Logica Normelor

IV. LOGICA NORMELOR

Enunțurile care exprimă norme, reguli sau instrucțiuni le revine în mod explicit funcția direcționar – sugerătoare. Deși cel puțin unele din aceste eneunțuri se aseamănă cu cele cărora le este caracteristică funcția protocolară (ceremonială), în primul rând prin aceea că au o alcătuire specială care nu se modifică de la o situație la alta, ele se deosebesc de oricare din celelalte tipuri de enunțuri, sub cel puțin două aspecte. Pe de o parte, enunțurile care redau norme, reguli sau instrucțiuni au inevitabil în alcătuirea lor expresii adverbiale cum ar fi: „este obligatoriu să…”, „este permis să…”, „este interzis să…”, sau alte echivalente ca înțeles cu expresiile de acest fel, dacă nu chiar formulări care, nefiind echivalente cu nici una din aceste expresii implică totuși una sau alta dintre ele.

Pe de altă parte, enunțurile care introduc norme, reguli sau instrucțiuni se referă, tocmai prin intermediul expresiilor adverbiale menționate exclusiv la conduite, comportamente sau acțiuni umane și/sau la fapte (stări de fapt) care apar ca un rezultat (efect) ale acestor conduite, comportamente sau acțiuni. În același timp se va reține că cea mai importantă deosebire dintre propozițiile normative și cele cognitive este aceea că propozițiile care exprimă norme, reguli sau instrucțiuni nu au valoare de adevăr (nu pot fi evaluate ca fiind adevărate sau false), deoarece lor nu le revine și funcția informativă a limbajului.

Analiza logică a normelor altfel spus, a propozițiilor care introduc norme, reguli sau instrucțiuni, a condus la apariția unei noi discipline din familia logicilor aplicate, cunoscută sub denumirea de logică deontică și care, prin rezultatele sale, s-a dovedit semnificativă nu doar din perspectiva dezvoltării cercetărilor de logică, ci pentru alte domenii de investigație direct legate de acțiunea umană în general; este vorba, înainte de toate, despre etică și despre drept. Se consideră, de pildă, că un magistrat angajat în aplicarea dreptului, prin însăși specificul activității sale, este pus în situația de a corela norma juridică cu cauza (speța) și pentru aceasta el se bazează pe teoremele (legile) logicii deontice.

Dezvoltarea logicii deontice, în calitatea sa de a fi una din cele mai recente specii de logică aplicată, este strâns legată de rezultatele actuale obținute de una din cele mai vechi preocupări de logică, logică modală, iar analiza conceptelor sale fundamentale și a legăturilor logicii deontice cu dreptul reclamă o discuție prealabilă asupra tipurilor de norme, care cunosc o mare diversitate, pentru a stabili cât mai exact cu putință locul și specificul normelor juridice în raport cu alte tipuri de norme, reguli sau instrucțiuni.

IV.1. Despre norme în general

Cuvântul “norm” din limba engleză și echivalentele lui din alte limbi se folosesc ȋn multe sensuri și adesea cu o semnificație neclară. Nu s-ar putea spune că este un termen bine cristalizat in vocabularul filozofic englez. În schimb, un asemenea termen este adjectivul “normativ”.

Pentru cuvântul “normă” se pot indica mai multe sinonime parțiale, ca „model”, „standard”, „reglementare”, „regulã” și „lege”. Instrucțiunile privind modul de ȋntrebuințare și rețetele pare-se că nu sunt numite ȋndeobște „norme”, dar nu trebuie sa ezităm a le numi „normative”.

Câmpul de semnificație al acestui cuvânt fiind nu numai eterogen ci având și hotare vagi ar fi probabil zadarnic să ne-ncerce crearea unei Teorii Generale a Normelor care să acopere ȋntregul camp. Într-un fel sau altul sfera teoriei normelor trebuie restrânsă.

În capitolul de față vom ȋncerca să evidențiem și să caracterizăm pe scurt unele semnificații principale ale cuvântului „normă” sau cum am mai putea spune, unele specii sau tipuri principale de norme.

