Logica Si Psihologie
LOGICĂ ȘI PSIHOLOGIE
Dimensiuni interdisciplinare
LOGICĂ ȘI PSIHOLOGIE
Dimensiuni interdisciplinare
”Nu fiindcă aceste lucruri sunt grele nu îndrăznim,
ci fiindcă nu îndrăznim sunt grele”
(Seneca, Scrisoarea 104 către Lucilium)
Corectura aparține autorului.
© 2013 Editura Sitech Craiova
Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau parțială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizația editorului este ilicită și constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes științific, cu specificarea respectivei citări.
© 2013 Editura Sitech Craiova
All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage and retrieval system without written permision from the copyright owner.
Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S. din cadrul Ministerului Educației și Cercetării pentru editare de carte științifică.
Editura SITECH Craiova, România
Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: [anonimizat]
ISBN 978-606-11-3215-7
Motto
„Mintea omenească este o minunată mulțime de structuri și sisteme. Ea este centrul conștientizării și al acțiunii. Ea ne conferă o identitate unicat. Ea gândește. Ea simte. Ea vrea. Ea pătrunde adevărul și suprimă erorile. Ea realizează intuiții subtile și tot ea fabrică prejudecăți. Ambele, adevărurile folositoare și periculoasele concepții greșite sunt produsele ei combinate. Ea poate foarte ușor să creadă că este fals ceea ce este de fapt adevărat. Ea poate descoperi frumusețea bunei conduite și poate totodată să justifice ceea ce este flagrant imoral. Ea poate iubi și poate urî. Poate fi bună sau crudă. Ea poate avansa pe linia cunoașterii sau pe cea a erorilor. Ea poate fi intelectualicește umilă sau intelectualicește arogantă. Ea se poate dovedi o autoritate într-un domeniu sau poate dovedi chiar acolo îngustime de minte. Poate fi deschisă sau închisă. Ea se poate angaja în direcția extinderii cunoașterii sau se poate cantona într-o stare de crasă ignoranță. Poate face dintr-o persoană un diplomat care negociază cu eleganță sau un om care îi insultă pe cei inocenți și pe cei plini de noblețe prin autoamăgirea și cruzimea de care dă dovadă.
Oare cum pot crea oamenii în propria lor minte un astfel de amalgam între rațional și irațional? Răspunsul este auto înșelarea. În fond, probabil că cea mai exactă și utilă definiție a omului este că el ar fi «animalul care se înșeală singur». Amăgirea, duplicitatea, sofisticarea, deziluzia și ipocrizia sunt produse fundamentale ale naturii umane aflată în starea sa <naturală> de persoană needucată. În loc să reducă aceste tendințe, de cele mai multe ori școlirea și influențele sociale suferite nu fac decât să-i redirecționeze pe oameni, făcându-i mai sofisticați, mai dibaci și mai ascunși.”
Richard W. Paul, Linda Elder, The Art of Mental
Trickery, The Foundation for Critical Thinking, Dillon Beach, 2006
Cuprins
În fața textului
I. PREZENȚA INSIDUOASĂ A PSIHOLOGIEI ÎN LOGICĂ
1. Obiectul logicii. Diferențieri față de psihologie
2. Multiplicitatea logicii
3. Logica și psihologia
4. Conținutul și forma logică
5. Principiile gândirii logice
6. Importanța logicii în cunoaștere și în proiectarea activității practice
Bibliografie
II. TERMENII ȘI INTERPRETAREA LOR ÎN LOGICĂ. CONEXIUNI PSIHOLOGICE
1. Cuvinte, termeni, noțiuni în logică și psihologie
2. Caracterizarea termenilor din perspectiva logicii
3. Operații logice cu termeni
Bibliografie
III. JUDECATA ȘI INFERENȚE IMEDIATE
1. Propoziție, judecată, termen
2. Tipologia judecății și caracterizarea tipurilor
3. Judecata și prejudecata
4. Inferențe imediate
Bibliografie
IV. STRUCTUA LOGICĂ A RAȚIONAMENTULUI
1. Despre inferențe în logică și psihologie
2. Tipuri de raționamente
3. Tipologia silogismului
4. Erori formale în raționament
5. Raționamentul modal
6. Raționamentul anticipativ
Bibliografie
V. DEMONSTRAȚIA
1. Fundamentare și demonstrație
2. Rolul și tipurile demonstrației
3. Structura și regulile demonstrației
4. Greșeală și eroare
5. Erori în demonstrație
Bibliografie
VI. PROBLEME LOGICE ȘI PSIHOLOGICE ALE ARGUMENTARII
1. Logic și psihologic în argumentare
2. Ingrediente psihologice în structura și funcționalitatea argumentării.
3. Erori în argumentare
Bibliografie:
VII. DIMENSIUNILE LOGICĂ ȘI PSIHOLOGICĂ ALE EROTETICII
1. Obiectul și problematica Eroteticii
2. Psihologia și Erotetica
3. Dimensiunea logică a întrebării
4. Exigențe logice ale formulării întrebărilor
5. Dimensiunea logică a răspunsului
Bibliografie
Bibliografie generală
În fața textului
„ De s-ar putea desface omul de a face”
Macbeth
Textul trebuie să aibă o față a sa tot așa cum un magazin care se respectă are o vitrină, opera o uvertură, tabloul o ramă și sculptura un soclu. Toate acestea nu explică, ci doar indică faptul că ești în locul căutat, că ”intrând”/ pătrunzând în conținut nu vei avea neșansa de a găsi ceea ce nu ai căutat și deci nu-ți este de nici un folos. Unii susțin că importanța fiecăreia nu poate și nu trebuie neglijată, că rostul ce-l incumbă obligă. Ele nu sunt un substitut pentru ceea ce urmează, ci doar promit și atrag prin calitatea lor. Sunt altceva decât conținutul, revenindu-le rolul de a-l întregi, nu sunt textul ci doar contextul în care el există în mod necesar, ușurând totodată sarcina celui care dorește să poposească în cuprinsul lor. De aceea poate, vitrina, uvertura, rama sau soclul atrag atenția la contactul inițial cu o lucrare finită deși, fiecare dintre cele amintite, este săvârșită abia atunci când lucrarea este încheiată.
Textul acestei cărți vine în întâmpinarea dorinței celor cuprinși în efortul zidirii lor ca psihologi de a pătrunde mai adânc în tainele psihologiei. Nu este un drum anexă, ci exact acela care trebuie urmat. Logica ajută la structurarea gândirii necesare pentru a înțelege articulațiile interne ale psihologiei și pentru a amprenta posibilități acționale cu care psihologul ce a parcurs acest drum s-a înzestrat și de care va putea face uz. Desigur că realizarea nu este ușoară, dificultățile pe care le impune fondul abstract al conținutului logicii necesitând asiduitate și voință. Textul din paginile următoare invită, prin compoziție și prezentare, la realizare.
Studiind și asimilând spiritual logica învățăm ce înseamnă eliberarea gândirii din strânsoarea la care este condamnată, din prizonieratul, real și necesar de altfel, la care o obligă apartenența ei structurală și funcțională la un sistem complex corporal-spiritual. Ea, gândirea, apare prin discursul logicii în propria-i lumină, purificată de posibilele produse alterate la care o constrânge coabitarea cu trupul și cu celelalte componente ale funcționării procesorului uman de informații.
În Phaidon, Platon ne arată că această eliberare permite gândirii să vadă „și o altă lume, care-i neperceptibilă, însă inteligibilă.”
Filosoful englez Robin George Collingwood își amintește că a început să citească lucrarea lui Kant, Critica facultății de judecare, la o vârstă destul de fragedă la care cei mai mulți copii nu s-au desprins de bucuria de a lectura povești. Două sentimente puternice l-au cuprins suprapunându-se pe măsură ce parcurgea filele cărții: frustrarea generată de dificultatea textului, adesea peste măsura puterii sale de înțelegere și responsabilitatea prematură față de îndeplinirea unei sarcini, aceea de a cuceri învățături majore pe care le credea absolut necesare. Încet, încet s-a născut în mintea sa concluzia că trebuie să învețe să gândească. Aceasta este și finalitatea lucrării de față. „Tocmai aici constă însemnătatea practică a logicii, – scrie Ion Petrovici – dând, aceluia care învață regulile ei, o înlesnire de a se degaja de robia tendințelor inferioare și un criteriu mai sigur de constatare a erorii…..logica, arătând regulile cugetării drepte, face pe om să posede în mod explicit ceea ce înainte poseda numai implicit. Și între funcționarea inconștientă a mecanismului gândirii și cunoașterea conștientă a lui este sau poate fi o enormă deosebire de rezultat. O minte sănătos organizată, dar care nu a învățat logica, dacă aude o părere eronată va simți dar nu va ști întotdeauna pentru ce este eronată.”
Studiul psihologiei este dificil dacă nu este însoțit de o bună îndrumare pe care o oferă logica. Ea este aceea care furnizează instrumentul pătrunderii în tainele funcționale ale procesorului uman de informații este bucla oarecum întârzietoare dar necesară. Însușirea logicii este ocolișul necesar. Se povestește că, într-o noapte, rabinul din Praga a visat că sub unul din podurile de peste râul Vâltava ce străbate capitala Cehiei, este îngropată o comoară. Speranța de a o găsi l-a trimis la locul indicat și a început să sape dar soldatul care păzea podul l-a oprit, cerându-i socoteală. Rabinul i-a povestit visul, soldatul a râs și i-a spus: “Și eu am visat azi-noapte că în grădina rabinului din Praga e ascunsă o comoară, dar nu am fost atât de nebun să merg și să sap acolo!” Rabinul s-a întors acasă, a săpat în grădina lui și a găsit comoara. Povestea este pilduitoare, mesajul său e unul simplu: ceea ce căutăm este aproape de noi dacă aflăm calea de a găsi, uneori fiind necesar și un ocol. Este ocolul pe care-l propune studiul logicii cu aplicare la aprofundarea psihologiei. Atragem astfel atenția asupra pericolului pe care-l provoacă fracturarea comunicării între psihologie și logică; rezultatul este deopotrivă defavorabil pentru ambele științe.
Însușirea logicii, ca îndrumar în studiul unei științe, nu solicită bariere de vârstă. Studenții o pot face cu condiția ca, anterior, să nu fi absentat de la lecțiile de logică pe care viața și disciplinele din școală le-au oferit-o cu generozitate în limbaj natural. Și, mai ales, să adopte o atitudine activă, adică studiul trebuie făcut fără grabă, prin confruntarea cu fiecare ideie, până la pătrunderea celor mai adânci sensuri pe care le ascunde. Solicitarea este întemeiată teoretic dar în practică lucrurile stau fundamental diferit. Școlarizarea a promovat, din păcate, pasivitatea forțată, atitudinea contemplativă, asemenea urmăririi comode, din fotoliu, a unui film sau emisiune televizată.
Textul nostru se adresează așadar cititorului matur intelectual, înzestrat pentru studiu și interesat, captivat chiar de această problematică. El favorizează transformarea uimirii dată de necunoaștere (omne ighotum pro mirifico – cum spune latinul) în satisfacție și plinătate spirituală aduse de cunoaștere.
Intenția călăuzitoare a cărții nu a fost direcționată spre construirea și impunerea unui sistem de logică. Conținutul nu are coerența pe care o solicită sistemul. Menirea pe care o pretinde este mai modestă: aduce în atenție ingredientul logic necesar însușirii psihologiei. De aceea ideile nu sunt fără cusur, uneori poate apar ca disparate creând neliniște celui scrupulos în ale sistemelor de logică. Larghețea pe care mi-am permis-o exprimată în a aduna teme de logică cu reflexe în psihologie, nu viciază adevărul logic, ci însumează și ordonează idei care invită cititorul să gândească singur ca act necesar, impunând, cum ar spune latinul, fermenta cognitionis.
Dezvoltarea accentuată a ultimei părți din carte, cea privitoare la întrebare și răspuns, mi-a fost dictată de prezența problematicii de care se ocupă ca necesară în pregătirea psihologul. Neglijată, ori poate omisă din alte considerente ce-mi scapă, problematica aceasta este de maximă importanță în practica psihologului. Absența din cultura sa de specialitate îi creează însemnate dezavantaje introducând în relația cu clientul un amatorism condamnabil a cărui victimă este, din păcate, clientul. În IT de pildă, ca de altfel în oricare din practicile inginerești, amatorismul este sigur depistat de rezultatul care refuză imediat intenția; amatorismul alchimistului sau astrologului iese la iveală prin confruntarea cunoașterii sale cu cea furnizată de chimie sau astronomie. În psihologie însă, mai ales în cea terapeutică, amatorismul poate fi escamotat de aparență fiind astfel mult mai puțin controlabil și cu atât mai periculos.
Paginile care urmează nu alcătuiesc structura unei logici a psihologiei. Nescrisă încă, aceasta este așteptată iar textul nostru încearcă să vină în întâmpinarea dezideratului, timid deocamdată, creând o deschidere spre luminișul în care doarme viitoarea lucrare. Ea trebui să fie o secvență subordonată logicii științei, realizare teoretică integratoare a tuturor logicilor care se ocupă de știință. Bazele logice ale psihologiei nu cuprinde simple reflecții la adresa acestei științe, ci o pătrundere adâncă în măruntaiele structurale și funcționale ale psihologiei, cercetare înzestrată cu instrumente proprii ce permit construirea unor modele explicative ale acestei științe. Astfel ea grupează satisfăcând dimensiunile explicativ-normativă, ceea ce înseamnă că nu doar explică fundamentele constructive ale psihologiei, ci și aduce în atenție posibile și necesare modele de corecție logică a conținutului ei. Psihologia și logica, puse față în față, pot fi asemănate cu personaje mitologice antice. Prima este Prometeu, cel ce gândește înainte pentru a zidi teoria, antreul făcutului, iar logica este opusul lui Prometeu, Epimeteu, verificatorul, cel ce gândește după, cel ce se pronunță despre finit. Logica psihologiei cumulează sensurile întruchipate de cele două personaje mitologice, suprapunerea sensurilor consfințind legătura de sânge a celor doi frați.
Existând insidios în psihologie, logica întemeiază formal discursul psihologic. Logica nu este atât de prezentă în psihologie încât să înăbușe propria-i identitate dar nici atât de puțin prezentă încât să fie anodină. Am căutat să extragem, de acolo de unde le este locul, cele mai importante aspecte pentru a le oferi celui interesat să studieze psihologia și nu numai lui. Același lucru se poate spune despre prezența psihologiei în logică.
Mărturisesc încă o intenție pe care o urmăresc cu acest text: revitalizarea bibliografiei ce cuprinde autori români cu contribuții notabile, originale și fecunde, la fundamentarea și dezvoltarea problematicii logicii.
În ultima vreme, nume și scrieri, altădată considerate sacre, sunt, dacă nu uitate, cel puțin neglijate și, odată cu ele, tezaurul de spiritualitate pe care-l incumbă creația lor adâncind nedorita imunitate a culturii noastre la valorile sale tradiționale. Timpul, din păcate, a luat în bagajele sale parte din această spiritualitate sustrăgând-o, cu complicitatea noastră, din oferta pe care cei de astăzi o merită și au nevoie de ea contribuind, nu întotdeauna conștient, la înstrăinarea de propriile repere spirituale. Este de remarcat că nu numai noi, cei de astăzi, avem nevoie de opera celor ce nu mai sunt dar merită să rămână, ci și opera lor are nevoie de noi în măsura în care putem lumina mai profund înțelesurile cuprinse dar nedegajate contemporanilor lor, lipsiți de instrumentele necesare.
Rivalitatea, pe de altă parte, a condus la ceea ce Mattei Dogan numește ,,ignorare mutuală,, cu rezultate la fel de dezastroase pentru progresul cunoașterii. Inventariind manifestarea ignorării mutuale în varii domenii ale științelor sociale, la nivel de vârf a creației, Dogan concluzionează: ,,Paradoxal în aparență, rivalitatea este cu atât mai mare, cu cât proximitatea este mai mare și vecinătatea mai directă.” Din perspectiva psihologiei, ignorarea se originează în teama de altul, în „spaima de a i se ataca sau anihila icoana pe care omul și-o face despre sine” pentru că astăzi, ”orice om viu este pentru celălalt, prin simpla lui prezență, un izvor permanent de griji și neliniști… forța care îi năruiește icoana despre sine”.
Cred că trebuie depășită integral și rivalitatea dintre stat și spiritele deschise, neconformiste care a însoțit istoria culturii noaste o jumătate de secol și consolidat culoarul pe care opiniile originale și neobișnuite (necomune) sunt privite nu cu adversitate amenințătoare, ci cu empatie și critică preponderent constructivă.
Încerc, și pe această cale, revenirea acasă, înrădăcinarea în propriile odăi ale spiritualității românești trecute și prezente fără însă a rămâne în prizonierat. Îl înțelegem și respectăm astfel pe Tertulian: „Laudatis semper antiquitatem, et nove de die vivitis. Per quod ostendetur, dum a bonis maiorum institutis deceditis, ea vos retinere et custodire quae non debuistis, cum quae debuistis non custodistis.” (Apologeticum, VI, 9)
Motto-ul scris în fața acestui început are o importantă semnificație, atât pentru autor cât și pentru cititor. Sunt cuvinte rostite de Macbeth, personajul din tragedia cu același nume a lui Shakespeare; ele deschid monologul ce descrie cumplitul zbucium psihic prin care trece la gândul faptei ce urmează să o împlinească: uciderea regelui Duncan. O carte, trezește în mintea celui care o oferă, stări sufletești de mare profunzime, asemenea celor proprii personajului shakesperian. O carte nu poate să nu lase urme; acestea, prevăzute, sunt dovezi serioase ale îndoielii pe care autorul o poartă ca povară, obligându-l la argumente de mare diversitate care sprijină sau împiedică munca dedicată facerii cărții. Dacă Macbeth se temea de destin, de pedeapsa care implacabil urmează crimei, autorul se teme de cititor, de cel cunoscător și exigent. Dar el trebuie să primească și să înfrunte verdictul cititorului, acesta este destinul cărții și a autorului său.
Nicolae Titulescu, la începutul unei conferințe ținute la Oxford în fața corpului profesoral și a studenților, conștient de situația în care se afla, a spus: „Cer iertare eminenților profesori aici prezenți, dacă le spun că ei îmi inspiră mai puțină teamă decât studenții! Profesorii au experiența vieții: ei sunt indulgenți. Studenții, dimpotrivă, în aspirația lor către absolut, sunt în toate țările cei mai teribili judecători!”
Cred că nu mai este nimic de spus sau, poate, replica la versul lui Shakespeare, creată de înțelepciunea populară: „Ce omul face nici dracu nu desface.”
Sibiu, ianuarie, 2013 Autorul
I. PREZENȚA INSIDUOASĂ A PSIHOLOGIEI ÎN LOGICĂ
1. Obiectul logicii. Diferențieri față de psihologie
2. Multiplicitatea logicii
3. Logica și psihologia
4. Conținutul și forma logică
5. Principiile gândirii logice
6. Importanța logicii în cunoaștere și în proiectarea activității practice
1. Obiectul logicii. Diferențieri față de psihologie
Termenul logic, ca atribut, este invocat în multe situații cotidiene îndeosebi atunci când se face referire la aspecte spirituale ori acționale. Se poate constata că orice întreprindere umană conștientă folosește procedee logice și se pretează la o analiză logică. Ne străduim să utilizăm cuvântul logic în contexte care i se cuvin. Mai puțin este utilizat cuvântul logica. Atunci când ne confruntăm cu el apar dificultăți în a explica și a defini.
Putem distinge între manifestări logice spontane care sunt manifestări ale structurilor operatorii ale inteligenței umane formate prin repetare (numite generic, oarecum forțat, Logică spontană, populară, naturală sau simț logic) și Logica, știință elaborată de logicieni (sau Logică conștientizată pe care o mai întâlnim, la Kant de pilă, sub numele de Logică artificială sau Logică științifică).
Logica spontană este rezultatul realității faptului că interpretarea realizată de om este una esențialmente „dispersată”, iar prin aceasta trebuie să înțelegem o „interpretare practică” specifică circumstanțelor individuale. Este, ceea ce Descartes numește „bon sens”, calitatea cea mai echitabil oferită tuturor oamenilor și, totodată, cea mai folositoare. „Rațiunea – scrie Descartes – este lucrul cel mai bine rânduit din lume. Căci fiecare se consideră atât de bine înzestrat, încât chiar cei greu de mulțumit în orice altă privință nu doresc să aibă mai mult decât au (…..) aptitudinea de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals, adică ceea ce numim bunul simț sau rațiunea este în mod firesc aceeași la toți oamenii; iar diversitatea opiniilor nu provine din faptul că unii sunt mai înțelepți decât alții, ci doar din aceea că gândirea urmează căi diferite și nu ne referim la aceleași lucruri.” Este rezultatul modestiei în fructificarea resurselor de care dispune rațiunea, a acelor esprits simplistes, a acceptării voluntare a caracterului simplificat al lumii și al soluțiilor pe care problemele sale le solicită.
Interpretarea științifică (cunoașterea regulilor generale) nu este decât o parte din întreaga cunoaștere umană, întrucât mai există „o arie de cunoaștere importantă, dar neorganizată, care nu poate fi numită științifică, în sensul cunoașterii regulilor generale: cunoașterea circumstanțelor particulare de timp și spațiu.” Aceste reguli formează ceea ce am putea numi interpretare implicită sau tradițională, foarte greu de formulat pentru deținătorul său, dar în linii generale comună tuturor celor care o utilizează. Ea permite fiecăruia să viețuiască cu ceilalți și să se înțeleagă cu semenii. Oamenii pot comunica astfel între ei, cu o anumită constanță rațională chiar dacă nu stăpânesc cunoașterea științifică, explicită, pe care o furnizează știința logicii. Ei se supun sintagmei pe care oamenii și-o adresează reciproc, mai mult ca deziderat: fii logic! A fi logic, la acest nivel, înseamnă cel puțin:
– a utiliza corect limba, deci a folosi limbajul domeniului în care te exprimi;
– a formula judecăți adevărate;
– a nu comite erori logice semnificative în formulările mai dezvoltate.
Orice abatere de la aceste comandamente viciază, din perspectivă logică, actul comunicațional fiind, de cele mai multe ori, parazitat de afectivitate, volitivitate sau de trădarea pe care o provoacă limbajul. Includem aici și ceea ce se numește, uzual, logica inimii. Recunoscându-i existența Nicolae Iorga scria: „Este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost încă scrisă” sau Blaise Pascal cu o formulare mai cunoscută: ,,inima are rațiuni pe care rațiunea le ignoră”. Rezultatul manifestării ei este credința a cărei comparare cu știința (deci cu raționalitatea, adevărul științific) a devenit obiect de studiu deopotrivă pentru filosofie și știință rezultatele fiind de mare diversitate subîntinse de soluții care pornesc de la respingere neîmpăcată până la îmbrățișare contopitoare. Implicarea întregii personalități a omului în producerea credinței și în acest fel caracterul său accentuat personal o deosebește esențial de impersonalitatea și glacialitatea adevărului științific.
Apelul la judecăți familiare, la subterfugii de gândire, formează esența logicii spontane, rezultatul manifestării sale fiind, indubitabil, în conflict cu principiile logicii, ceea ce-i oferă o valoare cognitivă redusă. Dacă face posibilă viața diurnă a omului obișnuit, logica spontană se opune cu îndărătnicie atingerii de către doritor a performanței intelectuale, realizărilor culturale evoluate. Logica spontană este numele pe care-l poartă aplicarea gândirii neinstruită și nu interpretarea rezultată din analiza structurii și funcționalității gândirii.
Teoria numită Logica (engl. =Logic, gr.= , ger.= Logik, fr.= logique, ital.= logica) sau „interpretarea explicită”, reprezintă deci o parte din interpretările posibile ale proceselor gândirii, aceea care beneficiază de șansa de a fi exprimată prin intermediul cuvintelor, simbolurilor sau legăturilor dintre acestea. Noi suntem interesați de această semnificație adusă în atenție. Teoria despre gândire a apărut în urma folosirii acesteia. Pentru oamenii obișnuiți, asemenea primitivilor, dar la alt nivel de complexitate, există doar lucruri ce-i înconjoară și cărora le caută explicația, acestea devenind astfel lucruri cunoscute. Părăsirea acestui nivel și apariția întrebărilor cu privire la structura și funcționalitatea producătorului de interpretări despre lucruri, a răspunsurilor la aceste întrebări, a constituit, pentru omenire, un proces îndelungat, neîncheiat încă, efort intelectual profund din care a rezultat și ceea ce astăzi numim Logica.
Deci ce este Logica?
– este una dintre cele mai vechi științe. (Atenție însă că această afirmație nu este suficientă pentru a ne ralia ei, ci va trebui să urmăm sfatul lui Kant: “Dacă voim să înfățișăm o cunoaștere drept știință trebuie mai întâi să putem determina cu precizie ce anume o deosebește de celelalte feluri de cunoaștere, ce nu are comun cu nici una din acestea și îi este deci specifică. Dacă nu vom face astfel, hotarele ce despart științele se vor șterge și nici una dintre ele nu va mai putea fi trată potrivit naturii sale.”) Sunt și încercări de a refuza logicii statutul de știință incluzând-o în aria artei sau filosofiei. Nu sunt puține aprecierile după care logica este deopotrivă filosofie și artă, iar pentru unii este simultan știință, artă și filosofie;
– originile sale le aflăm în opera lui Aristotel numită de urmașii săi Organon (ceea ce înseamnă instrument), în care, după cum apreciază Hegel, este prezentat rezultatul unei stăruitoare munci de degajare a formelor din materialul în care se găseau scufundate. Aceasta cuprinde șase cărți de a căror actualitate nu ne putem îndoi astăzi și nu o vor face, cu siguranță, nici cei ce vor locui viitorul. Conținutul de care se ocupa Aristotel nu se numea logică în vremea sa, ci Analitică, Dialectică și Eristică. Chiar dacă Aristotel singur își arogă dreptul de a fi inițiatorul acestei științe afirmând că pentru întemeierea ei nu s-a putut folosi de lucrări pregătitoare, cercetările ulterioare, destinate să restabilească adevărul istoric, au demonstrat contrariul. Eleații și sofiștii, Socrate și apoi Platon sunt premergători importanți care au desțelenit terenul pe care, viguros și temeinic, Aristotel a pus sămânța din care a rodit Logica. Însemnătatea contribuției operei lui Aristotel este imensă, ea „nu constă nici în generalitatea ei (deoarece este o teorie specială), nici în profunzimea ei filosofică (pe care ea tocmai o evită cu grijă) și nici în aplicabilitatea ei la chestiuni concrete (la care Aristotel însuși recurge extrem de puțin), ci însemnătatea rezidă în strictețea ei exemplară și în puritatea ei logică.” Nu suntem în eroare dacă susținem că, de fapt, Aristotel a fost cel care a depășit primele trei stadii succesive pe care le parcurge explicarea unui domeniu, inclusiv cel al gândirii (preteoretic, filosofic, științific presistematic – proprii înaintașilor săi), inaugurând și situându-se temeinic în stadiul științific sistematic;
– în timpul lui Marcus Tullius Cicero (106 – 43î.e.n), autor roman considerat homo universalis ca recunoaștere a prolificității scriitoricești singulare ca amploare între scriitorii vremii, termenul logică apare frecvent dar înțelesul de astăzi îl datorăm lui Alexandru din Aphrodisias care a trăit în sec.II e.n. În secolul XVII, urmașii spirituali ai lui Descartes, Antoine Arnauld și Pierre Nicole (Logica de la Port Royal), au contribuit decisiv la eliberarea logicii de adaosurile și denaturările scolastice și la fixarea în conștiința lumii științifice a termenului logică;
– etimologic, cuvântul logică provine din grecescul logos = cuvânt, enunț, discurs, rațiune, raționament.
Obiectul unei științe desemnează domeniul pe care-l cercetează aceasta și despre care se pronunță cu formulări ce au caracter de adevăr.
Logica are drept obiect gândirea devenită capabilă să producă activități semantice deliberate (atunci când este gândire formulată, adică instrument de comunicare a gândirii).
Proprie doar omului, gândirea este o componentă esențială a capacității de procesare a informației. Înseamnă că logica este o știință care studiază o componentă fundamentală a existenței și funcționalității ființei umane: gândirea, activitatea umană cognitivă.
a numi obiectul unei științe nu este suficient deoarece acel domeniu poate aparține și altor științe. Importante sunt perspectiva, punctul de vedere, unghiul sub care este analizat acel obiect. Complexitatea gândirii permite luarea în considerare a multiple perspective de analiză (psihologică, gnoseologică, epistemologică, etc). Logica, pentru a-și justifica rațiunea de a exista ca știință autonomă, trebuie să se situeze pe una din pozițiile posibile;
logicienii sunt de acord că logica studiază gândirea dar dezacordul lor apare atunci când trebuie să se pronunțe asupra perspectivei din care este privită, adică asupra a ceea ce este obiectul logic.
În legătură cu gândirea, ca producătoare și consumatoare de interpretări, aducem în atenție mai multe aspecte ce se cer studiate:
– exprimarea verbală a gândirii (interpretarea rezultat sau gândire formulată);
gândirea în sine ca proces de prelucrare și producere de idei;
modul în care ia naștere gândirea;
relația gândirii cu obiectul asupra căruia își exercită posibilitățile;
relația gândirii cu posesorul ei;
relația gândirii cu celelalte componente ale sistemului în care este înglobată.
Nu toate aceste aspecte sunt sursă de analiză pentru logică. Ea selectează doar acele probleme care-i permit să depisteze modalitățile de construcție a proceselor semantice corecte și căile de apărare a acestora de posibilele erori cărora le pot cădea vitimă.
Din cele arătate se desprinde că specificul Logicii constă în următoarele:
– obiectul logic nu este o dimensiune obiectivă, componentă a realității materiale;
– obiectul logic reprezintă o condiție a cunoașterii, dincolo de timpul și spațiul manifestării ei; el nu face parte din realitatea sensibilă;
– perspectiva din care privește gândirea este formula sa generală, adică acele aspecte prin care se explică (= a prezenta clar, a clarifica) elementele constitutive și structura producătoare de interpretări, independent de subiectul posesor al gândirii și de obiectul din care se hrănește;
– analizează structura gândirii dar liberă de orice determinare subiectivă sau obiectivă;
– este un rezultat al gândirii astfel că, firesc, ea este rezultatul gândirii care se adresează sieși, a gândirii care-și autodenunță structura formală prin formulările sale lingvistice. Altfel spus gândirea nu se poate gândi pe sine, ci prin produsele sale, tot așa cum prin limbaj nu se poate exprima limbajul, ci numai ca produs al gândirii.
Conchidem prin:
Logica este știința care studiază structura (formele sau operațiile) gândirii ce se exprimă prin constructe cognitive (gândire formulată, împărtășită).
Karl R.Popper, eminent logician al științei, confirmă această perspectivă asupra obiectului logicii: ,,Întrebarea cum se întâmplă cuiva să-i vină o idee nouă – fie o temă muzicală, fie un conflict dramatic sau o teorie științifică – interesează psihologia empirică și nu logica cunoașterii. Aceasta din urmă nu se interesează de problemele de fapt…ci numai de problemele de drept sau de valabilitate… – adică de problemele de tipul următor: dacă și cum poate fi întemeiat un enunț; dacă este testabil (empiric controlabil); dacă depinde logic de alte enunțuri sau este în contradicție cu ele ș.a.m.d. Pentru ca un enunț să poată fi examinat din punctul de vedere al logicii cunoașterii, în acest fel, el trebuie să existe deja și cineva trebuie să-l fi formulat, să-l fi propus discuției logice.” Dacă avem în vedere că de-a lungul timpului oamenii de cultură, atrași ca de un magnet de problematica gândirii, și-au încordat eforturile spre a răspunde de fapt la două întrebări esențiale (cum gândim ? și, de ce gândim ?) atunci putem distinge pe logicieni de filosofi, psihologi, sociologi, istorici, juriști etc. Primii și-au alcătuit știința răspunzând la prima întrebare, iar toți ceilalți ce-i urmează la cea de a doua.
Ocupându-se de forma gândirii, logica se numește formală. Ea mai este formală și pentru că apelează la un limbaj formalizat (esența limbajului formalizat constă în faptul că operează cu simboluri, după anumite reguli, independent de semnificația lor).
Pentru ca să analizăm structura gândirii trebuie să ne concentrăm asupra exprimărilor sale lingvistice care reprezintă forme ale produselor ei.
În acest sens putem defini logica formală drept știința care studiază formele exprimării lingvistice corecte ale gândirii (constructele logice)
– gândirea se face cunoscută prin enunț verbal dar și gestic sau mimic. Logica analizează exclusiv enunțurile sale verbale.
2. Multiplicitatea logicii
Logica este doar un termen în încăpătura căruia este cuprinsă o multiplicitate de logici dezvoltate de-a lungul timpului prin complicarea demersului analitic pe care l-a deschis logica formală (clasică, filosofică, etc.). Multă vreme după Aristotel s-a crezut că Organonul rezolvă toate problemele analizei gândirii din perspectiva logicii, adică epuizează conținutul subîntins de limitele gândirii. Dezvoltarea cunoașterii a transformat credința respectivă în iluzie și a făcut posibilă apariția a numeroase logici. În acest fel logicile iau locul Logicii.
Pot fi puse în evidență trei grupe mari de logici:
– logica formală;
– logica matematică (simbolică, numită și logistică);
– logica dialectică.
Logica formală (logica de tradiție aristotelică) studiază noțiunea, judecata, ca raport între noțiuni și raționamentul, ca raport între judecăți. Fondul, stâlpul ei de susținere, este teoria silogismului. Dar „Logica veche – scrie C. Noica – nu se reduce la silogistică – este o nedreaptă simplificare a ei, pe care și-au îngăduit-o prea des modernii – dar abia silogistica a atras atenția asupra altor forme logice, ca și asupra inferențelor, a deducției și a tot ce face corpul logicii tradiționale.” Ea a parcurs mai multe etape de ameliorare a conținutului său desăvârșindu-se până la constituirea logicii moderne în secolul XIX. A primit și alte nume: logică aristotelică, logică clasică sau logică tradițională.
În secolul al XVIII-lea Kant a separat vechea logică considerând că, de fapt, sub numele Logică se ascunde o alta, nedescoperită, sarcina de a o descoperi și formula asumând-o. Astfel el s-a ocupat de modul în care regulile logice pot rezolva problemele teoretice. La conținutul vechii logici, cea de sorginte aristotelică, se referă Kant în textul său devenit celebru și reiterat în toate împrejurările în folosul argumentării presupusului imobilism interior al logicii de la Aristotel încoace. De-a lungul timpului au fost și opinii care au negat importanța logicii lui Aristotel. B. Russel, autorul lucrării de mare răsunet, Principiile matematice, o etichetează ca „șarlatanism solemn”, iar A. Tarski, în celebra Introducere în logică, conchide asupra valorii ei ca fiind „numai un fragment al logicii noi, cu totul neînsemnat.”
Logica matematică (sau simbolică) s-a născut în sec. al XIX-lea, la hotarul dintre logică și matematică, pentru a răspunde cerințelor de natură logică ale matematicii, idee avansată de Leibnitz, dar formulată odată cu apariția operelor lui Augustus De Morgan (1806-1871) și ale lui G. Boole (1815-1864). Ei au inaugurat așa-numita algebră a logicii, dezvoltată ulterior de E. Schroder (1841-1902), P. S. Porețki (1864-1907), ș.a. Nu este de neglijat contribuția lui Aristotel care, construind logica formală, „a oferit un model logicii matematice. El a avut presentimentul logicii dialectice. Importanța contribuției lui Aristotel este definitorie pentru toate logicile.” Logica simbolică se caracterizează prin cercetarea functorilor (operatorilor) logici, a proprietăților lor formale și prin elaborarea, pe această bază, a unor calcule logice. Cercetările de ordin logic au o formalitate riguroasă din cauza căreia operația de deducție își desăvârșește posibilitățile.
Exprimând logic gândirea matematică, logica simbolică servește științele care depind de ea. Capitolele cele mai importante ale logicii matematice (o găsim și sub numele logistică) sunt:
– logica propozițiilor;
– logica predicatelor;
– logica relațiilor.
În cadrul logicii matematice au apărut sau au luat o nouă dezvoltare logica modală, logica polivalentă precum și logica inductivă, strâns legată de teoria probabilităților. Deși diferită de logica formală, logica simbolică nu a jucat rolul călăului acesteia, nu a suprimat-o. Mai mult, unii logicieni, între care se detașează H. Scholz, consideră că sunt evidente tipul clasic de logică formală (logica aristotelică) și tipul modern de logică formală (logica matematică). Alți autori consideră că subiectul analizei logice nu diferă la cele două logici, ceea ce le desparte fiind metoda. Este cert astăzi că „logica simbolică a devenit un studiu imens de profund și de extins în raport cu logica de tradiție. Au ieșit la lumină noi implicații ale principiilor logice acceptate, au fost identificate și eliminate ambiguități și erori trecute anterior cu vederea, au fost realizate noi generalizări imposibil de formulat clar fără un simbolism precis și compact; preocupările de logică s-au extins considerabil și ea a intrat în noi relații cu alte discipline științifice.”Aceste succese, ca noi elaborări teoretice, își află originea în calitate logicii matematice, diferită dar, reamintesc, nu distructivă la adresa logicii formale.
Logica dialectică a apărut ca necesitate în momentul în care cercetarea logică a ajuns la o etapă integratoare și când a devenit cert că logica formală nu poate satisface decât exigențe interne de corectitudine și nu exigențe ale raportării la obiectul exterior conștiinței. Condițiile apariției sale s-au maturizat la mijlocul sec. XIX.
Temeiul logicii dialectice constă în considerarea caracterului secund și dependent al cunoașterii în raport cu obiectul de cunoscut. „Modul dialectic (de raționalitate – n. ns. – D.P.) s-a desprins – scrie Blaga – din tendința spiritului de a face față, prin raționalizare, unei empirii și unei lumi de extremă complexitate, de o supremă plenitudine concretă și care se găsește în necurmată schimbare, în neîntrerupt proces. Dialectica vrea să împace raționalitatea conceptuală cu o existență fluviu. O lume, considerată sub specia devenirii, impune inteligenței adaptări extreme.”
Blaga are dreptate, logica formală, extrăgând principiile ei din gândire, devine corsetul propriului izvor în așa măsură încât îi limitează puterea de a se manifesta în confruntarea cu diversitatea și mobilitatea tot mai accentuată a realității. Libertatea gândirii, dincolo de cea permisă de principiile logicii formale, trebuia să prindă o formă teoretică. Unitatea dintre logică, teoria cunoașterii și dialectică este concluzia logicii dialectice și, ca atare, a logicii în genere ca știință a corectitudini gândirii formulate. Logica clasică și logica matematică expun formele și legile gândirii concrete în momentul relativei lor stabilități, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mișcării și dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea dezvoltarea clasică și cea matematică a logicii sunt subordonate, prin natura lor, logicii dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în genere, este relativă față de caracterul absolut al mișcării și, ca atare, prin natura ei, subordonată acesteia.
Logica dialectică nu-și arogă pretenția de a înlocui logica formală și pe cea matematică declarându-le inapte în a rezolva problematica obiectului pe care-l au în atenție. Ea este complementară lor pentru că, de fapt, lărgește atât orizontul obiectului logicii cât și sistemul categorial de care se servește, construind unul nou, nu împotriva, amenințător și anihilant la adresa celor anterioare. Logica dialectică desemnează, cu un nume generic, logicile ce admit mișcarea diacronică a gândirii și evoluția ei contradictorie. Este încă nesistematizată (nematurizată) dar necesară. Viitorul ei înseamnă construirea unui dezirabil novum organum dialecticum.
Dacă dorim să fim mai scrupuloși, adică să extindem diviziunea de mai sus, atunci putem construi o schemă care, explicit, pe baza unor criterii, evidențiază diversitatea logicilor ce alcătuiesc astăzi aria logicii. Putem observa că am extins ramificațiile până la a ajunge la Logica întrebării și răspunsului (Erotetica) de care ne vom ocupa în această carte. Trebuie observat de asemenea că în conținutul schemei tipurile de logică se repetă, în mod justificat, pentru că ele sunt rezultatul unor criterii, adică a unor perspective deferite, din care este privită structura logicii.
În completarea acestor ramificații considerate ca trunchi de bază a logicii, s-au realizat cercetări de logică în conexiune sau în baza altor discipline științifice dând naștere unor logici speciale. C.Noica pretinde chiar posibilitatea logicii integrării și a logicii invenției.
Este important de spus că multiplicitatea logicii semnifică și coexistența sistemelor de logică. Ele nu se înlocuiesc unele pe altele ci se completează, cea nouă nu se clădește pe ruinele celei vechi, ci reprezintă o adâncire sau extindere a acesteia. Logica nu a preluat situația proprie filozofiei: orice filosofie nouă, după cum ne asigură filosoful francez Taine, își face un titlu de glorie, cu scopul de justifica propria sa consistență, din a proclama decesul tuturor înaintașelor sale în momentul în care se lansează, moment ce înseamnă totodată și prima brazdă săpată pentru viitorul ei mormânt, temporar sau veșnic.
Poate fi observată și tendința de a lărgi aria de competență a logicii incluzând în câmpul ei de interes, sub generic divers, și ceea ce de fapt nu-i aparține: logica sentimentelor, logica senzațiilor, logica volițională, logica acțiunii, etc., sunt doar câteva exemple.
Edificator este și textul următor: ,,Totuși, aceste judecăți de valoare nu sunt nici ale Adevărului, abordat cu ajutorul logicii cognitive a științei, nici cele ale Dreptății și Bunătății abordate cu ajutorul logicii voliționale a acțiunii, ci cele ale Sănătății și Fericirii, poate și ale Frumuseții, abordate cu ajutorul logicii afective a trăirilor, emoțiilor și sentimentelor, specifice artei și literaturii …. Husserl a insistat asupra logicii cognitive a științei, Scheler și Heidegger au adăugat logica emoțională a artei și literaturii, care dezbat armonia și fericirea noastră și logica volițională a eticii, care trebuie să guverneze acțiunea noastră în economie și politică.” Vezi și lucrarea lui Theodule Ribot, Logica sentimentelor, Editura Univers Enciclopedic, Buc., 2010. Întâlnim și alte titluri, ca de pildă, Logica raționamentului economic de Valentin Cojanu, Editura CH Beck, 2010, sau Logica postmodernului de Negoiță Constantin Virgil, Editura Paralela 45, Pitești, 2004. Anii 70 au adus în atenție, mai ales în mediile academice americane și canadiene, ceea ce s-a numit Logica informală. Ea ,,desemnează acea ramură a logicii a cărei sarcină este de a dezvolta standarde non-formale, criterii, proceduri pentru analiza, interpretarea, evaluarea, critica și construcția argumentării în comunicarea diurnă." (Vezi de pildă: Ralph H. Johnson, Some Reflections on the Informal Logic Initiative, în: Studies in Logic, Grammar and Rhetoric, nr.16(29), 2009). Se pare că în toate aceste situații utilizarea termenului logică este abuzivă, rezultat al unui atac la integritatea sa asemenea celui pe care-l putem constata cu multe cuvinte siluite de imaginația lipsită de rigoare a unora dintre literați. Semnificația inclusă în formulările de mai sus aparține de fapt cuvântului grec νόμος- lege; există legi ale artei, ale modernității, etc. Logica nu poate evada din teritoriul pe care singură și l-a marcat, acela de a aduce la lumina înțelegerii și de a monitoriza corectitudinea demersului semantic. Orice părăsire a acestui teritoriu înseamnă ieșirea din logică, din aria sa de competență, determinată în principal de utilizarea înțelegerii eronată a specificității mecanismelor semantice.
3. Logica și psihologia
Logica se află în mijlocul unei rețele complicate alcătuită din științele existente. R.Blanche (autorul unei istorii a logicii de referință) a exprimat această situare astfel: „Logica este acea parte a științelor care e comună tuturor științelor.” Matematica, filosofia și psihologia și-au pus cel mai mult amprenta asupra dezvoltării logicii.
Suntem interesați de relațiile logicii cu psihologia. A dezbate problema relației dintre logică și psihologie înseamnă, parțial, a pune o problemă a cărui obiect a apărut abia spre sfârșitul sec. XIX, atunci când, pe fondul acumulărilor și sedimentărilor treptate, psihologia s-a constituit ca disciplină autonomă. Înfruntând vehemența cu care spirite de mare anvergură ale vremii (Kant și apoi Comte) au încercat să acrediteze ideea caracterului cel puțin nejustificat a pretenției psihologiei de a fi știință, psihologia a obținut în 1879, odată cu apariția la Leipzig a primului laborator de psihologie experimentală, confirmarea ca membru deplin al științelor.
Este cert că încă în antichitate au existat preocupări relevante de investigare a dimensiunii spirituale, proprii astăzi psihologiei, răspândite însă în varii domenii ale cunoașterii închegate ale timpului (filosofie, medicină, literatură dar și în logică). Fondul problemei a generat de-a lungul timpului soluții de mare diversitate pe care încercăm să le prezentăm mai jos; el poate fi formulat astfel: dimensiunea logică a activității gândirii este posibil și se impune a fi analizată independent de dimensiunea sa psihologică sau nu? (filozofic vorbind, disputa este între obiectivism și subiectivism în logică).
În literatura de specialitate sunt prezente diverse poziții de cele mai multe ori neconciliabile:
a. psihologismul – logica a căzut, îndeosebi în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, sub presiunile exercitate de psihologism, termen datorat, după unii lui Edmund Husserl, filosof și matematician german, după alții, preluat de la hegelianul John Eduard Erdmann. Aceștia au intenționat să grupeze abordările cărora le era comună „acea subsumare a legilor logice la rubrica legilor psihice”după cum caracterizează Ioan Petrovici. Psihologul D. Katz, ne ajută să înțelegem ce este psihologismul și eroarea pe care o induce: „în filosofie se manifestă de la o vreme tendința de a face din psihologie fundamentul tuturor celorlalte științe… Această tendință se cheamă de obicei psihologism… Însă până și științe ca sociologia și economia, care sunt strâns legate de psihologie, au un nucleu neutru care nu este psihologic.”
Psihologismul nu revendică dreptul său de primat și determinare numai la adresa logicii, dar, în cazul ei, consideră fundamentarea psihologică necesară, adică încearcă să explice obiectul și operațiile logice prin imagini și prin procese psihologice și să le deducă, prin urmare, din factori și legi psihologice, adică, în definitiv, din factori pur subiectivi. Eroarea provine în special din asumarea unei erori în analiza relației dintre logică și psihologie: indistincția între, de exemplu, actul de a judeca și verdict, actul de numărare și numărul în sine. Primele (actele) sunt procese de competența psihologiei, următoarele însă nu.
Jakob Fries (1763-1844) și Friedrich Beneke (1798-1854) au inițiat această perspectivă asupra logicii, împărtășită mai apoi de mulți logicieni din secolul al XIX-lea între care, cel mai de seamă, a fost John Stuart Mill. Acesta din urmă susținea că logica este o parte sau ramură a psihologiei deosebindu-se de aceasta ca partea de întreg sau ca arta de științe. Astfel era manifestă concluzia: independența logicii ca știință era refuzată, ea rămânând cel mult un capitol al psihologiei.
