prevenirea și combaterea bolii este indicat să se administreze îngrasăminte fosfatice și potasice, să se înlăture și să se distrugă plantele bolnave (sau părțile atacate) și să se facă stropiri repetate cu Captan 0,2-0,3%.

4.2. Combarerea dăunătorilor plantelor floricole

În afară de boli, există și numeroși dăunatori care reduc mult valoarea ornamentală a plantelor floricole sau pot produce chiar pieirea lor. Voi prezenta câțiva dintre dăunatorii mai răspândiți și foarte păgubitori, care atacă părțile aeriene sau parțile subterane ale plantelor floricole.

4.2.1. Dăunătorii parților aeriene

Puricii de frunze, denumiți și afide, sunt insecte sugatoare mici, diferit colorate (verde, galben, negru), al căror atac se manifestă pe frunze, pe lăstarii tineri (mai ales la vârfuri) și pe bobocii florali. Acești dăunători se pot întalni la cerceluș, garoafe, asparagus, ciclamen, crizanteme, mușcate, ferigi, hortensii, salvie, lalele, leandru, trandafiri.

Plantele atacate prezintă frunzele încrețite, răsucite, decolorate sau chiar uscate.

Combaterea păduchilor de frunze se impune și pentru faptul că ei contribuie la transmiterea unor boli infectioase (viroze). Insecticidul ce poate fi folosit în acest scop este Carbetox 0,1-0,3%, un produs care are însă dezavantajul că miroase neplăcut (deci tratamentul nu trebuie făcut în spații închise).

În lipsa produselor chimice se poate folosi o zeamă de săpun și tutun, care se prepară astfel: se înmoaie 40 g frunze uscate de tutun, în cantitatea de 1 litru apă, ținându-se astfel 1 -2 zile. După înmuiere, urmează fierberea timp de 3-4 ore, apoi zeama se strecoară și se subțiază cu 1,2 1 apa. Separat, se dizolvă 100 g sapun de rufe în 1,2 1 apa. La sfârșit se amestecă cele două soluții, adăugându-se totodata 100 g spirt denaturat.

Stropirea se face seara (în cazul unei plante de ghivechi, cu pompa de muște), iar în dimineața urmatoare, planta se pulverizeaza cu apă curată.

Păianjenii traiesc în colonii pe partea inferioară a frunzelor, înțepând și sugând sucul celular la cactuși, bujori, dalii, garoafe, gladiole, hortensii, liliac, trandafiri, palmieri.

Frunzele atacate se decolorează, se încrețesc pe margini, iar în final se usucă și cad.

Pentru combatere se fac stropiri cu produse speciale pentru distrugerea păianjenilor (acaricide) sau cu unul din urmatoarele pesticide: sulf dizolvabil 0,4%, Caratan 0,06-0,08%. În lipsa produselor chimice este indicată pulverizarea zilnică cu apă a plantelor atacate.

Păduchii țestoși atacă trandafirii, leandrul, ficusul, filodendronul, cactușii, palmierii, crinul roșu. Denumirea de "țestoși" provine de la faptul ca dăunătorii adulți au corpul acoperit cu o carapace chitinoasă (teastă), colorata alb-galbui sau maroniu. Ei sug seva, ceea ce provoacă debilitarea sau chiar uscarea plantei respective. Organele atacate se acoperă cu "roua de miere", o secreție zaharoasă, datorită careia planta bolnava este frecventată de furnici sau se acopera cu fumagină (un strat de praf negricios ca funinginea). Atacul este favorizat de temperatura ridicată, uscăciunea atmosferică, aerisirea insuficientă și de depunerea prafului pe frunze.

Pentru prevenirea atacului acestor dăunători este indicată pulverizarea zilnică cu apă a plantelor, iar pentru combatere este necesară pensularea sau stropirea plantelor cu un insecticid (de exemplu Dipterex 0,1%). În lipsa unor astfel de produse se poate folosi zeama de tutun (ca la păduchii de frunze).

Un alt mijloc simplu (însă mai puțin eficace) constă în pensularea părților atacate cu o emulsie de săpun preparată prin dizolvarea a 20 g sapun în 1 1itru apă.

Păduchii lânoși au corpul acoperit cu o secreție alb-lânoasă și se întâlnesc mai ales pe cactuși, ficus, colocasia, filodendron, palmieri, asparagus, înstalandu-se în colonii, mai ales pe partea inferioară a frunzelor si pe ramuri.

Organele atacate se îngălbenesc si se usucă. Combaterea se face ca și în cazul păduchilor țestoși.

Musculița albă de seră este un dăunător de dimensiuni mici (1-1,5 mm) cu corpul acoperit de o secreție ceroasă, albă și cu două perechi de aripi albe.

Larvele, precum și insectele adulte, inteapă frunzele, provocând ofilirea și căderea lor.

Printre plantele atacate de acest dăunător se numară cercelușul, garoafa, mușcata, salvia, asparagusul, ferigile, condurul doamnei.

Pentru combatere, planta respectivă se scoate afară din cameră și se stropește cu Sinoratox sau cu Carbetox 0,3%.

Melcii fără cochilie se hranesc cu țesuturile plantelor, rozând vârfurile și părțile mai moi sau găurind frunzele (la gladiole, garoafe, dalii, petunii, ochiul boului, primule).

Melcii au corpul acoperit cu o substanță mucilaginoasă, datorită careia pe unde trec rămâne o urmă argintie-strălucitoare. Se hrănesc în timpul nopții și dimineața.

Măsuri de combatere:

– pe straturile respective din grădină se împrăștie gramezi (capcane) cu frunze de varză, de salată sau felii de cartof, sub care melcii se adapostesc și sunt ușor de găsit și de distrus (prin introducerea lor într-un vas cu motorină sau ulei ars);

– prăfuirea terenului infestat și a locurilor de acces cu una din urmatoarele substanțe: piatră vânată pisată mărunt (10-15 g/m2), superfosfat pisat fin (25-30 g/ m2), praf de var nestins (15-20 g/m2 cenușă. În cazul plantelor de apartament se presară substanța respectiv pe buza ghiveciului. Tratamentele se aplică seara sau dimineața.

4.2.2. Dăunătorii părților subterane

Viermii rădăcinilor (nematozii) sunt de dimensiuni mici (circa 1 mm), albi și traiesc în sol, atacând rădăcinile de ciclamen, primule, gura leului, garoafe, hortensii, crizanteme, bujorii, urzicuțe, begonii, petunii, gălbenele, cactuși, trandafiri, plante cu bulbi.

Pe rădăcinile acestor plante, în urma înțepăturilor produse de viermi, se formează umflături ca un șirag de mărgele.

În cazul unui atac puternic, rădăcinile putrezesc, iar planta se ofilește și piere.

Combaterea fiind foarte dificilă (dezinfectarea pământului), pentru prevenire este necesar să se folosească numai pământ neinfectat și să se înmulțească numai plante sănătoase. Plantele atacate se distrug prin ardere.

Râmele în general sunt inofensive, însă dacă în ghiveciul respectiv se găsesc în numar prea mare, pot deveni dăunătoare, întrucât se hrănesc cu rădăcinile fine ale plantelor. În acest caz, pentru combatere se poate folosi o soluție de hipermanganat de potasiu (se dizolva 2 g hipermanganat în 10 litri apă). Tratamentul se face seara, după care solul din ghiveci se ține acoperit 24 ore.

Viermii sârmă sunt larvele gândacilor pocnitori, lungi până la 2 cm, cu corpul cilindric, galben-portocaliu și foarte chitinos (ca de sârmă). Atacă mai ales garoafele, crinii, gladiolele producând rozături și galerii în părțile subterane (rădăcini, bulbi).

Pentru combatere este indicat ca solul respectiv să se trateze cu Lindatix 3 (8-15 g/m2) sau să se folosească capacane (grămăjoare) formate din felii de cartof, introduse la adâncimea de 4-5 cm și la distanțe de circa 1 m. La două zile, acestea se controlează, adunându-se viermii gasiți.

Viermii albi (larvele de cărăbuș) ajung până la lungimea de 4-5 cm și se hrănesc cu părțile subterane ale diferitelor plante (rădăcini, rizomi).

Combaterea se face ca și în cazul viermilor sârmă.

Coropișnița se întâlnește mai ales în pământul îngrășat cu gunoi și este foarte păgubitoare, deoarece prin galeriile săpate în sol deranjează sitemul radicular al plantelor sau poate reteza plantele de la suprafața pământului.

Plantele respective se vestejesc.

Iată câteva metode de combatere a coropișnițelor:

– toamna, terenul respectiv se sapă adânc. Prin aceasta lucrare se distruge un mare numar de larve și adulți de coropișniță;

– controlul gunoiului de grajd folosit la îngrășarea terenului și distrugerea coropișnițelor găsite;

– folosirea de momeli toxice, care se împrăștie printre plante în grămăjoare mici sau se încorporează în sol la adâncimea de 2-4 cm (15 g de momeală la suprafața de 1 m2). Iată un exemplu de preparare a unei momeli: 1 kg boabe de grâu (fiert în prealabil 15 minute) se amestecă în 50 g insecticid (de exemplu Lindatox) și 10-12 g untdelemn;

– prăfuirea terenului infectat de coropișnițe cu Lindatix 3;

– toamna, în luna septembrie, pe terenul infectat se face un șant lung de 2-3 m și adânc de 30 cm, în care se introduce gunoi proaspat de cal. Totul se acoperă cu pământ. Coropișnițele se adună în număr mare în acest loc. În timpul iernii (în zilele geroase) sau primăvara, se scoate gunoiul și se distrug insectele găsite;

– pe suprafețe foarte mici se pot îngropa, la 1 cm sub pământ, ghivece, borcane sau cutii de conserve, în care vor cădea coropișnițele ce trec pe acolo;

– dacă s-a depistat o galerie, se urmărește până se observă că ia o direcție verticală – spre cuib – și se toarnă apă amestecată cu petrol, pentru a distruge ouăle.