În timpurile moderne, așa cum Marx contesta rolul decisiv al psihicului în manifestările sociale prin celebra formulare „Nu conștiința oamenilor le determină existența, ci, dimpotrivă existența lor socială le determină conștiința”, Gottlob Frege, în The Foundations of Arithmetic (1884), Edmund Husserl, în Logical Investigations (1900) și, mai târziu, logicianul polonez Jan Lukasiewicz (1878 – 1956) au militat, cu argumente solide, împotriva invadării logicii de către psihologie și decretării psihologismului ca singura perspectivă interpretativă valabilă, considerând pretenția psihologiei de a subordona logica drept semn de decadență și de denaturare a caracterului logicii, inclusiv a celei moderne. Practica științifică a demonstrat că cercetările însoțite de această paradigmă au ajuns, în general, la concluzii defavorabile pentru logică și pentru valoarea ei cognitivă.
b. logicismul – fundează ideea potrivit căreia logica nu presupune nici o știință precedentă. În această perspectivă relația dintre psihologie și logică este una univocă, logica joacă rolul de știință precedentă. G. Frege, ostil, după cum am văzut psihologismului, este însă exponentul principal al acestei direcții de gândire și enunță cât se poate de explicit situarea sa pe pozițiile logicismului atunci când, analizând relația dintre logică și matematică, susține că logica nu presupune nici o altă disciplină precedentă, aritmetica însă presupune logica, iar logica și aritmetica constituie discipline precedente în construcția altor discipline matematice ca geometria, analiza, etc.
Textul următor este edificator: ,,Logica este o știință formală care nu are nimic din ceea ce este psihologie…. Problema adevărului, raportul conștiinței cu obiectul, este altceva. Logica are domeniul ei propriu, este știința faptelor, sau este știința gândirii omenești cercetate din punct de vedere formal…Are obiectul ei, are domeniul ei în afară, iar cercetarea ei duce la constatări, constatări care și ele, reprezintă numai precizări ale tipului normal de existență”- scrie Nae Ionescu. Pe de altă parte, Kant distinge între Logica pură și Logica aplicată considerând-o adevărată doar pe prima. ,,Logica aplicată n-ar trebui să fie numită propriu-zis logică. Ea este o psihologie, în cadrul căreia nu cercetăm cum ar trebui să se comporte gândirea noastră, ci cum se comportă în mod obișnuit.” Revenind la opiniile lui Frage constatăm afirmația lui tranșantă potrivit căreia logica n-are nimic de a face cu procesele mentale, adică nu-și extrage principiile din psihologie și nici nu descrie stări sau evenimente proprii psihicului asemenea psihologiei.
Cu privire la aceste două direcții de interpretare putem constata că ambele se remarcă prin capacitatea de a fractura unitatea proprie gândirii, despărțind, fără putință de conciliere sau măcar de atingere, dimensiunea logică de cea psihologică. Închiderea în sine și prin aceasta falsificarea adevărului parțial ce-l cuprinde, la care apelează atât psihologismul cât și logicismul reprezintă expresia izolării fiecăreia în turnul său de fildeș, cu efecte importante, dezastroase, în ceea ce privește înțelegerea corectă a produselor procesorului uman de informații. A explica și a reduce psihologicul prin logic și invers cufundă încercarea într-un cerc vicios deoarece forma logică se originează într-un conținut psihologic și invers. Aceste porniri teoretice pe drumuri explicative diferite dar cu concluzii la fel de păgubitoare la adresa adevărului dezirabil, au generat, în mod firesc, o a treia direcție interpretativă.
c. acceptarea relației lor mutuale cu următoarele argumente:
– ambele au drept obiect de studiu gândirea umană. Precizarea obiectului nu este suficientă pentru a formula corect individualitatea unei științe. Perspectiva din care logica analizează gândirea este diferită de cea proprie psihologiei. Psihologia, după cum bine se cunoaște, în unul din capitolele sale se ocupă de gândire sub aspectul structurii și funcționalității acesteia integrând gândirea în subiectul care gândește. Ea atrage atenția asupra faptului că operațiile logice fiind operații ale gândirii nu se desfășoară într-un vacuum mental (decât din perspectiva logicii), ci în interiorul unei structuri de cunoștințe și funcționalități integrale a procesorului de informații. Influența exercitată de acestea explică erori ale construcțiilor semantice realizate de oameni care nu se ghidează după regulile ferme ale logicii (de pildă scheme depresive ce caracterizează procesorul unui om pot favoriza acceptarea unor premise pesimiste). O dezvoltare impresionantă a acestei problematici, în primul rând prin orizontul de originalitate pe care-l fructifică și-l pune în slujba acesteia, o oferă L. Culda;
– nu de puține ori logica a fost considerată un capitol al psihologiei. Nicolae Mărgineanu, în a sa Psihologie logică și matematică, oferă exemple edificatoare ale implicării logicii în psihologie și a psihologiei în logică de-a lungul istoriei sale. Husserl, adept cunoscut al antipsihologismului, constată că există trei nivele ale logicii, ultimul fiind cel mai detașat de psihologie: „morfologia semnificațiilor” (astăzi se numește reguli de formare), „logica de consecință” (astăzi silogistica, logica propozițiilor și a predicatelor) și „metalogica”;
– problemele logicii nu sunt străine preocupărilor psihologilor. Aceștia din urmă au căutat răspunsuri la întrebări cu privire la oameni de genul:
– sunt raționali?
– gândesc ei logic?
– cum procedează în rezolvarea problemelor cu care se confruntă?
– cum este posibil ca aceia dintre ei fără pregătire în domeniul logicii să
formuleze concluzii corecte din premise complicate?
– ce strategii folosesc atunci când raționează?
– cum este influențată gândirea de celelalte componente ale psihicului?
– cum este posibil ca un sistem fizic să opereze cu cunoștințe abstracte?
Dacă psihologul acceptă că oamenii sunt raționali, el va explica în ce fel apare eroarea, iar dacă nu acceptă și consideră că oamenii sunt iraționali, trebuie să ofere o explicație pentru performanțele logice ale acestora. Semnificative (armate prin cercetări) atacuri la adresa raționalității omului vin, concentrate, atât din partea neuroștiințelor cât și din partea psihologiei sociale. Neuroștiințele, odată cu cartografierea tot mai precisă a creierului și decodificarea codurilor neuronale, susțin că ființa umană nu este decît o „marionetă biochimică” (Sam Harris). Pe de altă parte, analizând comportamentul social al omului, unii psihologi constată că asociațiile inconștiente sunt determinante în atitudinile și comportamentul individului, pretenția capacității proprii de alegere conștientă fiind o eroare evidentă. Un exemplu este edificator: dacă, de pildă, secțiile de votare sunt amplasate în unități militare, școli sau spitale, votanții vor îndrepta votul lor spre cei care promit, fie întărirea armatei, fie bani mai mulți pentru educație, fie pentru sănătate, exact după locul în care votează. Diferențe semnificative, constată neuroștiințele, pot fi puse în evidență atât în greutatea cât și în elemente structurale ale creierului bărbaților și femeilor (bărbații beneficiază de legături mai puternice între partea din față și cea din spate a creierului, iar creierul femeilor prezintă mai multe conexiuni între emisferele stangă și dreaptă) ceea ce explică diferențele din calitatea deciziilor și, în general, diferențele de comportament de gen. .
Din această dublă perspectivă, a neuroștiințelor și a psihologiei sociale, acceptarea caracterului rațional al omului este respinsă sub raport științific și alungată în brațele ideologice ale umanismului. Unii reprezentanți ai neuroștiințelor și ai psihologiei sociale sunt clar intenționați în a bate ultimul cui în sicriul ce adăpostește cadavrul omului ca ființă rațională, înscriindu-se astfel pe direcția reconfigurărilor epistemologice ce vizează încercarea de a acredita ideia potrivit căreia acceptarea omului ca ființă rațională constituie un obstacol evident în dezvăluirea autenticei sale identități; se lucrează astfel la concedierea pretențiile logicii de a se ocupa tocmai de manifestări raționale ale omului. Încerc să cred că, fiind încă la începutul silinței de a descrie și explica, neuroștiințele nu urmăresc să respingă statutul rațional al omului, ci să ofere o altă perspectivă, fiziologică, asupra originilor și conținutului raționalității. Fără să refuz meritele rezultatelor cercetărilor incipiente, rămân fidel caracterului rațional al ființei umane, prețuindu-l astfel mai mult. Chiar dacă semnalele din partea neuroștiințelor și a pedagogiei sociale se vor amplifica nu înseamnă că încrederea mea se va diminua în vreun fel. Forța (temeinicia) cu care va spori opțiunea aleasă este în măsură să crească mereu.
Cercetările din psihologie cu privire la aspectului operatoriu al gândirii s-au orientat spre studiul raționamentului și nu numai, căutând să deslușească funcționarea gândirii în situația confruntării ei cu formularea sau rezolvarea de raționamente. Iată un exemplu de explicație psihologică a abaterii de la adevărul pe care-l impune gândirea: „Cu toate că sănătatea este motivul pentru care mâncăm și bem, o periculoasă plăcere i se alătură ca o tovarășă și de cele mai multe ori încearcă să o ia înainte, ca să fac pentru ea ceea ce declar să fac din motive de sănătate. Măsura lor nu este aceeași, căci ceea ce ajunge pentru sănătate este prea puțin pentru plăcere. Adesea se ivește dubiul: oare necesitatea trupului cere întărire, sau pofta înșelătoare cere cu viclenie să fie servită? De acest dubiu sărmanul suflet este încântat, căci găsește un sprijin ca să se scuze, bucurându-se că nu vede clar ceea ce este de ajuns pentru echilibrul sănătății, ca interesul plăcerii să fie acoperit de pretextul sănătății.” Psihologia raționamentului a elaborat o serie de modele ale funcționării gândirii între care cele mai cunoscute sunt: modelul lui Erickson, modelul lui Johnson-Laird, modelul probabilităților subiective și modelul lingvistic;
– în sens strict, logica se ocupă exclusiv de gândire pe când psihologia are în atenție structura și funcționalitatea întregului procesor de informații care, alături de gândire, cuprinde și alte componente. Psihologii și psihiatrii sunt de acord că funcțiile principale ale procesorului uman de informații sunt: atenție, percepție (senzații), memorie (reprezentare, recunoaștere, verbalizare), idee (gândire, judecăți, raționamente, concluzii, imaginații), dispoziție, emoție, sentiment, pasiune, atracție și respingere afectivă, temperament, aptitudine (talent, geniu), caracter (tridimensional), comportament (conduite, atitudini, eficiență, rezultate) sau, sintetic, trei funcții principale (clustere) care sumează funcțiile elementare și anume: cunoașterea (cognitiv), afectivitatea și activitatea (sau comportamentul). Prin urmare logica selectează un singur aspect al complexității organizaționale și funcționale a procesorului uman de informații. Din perspectiva extensiunii, nu a perspectivei de analiză, obiectul logicii este inclus în cel al psihologiei și psihiatriei;
– logica studiază tipul normal de gândire pe când psihologia are în atenție și alterabilitățile acesteia, funcționarea ce părăsește normalitatea, posibilă în evoluția gândirii unui om. Logica include și produse eronate ale gândirii dar numai în vederea delimitării și precizării formelor corecte de gândire;
– logica nu este în conflict cu psihologia, relația lor este de colaborare fără însă să-și încalce mutual sau unilateral perspectiva din care privesc gândirea. Dacă psihologia caută să rezolve problema modului în care gândim, ce este gândirea, cum funcționează ea, îmbunătățirea posibilităților sale (implanturile cerebrale, protezele neuronale, înregistrează deja progrese remarcabile), logica vine în prelungirea acestor rezultate ale demersului cognitiv al psihologiei, fiind preocupată de cum trebuie să procedeze gândirea, nu de cum gândim, ci cum ar trebui să gândim. Un test utilizat în cercetarea psihologică, din perspectiva logicii, ne atrage atenția numai cu privire la corectitudinea și adevărul formulărilor pe care le conține și nu dacă acestea vizează cu adevărat problematica de cercetat, metodologia de interpretare a rezultatelor sau efortul operatorului în a-l aplica; cele din urmă sunt de apanajul psihologiei. Important însă este fapul că ambele perspective contribuie deopotrivă la reușita dorită a testului și, deci, nu sunt în opoziție;
– în logică adevărul reprezintă cheia de boltă a căutărilor sale explicative pe când psihologia evidențiază trăirea psihică cel puțin duală determinată de prezența sa: adeziune sau respingere;
– logica nu se preocupă de a corela enunțurile cu indicatori ai personalității sau stării mentale a indivizilor care le realizează, ci numai de forma enunțurilor însăși. Psihologia formulează enunțuri care descriu stări ale procesorului uman de informații;
– logica, atât în stadiul formării ei cât și al devenirii sale istorice, a fost dependentă de calitatea explicației organizării și funcționării capacității de procesare, de interpretările furnizate de psihologie. „Cât timp omul dispune doar de o viziune empirică despre capacitatea semantică, – scrie Lucian Culda – nu sunt posibile decât abordări empirice ale problematicii gândirii…Cât timp lipsește o explicație corectă a capacității semantice, sunt de presupus atât delimitări diferite ale obiectului de studiu al logicilor cât și obiective diferite, deci căutări pe piste care nu pot conduce la soluții corecte" sau: „Caracterul stadial al evoluției capacității semantice verbale va determina extinderea și diversificarea succesivă a obiectelor de studiu ale logicienilor, iar coexistența unor interpretări filosofice date psihicului uman va avea ca urmare conturarea unor logici din perspective semantice diferite, chiar necompatibile.”;
Disocierile de mai sus permit cel puțin trei concluzii:
– logica și psihologia se deosebesc fundamental prin limbaj, obiect și metode ceea ce indică falsitatea opiniilor individuale sau asociate în a acredita ideea reducționismului în știință;
– tot atât de evident este faptul că deosebirile remarcate nu împiedică definitiv și iremediabil comunicarea și susținerea lor reciprocă ceea ce subliniază existența reală a unor elemente care justifică unitatea științei;
– referirile noastre de mai sus aduc în atenție așa numita logică teoretică; ea include logica formală, matematică și dialectică. Schema prezentată ne arată că există și logica aplicată. Fiecărei științe îi sunt proprii ordinea interioară, conexiuni logice între conceptele și teoriile ce o alcătuiesc, ceea ce sugerează prezența unei logici interioare. Ea evidențiază structura științei și, pe baza unor concepte proprii, demască inadvertențele constructive și conceptuale ale științei respective, obligând-o la corecțiile necesare. Logica interioară este de fapt logica aplicată. Psihologiei, atunci când incumbă caracteristicile definitorii ale științei, îi este proprie o logică aplicată, subordonată logicii științei, paznic și îndrumător al coerenței și validității componentelor sale structurale.
Unitatea dintre psihologie și logică este din ce în ce mai profund argumentată ceea ce justifică faptul că încercările proprii psihologismului sau ale logicismului eșuează mai devreme sau mai târziu. Cred că logicianul român Athanase Joja sintetizează foarte clar relațiile existente între psihologie și logică: „Psihologia se ocupă de faptele psihice, de toate faptele psihice; or, noțiunile, judecățile și raționamentele sunt fapte psihice și de aceea și psihologia tratează despre noțiuni, judecăți și raționamente. Psihologia studiază procesul natural de producere a lor, mecanismul lor de formare, operațiile psihice care le determină (analiză, sinteză, abstracție etc.), funcția lor biologică, legătura lor cu procesele fiziologice etc. Însă psihologia se interesează de funcționarea psihicului în elaborarea acțiunilor etc., nu de valoarea lor de reflectare, nu de valoarea lor de adevăr și, mai ales, nu se interesează care sunt caracterele, formele și regulile raționamentului corect, care sunt formele de raționament. […] Logica studiază fapte psihice – nu se poate nega acest caracter al formelor logice – dar le studiază nu în producerea lor psihică, ci în raportarea lor la adevăr.[…] Psihologia și logica constituie două științe în strânsă conexiune, prima având ca obiect – alături de celelalte fapte psihice – gândirea în general și sub aspectul producerii ei, iar logica are ca obiect gândirea justă și necesară și legile ei. Psihologia studiază cauzalitatea psihologică, iar logica necesitatea logică a gândirilor, adică întemeierea unor gândiri prin altele.”
Am încercat și sper că am reușit să deosebim logica de una dintre cele mai apropiate științe cu care are legături, psihologia, deosebire care nu incumbă despărțirea lor totală, ci consideră ca reală unitatea lor relațională în limitele care nu viciază conținutul propriu fiecăreia dintre ele. Eterogene în esența lor proprie, psihologia și logica sunt solidare în explicarea funcționării procesorului uman de informații.
Pentru a avea o imagine complexă, pe măsura realității procesorului de informații, logica și psihologia ne ajută deopotrivă. Așa cum o orchestră se remarcă nu doar prin calitatea deosebită a fiecăruia dintre instrumentiști, ci mai ales prin unitatea lor ce rezultă din amestecul unor ingrediente diferite, tot așa psihologia și logica, bine articulate, pot furniza interpretarea așteptată și benefică a procesorului uman de informații. Gândirea noastră câștigă enorm din descoperirea ideilor importante presărate în cele două științe care au ceva comun precum și din constatarea beneficiile pe care și le acordă prin slujirea lor reciprocă. Legătura lor le onorează deopotrivă, psihologia poate oferi adevărului logic principalele sale puncte de sprijin iar logica întemeiază rezultatele cercetărilor pretențioase ale psihologiei.
Unitatea dintre psihologie și logică este dată de realitatea incontestabilă a faptului că „Omul e în mod fundamental raționalitate, dar această raționalitate e imersă în pasionalitate și instinctualitate, amândouă necesare existenței sale.” Arta de pildă, în formele sale de mare varietate, nu ar fi posibilă în absența funcționării acestei unități incontestabile. De aceea Goethe deslușește secretul creării operelor artistice valoroase prin supunerea artistului unei unice condiții: ,,Umpleți-vă spiritul și inima, oricât ar fi ele de cuprinzătoare, cu spiritul vremii în care trăiți”. Caracterizat, dependent de perspectiva din care este luat în seamă, omul este fie o „trestie cugetătoare”, fie „ființă gânditoare” (adică în stare să exprime trăirile și simțurile), fie ființă căreia-i este proprie „existența întru mister și pentru revelare″, ori „ființă sociabilă”. Din perspectiva logicii, omul ne apare în mod evident ca un animal logic, fără ca dimensiunea definitorie să epuizeze complexitatea finței sale.
Anticii au constatat această binară funcționalitate a procesorului uman de informații, explicit formulată încă în secolul al V-lea î.e.n. de către sofistul grec Protagoras prin mult discutata și interpretata afirmație apoftegmatică: „Omul este măsura tuturor lucrurilor” iar, mai târziu, de spusele sfântului Pavel: "Dacă morții nu înviază, să bem și să mâncăm." (I Cor. 15.32)
4. Conținutul și forma logică
Orice enunț, indiferent de complexitatea sa, presupune:
conținut/materia – la ce se referă în mod concret, care este corespondentul real;
forma – scheletul de construcție al enunțului.
Exemplu: Afară este frig – reprezintă un enunț adică o modalitate de exprimare lingvistică a gândirii (din perspectiva logicii este o judecată).
Distingem:
– conținut – aspectul de realitate la care se referă: vremea
– formă logică – S este P (S și P pot fi înlocuite cu orice conținut care însă trebuie să satisfacă anumite reguli logice).
Înseamnă că o aceeași formă logică (judecată, raționament, etc.) poate îmbrăca diferite conținuturi, dar tot atât de adevărat este că același conținut poate fi turnat în forme logice diferite). Forma subliniază caracterul imun al expresiilor logice la necesitatea schimbării lor pe care ar impune-o schimbarea conținutului. În logică forma este „mai tare” decât conținutul, fiind invariantă în raport cu acesta, adică goală informațional.
Logica este interesată de formă și nu de conținut! Kant scrie, suficient de explicit: “Logica generală face abstracție (…) de orice conținut al cunoștinței, adică de orice relație a ei cu un obiect și nu consideră decât forma logică în raportul cunoștințelor între ele, adică forma gândirii în genere.”
Dar ce este forma logică? Forma este o noțiune extrem de generală, utilizată cu larghețe nu numai în logică ci și în multe alte științe sau atașată unor varii cuvinte: formă sportivă, formă geometrică, forma clădirii, etc. Toate trimit însă la un înțeles comun care cuprinde, fără excepție, noțiunea structură. Aceasta intervine în definiția formei în logică. Mai limpede, ,,…forma logică poate fi definită ca tipul de structură la care este reductibilă gândirea prin formalizarea conținutului ei concret. Prin formalizare se înțelege introducerea de variabile în locul elementelor concrete ale gândirii și a relațiilor logice dintre aceste elemente.” Pentru a ajunge la forma logică trebuie creată acea reprezentare simbolică a cărei structură evidențiază procedeul utilizat în raționare.
Dialectica raportului dintre conținut/materie și formă a preocupat îndeosebi pe Hegel. Iat-o în formularea sa: „În opoziția dintre formă și conținut trebuie să reținem ca esențial faptul că niciodată conținutul nu este lipsit de formă, ci are o formă în el însuși, după cum forma îi este ceva exterior. Avem aici dedublarea formei, care, pe de o parte, ca reflectantă în sine este conținutul, pe de alta, ca nereflectantă în sine, este existența exterioară, indiferentă față de conținut. În sine avem aici raportul absolut al conținutului și formei, anume preschimbarea unuia în celălalt, astfel încât conținutul nu este decât preschimbarea formei în conținut, iar forma nu este decât preschimbarea conținutului în formă.” Prin urmare, conținutul și forma sunt corelate indestructibil la nivel individual (al obiectului) dar logica nu este preocupată de această realitate individuală, ci de relația lor la nivel general. Conținutul/materia formei nu se referă la individual, ci la general (obiectul în general). Astfel logica produce o breșă în caracterul indestructibil al corelației conținut-formă, nu la nivel individual, ci general, selectând ca obiect al ei forma. De aceea logica se numește formală și generală.
Putem fi mai expliciți aici dacă aducem în atenție specificul artei, a picturii de pildă. Un tablou nu imită realitatea pe care o reprezintă, pictura nu este imitație a realului. Dacă dorim să pictăm un om și avem la dispoziție o foaie de hârtie și un creion este limpede că nu tot conținutul omului respectiv va încăpea pe foaia de hârtie. Vor lipsi dimensiuni reale semnificative, aspecte exterioare sensibile cum sunt înălțimea, greutatea, culoarea pielii și a îmbrăcăminții etc. Pentru ca desenul să-l reprezinte totuși pe omul respectiv, pictorul așterne raporturile esențiale și relațiile reciproce ce caracterizează ființa respectivă. Deși pe foaia de hârtie nu avem modelul în integralitatea realității lui, desenul ni-l sugerează pentru că pictorul a prins nu conținutul ci forma sa sau, cum se spune în artă, logica modelului.
Vrând să arate, pe de o parte, că logica se ocupă de o lume perfectă (forma) și nu de cea reală (conținut) și, pe de altă parte, că dacă aceste două planuri sunt suprapuse nejustificat și astfel confundate, atunci se ajunge la situații incredibile, Ambrose Bierce, în Dicționarul diavolului, carte apărută cu peste o sută de ani în urmă, în 1911, aduce în atenție următorul exemplu: „Dacă 60 de oameni fac o treabă de 60 de ori mai repede decât un singur om și un om sapă o gaură de stâlp în 60 de secunde”, atunci, sub raport logic, se impune următoarea concluzie: „60 de oameni sapă o gaură de stâlp într-o secundă”. Confruntând această concluzie cu realitatea se ivește firesc o nedumerire: cum pot lucra 60 de oameni instantaneu și concomitent pentru a săpa o groapă? Este limpede că un calcul logic nu surprinde un fragment de realitate, o descriere a realului, el fiind doar în sine de luat în seamă. Coerența logică este detașată de cuprinsul realității, iar controlul critic al operațiilor logice utilizând conținuturi reale este neavenit și deci sortit eșecului.
5. Principiile gândirii logice
Cuvântul principiu ne duce cu gândul la origine, supoziție, început. În vorbirea diurnă și în comportament apelăm la o serie de reguli cu caracter general și condițional care prescriu un anumit tip de comportament. Le numim, de regulă, principii; ele pot fi legale, morale, științifice, filosofice sau care permit, odată aplicate, atingerea unor scopuri personale (principii de igienă, de viață, etc.).
În filosofie principiul desemnează originea a tot ce este (ca în formularea biblică în care Creatorul este principiu metafizic: ,,La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”);
În știință, prin principiu se înțelege o lege de maximă generalitate care stă la baza celorlalte legi dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. (Exemple: principiul cauzalității, principiul moral, etc.).
În logică există reguli, legi și principii care sunt cerințe impuse operațiilor logice pentru a fi valide. Aceasta arată că logica are caracteristici proprii unei științe.
Principiul gândirii logice reprezintă o lege de maximă generalitate din care derivă celelalte legi și reguli ale gândirii formulate studiate de logică.
Kant definește principiile logicii astfel: ,,Propozițiile a căror certitudine nemijlocită este a priori… căci servesc la demonstrarea altor judecăți, ele însele neputând fi subordonate altora. Din această cauză sunt numite principii (începuturi).”
Aristotel, în lucrarea sa Metafizica, a fost primul care s-a ocupat de formularea principiile gândirii logice (în literatura de specialitate poartă denumirea Principii ale logicii!?). Filosoful german Leibniz a adus o contribuție semnificativă la definitivarea acestora. Cei doi importanți filosofi au identificat următoarele patru principii:
1. Principiul identității – formulat de Leibniz;
2. Principiul necontradicției – formulat de Aristotel;
3. Principiul terțului exclus – formulat de Aristotel;
4. Principiul rațiunii suficiente – formulat de Leibniz.
Principiul identității: ,,Fiecare lucru este ceea ce este. Și în atâtea exemple câte vreți, A este A, B este B”.
Cum trebuie interpretat?
– nu este un truism (= formulare banală). Lucian Blaga constată, căutând să explice felul în care s-a născut și este posibil principiul identității, că: „Există, așa ni se pare, un dezacord între simplicitatea de fond a principiului și complexitatea sa de formare. Acest dezacord măsoară distanța ce se cască între principiu ca prezență ascunsă în articulația actelor de gândire și același principiu ca formă în care gândirea se sesizează pe sine însăși”;
– cuvântul este, din textul principiului semnifică o constanță, persistența unor caracteristici ale obiectului care fac să fie ceea ce este dincolo de variația unor proprietăți (deci nu ne indică apartenența la ceva ca în: ,,Câmpia este o formă de relief” și nici operația de identificare ca în: ,,Universitatea Alma Mater este în Sibiu.” La fel, trebuie distins între o egalitate aritmetică de genul 2+3=5 și identitatea logică, A este A. La prima, semnul = nu este același, adică nu se confundă, cu este din a doua prin care se exprimă identitatea logică);
– servește la determinarea unui obiect nu prin comparație cu altui identic cu el pentru că nu există două obiecte identice. Dacă sunt două ele nu pot fi identice deoarece tocmai pentru că sunt două se deosebesc. Un obiect este identic doar cu sine;
– ne arată că, de pildă, ori de câte ori pronunțăm cuvântul cal trebuie să-l utilizăm cu același înțeles, să-i conservăm semnificația. Invariabilitatea pe care o pretinde principiul nu se referă la obiectul pe care-l reprezintă cuvântul, pentru că în mod firesc el nu este invariabil, ci la ideea obiectului respectiv a cărei variabilitate acceptată conduce la erori ale produselor gândirii;
– solicită deci ca într-o argumentare oarecare, ideile, cuvintele, propozițiile și orice alte forme logice trebuie să-și păstreze neschimbate înțelesul, valoarea, sistemul de referință, semnificația, etc., deci constanța gândirii;
– asigură claritate și precizie gândirii, permite ca oamenii să se înțeleagă între ei;
Încălcarea principiului identității viciază adevărul enunțurilor pe care le formulăm ca în:
– situațiile de omonimie (un cuvânt cu sensuri complet diferite dar cu același veșmânt fonetic. Ex.: lună, lac, pat, judecată, demonstrație, etc. În Categorii, Aristotel scrie: „Se cheamă omonime lucrurile care deși au același nume, diferă în noțiunea corespunzătoare numelui. Astfel, un om real și un om pictat pot aspira deopotrivă la numele de animal; totuși, amândoi au numai același nume, dar noțiunea corespunzătoare numelui diferă pentru fiecare dintre ele. Căci dacă cineva ar vrea să arate în ce sens este fiecare dintre cei doi un animal, noțiunea lui într-un caz va fi potrivită numai pentru acel caz.”);
– situații de sinonimie (mai multe cuvinte desemnează același obiect: secol – veac, normă-regulă, etc.)
Principiul necontradicției (este cunoscut și sub numele de Principiul contradicției excluse sau chiar Principiul contradicției): ,,este peste putință ca unuia și aceluiași subiect să i se potrivească și totodată să nu i se potrivească sub același raport unul și același predicat”.
Cum trebuie interpretat?
– o propoziție prin care se afirmă și una prin care se neagă nu pot fi, în același timp și sub același raport, adevărate;
– este imposibil A este B și A nu este B. Acestea sunt propoziții contradictorii;
– se poate nega și afirma același predicat (B) pentru un subiect (A), dar numai în timpi diferiți sau puncte de vedere diferite (Ex.: Ion joacă fotbal – Ion nu a jucat fotbal sau: Didactica face parte din pedagogie – Didactica nu face parte din pedagogie);
– ferește discursul de contrazicere menținându-l în parametrii logicii;
– adevărul unei propoziții adeverește falsitatea celei contradictorii;
– legat de principiul identității principiul necontradicției ne spune că un lucru este ceea ce este și deci nu poate fi ceea ce nu este;
– ajută la stabilirea falsității unei formulări produse de gândire.
Principiul terțului exclus (tertium non datur): “Dar nu e cu putință nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicții, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat.”
Cum trebuie interpretat?
– am văzut că două propoziții contradictorii nu pot fi adevărate, în același timp și sub același raport, dar nu ne-am întrebat dacă ambele pot fi false;
– principiul terțului exclus răspunde la această întrebare;
– răspunde: una este cu necesitate adevărată, două propoziții contradictorii nu pot fi ambele false;
– este valabil în situațiile în care se admit numai două valori (adevăr și vals);
– acolo și unde nu acționează principul bivalenței (adică în logici polivalente și nu în cea clasică), principiul terțului exclus nu este valabil. Înseamnă că acest principiu nu are același grad de generalitate propriu celor două precedente. Exemple:
– evenimente viitoare contigente (Mâine va ploua și Mâine nu va ploua – admit adevărat – fals dar și nedecisul. Fac parte din logica trivalentă);
– mulțimi infinite (faptul că un element al mulțimii are proprietatea R trebuie demonstrat);
– principiul poate întemeia adevărul unei teze și asigură gândirii formulate consecvență și rigoare demonstrativă.
Principiul rațiunii suficiente (se întâlnește în literatură și sub numele Principiul condiționării): ,,Nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziție veridică fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute.”
Cum trebuie interpretat?
– orice produs exprimat verbal al gândirii presupune o întemeiere suficientă (în logică se face deosebirea între întemeiere suficientă și întemeiere necesară. Ultima desemnează întemeierea obiectivă, cauza naturală a nașterii unui aspect al realului – căutată mereu de oamenii de știință cu speranța găsirii ei finale – iar prima, întemeierea suficientă, reprezintă temeiul construit de mintea căutătorului cauzei reale la un moment dat – rațiunea lui – și pe care îl consideră identic cu cel obiectiv. Atenție!, rațiunea unui lucru se dezvăluie prin răspunsul la întrebarea: de ce? Aceasta ne poate duce la două dimensiuni ale rațiunii nașterii a ceva: la originile sale, cauza eficientă și la finalitatea sa, cauza finală. Pentru că apelează la întemeierea suficientă principiul a luat acest nume);
– întemeierea suficientă se originează în alte propoziții care sunt premise sau în date extrase din realitate;
– adevărate sunt doar formulările întemeiate;
– oferă bază cercetării științifice, adică spirit științific, pentru că recomandă ca aserțiunile nedemonstrate să nu fie acceptate iar cele demonstrate să intre în conținutul cercetării;
– a încălca principiul rațiunii suficiente înseamnă a coabita deopotrivă cu misticismul și iraționalismul (consideră adevărate idei nedemonstrate), sau cu scepticismul și agnosticismul (ceea ce este dovedit este supus îndoielii);
– oferă afirmațiilor și negațiilor noastre un caracter întemeiat.
Cei mai mulți logicieni, începând chiar cu Leibniz, autorul principiului, consideră forțată introducerea acestei formulări în rândul principiilor, alături de cele trei caracterizate mai sus, din două considerente:
– un principiu este valabil pentru toate lumile posibile pe când acest principiu este propriu lumii fizice;
– nu poate fi reprezentat formal, caracteristică esențială a logicii formale.
Putem concluziona cu următoarele afirmații indubitabile despre principiile gândirii logice:
– logica nu este interesată de principii ca mecanisme psihologice ale nașterii actelor de gândire ea limitându-se la constatarea existenței lor;
– sunt expresii lipsite de sens empiric adică nu exprimă componente ale realului. Prin această calitate principiile gândirii logice asigură certitudinea inferențelor deductive;
– din punct de vedere al utilității sunt translogice, adică aplicabile în orice știință. Constituie infrastructura pe care se clădește discursul științific având calitatea de a valida produsele gândirii, validitate de care se servesc științele. Abordările teoretice în orice domeniu beneficiază de o bază epistemologică limpede, ceea ce înseamnă prezența clară a procesului prin care se ajunge la adevăr. Aceasta nu este posibilă fără aplicarea riguroasă a principiilor logicii. Principiile oricărei alte științe, diferită de logică, nu au această extindere;
– sunt independente de timp. Descoperirile lui Aristotel în materie sunt și astăzi actuale;
– nu pot fi derivate din legi;
– nu pot fi demonstrate;
– negarea sau nesocotirea lor generează consecințe care viciază calitatea produselor gândirii, de la cele mai simple, până la științele cele mai complexe;
– pentru a fi ferite de posibile imprecizii logice se atașează explicit formulării fiecărui principiu două limite ale valabilității: „în același timp” și „sub același raport”;
– valoarea lor este fundamentală în logica formală. În logica modernă (simbolică) problematica principiilor gândirii logice nu mai are aceeași importanță;
– sunt reprezentate formal (cu excepția arătată);
– numai dacă logica nu ar fi crescătoare în conținut și aprofundare, ceea ce nu-i adevărat, atunci putem considera numărul și formularea principiilor gândirii existente astăzi ca imuabile. Blaga, de pildă, distinge mai multe tipuri de raționalitate care derivă din calitatea principiului identității. La Aristotel el constată prezența identității atenuate care i-a permis filosofului grec construirea logicii formale, baza unui tip de raționalitate „care are loc fie sub forma unor judecăți, în care raportul dintre subiect și predicat este de parțială identitate, (n. ns.D.P. Ex.: Studentul este om matur) fie sub forma unor judecăți, în care raportul între subiect și predicat este acela al unei identități elastice (n. ns.D.P. Ex.: Studentul este profesionistul de mâine. Aici este atribuită studentului o notă care-i îmbogățește conținutul depășindu-l pe cel standard),” ceea ce nu epuizează posibilul raționalității înțeleasă ca ansamblu de proceduri și strategii prin care gândirea produce o reprezentare a realității în care se află, își definește propria modalitate, poziție și mulțime de relații dependente cu aceasta și declanșează acțiuni pentru a-și satisface nevoile funcționale. Tot Blaga mai găsește posibile:
– raționalizarea pe linia identității pure;
– raționalizarea pe linia egalității matematice (a echivalenței);
– raționalizarea pe linia identității contradictorii (pe linia dialectică).
Adevărul despre posibilitățile logicii ne duce cu gândul la faptul că numărul și formularea principiilor gândirii pot să sufere modificări tot așa cum cercetarea din științele naturii a evidențiat continuu legi noi. Cele de mai sus ne arată că multiplicitatea logicii este posibilă și reală: raționalitatea echivalenței se regăsește în logica relațiilor iar raționalitatea dialectică în, amintita mai sus, logică dialectică.
6. Importanța logicii în cunoaștere și în proiectarea activității practice
Opiniile cu privire la importanța logicii sunt împărțite între cei care-i contestă (încă din antichitatea greacă existau asemenea voci) și cei care-i apreciază utilitatea teoretică și practică.
Noi ne situăm în cea de a doua tabără, ceea ce justifică și încercarea de a evidenția dependențele reale dintre cele două științe. Discernem, de pe această platformă, faptul că logica manifestă utilitate pe mai multe planuri ale ființării oamenilor:
– al formării și consolidării gândirii logice conștiente/autocontrol al logicului gândirii;
– al formării și consolidării gândirii logice spontane;
– al comportamentului acțional.
Argumentele încrederii noastre în forța teoretică și practică a logicii sunt:
– apariția logicii a creat o nouă posibilitate evoluției gândirii și culturii. „Originea logicii – scrie Mircea Florian – este punctul de plecare al unei noi ere în dezvoltarea culturii. Ea dezvăluie că cugetarea umană s-a dezvăluit pe sine și a început a se observa. E o descoperire mai importantă decât cea a Americii și a sateliților lui Jupiter; e fără îndoială cea mai însemnată din toate descoperirile făcute de spiritul uman de-a lungul veacurilor.” Implicațiile acestei descoperiri în orientarea cunoașterii a fost decisivă depășind situația în care progresul cunoașterii însemna adăugarea succesivă de cunoștințe la adresa gândirii (adică prin cooptarea de noi predicate la același subiect) atingând nivelul regândirii gândirii însăși (predicatul este transformat într-un nou subiect);
– a fost creată cu scopul de a deveni organon al cunoașterii științifice. Contribuțiile lui Bacon și Descartes la dezvoltarea logicii nu urmăreau un scop în sine, ci perfecționarea instrumentului cu care se poate aprofunda interpretarea adecvată a fenomenelor naturii în speranța de a evita erorile și astfel de a da satisfacție omului în osteneala sa perpetuă orientată spre a nu fi înșelat de natură. Leibniz a creat simbolismul matematic în intenția de a rezolva mai precis problemele științifice. Această continuă dezvoltare a logicii (ea nu se oprește nici astăzi!) semnalează faptul că logica este deopotrivă canon deoarece oferă reguli de gândire dar și organon fiind o unealtă de căutare a noi adevăruri;
– persistența acestei științe de-a lungul timpului în rândul rezultatelor cunoașterii umane. Constatarea inutilității ei ar fi expediat-o de mult la lada de gunoi a cunoașterii fără aplicabilitate. Ea a cucerit în timp dreptul de a fi respectată și de a se întrona în curtea științelor. Grandoarea ei nu a făcut-o să își piardă capul. Servind științele își păstrează propria distincție. Sau, cum scrie Noica,: „La capătul de sus al ierarhiei științelor, cum va trebui să stea, logica ar urma să fie prinsă în toate și desprinsă de toate.”;
– construcțiile teoretice nu pot face abstracție de regulile și principiile care constituie corpul logicii. Prin ele se introduce rigoarea ferind știința de pericolul afirmațiilor hazardate, arbitrare, neîntemeiate. Susținând această idee afirmăm că logica nu este doar o știință constatativă, demonstrativă, ci și una normativă. Ea trasează, prin ceea ce poartă denumirea Logica științei, liniile logice (deci formale) în care trebuie să se înscrie orice construcție teoretică particulară și însăși știința în general;
– dezvoltarea ei succesivă, istoria acestei științe;
– dezvoltă gândirea critică. Omul devine conștient de gândirea sa, adică gândirea logică spontană, comună tuturor oamenilor, formată din scheme care se impun creierului prin repetarea unor activități, poate fi controlată și ferită de erori. Omul începe să se îngrijească de calitatea gândirii sale, ”Căci – ne sfătuiește Descartes – nu-i de ajuns să ai minte, ci principalul este de a o aplica bine.” Există astăzi în lume o mulțime de cursuri care țintesc dezvoltarea gândirii critice, singura producătoare de idei noi. Aceasta se bazează preponderent pe cuceririle logicii. Este firesc să afirmăm că o bună aplicare a gândirii în orice domeniu, de care însușirea logicii nu este străină, ne introduce în clasa experților ferindu-ne de apartenența la clasa novicilor;
– împlinește o importată funcție educativă (este de relevat că în evul mediu logica figura în trivium-ul artelor liberale alături de gramatică și retorică) contribuind decisiv la sporirea calității gândirii, la înfrângerea tendinței spre iraționalitate la care este supusă societatea în care trăim, poate mai mult și mai consecvent ca nicicând în istoria ei. („…. puțini oameni deschid un manual de logică. Mână în mână cu indiferența față de disciplina logicii, mulți dezvoltă un dispreț înverșunat față de oricine folosește logica pentru a contracara lipsa de logică. Nu e greu de înțeles de ce manualele de logică nu ajung niciodată în topul celor mai vândute cărți, dar legile logicii trebuie să se aplice la realitate, altfel ne vom trezi că trăim într-o casă de nebuni”, scrie filosoful indian Ravi Zacharias). În consens cu acest text merită citat și Ch. S. Peirce: „Sunt puțini cei care vor să studieze logica, pentru că fiecare își imaginează că este destul de priceput în arta raționării. Constat însă că această satisfacție se limitează la propria raționalitate și nu se extinde la cea a altora.” În 2010, când Legea educației era în dezbatere publică, Societatea Română de Filosofie, precum și facultățile și departamentele de filosofie de la Universitățile din București, Cluj, Iași, Timișoara, Baia Mare și Oradea au protestat hotărât față de măsura luată de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării de a îndepărta din planurile de învățământ liceal disciplina „Logică și argumentare”. Această măsură – susțineau protestatarii – nu are nici un fundament științific și educațional și trădează o lipsă cronică de înțelegere a importanței disciplinelor umaniste pentru formarea generală a tinerilor, prin cultivarea unei gândiri critice echilibrate. O societate democratică nu poate funcționa și nu poate evolua fără dezbatere publică, bazată pe argumente și gândire critică. Spiritul civic responsabil nu se poate maturiza fără un exercițiu pedagogic sistematic, din care nu pot lipsi disciplinele umaniste tradiționale. Valorile necesare dezvoltării unei personalități armonioase și, deopotrivă, viața socială civilizată reclamă studierea în liceu a disciplinelor umaniste care au reprezentat și reprezintă pilonii civilizației europene. Din păcate, orizontul pe care-l susținea proiectul de lege era comun cu cel promovat actualmente de multe departamente universitare din lume care, îndoindu-se de valoarea educativă a cursurilor de logică formală sau matematică, au renunțat parțial sau total la prezența acestora în curricula universitară, înlocuindu-le cu cursuri intitulate „Gândire critică”, socotite mai eficiente în formarea unui gânditor mai bun și a agentului social mai eficient;
– studiind logica nu devenim mai inteligenți, așa cum nu devenim pictori dacă studiem estetica și nici maeștri ai gimnasticii dacă studiem un tratat de gimnastică. Dar este cert că niciunui om inteligent nu-i este străin conținutul logicii, tot așa cum niciunui pictor nu-i este străin conținutul esteticii. Dacă nu determină, dacă nu săvârșește, ea, logica, are darul de a îndrepta. Iată ce scria Titu Maiorescu: ,,Pentru direcțiunea mea științifică a fost de cea mai mare însemnătate cunoștința cu privirea generală asupra filosofiei și cu Logica, această știință așa de extrem de interesantă. Ea m-a dus să năzuiesc spre cea mai bună formulare de cugetare, spre o exprimare fără greșeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de cuvinte umflate și goale, pe care tinerii sunt așa de aplecați să le întrebuințeze; ea mi-a insuflat întâi într-adevăr iubirea pentru o direcție de gândire de care niciodată nu mă voi despărți.” Altfel spus, logica ne permite să părăsim starea spirituală în care ne putem situa, naturală și puțin șlefuită, pentru a pătrunde în una ce ne era străină până atunci, posibilă și pe care o merităm cu prisosință;
– apelul la raționalitate pentru rezolvarea problemelor personale și profesionale pretinde stăpânirea logicii. De aceea logica se impune ca propedeutică (= pregătire fundamentală), alma mater a oricărei aplicări a intelectului, inclusiv a descifrării tainelor procesorului uman de informații (vieții psihice) proprie psihologiei. În acest fel exprimăm polivalența logicii, adică rodirea ei universală (mathetis universalis într-un anumit sens, lapte matern, metaforic spus), cel ce o stăpânește având facilitat accesul în oricare din variile domenii ale cunoașterii. Ea trebuie să fie cuprinsă în orizontul de cunoaștere al psihologului dar este cert că nu doar singură face posibilă raționalitatea gândirii și acțiunii umane. Alături de dimensiunea logică nu trebuie neglijat rolul structurilor psihologice ale celui care cunoaște pe care însă prima își pune accentuat amprenta. În Menon, Socrate demonstrează convingător că rațiunea face folositoare celelalte înclinări ale sufletului atunci când le călăuzește, iar nesăbuința le face vătămătoare. Logica permite să învingem pornirea instinctivă spre desfășurarea de acțiuni non-logice (Pareto consideră că acțiunile considerate non-logic – nu include aici acțiunile ilogice, iraționale – sunt cele lipsite de fundamentarea științifică necesară, în care scopurile obiective diferă de cele subiective. Din păcate, constată sociologul italian, la fel cu emulii și epigonii săi, majoritatea acțiunilor oamenilor sunt de această natură excedând conduita logică), să alegem calea luării în stăpânire a realității prin acțiuni încununate de succes, ferite de eșec. Profesorii, de pildă, vor înțelege că sarcina lor este să facă lecții cu elevii nu să risipească efort de gândire pentru a împiedica elevii să facă abateri, iar elevii vor înțelege că sarcina lor principală este aceea de a-și folosi gândirea pentru a asimila interpretări valabile și a-și forma competențe și nu pentru a descoperi și practica metode și mijloace de luptă împotriva sistemului;
– logica permite recunoașterea adevărului și respingerea falsului, adică acele formulări după care aleargă neostoit cu scopul declarat de a le cuceri, întreaga știință. De aceia, într-o anumită măsură, logica este considerată o metodologie a științei, inclusiv a psihologiei. Este imperios însă să ținem seama de faptul că tot mai mulți logicieni invită la moderație și la evitarea habotnicismului în știință în legătură cu capacitatea logicii de a rezolva problema valorii de adevăr a formulărilor la care recurg oamenii de știință. „Studiul fenomenelor reale presupune – scrie Teodor Dima – lărgirea și mlădierea cadrelor formale ale logicii. Dar ceea ce se pierde din punct de vedere logic, se câștigă din punct de vedere gnoseologic. Omul de știință, pasionat căutător al adevărului dorește să fie slujit de metode logice care să înlăture posibilitatea erorilor. Logicianul i le oferă, dar condițiile impuse sunt atât de drastice, încât folosirea lor devine aproape imposibilă. Și aceasta deoarece omul de știință are în vedere știința așa cum este, iar logicianul are în vedere știința așa cum ar trebui să fie.” Altfel spus, metodologia științei este mai cuprinzătoare decât metodologia reprezentată de logică cuprinzând și alte domenii care nu utilizează inferența logică (obiectul principal al logicii formale). Patrick Suppes confirmă această concluzie și scrie: „Logica funcțională sau efectivă în mecanica cuantică nu este una de tip clasic….logica mecanicii cuantice poate fi dezvoltată într-un mod constructiv, pozitiv…”;
– educația gândirii sub supravegherea logicii trebuie inițiată cât mai curând posibil în viața omului. Începută prea târziu ea poate conduce la învățarea regulilor gândiri corecte fără să fie acompaniată însă și de abilitatea de a le aplica. Afirmația noastră este fundamentată pe cercetări de psihologie transculturală care au arătat că rezultatele obținute la sarcini de raționament de grupuri de participanți aparținând unor culturi diferite, sunt puțin diferențiate între grupurile respective comparativ cu variațiile mari dintre rezultatele obținute – în interiorul aceleiași culturi – de subiecții care au parcurs un proces educativ față de cei situați în afara lui. Cei din a doua categorie rămân, în cel mai bun caz, prizonierii simțului logic manifest în chestiuni de ordin practic, rezultat și la dispoziția selecției naturale. Cei defavorizați în procesul selecției naturale vor fi perdanți. Forma și conținutul manifestărilor lor practice se înscriu, cu regularitate, în zona greșelii. Desigur că accesul la raționarea valabilă, utilă dincolo de aspectele practice ale activității lor, le va fi complet interzisă;
– valoarea logicii pentru cel pus în situația să o învețe este dependentă și de felul în care i se prezintă dar și de calitatea fondului său științific. Dacă se reușește numai a informa despre modul în care au gândit înaintașii evidențiind o întreagă arhivă cognitivă moartă, atunci logica îi poate ajuta foarte puțin pe oameni în acțiunile lor. Dacă însă prin ea se aduc la lumină deopotrivă, întâi resursele pe care le oferă pentru îmbunățirea cunoașterii și practicii, apoi felul în care conținutul său este încapsulat în sarcinile pe care fiecare le are de rezolvat, atunci logica se află în cea mai strânsă relație cu viața practică și-și dovedește utilitatea. Oferirea unei logici vulgarizate, prin simplificarea excesivă a conținutului său real, aduce imense deservicii înțelegerii corelării ei benefice cu psihologia. Nu este de neglijat faptul că mijloacele media de astăzi fac posibilă penetrarea mai eficace a formelor vulgarizate ale logicii decât a logicii însăși;
– nivelul de dezvoltare la care a ajuns astăzi logica, conținutul său bogat, îi conferă o capacitate excepțională de disipare radiind cu mărinimie deopotrivă asupra varii domenii ale cunoașterii. I se cuvine aprecierea: „este o fiică a filozofiei, dar de multă vreme flirtează cu matematica și trage cu coada ochiului la lumea computerelor; croiește strategii și modele pentru baze de cunoștințe și sisteme expert. Este astăzi, asemeni zeului Ianus o ființă bicefală: teorie abstractă și știință aplicată”. Nu numai că se apropie de alte științe dar există o tendință periculoasă din partea celor mai multe dintre științe de a deveni logică. Constantin Noica sesizează pericolul: „S-a făcut logică pentru singura știință care nu o cerea: matematica. În schimb fizica năzuiește astăzi să devină o logică, dacă trebuie să credem pe un fizician ca Weizackher: lingvistica vrea să devină o logică. Filosofia a tins întotdeauna să se esențializeze până la o logică, iar un Fichte pretindea să dea cu Doctrina Științei, un fel de logică, socotindu-se singur un Euclid al gândirii speculative. Cibernetica este aproape de nerecunoscut, un capitol de logică, dar și etica ar urmări să fie unul. Până și istoria a tins în câteva rânduri să dezvăluie o logică. Este, parcă, visul ascuns al culturii să atingă stadiul logicii”. Semnalăm faptul că, alături de pericolul logicizării celor mai multe dintre științe, există și pericolul delogicizării logicii;
– nu este lipsit de interes și faptul că logica este uneori respinsă. Oamenilor nu le convine, de regulă, să le depistezi boala de care suferă sau să le vorbești despre ea. Cei mai mulți au constant impresia că în stetoscopul apropiat de corpul lor se aude sunetul din tunelul care duce spre eternitate. De aceea medicii nu sunt totdeauna agreați. Logica, face serviciul medicului în ceea ce privește spiritului uman fiind competentă în a descrie și trata bolile, chiar și pe cele mai ascunse, de care suferă gândirea umană atunci când se manifestă în forme de mare diversitate (comunicare diurnă, construcții științifice, discurs public, etc). Limitele interioare, nu cele biologice, ci cele spirituale sunt astfel aduse la lumină. Ele sunt răspunzătoare de noianul de mistificări posibile precum și de delirurile interpretative pe care, firesc, le angrenează. Și nu trebuie uitat că: „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase decât cele exterioare(….). Avem destule resurse spre a muta limitele interioare? Dacă nu, sfârșitul e meritat cu limita lui, iar în mic ne merităm limitele exterioare.”
Toate acestea se instituie ca valori care întemeiază necesitatea însușirii logicii de către cei ce-și promit să devină psihologi. Parafrazându-l pe Kant putem afirma: Cine vrea să devină psiholog adevărat trebuie să exerseze pentru a-și aplica în mod liber rațiunea, iar nu ca pe un simplu mijloc de imitație, ca să zicem așa, mecanic!
Logica reprezintă un ajutor deosebit de important în realizarea acestui deziderat al formării psihologului. Alungând din gândire zgura lipsei de claritate și bună rânduială, prin problematica pe care o suscită și prin zgâlțâielile la care supune propriile certitudini ca temeiuri eronate, studiul logicii duce la sporirea dorită a propriei lucidități, la deșteptarea acelor resorturi ale propriei gândiri care, altfel, rămân pentru totdeauna adormite sau, cel puțin, într-o lene condamnabilă. Este sustenabilă ideea potrivit căreia fără însușirea logicii gândirea, deși evident maladivă, captivă și încremenită în prejudecăți, nu este într-atât de afectată pentru a-și pierde existența, nu moare, dar este suficient de bolnavă pentru a rămâne neperformantă, sărăcită de manifestarea propriei potențialități., El, viitorul psiholog, trebuie să înțeleagă caracterul esoteric al logicii și să aprecieze cum se cuvine că va aparține clasei de profesioniști căreia-i este destinată și accesibilă această știință. El se va împlini astfel reușind să suplimenteze dimensiunea psihologică a trăirilor prin dimensiunea logică a construcției de idei.
Dar atenție! Logica pune la dispoziția psihologul instrumentele raționalității, ea nu le poate folosi însă în locul psihologului. El trebuie să exerseze pentru a cuceri întrebuințarea cu utilitate a prescripțiilor pe care logica i le oferă. Este clar că producătorul bisturiului nu garantează calitatea operației, conștient fiind de contribuția lui limitată; ca instrument, bisturiul trebuie să încapă pe mâna chirurgului de elită a cărui expertiză este performantă. Numai atunci rezultatul este cel așteptat, desigur, în limita posibilului.
Spunând acestea intrăm în dezacord cu Nae Ionescu; următoarele cuvinte le adresează studenților prezenți la încheierea cursul său de logică: „ Cu această ultimă problemă, eu cred că am rezolvat toate problemele fundamentale ale logicii. Ceea ce a rămas nevorbit, asta este umplutură. Cadrul logic vi l-am dat. Ce o să faceți cu el, asta vă privește.”
Bibliografie:
Aristotel, Categorii, în: Organon I, Editura Științifică, Buc.,1957.
Blaga Lucian, Experimentul și spiritul matematic, în: Opere 8, Trilogia cunoașterii, Editura Minerva, Buc., 1983.
Botezatu Petre, Introducere în logică, Vol.I, Editura Graphix, Buc., 1994, p. 21-61.
Culda Lucian, Geneza și devenirea cunoașterii, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1989, p. 286-288, 380- 407.
Drăghicescu Dumitru, Dumnezeu și destinul Universului, Editura Solaris, Buc., 2011,
p.305-372
Florian Mircea, Logică și epistemologie, Editura Antet, Buc., 1996, p. 11-160.
Kant Immanuel, Logica generală, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc.,1985, p.64-74, 103-107.
Ionescu Nae, Curs de logică, Editura Humanitas, Buc., 1993, p.19-78, 218-223.
Mărgineanu Nicolae, Psihologie logică și matematică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
Piaget Jan, Tratat de logică operatorie, EDP, Buc, 1991, p.17-36.
Valeriu Al., Logica, Ediția XXIV, Editura Garamond, Buc., f.a, p.163-179.
II. TERMENII ȘI INTERPRETAREA LOR ÎN LOGICĂ. CONEXIUNI PSIHOLOGICE
1. Cuvinte, termeni, noțiuni în logică și psihologie
2. Termenii și utilizarea lor în logică
3. Operații logice cu termeni
Problematica avută aici în vedere este analizată de către Aristotel la începutul operei sale în lucrarea Categorii.
1. Cuvinte, termeni, noțiuni în logică și psihologie
Aceste trei formulări lingvistice țin capul de afiș al primelor teme din cursurile și tratatele de logică. Semnificațiile ce li se atribuie și importanța lor în câmpul cercetării logice a gândirii sunt de mare diversitate. Cauza centrală care determină această situație este situarea diferită a autorilor față de specificul logicii ca știință a cercetării gândirii formulate. Sunt exprimate mai multe opinii:
a. cei care integrează cuvântul în logică argumentează prin:
– logica nu este străină de filologie (= iubire de cuvânt);
– apariția termenilor și a noțiunilor este dependentă de apariția cuvântului. Acesta reprezintă prima încercare a omului de a da expresie lingvistică obiectelor cu care intra în contact. Odată ce un sunet vocal era asociat în mod repetat cu o componentă a realului nemijlocit, existent de față, el devenea cuvânt, primul construct mental propriu omului. Cuvântul a luat naștere din nevoia omului de a comunica cu ceilalți. „Fiindcă într-o discuție – scrie Aristotel- nu este posibil să aducem lucrurile înseși, ci trebuie să ne folosim în locul lor de cuvinte care le simbolizează, noi credem că ceea ce este valabil pentru cuvinte este valabil și pentru lucruri”;
– logica nu este străină de filosofie (= iubire de înțelepciune), de capitolul său care tratează problematica cunoașterii (gnoseologia).
Este cert că aceste argumente transcend obiectul logicii. Cuvântul nu sporește calitatea analizei logice a posibilităților semantice ale omului.
noțiunea se instituie drept element de analiză deopotrivă în filosofie, psihologie și logică.
– perspectiva din care este privită nu este întotdeauna diferită așa cum obligă rigorile cunoscute și acceptate ale științei. Această situație este generată de circumscrierea defectuoasă a ariei de competență a logicii;
– noțiunea se formează prin separarea aspectelor particulare, variabile, de cele generale, invariante și menținerea, în scopul caracterizării obiectului, numai a aspectelor invariante;
– este considerată ca un construct mental superior cuvântului, corelarea sa cu obiectul real nu mai este directă, ci mediată, ea este înțelesul cuvântului;
– este identificată cu cuvântul în unele abordări ale problematicii logicii, alteori cu ideea;
– este baza primară a oricărui act de gândire;
– teoria noțiunii apare ca prima parte a logicii formale după modelul pe care l-a inițiat Aristotel (vezi Petre Botezatu sau G. Klaus);
– în unele dicționare de logică demne de încredere noțiunea nu apare explicit.
c. termenul este însușit de logica formală pentru că este prezent explicit în opera lui Aristotel. Semnificațiile care i se dau sunt foarte diferite.
– este identificat cu cuvântul și/ sau cu noțiunea;
– este considerat diferit de noțiune ca în formulările: „Noțiunile se referă de asemenea la lucruri dar spre deosebire de termeni ele se referă la lucruri care au întotdeauna însușiri identice” și „Orice termen este dublat pe plan mental de o noțiune, concept.”
– apare ca necesar în logica modernă înlocuind noțiunea;
– de cele mai multe ori înlocuiește primul capitol al logicii formale în care era prezentă noțiunea vorbindu-se despre Logica termenilor;
– caracteristicile amintite mai sus pentru noțiune sunt de cele mai multe ori atribuite și termenilor ceea ce duce la indistincția lor.
Concluzii
În opera lui Aristotel întâlnim cele trei expresii lingvistice de cele mai multe ori indistinct, alteori cu preocuparea de a le deosebi. De pildă, el deosebește “cuvintele legate” – propozițiile de cele „nelegate” – termenii. „Omul aleargă” este o propoziție; „Omul” luat separat și „aleargă” luat separat sunt termeni, cuvinte – susține logicianul grec;
”Când noțiunea este privită în această funcție (de material ultim din care este alcătuit orice act de gândire – n. ns.D.P) de element al gândirii, ea se mai numește termen (în sens original de limită, adică ceva care delimitează propoziția și inferența). În acest sens se spune, de exemplu că silogismul posedă trei termeni, adică trei noțiuni. Dar termen înseamnă și cuvânt. În lingvistică, termenul are înțelesul unui cuvânt cu sens bine determinat sau de cuvânt cu sens special (terminologie specială a unei științe). Logicienii moderni, care sub influența logicii matematice, pornesc de la analiza limbii și reconstruiesc gândirea sub influența unui limbaj perfecționat, preferă să vorbească despre termeni și propoziții în loc de noțiuni și judecăți.“- scrie Petre Botezatu, – sintetizând încercarea de caracterizare de mai sus.
Abordăm în continuare problematica termenilor din perspectivă pur logică, ceea ce ne permite să cercetăm utilizarea lor în construcția logicii ferindu-ne de analize pur psihologice sau gnoseologice care ar încărca impurificând, deci fără folos, demersul nostru teoretic. Din perspectiva logicii două aspecte legate de termeni sunt importante: întâi termenul de sine stătător, ca obiect logic, (caracterizarea termenilor și operații cu termeni) și, apoi, rolul termenilor în propoziții.
2. Caracterizarea termenilor din perspectiva logicii
Caracteristici ai termenilor
Aristotel a deschis drumul analizei termenilor și a rolului lor în logică. Această analiză se detașează ca bază a logicii clasice deoarece ea descoperă gândirea în relație cu limbajul natural. Legătura dintre gândire și limbaj este cercetată asiduu atât de psihologie cât și de lingvistică. Concluzia este aceeași: omul, pe de o parte, gândește despre propriul eu și despre mediul său prin limbă și, pe de altă parte, comunică despre propriul eu și despre mediul său existențial, prin gândire. „Nici un tip de limbă nu poate prin sine însuși și independent – nota Benveniste – să favorizeze sau să împiedice activitatea minții (…) Posibilitatea gândirii este legată de facultatea limbajului: limba este o structură informată de semnificație, iar gândirea presupune manipularea semnelor limbii.” Definind omul ca singurul dintre animale dotat cu logos (în grecește înseamnă deopotrivă cuvânt și rațiune), Aristotel aduce în atenție această indisolubilă frăție. Logica simbolică nu se mai referă la termeni deoarece ea operează cu simboluri, simple semne grafice fără corespondent real.
Logica formală evidențiază următoarele caracteristici ale termenilor:
– sunt considerați ca dați, logica nefiind interesată de nașterea, schimbarea și dezvoltarea lor, de procesul de abstractizare prin care iau naștere;
– exprimă esența lucrurilor. Condensează în formulă lingvistică rezultatul abstragerii însușirilor care dau calitatea lucrurilor, adică a acelor însușiri fără de care acestea n-ar mai fi ceea ce sunt;
– se exprimă prin cuvinte izolate (om, haină) sau prin expresii (legi psihologice). Atenție la:
• termeni polisemantici – țară (națiune), țară (sat);
• omonime – box (sport), box (armă albă), box (piele de bovine prelucrată);
• sinonime – tare, solid;
– sunt instrumente de reducere a diverselor obiecte (adică mai multe obiecte reale sunt pilulizate, concentrate în unul singur, sub formă lingvistică);
– delimitează lucrurile (desparte cartea, de pildă, de toate celelalte care nu sunt cărți. Știu astfel ce este și ce nu este cartea);
– fiecare termen corespunde unei clase de obiecte, adică unei mulțimi (termenului student îi corespunde toți oamenii care urmează cursuri superioare);
– termenii nu afirmă și nici nu neagă ceva anume. Problema adevărului nu aparține analizei termenilor. Este nefiresc să pretindem că termenilor psiholog sau psihiatru li se pot asocia valori de adevăr, adică pot fi apreciați ca adevărați sau falși.
Structura termenilor
În fiecare termen se regăsesc două componente esențiale: mulțimea entităților pe care le reprezintă și mulțimea proprietăților comune acestora. În logică această realitate a primit două nume diferite: sferă și conținut. Analiza lor evidențiază structura termenilor.
Sfera termenului (în literatura de specialitate sunt utilizate și alte nume: extensiune, denotație) este elementul structural al termenului care subsumează toate obiectele ce formează clasa căreia termenul îi corespunde. Dacă gândim împreună cu Nae Ionescu formularea noastră este incompletă: „ …după cum noțiunea nu-i făcută dintr-o sumă de obiecte, tot așa nici sfera unei noțiuni, considerată ca totalitate a obiectelor care cad sub această noțiune, nu definește noțiunea ca atare, ci altceva: posibilitatea obiectelor de a cădea sub o noțiune. Asta definește noțiunea….Ceea ce înseamnă că nici sfera unei noțiuni nu trebuie considerată ca ceva actual, ci ca o posibilitate, pentru că și numărul obiectelor care cad sub o noțiune este infinit, adică și el e ceva în devenire, care nu se oprește niciodată.”
– nu determină complet termenul deoarece o clasă de obiecte poate fi exprimată prin mai mulți termeni (de pildă termenii acul mic de la ceas și veșmântul purtat pe umeri de diacon în timpul slujbei au aceeași extensiune pentru că ambii corespund clasei de obiecte numită orar);
– termenii cu sfera cea mai mare se numesc categorii (gen suprem). Este greu de conceput un asemenea termen care ar cuprinde mulțimea tuturor mulțimilor și de aceea considerăm categorii numai acei termeni care, într-un domeniu al cunoașterii, au sfera cea mai largă (în psihologie, de pildă, psihic este o astfel de categorie, educația în pedagogie, etc.). Am putea spune, împreună cu Noica C.: ,,…categoriile se pot defini și recunoaște în chip sigur: sunt numai acele concepte a căror limitație de predicare nu limitează”, desigur într-un domeniu al cunoașterii;
– termenii cu sfera cea mai mică (specia minimă). Elementele unui asemenea termen nu sunt mulțimi, ci entități simple. Doar în funcție de context putem considera un termen care nu mai este mulțime (adică este mulțime simplă), fiind doar specie, nu și gen. Pentru ca să plasăm astfel un termen folosim cuantorul toți, toate, ca în exemplul următor: Toate echipele sunt în clasament.
„Gen suprem este acela care nu poate fi specie (genus summum non est species) iar specia infimă, aceea care nu poate fi gen (species, que non est genus, est infima).”;
gen și specie în logica formală au semnificații diferite de cele utilizate în biologie sau geologie. Un termen poate fi gen față de altul și, sub alt raport, specie față de altul (Ex.: vertebrat față de mamifer și, vertebrat față de animal). Genul include specia în sferă. „Genul – scrie Dumitriu A. în monumentala sa istorie a logicii – este conceptul, închizând în el cea mai mare generalitate, cuprinzând în el un foarte mare număr de specii diferite în unitatea acestui gen. Genul arată ce este un lucru, este primul răspuns – cel mai general la întrebarea <ce este?> -, de aceea el este anterior speciilor; dar, din această cauză, el este mai puțin determinat, adică cel mai sărac în conținut. Specia este determinată înlăuntrul unui același gen, adăugând la caracterele genului toate caracterele care disting un grup din interiorul genului de celelalte grupuri care se pot forma. Specia este deci determinată de genul căruia îi aparține și de diferența care o caracterizează.”
Conținutul termenului (în literatura de specialitate sunt utilizate și alte nume: comprehensiunea, intensiunea, conotația) – este elementul structural al termenului format din proprietățile comune (note) ale entităților care alcătuiesc clasa referențială respectivă;
– proprietățile comune se numesc note, adică elemente cu ajutorul cărora un obiect poate fi identificat (de pilda termenul găină cuprinde o serie de note: mers biped, face ouă, are pene, etc.);
– notele ce alcătuiesc conținutul unui termen se numesc Propriul. Cunoașterea acestuia are o deosebită importanță în știință pentru că permite definirea și descrierea la care se apelează pentru construcția teoriei științifice;
– specia include genul în conținut;
– conținutul speciei include conținutul genului (cuprinde, alături de notele speciei – propriul său – și pe acelea ale genului inclus).
Relații între sferă și conținut
– sporirea conținutului micșorează sfera și invers, relație cunoscută sub numele de legea variației inverse a sferei și conținutului. Legea comportă două aspecte:
– termenii aflați în raport de ordonare au sferele și conținuturile în raport de incluziune inversă;
– o notă sau grupare de note adăugate la conținutul unui termen determină un nou termen cu o sferă mai restrânsă și un conținut mai bogat.
În legătură cu cele de mai sus trebuie să observăm că relația la care ne referim este necesar să o privim cu circumspecție.
Adică:
– raportul nu este invers proporțional;
– numai noțiunilor care alcătuiesc serii de noțiuni (ex.: copil – tânăr – adult – bătrân) este aplicabil acest raport. Ion Petrovici este explicit: „Nu se poate pretinde în mod absolut că între două noțiuni, culese din domenii mai depărtate, aceea care are conținutul mai bogat are sfera mai restrânsă, și mai cu seamă nu se poate spune că una și aceeași noțiune, după cum sfera ei va crește sau va scădea, va trebui remarcat fenomenul raportului invers, anume că și conținutul ei va descrește ori se va mări.”;
– sfera genului este mai cuprinzătoare decât sfera speciei, iar conținutul speciei este mai mare decât conținutul genului;
– genul include specia în sferă iar sfera include genul în conținut;
– cu cât un termen are sfera mai largă, cu atât conținutul lui este mai sărac/vag (a fi vag, cu referire la un termen, înseamnă că referentul nu se regăsește cu precizie, cu claritate, în conținutul său). „În aceste condiții,- recomandă D. Q. McInerny – o prevenire sigură a vaguității este să facem în așa fel încât vorbele noastre să fie cât mai precise și cât mai exact focalizate posibil. Cititorul sau ascultătorul tău nu trebuie să fie forțat să ghicească ce anume vizează cuvintele tale. Dacă dorești să comunici informații speciale despre scaune-balansoar, despre scaune vechi, despre scaune stomatologice sau despre scaune electrice, atunci este recomandabil a folosi acești termeni compuși și nu termenul „scaun", care este mult mai general. În mod obișnuit, contextul în care apare un termen general va permite audienței să sesizeze referentul său, dar dacă aveți orice fel de îndoieli legate de aceasta, folosiți un termen specific.”;
– relațiile dintre sferă și conținut se sintetizează în:
• dacă sfera unui termen este precizată nu avem și certitudine asupra conținutului său;
• conținutul unei clase nu este determinat de sfera sa;
• conținutul determină în mod necesar sfera;
• doi termeni pot avea conținut diferite dar aceeași sferă;
• doi termeni care au sfere diferite nu posedă același conținut.
La limită, pentru termeni de maximă generalitate, notele de conținut dispar, termenul ajungând la un conținut care repetă numele termenului: conceptul existență desemnează tot ceea ce există, adică existența. Aici își află originea o serie de dificultăți întâlnite la operarea cu termeni foarte generali, dificultăți ce trebuie avute în vedere în actul didactic.
Este deosebit de important să cunoaștem structura termenilor pentru că în formele lingvistice produse de gândire accentul poate cădea fie pe sferă (Unii părinți au grije de copii), fie pe conținut (Muzicianul are auz foarte bun). Confuziile posibile în ceea ce privește conținutul și sfera duc la importante erori logice (aducem în atenție aceste erori posibile într-un într-un următor capitol al cărții).
Tipologia termenilor. Suntem interesați exclusiv de tipologia care favorizează și permite realizarea și înțelegerea operațiilor logice bazate pe proprietățile termenilor. Considerăm valabile drept criterii cele două elemente structurale ale termenilor, sfera și conținutul.
Sferă: Conținut:
– vizi / nevizi – abstracți / concreți
– individuali / generali – absoluți / relativi
– colectivi / divizivi – pozitivi / negativi
– preciși / vagi
Un termen este vid dacă nu conține nici un element în sfera sa, în caz contrar este nevid. Utilizarea termenilor vizi în propoziție generează absurditatea propoziției respective, cu o singură excepție: propoziția în care se neagă existența termenului respectiv. Ex.: “Nu există triunghiuri cu patru laturi.”
Un termen este individual sau singular, dacă are în sfera sa un singur element, și este general, dacă are în sfera sa cel puțin două elemente. Ex.: Sibiu / localitate.
Termenul colectiv cuprinde mulțimea obiectelor a căror proprietate nu se conservă prin trecerea de la clasă la element Ex.: grupă, clasă.
Dacă ceea ce se poate spune despre clasă se poate spune și despre fiecare element al ei, atunci termenul respectiv este diviziv.
Termenii vagi sunt termenii a căror sferă nu poate fi determină cu exactitate (public de pildă) iar cei considerați preciși au sfera complet determinată.
Dacă un termen redă proprietăți considerate în sine, izolat, nelegate de un obiect anume, este abstract, iar dacă termenul redă însușiri aparținând unui obiect, el este concret. Același cuvânt poate desemna un termen abstract într-un context și unul concret în alt context. Spre exemplu propozițiile: ,,Înțelepciunea este o virtute” și ,,Înțelepciunea grecilor antici.”
Termen absolut este cel care are sens de sine stătător (ex. sportiv), iar termenii care nu au sens decât în raport cu alții sunt numiți relativi sau corelativi (ex.: intensiv-extensiv, adevăr-eroare, etc.).
Dacă un termen redă prezența uneia sau mai multor însușiri este pozitiv (ex.: decis), iar dacă redă privarea de însușiri este negativ (indecis, de pildă). Din punct de vedere logic, fiecărui termen pozitiv îi corespunde un termen negativ. Ex.: prezent-absent.
Raporturi între termeni
După criteriul sferei pot fi puse în evidență două clase de raporturi cu subclasele lor:
– raporturi de concordanță – termenii au cel puțin un element comun în sfera lor . Ca subclase enumerăm:
• identitate – termenii au sfera comună. Ex.: Toate sinonimele;
• încrucișare – termenii au, în sfera lor, cel puțin un element comun dar și elemente necomune. Ex.: Student – Tânăr care frecventează studii superioare;
• ordonare – sfera unui termen este cuprinsă în întregime în sfera celuilalt fără a o epuiza;
– raporturi de opoziție, termenii nu au nici un element comun în sfera lor. Ca subclase enumerăm:
• contrarietate – termenii nu epuizează sfera genului dar sunt specii ce aparțin genului respectiv. Ex.; copil-tată dacă luăm în considerare genul familie;
• contradicție – unul din termeni este negația celuilalt. Ex.: legal-ilegal.
Utilitatea studiului raporturilor posibile între termeni constă în facilitarea înțelegerii specificului termenilor, a formării definiției și a felului în care termenii generează propoziții simple.
3. Operații logice cu termeni
În logică termenii sunt „ființe vii” pentru că se pot naște unii din alții prin operații logice (capacitatea termenilor de a se deriva unii din alții). Prin operații logice gândirea precizează conținutul și sfera termenilor, realizează delimitarea lor, stabilește legăturile și trecerile posibile de la un termen la altul, decide dependențele și deosebirile dintre ei. L. Blaga scrie: „Conceptul e susceptibil ca atare, prin conținutul său logic, de operații, ce pun în lumină fie implicații ale sale, fie complicații posibile ale sale.”
Principalele operații logice prin care termenii se pot forma fără a recurge la modificarea realității sunt diviziunea, clasificarea și definiția.
Diviziunea – este operația logică prin care, pornind de la un termen-gen, sunt dezvăluite speciile din cuprinsul său, apoi subspeciile fiecărei specii, continuând astfel, din treaptă în treaptă, până se ajunge la obiectele individuale care aparțin clasei proprii termenului inițial (numită și „clasificare analitică”). Forma sa lingvistică este: Temperamente sunt: coleric, flegmatic, sangvinic, melancolic. (Atenție la cele ce urmează la politomii!)
Diviziunea apelează la un criteriu, cu statut de fundament al operației respective.
Exemplu: – termen – gen (termen de divizat): student;
– criteriu: programul de studii urmat;
– specii rezultate (membrii diviziunii): student la drept, student la filosofie, student la psihologie, etc.
Pentru a fi corectă, realizarea diviziunii trebuie să nu încalce câteva reguli:
– apelează la un singur criteriu. Diviziunea aceluiași termen, dar pe baza altui criteriu, se numește codiviziune;
– criteriul este esențial, adică face parte din notele termenului (Aici trebuie să avem în vedere că întotdeauna criteriul este ales în funcție de nevoia care impune diviziunea. De pildă, diviziunea copiilor în înotători și ne-înotători poate fi valabilă chiar în condițiile în care criteriul ales nu face parte din notele termenului copil dar interesează profesorul de sport);
– membrii diviziunii epuizează sfera termenului divizat;
– membrii diviziunii se exclud reciproc adică nu se cuprind unul în sfera celuilalt;
– absența saltului, adică membrii rezultați pe fiecare treaptă a diviziunii trebuie să-și găsească genul proxim pe treapta imediat superioară.
Exemplu:
– termen-gen: om;
– criteriu: culoarea pielii;
– membrii diviziunii: albi, negrii, galbeni, etc.
Suntem în eroare dacă specia albi o divizăm în români, cehi, ruși, etc., pentru că se sare o treaptă păstrând criteriul, treapta diviziunii continentale; ea ne obligă la depistarea următorilor membrii: nord americani, europeni,etc. și, abia apoi, europenii vor fi divizați în români, cehi, ruși,etc
Forme ale diviziunii. Sunt posibile mai multe forme dar nu toate cu aplicabilitate în logică.
Dihotomia – atunci când din termenul – gen rezultă doi membri înseamnă că diviziunea este dihotomică. Dihotomia este cea mai sigură diviziune și logic corectă pentru că membrii sunt opuși între ei, adică diviziunea conduce la obținerea termenului specie și a complementarului acestuia.
Exemplu:
– termen gen: student;
– criteriul: succesul la examene;
– membrii dihotomiei: integralist-restanțier.
Politomia – atunci când prin diviziune rezultă mai mult de doi membrii. („Politomia – scrie Kant – nu poate fi învățată în logică, căci ea depinde de cunoașterea obiectului”, adică implică o perspectivă gnoseologică ceea ce o alungă din conținutul logicii).
Includem în rândul politomiilor: trihotomiile, tetratomiile, etc, foarte importante în descrierea obiectului diverselor științe dar îndoielnice în ceea ce privește valabilitatea logică. Aceasta pentru că este posibilă omiterea a cel puțin un membru și deci nerespectarea uneia dintre reguli care conferă calitate diviziunii.
Obs. De aceea, probabil, în manuale și în lucrări științifice politomiile nu sunt numite diviziuni, ci clasificări sau, mai rar, clasificări analitice.
Clasificarea este operația prin care speciile reunite alcătuiesc genul. (Forma sa lingvistică este: Colericul, sangvinicul, flegmaticul și melancolicul alcătuiesc temperamentul).
– este operația inversă diviziunii;
– se obțin termeni noi în ceea ce privește sfera și conținutul;
– componentele clasificării sunt: termenii dați, criteriul (diferențe specifice), termenul construit;
– există două forme ale clasificării:
• naturală:
– rezultă din ordinea existentă în realitate și o evidențiază;
– criteriul clasificării este o notă definitorie;
– ex.: Clasificarea cadrelor didactice din universitate după funcții didactice.
• artificială
– menirea ei este de a introduce o ordine;
– criteriul este exterior sferei termenului; – ex.: Clasificarea militarilor dintr-o subunitate după înălțime.
– cele două forme de bază ale clasificării, la rândul lor, pot fi pe orizontală și pe verticală.
Obs. Prin aceste două operații cu termeni dezvăluim de fapt constatarea potrivit căreia fiecărui termen îi corespunde o clasă de obiecte (diviziunea) și fiecare clasă de obiecte se reunește ca termen (clasificarea).
Definiția – numele provine din latinescul definio care înseamnă „a mărgini”, „a stabili”, „a pune hotar”.
Se afirmă de către cunoscători că, pentru ca doi oameni să se înțeleagă trebuie, mai întâi, să-și definească termenii pe care-i folosesc. „Lumea – spunea Abraham Lincoln – n-a avut niciodată o definiție bună a cuvântului libertate, iar astăzi poporul american are mare nevoie de așa ceva. Cu toții ne declarăm în favoarea libertății; însă, folosind același cuvânt, nu înțelegem același lucru ….. Există aici două lucruri, nu doar diferite, ci chiar incompatibile, numite prin același cuvânt: libertate.”
Aducând în atenție definiția ca operație logică știința care se ocupă de ea din perspectivă logică, ne sprijină decisiv în a preveni sau înlătura multe neînțelegeri, altercații și conflicte datorate, în ultimă instanță, absenței definițiilor corecte.
Întâlnim în manuale diverse formulări pe care le numim definiții. La o analiză sumară constatăm că definiția:
– se prezintă sub forma propozițiilor de complexitate diferită;
– este o structură ce cuprinde trei elemente:
– definitul, adică termenul de definit (A);
– definitorul, adică ansamblul ideilor (exprimabile în limbaj) care dezvăluie obiectul definiției, adică definitul; definiția ca atare (B);
– relația de definire (=df);
– simbolic, structura definiției ia forma: A =df B. Se citește „A este prin definiție B”, ori „A înseamnă prin definiție B”, etc.
Exemplu: Triunghiul (definitul) este (relația de definire, adică de identitate) figura geometrică cu trei laturi și trei unghiuri (definitorul) sau, prezentând detaliat forma simbolică: Triunghiul este identic prin definiție cu figura geometrică cu trei laturi și trei unghiuri.
Definiția este operația logică prin care se precizează înțelesul (conținutul și sfera) unui termen.
Dacă este corectă, definiția permite:
– distingerea și identificarea termenilor;
– constatarea ariei de aplicabilitate a unui cuvânt;
– fixarea experienței de cunoaștere;
– introducerea de termeni noi în limbaj;
– reconstruirea termenului;
– utilizarea unei forme unice a termenului de către mai mulți utilizatori;
– eliminarea ambiguităților.
Expresia lingvistică a definiției este foarte diferită, ea depinzând de procedeele de definire.
Procedee și modalități de definire
Există două procedee de definire mai des utilizate:
– denotativ (accentul este pus pe sfera termenului);
– conotativ (accentul este pus pe conținutul termenului).
Procedeul denotativ face posibile mai multe modalități de definire:
– prin exemplificare (se specifică un obiect din extensiunea termenului).
Ex.: Literă este, de exemplu, A;
– prin enumerare care, la rândul lor pot fi:
– enumerativ parțiale (definitorul enumeră câteva elemente
reprezentative din extensiunea definitului.)
Ex.: Triunghiul este o figură geometrică la fel ca triunghiul isoscel;
– enumerativ complete (enumeră toate elementele extensiunii definitului.)
Ex.: Valoare de adevăr înseamnă adevăr, fals sau probabil;
– ostensive – se arată obiectul de definit printr-un gest și se folosește una din expresiile: ,,acesta este un…”, ,,iată un…”, ,,avem în față un…”
Obs. Procedeul denotativ de definire, deși foarte des folosit, duce la definiții puțin precise, înțelesul termenului fiind adesea lipsit de claritatea necesară.
Procedeul conotativ face posibile mai multe modalități de definire:
– prin sinonime (apelează la un alt termen care are același înțeles)
Ex.: curajos=îndrăzneț;
– prin gen proxim și diferență specifică (termenul se cuprinde în genul său și se diferențiază de ceilalți termeni care aparțin genului prin stabilirea diferențelor. Genul care urmează, sporitor, speciei se numește gen proxim, iar notele prin care specia se deosebește de genul proxim poartă numele diferență specifică.) Este modalitatea de definire impusă de Aristotel. Ex.: Triunghiul isoscel este triunghiul care are două laturi congruente. Termenii individuali (specia infimă) și termenii de maximă generalitate (genul suprem) nu pot fi definiți astfel.
Tipologia definițiilor mai sus prezentată nu se identifică cu posibilul. Din perspective diferite putem recunoaște existența și a altor modalități de definire și, în consecință, a altor definiții. Pentru edificare consultarea surselor bibliografice indicate este obligatorie.
Independent de procedeul după care se construiește, definiția, ca produs al definirii, trebuie să respecte următoarele reguli, numite reguli ale definiției:
– să fie adecvată – definitorul și definitul să fie termeni identici ca extensie.
În caz contrar definiția poate fi:
– prea largă: Psihologia = știința care studiază psihicul uman;
– prea îngustă: Psihologia = știința care studiază procese psihice;
– să fie clară – adică să nu fie:
– tautologică (definitorul să nu repete definitul);
– circulară (definitul și definitorul să fie independenți);
– negativă (definitorul să nu indice ce nu este definitul, ci doar ce este, termenii negativi definindu-se prin negație);
– construită cu termeni echivoci și/sau expresii figurative. Ex.: Filosoful danez Kierkegaard scrie: „Un poet este o ființă nefericită a cărei inimă este sfâșiată de suferințe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele și țipetele le scapă sună ca o muzică frumoasă”, sau, cum scrie Ambrose Bierce, important ziarist și scriitor american din perioada anilor 1900, care excela în definiții aforistice: ,,Logica este arta de a gândi și de a raționa în strictă concordanță cu limitările și incapacitățile lipsei de înțelegere tipic omenești”, sau: ,,Plagiat. O coincidență literară compusă dintr-o întâietate compromițătoare și o urmare onorabilă”.
Interesant este că, în limbajul uzual, se utilizează des asemenea definiții, schimbate după vremuri și pretențiile pe care le impun acestea, dar care oferă înțeles pentru toți oamenii. Iată, de pildă pentru a defini adevărul, în limba noastră se apela la sintagma „Dracu știe” înlocuită astăzi cu mai creștineasca „Așa cum vrea Dumnezeu”.
Dacă ne propunem să spunem în termeni pozitivi ce este o idee clară atunci recurgem la Peirce S. Charles în a cărui carte putem citi: „O idee este, potrivit definiției, clară dacă este înțeleasă în așa fel încât să poată fi recunoscută oriunde este întâlnită și să nu fie confundată cu nicio altă idee. Dacă o idee nu posedă o atare claritate, atunci despre ea se spune că este obscură.”
Observații. 1. Definițiile aduse aici în atenție pot fi numite esențiale, prezente în filosofie ca necesare pentru a dezvălui esența lucrurilor și pentru a facilita diviziunea și clasificarea lor. „Studiile moderne cu privire la definiție (au în vedere în special necesitățile ce se ivesc în dialogul interuman n.s. D.P.) au abandonat de mult timp teoria definiției esențiale și au optat, în general, pentru o abordare relativistă, în care definițiile sunt văzute ca stipulative și chiar arbitrare.” Trădarea preciziei impusă de logică, proprie definiției esențiale și alierea la perspectiva dialogală a definiției derivă din constatarea faptului că a ști ce este esența unui lucru se dovedește, practic, imposibilă. Definiția dialogală introduce conceptul endoxon ceea ce determină înlocuirea caracteristicilor esențiale cu caracteristici acceptate în comun fără rezerve (adică prin acord) și permite imixtiunea în definiție a unui masiv conținut psihologic. Prin acest procedeu se poate ajunge însă și la schimbarea completă a sensului termenilor. În limbajul uzual și chiar în cel cu pretenții academice, deci acceptat cvasi-unanim, prin termenul locație, de pildă, înțelegem loc de dispunere (ca în: În ce locație se vinde cartea aceasta?) pe când în DEX (Ediția 1998, p.579) găsim în dreptul cuvântului locație: 1. Închiriere… 2. Contract prin care una dintre părți…., adică cu totul altceva decât ceea ce utilizăm drept înțeles călăuziți fiind de endoxon-ul prezent aici.
2. Importanța definițiilor în comunicare și în știință este subliniată de Leibniz care afirma: „Dacă s-ar da definiții, discuțiile ar înceta repede.”
3. Operațiile logice ar trebui, propunem, loiali celor de mai sus, să se numească divizare, clasificare și definire, rezultatul făptuirii acestora fiind, de fapt, diviziune, clasificare și definiție!
Bibliografie
Biriș Ioan, Conceptele științei, Editura Academiei Române, Buc, 2010
Botezatu Petre, Introducere în logică, Vol 2, Editura Graphix, Iași, 1994, p.7-94.
Enescu Gheorghe, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc.,1980, p.24-184.
Enescu Gheorghe, Teoria sistemelor logice, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1976, p. 92-97, 269-295.
Klaus Georg, Logica modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc.,1977, p.165-202, 328-345.
Ionescu Nae, Curs de logică, Editura Humanitas, Buc., 1993, p.53- 121.
Popa Cornel, Teoria definiției, Editura Științifică, Buc., 1972.
Peirce S. Charles, Semnificație și acțiune, Editura Humanitas, Buc., 1990, p.67-107.
xxx, Logică generală, Coord. Stoianovici Dragan, EDP, Buc., 1991, p.81-123.
III. JUDECATA ȘI INFERENȚE IMEDIATE. CONEXIUNI PSIHOLOGICE
1. Propoziție, judecată, termen în logică și psihologie
2. Tipologia judecății și caracterizarea tipurilor
3. Judecata și prejudecata
4. Inferențe imediate
1. Propoziție, judecată, termen în logică și psihologie
Propoziția și judecata sunt cuvinte polisemantice și, de aceea, întrebuințarea lor în contexte diferite este foarte frecventă. Le întâlnim în gramatică, psihologie, matematică, gnoseologie, dar și în logică. Sensul lor este:
– în gramatică – propoziția desemnează o expresie lingvistică din care se remarcă subiectul și predicatul ca părți esențiale și indispensabile;
– în psihologie – judecata reprezintă o formă prin care gândirea combină termenii, este un produs semantic, realizare a gândirii ajunsă într-o etapă superioară a evoluției sale.
În logică, aceste două cuvinte apar în următoarele situații:
– în analiza problematicii logicii propozițiilor (judecăților);
– când se face deosebirea între propoziție din perspectivă gramaticală și propoziție din perspectiva logicii;
– când se vorbește de logica modernă și de logica tradițională;
– când se distinge între judecată ca un concept al psihologiei și al logicii.
În general, propoziția desemnează forma prin intermediul căreia oamenii comunică din momentul în care repertoriul lor verbal a evoluat suficient (s-a depășit faza exprimării onomatopeice).
Avem în vedere că:
– prin propoziție înțelegem și ceea ce în gramatică se numește frază;
– în limbajul uzual pot fi depistate mai multe tipuri de propoziții (după intenția vorbitorului de a exprima realitatea):
– asertorică – se afirmă sau se neagă ceva despre ceva;
– interogativă – exprimă o întrebare;
– imperativă – exprimă o poruncă, îndemn, sfat sau rugăminte;
– optativă – exprimă o dorință, etc. (vezi Gramatica limbii române).
Gramatica analizează toate aceste tipuri incluzându-le în obiectul său de studiu. Logica se ocupă numai de unele și în alt mod decât o face gramatica.
– propozițiile gramaticale de care se ocupă logica se numesc tot propoziții;
– caracteristica unei propoziții pentru a intra în câmpul de interes al logicii este aceea de a fi adevărată. Propoziția gramaticală este indiferentă față de adevăr. „Logica este poezie”, „Psihologia nu cuprinde adevăruri”, sunt propoziții dar neincluse în câmpul problematic al logicii pentru că nu au calitatea judecății. Ele sunt corecte din punct de vedere gramatical dar sunt neadevărate;
– logica se ocupă deci exclusiv de propozițiile gramaticale ce pot fi estimate drept adevărate, ceea ce înseamnă că asupra lor se poate delibera cu privire la valoarea de adevăr. În consecință, putem fi de acord că propoziția analizată în gramatică nu este aceeași cu cea din logică ceea ce ne permite să apreciem ca distincte valoarea logică și valoarea gramaticală a unui enunț. În vocabularul logicii termenilor, sunt termeni încrucișați. În sensul gramaticii propoziția înseamnă formulări asertorice de mare diversitate.
Propoziția (în sensul logicii) se exprimă printr-o propoziție (în sensul gramaticii).
Exemple:
– Ninge – aserțiune cu rol de propoziție în logică;
– Copilul are nuci – idem;
– Inteligența este o calitate necesară studentului – idem.
Pentru a deosebi propoziția (sensul logicii) de propoziția (sensul gramaticii) unii logicieni și filosofi au preferat termenul judecată. Aristotel (Hegel scrie despre teoria judecății a lui Aristotel, expusă în Despre interpretare: „ea conține doctrina despre judecăți și propoziții”, deosebirea dintre ele fiind dată de faptul că propozițiile – înăuntrul cărora au loc afirmarea și negarea și în care apar adevărul și falsul, ca proprietăți ale propozițiilor – nu se găsesc acolo „unde νο⋅ς se gândește pe sine însuși în gândirea pură; ele nu sunt ceva universal, ci ceva singular,” universalitatea revenind așadar numai judecății), Kant, Hegel sunt doar câțiva dintre cei mai importanți. Această opțiune se poate finaliza într-o altă nedorită confuzie, identificarea logicului cu psihologicul.
Petre Botezatu are o altă opinie: „Logica modernă consideră că termenul judecată are un înțeles psihologic, nu logic. Judecata este asertarea (afirmarea sau negarea) propoziției. Teoria judecății aparține astfel pragmaticii și psihologiei și nu logicii formale. Logica formală va studia propoziția, adică enunțul independent de aserțiune…..Vom distinge deci judecata, propoziția logică și propoziția verbală. Judecata este asertarea propoziției, propoziția logică este înțelesul propoziției verbale. Dintre acestea, propoziția logică formează obiectul logicii formale.” Fără să contest dreptul logicianului român de a gândi astfel prefer să rămân fidel lui Aristotel, Kant, Hegel, Nae Ionescu, etc. Vom vorbi în continuare despre logica judecăților sau, mai firesc, despre judecată în logică. Propoziția reprezinta expresie lingvistică, la fel ca judecata, dar cu un conținut ce depășește sarcinile pe care le asumă logica.
Legat de această controversă, din păcate nu singura în aria terminologiei din logică, merită să facem o scurtă referire la limbă și limbaj în logică.
Fiecărei științe îi este proprie o terminologie. De fapt, știința înseamnă terminologie, operarea cu aceasta. Ce înseamnă a ști fizică?; în ultimă instanță înseamnă a cunoaște terminologia fizicii și a opera cu ea. Aceasta diferă de terminologia matematicii sau de cea a istoriei. Nu putem opera cu terminologia istoriei în cunoașterea proprie fizicii.
Este cert că fiecare știință împrumută componente ale terminologiei altor științe, de regulă a celor cu care se înrudește. În științele despre natură găsim un set de concepte comune, mai amplu sau mai restrâns în funcție de apropierea lor, dar și de nivelul maturizării științei respective, a gradului în care a reușit să se desprindă și să se autonomizeze. Altfel spus nu există o știință a cărei terminologie este strict individualizată. Este și cazul logicii într-un sens însă care o particularizează.
Numim limbă terminologia care compune corpul unei științe. În epistemologie este prezentă disputa ce încearcă să tranșeze rolul conceptelor în știință sub formularea: sunt mijloace de cunoaștere (instrumente) sau sunt definiții, adică rezultate ale cunoașterii?, dispută nefinalizată încă printr-o soluție unanim acceptată.
Logicii, ca știință, îi este proprie o limbă. Utilizarea în cercetare sau în activitatea educativă a limbii logicii se numește limbaj logic. (Atragem atenția asupra acestei distincții niciodată făcută în literatura despre logică! Logica deține o limbă, adică o structură informată de semnificație, iar cercetătorul/educatorul un limbaj, nimic altceva decât rezultatul manipulării de către gândire a semnelor limbii, care-i permite desfășurarea activităților sale).
Logica actuală nu are în proprietate o limbă alcătuită din termeni care-i aparțin în exclusivitate, ceea ce nu alterează iremediabil cuprinsul său, valoarea sa științifică. Cauzele acestei situații sunt evidente:
faza de dezvoltare. Dezvoltările impetuoase ale logicii permit acesteia o continuă împrospătare extensivă. Ideile noi merită termeni adecvați, fie că sunt inediți, fie că sunt preluați justificat. Din moment ce un concept își face loc în limba logicii el are calitatea de a încorpora rezultatele noilor experiențe cognitive și, pe de altă parte, se transformă adecvat pentru a face posibile noi experiențe cognitive ;
dependența limbii sale de limba științelor înrudite din care nu putem exclude psihologia Aceasta impune presiuni conceptuale asupra logicii de care nu se poate elibera fără să-și altereze conținutul;
contribuții nedorite la deteriorarea limbii logicii, cu obârșie în obișnuințele și preferințele individuale, prin încercări repetate și neavenite de a prinde în vocabularul acesteia termeni fără corespondent în problematica proprie sau de a stâlci termeni deja consacrați părăsind astfel cea mai elementară etică a limbii logicii. Este de adăugat aici și specificul limbilor naționale în care sunt scrise textele de logică. Apar deseori termeni cu încărcătură specifică semnificativă pentru vorbitorul unei limbi și nu de puține ori logicienii introduc termeni intraductibili. Cercetătorii și, deopotrivă practicienii, sunt prinși astfel într-un joc semantic nedorit pentru că limbile sunt îmbibate cultural, reprezintă simboluri ale identității și mecanisme de delimitare. Considerând orice încercare de acest gen ca atentat la puritatea și independența științifică a logicii, ca nesocotire și lipsă de respect față de cel/i care au statuat limbajul necesar, suficient și deci adecvat, se apără justificat specificul limbii logicii. Invitația la construirea principiilor unei necesare etici a terminologiei în logică este necesară iar răspunsul pozitiv al logicienilor va însemna un pas înainte important în fortificarea limbii acestei științe și la prevenirea posibilei deplogicizări a logicii.
Limba logicii se va specifica pe două căi:
– prin consensul logicienilor (este vorba despre cei implicați în cercetare) cu privire la sensul și semnificațiile conceptelor utilizate, a acelor proprii logicii, adică a ceea ce este numit de regulă nucleului epistemic tare al logicii (termen, judecată, raționament, adevăr,etc). Sunt meritorii încercările de a formula un dicționar supranațional al limbii logicii. Părăsite fiind obișnuințele și preferințele individuale, elasticitatea conceptelor se diminuează semnificativ, ele vor primi accepțiune strict logică în folosul creșterii preciziei conceptuale și a caracterului științific specific. Iată ce scrie Charles S.Peirce: ”…nici un studiu nu poate deveni științific…. până când nu se înarmează cu o nomenclatură tehnică adecvată ai cărei termeni să aibă fiecare o semnificație unică și clară universal acceptată de cercetătorii din domeniul respectiv și ale cărei vocabule să nu aibă dulceața sau farmecul ce i-ar tenta pe autorii confuzi să abuzeze de ele – virtute prea puțin apreciată a terminologiei științifice”;
prin consens cu privire la relațiile dintre logică și psihologie Sunt în psihologie concepte cu valoare inter și multidisciplinară care, încorporate în discursul logicii, contribuie la precizia și acuratețea ideilor construind un ansamblu teoretic cu reală semnificație logică.
Aduc în atenție în continuare o problemă care derivă din formulări arhicunoscute ce populează cărțile de logică. Acestea încearcă să acrediteze ideea potrivit căreia judecata rezultă din combinația termenilor, adică trecerea de la termen la judecată este una de la simplu la complex. Aici este pusă în discuție relația dintre termen (categorie) și judecată. Nae Ionescu rezolvă această problemă ajungând la o definiție a judecății în stare să evidențieze adevărata sa calitate (individualitatea sa), adică diferențierea ei fundamentală față de termen. Filosoful și logicianul român consideră:
– conceptul (termenul) este „ceva care închide o posibilitate. Conceptul este ceva care are putință să subsumeze la un loc anumite realități obiective. El nu exprimă prin urmare o realitate, ci face altceva, închide o realitate… Obiectele există independent de concept. Conceptul fiind numai posibilitatea de închidere a obiectelor.” Cu cuvintele noastre, conceptului îi este proprie o încăpătură care nu este expresia realității, ci închide (cuprinde) un fragment de realitate, el este o selecție din realitate pe care o închide separând-o de toate celelalte; este o limitare care însă nu limitează pentru că închide o posibilitate și nu o realitate finită;
– pentru ca un concept să devină judecată trebuie adăugat ceva conceptului, „ceva care nu poate intra ca notă în același conținut, anume existența, care nu face parte din conținutul unui concept.” Această notă care se adaugă conținutului obiectiv al conceptului determină un concept să devină judecată. Să luăm un exemplu: fulger este termen pe când fulgeră este judecată. Primul are o expresie obiectivă, un fenomen natural, dar nu cuprinde în sine un aspect existențial, adică nu ne spune ceva care se petrece sau nu se petrece; al doilea, fulgeră, ne arată că se petrece ceva, un fenomen natural, o lumină puternică este pe cer, nu ne arată doar că el este ceva din ansamblul celor care sunt, ca în cazul fulger;
– judecățile nu sunt fabricate de către gândirea noastră prin mixaj de termeni, ,,Noi nu le facem, ci le emitem. Le-am înregistrat, deci nu le facem. Deosebirea este enormă” – scrie filosoful ieșean.
Dacă lucrurile stau astfel atunci, despre judecată, putem afirma:
– cuprinde nota existenței. Altfel spus, este un termen a cărui conținut obiectiv este îmbogățit cu nota existenței;
– este forma logică fundamentală deoarece stă la baza construirii unor forme logice superioare cum sunt inferențele imediate și raționamentele;
– se afirmă sau se neagă ceva despre ceva, adică este enunțiativă cuprinzând obligatoriu un verb (este sau nu este);
– se exprimă printr-o formulare lingvistică, dar, atenție, nu orice formulare lingvistică este judecată. „O rugăminte este o vorbire dar nu este niciodată adevărată sau falsă”, scrie Aristotel, ceea ce însemnă că formula lingvistică ce exprimă o rugăminte nu este judecată (este și cazul întrebării, ordinului). Aceasta deoarece este – cu diversele sale forme -, atunci când apare în judecată la modul optativ (Ar fi bine să iau examenul de licență), imperativ (Prezintă-te/Să fii la examen la disciplina fundamentele psihologiei!) sau interogativ (De ce ai fost ieri la cursuri?) nu poate îndeplini funcția de copulă logică;
– asupra ei se poate efectua actul deliberării (adevărat, fals, etc), adică este o formulare apofantică. Trebuie reținut că prin aceasta se deosebește esențial de termeni și de raționamente. Termenul nu afirmă sau neagă ceva, iar în situația unui raționament se poate constata dacă este valid sau invalid și nu dacă este adevărat ori fals. Deși adevăr și fals intervin cu rol semnificativ în problematica logicii formale cu privire la judecată, preocuparea de a defini cele două concepte este slab reprezentată în literatura de specialitate. Și astăzi se menține ca îndrumar teoria corespondenței cu privire la adevăr, creație aristotelică: „A enunța că ceea ce este nu este, sau că ceea ce nu este este, constituie o propoziție falsă; dimpotrivă o enunțare adevărată e aceea prin care spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este.” Adevărul și falsul, în logică, trebuie luate ca valori de adevăr și nu la propriu, ca atribute de facto ale judecăților. O judecată declarată adevărată în logică nu înseamnă că ea este efectiv adevărată conform cu definiția aristotelică. Adevărul nu este identic nici cu confirmarea, aceasta din urmă fiind doar un indicator nesigur al adevărului.
Gnoseologia, mai insistent decât logica, dar altfel și cu finalitate diferită, se apleacă asupra adevărului. Este cert că o formulare lingvistică poate fi apreciată ca adevărată sau falsă numai dacă are sens, ceea ce înseamnă că, în construcția ei, au fost respectate regulile semantice, sintactice și pragmatice pe care le pretinde limba respectivă. Gândul lui Aristotel despre adevăr a fost deseori reinterpretat, conținutul său fiind, în repetate rânduri, amendat. Dovada o constituie încercările logicianului polonez Alfred Tarski (1902-1983) care dăruiește logicii o teorie semantică a adevărului inițiată cu studiul The Semantic Conception of Truth and the Boundations of Semantic (1944). În esență, logicianul polonez viza să completeze teoria corespondenței lui Aristotel păstrând fondul acesteia dar reinterpretând ceea ce la filosoful grec se numea corespondență precum și ideile esențiale ale pragmatismului (Peirce, James și Dewey). Pragmatismul nu neagă definiția aristotelică dar amendează termenul concordanță considerând că o idee concordă cu realitatea numai atunci când conduce la rezolvarea unei situații problematice și este utilizată cu succes pentru atingerea unui scop individual. În rezumat, criteriul adevărului a fost căutat și localizat fie în interiorul judecății (în una din proprietățile sale intrinseci), fie în exteriorul ei (în relatele relațiilor în care se află).
Pot fi puse în evidență următoarele orientări cu privire la definirea adevărului provenite din acceptarea existenței criteriului adevărului judecății:
a. corespondența sau non-corespondența cu realitatea;
b. coerența într-un sistem propozițional;
c. credința;
d. calitatea întrebării care a solicitat-o ca răspuns;
f. evidența (convingerea, intuiția, sentimentul, etc.);
g. consecințele utilitariste, rodnicia lui pentru viața reală.
Acestea alcătuiesc teorii distincte cu privire la adevăr: teoria corespondenței (semantică), teoria coerenței (sintactică) și teoria acordului (pragmatică). Constatăm, odată cu Mircea Florian, că „strădaniile, pe cât de vii pe atât de vechi de a dezvălui un criteriu, un semn sigur al adevărului au dat greș, îndeosebi fiindcă ele se reazemă pe o falsă deosebire, anume pe aceea între «a pretinde să fie adevărat», «a fi ținut sau crezut ca adevărat» și «a fi adevărat».” Concepția lui Tarski, adică perspectiva semantică asupra adevărului, reprezintă o sinteză a celor trei perspective amintite mai sus, o contribuție definitorie la caracterizarea adevărului din perspectivă logică. Altfel spus, este clar că adevărul din perspectiva gnoseologiei (din păcate filosofii nu au căzut de acord asupra unei definiții filosofice) reprezintă o modalitate diferită dar complementară, cu cea specifică statutului logic a adevărului. Dacă filosofic, adevărul absolut este miraj, adevărul logic are realitate dată de caracteristicile constructive ale judecății la care se referă. Ele diferă în conținut impunând exigențe diferite.
Statutul logic al adevărului, specificitatea sa, provin în mod firesc din caracteristica logicii de a studia forme și nu conținuturi. Ea dezvăluie adevăruri despre relațiile logice dintre aceste forme, transferă ca justificat adevărul unei forme a judecății asupra altei forme cu care se află în relație, făcând abstracție de ceea ce filosofia asumă, adică de condițiile în care o judecată este adevărată empiric. Logica formală oferă adevăruri analitice despre relațiile dintre forme și nu adevărul empiric al judecăților individuale.
Important este să acceptăm că adevărul nu aparține gândirii, ci formulărilor sale, iar extensia sa, ca un concept specific logicii formale, nu depășește granițele judecății. O formulare, dacă este adevărată atunci este judecată, iar dacă este falsă nu poate părăsi statutul de simplă propoziție pentru a aspira la cel de judecată;
– importanța judecății în relaționarea cotidiană dar și în practica științifică este fundamentală (și în terapia psihologică). În toate aceste situații oamenii emit judecăți, de adevărul cărora nu se îndoiesc. Prin ele se stârnesc adeziuni sau adversități, adeziuni atunci când cei care ascultă sunt sincroni cu elaborările prezentate și adversități, polemici, atunci când judecățile deranjează.
De aici derivă necesitatea analizei judecății. Nu avem în vedere judecățile de valoare sau estetice (de perfecțiune: Pictura aceasta este cea mai frumoasă, sau de ierarhizare: Ultimul film a lui Sergiu Nicolaescu este mai bun decât cel anterior) care au o pronunțată încărcătură subiectivă și nu sunt cuprinse în sfera logicii sau, cum scrie Kant: „Judecata de gust nu este deci o judecată de cunoaștere, așadar logică, ci una estetică, adică o judecată al cărui factor determinant nu poate fi decât subiectiv.”
Definiția judecății, ca expresie enunțiativă, o putem formula astfel:
Este forma logică prin care se afirmă sau se neagă ceva despre ceva, adevărată conform unui criteriu real, fiindu-i proprie nota existenței.
Structura judecății – semnifică evidențierea termenilor judecății – este următoarea:
– subiectul logic (S) – despre care se afirmă sau se neagă ceva;
– predicatul logic (P) – ceea ce se afirmă sau se neagă determinând înțelesul atribuit subiectului;
– copula logică (leagă subiectul de predicat, indică dacă P aparține sau nu aparține lui S având o clară funcție de raportare între termenii logici ai judecății). Se mai numește calificator.
Forma logică generică pentru judecată este: S este P ori S nu este P.
– S și P pot lua forme lingvistice foarte diferite. Ex.: Zboară, Elevul învață, Copilul este cuminte, Studentul ia cartea și o duce la bibliotecă;
– nu există cuvinte care dețin numai statut de S sau numai de P. Poziția lor în forma logică a judecății depinde de conținutul judecății, de funcția logică deținută;
– oricât de complexă ar fi o judecată ea poate fi adusă la forma logică generică.
Obs. De regulă:
– S nu este identic cu subiectul gramatical al propoziției;
– P nu este identic cu predicatul gramatical al propoziției.
Este limpede că sunt diferențe semnificative între analiza logică și analiza gramaticală. Adică:
– între subiect și predicat în logică și subiect și predicat în gramatică nu există întotdeauna corespondență. Ex.: Cei mai buni profesori din întreaga lume acționează pentru sporirea rolului educației pe planeta noastră; distingem că S și P se suprapun parțial cu subiectul și predicatul gramatical.
S = Cei mai buni profesori din întreaga lume
P = Acționează pentru sporirea rolului educației pe planeta noastră
Subiectul gramatical = profesori
Predicat gramatical = acționează
– sunt situații în care S și P sunt diferiți de cei gramaticali. Ex.: Studenților noștri le este propriu un înalt grad de inteligență.
S = studenților noștri
Subiectul gramatical = inteligență;
– în formularea lingvistică a judecății S sau P pot lipsi (ca în judecățile Plouă! – lipsește S – și Controlorul! – lipsește P) fără ca ele să lipsească în judecățile pe care le reprezintă: Afară plouă și Controlorul vine. Este necesar să acceptăm că judecățile produse de gândire se regăsesc și în forme lingvistice eliptice;
– particula este (sau forme ale sale: a avea, a desemna, a consta, etc.) nu face parte din predicatul logic, ci este copulă; aceasta are un rol distinct în judecată și trebuie să se afle la un timp al modului gramatical indicativ (prezent, trecut sau viitor);
Acum este de înțeles că judecata poate să se înfățișeze prin structuri lingvistice diferite dar într-o singură structură logică.
2. Tipologia judecății și caracterizarea tipurilor
Învelișul lingvistic al judecăților nu este unic el prezentându-se sub multiple înfățișări. Dincolo de această mare diversitate, judecățile sunt divizate după patru criterii evidențiate de I. Kant. Putem citi, în monumentala sa operă Critica rațiunii pure: „Dacă facem abstracție de orice conținut al unei judecăți în genere și nu considerăm decât simpla formă a intelectului, găsim că funcția gândirii în judecată poate fi redusă la patru titluri, fiecare dintre ele cuprinzând momente.”
Astfel Kant a realizat gruparea și completarea judecăților descrise de Aristotel. Criteriile („titlurile”) sunt:
– calitate; – relație;
– cantitate; – modalitate.
Recurgem la exemple pentru a deduce schema generală a diviziunii judecăților descoperind tipurile („momentele”) existente.
A. După calitate
a. Psihologia este o știință
b. Psihologia nu este pedagogie
Prin ce se deosebesc?
Observăm că:
a.- afirmă;
– S aparține lui P, sfera lui S se include total în sfera lui P;
b.- neagă;
– S nu aparține lui P, sferele lui S și P se exclud
Numim: a = judecată afirmativă
b = judecată negativă
Observație: Numim calitatea judecății caracterul afirmativ sau negativ al acesteia. Rolul explicit îl deține copula care poate separa sau uni S cu P.
Deci: Criteriul după care judecățile sunt numite afirmative și negative este calitatea
După cantitate
a. Grupa de studenți este la bibliotecă
b. Toate grupele de studenții sunt la concert
c. Unele grupe de studenți au ore dimineața
Prin ce se deosebesc?
Observăm că: – se afirmă P despre un, toate sau câteva S
Numim: a. = judecată singulară
b. = judecată universală
c.= judecată particulară
Deci criteriul după care judecățile sunt numite singulare, universale și particulare este cantitatea.
C. Combinând criteriile de mai sus obținem judecățile:
– universal afirmative (Toți S sunt P): Toți studenții sunt majori
– universal negative (Niciun S nu este P): Niciun student nu este minor
– particular afirmative (Unii S sunt P): Unii studenți sunt restanțieri
– particular negative (Unii S nu sunt P):Unii studenți nu sunt integraliști
D. După relație
a. Studenții sunt cetățeni
b. Dacă studentul învață atunci ia examenul
c. Soldații armatei învinse sunt uciși ori sunt luați prizonieri
Prin ce se deosebesc?
– prin natura diferită a relațiilor dintre S și P, adică prin faptul că relația este sau nu este pusă sub condiție. Constatăm că la:
a. – lipsește condiția, adică predicatul este afirmat fără condiție;
b. – formată din două judecăți în care prima este condiție și a doua este consecință. Consecința decurge din condiție și ambele sunt adevărate;
c. – predicatele atribuite lui S și P sunt afirmate în condiționare reciprocă prin ori
Numim:
a. = judecată categorică
b. = judecată ipotetică
c. = judecată disjunctivă
Deci, criteriul după care judecățile sunt numite categorică, ipotetică, disjunctivă este relația.
E. După modalitate
a. Conferențiarul universitar este cadru didactic
b. Acest cadru didactic poate fi (probabil este) conferențiar universitar
e. Acest cadru didactic este conferențiar
Prin ce se deosebesc:
– prin modul în care se leagă S de P, adică prin coeficientul de certitudine pe care-l înmagazinează judecata (dacă ceva este posibil, actual sau necesar).
Constatăm că la:
a. – P aparține în mod cert lui S
b. – este posibil ca S să fie P
c. – este real că S este P
Numim:
a. = judecată apodictică (de necesitate)
b. = judecată problematică (de posibilitate)
c. = judecată asertorică (de realitate)
Deci, criteriul după care judecățile sunt numite apodictice, problematice, asertorice este modalitatea, adică gradul de certitudine propriu judecății. Coeficientul de certitudine cuprinde trei grade: cert, probabil, real, fiecare determinând apartenența judecății la un anumit tip.
3. Judecata și prejudecata
Ca existență spirituală constatată, prejudecata a fost analizată mai ales în sociologie și psihologia socială urmărindu-se îndeosebi explicarea mecanismelor cognitive ale apariției, persistenței și suprimării sale dar și a rolului ei social. A fost luată în discuție o mare diversitate de prejudecăți (stereotipuri), de gen, de rasă, orientare sexuală, credință religioasă, vârstă, profesionale, etc. Deși lipsește consensul în definirea prejudecății (stereotipului), persistă la cei mai mulți autori ideia că prejudecata este o convingere, reprezentare mentală sau schemă cognitivă, deci produs al gândirii.
Prin urmare eludăm aici parțial logica formală intrând în ceea ce se numește logica aplicată. Această ignorare intenționată nu reprezintă o părăsire a problematicii logicii, ci doar o scurtă digresiune necesară atingerii scopului pe care-l propune cartea.
Judecata nu se confundă cu judecata provizorie. Cea din urmă:
– este formulată înaintea judecății;
– presupune existența unor motive care îi dau dreptul să fie judecată definitivă dar nu sunt suficiente sau destul de tari (convingătoare);
– cele două se confundă numai când prejudecata este considerată ca principiu.
Judecata provizorie (anticipația) este judecata considerată, întemeiat, numai problematică și este necesară pentru a formula judecăți determinate. Anticipația nu se confundă cu prejudecata. Judecata, cu atât mai puțin se confundă cu prejudecata.
Prejudecata este judecata admisă ca valabilă prin pasivitatea puterii individuale de judecare. L. Blaga consideră că există o identitate între simțul comun și prejudecată și de aceea individul integrat perfect în colectivitate nu o va descoperi niciodată ca atare. Ea este totuși mai mult decât o ignoranță și mai puțin decât o judecată.
Kant consideră pertinente următoarele maxime ale intelectului uman:
– gândește independent – eliberează gândirea de prejudecăți, deci o păstrează ca gândire liberă;
– gândește situându-te din punctul de vedere al celuilalt;
– gândește întotdeauna în concordanță cu tine însuți.
Înseamnă că prejudecata este fructul firesc al înclinației spre pasivitate, adică spre eteronomia (eteronomia sau heteronomia = ceva ce este străin fenomenului respectiv) gândirii. Alți autori numesc această înclinație „vacanță a spiritului critic”, „avariție cognitivă” sau „economisire a resurselor cognitive” și constată că, pradă acesteia, oamenii cad involuntar în capcanele raționamentului: „(…) în raționamentele zilnice înlocuim legile logice și probabilistice cu propriile noastre principii, fără să ne dăm seama neapărat de acest lucru. Astfel le înlocuim cu euristice (regulă cu menirea de a reduce incertitudinea cognitivă și de a simplifica problema – n. ns. D.P) care ne duc la aproximări adesea eficace, dar supuse greșelii.”
Prejudecata este un principiu al judecății eronate:
– nu decurge din judecăți, ci este „judecată” eronată, adică simplă propoziție;
– este admisă fără reflecție proprie.
Prejudecățile au trei surse de apariție:
– imitația – luăm ca bun (adevărat, fals) ceea ce alții consideră astfel;
– obișnuința – acceptăm ceea ce am acceptat;
– înclinația – tendința omului spre aplicarea pasivă a rațiunii și dominarea ei de alte componente ale procesorului de informații – este cea mai puternică sursă a prejudecății.
„Noi, – scrie Nae Ionescu – în viața de toate zilele, nu avem necesitatea explicației, avem necesitatea reducerii la neproblematic; sunt anumite propoziții pe care le acceptăm pur și simplu.”
Ele sunt rezultatul cumulului de funcționalități individuale și sociale: mecanisme cognitive individuale, variate interacțiuni sociale și procese complicate de socializare la care participă fiecare individ asociat unui grup. Prejudecățile se instituie, treptat, ca adevărate hărți mentale rezistente la schimbare și, cu atât mai mult, îndărătnice la suprimare. Odată arhivate ele sunt activate în condiții de mare varietate sub presiunea unor factori puși în evidență prin numeroase cercetări: resurse cognitive disponibile, așteptările subiecților, scopurile de moment și modalitățile de procesare a informațiilor, tipul de motivație, stima de sine, nivelul atitudinilor adverse, contextul social, disponibilitatea informației contrastereotipice, orientarea atenției vizuale, etc.
Cele mai frecvente prejudecăți sunt:
i. ale autorității. În Evul mediu recurgerea la autoritate era sursa primară a cunoașterii așa cum astăzi se recurge la rațiune. Peirce S.Charles (1838-1914), filosof și logician american, considerat fondator al pragmatismului și, alături de William James, părintele semioticii moderne, constată: „…..credibilitatea autorității a fost considerată de oamenii acelui timp ca fiind pur și simplu o premisă ultimă, o cunoștință ce nu este determinată de vreo cunoștință anterioară…” și oferă un exemplu edificator: „Când Fredigisus și alții vor să demonstreze cum că întunericul este un lucru, deși, evident, opinia și-au dobândit-o din meditațiile nominalist-platoniste, ei argumentează în felul următor: Dumnezeu a numit întunericul noapte; prin urmare, este în mod cert un lucru, căci altfel, înainte de a fi avut un nume, n-ar fi fost nimic, nici chiar o închipuire care să poată primi numele.” Toma d^Aquino este cel care a deschis drumul impunerii autorității în defavoarea evidenței.
Autoritatea se întruchipează diferit:
a. autoritatea persoanei:
– reală – investirea în capacitatea ei are la bază autoritatea cognitivă sau comportamentală a persoanei respective. Adevărurile rostite sau scrise de acesta sunt luate ca atare fără să fie corelate cu timpul și cuceririle noi ale cunoașterii;
– presupusă – se supraevaluează capacitatea persoanei, este investită cu plus-valoare.
Formele autorității persoanei generatoare de prejudecăți sunt diverse. Amintim aici:
– superstiția – este cea mai cunoscută și frecventă. Ea semnifică prejudecata determinată de credința că toate cele petrecute în natură și în societate sunt manifestări ale unor forțe supra (naturale și sociale) sau că anumite întâmplări sunt prevestiri ale viitorului. Formulările superstițioase – ca și practicile de altfel – subliniază economia de gândire fiind construcții semantice a căror temei se află în conflict cu logica. Textul lui Descartes este edificator: „(…) Dumnezeu, luminându-ne supranatural, noi avem o încredere sigură că lucrurile propuse credinței au fost relevate de el și că e cu desăvârșire imposibil ca El să fie mincinos și să ne înșele, ceea ce e mai asigurat decât orice altă lumină naturală și adesea chiar mai evident din cauza luminii grației.”;
– carisma (în limba greacă acest cuvânt semnifică favoarea sau grația divină) – forțele supranaturale generatoare de superstiții sunt înlocuite cu oameni reali cărora li se atribuie capacități supranaturale, excepționale, necomune oamenilor obișnuiți, ceea ce le permite să decidă și să impună în mintea celorlalți adevărul deciziei luate iar aceștia acceptă fără să folosească propria judecată. Sub raport logic este de relevat că nu înțelepciunea, inteligența, competența sau rezultatele manifeste stau la baza carismei pentru că ele sunt contestabile ci, fie asceza – ca în cazul călugărilor sihaștrii -, fie intuiția sau harul – ca în cazul, preoților prezicători, ghicitoarelor sau dictatorilor politici;
b. autoritatea mulțimii – logica a condamnat încă din antichitate, luptând pentru cucerirea adevărului, argumentul autorității mulțimii, numit argumentul de tipul ad populum (revenim cu lămuriri suplimentare în paginile următoare);
c. autoritatea epocilor:
– vechi (trecute) – se ascunde sub forma tradiției, înțeleasă ca „principiul conservării în sfera comunității umane; ea e persistența istorică, e factorul constant în mijlocul prefacerilor și evenimentelor istorice.” Tradiția a fost asimilată și considerată drept criteriu al adevărului la începutul secolului al XIX- lea din dorința și cu speranța ca valorile trecutului să nu fie neglijate sau chiar date uitării. Important este că preluarea nediscriminatorie a tradiției și fundamentarea adevărului pe asemenea bagaj total este sursă sigură a nașterii prejudecății. În acest caz tradiția reprezintă o ,,încremenire în proiect”, o stagnare într-o anumită fază a devenirii istorice. Modelul de gândire este preluat și aplicat fără discernământ, doar în virtutea imitării a ceea ce a rămas în mintea noastră de la apropiații familiei, mama și tata, bunica și bunicul, sau pentru că așa au făcut toate generațiile dinainte. În fapt, tradiția incumbă și aspecte care fructificate o feresc de a deveni sursă de prejudecăți. Între acestea nu pot fi omise componentele cu valoare neperisabilă (acelea care în confruntarea cu timpului sunt mereu victorioase, acestuia lipsindu-i puterea de a le distruge) și disponibilitatea ei de a asimila noul (dinamismul și capacitatea de a fi o închidere deschisă, cu deschidere);
– noi (actuală, viitoare) – moda, trendul sunt vectori care depersonalizează gândirea. A fi cool este sintagma ce sintetizează perfect rolul autorității epocii actuale în construirea prejudecăților;
Autoritatea, în variatele sale forme de expresie, nu are calitatea de a se institui ca garanție a împiedicării apariției prejudecății ci, dimpotrivă, favorizează nașterea acesteia printr-o modalitate frauduloasă: obiectul logic este propus nu de realitate, ci de un reprezentant al numitei autorități.
ii. din amor propriu sau egoism logic – opusă prejudecăților precedente, semnifică încrederea totală, nelimitată, în propriile produse ale gândirii. Exemplu: „Într-o noapte fără lună mergând pe stradă un copil zărește un om care, «în patru labe», căuta ceva la umbra unui felinar. La întrebarea timidă a copilului, bărbatul răspunde că a pierdut cheile și că trebuie numaidecât să le găsească pentru a putea intra în casă. Gentil, băiatul se apucă să caute și el cheile care, la lumina felinarului, ar fi trebuit să strălucească. La finele unei ore de vane căutări, copilul pune întrebarea firească pe care oricine ar fi pus-o într-o atare împrejurare: «Sunteți sigur, domnule, că ați pierdut cheile sub acest felinar?» Bărbatul îi dă următorul răspuns: «Eu nu mi-am pierdut cheile aici, le-am pierdut pe stradă, puțin mai departe de aici, într-un loc care nu este luminat. Cum n-ar servi la nimic ca eu să caut cheile pe întuneric, am preferat să le caut la lumină, sub acest felinar».” (Încrederea nelimitată în ideia că numai lumina face posibilă găsirea lucrului pierdut este sursa acestei prejudecăți). Prejudecățile de acest gen se nasc și din confuzia care-l stăpânește pe om între „a fi adevărat” și „a ști că este adevărat.” Se pot produce, în acest fel, două consecințe cu același efect:
– includerea tuturor judecăților despre care nu știm că au fost formulate în grupul celor false, respingerea lor. Se limitează astfel adevărul la propriul univers cognitiv transformând individul într-un perpetuu personaj biblic, Toma Necredinciosul;
– includerea, necritică, lipsită de angajare cognitivă proprie, a tuturor judecăților asertate cândva, de către cineva, în grupa celor adevărate. Un exemplu îl oferă părintele psihanalizei S. Freud care scrie: „Bărbat și femeie este prima distincție pe care o facem atunci când întâlnim o altă ființă umană și suntem obișnuiți să facem această distincție cu o certitudine nechestionată.” Prejudecata provine din înscrierea noastră în grila dihotomică a sexualității, din acceptarea fără discuție și reflecție a regimului generalizat al distribuției sexualității binare care, de fapt, eludează caracterul multifuncțional și complexitatea demonstrate ale sexualității trupului uman. Ea este consolidată și de indistincțiile în folosirea termenilor caracterizanți pe care West și Zimmerman îi nunmește „sex, sex category, gender”. Tot atât de adevărat este faptul că „a ști că este adevărat” poate transforma adevărul științific în credință; procesul acestei transformări constă în „înfierea” unui adevăr, în tendința de a nu te despărți de el nici atunci când evidența o impune. În acest fel adevărul pierde propria-i calitate trecând în credință; proprietarul vechiului adevăr, orbit de proprietatea luată abuziv în stăpânire, nu a sesizat că s-a schimbat obiectul de cercetat. De aici se vede că adevărul nu aparține unei persoane, orice încercare a cuiva de a-l confisca îl transformă, mai devreme sau mai târziu, din fală în balast.
Este limpede că cele aduse în atenție mai sus subliniază faptul că sursă importantă a nașterii prejudecăților o reprezintă însăși prejudecățile cu care mintea a fost mobilată și care s-au întipărit deținând forța de a gestiona gândirea.
Fr. Bacon (1561-1626) – filozof, om de știință și de stat, avocat, considerat un pionier al metodei științifice – este cel care a inaugurat lupta împotriva prejudecăților tocmai pentru a putea garanta valoarea metodei sale de cercetare. Cercetarea prin metoda sa poate fi practicată doar de o gândire limpede, eliberată de „Idola" cum numește Bacon prejudecățile (traducerea obișnuită a idola în limba română, pe care o găsim în cărți, este idoli, dar se pare că iluzie este o traducere mai corectă). Filosoful englez consideră că sunt patru tipuri de idola:
– idola tribus (tribului) – sunt componente ale naturii omului, calitățile simțurilor sale;
– idola specus (peșterii) – sunt înclinațiile omului, educația sa;
– idola fori (forului) – calitatea limbajului, utilizarea de termeni vizi;
– idola theatri (teatrului) – dogmele însușite și considerate axiome, interpretări de nezdruncinat.
Idola îmbâcsește gândirea, se atașează oricărui efort de gândire și o împiedică să se exercite liber și independent. Sunt deprinderi mentale, mai mult sau mai puțin inconștiente, naturale și inevitabile ce stăpânesc și direcționează gândirea unui individ sau a unei generații. Descoperirea și eliminarea prejudecăților sunt activități necesare ale gândirii presupunând:
– renunțarea la pasivitatea propriei gândiri;
– ghidarea gândirii după maximele intelectului.
Existența prejudecăților nu certifică faptul că omul este irațional. El este o ființă rațională supusă însă erorii în practica manifestării sale ceea ce nu pune sub semnul îndoielii raționalitatea sa. El este rațional dar, și prejudecățile o argumentează, nu este perfect rațional ceea ce înseamnă că îi este propriu un așa numit „raționalism veritabil” care semnifică „conștiința propriilor limite, modestia intelectuală a celor care știu cât de des li se întâmplă să greșească și cât de mult depind de alții chiar și pentru faptul de a ști acest lucru. Este mentalitatea celui ce a ajuns să-și dea seama că nu trebuie să așteptăm prea mult de la rațiune.” Dacă oamenii ar fi perfect raționali logica n-ar mai fi fost necesară, tot așa cum, dacă oamenii ar fi fost perfect sănătoși, medicina nu și-ar mai avea rost, iar savanții nu s-ar mai strădui să o dezvolte. În situația în care creierul uman ar funcționa precum un ceasornic a cărui structură și funcționalitate sunt bine cunoscute atunci psihologia nu ar mai aparține panteonului științei, fiind în mod legitim alungată.
Prejudecățile nu sunt deci expresii ale gândirii alterate, ci expresii alterate ale gândirii individuale, ca produse proprii sau ca urmare a cuprinderii în jocul cognitiv al cooperării sociale. Ea, gândirea normală (desigur neminată de boală), nu este non-logică sau cvasi-logică, ea este totdeauna logică. Dacă reanalizăm sursele prejudecăților prezentate mai sus nu putem să nu tragem concluzia potrivit căreia proveniența prejudecății constă în imixtiunea voinței, afectivității, limbajului care determină ca formele exprimate ale gândirii (gândirea formulată) să nu fie identice cu cele proprii doar gândirii. Prinsă în mrejele acestor presiuni exterioare ei, gândirea se trădează pe sine prin obiectivare lingvistică (formulări) și în forma prejudecăților.
Descoperirea prejudecăților și eliminarea surselor lor de apariție și persistență lasă spațiu de manifestare judecății determinate, face posibilă dezghiocarea gândirii și eliberarea astfel din impermeabilitatea la adevăr și necrozarea pe care le provoacă în mod cert oricare dintre prejudecăți. Ele sunt costuri nedorite ale unor deprinderi mentale sau, așa cum citam mai sus, „certitudini nechestionate.” Unele sunt depozitate în inconștient, înrădăcinate în ceea ce au fost odată instincte menite să optimizeze supraviețuirea omului și interacțiunile sociale. La limită însă, prejudecățile pot acapara până la a îngloba gândirea independentă, determinând opacitate la schimbare, oricare componentă a acesteia fiind raportată la arsenalul propriu de prejudecăți, suficient pentru acțiune socială și interpretarea realității. Psihologia socială evidențiază rolul individual și social al prejudecăților constatând că, deși sunt formulări dezechilibrate din punctul de vedere al logicii, ele servesc simplificării cunoașterii și generează sau exprimă apartenența posesorilor lor la un anumit grup social. Contagiunea în grup/organizație a prejudecăților este foarte mare, de multe ori acaparând și înlocuind cele mai multe forme de expresie întemeiate logic. Este clar că una din caracteristicile individului și colectivității este prejudecatropismul (stereotipitropismul- alegeți cuvântul mai potrivit!), adică atracția, independentă de voința fiecăruia, pe care o exercită prejudecățile (stereotipiile) asupra membrilor colectivității definite și acomodarea verbală și acțională la acestea. Conectați la realitate, creatorii de scenete comice pe care le urmărim în emisiunile TV, dezvăluie identitatea unor grupuri sociale actuale (baroni locali, politicieni, evazioniști) apelând tocmai la prejudecățile ce le călăuzesc dialogul și faptele.
Imunizarea grupurilor umane la atacul prejudecăților nu este, din păcate, posibilă. Nu putem decât să apreciem la justa lui valoare proverbul chinezesc „cunoașterea ignoranțelor tale constituie partea cea mai bună a cunoașterii.”
Exercițiile metacognitive sunt o cale recunoscută teoretic de suprimare a prejudecăților. Ele pot conduce la realizarea de inhibiții cognitive voluntare fiind deosebit de fecunde în controlul și reglarea activității cognitive, în abandonarea cufundării în prejudecăți, în păstrarea gândirii independente și fructificarea totală a posibilităților de care aceasta dispune.
În fapt însă, în realitatea existenței și manifestării sociale a oamenilor, prejudecățile sunt însoțitor permanent, individual și colectiv; ele vor continua să contribuie la decizii, la comunicarea diurnă și profesională. Ele optimizează întrega viețuire pentru că nu sunt constructe individuale în confruntare cu altele, ci sunt colective, acceptate pur și simplu și dovedit utile, fără implicarea raționalului care ar detecta corecta lor valoarea lor de adevăr.
4. Inferențe imediate
La modul cel mai general, inferență este orice exemplu de conexiune între premise și concluzie. În logică inferențele evidențiază faptul că judecăților le este proprie mobilitatea asemenea numerelor în aritmetică, adică ele se includ în ceea ce am numit operații logice.
Operațiile logice proprii judecăților se numesc inferențe. Ele permit derivarea valorii de adevăr a unei judecăți din valoarea de adevăr a altei judecăți Cu alte cuvinte, judecățile au proprietatea generării, adică pot da naștere altor judecăți prin inferențe.
Inferențele (atenție, nu folosim sintagma inferențe logice pentru că este pleonastică! Afirmația este valabilă atâta timp cât rămânem în aria logicii, acolo unde orice inferență este logică în sensul că respectă reguli ale gândirii pe care logica le consideră necesare. Aceste inferențe sunt însă caz paricular al inferențelor care cuprind și operații semantice construite în afara regulilor mai sus amintite. Un exemplu este furnizat de calculele matematice. Dacă ne aflăm în acest câmp lărgit de analiză sintagma inferență logică este justificată de necesitatea de a preciza apartenența la logică a regulilor de construcție a inferenței) sunt posibile deoarece:
– o judecată subîntinde afirmații implicite. Ex.: Studenții sunt în cabinetul de logică implică, de pildă: Cabinetul este plin; Sala de curs este goală, etc.;
– cunoașterea poate avansa și fără contactul nemijlocit cu realitatea, prin judecăți succesive.
Au fost puse în evidență, ca posibile, două tipuri de inferențe:
– imediată: o judecată (premisa) dă naștere unei noi judecăți (concluzia);
– mediată (raționament): o judecată dă naștere uneia noi prin intermediul unei alte (sau altor) judecăți. Studiul acestor inferențe este grupat în logică sub numele de silogism.
Logica (Aristotel nu folosește termenul inferență, preocupat fiind de consolidarea unei teorii despre silogism el nu a construit și o teorie a inferențelor imediate dar aprecierile lui au făcut posibilă, prin contribuția ulterioară a altor gânditori, această teorie) aduce în atenție, considerând valabil felul raportului dintre premisă și concluzie, două tipuri de inferențe imediate:
a. prin opoziția judecăților categorice (concluzia este o judecată opusă premisei);
b. educții sau echivalențe (concluzia este echivalentă cu premisa).
Inferențele sunt valide numai în situația în care se operează cu termeni referențiali (care se referă la ceva care este sau a fost).
a. Inferența prin opoziția judecăților categorice
Sunt supuse analizei patru categorii de propoziții, A,E,I,O, literele care le reprezintă fiind extrase din cuvintele latine afirmo (= aserțiune afirmativă) și nego (= aserțiune negativă).
Inferența prin opoziția judecăților este operația logică prin care se stabilește caracterul de adevăr sau fals al judecăților A,E,I,O prin opunerea lor reciprocă.
Judecățile enumerate sunt de forma:
A = Toți S sunt P, sau: SaP
E = Niciun S nu este P, sau: SeP
I = Unii S sunt P, sau: SiP
O = Unii S nu sunt P, sau: SoP
Judecățile categorice opuse (A,E,I,O) au, după cum se observă, subiectul și predicatul identice dar se deosebesc prin calitate, cantitate sau prin ambele. Între aceste judecăți se nasc multiple raporturi de opoziție intuitiv prezentate prin „pătratul lui Boethius” (se mai numește pătratul opozițiilor) sau prin „diagramele Venn”.
Iată care sunt principalele raporturi de opoziție pe care le oferă imaginea de mai sus (notăm adevărul propoziției cu 1, falsul cu 0 și indecizia cu ?):
Raportul de contrarietate are loc între propozițiile universale, SaP și SeP, propoziții ce nu pot fi împreună adevărate, dar pot fi false. Sunt false împreună atunci când numai unii S sunt P.
(SaP=0) (Sep=?)
(SaP=1) (SeP=0)
(SeP=1)(SaP=0)
(SeP=0) (SaP=?)
Raportul de subcontrarietate are loc între propozițiile particulare, SiP și SoP, propoziții care nu pot fi împreună false, dar pot fi adevărate. Din falsitatea uneia decurge adevărul celeilalte.
(SiP=1) (SoP=?)
(SiP=0) (SoP=1)
(SoP=1) (SiP=?)
(SoP=0) (SiP=1)
Raportul de contradicție are loc între propozițiile SaP și SoP, precum și între SeP și SiP, propoziții ce nu pot fi împreună nici adevărate, nici false. Cu alte cuvinte, valoarea de adevăr a contradictoriilor este inversă.
(SaP=1) (SoP=0)
(SaP=0) (SoP=1)
(SoP=1) (SaP=0)
(SoP=0) (SaP=1)
Raportul de subalternare are loc între universalele și particularele de aceeași calitate, adică între perechile SaP – Sip și între SeP și SoP. În subalternare, din adevărul supraalternei decurge adevărul subalternei, iar din falsul subalternei decurge falsul supraalternei.
(SaP=1) (SiP=1)
(SaP=0) (SiP=?)
(SiP=1) (SaP=?)
(SiP=0) (SaP=0)
b. Educții
În cazul de mai sus subiectul și predicatul concluziei nu se schimbă față de cele din premise. Educțiile pretind tocmai schimbarea lor.
Transformarea subiectului și predicatului se realizează pe trei căi:
– înlocuire reciprocă;
– negarea fiecăruia;
– înlocuire și negare.
Patru operații logice fac posibile aceste transformări:
i. prin conversiune;
ii. prin contrapoziție;
iii. prin obversiune;
iiii. prin inversiune.
i. Educția prin conversiune
Este operația logică prin care dintr-o judecată dată numită convertendă, se ajunge la o altă judecată numită conversă, care are ca subiect(S) predicatul judecății inițiale și ca predicat(P) subiectul judecății inițiale. Având în vedere judecățile A,E,I,O adevărate, următoarele conversiuni sunt corecte (simbolul ~ îl folosim pentru a exprima pe dă sau devine)
A: Toți A sunt P ~ Unii S sunt P. (Este posibilă, dacă S și P au aceiași extensiune) și inferența:
Toți A sunt P ~ atunci toți P sunt A. Ex: Toți studenții care au învățat iau examenul ~ Toți studenții care iau examenul au învățat;
E: Niciun S nu este P ~ Niciun P nu este S;
I: Unii S sunt P ~ Unii P sunt S;
O: Unii S nu sunt P – nu se transformă în conversă! Este limpede că judecata: Unele cadre didactice nu sunt conferențiari universitari nu duce la adevărul unei judecăți de genul: Unii conferențiari universitari nu sunt cadre didactice.
ii. Educția prin contrapoziție
Este operația logică prin care se obține o judecată care are drept subiect(S) termenul opus predicatului judecății date, iar ca predicat(P), fie subiectul judecății date (contrapoziție parțială), fie negația acestuia (contrapoziție totală).
– duce la schimbarea calității judecății;
– Ex.: folosind simboluri, S-P ~ P-S (Toți oamenii majori sunt peste 18 ani, devine: Toți oamenii peste 18 ani sunt majori), fie: S-P ~ nonP-nonS (aici subiectul și predicatul se înlocuiesc reciproc dar negate: Toți oamenii majori sunt peste 18 ani, devine: Toți oamenii care nu sunt peste 18 ani nu sunt majori).
iii. Educția prin obversiune
Este operația logică prin care, dintr-o judecată numită obvertendă, înlocuind predicatul cu contradictoriul său și schimbând calitatea judecății obținem o altă judecată numită obversă (Atenție! doi termeni sunt contradictorii dacă se află în relație de contradicție, adică împart realitatea pe care o desemnează în două sfere exclusive. Ex.: lichid-nelichid).
Iată cele patru obversiuni:
A. SaP SeP, adică: Toți S sunt P ~ Niciun S nu este non-P. Ex.: Toți studenții sunt înmatriculați ~ Nici un student nu este neînmatriculat;
E. SeP SaP, adică: Nici un S nu este P ~ Toți S sunt non-P;
I. SiP SoP, adică: Unii S sunt P ~ Unii S nu sunt nonP;
O. SoP SiP, adică: Unii S nu sunt P ~ Unii S sunt P.
Obs. Dacă obvertenda conține o dublă negație, obversiunea se face prin înlăturarea acesteia:
Niciun S nu este non P ~ Toți S sunt P. Ex.: Niciun student nu este restanțier ~ Toți studenții sunt integraliști.
iiii. Educția prin inversiune
Este operația logică prin care, din judecata dată se formează o judecată care are ca subiect negația subiectului dat și ca predicat, fie predicatul dat, (inversiune parțială), fie negația predicatului (inversiune totală sau obvertită)). Exemplificăm cu judecata A:
SaP SoP, adică: Toți S sunt P ~ Toți non S nu sunt P .. … Inversiunea partială
SaP SiP, adică: Toți S sunt P~ Unii non S sunt non P…. Inversiunea totală.
La fel se poate exemplifica prin judecata E. Trebuie să reținem că judecăților I și O nu li se poate aplica inversiunea deoarece se ajunge la judecata O care este inconvertibilă.
Bibliografie
Botezatu Petre, Introducere în logică, Vol.I, Editura Graphix, Iași, 1994, p.65-149.
Blackburn Simon, Adevărul. Călăuza rătăciților, Editura Polirom, Iași, 2011.
Cernat Vasile, Psihologia stereotipurilor, Editura Polirom, Iași, 2005
Culda Lucian, Omul, cunoașterea, gnoseologia, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1984, p. 267-282.
Didilescu I., Botezatu P., Silogistica. Teoria clasică și interpretările moderne, EDP, Buc., 1976, p.30-146.
Ionescu Nae, Curs de logică, Editura Humanitas, Buc., 1993, p.122-147.
Enescu Gh., Fundamentele logice ale gândirii, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc.,1980, p.184-236.
Kant Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura Științifică, Buc.,1969, p.48-54, 104-108.
Kant Immanuel, Logică generală, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1985, p.130-139, 153- 165.
Posescu Al., Teoria logică a judecății, Editura Garamond, Buc., 2003.
IV. STRUCTUA LOGICĂ A RAȚIONAMENTULUI
1. Despre inferențe în logică și psihologie
2. Tipuri de raționament
3. Tipologia silogismului
4. Erori formale în raționament
5. Raționamentul modal
6. Raționamentul anticipativ
Scormonind în gândirea curentă, proprie omului activ, Aristotel a descoperit posibilitatea acesteia de a construi inferențe mai complicate decât cele nemijlocite, raționamentul. Astfel el a formulat ceea ce astăzi, în logică, se numește teoria silogismului, nucleul logicii formale. Importanța problematicii silogismului pentru logică a fost apreciată fără excepție. C. Noica scrie: „Dar cum se naște reflexiunea logică (…)? Ea se naște limpede și la o dată sigură a istoriei prin silogism. S-a spus pe drept de către istorici că n-ar fi existat o știință a logicii dacă nu apărea silogismul.”
1. Despre inferențe în logică și psihologie
Raționamentul este studiat în logică dar și în psihologie. Aceasta din urmă este preocupată de a afla răspunsuri la întrebări care obligă atât psihologia cât și logica la abordări specifice.
În analiza raționamentului psihologia se referă la:
– influența interpretărilor celui care raționează asupra produselor gândirii sale;
– procedura efectivă de realizare a raționamentelor. La întrebarea dacă oamenii sunt raționali chiar dacă nu au pregătire în domeniul logicii, Jonson-Laird (1936-), autor a mai multor cărți de referință în domeniul analizei procesului psihologic al cogniției, consideră valabile trei tipuri de ipoteze :
– perspectiva raționalistă – oamenii realmente gândesc logic, chiar dacă nu stăpânesc toate formele sofisticate de raționare ale logicienilor sau filosofilor. În aria economiștilor problema raționalității naturale sau cucerite a oamenilor a fost un subiect acerb de dezbatere. Oscar Lange de pildă, consideră raționalitatea ca un dat istoric adusă fiind pe scena istoriei de capitalism, iar economistul francez Maurice Godelier construiește/descoperă argumente solide în sprijinul ideii potrivit căreia raționalitatea este un atribut intrinsec naturii umane, dincolo de spațiu și de timp și că nu ține doar de dimensiunea economică a ceea ce numim acțiune umană. „Practica economică – scria el – este considerată, pe bună dreptate, ca sursă și matrice a întregii raționalități dar că, în mod progresiv, raționalul câștigă toate aspectele practicii sociale.” Considerând raționalitatea o trăsătură imanentă naturii umane, fără conotație istorică, economiști de talia lui Smith, Ricardo, Mill și, înaintea lor un Quesnay, au construit universul ordinii naturale și al filosofiei economice liberale;
– perspectiva medie – deciziile de a răspunde într-un anumit fel sunt determinate parțial de procese logice (înnăscute sau dobândite), parțial de procese non-logice;
– perspectivă non-logică – oamenii nu sunt deloc raționali și tind să acorde importanță prea mare unor aspecte irelevante din punct de vedere logic (de exemplu, sunt interesați de „atmosfera” pe care o creează premisele unui silogism în detrimentul unor aspecte pur logice cum ar fi figura acestuia.) „Efectul de atmosferă” evidențiază faptul că în aflarea concluziei unui silogism se manifestă frecvent următoarele tendințe:
– se preferă cea negativă când cel puțin o premisă este negativă;
– în situația în care o premisă conține cuantificatorul particular „unii”, se preferă concluzia în formularea căreia este prezent acest cuantificator;
– concluzia preferată este o judecată universal afirmativă în oricare situație diferită de cele de mai sus.
Ipotezele extreme trebuie înlăturate, fiindcă oamenii nu sunt nici perfecți, raționând fără greșeală, nici complet iraționali. Dacă ar fi complet iraționali, atunci cum ar fi fost inventată logica? După cum vom vedea, conform teoriei sale, oamenii sunt raționali fiindcă reușesc să se folosească de contraexemple. Este de acceptat perspectiva medie.
Funcționarea unui sistem cognitiv uman sau artificial poate fi analizată la următoarele niveluri:
– interpretărilor – permite stabilirea bazei de interpretări și intențiile care îi ghidează comportamentul;
– computațional – permite stabilirea cerințelor sarcinii pe care trebuie să o rezolve și procesările care mediază relația funcțională între input și output;
– reprezentațional-algoritmic – permite constatarea modului în care își reprezintă input-ul și output-ul și care este procedura efectivă de realizare a funcției input-output;
– implementațional – permite decelarea structurii materiale (neurobiologică sau artificială) ce realizează o anumită procesare a informației.
Dacă psihologia uzitează de toate aceste niveluri de analiză, proprie logicii îi este analiza computațională, adică logica este interesată doar de relația funcțională dintre premise și concluzie. Logica nu este interesată de valoarea de adevăr a raționamentului, ci de validitatea sa. Și trebuie, de asemenea, să preluăm de la Nae Ionescu și următoarele: „Nu există cunoștință în afară de luarea directă de contact cu acest conținut obiectiv. Acest contact se face nemijlocit în cazul judecăților, se face mijlocit în cadrul raționamentelor.”
Textul de până aici aduce în atenție un aspect pe care nu l-am tratat încă; mai mult, am folosit expresii care atenționează asupra noutății abordării. Am intrat în chestiunea inferențelor mijlocite. Urmează să clarificăm termenii pe care deja i-am folosit.
Reiterăm cele afirmate în paginile anterioare:
Au fost puse în evidență, ca posibile, două tipuri de inferențe:
– imediată: o judecată (premisa) dă naștere unei noi judecăți (concluzia);
– mediată (raționament): o judecată dă naștere uneia noi prin intermediul unei alte (sau altor) judecăți. Studiul acestor inferențe alcătuiește un capitol important al logicii.
Spre deosebire de inferențele imediate cu propoziții categorice (conversiune, obversiune…), în care concluzia este derivată dintr-o singură propoziție asumată ca premisă, în inferențele mediate concluzia este urmarea logică a două sau mai multe premise. Denumirea de raționament este folosită pentru a desemna toate aceste inferențe. Cazul fundamental este cel al raționamentului cu două premise. Raționamentele cu mai mult de două premise sunt, în ultimă instanță, reductibile la cazul fundamental.
Inferența mediată este o formă logică dar și operație logică. În logica tradițională inferența mediată se numește raționament (unii logicieni adepți ai logicii moderne, pe considerentul că termenul raționament apare în psihologie, tind să-l lase în proprietatea acesteia alungându-l din logică). Trebuie să constatăm că raționamentul permite să fie chestionat din mai multe perspective prin care își dezvăluie valoarea, cea cognitivă fiind rezultatul evaluării sale din perspectiva epistemologiei, cea a utilizării ei în aplicarea și validarea sistemelor științifice este rezultatul chestionării sale din perspectivă metodologică și cea a valorii logice rezultă din chestionarea sa prin analiză logică. Noi suntem interesați de ultima perspectivă
Prin raționament se formează judecăți noi în mod valid. Dacă aceste judecăți poartă cu ele un plus de cunoaștere, dacă sunt rezultatul însumării de judecăți prealabile sau dacă doar explicitează ceea ce nu era explicit în premise rămâne să constatăm. P. Botezatu sintetizează această problemă: „Trebuie să răspundem la întrebarea: concluzia rezultă dintr-o analiză sau dintr-o sinteză de cunoștințe, sau, cu alte cuvinte, poate concluzia să aducă ceva nou față de premise ori totul se reduce la explicitarea și ordonarea logică a informației cuprinse în premise? Aceasta înseamnă totodată să rezolvăm paradoxul inferenței.”
Este cert însă că judecățile din care rezultă judecata nouă nu sunt luate la întâmplare; ele presupun ca existentă o anumită legătură logică.
Exemplu:
A. Studentul este om
B. Popescu este student
Din A și B rezultă C. Popescu este om
Numim raționament această construcție logică.
2. Tipuri de raționament
După criteriul trecerii realizate sunt cunoscute două tipuri de raționament,:
– inductiv – se pleacă de la particular și se ajunge la general;
– deductiv (silogismul) – se pleacă de la general și se ajunge la particular.
a. Raționamentul inductiv – reprezintă mișcarea gândirii de la concret la abstract, de la adevăruri particulare la adevăruri generale implicând transferul de la un set de fapte specifice la o concluzie generală, ce nu este riguros implicată în ele. Inducția este folosită pentru a stabili proprietățile sau relațiile tipurilor pe baza observării evenimentelor (pe baza unui număr de observații sau experiențe), ori pentru a depista relații constante între fenomene.
În structura raționamentului inductiv se află:
– concluzia – judecata derivată. Nu este necesar-validă, ea rămânând sub un anume provizorat;
– premise – judecăți care fundamentează judecata derivată. Reprezintă un suport (probabilitate inductivă) pentru concluzie dar nu o impune, respectiv nu îi asigură veridicitatea;
– axioma – reprezintă o fundamentare ontologică a logicului. Axioma rezultă prin urmare din acceptarea principiului uniformității cursului naturii, adică din existența convingerii noastre despre uniformitatea/omogenitatea lumii în care trăim: elementele unei categorii tind să-și mențină proprietățile în orice cadru spațio-temporal. În acest fel principiul uniformității naturii reprezintă fundamentul tuturor inducțiilor puse în formă silogistică. El este un principiu călăuzitor al raționării ca, de altfel, toate axiomele.
Sunt evidente două tipuri de raționament inductiv (după numărul cazurilor pe baza cărora se obține concluzia):
– complet (enumerație este numele pe care-l preferă Descartes) – concluzia rezultă din enumerarea completă a cazurilor din clasa respectivă. Aportul său cognitiv este nul fiind, de fapt, o reformulare sau o recapitulare logică (Kant).
– forma logică: S1 este P
S2 este P
S3 este P
Toți S sunt P
– incomplet (amplificator) – concluzia rezultă din enumerarea parțială a cazurilor din clasa respectivă. Se recurge la astfel de raționament în situațiile în care numărul cazurilor este nelimitat sau depășește puterile de cercetare.
– forma logică: identică celei de mai sus
Raționarea inductivă poate fi realizată prin mai multe metode:
i. prin analogie (se mai numește și raționare de la particular la particular. Se originează etimologic în gr. analogia – proporție, corespondență) – raționamentul în care, dacă două sau mai multe însușiri aparțin în mod egal unui număr de cazuri, atunci ele aparțin și altui caz care are cunoscute și comune doar n-1 din însușirile celorlalte cazuri. Se bazează pe asemănare.
– forma logică: A are însușirile a,b,c,d
B are însușirile a,b,c
Deci: B are și însușirea d
Obs. Concluzia nu prezintă garanție și, de aceea, gândirea științifică, în care rigoarea este o însușire esențială, acordă analogiei doar o valoare ipotetică de adevăr, adică singură, necoroborată cu alte rezultate confirmate, este considerată nesatisfăcătoare.
Pentru a asigura cât mai mult posibil garanția concluziei, pentru a ne apropia de ea, trebuie avute în vedere următoarele:
– concluzia este cu atât mai plauzibilă cu cât adaosul analogic este mai redus;
– numărul de cazuri în care este prezentă coexistența însușirilor trebuie să fie cât mai mare;
– să lipsească acele cazuri care dezmint coexistența;
– însușirile comune să fie esențiale;
– însușirile determinate ca fiind comune trebuie să fie real și nu doar iluzoriu comune.
Raționamentul analogic poate fi construit dacă se bazează pe existența reală de asemănări structurale sau morfo-funcționale. Sunt justificate deci:
– analogia structurală – două sisteme se aseamănă în privința unor componente interne, structurale, de unde se extrage concluzia că și alte corelații sunt asemănătoare;
– analogia morfo-funcțională – „asemănarea” funcțională dintre om și mașină l-a determinat pe filosoful și medicul francez Julien Offray La Mettrie (1709-1751) să scrie o carte intitulată „Omul mașină.” Astăzi, nu puțini nutriționiști, făcând apel la asemănarea fizică dintre nucă și creier, vorbesc despre binefacerile pe care le aduce nuca în hrănirea omului și mai ales în stimularea unor funcții psihice.
Raționamentul prin analogie nu trebuie confundat cu analogia didactică sau ilustrată. Celei din urmă lipsindu-i calitățile inferenței inductive nu poate fi sursă de ipoteze sau ordonator al unor situații complexe.
ii. de aflare a cauzelor – posibilă prin:
ii1. metoda concordanței – dacă observăm, printre antecedentele fenomenului aceiași împrejurare ca fiind comună în toate cazurile, atunci aceasta este (sau conține) cauza fenomenului cercetat. De pildă, în psihologia clinică, observându-se anumite simptome identice, se presupune existența unor cauze identice și deci că disfuncționalitățile psihice comparate au aceleași cauze.
– forma logică: A B C – a
A D E – a
A F G – a
Deci: A – a
Obs. Trebuie acceptat faptul că un fenomen are o singură cauză, situație specifică determinismului mecanic. Metoda se utilizează în primele etape ale cercetării, cauza descoperită urmând să fie probată prin experiment. Exemplul dat de noi, din păcate, logic corect, poate să genereze, în fapt, grave erori de diagnosticare și terapeutice. Cauze false pot fi considerate reale; istoria neghiobiei omenești, dacă ar fi scrisă, ar fi saturată de asemenea erori. K.R. Popper dă un exemplu prin care urmărește să argumenteze că acest tip de raționament, neînsoțit de alte modalități de confirmare a concluziei, poate duce chiar la instalarea psihologismului, deci la erori științifice. El prezintă situația aversiunii față de șerpi care se manifestă nu numai la oameni, ci și la toate maimuțele antropoide, ca și la toate maimuțele inferioare, ceea ce obligă la a concluziona că aversiunea față de șerpi este instinctivă, naturală. Atrage însă atenția că prezența universală a unui anumit comportament nu este un argument decisiv în favoarea caracterului său instinctiv sau că el își are rădăcinile în natura umană. În situația descrisă, prin experimente, se vădește că, de fapt, „aversiunea față de șerpi este un produs al educației nu numai la specia umană ci, spre exemplu și la cimpanzei, pentru că nici la copii, nici la puii de cimpanzei care n-au fost învățați să se teamă de șerpi nu se constată pretinsul instinct.”
ii2. metoda diferențelor – dacă împrejurările în care apare un fenomen și împrejurările în care acesta lipsește se aseamănă între ele prin toate condițiile în afară de una, prezentă în primul caz și absentă în al doilea, atunci această împrejurare este cauza.
– forma logică: A B C D E F – a
B C D E F – a
Deci: A –a
Obs. Metoda se referă mai mult la experiment decât la observație. Permite și aflarea efectului unor cauze cunoscute.
ii3. metoda variaților concomitente – dacă unei anumite variații a unui fenomen și urmează întotdeauna o anumită variație a altui fenomen, primul este cauza.
– forma logică: A B – a
(AB) +C – ab (+c)
(AB) – C – ab (-c)
Explicație: considerăm AB drept cauză a lui ab. Pentru a verifica folosim această metodă, adică procedăm astfel:
– schimbăm fenomenul AB în (AB)+C și constatăm efectul schimbat: (ab)+c
– schimbăm fenomenul AB în (AB)- C și constatăm efectul schimbat: (ab)-c
Concluzia care se impune: AB este cauza lui ab.
ii4. metoda rămășițelor – dacă scădem dintr-un fenomen acea parte care este cunoscută ca fiind consecința unei părți din împrejurările în care apare, rămășița acelui fenomen este consecința împrejurărilor rămase.
Explicație: Considerăm un grup de cauze (ABC) care produce un grup de efecte (abc). Dacă A generează a și dacă B generează b, trebuie să gândim că rămasul, adică c, își are cauza în acțiunea lui C.
Exemplu: Într-o școală s-a constatat creșterea violenței manifestată de elevi. Cauzele posibile sunt:
a1 = dezinteresul profesorilor
a2 = curriculum ascuns favorabil
a3 = lipsa de educație a elevilor
a4 = exemplul liderilor informali
a5 = grupuri rebele organizate
Au fost cercetate 4 clase din școala respectivă (IX, X ,XI, XVII) și 4 clase dintr-o școală în care nu s-a constatat creșterea violenței IXi Xi,Xi, XIIi; notăm cu a* absența cauzei ipotetice. Rezultatele au fost:
IX: a1, a2*,a3*,a4, a5 IXi: a1*,a2*,a3*, a4*,a5*
X: a1, a2, a3, a4*a5 Xi: a1*, a2, a3, a4*,a5*
XI: a1*,a2, a3*,a4*a5 XIi: a1, a2*,a3, a4, a5*
XII: a1*,a2, a3, a4, a5 XIIi: a1, a2, a3*, a4* a5*
Putem deduce de aici cauza: a5, adică existența grupurilor rebele organizate.
Pentru că în cercetare nudizarea completă a conținutului și sferei termenilor este un ideal, adică în mod real capacitatea de care dispun cercetătorii pentru investigarea mediului este limitată la investigarea unui eșantion, se apelează la raționamente inductive. Nu se recurge, de regulă, doar la o singură metodă, ci se aplică mai multe dintre ele, verificându-se astfel reciproc rezultatele. Aceasta pentru că în raționamentul inductiv concluzia nu are un caracter sigur asemenea celei pe care o oferă raționamentul deductiv. Certitudinea nu este însă practic inaccesibilă și, de aceea și inducția amplificatoare este utilizată de multe ori ca fundament al previziunii și acțiunii. „Caracteristica raționamentului inductiv – scrie E. Gablot – este de a comporta cel puțin un demers arbitrar al gândirii, este un salt la necunoscut; fecunditatea lui vine din îndrăzneală. S-a spus că secretul geniului constă în a nu considera nimic ca fiind imposibil. Există în orice inducție un fel de divinizare a adevărului; se imaginează, se inventează înainte de a se dovedi. Aceste demersuri cutezătoare nu pot produce decât ipoteze. Verificarea ipotezelor este deci un complement indispensabil al raționamentului inductiv.”
Gablot pretinde deci ca oricărei modalități din cele prezentate mai sus de a evidenția cauze, trebuie să i se asocieze explicația procesului de producere. Doar astfel este posibilă evitarea erorilor ce pot lua naștere, descoperirea cauzelor (efectelor) sau falsitatea unei pretinse cauze. Raționamentului inductiv îi revine sarcina de a justifica, nu de a descoperi.
Limitele proprii raționamentului inductiv în ceea ce privește validitatea logică au generat, din partea logicienilor, o serie de critici care au culminat cu hotărârea de a-l îndepărtarea din câmpul logicii. Este și rezultatul conștientizării prezenței în raționamentul inductiv a ceea ce psihologia socială numește corelații iluzorii; ele statuează aceptarea nevrednică a unor reguli de covarianță sau chiar a relațiilor de cauzalitate. Se remarcă opinia exprimată de K.R. Popper după care știința apelează numai la raționamente deductive, inducția fiind cu totul neglijată. El scrie: ”Este însă departe de a fi ceva de la sine înțeles că suntem îndreptățiți să inferăm enunțuri universale din enunțuri singulare, oricât de numeroase ar fi acestea; o concluzie trasă în acest fel se poate dovedi oricând falsă: după cum se știe, oricâte lebede albe am observa, aceasta nu îndreptățește să tragem concluzia că toate lebedele sunt albe.”
Autorul încearcă să părăsească logica inductivă susținând, atenție!, important pentru psihologi: ,,prejudecățile logicii inductive sunt legate de confundarea problemelor psihologice cu cele epistemologice, ceea ce în treacăt fie spus, are urmări neplăcute nu numai pentru teoria cunoașterii ci și pentru psihologie.”
Raționamentul deductiv
Analiza raționamentului deductiv este esențială în logică. De la Aristotel până astăzi, acest capitol al logicii se numește Silogistica, nume primit de la faptul că raționamentul deductiv este reprezentat de silogism. Concluzia acestuia este implicată în premise.
Structura silogismului
Decupăm forma standard a silogismului tradițional din exemplul de mai sus reluându-l:
A. Studentul este om
B. Popescu este student
Din A și B rezultă: C. Popescu este om
Constatăm că silogismul cuprinde următoarele componente:
– trei termeni:
– termenul minor (Popescu) – subiectul concluziei notat cu S (este numit minor pentru că are sfera cea mai mică; Popescu este inclus în om);
– termenul major (om) – predicatul concluziei notat cu P(este numit major pentru că are sfera cea mai mare; om include pe Popescu);
– termenul mediu (student) – face legătura între termenii major și minor în premise, notat cu M. Ca sferă este cuprins între P și S (nu apare în concluzie);
– trei propoziții:
– două premise (A și B):
A = premisa majoră – conține termenul major (P)
B = premisa minoră – conține termenul minor (S)
– o concluzie (C)
Obs. Termenul mediu poate ocupa următoarele funcții logice în structura silogismului:
a. Subiect în majoră și predicat în minoră:
b. Predicat atât în majoră cât și în minoră:
c. Subiect atât în majoră cât și în minoră:
d. Predicat în majoră și subiect în minoră:
Exemplele de mai sus sunt tot atâtea forme logice rezultate din poziția atribuită termenului mediu în premise față de S și P. Ele se numesc figuri silogistice. Sunt reprezentate, în ordine, figura 1, figura 2, figura 3 și figura 4. Fiecare figură poate genera moduri, adică silogisme care diferă prin calitatea și cantitatea judecăților ce le alcătuiesc. Există 24 de moduri valide, 19 moduri principale și 5 moduri subalterne (prin combinarea celor patru tipuri de propoziții categorice luate câte trei – două ca premise și una drept concluzie – se obțin 64 moduri pentru fiecare figură silogistică, în total, dacă avem în vedere cele patru figuri, 256 de combinații.)
Dintre aceste posibilități de combinare, numai 24, câte 6 pentru fiecare figură, sunt corecte din punct de vedere logic, adică valide. Sunt valide doar cele care respectă legile de raționare, în cazul acesta, legile silogismului. Testarea lor se realizează fie cu sprijinul legilor generale, fie prin apel la legile speciale proprii fiecărei figuri, sau prin anumite metode (de pildă prin metoda diagramelor Venn).
Putem defini, ajutați de Aristotel care, în Analitica primă, scrie că silogismul reprezintă: „o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat.” Ne este oferit aici sensul larg al silogismului. În sens restrâns, ca în exemplul de mai sus, silogistica are în vedere numai silogismul categoric simplu întrucât este vizat doar raționamentul cu două premise.
Cu cuvintele noastre: Silogismul este raționamentul în care se stabilește o relație între doi termeni pe baza relației lor cu al treilea termen.
Construirea silogismului valid obligă la respectarea unor reguli, numite regulile silogismului. Acestea sunt:
a. Un silogism conține trei termeni și numai trei
b. Termenul mediu nu poate intra în concluzie
c. Niciun termen extrem nu poate avea în concluzie o sferă mai mare decât în premise
d. Termenul mediu trebuie luat măcar odată universal (distribuit)
e. Din două premise negative nu rezultă nicio concluzie
f. Din două premise afirmative nu rezultă o concluzie negativă
g. Concluzia urmează întotdeauna premisa cea mai slabă (De reținut!: premisa negativă este mai slabă față de cea afirmativă iar premisa particulară este mai slabă decât cea universală)
h. Din două premise particulare nu rezultă o concluzie.
3. Tipologia silogismului
În raport cu felul judecăților din care sunt alcătuite premisele distingem următoarele tipuri de silogism:
– categoric
– disjunctiv
– ipotetic
– de relație
a. Silogismul categoric – este forma tipică de construcție a raționamentului deductiv.
Am dezvoltat mai sus problematica silogismului categoric. În practica gândirii și în expresiile sale formulate, silogismul categoric poate îmbrăca forme sensibil diferite de forma standard, realizate prin abrevierea lor, adică, fie prin absența unei premise sau concluziei (entimema), fie prin formarea de lanțuri de mai multe silogisme (polisilogismul). Altfel spus, cele aduse în atenție mai sus, sunt concentrat prezentate în următorul text a cărui autor este filosoful american Ch. S. Peirce: „ O inferență validă este fie completă fie incompletă. O inferență incompletă este o inferență a cărei validitate depinde de un fapt care nu este conținut în premise. Acest fapt subînțeles ar putea fi enunțat ca premisă și relația sa cu concluzia este aceeași indiferent dacă el este pus explicit sau nu, din moment ce, virtual cel puțin, este luat ca de la sine înțeles, astfel încât orice raționament incomplet este virtual complet. Raționamentele complete se împart în simple și complexe. Un raționament complex este cel care din trei sau mai multe premise ajunge la o concluzie la care s-ar fi putut ajunge în pași succesivi prin mai multe raționamente simple. Astfel o inferență complexă se reduce în cele din urmă la o succesiune de inferențe simple.”
a1 Entimema (silogism eliptic sau silogism retoric) – una din premise sau concluzia este doar subînțeleasă. Cel care a introdus entimema în logica formală a fost Boethius; deși nu o omite, Aristotel consideră entimema în primul rând ca pe un procedeu retoric și mai puțin ca pe un raționament strict logic.
După componenta subînțeleasă prin omisiune entimema poate fi:
– de gradul întâi (lipsește premisa majoră)
Exemplu: Mihai este om pentru că el este copil (se subînțelege: Toți copiii sunt oameni);
– de gradul al doilea (lipsește premisa minoră).
Exemplu: Toți studenții din anul III s-au prezentat la examenul de licență deci și Popescu (este subînțeleasă judecata: Popescu este student în anul III);
– de gradul al treilea (lipsește concluzia, adică raționamentul nu este încheiat. Se folosește adesea pentru efectul său retoric).
Exemplu: Toți studenții sunt prezenți la curs și Popescu este student
Cele mai frecvente entimeme sunt cele în care premisa majoră este omisă. De regulă, entimema apare într-o formulare în care este prezentă motivarea.
Am adus în atenția entimema pentru a înțelege mai bine comportamentul verbal obișnuit în care temeiurile argumentelor sunt deseori nerostite, subînțelese. Acest procedeu de comunicare are o importanță mare în actul didactic.
Dacă una sau ambele premise ale unui silogism este/sunt entimeme forma logică se numește epicherema. Epicherema este un raționament silogistic în care cel puțin o premisă este concluzia unei entimeme.
Exemplu: Toți oamenii conștiincioși sunt oameni de nădejde întrucât își îndeplinesc sarcinile ce le revin
Toți studenții silitori sunt oameni conștiincioși
Toți studenții silitori sunt oameni de nădejde
a2. Polisilogismul – este un raționament compus, alcătuit din mai multe silogisme, în care concluzia primului silogism (prosilogism) este premisă a silogismului următor (episilogism). Poate fi construit în două moduri:
– progresiv – concluzia prosilogismului devine premisa majoră a episilogismului:
Toți A sunt B AaB
Toți C sunt A CaA (prosilogism)
Toți C sunt B CaB
Toți D sunt C DaC (episilogism)
Toți D sunt B DaB
– regresiv – când concluzia prosilogismului devine premisă minoră a episilogismului (premisele fiind transpuse):
Toți A sunt B AaB
Toți B sunt C BaC (prosilogism)
Toți A sunt C AaC
Toți C sunt D CaD (episilogism)
Toți A sunt D AaD
Verificarea validității raționamentelor de tip polisilogistic nu presupune însușirea unor metode speciale, ci verificarea succesivă a fiecărui silogism component. Dacă toate silogismele componente se dovedesc a fi valide, atunci și întreg este valid.
Această formă complexă se simplifică prin sorit.
a3. Soritul – este un polisilogism entimematic (contractat) căruia îi lipsesc concluziile intermediare. Și el are două forme:
– goclenian (autorul său este Rudolf Goclenius, sau, nelatinizat, Göckel, cunoscut și pentru că a fost cel dintâi care a utilizat termenul psihologie în titlul cărții sale Psychologia hoc est de hominis perfectione, anima, ortu, publicată în 1591) – derivă din polisilogismul progresiv, enunță primul predicat despre ultimul subiect:
Toți A sunt B AaB
Toți C sunt A CaA
Toți D sunt C DaC
Toți D sunt B DaB
– aristotelic – derivă din polisilogismul regresiv, enunță ultimul predicat despre primul subiect:
Toți A sunt B AaB
Toți B sunt C BaC
Toți C sunt D CaD
Toți A sunt D AaD
b. Silogismul disjunctiv – este raționamentul în care fiecare dintre premise și concluzia sunt judecăți disjunctive.
Forma logică: A este sau B sau H
B este sau C sau D
A este sau C sau H
Cele mai frecvente silogisme disjunctive sunt cele mixte, adică acelea în care:
– premisa majoră este disjunctivă (conține pe sau, adică face distincția între două judecăți);
– premisa minoră este forma afirmativă (sau negativă) a uneia din judecățile din premisa majoră;
– concluzia este forma negată (afirmată) a celeilalte judecăți din disjunctivă
Ex.1: Acesta este fie alb sau negru
Nu este alb
Prin urmare, este negru
Ex.2: Sau ai dat examen sau ai absentat
Dar ai dat examen
Deci nu ai absentat
O formă a silogismului disjunctiv este dilema (silogismus cornutus) în care predicatele se numesc coarnele dilemei:
– este un raționament compus (disjunctivo-ipotetic);
– premisa majoră este alcătuită din două judecăți ipotetice;
– premisa minoră este o judecată disjunctivă.
Sunt cunoscute următoarele tipuri de dileme:
– simple și complexe
– constructive și distructive
Forma logică a dilemei simplă constructivă este:
Dacă A atunci C
Dacă non A atunci C
Sau A sau non A
Deci C
Forma logică a dilemei complexă constructivă este:
Dacă A atunci C
Dacă B atunci D
Sau A sau B
Deci sau C sau D.
Forma logică a dilemei simplă distructivă:
Dacă A atunci B
Dacă A atunci C
Sau non-B sau non-C
Deci non-A
Forma logică a dilemei complexă distructivă:
Dacă A atunci C
Dacă B atunci D
Sau non-A sau non-D
Deci sau non-A sau non-B
Se observă că, mereu, concluzia dilemei decurge cu necesitate logică ceea ce nu înseamnă că dilemele nu pot fi respinse. Filosofii antici au construit câteva modalități de respingere:
– producerea unei contradileme – se opune de exemplu, unei dileme simple constructive, o dilemă simplu distructivă sau orice altă dilemă care duce la o altă concluzie;
– ieșirea printre coarnele dilemei – se demonstrează că disjuncția are cel puțin un termen în plus față de termenii specificați în dilemă (coarnele dilemei);
– luarea dilemei de coarne – se arată că premisele dilemei sunt false de unde decurge și falsitatea concluziei.
Iată o serie de exemple de dileme celebre împreună cu respingerile unora dintre ele:
a. Căsătorindu-te vei avea o soție frumoasă sau urâtă; dacă este frumoasă vei fi chinuit de gelozie, dacă este urâtă nu o vei putea suferi (în ambele situații concluzia este în favoarea celibatului).
b. În politică trebuie, fie să minți, fie să spui adevărul. Dacă spui adevărul te vor urî oamenii, iar daci minți te vor urî zeii; deci, fie că minți, fie că spui adevărul, tot vei fi urât.
Replica: Dacă voi minți, mă vor iubi oamenii, iar dacă voi spune adevărul mă vor iubi zeii. Deci, fie că mint, fie că spun adevărul, tot voi fi iubit. (Dilema tânărului atenian)
c. Ajuns în fața bibliotecii din Alexandria, califul Omar a spus: dacă aceste cărți nu spun ce spune Coranul, ele sunt dăunătoare și deci trebuie distruse. Dacă însă repetă ce spune Coranul, atunci trebuie distruse pentru că sunt de prisos. Deci fie că repetă, fie că nu repetă ce spune Coranul, aceste cărți trebuie distruse. (Dilema califului Omar)
d. Protagoras l-a chemat în judecată pe elevul său Euathlus pentru că nu-i plătise lecțiile de avocatură. Conform înțelegerii făcute de cei doi, Euathlus trebuia să-și achite datoria după câștigarea primului proces. Argumentul lui Protagoras: dacă voi câștiga procesul, atunci trebuie să-mi plătești în virtutea faptului că instanța mi-a dat dreptate. Dacă pierd procesul, aceasta însemnând să-l câștigi tu, atunci va trebui să-mi plătești conform înțelegerii făcute. Deci fie că voi câștiga, fie că voi pierde, tot va trebui să-mi plătești.
Replica lui Euathlus: dacă pierd procesul, atunci nu voi plăti, conform înțelegerii avute. Dacă câștig procesul, atunci nu voi plăti pentru că instanța îmi recunoaște acest drept. Deci fie că voi pierde, fie că voi câștiga, nu trebuie să-ți plătesc.
O dezvoltare a silogismului ipotetic și de relație nu mai este necesară. Ele se caracterizează prin faptul că premisele și concluzia sunt judecăți ipotetice sau de relație (de egalitate sau de grad).
Afirmațiile de până aici confirmă ideea cu privire la valoarea logică a deducției susținută de către cei mai mulți logicieni, începând mai explicit cu Carnap: „Așadar, deducția logică nu poate duce la cunoștințe noi asupra lumii… Printr-un procedeu pur logic – scrie Carnap – nu se poate niciodată câștiga conținut.” El insistă asupra faptului că această pecete, caracter tautologic, analitic, pusă pe deducție este valabilă exclusiv din perspectivă logică. Inferența deductivă nu este deci roditoare dacă o privim din orizontul logicii. De aceea Francisc Bacon a caracterizat-o ca fiind „sterilă ca o călugăriță”, iar B. Russel a numit-o, asociind-o cu întreaga logică formală, după cum am mai arătat, „șarlatanie solemnă.” Prin urmare, soluția cea mai acceptată și vehiculată a „paradoxului inferenței” este cea care neagă plusul de cunoaștere pe care l-ar aduce concluzia unui raționament. Sunt însă și opinii contrare, sintetizate poate cel mai clar de către Peirce: „Obiectivul raționării este acela de a descoperi, pornind de la analiza a ceea ce știm, altceva ce nu știm.”
Trebuie să atenționăm aici că deducția nu se limitează la silogism existând și raționamente deductive nesilogistice. Este vorba de raționamentul matematic sau constructiv cum îl numește Gablot, acela care utilizează judecăți de relație și nu clasice (adică de forma aRb și nu S-P). Dacă silogismul cuprinde numai un termen mediu, suficient pentru a conduce la concluzia necesară, raționamentul matematic presupune o mediere mai complexă utilizând o serie de concepte intermediare care se susțin reciproc pentru a îndeplini destinația lor, realizarea legăturii dintre premise și concluzie.
4. Erori formale în raționament
Fiecărui tip de silogism, în situația în care în construcția lui nu sunt respectate legile generale ale silogismului, îi sunt proprii erori logice. Limităm prezentarea la silogismul categoric evidențiind cauzele erorilor mai frecvente:
a. termenul mediu nedistribuit. Exemplu: Toate rațele înoată
Unii oameni înoată
Deci, unii oameni sunt rațe
Pe această eroare se bazează efectul reclamelor comerciale de genul ,,Toți oamenii de caracter citesc Dilema”; rezultă oare de aici că fiecare dintre cei care citesc Dilema este om de caracter?
– majorul ilicit
Exemplu: Toți absolvenții facultății sunt tineri
Niciun student din anii I și II nu termină facultatea
Deci, Niciun student din anii I și II nu este tânăr
– minorul ilicit
Exemplu: Toți studenții încheie pregătirea cu examen de licență
Masteranzii sunt studenți
Deci masteranzii încheie pregătirea cu examen de licență
– deducerea concluziei din două premise negative
Exemplu: Omul nu se poate opune glonțului
Lupul nu este om
Deci, lupul se poate opune glonțului
– deducerea concluziei din două premise particulare
Exemplu: Unii militari sunt generali
Unii militari sunt locotenenți
Deci, unii generali sunt locotenenți
– deducerea concluziei din partea mai tare a silogismului
Exemplu: Niciun câine nu are două picioare
Unele animale au două picioare
Deci, animalele nu au două picioare
Trebuie să observăm că toate exemplele de mai sus sunt aparențe de silogisme sau pseudo-silogisme. Ele sunt amintite într-o carte de logică, nu pentru că ar fi necesare în explicația logică, ci pentru a atrage atenția asupra posibilității existenței lor ca produse ale gândirii, tot așa cum într-o carte despre perle este firesc să se vorbească și despre perle false, neautentice sau, într-o carte despre inimă să se analizeze nu numai structura și funcționalitatea în limitele normalității a acestui organ, ci și posibilele alterări ale structurii și funcționalității sale. Tendința vădită a omului de a raționaliza comportamentul său cognitiv, adică grija de a nu produce idei contradictorii, incoerente (în limbajul psihologiei, disonanțe cognitive) îl poate conduce, în situația nerespectării legilor silogismului, la false raționamente care, nu numai din perspectiva logicii sunt indezirabile, dar ele nu mai exprimă corect realitatea, ascund ordinea firească a lucrurilor. Această abdicare de la legile silogismului („infracții la logică” după cum le numește Mircea Florian) are cauze multiple pe care nu știința logicii este chemată să le evidențieze, ci psihologia.
5. Raționamentul modal
După cele arătate până aici se impune o formulare cu valoare de sinteză: logica formală:
– este construită pe două valori de adevăr, adevărat și fals;
– uzează de patru tipuri de judecăți: A,E,I,O;
– toate judecățile sunt categorice;
– utilizează principiul terțului exclus.
Prin aceste coordonate esențiale logica formală reușește să dea conținut interpretării logice a produselor formulate ale gândirii fără însă să epuizeze posibilitățile acesteia. Logicienii au constatat că logica formală este neputincioasă în a analiza produse ale gândirii situate dincolo de cele cărora le-a dat atenție, adică celor care permit două valori de adevăr.
sunt judecăți care nu se supun aprecierii binare, adevăr-fals. Ex.: Este posibil să fiți surmenat. Apare aici și practica gândirii nu infirmă, un cuvânt, posibil, care situează judecata dincolo de a putea decide asupra valorii sale de adevăr. Astfel de formulări sunt frecvente în activitatea psihologului constituind de regulă prediagnosticul. De aceia le aducem în atenție.
această realitate a gândirii a generat ceea ce se numește Logica modală.
Unui sistem real îi sunt proprii mai multe căi:
– realizate = necesare;
– nerealizate = imposibile (relativ, absolut);
– nici necesare și nici imposibile = contingente (întâmplătoare).
Înseamnă că unui sistem real i se deschid căi posibile (imposibile relativ), imposibile (imposibil absolut) și contingente. Realitatea posibilului este complexă și multiplă. Pot fi distinse:
– posibilul fizic – tot ceea ce apare în procesul real al devenirii;
– posibilul cognitiv – partea cunoscută a posibilului;
– posibilul acțional – partea din posibilul cognitiv ce poate deveni realitate prin acțiunea umană;
– posibilul normativ – plaja de posibil pe care o permit îngrădirilor intrinseci domeniului de manifestare (norme, reguli, legi, etc.).
Termenul posibil semnifică la Aristotel: ceea ce nefiind necesar, poate să nu fie și nefiind imposibil, poate să fie. Stagiritul este considerat și primul făuritor al logicii modale. Este firesc să înțelegem că raționamentele pe care le face psihologul în legătură cu pacientul său sunt strâns legate de înțelegerea acestor tipuri ale posibilului. Ele se încadrează în limitele dictate de posibilul normativ. Înseamnă că psihologului nu poate să-i fie străină logica modală la care facem câteva referiri în continuare.
Logica modală fructifică problematica posibilului. Se numește modală pentru că judecățile clasice, din logica formală sunt modalizate, prin introducerea de operatori modali (posibil, necesar, imposibil, contigent). În consecință ea operează cu judecăți de forma:
– este posibil A
– este necesar A
– este contigent A
– este imposibil A
Aristotel a introdus în logică această tetralogie, ca grupă de modalități. Logica modală nu s-a oprit însă aici permițând construirea de noi grupe de modalități:
– modalitățile alethice (cert, litigios, plauzibil, absurd);
– modalități epistemice (verificat, indecis, neinfirmat, infirmat);
– modalități deontice (obligatoriu, permis, indiferent, interzis).
Logica matematică este, în contemporaneitate, gazda unor importante dezvoltări ale logicii modale (de pildă sistemul trivalent și cel tetravalent al lui J. Łukasiewicz sau sistemele axiomatice de implicație strictă ale lui C. I. Lewis). Studiind cu atenție logicile matematicianului și logicianului polonez Łukasiewicz, G.C. Moisil(1906-1973), matematician și logician român, a dezvoltat logica modală introducând un nou operator modal, poate fără, notat cu S; Spq va însemna: p poate fi fără q.
Exemplu: Astăzi sunt echilibrat și poate nu-mi iau medicamentul.
Cu ajutorul judecăților modale se pot construi raționamente modale în care:
– ambele premise sunt judecăți modale (necesare, posibile);
– una din premise este judecată modală, cealaltă fiind asertorică.
Notăm: N = judecăți modale necesare;
Q= judecăți modale posibile;
X= judecăți asertorice.
Tabelul de mai jos ne edifică asupra celor opt combinații posibile realizate cu cele trei tipuri de judecăți – premise:
Obs. Dacă una dintre premise este negativă, concluzia este și ea negativă
Exemplu:
1. Este necesar ca niciun psihopat să nu fie externat – cu simboluri: NAeB
Este necesar ca cei însănătoșiți să fie externați – cu simboluri: NCaB
Este necesar ca niciun însănătoșit să nu fie psihopat – cu simboluri: NCeA
Se observă două aspecte importante pe care le permite logica modală:
– este aici cazul 1 din tabel, adică:
premisa 1= N
premisa 2= N
Concluzia = N
sunt modalizate și se formează raționamente cu judecățile A,E,I,O.
6. Raționamentul anticipativ
Există situații în care raționamentul nu se referă la real, ci la viitor. Se numește raționament anticipativ.
Când vorbim de anticipare apar în mod firesc mai mulți termeni pe care-i cuprinde: presupunere, previziune, prognoză, prospectare, așteptare. Următoarele înțelesuri li se atribuie:
– previziune = anticipare puțin prelucrată critic;
– predicție = anticipare ce se bazează pe cunoașterea legilor care guvernează evoluția sistemului respectiv;
prognoză = anticipare întemeiată preponderent pe enunțuri individuale care descriu comportarea unui sistem în trecut;
– așteptare = anticipare pasivă și nesigură bazată pe constatarea unor succesiuni de evenimente;
– presupunere = anticipare ipotetică fără temei puternic;
Toți acești termeni sunt utilizați în formularea enunțurilor despre fapte, stări, situații, acțiuni care se vor desfășura;
– întemeierea lor este diferită, mai tare sau mai slabă;
– anticiparea este termenul cu sfera cea mai largă. Cuprinde pe toate cele amintite;
– predicția reprezintă principalul tip de formulare pentru evenimente viitoare;
– formulările care desemnează așteptarea și presupunerea cuprind acești termeni. Exemple:
a. Se așteaptă ca mâine să vină un pacient
b. Presupun că anul viitor stresul la locul de muncă va crește
Raționamentul anticipativ reprezintă un rezultat formulat al gândirii, urmare a operației de derivare din judecăți referitoare la proiectarea viitorului probabil, posibil și dezirabil (se face deosebirea între dezirabil și dorit!)
Dacă avem în vedere implicarea agentului care anticipează în desfășurarea viitoare a evenimentelor sunt evidente două tipuri de anticipări:
i. explorativă (de așteptare)
Ex.: După o săptămână de tratament bolnavul se va vindeca
– agentul nu este implicat;
– răspunde la întrebarea: Ce se poate produce?;
– se arată posibilul devenirii sistemului;
– se ajunge la formulare prin extrapolare de la date cunoscute, îndeosebi realizate pe cale experimentală;
– avertizează asupra transformării posibilului în real.
ii. normativă (reflexivă)
Ex. Peste două zile voi cumpăra medicamentele necesare
– agentul care anticipează participă la realizare stabilind mijloace, reguli, metoda;
– răspunde la întrebarea: Ce-i de făcut?;
– contribuie la stimularea realizării rezultatului preconizat.
Pentru a fi corecte, anticipările trebuie să se bazeze pe antecedente reale și determinate ale manifestării pe care o pune în evidență raționamentul.
– antecedentele configurează legi după care se desfășoară realul. Legile sunt de trei tipuri:
– legi cauzale
– legi funcționale
– legi statistice
– formulările anticipative se elaborează pe temeiul celor trei tipuri de legi după cum urmează:
a. anticipări bazate pe legi cauzale. Două asemenea anticipări sunt posibile:
– anticipare care se referă la efecte posibile.
Ex.: Televizorul folosit timp îndelungat se uzează
– anticipare care se referă la cauza unui/unor efect/e de moment.
Ex. Televizorul s-a uzat din cauza utilizării îndelungate
Obs. Forma anticipării de acest tip nu este totdeauna simplă ca mai sus, ea putând lua forma unei explicații (a explica înseamnă a dezvălui, a clarifica, a face inteligibil ceea ce nu poate fi observat).
b. anticipări bazate pe legi funcționale
– într-un sistem real fiecare componentă structurală deține un rol, o funcționalitate;
– relația funcțională între componente se desfășoară după o anumită regularitate;
– anticiparea se bazează pe una din regularitățile funcționale evidente;
– trebuie descoperiți și evidențiați factorii principali ai devenirii sistemului (care dintre componente determină schimbarea și cum);
– se poate obține o anticipare despre starea viitoare cea mai probabilă a sistemului.
Ex.: După tratament atenția revine la funcționarea normală
c. anticipări bazate pe legi statistice
– se apelează la acest tip atunci când nu pot fi realizate primele două exemplificări de mai sus;
– se are în vedere o tendință cu grad mare de generalitate;
– gradul de adevăr al judecăților de acest gen este, de cele mai multe ori îndoielnic.
Ex.: La vârsta senectuții gradul de inteligență a lui Popescu va scădea semnificativ
Raționamentul anticipativ se construiește cu judecăți anticipative, în principal, prin prelungirea în viitor a unor premise întemeiate din trecut. ,,Așadar,– scrie Sfântul Augustin – lucrurile viitoare nu sunt încă; nefiind încă, ele nu există, nicidecum nu se pot vedea; dar ele se pot prezice din lucrurile prezente, care sunt deja și se văd.”
Acest tip de raționament este strâns legat de problematica deciziei (de pildă, prescrierea tratamentului pentru un pacient diagnosticat cu o formă de depresie) și indică existența mai multor tipuri de raționalitate.
Dacă în concepția logicii formale, aristotelice, omul rațional acționează în concordanță cu temeiurile bune, acestea însele fiind menite să asigure atingerea unui scop avut în vedere, în teoria deciziei care nesocotește scopul și mijlocul, modelul comportamentului rațional este prefigurat de decizia sau acțiunea care maximizează utilitatea așteptată de către agentul decident.
Bibliografie
Botezatu Petre, Introducere în logică, Vol. II, Editura Graphix, Iași, 1994, p.112-188.
Carnap Rudolf, Obiectul logicii inductive, în: Logică și filosofie, Editura Politică, Buc., 1966.
Didilescu I., Botezatu P., Silogistica, EDP, Buc.,1976.
Dima Teodor, Metodele inductive, Editura Științifică, Buc., 1975, p.77-121.
Drozda-Senkowska Ewa, Capcanele raționamentului, Editura Polirom, Iași, 1998.
Dumitru Mircea, Modalitate și incompletitudine. Logica modală ca logică de ordin superior, Editura Paideia, Bucuresti, 2001.
Georgescu Ștefan, Epistemologie, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1978, p.281-315.
Ionescu Nae, Curs de logică, Editura Humanitas, Buc, 1993, p. 148-211.
Luiza Mihaela, Locul silogismului categoric în studiile de psihologie a raționamentului, în: Analele Universității București, Seria Filosofie, 2006, p. 136-153.
Miclea Mircea, Psihologie cognitivă, Casa de editură Gloria, SRL, 1994, p.434-451.
Noica Constantin, Scrieri despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, Buc., 1986, p.63- 75.
Popa P.Cornel, Logica modală și disciplinele socio-umane, Editura Milena Press, Buc., 2006.
xxx, Teoria cunoașterii științifice, Coord. Ștefan Georgescu, etc., Editura Academiei RSR, Buc., 1982, p.268-289.
V. DEMONSTRAȚIA
1. Fundamentare și demonstrație
2. Rolul și tipurile demonstrației
3. Structura și regulile demonstrației
4. Greșeală și eroare
5. Erori în demonstrație
În analizele precedente cu privire la inferențe am amintit de mai multe ori faptul că acestea, într-o formă sau alta, compun explicația, demonstrația și argumentarea.
Pentru ca să clarificăm termenii am recurs la definiții. Desigur că și judecățile necesită justificări logice atunci când adevărul lor nu este evident prin ele însele sau prin datele furnizate de observație. De pildă:
– Afară ninge – este o judecată asupra adevărului căreia ne putem pronunța privind afară. Contactul nemijlocit cu realitatea prin intermediul organelor de simț oferă certitudinea.
– Echilibrul funcțional al procesorului de informații se dereglează odată cu sporirea stresului – este un enunț despre adevărul căruia nu ne putem profnunța prin observare, presupuneri sau intuiții. Este nevoie de ceva mai mult, adică de demonstrație care reprezintă partea cea mai structurată, nucleul explicației logice. Immanuel Kant accentuează ideea noastră: „Căci cum am putea hotărî prin experiență dacă lumea există dintotdeauna sau dacă ea are un început; dacă materia poate fi divizată la infinit sau dacă ea se compune din elemente simple? Asemenea concepte nu pot fi date prin nici o experiență, oricât ar fi ea de cuprinzătoare și, de aceea, nu putem descoperi falsitatea propoziției afirmative sau negative prin această piatră de încercare.”
Știința recurge la demonstrații pentru a-și valida conținutul tezelor pe care le promovează. Importanța lor pentru cunoaștere este deci imensă iar înțelegerea structurii și a erorilor posibile aduce servicii, ce nu pot fi neglijate, practicii psihologice a profesioniștilor. Filosoful francez Blais Pascal, cunoscut reprezentant al raționalismului, cu aproape 400 de ani în urmă, avertiza asupra necesității ca fiecare termen să fie definit și fiecare judecată să fie demonstrată, utilizarea lor în conținutul unei științe fiind strict determinată de respectarea acestei exigențe.
Desigur că în practica diurnă problematica demonstrației nu are o valoare deosebită pentru omul obișnuit, posesorul a ceea ce am numit interpretare tradițională. Mai mult, „noi, în viața de toate zilele, – susține Nae Ionescu – nu avem necesitatea explicației, avem necesitatea reducerii la neproblematic: sunt anumite propoziții pe care le acceptăm pur și simplu.”
1. Fundamentare și demonstrație
În dicționar găsim: fundamentare = a pune baze temeinice unei idei, unei teorii, …., ceea ce ne duce cu gândul la ceva de la care trebuie plecat, la ceva bazal, în scopul de a rezolva temeinic și sigur o situație, o problemă, etc. Fundamentarea vine desigur de la fundație care, în limbajul uzual desemnează ceva material, obiectiv.
În logică, fundamentarea vizează aserțiuni deoarece, după cum știm, logica analizează gândirea formulată. Obiectele există, sunt sesizabile și posibil de descris. Deciziile, tezele, aserțiunile de tot felul înscrise însă în limitele adevărului și falsului solicită fundamentarea. Înseamnă că nu toate propozițiile, din perspectiva gramaticii, se supun fundamentării, ci doar cele asertorice. Reiterăm ceea ce se află deja scris cu câteva pagini în urmă: „O rugăminte este o vorbire dar nu este niciodată adevărată sau falsă”, scrie Aristotel, ceea ce însemnă că formula lingvistică ce exprimă o rugăminte nu este judecată (este și cazul întrebării, ordinului). Aceasta deoarece este, – cu diversele sale forme – atunci când apare în judecată la modul optativ (ar fi), imperativ (fii!) sau interogativ (a fost?), nu poate îndeplini funcția de copulă logică.
Fundamentarea satisface mai multe roluri:
– contribuie la stabilirea adevărului aserțiunilor;
– transformă opiniile (opinia înseamnă a crede ceva și de aceea este un concept al psihologiei) în cunoaștere adevărată, adică face trecerea de la „cred” la „știu”. Se produce astfel saltul de la simplă opinie la întemeiere cognitivă (nu trebuie omis că opiniile pot fi justificate practic sau întemeiate cognitiv);
– favorizează prezentarea sistematică a aserțiunilor (sunt ordonate aserțiunile în sisteme în funcție de rangul lor de generalitate, de relațiile dintre ele);
– compatibilizează adevărul cu cunoașterea ce se exersează supra formulărilor.
Fundamentarea nu este obiect de studiu numai pentru logică, ci și pentru alte rezultate ale efortului cognitiv desfășurat de omenire:
– științele – se preocupă de felul în care pot fi fundamentate aserțiunile ce alcătuiesc corpul fiecăreia dintre ele;
– gnoseologia – ca parte a filosofiei se preocupă de depistarea căilor prin care se pot întemeia aserțiunile filosofice;
– retorica – stabilește modalitățile de persuadare prin fundamentare.
Logica studiază aspectul formal al fundamentării, legătura dintre fundamente și aserțiuni în vedere stabilirii condițiilor în care această legătură este necesară.
Fundamentarea este operația prin care se indică temeiul aserțiunilor asertorice. Temeiul este o judecată sau un șir de judecăți din care se poate deriva o judecată pe baza unui procedeu logic valid.
Într-o formă spontană fundamentarea este solicitată de copilul mic atunci când întreabă: „de ce?, adică: „ce temeiuri avem pentru a considera adevărată sau falsă această aserțiune?” Nu suntem în eroare dacă apreciem că adevărata carte de logică poate purta titlul Copilul meu. Contestăm uneori valoarea de adevăr a spuselor copiilor ascunzând-o după perdeaua „Copiii spun lucruri trăsnite!” La una dintre grădinițe găsim o atenționare adresată părinților: „Vă rugăm să nu luați în seamă ce spun copiii că fac aici, pentru că nici noi nu luăm în seamă ce spun copiii că faceți dumneavoastră acasă.” E limpede că părinții și grădinița se baricadează în fața inocenței care nu știe să ascundă adevărul.
Fundamentarea nu se confundă cu abordarea genetică, interesată în aflarea procesului prin care se naște aserțiunea, ci ea se referă la pretenția de adevăr a aserțiunii.
Cel care s-a apropiat întâia dată de problematica fundamentării a fost Aristotel. El a detașat, având în vedere drept criteriu soliditatea cognitivă a premiselor, două forme generale ale fundamentării, adică două modalități care fac posibilă întemeierea:
a. demonstrația – premisele sunt certe și se impun prin evidența lor intuitivă;
b. argumentarea. Aceasta este divizată de către filosoful antic grec în:
– dialectică (retorică) – premisele sunt probabile, de forța opiniei („Opinia sau asentimentul bazat pe cunoaștere insuficientă atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv poate fi considerată o judecată provizorie de care nu se poate scăpa ușor”- scrie Kant). Teritoriul sau obiectul cu privire la care opinia poate să se manifeste este alcătuit numai din „obiectele unei cunoașteri empirice, care sunt într-adevăr posibile în sine, dar imposibile pentru noi din cauza limitelor și condițiilor empirice ale facultății noastre experimentale și a gradului, dependent de ele, în care posedăm această facultate”;
– eristică – premise aparent acceptabile, în realitate false. Este numită astfel forma nevalidă a argumentării.
Demonstrația este o formă de fundamentare, structură și proces rațional prin care temeiurile certe ale aserțiunilor apar ca evidente.
Opusul demonstrației ca proces rațional este combaterea. Combaterea (infirmarea) reprezintă structura și procesul rațional invers demonstrației prin care un enunț este declarat fals, adică se demonstrează că aserțiunea „A este un enunț fals” este adevărată. Este limpede că, de fapt, combaterea este tot o demonstrație.
O atenție deosebită trebuie acordată:
– identificării demonstrației ca obiect logic cu toate/oricare celelalte înfățișări posibile ale acesteia. Logica se referă la demonstrație ca formă logică, pe când în matematică și fizică demonstrația este o metodă de a obține rezultate. Demonstrația matematică utilizează definiția, axioma și postulatul. Logica nu este interesată de rezultatele pe care le poate furniza o demonstrație, de poziția sa într-un sistem argumentativ dintr-o știință, etc., ci exclusiv de calitatea ei logică, adică de conținutul ei formal;
– posibilei confuzii între demonstrație ca proces rațional complex și demonstrație ca metodă didactică. Însăși numele celei din urmă, legat fiind de verbul latin demonstro – demonstrar, cu sensul de a arăta, a înfățișa, evidențiază clar depărtarea de sensul din logică a demonstrației. Prin demonstrația didactică nu se dovedește ceva, ci se arată ceva – componentă obiectivă a realității – așa cum este sau cum trebuie să fie. Această semnificație a termenului demonstrație este elocventă dacă citim rândurile următoare: ,,În cursul acestor sondaje veți întâlni, mai devreme sau mai târziu, un angajat care insistă că lucrarea care i s-a încredințat nu poate fi executată în modul în care îi cereți să o facă. În acest caz nu trebuie aduse argumente care să arate că lucrarea poate fi executată în acest mod, ci acest lucru trebuie demonstrat imediat. Dacă un tehnician mă anunță că nu poate fi efectuată o anumită intervenție chirurgicală, atunci o fac eu, pur și simplu. Oricât de multe argumente i-aș aduce, ele nu ar avea aceiași forță de convingere și, în plus, demonstrația poate scoate la iveală motivul pentru care tehnicianul nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit lucrarea exact în modul indicat de mine. Chiar și posibilitatea de realizare a unei lucrări, pe care nu o putem îndeplini noi înșine este mai elocvent demonstrată prin exemple decât prin cuvinte dar, în acest caz trebuie să ne adresăm unui expert în materia respectivă”;
– identificării demonstrației cu explicația. Chestiunea este destul de complicată și puțin tratată în literatura de specialitate. Pentru a crea o direcție de înțelegere și eventual de acceptare, supunem atenției următorul text: „Deci, pentru Descartes, termenul de demonstrație se referă atât la dovedirea adevărului într-un sistem teoretic deductiv, cât și la explicarea faptelor pe care le conține sistemul. Astfel cunoașterea era științifică în măsura în care era demonstrativă și explicativă.” E posibil să înțelegem că ambele sunt modalități logice, dar cu finalități diferite: demonstrația, pe de o pare, are caracter pur teoretic și vizează exclusiv adevărul, adică întemeierea adevărului unui enunț, iar explicația, pe de altă parte, vizează dezvăluirea cauzei sau scopului, a relațiilor unei acțiuni, deci clarificarea. În Collins Dictionary of Sociology, putem citi: „Explicația este un elaborat (o construcție) prin care un eveniment sau un fenomen devin inteligibile prin identificarea cauzelor, a naturii, a interrelațiilor etc.”, formulare ce confirmă cele de mai sus. Cu privire la enunțuri este nefiresc a căuta cauzele lor, ele se cer atestate, adică demonstrate, pe când acțiunile nu se cer atestate pentru că ele există ca aspecte ale realului, deci solicită aflarea cauzelor manifestării lor precum și a scopurilor pe care le pot împlini, adică se cer explicate.;
– identificării demonstrației din logică cu cuvântul demonstrație care se referă la o formă de manifestare colectivă și publică a nemulțumirii sociale (de ordin economic, politic, organizatoric, etc.)
2. Rolul și tipurile demonstrației
Necesitatea demonstrației în știință este indubitabilă și a fost argumentată în diferite moduri de-a lungul timpului:
– contribuie la realizarea idealului anti-entropic al științei;
– permite realizarea echilibrului necesar între experiență și sistemul teoretic;
– oferă garanții ale acceptării afirmațiilor din știință și facilitează distincția între discursul științific și cel comun. În cel comun demonstrația este adesea înlocuită cu declamația fără ca adresantul să sufere.
Aceste virtuți ale demonstrației o situează pe un loc de frunte în arsenalul folosit în construcția teoriilor științifice.
Pentru a fi dusă la bun sfârșit, demonstrația se poate realiza pe două căi, inductivă și deductivă:
i. demonstrația deductivă este utilizată preponderent în matematică, filosofie, filologie, etc.
Din perspectiva procedeului utilizat poate fi:
– directă:
– adevărul fundamentului sprijină adevărul tezei de demonstrat;
– se caută definiții și axiome din care se deduce teza.
– indirectă (apagogică, reducere la absurd):
– falsitatea tezei contradictorii sprijină adevărul tezei de demonstrat;
– se presupune că teza contradictorie este adevărată și se arată că se ajunge la consecințe false conform principiului terțului exclus;
– este utilizată când nu se poate apela la demonstrația directă.
În cursul demonstrației deductive nu sunt integrate date de experiență. Se sprijină pe fapte dar indirect, prin axiome și definiții. Demonstrația deductivă nu este o formă de interpretare a realității prin care să se arate adevărul sau falsitatea acesteia, deci nu este o simplă refacere a unei scheme logice, ci este o formă de interogare a interpretării.
ii. demonstrația inductivă este utilizată în fizică, chimie, științe sociale și umaniste.
– unii logicieni atribuie inducției valoare demonstrativă. „Funcția logicii inductive – scrie J. St. Mill – este să furnizeze reguli și metode (așa cum fac regulile silogismului pentru raționament) argumentelor inductive care nu sunt concludente decât atunci când se conformează lor”. Alții vorbesc chiar de inferență demonstrativă;
– cei mai mulți contestă capacitatea demonstrativă a inducției pe motiv că rezultatele sale sunt probabile;
– în situația în care concluzia este mai generală decât premisele, este posibil ca inferența prin care se ajunge la concluzia respectivă să fie demonstrativă.
3. Structura și regulile demonstrației
Din cele arătate până aici putem fi de acord că demonstrația este o structură logică; ea decide, pe baza inferenței deductive și inductive, asupra adevărului unei expresii.
Orice demonstrație se desfășoară în cadrul unui sistem demonstrativ care alcătuiește structura sa elementară.
Aceasta cuprinde:
a. teza de demonstrat (demonstrandum) – este aserțiunea care se cere certificată pentru că nu este evidentă prin ea însăși sau prin datele experienței imediate. Este, de fapt, concluzia demonstrației;
b. fundamentul demonstrației (principia demonstrandum) – alcătuit din termeni clar definiți, axiome, enunțuri (judecăți sau raționamente) demonstrate anterior utilizării lor, fapte incontestabile. Acestea alcătuiesc premisele. Fundamentul, fiind temeiul tezei de demonstrat, adică rațiunea suficientă a acesteia, face distincția, prin natura sa, între demonstrația inductivă (fundamentul se află în formulări care descriu fapte reale sau generalizări ale unor date de observație) și demonstrația deductivă (fundamentul este compus din termeni, axiome și enunțuri adevărate);
c. procedeul demonstrației (modus probanti)– cuprinde termeni primari, operații logice (inferențe ipotetice, disjunctive, silogisme, reguli de deducție), modul de a lega adevărurile între ele spre a deriva pe baza lor o consecință necesară, de fapt teza de demonstrat.
Fiecare dintre componentele structurale contribuie, în felul ei, la realizarea validității demonstrației (demonstrația este validă când respectă regulile operațiilor logice din care este alcătuită și structura sa).
Urmărind realizarea validității demonstrației, logicienii au pus în evidență mai multe reguli, diferite pentru fiecare dintre componentele structurale ale demonstrației:
a. reguli cu privire la teza de demonstrat:
– să fie o judecată clară și precis determinată (formulările cărora le lipsește precizia semnificației și sensului nu se supun demonstrației. O formulare de genul ”Neaua ninge, geru-i mare”, așa cum se intitulează un cântec popular interpretat de Achim Nica, cumulează caracteristicile neclaritate și imprecizie);
– să rămână identică cu sine pe tot parcursul demonstrației (să nu sufere schimbări de sens și semnificație sau să fie înlocuită pe parcursul demonstrației cu alta printr-o reformulare aparent identică sau prin demonstrarea altei teze). Dacă supunem demonstrației afirmația „Procesorul uman de informații are caracteristici sistemico-funcționale” atunci toate componentele fundamentului trebuie corelate cu sensul și semnificația originală a tezei. Orice modificare alterează demonstrația, generează erori prin care declararea tezei ca adevărată nu mai este corectă logic;
b. reguli cu privire la fundamentul demonstrației:
– să fie alcătuit din judecăți adevărate;
– să fie rațiune suficientă a admiterii tezei de demonstrat;
– să fie demonstrabil independent de teză.
c. reguli cu privire la procedeul demonstrației:
– să fie construit astfel încât teza să rezulte necesar din fundament. Odată admis fundamentul, adevărul tezei să fie indubitabil;
– numărul și forța intrinsecă a enunțurilor utilizate să atingă suficiența. Dacă, de pildă, dorim să demonstrăm că procesorul uman de informații este superior celui animal nu este suficient să demonstrăm diferența calitativă a unor componente neesențiale cum sunt atenția și posibilitățile senzoriale.
Tehnica realizării unei demonstrații cuprinde:
formularea corectă a tezei, adică nedesprinderea de regulile tezei;
formularea setului de premise care fac posibil ca fundamentul demonstrației să-și îndeplinească menirea. Este operația de strângere a formulărilor (axiome, definiții, enunțuri demonstrate, etc.) necesare;
elaborarea sistemului de operații logice cu conținutul fundamentului.
Exemplu de alcătuire lingvistică, urmând etapele operaționalizării de mai sus: Se cere să se demonstreze următoarea idee …, astfel este prezentată teza; apoi este dat fundamentul spunându-se: sunt cunoscute următoarele enunțuri adevărate (sau demonstrat ca adevărate); în sfârșit, se deduce teza din fundament cu ajutorul inferențelor adecvate domeniului respectiv, adică se trece la demonstrație și se declară adevărul tezei, sau, cum spune latinul, Quod erat demonstrandum.
Euclid din Alexandria a fost cel care, în secolul al III-lea îen, a întrevăzut necesitatea așezării judecăților în ordine și faptul că se implică unele pe altele. Apare astfel limpede valoarea și necesitatea deducției, operația logică prin care se face trecerea de la judecăți adevărate la judecăți adevărate, în cazul nostru, de la fundament la teză. În acest fel Euclid a evidențiat forma clasică a demonstrației ca inferență deductivă multiplicată.
Suntem în măsură, acum, să oferim o definiție mai cuprinzătoare demonstrației:
Demonstrația este rezultatul elaborării unui sistem unitar de operații logice care utilizează componente adecvate (fundamentului său) și, în mod logic, în acest fel, se decide asupra adevărului tezei de demonstrat.
Prin urmare, în cazul demonstrației apar două aspecte:
– adevărul tezei de demonstrat
– validitatea demonstrației
În situația în care, în construcția unei demonstrații, cel puțin una dintre reguli nu este respectată, se nasc erori ceea ce invalidează demonstrația și atestă falsitatea tezei.
4. Greșeală și eroare
Problematica erorii în demonstrație permite și obligă la o scurtă digresiune. În limbajul diurn și comun, dar nu numai, cuvântul eroare este identificat cu greșeală ceea ce poate crea înțelesuri discutabile cu privire la unele formulări proprii logicii. Celebra și des invocata expresie latină „Errare humanum est sed perseverare diabolicum” atribuită filosofului Seneca, este tradusă în românește nediscriminatoriu, fie prin „Eroarea este omenească….”, fie prin „Greșeala este omenească…” În cele mai multe limbi, posibil în toate, greșeala și eroarea nu se suprapun într-un singur cuvânt.
Am arătat ce înseamnă în logică eroarea; ea se referă la calitatea demonstrației, aceea de a fi incorectă ca rezultat al nerespectării voite sau ne-voite a uneia din regulile proprii fiecăreia din componentele structurale ale demonstrației. În logică nu se comit deci greșeli, ci erori. De ce nu greșeli? Simplu, pentru că semnificația cuvântului greșeală ne depărtează de contactul cu problematica logicii ocupată cu conținutul intrinsec al judecății și nu cu importanța sau semnificația socială a actului produs de om. În prefața la ediția românească a lucrării lui Spencer, Individul împotriva Statului, Nae Ionescu vaccinează logica împotriva acceptării în corpul său a greșelii atunci când interpretează formula lui Moeller: ,,Ereticul e păcătos chiar dacă are dreptate.” El susține că păcatul (greșeala) ereticului provine nu din esența judecății sale, ci din faptul că, prin convingerea lui profanează relația de iubire dintre comunitate și divinitate.
Profesorul, când aduce elevilor tezele la matematică, referindu-se la unul din autorii tezei, spune: „Popescu ai avut trei greșeli, deci ai nota 8.” Este sau nu este în eroare profesorul?; face el o greșeală sau nu?
Greșeala înseamnă abatere de la norma înrădăcinată social. Se produce prin sfidarea normelor și încălcarea lor benevolă sau involuntară. Ea nu se referă la gândire, ci la fapta îndrumată de gândire, făcută sau doar propusă. Rugăciunea către Dumnezeu face apel la următoarele versuri:
„ ……………………………….
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Și ne iartă nouă greșelile noastre
Precum și noi iertăm greșiților noștri
Și nu ne duce pre noi în ispită
Ci ne izbăvește de cel rău
……………………………………………”
După cum se poate observa, textul rugăciunii cuprinde cuvântul greșeală, nu eroare, pentru că are în vedere tocmai posibila nesocotire de către credincios a normelor moralei creștine, încălcarea lor cu fapta, cu vorba sau chiar și numai cu gândul. Odată săvârșită, greșeala plasează credinciosul în tabăra răului. Biserica creștină vorbește de păcat, de la cel originar (frumos zugrăvit, ca faptă, în imaginea de pe copertă) până la cele șapte păcate pe care le urăște și nu le poate ierta Domnul: mândria, invidia, lăcomia, pofta trupească, mânia, aviditatea și lenea. Acestea sunt expresii ale gândului la care se atașează faptele pe care le generează. Să ucizi, să escrochezi, să furi sunt greșeli condamnate de morala creștină dar și de legislația laică; să înjuri, să nu saluți vecinii, să nu respecți vârstnicii sunt greșeli sancționate moral. Toate provin din încălcarea unor norme statuate social sau de sorginte divină și nu a unor principii, reguli, etc., ale științei.
Înțeleasă astfel greșeala poate fi și sursă a progresului social. Ce înseamnă a fi revoluționar ? Înseamnă să lupți, nesocotind ordinea de drept, pentru înlăturarea acelor norme care împiedică progresul societății. Dacă acțiunea este încununată cu reușită atunci cel care a comis greșeala devine erou. În situația contrară, a eșecului, autorul greșelii este sancționat drastic.
Eroarea – (fr. erreur, lat. error). Unii susțin o proveniență diferită a cuvântului, două cuvinte latine ar sta la originea sa: fallax =fraudulos și fallere (“to deceive”). fallere = a înșela;
– înseamnă abatere de la norme, reguli, principii, etc., pe care știința le asimilează ca necesare, – fie abatere de la cele care leagă formulările cu realitatea, fie de la cele care leagă formulările între ele – în construirea conținutului său veridic. Eroarea are relevanță logică pentru că se referă la adevăr, nu la bine și rău care alcătuiesc câmpul de acțiune a eticii. A scrie că 2+4=5 este eroare ce provine din încălcarea unei prescripții a aritmeticii și nu o greșeală. Nu poți merge la spovedanie și să soliciți preotului iertarea pentru erori de acest gen. În mod curios, în știință, deci acolo unde își află locul, eroarea poate fi sursa unor descoperiri importante. Așa au apărut teflonul, plasticul, cola, penicilina, etc. Ce este de fapt geniu? Ne spune Noica: „ În definitiv s-a numit geniu (și există o genialitate și a naturii dacă știm să o surprindem) tocmai cel care prescrie alte legi, fără a ni se spune întotdeauna că geniul s-a născut din substanța mediului său extern, pe care l-a prefăcut în mediu intern, într-o măsură atât de puternică, încât a sfârșit prin a face din sine un mediu extern pentru alții și alte realități.” Louis Pasteur constată: „Șansa favorizează mințile pregătite'', ceea ce ne spune că dacă erorile pot duce la descoperiri nu înseamnă că orice eroare duce la o descoperire și nici că oricine este în stare să sesizeze și să fructifice drumul favorabil pe care, posibil, îl deschide o eroare. Aceasta pentru că eroarea poate ascunde în sine un adevăr viitor.
Eroarea poate lua forme de mare diversitate și semnificații atașate fiecărui domeniu în care se manifestă:
– în științele exacte – provine din lipsa de atenție, grabă, distracție (îndemnul „fii atent!" pe care profesorul îl adresează repetitiv elevilor nu este de prisos, ci reamintește valoarea atenției în prevenirea erorilor, faptul că neglijarea detaliilor poate conduce la rezultate nedorite), din erori de tipar, sau din neștiință. Maurice Lecat, a scris în 1935 o carte în care a adunat cele mai semnificative erori, mai ales de calcul;
– de interpretare – provin din încălcarea, ignorarea sau cunoașterea limitată a principiilor hermeneuticii. Citarea inexactă, traducerea deformată, ignorarea contextului imediat, jocul de cuvinte, exagerarea sunt cele mai utilizate modalități de falsificare a interpretării textului biblic de pildă, deci de producere de erori;
– voluntară – sunt construite cu scopul de a înșela, de a promova interese personale adverse locutorului, de a manipula, fie prin folosirea unor argumente false, fie sprijinindu-se pe trucuri intelectuale. Eroarea, ca și greșeala de altfel, este componentă a ansamblului mecanismelor de apărare psihicăOr it can be approached deeply, in which case one relates the vizând diminuarea reacției de distres prin particularitatea de a fi procedură cognitivă, modalitate de prelucrare a informației cu valență negativă;
– logică – este domeniul logicii în care se definește, explică șiexemplifies ways in which unsound arguments can be made to appear exemplifică modalități de apariție, descoperire și evitare a erorii logicesound.. Deseori eroarea „se înfățișează ca o dureroasă înfrângere pentru intelect și ca o mare umilință pentru ce se străduiește să cunoască.” Mircea Florian consideră eroarea (din perspectiva logicii) un produs de valoarea căruia autorul său nu este conștient fiind convins de adevărul său. Confirmarea vine din situația în care doi oameni onești susțin afirmații contradictorii dintre care una, sigur, este eroare. Ambii sunt încredințați de adevărul susținerii lor și persistă în această susținere dorind să impună adevărul personal. În momentul în care eroarea este dezvăluită (conștientizată ca atare), sau este construită conștient în scopuri retorice, judiciare, manipulatoare, ea își pierde calitatea de eroare transformându-se în fals. De aceea logica folosește cuplul adevăr-fals și nu adevăr-eroare. Atunci când se pronunță asupra unei judecăți declarând-o falsă, logicianul se află în fericita situație de a dezvălui eroarea care, astfel, nu mai este eroare, ci fals. Iar dacă este falsă nu mai este nici judecată, ci o simplă propoziție. Fiecare teorie care eșuează la un moment dat, deși a fost considerată adevărată mult timp, este un exemplu concludent al deficiențelor de raționare promovate de autorul său, la momentul creării sale, ca adevăruri. Putem accepta prin urmare că istoria științei este și o nesfîrșită lecție de logică.
Eroarea evidențiază prezența unui dublu dezacord fiecare generând un tip de eroare pe care filosoful ieșean le numește „eroare- limbaj” și „eroare-cunoștință”:
– între formulări și realitate, atunci când expresia nu exprimă adecvat realitatea pe care o desemnează. Autorul apelează sau se lasă purtat de disponibilitățile pe care le incumbă orice cuvânt și formulează fără discernământul care ar asigura adevărul. Aici limbajul sau, mai precis, utilizarea lui, este cauza erorii;
– între două formulări care fiecare se referă la câte o situație obiectivă, de același fel, plasate însă diferit pe axa timpului. Eroarea este evidentă prin comparația celor două formulări, prima de regulă fiind eroarea îndreptată prin a doua. Progresul în cunoaștere este un reazem de nădejde în a susține cu certitudine cele de mai sus.
Eroarea, metaforic vorbind, reprezintă cadavrul neconstatat legal al judecății pentru că dacă judecății îi este propriu adevărul, adică tocmai esența calității sale, ceea ce face să fie vie, cadavrului îi lipsește esența vieții, adevărul ei, pulsația biologică. Odată constatat legal decesul, cadavrul devine un fals al omului viu și deci trebuie îngropat pentru a nu tulbura desfășurarea vieții. Avocații nu fabulează (construiesc falsuri) pe marginea adevărului clar prezent în proces (furt, viol, crimă, evaziune, etc.) cu scopul de a influența judecata corectă a judecătorului și a măslui adevărul?
În ordinea logicii, mai departe, putem vorbi de minciună. Ea reprezintă un fals provocat, intenționat, o redare voit neadevărată a realului, este „vacanța adevărului” (Blaga Lucian). Mincinosul poate exprima tot atât de bine contradictoria formulării mincinoase pentru că adevărul îi este la îndemână. Sfântul Augustin spune: „prin intenție și nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuși, trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte… Se poate minți spunându-se adevărul… A minți înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenția de a înșela.” Analiza resortului care face posibilă minciuna, scopul producerii ei, caracterul său drept sau nedrept (juridic), bun sau rău (etic), ajungerea la situația de confabulație (mitomanie), sunt teme importante pentru psihologie, drept, filosofie și sociologie nu și pentru logică.
Greșeala și eroarea, din perspectiva posibilităților pe care le furnizează, se aseamănă. Ambele sunt tentative de conformare eșuate în situația nașterii lor involuntare. În știință și în acțiunea socială pot fi considerate ca închideri ce incumbă o dublă potențialitate: închid alte manifestări ale posibilului și/sau deschid manifestări ale acestuia. Succesul viitor este, uneori, pregătit tocmai prin greșeli sau prin erori, de regulă involuntare.
Greșeala și eroarea, prin sursele și manifestările lor, demonstrează cu prisosință că aparțin oamenilor, nu gândirii lor, ci exteriorizărilor lor lingvistice, acelor oameni pe care-i întâlnim pe stradă, în localuri, în propria casă sau aiurea și cu care intrăm în varii relații. „Preponderența copleșitoare a oamenilor nu s-au decis în mod liber ce to believe, but, rather, have been socially conditioned (indoctrinated) into să creadă, ci, mai degrabă, au fost social-condiționați (îndoctrinați) în credințele lor. Ei sunt They are unreflective thinkerstheir belief gânditori nereflexivi. Their minds are products of Mințile lor sunt produse de forțe sociale și personale pe care nu le înțeleg și nu le controlează.Their personal beliefs are often based in prejudices. Convingerile lor personale sunt adesea bazate pe prejudecăți. Gândirea lor estesocial and personal forces they neither understand, control, nor concern în mare parte formată din stereotipuri, caricaturi, Theirthinking is largely comprised of stereotypes, caricatures, oversimplificatiosimplificări, sweeping generalizations, illusions, delusions, rationalizations, false generalizări zdrobitoare, iluzii, raționamente false, dilemmas, and begged questions. dileme și permanente întrebări. Their motivations are often traceable to Motivațiile lor sunt adesea direcționate de irrational fears and attachments, personal vanity and envy, intellectual temeri iraționale, vanitate și invidie personală, arrogance and simple-mindednessaroganță și naivitate. These constructs have become a part of Aceste caracteristici au devenit o parte a their identityidentității lor”. O astfel de poziționare garantează eficiența funcțională a sistemului lor cognitiv atașat operării cu euristici și modele generice, detașat de analize sistematice, chiar și în situația confruntării cu fenomene simple. Sunt limpede descriși și dezvăluiți aici gânditorii necalificați sau novice.
5. Erori în demonstrație
Am arătat în paginile anterioare în ce constă întemeierea prezenței într-o carte de logică a erorilor în raționament, deci a falsului logic. Păstrăm cele spuse ca valabile și în cazul demonstrației dar completăm cu următoarea susținere: studiul erorilor în logică în general este asemenea studiului viciilor viețuirii pe care trebuie să le cunoaștem pentru a ști cum să ne ferim de ele cu speranța de a ne prelungi viața.
În logică eroarea viciază calitatea demonstrației, atrăgând atenția asupra posibilității renunțării la utilizarea corectă a gândirii cu rezultate dezastruoase asupra capacității de a stabili adevărul. Atunci când eroarea este introdusă cu bună știință, de exemplu cu scopul de a împlini resursele discursului retoric, adică de a persuada până la manipulare, produsul respectiv de gândire căruia-i este proprie eroarea iese din sfera logicii pentru că, în fond, normativitatea impusă raționamentului este părăsită, fiind altceva, adică fals logic.
Erorile în demonstrație (Atenție! Existența unei erori face astfel încât formularea ce s-a voit demonstrație să-și piardă această calitate) pot fi, după implicarea creatorului demonstrației:
– intenționate – se numesc sofisme. Fiind produs cu intenție, sofismul este rezultatul unei duble culpabilități din partea autorului său: una de ordin logic – nesocotirea regulilor acesteia și una de ordin moral – încălcarea fără regret a normelor morale. Sofiștii fac apel la calități plastronante (de la plastron = partea din față, garnitură, detașabilă, a unei cămăși sau bluze, un adaos care ascunde, maschează sau ține locul a ceva) pe care le dobândesc prin studiu asiduu și care le permit să înșele pe cel credul;
– neintenționate – se numesc paralogisme. Kant caracterizează paralogismul astfel: „constă în falsitatea unui raționament din punctul de vedere al formei, oricare i-ar fi, de altminteri conținutul. (…) un asemenea raționament vicios își va avea fundamentul în natura rațiunii omenești și va cuprinde în sine o iluzie inevitabilă, dar nu insolubilă.”
Erorile pot interveni în fiecare din cele trei elemente componente ale structurii demonstrației și se produc prin încălcarea regulilor de construcție a judecății, raționamentului și demonstrației. Demonstrația este astfel ruinată. Descoperirea erorilor în formulări docte (întâlnite în cărți cu pretenții de știință) sau mai puțin docte (în comunicarea uzuală) favorizează o bună interpretare a realului prin evidențierea clară a lui „așa nu este corect” (adevărat, valid) și ocolirea interpretărilor false. Calitatea de a descoperi erorile și, totodată, de a nu le formula, evidențiază competența logică, includerea în rândul gânditorilor calificați/experților, ceea ce echivalează cu capacitatea de a despărți scheletul demonstrației de limbajul care-l îmbracă. Procedeul la care recurge posesorul acestei competențe este asemenea celui folosit de radiolog care, prin tehnica sa, descoperă oaselor făcând abstracție de straturile învelitoare.
Semnalez faptul că în cărțile de logică sunt prezentate exemple de erori în demonstrații. Dacă avem în vedere cele de mai sus constatăm că de fapt majoritatea nu sunt erori în demonstrație, ci în argumentare. Asupra acestora ne oprim în paginile următoare.
Bibliografie
Aristotel, Respingerile sofistice, în Organon IV, Editura Științifică, Buc., 1963.
Botezatu Petre, Introducere în logică, Vol. 2, Editura Graphix, Iași, 1994, p.193- 210.
Enescu Gh., Fundamentele logice ale gândirii, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc.,1980, p.271-276.
Enescu Gh., Dicționar de logică, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1985.
Mihalache A., Riscul declinului, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1994.
Mateuț Gh., Mihăilă A., Logica juridică, Editura Lumina Lex, Buc., 1998, p. 246-251.
Gherghina Sergiu, Miscoiu Sergiu, Miturile politice în România contemporană, Editura Institutul European, Iași, 2012.
VI. PROBLEME LOGICE ȘI PSIHOLOGICE ALE ARGUMENTĂRII
1. Logic și psihologic în argumentare
2. Ingrediente psihologice în structura și funcționalitatea argumentării
3. Erori în argumentare
1. Logic și psihologic în argumentare
Cercetarea problematicii argumentării nu este nouă. O găsim prezentă în opera lui Aristotel (Retorica și Topica) fără ca el să fie inițiatorul analizei acestei problematicii. Sub aspecte diferite, referiri la argumentare găsim și în scrierile retorilor (Tisias și Georgias) care au trăit înaintea Stagiritului.
Pentru a-și dezvălui complexitatea argumentarea a fost țintită în cultura antică din trei direcții, tot atâtea arii culturale cu o puternică dezvoltare în acele timpuri:
– retorica – evidențiază posibilitățile pe care le oferă argumentarea în influențarea auditoriului, argumentele fiind doar mijloace care facilitează accesul la realizarea scopului;
– dialectica (termenul a primit semnificații diferite odată cu evoluția filosofiei. La acel timp semnifica arta de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr) – se ocupa de analiza critică a disputelor verbale, de întemeierile lor și de construcția acestora;
– logica – privește argumentarea din perspectiva modului în care adevărul premiselor factuale garantează adevărul tezelor de susținut dar și de gradul apropierii de adevăr a tezelor respective.
Nu este oare suficientă demonstrația pentru a susține adevărul ? De ce este nevoie de o altă modalitate de întemeiere pe lângă demonstrație ?
Demonstrația, oricât ar fi de savantă, are câteva minusuri:
– nu toate formulările pot fi demonstrate chiar dacă sunt asertorice, înscrise deci în limitele adevărului și falsului. Putem demonstra că înălțimea unei biserici poate fi măsurată fără să folosim scara care ne permite să întindem ruleta de la baza sa la vârful său sau alt mijloc de măsurare mai sofisticat, ci numai un simplu băț de un metru lungime. Ne ajută teoria triunghiurilor echivalente. Nu putem însă demonstra teze de genul:
– Psihologul îl ajută pe pacientul dezechilibrat psihic
– Uniforma la elevii din învățământul preuniversitar are un rol educativ benefic, și, în general, formulările axiologice, de valoare sau formulările decizii de ordin politic luate în funcție de contexte pe principiul „celui mai mic rău”, (adică formulările verosimile sau probabile) au același statut, nu intră în sfera demonstrației. În toate aceste situații este necesară intervenția argumentării;
– nu este ușor inteligibilă. La tribunal, la cabinetul terapeutic al psihologului, în clasa din școală, în reclamă, se cere altceva decât demonstrația, chiar dacă ea este posibilă, pentru că în aceste locuri relația dintre cei implicați nu presupune doar aflarea adevărului, ci și convingerea, chiar adeziunea la ideile expuse. O formă mai ușoară, inteligibilă și preferată de către cei mai mulți, este argumentarea. Cum putem demonstra celebru efect placebo pe cale rațională? Efectul (se produce numai la placebo reactivi, adică la oamenii dispuși să reacționeze pozitiv!) pilulei administrate nu constă în însușirile ei farmaceutice (când este un fals medicament se numește placebo inert), sau în utilitatea ei dovedită pentru cazul respectiv (când este medicament se numește placebo activ), ci în convingerea (credința) bolnavului că respectiva pilulă are efect, lucrează;
– utilizează exclusiv mijloace logice. Nu toți oamenii și fiecare dintre ei, sunt dispuși permanent să caute adevărul, mai ales prin demonstrații lungi și plictisitoare și nici să-l utilizeze în toate împrejurările, ci se limitează la neproblematic. Argumentarea este în măsură să împlinească scopul propus.
Aceste neîmpliniri ale demonstrației evidențiate prin confruntarea ei cu complexitatea comportamentului verbal și decizional al oamenilor, au obligat spiritul uman să gândească și la alte modalități prin care se pot realiza convingerea, modificarea atitudinilor, obținerea ascultării, “capturarea” destinatarului și fixarea lui în mrejele crezului exprimat de propunător. Așa s-a ajuns la argumentare. Ea fructifică disponibilitățile multiple de care dispun oamenii pentru a procesa informația și rezolvă sumedenie de probleme practice.
A argumenta nu se identifică cu a demonstra, sunt diferite fără a fi în divorț ireconciliabil. Concluzia unei demonstrații se impune prin forța premiselor și corectitudinea logică a demersului realizat, deci nu poate fi contestată, pe când în argumentare nimic nu este definitiv mereu solicitând alte argumente sau reconfirmarea celor deja aduse în sprijinul tezei. Demonstrația este constrângătoare, cu caracter obligatoriu, ea impune, pe când argumentarea nu presupune constrângerea, ci libertatea alegerii și chiar îndoiala. Prin aceasta ele se deosebesc. Structura celor două forme de întemeiere, faptul că se finalizează printr-o concluzie sau pleacă de la ea, regulile care sunt în proprietatea logicii le aseamănă fără să le identifice.
Argumentarea este o formă de întemeiere în care promovarea unei concluzii deși nu depinde numai de necesitatea logic-formală, o cuprinde pe aceasta cu necesitate. Aspectul logico-formal alcătuiește perspectiva de analiză interesantă pentru logică, fără însă să neglijeze globalitatea actului argumentării. De aceea, argumentarea nu face parte strict din logica formală, ci din logica aplicată. În dezvăluirea completă a argumentării, logicii i se asociază, în principal, retorica dar și psihologia.
Fiind, în esența ei, o formă de comunicare interumană cu importante ingrediente logice, argumentarea constituie un mijloc discursiv-lingvistic important pentru realizarea sarcinilor profesionale ale psihologului. De aceea, însușirea problematicii argumentării și formarea deprinderii de a o utiliza, reprezintă imperative ale formării profesionale a psihologului.
Argumentarea aduce deci în fața celui care o cercetează o problematică de mare diversitate în care este inclusă, cu o pondere semnificativă, problematica proprie logicii. Problemele logice ale argumentării sunt cele pe care le avem aici în vedere corelate, dacă ținem seama de intenția cărții, cu problemele sale psihologice.
Astăzi, teoria argumentării a căpătat adâncimi nebănuite în trecut, ea uzând de logica modernă cea mai sofisticată. Cineva scria că dacă argumentarea ar rămâne la nivelul silogisticii, baza logicii formale, este ca și cum ai face agricultură modernă arând cu plugul de lemn. Adevărul este de partea autorului numai dacă avem în vedere necesitățile de cercetare a problematicii argumentării și utilizarea ei sofisticată. Psihologul nu tinde spre asemenea performanțe, munca lui nu necesită aceste dimensiuni ale argumentării astfel încât, asemenea avocatului sau medicului, nivelul argumentării care are drept temelie logica formală este suficient.
Argumentarea este deci o formă complexă a comportamentului uman relațional utilizată explicit pentru efectele sale previzionate (formează, consolidează sau zdruncină convingeri, obține ascultare, provoacă adeziunea, etc.), realizate doar atunci când ea împlinește caracteristicile care-i dau calitatea. Aceasta depinde în mare măsură de proprietățile dimensiunii sale logice.
Argumentarea topește în sine trei aspecte esențiale: psihologic, logic și lingvistic. Construită cu ajutorul limbajului (repertoriul expeditorului argumentării trebuie să fie compatibil cu al destinatarului), argumentarea presupune importante dimensiuni psihologice (țin de caracteristicile publicului și ale emițătorului argumentării, de pathos, adică de emoția și relația empatică cu auditoriul) dar și strict logice (face apel la gândire și respectă regulile și principiile logicii în construcția argumentelor și în realizarea legăturii dintre ele). Este cert deci că pentru a fi convingătoare argumentarea trebuie să nu neglijeze atât exigențele logice cât și pe cele psihologice.
Cicero avertizează, prin următoarea formulare ilativă deosebit de concisă, asupra calităților pe care este imperativ să le cumuleze acela care dorește să convingă,: ,,trebuie să-i pretindem ascuțimea de minte a logicianului, cugetarea filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria jurist consultului, vocea tragedianului și, aș zice, gesturile unui actor celebru.”
Mai jos sunt sintetizate, în paralel, ingredientele logice și psihologice ale argumentării:
Argumentarea poate fi construită astfel încât în conținutul său să domine fie componenta psihologică, fie cea logică; impactul asupra destinatarului poate fi, fie puternic psihologic și slab logic, fie invers. De pildă, în încercarea de a argumenta unui om matur necesitatea de a nu părăsi definitiv țara natală, dimensiunea psihologică a argumentării precumpănește asupra celei logice. În acest fel se produce o reacție de blocare/diminuare (uneori inconștientă, asemenea reflexului de apărare fizică ce vine în sprijinul protejării față de iminența contactului imprevizibil cu un obiect exterior) a forței argumentelor logice. Dacă însă urmărești să convingi un student de necesitatea de a se pregăti temeinic pentru formarea sa profesională atunci componenta logică are o forță superioară celei psihologice.
– Socrate spune în apărarea sa: „Nu mi se pare nici drept să te rogi de judecător și datorită rugăminților să scapi, ci se cuvine să-l lămurești, să-l convingi” (adică îi este peste demnitatea sa să se folosească de argumente pur psihologice, tocmai el, filosoful, care promova prin excelență argumentele logice). Rezultatul apărării sale a fost dezastruos: 251 din cei 501 judecători l-au considerat vinovat și l-au condamnat la moarte;
– în piesa lui William Shakespeare, Iuliu Cezar, găsim argumentarea lui Marc Antoniu bazată preponderent pe argumente care vizează afectivitatea. El reușește astfel să determine mulțimea să-l ucidă pe Brutus.
Teoria argumentării presupune și răspunsuri valabile la două întrebări: Ce argumentăm? și, În ce situații se impune să argumentăm ?
Ce argumentăm? Numai:
– teze încă neacceptate de către interlocutori;
– convingeri proprii necunoscute sau cunoscute parțial de cei vizați;
– teze cu caracter problematic.
În ce situații se impune argumentarea? Doar atunci când:
– încercăm să convingem interlocutorii de justețea sau întemeierea opiniei noastre;
– dorim să asociem sau să respingem participarea cuiva la o acțiune;
– o teză nu este unanim acceptată de cei vizați de argumentare.
Este cert că argumentarea trebuie raportată în mod explicit la demonstrație, comparată, adică asemănată și diferențiată de aceasta. Tabelul următor face o primă apreciere la adresa acestei probleme.
Alături de demonstrație și argumentare, un rol important în determinarea convingerilor și acțiunii îl joacă autoritatea. Ea desemnează capacitatea cuiva de a obține ascultare, supunere. Influența autorității se exercită prin constrângere și persuasiune (determină aderarea imediată spre deosebire de argumentare prin care aderarea se obține mai greu dar mai rezistent). Este important de știut că autoritatea nu oferă fundamentare, ci duce la îndeplinirea scopului prin solicitarea unor mecanisme proprii procesorului de informații a celui asupra căruia se exercită (frică, teamă, pasiune, etc.) atentând grav la demnitatea, autonomia și integritatea individului. Una dintre cele mai, simultan, contestate și acceptate autorități este cea divină.
Cumulate sau independente, demonstrația, argumentarea și autoritatea sunt surse importante în realizarea schimbării sau consolidării convingerilor, în înarmarea omului cu un conținut cognitiv, afectiv și atitudinal necesar în relaționarea socială. Cele trei sunt cuprinse deopotrivă în problematica psihologiei dar și a logicii, diferite fiind perspectivele din care sunt analizate.
2. Ingrediente psihologice în structura și funcționalitatea argumentării
Argumentarea poate să apară în forme lingvistice foarte scurte sau foarte lungi. O carte de pildă, este de la un cap la altul o argumentare a tezei pe care autorul dorește să o transmită cititorului. Un articol scurt de ziar, un panou publicitar ca și un discurs al politicianului prezentat în fața mulțimii sau camerelor de luat vederi vizează și reușește aceeași performanță. Oricât de diverse ar fi veșmintele cu care este echipată argumentarea pot fi decelate în conținutul fiecăreia dintre ele două componente care alcătuiesc structura argumentării: teza de argumentat și temeiul argumentării (argumente).
Teza de argumentat – este formularea pe care locutorul (creatorul și expeditorul argumentării) o oferă spre acceptare interlocutorului (individ, public). Pentru a fi ceea ce își propune să fie, o formulare teză trebuie să corespundă unor exigențe:
– să fie clară și distinctă, ceea ce înseamnă că trebuie ferită de obscuritate și ambiguitate. Tema unei prelegeri universitare este o teză de argumentat. Ea trebuie formulată astfel încât sensul său să fie limpede exprimat și să fie unic, nu suprapus cu altele din care studentul să aleagă;
– conținutul său să fie semnificativ pentru gândire sau acțiune. Tema prelegerii trebuie să subîntindă o problematică importantă ce aparține disciplinei respective și nu una anodină;
– să fie deschisă la interpretări diferite, adică să incumbe o dublă posibilitate: susținere și respingere. O formulare a cărui adevăr sau fals sunt evidente, am mai arătat, nu poate fi teză de argumentat.
Temeiul argumentării (argumente) – este cea mai importantă și mai dificilă parte a argumentării deoarece trebuie construită în totalitate de către creatorul argumentării. Teza este dată, regulile sunt cunoscute așa că rămâne, în scopul finalizării argumentației, evidențierea argumentelor necesare care reprezintă dovada, proba, valabilității tezei.
Numim argument un șir de afirmații din care una (concluzia) este prezentată ca adevărată întrucât decurge în mod logic din alte afirmații considerate adevărate.
Forma generală în care se prezintă o formulare argument este:
– unul sau mai multe enunțuri suport (premise);
– enunțuri concluzii care rezultă logic din premise;
– indicator logic care face legătura între premise și concluzii.
Exemplu: Studenții care pierd cărțile împrumutate de la bibliotecă le vor plăti majorat. Studentul Popescu a pierdut o carte deci o va plăti majorat.
Distingem:
– concluzia: o va plăti majorat
– indicatorul logic: deci
– premisa: restul formulării
Forma standard a argumentului este: premise conector concluzie. Ea nu este tabu fiind posibile și alte forme: concluzie ––- conector ––indicator logic. Practic, în argumentare, cele mai uzuale argumente au forma entimemei sau a epicheremei, deoarece silogismele complete plictisesc sau îngreuiază receptarea rapidă.
Ansamblul argumentelor formează schema argumentativă. Argumentarea nu apelează numai la argumente cu conținut strict logic (intelective), ci și la argumente emoționale (raționamente afective ce se formează prin suprapunerea unui lanț de trăiri afective peste un raționament intelectiv), cu un conținut ce vizează afectivitatea. Există la dispoziția celui care creează argumentarea argumente valide și nevalide, explicite și implicite, toate însă pertinente, adecvate, coerente și de forță.
În ceea ce se numește psihologia reclamei aspectele semnalate mai sus sunt evidente. Ea pleacă de la ideea că omul nu este exclusiv rațional, deci nu este, funcțional, o mașină perfect logică, dar nici un individ pur irațional și emoțional. În calitate de cumpărător decizia sa este dependentă nu exclusiv de argumente raționale (calitatea produsului, efectele sale asupra sănătății, necesitatea achiziționării, etc.; în unele situații, din cauza incertitudinii, acestea nu pot fi formulate), ci și de argumente emoționale (reclama construită astfel). Pe de altă parte, conștientizând structura „bicefală” a cumpărătorului, creatorii de reclame le construiesc ca melanj bine dozat cu ingrediente (argumente) de natură logică și emoțională. Studiile au demonstrat că preponderența raționalului sau afectivului în decizia de cumpărare este determinată strict de gradul de implicare (motivarea și gradul de educație deci nivelul contribuției raționalului într-un act de decizie) a cumpărătorului. „În situațiile de înaltă implicare, – constată Cătălin Zamfir – utilizarea argumentelor referitoare la atributele importante ale produselor (intelective – n. ns. D.P) tinde să fie mai influentă decât alte aspecte exterioare, ca, de exemplu, caracterul plăcut al reclamei, în timp ce în situații de implicare scăzută, dimpotrivă, acestea din urmă (argumente emoționale – n.ns. D.P) sunt mai influente.” Structura „bicefală” semnalată, în general la consumator, nu ocolește consumatorul de literatură. Fructificând această realitate, în cărțile care urmăresc să ateste o teză, autorii lor îngemănează cele două tipuri de argumente. După preponderența intelectivului sau a afectivului folosit în textul oferit, o diviziune a cărților cuprinde: cărți „serioase” și cărți „siropoase”.
Sunt posibile patru tipuri de temeiuri:
– necesar și suficient;
– necesar dar nu și suficient;
– suficient dar nu și necesar;
– nici necesar nici suficient.
În aceste condiții formularea argument trebuie să satisfacă trei criterii:
i. criteriul veridicității – înseamnă că argumentul (faptic sau logic: judecată, silogism) trebuie să fie:
– adevărat;
– într-o relație de condiționare cu teza. Un argument poate fi adevărat dar discordant cu conținutul tezei. În acest caz argumentul nu este valabil. De pildă, în argumentarea: Partidul la putere este necorupt deoarece a câștigat prin alegeri libere și democratice, deosebim:
Teza de argumentat: Partidul la putere este necorupt
Argumentul: Partidul a câștigat prin alegeri libere și democratice
Se observă că, deși argumentul este adevărat, el nu susține teza pentru că nu are o legătură de condiționare cu ea. Este clar că nu orice judecată adevărată se poate substitui unui argument și tot atât de clar este că nu orice judecată aflată în relație de condiționare cu teza este argument pentru teza respectivă (ea trebuie să fie și adevărată);
ii. criteriul suficienței – pretinde ca numărul argumentelor aduse în sprijinul tezei să fie suficiente, adică nici prea puține, nici prea multe, ci doar atâtea și acelea care conving pe cel căruia-i sunt destinate. Înțelegem de aici că nu există un număr fix pe care să-l recomandăm în construcția argumentării, numărul argumentelor fiind dependent de calitatea procesorului de informații a celui ce trebuie convins. Se deduce de aici că realizarea acestui criteriu, în situația în care adresantul argumentării este un grup numeros și scopul este realizarea convingerii la fiecare, întâmpină dificultăți majore. Sunt convins, ca să dau un exemplu simplu, că numărul argumentelor pe care le folosesc și pe care fiecare dintre dumneavoastră le-ați audiat la un curs de logică sau le-ați citit din această carte aduse în sprijinul tezei potrivit căreia psihologicul este implicat în argumentare, este interpretat de către dumneavoastră, diferențiat, ca fiind fie insuficient (Nu m-ați convins !), fie suficient (Așa este !), fie prea mare (Ultimele argumente sunt de prisos. M-ați convins dar m-ați obosit și plictisit !).
iii. criteriul acceptabilității – se referă la faptul că o formulare, chiar dacă îndeplinește criteriile anterioare poate fi în situația de a nu juca rol de argument. Aceasta pentru că ea trebuie să fie „pe placul” destinatarului. Dacă ținem seama de faptul că omul vede mai mult ceea ce are în spatele ochilor decât în fața lor, adică, altfel spus, acceptăm ca rezultat al percepției doar ceea ce se include în cadrele noastre conceptuale, atunci înțelegem la ce se referă acest criteriu.
Când, sau prin ce o formulare devine argument valabil? Govier Trudy încearcă să deslușească tainele acestei probleme. El aduce în atenție, ca fiind necesare, cel puțin patru caracteristici cu care trebuie înzestrată formularea pentru a fi acceptată:
– este un adevăr necesar;
– face parte din spațiul cunoașterii comune;
– reprezintă o mărturie credibilă;
– sursa sa este o autoritate în domeniul pe care-l subîntinde teza de argumentat.
Legat de criteriul acceptabilității, Govier introduce și criteriul carității, ceea ce înseamnă situarea pe o posibilă maximă înțelegere/amabilitate față de construcția argumentativă ce se prezintă, în folosul întreținerii comunicării. Respectarea acestui criteriu are mai mult o relevanță practică decât una teoretică.
Formulări de genul „Legea este lege” sau „Femeia tot femeie” folosite în argumentare pot fi înțelese și acceptate dincolo de caracterul lor tautologic. Termenii repetați au semnificații diferite ceea ce dă relevanță afirmației.
În construcția argumentării nu trebuie omise următoarele:
– cu cât este mai mare încrederea într-un fundament al unei teze de demonstrat cu atât va fi mai mare pierderea de încredere în acesta când fundamentul este dovedit eronat;
– cu cât este mai mare încrederea acordată unui argument, incompatibil cu un alt argument, cu atât mai mult va crește încrederea în cel de al doilea, atunci când rivalul lui este dovedit eronat;
– sunt două tipuri de argumente: deductive și inductive, cu următoarele caracteristici:
Cele trei criterii evidențiază în mod clar că în argumentare „locuiesc” împreună, în mod necesar, logicul și psihologicul. Primul este exclusiv logic, ultimul este exclusiv psihologic, pe când cel din mijloc le cuprinde pe amândouă. Explicațiile de mai sus cred că sunt suficiente pentru a accepta acest adevăr.
Regulile de argumentare (fundamentul argumentării) sau tehnica utilizării argumentelor – semnifică modul în care sunt corelate teza cu argumentele și acestea între ele. Se folosesc regulile demonstrației deja precizate în paginile anterioare dar și alte modalități pe care retorica le aduce în atenție. Literatura de specialitate include regulile de argumentare în conținutul structurii argumentării. Cred că este în eroare. Ele nu evidențiază structura, ci funcționalitatea argumentării jucând rolul, anatomic vorbind, a nervilor și vaselor de sânge în corpul omenesc. Ele ne indică felul în care teza și argumentele nu se părăsesc rămânând stinghere, ci se leagă între ele pentru a garanta funcționalitatea sistemului numit argumentare.
Argumentarea ne apare acum ca un sistem de mare complexitate, a cărui funcționalitatea depinde și de calitatea structurii sale. Formarea gândirii în direcția perfecționării capacității sale argumentative necesită un proces îndelungat și metodic. Cercetările din domeniul psihologiei cognitive au demonstrat acest lucru. În condițiile actuale, când școala este tot mai mult populată de „nativii digitali”, de „generația net” psihologii iau în calcul foarte serios noi modalități de educare a copiilor în ceea ce privește capacitatea de a argumenta incluzând masiv resurse electronice, de mare diversitate și atractivitate: table interactive, liste de discuții e-mail, plăci electronice de discuții, wiki, bloguri, lumi virtuale 3D, conferințe audio-video. În acest fel spațiul pedagogic se lărgește considerabil facilitând utilizarea mai deplină a disponibilităților pe care le incumbă procesorul uman de informații pentru a evolua în formarea și perfecționarea capacității de a înțelege și produce argumentări valabile.
3. Erori în argumentare
Erorile sunt rodul construirii argumentării, voit sau nevoit, în discordanță cu criteriile, regulile, principiile proprii fiecărei componente a argumentării dar și a tehnicii de argumentare. Descoperirea lor este apanajul logicii fiind necesară prelucrarea, pe baza prescripțiilor logicii, a formulărilor cu pretenție de argumentare. Numai așa pot fi evidențiate erorile care viciază conținutul posibilei argumentări. Altfel, la prima vedere cum se spune, formulările par în regulă, conținutul sau construcția lor nu stârnesc suspiciuni.
Erorile care țin de judecăți și raționamente au fost prezentate în paginile precedente. Ele se numesc erori formale. Aducem în atenție câteva erori semnificative ce nu țin nemijlocit de operații logice (se numesc erori materiale), ci mai mult de păcălirea construcției corecte a argumentării, de, să le spunem, folosind o sintagmă mai puțin academică, „șmechereală logică”.
a. Abaterea atenției – se schimbă teza de argumentat în timpul argumentării.
b. Folosirea incorectă a termenilor/expresiilor:
– utilizarea unor definiții incorecte (definiții improprii prin care se includ/ exclud din sfera termenilor folosiți componente ce le/nu aparțin);
– ambiguizare – termenii sunt folosiți ambiguu, fără claritate, echivoc;
– amfibologia – o expresie sau o propoziție dintr-un argument este ambiguă din punct de vedere sintactic;
– accentul – în prezentarea argumentului se subliniază tocmai termenul, expresia care nu solicită acest lucru și se lasă în umbră cel care, în structura argumentului, este necesar să fie accentuat;
– diviziunea – un termen este folosit în mod colectiv în premisă, în timp ce în concluzie e folosit în mod diviziv (distributiv), adică se consideră că ceea ce este adevărat pentru întreg este adevărat și pentru fiecare dintre părțile componente;
– compoziția – un termen este folosit distributiv în premisă și colectiv în concluzie, adică se consideră că ceea ce este adevărat pentru fiecare dintre părți este adevărat și pentru întreg.
c. Împotriva omului (ad hominem) – discreditează argumentul făcând apel la lipsa de credibilitate a celui care-l promovează fiind astfel inversul apelului la autoritate. Este atacată persoana, cu scopul de a anihila argumentul. Cel vizat – se afirmă – este lipsit de erudiție, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventează medii rău famate, etc. (De regulă etichetele atribuite sunt dependente și concordante cu timpul istoric și locul geografic unde sunt lipite alcătuind un pachet dinamic în conținut, acceptat și penetrant momentan.) Argumentul său trebuie respins din cauză că este opinia cuiva cu reputație proastă. Dacă respectivul o prezintă ca adevărată, atunci ea trebuie să fie falsă. Se mai numește atacul la persoană. Se prezintă sub trei forme:
– abuziv (pozițiile de gândire ale proepinentului sunt explicate prin dimensiunea morală, prin accidente ale biografiei, etc);
– circumstanțial (atacarea argumentului se realizează nu direct prin contraargument, ci arătând că autorul argumentului urmărește doar interese personale atunci când susține argumentul respectiv);
– tu quoque (se invocă faptul că și oponentul a acceptat sau a respins odată argumentul susținut acum).
În oricare din aceste variante, ad hominem obligă la a aprecia adevărul unei concluzii în raport cu personalitatea autorului ei. Dar adevărul poate fi chiar de partea celui prezentat într-o lumină negativă ceea ce înseamnă că, în general, personalitatea este irelevantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanțele cuiva n-au nimic de-a face cu adevărul sau falsitatea afirmațiilor lui. Este clar că nu sunt întâmplătoare etichetări de genul: „sfânt în meserie și porc în viață” (T. Arghezi) sau „lepre cultivate” (A. Pleșu).
Forma standard este:
Teza: A face afirmația X
„Argument”: Lui A i se atașează/impută însușiri negative (fizice, morale, spirituale, comportamentale.)
Concluzia: afirmația X este falsă
Asemănător acestei erori este argumentum ad invidiam. În ad hominem nu se folosesc invective pe când în cel de-al doilea aprecierile evaluative la adresa partenerului de discuție sunt preponderent sub forma invectivelor adresate fie persoanei care apără argumentul („cadavru politic” sau ”președinte de paie” sunt sintagme de acest gen des folosite în campaniile prezidențiale. „ Actuala campanie politică începe cu mortul pe masă. Acesta nu este altul decât «cadavrul politic» Emil Constantinescu, principalul vinovat de dezastru Țării, mercenarul care a fost sfătuit, nu demult, să-și facă harakiri. România este condusă, pe față, de femeia-komisar Zoe Petre” – perora Vadim Tudor în campania prezidențială), fie ideilor sau argumentelor la care acesta face apel.
d. Apel la ignoranță (ad ignorantiam) – se acceptă ca argument o formulare a cărei contradictorie nu poate fi dovedită. Se consideră că o formulare nedovedită este falsă și, prin urmare, este adevărată formularea contrară.
Exemplu:
Teza: Fenomenele psihice paranormale sunt reale
Argument: Psihologii nu au demonstrat existența lor
Concluzia: Sunt închipuiri
e. Apel la majoritate (ad populum) – se consideră că asentimentul mulțimii/consensul la o formulare o transformă în argument valabil. Există două forme, după numărul și calitatea celor care formează majoritatea:
– snob recurs: majoritatea este alcătuită dintr-o elită dar nu în mod necesar compusă din oameni cu autoritate în domeniu;
Exemplu: Teza: Elevul Popescu a meritat nota 9 la psihologie.
Argumentul: Cei mai buni elevi din clasă sunt de acord că nota este corectă
Concluzia: Nota este corectă.
Se neglijează că și cei mai buni elevi nu cunosc teoria despre evaluare (docimologia), nu au competențe de evaluatori, convingerea lor fiind dictată de bunul simț și de experiență care, nu întotdeauna, sunt cei mai corecți și de încredere sfătuitori.
– bandwagon: majoritatea considerată cumulează toți componenții grupului. Exemplul de mai sus satisface și acest tip de eroare dacă în argument lipsește „cei mai buni” și are forma: „Elevii din clasă sunt de acord că nota este corectă.” Rolul juraților din tribunalele din SUA este de a se pronunța într-un caz, prin verdict, considerat adevărat pe temeiul faptelor și al susținerii lui unanime. Acest verdict contribuie la sentința dată de judecător ca argument. El poate fi fals, aspect contestat însă de o dispoziție din dreptul american care permite anularea sau revizuirea verdictului dat de jurați dar niciodată pe conținut, ci numai pe criteriul încălcării unor reguli procedurale.
Două aspecte trebuie avute în vedere pentru a contracara rolul de arbitru al adevărului jucat de consens:
– nu are în vedere că există și eroare (prostie) colectivă nu numai individuală. Psihologia socială descrie geneza și manifestarea acesteia;
– adevărul și falsul nu au drept măsură consensul. Este știut că în democrație, toate partidele clamează dorința de a servi poporul, opinia și voința sa colectivă (libertăți, salarii mărite, locuri de muncă, etc.) pe care le proclamă în forme diferite. Puterea și opoziția interpretează însă diferit și opus, prin fapte, consensul pe care-l consideră îndreptar de acțiune. Puterea consideră solicitările ca fiind erori, neîndreptățite, inadecvate momentului, imposibil de satisfăcut (consensul dorit este resimțit ca povară), pe când opoziția, dimpotrivă, consideră solicitările îndreptățite și demne de a fi puse în fapt (consensul este considerat ca obiectiv de atins). Lupta politică între cele două grupări are drept bază tocmai consensul lor: apărarea interesului public. Sintagma este considerată un argument irefutabil în argumentarea politică ea intervenind de fiecare dată când se urmărește, în discurs, întemeierea unei măsuri politice de orice natură. Faptul că măsura satisface interesul public este dovada corectitudinii, credibilității și utilității, caracterului ei salutar, pentru toți cetățenii destinatari. „Legea educației servește interesul public”, iată un exemplu al utilizării sintagmei ca argument în discursul politic. Fondul logic al argumentului este discutabil, el necesitând evaluarea consecințelor pe care legea o are asupra publicului. O analiză pertinentă a sintagmei „interesul public” din perspectivele logicii, psihologiei sociale și sociologiei scoate la iveală o serie de aspecte care nu o recomandă discursului politic. De aceea unii teoreticieni argumentează necesitatea suprimării ei.
Există opinii, aduse în logică de întemeietorii neoretoricii, considerate de marcă, după care argumentarea se poate dispensa de ideea de adevăr, validitatea unui argument fiind la discreția valorii publicului care acceptă argumentul. În acest fel o eroare în argumentare este transformată în argument valabil prin identificarea validității cu convingerea și prin substituirea validității logico-formale cu un aspect ce are importanță în certificarea validității (acceptarea) dar nu singur. Se transferă validitatea argumentului asupra unei chestiuni de adeziune și de vot omițându-se astfel realitatea faptului potrivit căreia argumente logic valide sunt neacceptate de audiență iar argumente logic invalide sunt acceptate (să ne gândim numai la ce se întâmplă în sălile tribunalelor!).
Tot atât de adevărat este că nu trebuie neglijat faptul că opinia majorității poate constitui un temei serios pentru formarea unui argument. Este cazul în care majoritatea este formată din membri specializați, profesioniști recunoscuți ai domeniului, experți.
f. Heringul roșu – se distrage atenția de la argumentul cel mai tare al adversarului lăsându-l neatacat. Numele erorii vine din practica vânătorilor, care, pentru a distrage atenția câinilor, târăsc pe urmele lăsate de vânat un hering roșu prăjit. Uneori, acest tip de eroare este identificat cu eroarea numită
g. Argument irelevant (Ignoratio elenchi) – se aduce în discuție un argument care, în sine, poate fi adevărat, dar nu este dovadă pentru teza de argumentat, ci eventual pentru o teză diferită. Astfel vorbitorul alege să ignore chestiunea despre care se discută și răspunde printr-un argument străin, irelevant pentru teza respectivă.
Exemplu: Teza: pedeapsa corporală în școli este ineficientă în motivarea elevilor la învățătură
„Argument”: ce părere ai despre elevii care nu învață? Ce se va întâmpla cu ei după terminarea școlii ? Părinții lor vor mai putea și vor mai fi dispuși să-i întrețină?
h. Apel la autoritate (ad verecundiam) – admirația sau încrederea într-o persoană recunoscută ca fiind celebră datorită rezultatelor sale certe. Competența sa într-un domeniu este extinsă ilicit la alt domeniu și folosită ca argument.
Exemplu:
Teza: Dumnezeu există
Argument: Einstein a crezut în Dumnezeu; lui îi aparține celebra și faimoasa expresie „Dumnezeu nu joacă zaruri”
Concluzia: Este adevărat că Dumnezeu există
Am arătat deja că astfel derapajul raționării este asigurat ajungându-se la prejudecăți. Descartes a fost primul gânditor care a semnalat acest pericol promovat cu nonșalanță în gândirea și practica scolastică admițând valabilitatea scepticismului, îndoielii. El îmbrățișează în cercetare metoda apriorității creditând-o în defavoarea metodei autorității.
În două situații supărător de frecvente, în cărți, este manifestă eroarea prin apel la autoritate:
– atunci când se recurge la citate. Numai pentru faptul că textul citat aparține unei somități în domeniu nu înseamnă implicit că reprezintă și dovadă a propriilor susțineri. Obiceiul de a prefața o carte poate conduce la aceeași eroare. Autorul prefeței este selectat dintre autoritățile domeniului care, de regulă, laudă textul. Lectura cărții ne convinge, uneori, de contrariu. Pentru edificare citiți prefața, semnată (este și autorul ei ?) Mircea Coșa, recunoscut economist, la: Coandă. L., Elemente de sociologie economică, Editura Expert, Buc., 2002, carte care, în realitate, este traducerea unei părți din celebra lucrare: The Handbook of Economic Sociology, Editor, Neil J, Smelser and Richard Swedberg, Princeton University Press, 1994;
– atunci când un străin sau chiar un român școlit începând prea devreme și timp îndelungat în Occident, scriu despre țara noastră iar textul lor este considerat în afara oricărei îndoieli cu privire la veridicitate. Sunt numeroase exemplele în care un nume, de regulă american, ori o diplomă certificată de o mare universitate din lume, sunt suficiente pentru ca posesorii lor să fie temei în argumentare. Autoritatea într-un anumit domeniu al cunoașterii nu este însă suficientă și determinantă în a autoriza și calitatea discursului cu privire la orice pe care-l promovează.
Un alt aspect demn de luat în seamă este încrederea pe care tot mai mulți oameni o au în experții promovați de media. Textul de prezentare a unui film documentar realizat de televiziunea canadiană CBS, demontează mitul experților și al consultanților din diferite domenii, insistând pe faptul că putem și este indicat să luăm propriile noastre decizii: „În societatea modernă, aproape toată lumea se bazează pe experți. Apelăm la ei pentru a decide cum să ne investim banii, cum să ne construim o afacere, cum să mâncăm sănătos, ce case să ne cumpărăm, cum să ne creștem copiii, cum să ne găsim un partener etc. Experți contabili, experți judiciari, experți tehnici, experți financiari, consultanți matrimoniali, psihologi și psihiatri – aceștia sunt peste tot și abia așteaptă să ne ofere serviciile de consultanță. Însă, de cele mai multe ori, acești așa-ziși experți nu fac altceva decât să ne comunice niște rețete prestabilite, care în cazul nostru nu se aplică, de cele mai multe ori. Ca s-o spunem franc, acești <profesioniști> vorbesc prostii de cele mai multe ori. Iar atunci se pune întrebarea firească: de ce îi mai ascultăm? În primul rând, acești experți sunt extrem de <seducători>. Ei ne lasă impresia că știu totul și că ne pot consilia în cele mai dificile probleme. În al doilea rând, lumea a fost invadată de experți din cauza exploziei mass-media, care se folosește de ei pentru a crea scenarii alarmiste sau pur și simplu pentru a-și umple timpul de emisie. De asemenea, experții au un succes imens și datorită faptului că îi scutesc pe oameni de efortul de a gândi și de a-și asuma propria responsabilitate.” Să luăm aminte !
i. Apel la pedeapsă (argumentum ad baculum = argument cu bățul – lat.). Eroare des utilizată în relațiile interumane. Forma sa generală este:
Dacă A se opune lui B ca fiind adevărat, atunci P
P este pedeapsa aplicată lui A
Prin urmare, B este adevărat.
Conștientizarea nocivității folosirii sale a determinat, în vremea noastră, o tot mai acerbă incriminare normativă, legislativă dar și de consens. Istoria este însă înțesată de exemple, unele considerate celebre, ale prezenței apelului la pedeapsă (fie amenințarea, fie folosirea pedepsei). Mai mult, o lungă perioadă a fost considerat ca singurul „argument” în măsură să certifice și să impună adevărul propunătorului în fața celui care –l respingea cu argumente reale. Evul mediu a excelat iar biserica și-a făurit un instrument, inchiziția, pentru a pune în aplicare apelul la pedeapsă. Sunt mai puțin cunoscute dar deosebit de relevante istoric, cazurile celor mai importante femei din acea perioadă: Hildegard von Bingen (1098-1179) care a scris lucrări importante în religie, medicină, biologie, muzică și Margareta Porete (1250/1260-1310), autoarea lucrării Oglinda sufletelor simple. Ambele, din interiorul bisericii, au intrat în conflict cu autoritățile ecleziastice ale vremii pentru îndrăzneala de a fi altfel decît le permitea femeilor biserica. Inchiziția a folosit apelul la pedeapsă pentru ambele. Niciuna nu a cedat însă accestui tip de eroare în argumentare. Pentru că a refuzat să nege propriile convingeri și să scoată din circulație cartea sa, Porete a plătitit cu viața, arsă pe rug, învinuită fiind de erezie, sinonimul terorismului de astăzi.
Concluzii finale
– argumentația se situează în zona opiniei (plauzibilului, posibilului) și al determinării contextuale. Ea este ancorată hic et nunc;
– argumentația este posibilă doar în contexte care îngăduie libertatea (în context totalitar dialogul este ștrangulat, argumentarea având aceeași soartă). Puterea, ideologia sa, și-au propus mereu să țină ofertantul de argumentare „legat de picior, indiferent cât de lung era lanțul și indiferent cât de înflorat era gazonul peste care îi permiteau să se plimbe.” ;
– argumentația pune într-o singură ecuație procedee de persuadare dintre cele mai diverse, situându-se astfel la interferența logicii, psihologiei, lingvisticii, pedagogiei, teoriei comunicării;
– argumentarea nu se realizează dacă se adresează:
– unui public la care nu se urmărește schimbarea sau consolidarea convingerilor;
– unui adept (cineva convins);
– unui interlocutor a cărui convingeri nu pot fi schimbate (fanaticul, de pildă, este opac la orice argument opus argumentelor care i-au consolidat convingerile. În afara convingerilor sale el transformă comunicarea într-un „dialog al surzilor”);
– punctul de plecare al argumentării este conceptul acord, obținut în practica argumentării pe baza faptelor, adevărurilor, prezumțiilor, valorilor, ierarhiilor și toposurilor (regulă foarte generală, îndeobște admisă, care face posibil un argument. De pildă: Eu nu cumpăr decât haine ieftine – se bazează pe corelația admisă de simțul comun al cumpărătorului, „a cumpăra – ieftin”). Acordul este realizat ușor dacă situația în dispută poate fi clarificată prin operații practice (calcul, măsurare, cântărire), dificultățile apărând când în discuție intră valori, principii. Pentru acestea, tehnicile ce permit atingerea acordului aflate la dispoziția oamenilor, sunt superficiale sau limitate.;
– sistemul argumentativ implică într-o măsură însemnată achizițiile logicii erotetice, a tipologiei și semanticii întrebărilor, apelul parcimonios la exigențele logice ale întrebărilor și răspunsurilor.
Cunoașterea problematicii argumentării nu este necesară numai psihologului, ci și omului obișnuit. „Inițierea în argumentare face parte integrantă din educarea cetățeanului – consideră G. Declercg – al cărui grad de libertate depinde de comprehensiunea și stăpânirea mecanismelor persuasiunii căreia îi este supus și pe care o exercită uneori inconștient asupra celuilalt.”
Obs. Am folosit alternativ cuvintele argumentație și argumentare pentru a atrage atenția că nu sunt diferite în conținut, ci identice (asemenea lui mental și mintal)! ele desemnând deopotrivă procesul dinamic de conectare a argumentelor în folosul realizării unui scop.
Bibliografie:
Aristotel, Retorica, Editura Trei, Buc., 2005.
Gavriliu Leonard, Mic tratat de sofistică, Editura Iri, Buc., 1996.
Gusti Dimitrie., Retorica pentru tinerimea studioasă, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1984, p. 133-142.
Mihai Gh., Papaghiuc Șt., Încercări asupra argumentării, Editura Junimea, Iași, 1985.
Marga Andrei, Raționalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Marga Andrei, Introducere în metodologia și argumentarea filosofică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.131-169.
Mureșan Marius, Exerciții de teoria argumentării și logică generală, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009
Popovici Dumitru, Opuscule filosofice, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2009, p. 63-75.
Quintilian, Arta oratorică, Vol.1, Editura Minerva, Buc., 1974.
Sălăvăstru Constantin, Mic tratat de oratorie, Editura Universității AIC, Iași, 2006, p.93-257.
Sălăvăstru Constantin, Raționalitate și discurs, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1996.
Walton Douglas, Fundamentals of Critical Argumentation, Cambridge University Press, 2006
VII. DIMENSIUNI LOGICE ȘI PSIHOLOGICE ALE EROTETICII
1. Obiectul și problematica Eroteticii
2. Psihologia și Erotetica
3. Dimensiunea logică a întrebării
4. Exigențe logice ale formulării întrebărilor
5. Dimensiunea logică a răspunsului
Bibliografie
În paginile anterioare, acolo unde am definit judecata, am scris: Este forma logică fundamentală în care se afirmă sau se neagă ceva despre ceva și care permite un act deliberativ cu privire la valoarea sa de adevăr sau fals fiindu-i proprie nota existenței. Am mai scris că judecata, obiect al logicii formale clasice, se rezumă la structuri lingvistice asertorice, pentru că numai asupra lor ne putem pronunța prin cele două valori de adevăr. Schema prezentată cu intenția de a aduce în qatenție structura logicii ne dezvăluie faptul că formulările întrebări și imperative formează obiectul unor logici ce se individualizează față de logica aserțiunilor. Logica întrebărilor și Logica imperativelor compun ceea ce am numit logica formală neclasică.
Practica relaționării umane prin comunicare evidențiază complexitatea formelor de adresare reciprocă, a enunțurilor uzuale, în care se amestecă, ordonând comunicarea, enunțurile asertive, interogative, imperative și exclamative. Toate acestea alcătuiesc un continuu cognitiv, fiecare dintre ele constituind teritoriu distinct, posibil de captat ca obiect al analizei proprii logicii. Zona interogativității își revendică individualitatea în continuul cognitiv, prin prezența în comunicare a dimensiunii incertitudinii (golul cognitiv), pe care o asumă. Extrasă din continuul cognitiv, prin expresiile sale, enunțurile interogative, zona interogativității formează obiectul de studiu al logicii întrebărilor. (Erotetica – numele vine de la cuvântul grecesc erotema care înseamnă întrebare).
1. Obiectul și problematica Eroteticii
Aristotel a descoperit și dezvoltat componentele logicii formale dar nu a neglijat cu totul problematica întrebării fiind, pe drept cuvânt, precursorul eroteticii. Figura de mai jos ne indică principalii contributori, de după Aristotel, la făurirea noii logici. Observăm aportul unui gânditor din Evul Mediu dar baza solidă, piatra de temelie, aparține lui Richard Whately, logician, economist și teolog englez. În 1826 el a publicat Elemente de logică cu care a trezit interesul pentru logică în Anglia.
Cel care a adus la cunoștința publicului și a relansat gândirea din perspectiva logicii cu privire la întrebare, inițiată explicit de către Whately, a fost compatriotul nostru Eugen Speranția. La Congresul internațional de filosofie a științei de la Paris din 1935 el a prezentat un material cu tema Observații asupra propozițiilor interogative. Proiectul unei „Logici a problemei” supunând atenției posibilitatea unei logici a problemei. O numește „Problematologie” și trasează îngroșat principalele teme ce trebuie avute în vedere în construcția ei.
Citim aici: „La drept vorbind, cunoașterea nu valorează decât atât cât valorează întrebările de la care pornește. Mai mult decât atât: adevărata cunoaștere nu constă atât în răspuns, cât în punerea necontenită a unor întrebări și în urmărirea necontenită a unor răspunsuri care vor da naștere unor noi întrebări.”
Întrebarea, consideră Speranția, este un proces mintal, din păcate însă puțin luat în seamă de logica tradițională deși importanța sa în cunoaștere este de netăgăduit, iar resursele pe care le incumbă și furnizează analizei din perspectiva logicii sunt, de asemenea, importante. Noua logică, logica neclasică, este datoare să reevalueze judecata interogativă integrând-o în obiectul său de studiu, construind astfel un nou teritoriu al logicii, Logica întrebării și răspunsului. Contribuția sa este notabilă, azi recunoscută de cei mai importanți creatori din acest domeniu al logicii; studiul la care am făcut referire mai sus este citat, de fiecare dată, ca deschizător de drumuri.
Maria Prior și Arthur Prior formulează necesitatea și problematica acestui domeniu a logicii și introduc termenul erotetic ce va rămâne în literatura de specialitate. David Harrah și Nuel D. Belnap, Jr. contribuie decisiv, prin studiile publicate în următorii ani, la consolidarea noului domeniu al logicii.
Inițiată de Aristotel, Erotetica își găsește făgașul și împlinirea, după cum se observă din figură, abia în secolul XX. Dacă în 1935, când Speranția publica articolul său, Erotetica era un „proiect”, în 1973, David Harrah constata: „Suntem foarte departe de a avea o teorie completă și adecvată a întrebărilor. Avem într-adevăr începuturile unei bune teorii și, în particular, avem mai multe cadre și temeiuri bune pentru o logică a întrebărilor.” In 1980, Petre Botezatu scria: „Au fost supuse discuției multe teme de erotetică, dar cercetările sunt abia la început, numeroase probleme nefiind încă clarificate.” De atunci până astăzi bibliografia acestui domeniu s-a îmbogățit simțitor.
Achizițiile Eroteticii și-au găsit aplicabilitate în varii domenii ale teoriei și practicii. Acest aspect situează Erotetica dincolo de preocupările teoretice sterile, ea nu este un corp de interpretări menit să bucure doar rațiunea pură, ci să contribuie la realizarea de construcții teoretice valide și a practicii sociale eficiente. Comunicarea, Hermeneutica, Teoria explicației, Sociologia, Psihologia, Metodologia științei, Diplomația, Dreptul, Educația sunt domenii ale teoriei și practicii în care, deja, Erotetica, nu numai că nu este nesocotită, ci este din ce în ce mai mult integrată și utilizată ca rezultat al înțelegerii și acceptării beneficiilor pe care le aduce. Studii de mare profunzime vizează construirea de sisteme informatice în măsură să producă întrebări și să ofere cele mai adecvate răspunsuri prin recuperarea sistematică a bogăției de informații stocată. Molla Diego și Vicedo Luis José apreciază că „Acest interes a crescut de la sfârșitul anilor 1980 pentru a deveni o necesitate urgentă. Factori decisivi în această sporire a preocupării sunt creșterea fără precedent a cantității de informații disponibile digitale, explozia în utilizarea calculatoarelor pentru comunicații, precum și creșterea numărului de utilizatori care au acces la toate aceste informații.”
Cele prezentate mai sus ne îngăduie acum să constatăm lipsa de unitate terminologică promovată în logică cu privire la numele sub care se ia în discuție problematica noului său domeniu. Enumerăm, fără să epuizăm, formulările uzuale împreună cu principalii lor susținători:
– Logica erotetică (M.L și A.N Prior);
– Problematologie formală (Eugeniu Speranția);
– Logica problemelor (Mario Bunge);
– Logica întrebărilor (Lennart Aqvist);
– Logica interogativă (Constantin Grecu);
– Logica întrebărilor și răspunsurilor (David Harrah).
Reținem că numele preferate sunt sinonime, adică expresiile, deși diferite, păstrează sensul unic. Aflată încă în copilăria sa, noua logică își caută nu numai consolidarea domeniului și problematicii, ci și a numelui. Autori diferiți recurg încă la aceste generice sinonime cu scopul de a nuanța mai bine intenția lor descriptivă și analitică. Vom folosi în continuare numele Erotetica.
Două concepte populează și crează corpul problematic al eroteticii: întrebarea și răspunsul. Cele două concepte sunt corelative, de putere egală presupunând ca necesară relația dialogală. Ele funcționează pe principiul condiționării reciproce, întrebarea impunând/pretinzând un răspuns, cea din urmă deschizând calea unei/unor noi întrebări. Răspunsului îi este proprie o relativă independență față de întrebare, amplitudinea, deschiderea și prezența lui fiind dependente nu numai de întrebare.
Întrebarea ca și aserțiunea, este o funcție cognitivă universală căreia-i sunt proprii particularități logice pe care logica formală clasică a refuzat să le ia în studiu. Funcția sa cognitivă este majoră, Noica apreciind că „Totul pleacă, în om, de la întrebare, la drept vorbind.” Ea este componentă a formelor de realizare a comunicării interumane și a relației om – mașină, rezultatul existenței problemelor, fiind forma lingvistică de exprimare a conținutului lor. Este, de fapt, cea mai precisă formă lingvistică de exprimare a problemei. Analiza lingvistică evidențiază că „în domeniul formării întrebărilor, limba română prezintă o diversitate de procedee de suplinire a sintaxei interogative cu sintaxa noninterogativă.” Sunt posibile deci întrebări și cu forme declarativă (Nu mi-ai spus nimic despre cursul de logică), exclamativă (Cum de n-ai aflat încă nota la examen!?) sau imperativă (Zii cu cine faci logica!). Atenție însă că nu orice formulare care se încheie cu semnul întrebării este întrebare. Petrov și Stoliar includ aceste formulări, aparent întrebări, ca „întrebări sintactic incorecte”. Exemplul la care recurg este edificator: „Se poate oare demonstra astfel?…. La această propoziție nu se așteaptă nici un răspuns. Ea afirmă (cu ajutorul cuvântului <oare>) că nu se poate demonstra <astfel>.” De aceia, cred că este corect să numim formulările care au calitatea întrebării, expresii erotetice. Rămâne deocamdată o propunere; în continuare, pentru a nu complica vocabularul obișnuit al Eroteticii, utilizăm termenul întrebare.
În esență, întrebarea/expresie erotetică este generată de un interes cognitiv fiind manifestarea lingvistică a acestuia într-o formă în care emițătorul și receptorul sunt complex implicați, ei participând deopotrivă cu contribuții ce nu pot fi neglijate și care o întemeiază fundamentând totodată nota corelativității produselor lor. Interesul cognitiv ce ia forma întrebării nu se limitează la ignoranța emițătorului ei și la încrederea în competența celui de la care se așteaptă răspuns, ci incumbă și aducerea la lumină a unor aspecte ale lucrurilor din care se hrănește întrebarea. Dar nu numai atât pentru că întrebarea are și forță de sugestie. „Întrebarea inerentă problemei – scrie L.Blaga – nu este numai expresia unei atitudini de curiozitate ce vrea să ghicească, de nedumerire ce caută un deznodământ, de mirare ce aspiră spre dezmirare, de căutare ce se dorește mântuită în finalul unei găsiri. Întrebarea (…) vine și ea cu termenii ei, cu un conținut intelectual al ei, acești termeni prefigurează într-o măsură răspunsul.”
Răspunsul este corelatul întrebării, el se formulează numai atunci când există o cerință expresă prin întrebare. Răspunsul are menirea să rezolve aspectele care au determinat întrebarea, să înlăture entropia, adică să împlinească scopul întrebării deschizând posibilitate unor noi întrebări.
Răspunsul este un produs al gândirii venit după ce aceasta a procesat întrebarea, este gândire formulată ce poate lua formele afirmației sau negației. Din această perspectivă, ca gândire formulată, răspunsul este studiat de logica formală clasică. Erotetica are în atenție numai legătura dintre întrebare și răspuns, determinarea lor mutuală (răspunsul nu poate fi analizat separat, așa cum, pentru a ne pronunța despre apartenența unui om nu-i suficient să-l numim cetățean, ci cetățeanul țării…, sau, cum scrie Collingwood: „Trebuie să fie bineînțeles că pentru mine, întrebarea și răspunsul – așa cum le concepeam eu – sunt strict corelate. O propoziție nu constituie un răspuns, sau în orice caz, nu poate să fie răspunsul corect la o întrebare la care s-ar fi putut răspunde într-un mod diferit. O propoziție foarte detaliată și particulară trebuie să fie răspunsul nu la o întrebare vagă și generală, ci la una la fel de detaliată și de particulară.”) ceea ce permite soluționarea corectă, din perspectiva logicii, a aspectelor complexe pe care le incumbă întrebarea.
Teritoriul asupra căruia se pronunță Erotetica privește deci întrebarea și răspunsul. Desigur că acestea sunt cercetate și de alte științe (lingvistica, psihologia, filosofia, teoria instruirii, sociologia, dreptul, etc.) însă perspectiva de analiză a fiecăreia dintre ele nu se suprapune cu cea adoptată de logică. Limitele și conținutul obiectului Eroteticii sunt încă discutate între logicieni. Încercând să articuleze obiectul unei posibile Logici a problemei, Lucian Blaga considera următoarele: „Orice viitoare disciplină ce-și va lua însărcinarea de a gândi o logică a problemei, va începe probabil prin recunoașterea unei prime și mari distincții ce trebuie făcute în corpul problemei, ca ansamblu de acte spirituale. În corpul unei probleme deosebim, chiar de la întâia vedere, termenii prin care se pune o problemă și termenii prin care se rezolvă problema. (…) Orice punere a unei probleme este punerea unei întrebări; orice soluționare echivalează cu un răspuns.”
Obiectul Eroteticii se rezumă la analiza din perspectiva logicii a celor două componente ale problemei, întrebarea și răspunsul, precum și a relațiilor dintre ele izvorâte din situarea lor corelativă. Ele se instituie justificat ca obiect al Eroteticii pentru că, fiind produse ale gândirii, furnizează un important potențial de analiză logică. „Punerea unei probleme și rezultatul rezolvării ei sunt doi poli care leagă într-un singur tot procesul gândirii productive, active (atât în sens științific, cât și în cel îngust practic).”
Problematica Eroteticii. Literatura de specialitate oferă un tablou de mare diversitate în ceea ce privește conținutul problematicii. Astăzi se confruntă încă opinii diferite în încercarea de a structura un cadru de analiză, dimensiunile esențiale ce trebuie avute în vedere și care, odată acceptate și soluționate, fac posibilă dezvăluirea obiectului Eroteticii. Lipsa unanimității pornește de la o singură sursă, înțelegerea neunitară a ofertei pe care întrebarea și răspunsul o pun la dispoziția logicii.
Eugeniu Speranția consideră că patru teme („cercetări”) sunt indispensabile în dorința de a face explicit obiectul Eroteticii:
cercetarea analitică – caracterizează și clasifică judecățile de tip interogativ;
cercetarea adecvării – corespondența dintre fiecare specie de propoziție interogativă și genul de răspuns adecvat;
cercetarea exhaustiunii – posibilitățile soluțiilor complete ale categoriilor diferite de întrebări;
cercetarea implicației – elementele răspunsului implicate în termenii răspunsului.
Observăm de aici că filosoful clujan a încercat să găsească cele mai semnificative căi prin care să deschidă posibilitatea soluționării obiectului noii logici. Făcând o sinteză a opiniilor exprimate de importanți logicieni (Aqvist, Apostel, Hintikka, Harrah, Botezatu, ș.a) cuprinși în lucrarea pe care o coordonează, Constantin Grecu aduce în atenție temele care nu pot lipsi din problematica Eroteticii:
– natura, structura și particularitățile logice ale întrebărilor și răspunsurilor;
– tipurile de întrebări și răspunsuri;
– raporturile logice dintre întrebări și dintre ele și răspunsuri;
– condițiile punerii corecte și ale soluționării întrebărilor;
– construirea unor limbaje logice speciale în care să se poată reconstitui întrebările și raporturile lor între ele și cu răspunsurile pentru a se evita neajunsurile limbajelor naturale.
2. Psihologia și Erotetica
Problematica întrebării nu se rezumă la dimensiunea sa logică. Ea oferă importante resurse pentru analiza psihologică. Între psihologie și erotetică, prin urmare există legături care elucidate contribuie la sporirea eficienței practice a fiecăreia dintre ele. Psihologul are nevoie de erotetică cel puțin tot atât de mult cât are nevoie de psihologie logicianul care se ocupă de erotetică.
Conținutul psihologic al chestiunii întrebării și răspunsului (al problemei deci) a fost adus în atenție atât de psihologi cât și de logicieni. Ei au făcut referiri exprese cu privire la dimensiunea psihologică a punerii problemei (întrebării) cât și cu privire la ceea ce se numește analiza întrebării și răspunsului din punctul de vedere al pragmaticii.
Întrebarea (punerea problemei). Conținutul psihologic al întrebării este masiv prezent și derivă nu din conținutul său propriu, din structura sa interioară, ci din faptul că este produs al gândirii. Implicarea omului, ca producător de întrebări, aduce iminent în atenție o componentă psihologică. David Harrah evidențiază perspectiva psihologică asupra întrebării arătând: „cel care întreabă știe exact care este problema și cum s-o exprime efectiv, el cunoaște mulțimea alternativelor posibile, știe că una dintre ele este adevărată, nu știe care, vrea să știe, crede că respondentul îl poate ajuta dacă-i pune o anumită întrebare.” În situația în care eliminăm omul ca generator de întrebări și ipostaziem produsul său lingvistic, întrebarea, într-o stare pură, atunci analiza este de competența logicii sau a filologiei.
Din perspectiva psihologiei întrebarea presupune participarea la elaborarea ei a:
unui set de interpretări arhivate;
conștiința caracterului incomplet, insuficient sau contradictoriu a interpretărilor arhivate;
operații ale gândirii determinate să funcționeze de voința de a depăși starea existentă;
coparticiparea unor componente psihice diferite de gândire cum sunt cele afective, volitive, atenția, etc.
Întrebarea apare deci ca urmare a existenței conștiinței incertitudinii, cognitive și obiective, adică „incompletitudinea și fragilitatea cunoștințelor relevante în raport cu un proces decizional specificat”(incertitudine cognitivă) și „raportul dintre cantitatea și calitatea cunoștințelor necesare luării unei decizii și cunoștințele pe care decidentul le deține în mod efectiv” (incertitudine obiectivă). Absența incertitudinii, dată, pe de o parte, de convingerea deținerii adevărului absolut, total și indiscutabil, (știu tot!) și, pe de altă parte, de absența informațiilor elementare necesare deciziei (știu nimic!), înlătură întrebarea și problematica ei psihologică. Înseamnă că întrebarea trebuie să beneficieze de anumite condiții. Notând întreg procesul care face posibil răspunsul cu ArBC, în care A=destinatarul întrebării și autorul răspunsului, B = creatorul și expeditorul întrebării, r = răspunde și C= necunoscuta întrebării, forma extinsă este: A răspunde lui B de ce (unde, când, pe cine, etc) C. Condițiile care fac posibil acest proces sunt:
a. B nu știe de ce (unde, când, pe cine, etc) C;
b. A știe de ce (unde, când, pe cine, etc) C;
c. A poate formula pe înțelesul lui B de ce (unde, când, pe cine, etc) C;
d. B acceptă formularea oferită de A.
Dimensiunea pragmatică a întrebării și răspunsului. Întrebarea și răspunsul presupun un cadru pragmatic, modalitatea prezenței lor fiind dialogul.
De aici derivă importante aspecte psihologice ale problematicii întrebării și răspunsului:
disponibilitatea psihologică a conlocutorilor de a participa la dialog:
– volitivă;
– afectivă;
– cognitivă;
– motivațională.
– caracterul voit sau nevoit al dialogului:
– propunătorul întrebării dorește cu adevărat răspunsul;
– cel care răspunde o face din obligație sau din complezență.
– caracterul relațiilor interpersonale între conlocutori:
– de superioritate;
– de inferioritate;
– de egalitate, de încredere și respect mutual.
– repertoriul cognitiv și de exprimare lingvistică a conlocutorilor;
– nivelul incertitudinii propriu întrebării asumat de destinatarul său declanșează la acesta mecanisme cognitive de mare complexitate ce contribuie la elaborarea și furnizarea răspunsului.
Toate aceste aspecte se regăsesc în forma și conținutul întrebării și răspunsului, participă efectiv la diviziunile și clasificările realizate în Erotetică (revin în paginile următoare asupra corectitudinii din perspectiva logicii a acestora), impun determinări logice ale formulării întrebărilor și răspunsurilor și își pun amprenta asupra caracterului relațiilor dintre întrebări și răspunsuri. Ele se manifestă, de asemenea, în calitatea și eficiența comunicării dintre oameni, aflați în relații proprii unor situații comune sau profesionale Cu alte cuvinte, pragmatica întrebării și răspunsului, a cărei esență este de competența psihologiei, se regăsește la diferite niveluri și cu accente de mare diversitate în sintaxa și semantica întrebării și răspunsului care sunt de competența logicii. Analiza acestor influențe este necesară și merită realizată pentru că o lespede este așternută încă peste ele în literatura de specialitate, ceea ce conservă un nedorit handicap analizei detaliată din perspectiva logicii.
Dacă ingredientul psihologic al întrebării și răspunsului, al legăturii dintre ele, nu este suficient de evident în analiza acestora din perspectiva logicii, tot atât de adevărată este și reciproca: ingredientul logic este și el condamnabil de nesocotit nu numai în psihologie, ci și în retorică, drept, sociologie și în alte științe în care analiza întrebării și răspunsului ar trebui să fie prezentă.
Psihologul are nevoie de Erotetică, aceasta completează și sporește competența sa de specialist în psihologie. Aducem în atenție cel puțin următoarele aspecte:
– în cercetare – psihologul este implicat în rezolvarea de probleme, în componența cărora situația problemă/întrebarea și soluționarea/răspunsul ei sunt nelipsite și deci necesare;
– în practica profesională;
– terapeutica psihologică. Procesul terapeutic (consiliere psihologică sau psihoterapie) presupune incizia spirituală realizată de psiholog în gândurile și sentimentele altei persoane, pentru a o înțelege și a o ghida în situații de dezechilibru psihic; este un proces extrem de complicat ce cuprinde oportunitatea de a vorbi, de a gândi, schimbul de informații între terapeut-client precum și purtarea unui dialog, adică de a formula întrebări și răspunsuri a căror adresare facilitează accesul reciproc la ceea ce fiecare este dator să ofere: apropierea și empatia psihologului față de client, pe de o parte, și disponibilitatea clientului de a se nudiza spiritual conform solicitărilor terapeutului, pe de altă parte. Implică, cum ar spune Noica, deopotrivă, ,,comunicarea și cuminecarea”;
– profesoratul. În situația în care psihologul este cadru didactic, stăpânirea problematicii Eroteticii este indispensabilă. Relația informațională dintre profesor și elev cuprinde numeroase aspecte de logică, psihologie și sociologie a întrebării și răspunsului pe care profesorul nu are dreptul să le neglijeze. Dimensiunea psihologică a implicării întrebării și răspunsului este de mare importanță, cu manifestări și efecte profunde asupra calității relației dintre profesor și elev mai ales în situațiile în care elevii au probleme. Unele dintre ele le-am dezvoltat într-o carte pe care o recomand cititorului, ceea ce mă determină să nu le reiau aici. Mulți alți gânditori s-au aplecat asupra acestui subiect. „Elaborarea logicii erotetice – scriu Petrov și Stoliar – prezintă un interes indiscutabil în lumina căutărilor actuale de perfecționare a procesului de învățământ prin întrebuințarea unor metode riguroase în pedagogie”, iar David Harrah aduce în atenție o serie de aspecte de mare importanță care justifică necesitatea ca profesorul să accepte și să facă uz la clasă de cuceririle Eroteticii.
3. Dimensiunea logică a întrebării
Studiile cu privire la întrebare din perspectiva mai multor științe și de pe platforme ideatice de mare diversitate au lămurit faptul că natura întrebării este multiplă: lingvistică, gnoseologică, psihologică și logică. În continuare ne propunem să extragem natura pur logică a întrebării deși nu putem eluda total globalitatea naturii sale. Se relevă trei aspecte care privesc întrebarea din perspectiva logicii: statutul, structura și diviziunea.
a. Statutul logic
– întrebarea, logic vorbind, nu se confundă cu propoziția care o exprimă. Solicitarea aceleiași informații poate lua forme de mare diversitate, adică propozițiile pot fi diferite, întrebarea asociată fiecăreia dintre ele fiind aceeași. De pildă, incertitudinea noastră în legătură cu ora desfășurării cursului de logică din ziua de marți, poate lua cel puțin formele:
i. Avem marți, de la 17.00 la 19.00, logică?
ii. Este adevărat că avem marți, de la 17.00 la 19.00, curs de logică?
iii. Care este valoarea de adevăr a propoziției „Avem marți, de la 17.00 la 19.00, logică”?;
– dacă întrebarea este judecată sau nu reprezintă o temă viu discutată și disputată în Erotetică.
Iată câteva dintre soluțiile prezente în literatura destinată problemei:
– este un act de gândire care provoacă apariția și stă în așteptarea unei judecăți (răspunsul). Este o solicitare adresată interlocutorului de a produce o judecată concordantă cu necunoscuta sa. Variantele acestei poziții sunt de mare diversitate;
– este o judecată obișnuită sau un tip de judecată diferit de cel analizat de logica clasică. La Eugeniu Speranția întrebarea este substituită adesea cu sintagma „judecată interogativă”. „Orice întrebare – scrie Speranția – se prezintă ca o judecată incompletă. Este o judecată care susține o relație între doi termeni, dar din care lipsește unul din elemente.”;
– este o entitate logică ireductibilă la judecată. Efortul inițiatorilor și adepților acestei poziții se îndreaptă spre descoperirea coordonatelor care permit reconstrucția personalizată a întrebării. Trecând prin exemplificări multiple, logicianul din Belarus, V.F. Berkov, autorul unei interesante lucrări intitulate Structura și geneza problemei științifice (1982), scria în 1972: „Analiza tipurilor de întrebări practic cele mai întrebuințate justifică presupunerea că întrebarea reprezintă o formațiune mintală cu o structură logică specifică. Existența acesteia este un argument important în favoarea admiterii întrebării ca formă de-sine-stătătoare a gândirii.”
Desigur că întrebarea nu poate fi identificată cu judecata, ea necumulând trăsăturile proprii judecății. (Vezi paginile anterioare!);
– valoarea întrebării este un alt subiect aflat în disputa logicienilor. Două poziții apar mai apăsat:
– adevărul și falsul sunt valori atașabile întrebării, adică sunt întrebări adevărate și false. Valoarea lor de adevăr este diferit întemeiată:
– fie pe adevărul presupozițiilor;
– fie pe adevărul răspunsului;
– corect (cu sens) și incorect (fără sens) sunt valorile atașabile întrebării.
Din perspectiva logicii formale numai judecata este dependentă de valoarea de adevăr. Nefiind judecată, întrebarea se situează în limitele corect-incorect. Cei care aduc în atenție valoarea de adevăr în analiza întrebării o privesc ca rezultat al valorii de adevăr a răspunsului sau al presupozițiilor. Adică, atunci când răspunsul este adevărat și întrebarea preia această valoare de adevăr. Similar, când toate presupozițiile (după unii doar unele dintre ele) sunt adevărate, întrebarea este și ea adevărată.
Structura întrebării.
Am arătat deja că întrebarea este rezultatul incertitudinii cognitive și obiective, a existenței unui gol cognitiv parțial, că ea este posibilă numai în situația în care informația despre ceva, fie nu ne aparține în totalitatea ei!, fie nu ne lipsește cu desăvârșire. Ea este posibilă deci, numai atunci când conștientizăm amplitudinea incertitudinii și dorim să o eliminăm sau să o reducem. Din această realitate izvorăște structura întrebării.
Cu alte cuvinte, fiecare întrebare cuprinde elemente cunoscute de către cel căruia-i este adresată și elemente necunoscute ce așteaptă să fie aduse la lumină prin răspuns. Aceste două componente le găsim sub nume diverse în opera diferiților autori. Astfel:
– Lucian Blaga scrie despre „zarea interioară” (cunoscutul) și „aria problemei” (necunoscutul destinat dezvăluirii);
– Eugeniu Speranția scrie despre „terminus quaerens” (cunoscutul) și „terminus quaesitus” (necunoscutul);
– logicianul polonez K.Ajdukiewicz aduce în atenție „datul întrebării” și „necunoscuta întrebării”.
La întrebarea: Ce este temperamentul? deosebim:
– datul întrebării (temperamentul – despre el este vorba) și
– necunoscuta întrebării (definiția/caracterizarea temperamentului – ceea ce solicită întrebarea). Extensia domeniului necunoscutei întrebării este dată de particula interogativă din cuprinsul întrebării (ce, când, unde, de ce, care, în ce fel, etc.); ea are un rol important atât în orientarea și limitarea conținutului cât și în valoarea răspunsului. Altfel spus, necunoscuta întrebării reprezintă baza logică a întrebării deoarece ea circumscrie aria din care este selectat răspunsul logic așteptat.
Pe lângă aceste două componente structurale mai este evidentă o a treia: domeniul de variație a necunoscutei întrebării sau generatorul întrebării. În întrebarea de mai sus generatorul este temperamentul (teza care descrie acest compus din componența procesorului uman de informații, nu compusul în sine). Această componentă a întrebării semnalează că o întrebare permite mai multe răspunsuri. În cazul nostru putem defini/caracteriza din perspective științifice diferite, iar în aceeași știință, de pe platforme paradigmatice diferite, etc. Este greu de făcut inventarul tuturor componentelor domeniului de variație. El evidențiază entropia întrebării. Cantitatea de informație pe care o furnizează răspunsul este dependentă de mărimea entropiei ce poate fi limitată prin simplificarea, precizarea întrebării. Întrebarea pe care am propus-o drept exemplu poate fi limitată prin reformulare: Ce este temperamentului din perspectiva psihologiei?.
A patra componentă structurală este presupozițiile, extrem de importantă, susțin cele mai multe studii de logică, atât în construcția întrebării cât și în determinarea valorii sale (adevărat – fals sau corect-incorect). La K.Popper găsim un exemplu care pare a fi edificator pentru a înțelege ce sunt presupozițiile. La întrebarea Cine trebuie să cârmuiască țara? sau, în varianta actuală, Care este scopul alegerii președintelui țării? cei solicitați vor alege între răspunsuri de genul ,,punerea în fruntea țării a celui mai bun”, ,,alegerea celui mai drept om în fruntea țării.” Presupozițiile întrebării sunt reprezentate de ideea că în fruntea țării trebuie să se afle un conducător capabil și drept și de ideea suveranității neîngrădite. Este normal ca, atunci când întrebarea este formulată astfel, să conțină asemenea presupoziții care să împingă la răspunsurile de mai sus. Popper ne arată de ce atât răspunsul, cât și presupozițiile întrebării sunt eronate. Presupozițiile acestea sunt erori pentru că nu țin cont de situația în care procesul alegerii conduce la desemnarea unui om rău în fruntea țării, în timp ce gândul oamenilor este îndreptat spre cel bun. „Aceasta duce însă la o nouă abordare a problemei politicii, pentru că ne obligă să înlocuim întrebarea: Cine trebuie să cârmuiască ? prin întrebare nouă: Cum am putea face să organizăm astfel instituțiile politice încât guvernanții răi sau incompetenți să fie împiedicați să cauzeze prea multe prejudicii.” În acest fel presupozițiile luate în calcul sunt alungate din întrebare.
Ne este simplu acum să acceptăm că întrebarea presupune existența unei aure care-i aparține în exclusivitate și în care locuiesc presupozițiile. Într-o formulare metaforică, sunt subsolul din care se hrănește sămânța întrebării pentru a rodi. Înțelegem deci presupozițiile ca fiind componente structurale ale întrebării, de forma interpretărilor, acceptate ca adevărate, ce fac posibilă/justifică întrebarea, dar care nu apar explicit în întrebare. Întrebarea: Mergi la cursul de logică ?, cuprinde o serie de presupoziții, în lipsa cărora întrebarea nu are sens:
– adresantul este student;
– în momentul respectiv orarul cuprinde cursul de logică și se desfășoară;
– participarea la cursuri este facultativă;
– adresantul obișnuiește să meargă la unele cursuri și să absenteze la altele;
– convingerea adresantului că cel desemnat să răspundă poate (este dispus, are informațiile necesare, îl privește întrebarea, etc.) răspunde la întrebare, etc.
Numărul mare al presupozițiilor care fac posibilă fiecare întrebare permite și gruparea lor. Exemplul dat ne oferă posibilitatea să ne aliem unora dintre logicienii care s-au ocupat de diviziunea presupozițiilor. Ei precizează că presupozițiile sunt:
– factuale și formale (H.S.Leonard). În cazul nostru, 1 și 3 de exemplu;
– primare și secundare (H.S. Leonard). În cazul nostru, 1 și 4;
– principale și secundare (P.Botezatu). Ca mai sus!;
– individuale și colective (L.Apostel). În cazul nostru, 1și 5;
– relative și absolute (Collingwood G. R). „O presupoziție este relativă dacă îndeplinește atât rolul de presupoziție în raport cu o întrebare, cât și pe acela de răspuns în raport cu o altă întrebare, în vreme ce, întotdeauna, o presupoziție absolută se plasează, în raport cu toate întrebările de care este legată, în postura unei presupoziții și niciodată în cea a unui răspuns… Presupozițiile absolute nu sunt verificabile… și nu pot fi derivate din experiență.”
De mare complexitate, presupozițiilor ca element structural al întrebării, au darul să ne lumineze deslușind taina ce le înconjoară și, totodată, ne fac să înțelegem de ce Noica susținea atât de, aparent abscons – dacă ținem seama că întrebarea, în mod firesc, revendică un răspuns menit să ne descătușeze din incertitudine,- că atunci „Când pui o întrebare, în schimb, luminezi lucrurile. Este vorba de o luminare a lor la propriu, o punere a lor în lumină, în sensul că deschizi un orizont, unde lucrurile pot apărea lămurit sau nu.” Socotim că Noica numește presupozițiile bogăția de nuanțe a întrebării. Blaga ne oferă o perspectivă de asemenea interesantă asupra presupozițiilor. El descoperă, în mulțimea lor, una mai importantă, „ideea propulsivă datorită căreia problema evoluează de la punere spre soluție, este un mod complex”. Blaga apelează la un exemplu edificator furnizat de Goethe. Noi vom apela la un exemplu din logică. Întrebare: De ce inferența prin analogie în cazul modelelor este certă? Răspuns: Pentru că duce la o judecată adevărată. Ideea propulsivă se desprinde din rândul presupozițiilor și este formulată astfel: modelul și obiectul real sunt izomorfe.
Nu suntem în eroare dacă subliniem că presupozițiile cuprind deopotrivă formulări cu caracter general (legi ale domeniului) și formulări proprii, specifice ale domeniului. Ambele contribuie la furnizarea răspunsului. Presupozițiile pretind de la răspuns să fie coerent cu ele (cu toate sau cel puțin cu o parte).
c. Diviziunea.
Lectura lucrărilor de specialitate ne permite să constatăm cel puțin următoarele:
– se vorbește de clasificare atunci când, sub raport logic, se recurge la diviziune;
– diviziunile sunt realizate după criterii ce țin de alte științe;
– se face apel la solicitările pe care sociologia, filologia, teoria deciziei, teoria comunicării, psihologia, psihanaliza, dreptul, didactica, etc., le impun prin criterii proprii care, satisfăcute, permit utilizarea diferențiată a întrebărilor în realizarea instrumentelor proprii de cercetare sau/și în practica specifică;
– se aduc în atenție, ca posibile, întrebări de mare diversitate: închise-deschise, directe-indirecte, de decizie-completive, semantice, retorice, capțioase, sigure-riscate, de aflat-de demonstrat, reale-premature și multe altele;
– „clasificările” subliniază de fapt dependența de calitatea răspunsului, de capacitatea de a solicita răspuns, de caracteristicile gramaticale, sau de forța de persuasiune a întrebării.
Concluzia care se impune și care ne depărtează de ceea ce se înțelege prin clasificarea întrebărilor frecventă în aceste lucrări, este următoarea: în cele mai multe „clasificări” dimensiunea specifică Eroteticii, adică natura logică a întrebării, este absentă.
De aceea putem accepta că, de fapt, Erotetica permite și solicită:
– dacă ne situăm pe poziția considerării întrebării ca fiind diferită de judecată, întrebările sunt corecte și incorecte (cu sens – fără sens; bine concepute – rău concepute, după alți autori);
– dacă se acceptă că întrebarea este, sub raport logic, judecată (noi ne detașăm de această perspectivă de analiză din considerente deja prezentate mai sus), atunci întrebările sunt adevărate și false (din perspectiva logicii formale).
Corectitudinea întrebării este o problemă de asemenea mult discutată, nu rareori cu evadări din spațiul logicii. De pildă, Gh. Enescu consideră că „O propoziție interogativă este corectă dacă satisface anumite supoziții:
– faptul supus interogării nu este absurd,
– cel interogat poate (măcar) în principiu răspunde.” Autorul face apel la domeniul la care se referă întrebarea, la calitățile și forma intelectuală a celui solicitat să răspundă. Este părăsită astfel esența analizei din perspectiva logicii, caracterul său formal. Dacă apelăm la criterii exterioare analizei din perspectiva logicii, atunci, abia atunci, merită să medităm asupra spuselor lui C.Grecu: „Clasificarea întrebărilor nu poate fi considerată o operație încheiată deoarece este mereu posibilă găsirea unor noi criterii după care se pot face clasificări. În plus, se pot face, și parțial s-au făcut, clasificări după criterii combinate, prin care se obțin tipuri complexe de întrebări.” Textul sugerează, din perspectiva logicii, nu posibilele diviziuni care cad în sarcina științelor, ci capacitatea întrebării (și implicit disponibilitatea logicii) de a se difuza prolific în științele care o fructifică.
Pe de altă parte, este greu credibilă ideea potrivit căreia clasificările a căror criterii sunt complexe generează întrebări de un anumit tip. După cum arată mentorul logicianului mai sus citat, prof. Petru Botezatu, „Diviziunea și clasificarea sunt operații logice care dezvăluie ordonarea obiectelor realității în clase” și, prin urmare, nu au calitatea de a genera obiecte ale realității.
La limită, adică strict din perspectiva logicii, susținem că întrebarea, nu se supune diviziunii, nici măcar celei la care am făcut referire mai sus (corectă-incorectă). O expresie este întrebare cu semnificație logică numai dacă este corectă. Toate celelalte rămân formulări ce intră în aria de analiză a gramaticii. Din perspectiva Eroteticii acestea reprezintă aspecte structurale rudimentare ale întrebării, imperfecte, adevărat însă, inepuizabile și imprevizibile ca formă și conținut. Ele ne atrag atenția că dincolo de imperfecțiune este logica menită să ordoneze și să construiască în concordanță cu rigorile firești ale rațiunii.
4. Exigențe logice ale formulării întrebărilor
Pentru a fi corectă, deci în ipostază de întrebare, o expresie trebuie să nu intre în conflict cu calitatea necesară a componentelor structurale ale întrebării, prezentate mai sus. Orice viciere a uneia dintre componente anihilează șansa expresiei de a deveni întrebare demnă de a fi supusă analizei logice; ea rămâne în atenția gramaticii ca formulare interogativă.
Înseamnă că incertitudinea noastră în legătură cu diviziunea întrebării se schimbă. Procedând didactic parcurgem următorii pași:
a. Întrebare: Care este caracteristica principală a unei expresii ca ea să fie întrebare?
Răspuns: Să fie corectă sub raport logic.
b. Întrebare: Care sunt caracteristicile unei întrebări corecte sub raport logic?
Răspuns: Satisface în totalitate solicitările impuse de structura întrebării.
Întorcându-ne la structura întrebării readucem în atenție componentele sale: datul, necunoscuta, generatorul și presupozițiile. Solicitările impuse de structura întrebării sunt:
– formularea întrebării cuprinde datul și necunoscuta a căror claritate (precizie și univocitate) este asigurată, adică are formatul necesar. Altfel spus, este bine enunțată, formal completă și este înțeleasă în așa fel încât să poată fi recunoscută în orice context și să nu fie confundată cu nicio altă întrebare;
– presupozițiile întrebării să fie adevărate. Mulțimea presupozițiilor pe care le incumbă fiecare întrebare face imposibil de precizat, în fiecare caz în parte, în primul rând inventarierea lor și apoi pronunțarea în legătură cu valoarea de adevăr. Se acceptă, prin urmare, necesitatea ca presupozițiile considerate relevante de autorul întrebării să fie adevărate. Gradul lor de generalitate, după cum am arătat mai sus, diferă, cea cu gradul de generalitate cel mai mare intrând obligatoriu în formularea răspuns.
Este limpede că logica impune exigențele de mai sus oricărei expresii interogative pentru a deține calitatea de întrebare abordabilă logic. Atunci când cel puțin una dintre acestea nu este satisfăcută pătrundem pe teritoriul a ceea ce se numește erori ale întrebării, analizate din triplă perspectivă: sintactică, semantică sau pragmatică. Orice expresie interogativă aflată în situația de mai sus, repet, iese din câmpul de analiză al logicii, ceea ce ne împiedică să vorbim de erori logice. Atunci când aducem în atenție fie formularea incorectă, fie ambiguitatea, fie sugestibilitatea întrebării nu vorbim de erori logice, ci de renunțarea la logică și cantonarea într-un alt câmp de analiză.
Științele care utilizează întrebarea fac apel la corectitudinea acesteia pentru a satisface necesitățile pe care le impune știința respectivă. C.A. Moser apreciază că sociologii de pildă, trebuie să se preocupe de evitarea erorilor în formularea întrebării; necunoscute sau/și nedepistate, erorile generează „întrebări” neoperaționale în realizarea instrumentelor de cercetare. Între acestea amintește: specific insuficient, limbaj ermetic sau vag, ambiguitatea, tendențiozitatea, ș.a,. În concluzie afirmă: „În general, problema formulării întrebărilor nu are o soluție ușoară. Chiar dacă urmăm toate principiile acceptate, de obicei ne rămâne latitudinea să alegem între mai multe forme de întrebare, fiecare părând satisfăcătoare. (….) Formularea întrebărilor rămâne o chestiune de bun simț și de experiență, unde trebuie ținut seama de pericolele ascunse și de versiuni alternative riguros testate în preteste și în anchete pilot.”
5. Dimensiunea logică a răspunsului
Erotetica are în vedere întrebarea și răspunsul „la pachet”. Dependența lor este de la sine înțeleasă, analiza lor separată fiind posibilă, așa cum am procedat în acest text, numai din cauza presiunilor exercitate de rațiuni didactice. Nu sunt puține vocile care susțin concurența și doresc să impună primatul în ceea ce privește importanța în ansamblul analizei logice fie a întrebării, fie a răspunsului. Dacă pentru cei mai mulți logicieni problematica întrebării este definitorie în ansamblul Eroteticii (se aduce mereu în sprijin expresia aproape unanim acceptată potrivit căreia o întrebare corect formulată oferă răspunsul pe jumătate), pentru unii, de mare notorietate însă (D. Harrah sau N.D. Belnap Jr., de pildă), problematica întrebării derivă din problematica răspunsului, aceasta din urmă contribuind semnificativ la descifrarea conținutului întrebării.
În epistemologie problematica răspunsului este prezentă sub chipul explicației teoretice. Analiza logică a răspunsului se referă exclusiv la dimensiunea naturii sale logice (statutul logic), la structura și diviziunea sa văzute în strânsă legătură cu întrebarea care o solicită.
Pentru ca o expresie să aibă calitatea de răspuns trebuie să satisfacă cel puțin patru constrângeri, exprimate prin următoarele maxime:
– a cantității – informația din răspuns depășește și este diferită de informația din întrebare;
– a calității – este adecvat, adică aparține domeniului necunoscutei întrebării;
– a relevanței – răspunsul este soluția pe care o solicită întrebarea;
– a modalității – se impune destinatarului, fie prin adevărul pe care-l vehiculează, fie prin crezare (numai atunci când răspunsul realizează coerența cu alte cunoștințe considerate adevărate).
Primele trei maxime au semnificații ce intră în câmpul de analiză al logicii, cea de-a patra interesând în principal psihologia.
Schema care ne-a ghidat în analiza dimensiunii logice a întrebării o reiterăm acum fiind la fel de utilă în dezvăluirea naturii logice a răspunsului. Dupa ce am citit diverse remarci in acest forum, nu numai acest subiect, dar alții, îmi amintesc de un incident care sa întâmplat la Albert Einstein mai mulți ani ago.While care călătoresc cu trenul de la New York la Chicago, dirijor a fost verificarea biletelor de pasageri, la sosirea la Mr.Einstein a observat că Mr.Einstein a fost în imposibilitatea de a localiza biletul său și a fost destul de supărat, conductorul l-au asigurat că nu trebuie să vă faceți griji pentru că știa cine era el, răspunsul său a fost, biletul nu a fost problema , el avea nevoie să-l localizeze pentru a afla unde se duc, uneori, atunci când avem de a restrânge un accent pe un singur lucru, putem uita de toate celelalte lucruri în viața noastră, cât de mulți dintre noi au nevoie pentru a găsi un bilet de avion pentru a ști încotro ne îndreptăm și ar putea acest bilet fi Filosofie?
a. Statutul logic al răspunsului:
– ia forma și conținutul unor forme logice de complexitate diferită;
– este soluție pentru necunoscuta întrebării;
– tipologia formei logice pe care o îmbracă se aplică la răspunsuri;
– confirmă sau infirmă presupozițiile întrebării (de pildă, răspunsul de forma judecată afirmativă confirmă);
– este coerent (concordă) sau incoerent (nu concordă) cu presupozițiile;
– valoarea sa este dependentă de forma logică sub care se prezintă:
– adevărată sau falsă, dacă este judecată;
– valid – invalid, dacă este raționament, demonstrație sau argumentare.
Valoarea răspunsului se regăsește în calitatea lui, adică răspunsul este adevărat/valid atunci când:
– este soluție corectă (fără dubii) sau credibilă a întrebării;
– aparține domeniului necunoscutei întrebării;
– este solicitat printr-o întrebare corectă;
– este coerent cu presupozițiile;
– se supune principiilor logicii și regulilor de construcție ale formei logice respective.
Din această perspectivă răspunsul apare ca eliberare/dezvăluire a adevărului/validului ce stă ascuns în întrebare, ca efort constant de eliberare din strânsoarea pe care o exercită necunoscutul întrebării asupra celui ce caută răspunsul. El este o victorie a gândirii asupra tainei pe care realitatea nu o dezvăluie neforțată. Este firesc să susținem acuma că dacă este dată o întrebare, atunci odată cu ea este dat și răspunsul (ce urmează a fi afirmat) pe care-l merită. Pentru a putea ajunge la această performanță gândirea trebuie să treacă printr-un proces de educație. Mitul peșterii pe care Platon îl descrie în Republica este un exemplu edificator a contribuției educației la eliberarea gândirii și aducerea ei în situația de a înlocui ,,umbrele” înveșmântate ca adevăr cu realul ca adevăr-răspuns la întrebări fundamentale.
Trebuie amintit aici că valoarea întrebării este dependentă și de momentul istoric al consemnării ei. Aceasta pentru că presupozițiile sunt și ele relativ adevărate, progresul cunoașterii putând să le amendeze, să le infirme sau să le schimbe. Valoarea răspunsului trebuie deci considerată numai în limitele lui „hic et nunc”. Aristotel avertizează: „un lucru are atâta adevăr câtă existență are” ceea ce înseamnă că el este supus mereu unor actualizări pentru a corespunde cu stările existențiale schimbate ale obiectului. În dezvoltarea științei mai apare un aspect interesant. Un pas realizat în dezvoltarea științei înseamnă, de fapt, răspuns nou la întrebarea cu privire la fundamentele științei respective pusă atunci când apar „anomalii semnificative” ce nu mai pot primi răspuns adecvat cu sprijinul vechii paradigme. Între posibilele răspunsuri are șansa să se impună doar unul, acela care este menit să joace rolul de nouă paradigmă; acela la care mă refer este cel acceptat de cei mai mulți savanți ai domeniului, acela care permite apoi un set nou de întrebări, sau, cum scrie Kuhn „(…) odată cu asimilarea unei paradigme, o comunitate științifică dobândește un criteriu de alegere a acelor probleme despre care, atâta vreme cât paradigma este admisă, se poate spune că au o soluție. Într-o mare măsură, acestea sunt singurele probleme pe care comunitatea le va admite ca științifice sau îi va încuraja pe membrii ei să le abordeze.” Aceasta înseamnă că răspunsul care neagă vechea paradigmă, adică presupoziția principală ce era considerată ca adevărată a întrebării cu privire la fundamentele științei respective, trebuie nu numai să aibă calitatea de a înlocui și deveni presupoziția principală a vechii întrebări, ci să întrunească și o dimensiune de ordin psihologic, acceptarea.
Aprecierile noastre se referă exclusiv la răspunsuri aserțiuni. Petre Botezatu constată însă că „Se poate răspunde și cu întrebări, imperative, optative, rugăminți,etc. (….). Această împrejurare complică studiul eroteticii, deoarece crează interferențe între aceasta și logica imperativelor, a preferințelor, a obligațiilor, a doleanțelor ș.a., și nu numai cu logica aserțiunilor, cum s-a crezut la început.” Exemplificăm prin posibile răspunsuri la întrebarea: Cine dorește să scrie un referat pentru seminarul următor la logică?
Asertiv: Eu, student Popescu, doresc să scriu referatul pentru seminarul următor la logică
Interogativ: Să scriu eu referatul pentru seminarul următor la logică?
Imperativ: Să scrie Ionescu referatul pentru seminarul următor la logică!
Optativ: Aș scrie eu referatul pentru seminarul următor la logică
Solicitativ: Rog să fiți de acord să scriu eu referatul pentru seminarul următor la logică
b. Structura răspunsului
La întrebarea: De ce logica este știință? Răspunsul, fundamentat de lecturile anterioare, este: Logica are un domeniu și metode proprii de studiu. Observăm că:
– generatorul răspunsului este „logica este știință”;
– formularea „are un domeniu și metode proprii de studiu”este o judecată. Ea răspunde doar parțial la solicitare (entimemă). Este necesară completarea informației anterior furnizate cu o generalizare: un elaborat teoretic care are un domeniu și metode proprii de cercetare se numește știință;
– este evident acum că parte din răspuns (vezi mai jos) este alcătuită din două judecăți: una generalizatoare și una singulară. Tot așa de evident este că informația din răspuns depășește în conținut pe cea oferită de textul întrebării (adică de întrebare) dar nu pe cea care este evidentă prin întrebare (presupozițiile);
– în construcția sa răspunsul cuprinde două părți: prima repetă datul întrebării și cea de a doua substituie necunoscuta întrebării. (La întrebarea: Ce este psihologia? răspunsul poate fi: Psihologia este o știință);
– conținutul, valoarea și aria formulărilor răspuns admise de întrebare sunt strict determinate de particula interogativă la care se apelează pentru a construi întrebarea. În situația în care întrebarea, de exemplu, cuprinde particula interogativă „unde”, răspunsul trebuie să indice locul, nu persoana, cauza sau aspect al temporalității. Fiecare dintre acestea, cuprinsă în răspuns, este solicitată de altă particulă interogativă. Particula interogativă este gardianul răspunsului, acela care trasează limitele închiderii sale;
– răspunsul este posibil numai dacă relația dialogală din care rezultă satisface anumite condiții cadru. Notând întreg procesul relațional cu ArBC, în care A=destinatarul întrebării și autorul răspunsului, B = adresantul întrebării, r = răspunde și C= necunoscuta întrebării, forma extinsă este: A răspunde lui B de ce (unde, când, pe cine, etc) C. Condițiile cadru ce fac posibil acest proces sunt:
a. B nu știe de ce (unde, când, pe cine, etc.) C;
b. A știe de ce (unde, când, pe cine, etc.) C;
c. A poate formula pe înțelesul lui B de ce (unde, când, pe cine, etc.) C;
d. B acceptă formularea oferită de A;
– structura logică a răspunsului este identică cu cele proprii judecății, raționamentului, demonstrației și argumentării. Vrem să spunem de fapt că răspunsul, în ceea ce privește construcția sa, poate varia de la monosilabele Da și Nu la construcții argumentative complexe. Această situație face posibilă diviziunea răspunsului.
c. Diviziunea răspunsului
Dependența răspunsului de întrebare ne obligă să considerăm răspuns, ca parte a analizei proprie Eroteticii, numai formulările ce rezultă din întrebări corecte. „O întrebare incorect pusă nu are, prin urmare, – susține V.F. Berkov – nici răspuns adevărat, nici răspuns fals. Singura soluție corectă, care este posibilă într-un asemenea caz, este de a-i indica incorectitudinea cu suprimarea ulterioară prin negarea presupoziției sale.” O întrebare incorectă (înțelegem strâmb alcătuită) nu poate solicita răspuns, ci doar corectivul necesar (înțelegem îndreptarea alcătuirii ei). De aceea, aceasta nu interesează Erotetica și, urmare firească, posibilele formulări prin care se dorește satisfacerea ei, calificate în alte științe drept răspunsuri, au același statut. Specialiști în Știința computerelor consideră valabile următoarele criterii logice de evaluare a răspunsului:
„Relevanță: trebui să se refere la întrebarea care-l solicită.
Corectitudine: trebuie să fie corect.
Concizie: nu trebuie să conțină informații străine sau irelevante.
Structura: trebuie să fie complet, adică un răspuns parțial nu trebuie să obțină credit complet.
Coerența: trebuie să fie coerent, astfel ca petentul să poată urmări cu ușurință.
Justificare: trebuie furnizat cu suficient context, pentru a permite cititorului să stabilească de ce a fost ales ca răspuns.”
Este de reținut că aceste criterii se pot, reciproc, substitui parțial, în sensul că gradul de satisfacere a unuia contribuie la diminuarea necesarului de satisfacere a altuia fără ca rezultatul evaluării răspunsului să sufere.
Din această perspectivă diviziunea răspunsului (reamintim că răspuns, din perspectiva Eroteticii, este numită numai formularea corectă. Ceea ce este considerat răspuns, sau este corect sau, în caz contrar, încetează de a fi răspuns!), proprie Eroteticii, nu cuprinde perechi conceptuale cu termeni opuși, de genul adevărat-fals, complet-incomplet, etc., pe care le întâlnim însă în cele mai multe abordări ale problematicii la care ne referim aici.
Considerăm următoarea diviziune valabilă, fără ca ea să fie și exhaustivă:
a. După gradul de satisfacere a necunoscutei:
– răspuns integral – epuizează solicitarea impusă de necunoscuta întrebării. Este situația acelor întrebări care solicită una – două variante de răspuns (Da; Nu). De regulă, în formularea acestor întrebări, lipsește particula interogativă (Logica este știință? Sau: Psihologia și Logica se identifică?);
– răspuns parțial – nu epuizează solicitarea impusă de necunoscuta întrebării. Aceasta deschide posibilitatea formulării a mai mult de două variante de răspuns. Șanse de răspuns se pierd. La întrebarea „De ce se topește gheața?” răspunsuri adevărate sunt: „Temperatura a crescut peste zero grade” (răspuns cauzal – presupoziția implicată este una suficientă), sau „Gheața este apă (lichid) în stare solidă”(răspuns dispozițional – presupoziția implicată este una necesară). Fiecare dintre aceste răspunsuri poate fi numit răspuns suficient, dacă includem drept criteriu gradul în care intenția/așteptarea de răspuns a celui care întreabă este satisfăcută (în această situație utilizăm însă un ingredient psihologic ceea ce ne depărtează de analiza strict logică).
b. După forma logică răspunsul poate fi:
– judecată;
– raționament;
– demonstrație;
– argumentație.
Concluzie
Perspectiva din care am prezentat câteva considerații în acest text nu este unică. Ea are pretenția unei interpretări. Asupra denumirii la care am apelat (Erotetica), asupra conținutului pe care l-am crezut necesar ca aparținând acestei părți a logicii și asupra soluțiilor pe care le-am propus, discuțiile nu sunt încheiate, propunerea noastră nu emană orgoliul clarificării, nici măcar uneori, cu un ton definitiv.
Deși majoritatea rezultatelor la care am ajuns sunt elementare am convingerea că ele pot contribui la a oferi o imagine mai clară asupra problematicii pe care o incumbă Erotetica și, totodată, că au forța de a deschide inedite piste de analiză prin care perspectiva logică de analiză a întrebării și răspunsului să primească valențe noi și îmbunătățite, posibile de utilizat în practică de către psiholog. Erotetica este încă un vast șantier în care lucrările nici pe departe nu se apropie de finalizare.
Bibliografie
Bieltz Petre, Gheorghiu Dumitru, Logică juridică, Editura ProTransilvania, Buc., 1998.
Blaga Lucian, Despre conștiința filosofică, în: Opere 8, Editura Minerva, Buc., 1983.
Botezatu Petre, Interpretări logico-filosofice, Editura Junimea, Iași, 1982.
Bulzan Carmen, Erotetica. Aplicații ale logicii interogative în evaluarea didactică, în Logos, nr. 1/1999, Revista asociației de Logică – Organon – filiala Mehedinți, Drobeta Turnu-Severin .
Chraif Mihaela, Metoda interviului în psihologia organizațională și a resurselor umane, Editura Polirom, Iași, 2011.
Chelcea Septimiu, Inițiere în cercetarea sociologică, Editura Comunicare.ro, Buc., 2004. Cap.VI și VII.
Chelcea Septimiu, Aplicații ale logicii interogative în cercetarea religiozității, în: Rațiune și credință, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1988, p.258-280.
Culda Lucian, Procesualitatea socială, Editura Licorna, Buc., 1994, p.222-292.
Collingwood G. R., O autobiografie filosofică, Editura Trei, Buc.,1998, Cap. V.
Noica Constantin, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, Buc.,1986.
Noica Constantin, Sentimentul românesc al ființei, Editura Eminescu, Buc.,1978, p. 14-25.
Peirce S.Charles, Semnificație și acțiune, Editura Humanitas, Buc.,1990, p.108-130
Popovici Dumitru, Didactica. Soluții noi la probleme controversate, Editura, Aramis, Buc., 2000, p.62-72.
Spiridon Cristina, Aplicații ale logicii erotetice în cercetarea românească, în: Sandu A., Spiridon C., Someșan, L. Stan E., Deschideri postmoderne în științele educației, Editura Lumen, Iași, 2009, p. 33-51.
Șerbănescu Andra, Întrebarea. Teorie și practică, Editura Polirom, Iași, 2002.
Walton Douglas, Fundamentals of Critical Argumentation, Cambridge University Press, 2006, p.172-218
xxx, Logica interogativă și aplicațiile ei, Coord. Constantin Grecu, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1982.
Bibliografie generală
Apostel L., Retoric, Psyho- sociologie et Logique, în : Logique et Analyse, nr.21-24/1963.
Aristotel, Organonum, vol. I(1997), II(1998), Editura IRI, Buc.
Belnap N. D., Steel T. B., The Logic of Questions and Answers, Yale University, 1976.
Bieltz P. Gheorghiu D., Logica, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1999.
Bieltz P. Gheorghiu D., Logică și argumentare, Editura Teora, Buc.1999.
Blackburn Simon, Adevărul. Călăuza rătăciților, Editura Polirom, Iași, 2011.
Botezatu Petre, Introducere în logică, Editura Polirom, Iași, 1997.
Botezatu Petre, Valoarea deducției, Editura Științifică, Buc., 1971.
Collingwood G. R., O autobiografie filosofică, Editura Trei, Buc.,1998, Cap. V.
Constandache G. G., Pentru o teorie a raționalității, în: Noema, vol 1, nr1/2002
Cazacu Aurel, Logica fără profesor. Teste, exerciții, probleme, Humanitas, Buc.,1998.
Damaschin Ioan, Logica, Editura Sim Art, Craiova, 2007.
Didilescu I., Botezatu P., Silogistica, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1976.
Dima Teodor, Explicație și înțelegere, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1980
Dumitriu Anton, Istoria logicii, EDP, Buc., 1969, sau:Vol. I–IV, Editura Tehnică, Buc., 1997
Dumitriu Anton, Teoria logicii, Editura Academiei RSR, Buc., 1973
Dumitru Mircea, Modalitate și incompletitudine. Logica modală ca logică de ordin superior, Editura Paideia, Bucuresti, 2001.
Enescu Gheorghe, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1980.
Enescu Gheorghe, Dicționar de logică, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc.,1985.
Enescu Gheorghe, Tratat de logică, Editura Lider, Buc., 1995.
Flew Antony, Dicționar de filosofie și logică, Editura. Humanitas, Buc., 1996.
Florian Mircea, Logică și epistemologie, Editura Antet, Buc., 1996.
Georgescu Ștefan, Epistemologie, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1978.
Hegel Georg Wilhelm Friedrich, Știința logicii (trad. rom. de D.D. Roșca), Editura Academiei R.S.R., Buc., 1966.
Iancu Lucica, Logica. Vol.I – Logica generală, Editura Tehnică, Buc., 2011.
Ioan Petru, (coord.), Logică și educație, Junimea, Iași, 1994.
Ionescu Nae, Curs de logică, Editura Humanitas, Buc., 1993.
Ionescu Nae, Curs de istorie a logicii, Editura Humanitas, Buc, 1993.
Joja Atanase, Studii de logică,Vol.II, Editura Academiei, Buc., 1966.
Kant Immanuel, Logica generală, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc. 1985.
Kant Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura Științifică, Buc. 1969.
Klaus Georg, Logica modernă. Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1977.
Kopnin V.P., Bazele logice ale științei, Editura Politică, Buc., 1972.
Kneller F. George, Logica și limbajul educației, EDP, Buc., 1973.
Maiorescu Titu, Scrieri de logică, Editura Științifică și Enciclopedică, Buc., 1988.
Marcus Solomon, Paradoxul, Editura Albatros, Buc.,1984.
Marina Antonio Jose, Inteligența eșuată. Teoria și practica prostiei, Editura Polirom, Iași, 2006.
Marga Andrei, Raționalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Mateuț Gheorghiță, Mihăilă Arthur, Logica juridică, Editura Lumina Lex, Buc., 1998.
Mărgineanu Nicolae, Psihologie logică și matematică, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1975.
Mihai Gheorghe, Papaghiuc Ștefan, Încercări asupra argumentării, Editura Junimea, Iași, 1985.
Mihai Gheorghe, Psiho-logica argumentării dialogale, Editura Academiei, Buc., 1987.
Mihai Gheorghe, Retorica tradițională și retorici moderne, Editura All, Buc., 1998.
Mureșan, Marius. Exerciții de teoria argumentării și logică generală: Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009
Năstășel Eugen, Ursu Ioana, Argumentul sau despre cuvântul bine gândit,Editura Științifică și Enciclopedică, Buc.,1980.
Noica Constantin, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, Buc., 1986.
Osho, Intuiția: Cunoașterea de dincolo de logică, Editura Pro Editură și Tipografie, Buc. 2006
Papaghiuc Ștefan, Încercări asupra argumentării, Editura Junimea, Iași, 1985.
Patzig Gunther, Silogistica aristotelică, Editura Științifică, Buc.,1970.
Peirce S. Charles, Semnificație și acțiune, Editura Humanitas, Buc., 1990.
Petrovici Ion, Curs de logică, Editura Institutul European, Iași, 2000.
Petrovici Ion, Teoria noțiunilor, Editura Polirom, Iași, 1998.
Petru Ioan, Orizonturi logice, EDP, Buc., 1995.
Piaget Jean, Tratat de logică operatorie, EDP, Buc., 1991.
Pinker Steven, Cum funcționează mintea, Editura All, Buc., 2009.
Popa P. Cornel, Logica modală și disciplinele socio-umane, Editura Milena Press, Buc., 2006.
Popa P. Cornel, Scrieri de logică modală, Editura Matrix Rom, Buc., 2010.
Popa Cornel, Teoria definiției, Editura Științifică, Buc., 1972.
Popelard Marie-Dominique, Vernant Denis, Elemente de logică, Editura Institutul European, Iași, 2003.
Popescu Dragoș, Teoria hegeliană a judecății, în: Probleme de logică, Vol. XIII, Editura Academiei Române, Buc., 2010
Popovici Dumitru, Opuscule filosofice, Editura Aeternitas, Alba-Iulia, 2009.
Posescu Alexandru, Teoria logică a judecății, Editura Garamond, Buc., 2010.
Rovența-Frumușani Daniela, Argumentarea. Modele și strategii, Editura All, Buc., 2000.
Sălăvăstru Constantin, Logică și limbaj educațional, E.D.P., Buc., 1994.
Sălăvăstru Constantin, Raționalitate și discurs, EDP, Buc., 1996.
Sălăvăstru Constantin., Modele argumentative în discursul educațional, Editura Academiei Române, Buc.,1996.
Sălăvăstru Constantin., Mic tratat de oratorie, Editura Universității AIC, Iași, 2006.
Surdu Alexandru, Teoria formelor prejudicative, ed. a II-a, Editura Academiei Române, Buc., 2005.
Surdu Alexandru, Teoria formelor logico-clasice, Editura Tehnică, Buc., 2008.
Surdu Alexandru, Cercetări logico-filosofice, Editura Tehnică, Buc. 2009.
Stihi Teodor, Introducere în logica simbolică, Editura All, Buc., 1999.
Șerbănescu Andra, Întrebarea. Teorie și practică, Editura Polirom, Iași, 2002.
Șestov Lev, Atena și Ierusalim, Editura Polirom, Iași, 2013
Todor Ioana, Uitarea intenționată a informației stereotipice, Editura Institutul European, Iași, 2013
Too Lillian, Descoperă-te pe tine însuți , Editura Pro. Editură și Tipografie, Buc., 2007.
Valeriu Al., Logica, Ediția a XXIV-a, Editura Garamond, Buc., f.a.
Vieru Sorin, Încercări de logică, Editura Paideia, Buc., 1997.
Zamfirescu Dem. Vasile, Între logica inimii și logica minții, Editura Trei, Buc., 2003.
xxx, Adevăruri despre adevăr, Coord. Botezatu Petre, Editura Junimea, Iași, 1981.
xxx, Capcanele raționamentului. Cum ne înșelăm convinși că avem dreptate, Coord. Ewa Drozda-Senkowska, Editura Polirom, Iași,1998.
xxx, Istoria logicii românești, Coord. Surdu Alexandru, Editura Academiei Române, Buc., 2006 xxx, Logică generală, Coord. Stoianovici Dragan, etc., EDP, Buc., 1991.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Logica Si Psihologie (ID: 122021)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.