Spuneam că una din semnificațiile ale acestui cuvânt este aceea de lege. Cuvântul lege, ȋnsã, se folosește ȋn cel putin trei sensuri net distincte. Întâi vorbim despre legi ale statului. În al doilea rând vorbim despre legi ale naturii iar ȋn al treilea rând vorbim despre legi ale logicii (și matematici). Evident că legile naturii și legile statului sunt lucruri foarte diferite. Totuși, identitatea de nume nu este o simplă coincidență.

Concepția greacă despre lege ca o condiție de echilbru și armonie contrastează cu concepția iudaicã din Vechiul Testament despre lege ca expresie a unei voințe suverane care emite porunci. Ideea lui Dumnezeu, legiuitor poate fi privitã ca o analogie au o proiecție pe un plan supranatural a ideii unui șef suveran sau rege ȋntr-o comunitate umană. După cum regele dă legi asupra carora este pus să domnească, tot așa Dumnezeu guvernează ȋntregul univers prin legea sau cuvântul său.

Legile naturii sunt descriptive. Ele descriu regularitãțile pe care omul crede cã le-a descoperit ȋn cadrul naturii și sunt adevãrate sau false. Despre natură nu se poate spune decât ȋn sens metaforic că se supune legilor ei. Dacă se descoperă vreo discrepanță ȋntre descriere și ceea ce se petrece efectiv ȋn natură, descripția este cea care va trebui corectată, și nu cursul naturii. Deși aceasta este o caracterizare superficială a ceea ce sunt legile naturii, cred că ȋn esență ea este corectă.

Legile statului sunt prescriptive. Ele statuează reglementări pentru conduita oamenilor și pentru relațiile lor reciproce. Nu au valoare de adevăr. Menirea este de-a influența comportamentul. Când oamenii nu se supun legilor autoritatea ce stă ȋn spatele legilor ȋncearcă mai ȋntâi sã corecteze comportamentul oamenilor. Uneori ȋnsă autoritatea modifică legile eventual pentru a le face mai conforme cu capacitățile naturii umane.

Contrastul dintre „prescriptiv” și „descriptiv” ne poate ajuta să distingem ȋntre norme și lucruri care nu sunt norme. Legile naturii sunt descriptive și nu prescriptive – deci ele nu sunt norme. În acest fel noi conturăm de fapt utilizarea cuvântului normă, trasăm hotarele conceptului de normă. Într-o altă utilizare a termenului, legile naturii ar putea foarte bine să fie numite norme.

Cineva ar putea să creadă că atributul „prescriptiv” oferă cheia pentru o caracterizare a normelor. Discursul normativ este discurs prescriptiv, se spune adesea. Discursul prescriptiv, iar uneori și evaluativ, sunt caracterizate apoi prin contrast cu cel prescriptiv.

Astfel, regulile unui joc constituie prototipul și exemplul standard al unui tip principal de norme. Vom rezerva numele de regulă ca termen tehnic pentru acest tip. Jucarea unui joc este o activitate umană. Ea se desfășoară conform cu anumite tipare standardizate ce pot fi numite mișcări sau mutări ȋn cadrul jocului.

Regulile gramaticale ale unei limbi naturale sunt un alt exemplu pentru tipul de norme căruia ȋi aparține regulile de joc. Mișcările din joc, ca tipare le corespund aici formele statornicite ale vorbirii corecte. Activității de joc ȋi corespunde vorbirea sau activitatea de vorbire și scriere ȋntr-o limbă.

Regulile unui calcul logic sau matematic sunt și mai asemanătoare ȋn unele privințe regulilor unui joc decât regulile gramaticale ale unei limbi naturale.

Un al doilea tip principal de norme alături de norme le voi numi prescripții sau reglementări. Am ȋntalnit deja un subtip al acestui tip de norme, și anume legile statului. Vom considera următoarele ca fiind caracateristice numite de noi prescripții. Prescripțiile sunt date sau emise de cineva. Ele emană din sau ȋși au sursa ȋn voința unei autorități normative. De asemenea, ele se adresează unui agent sau unor agenți pe care ȋi vom numi subiectele norme. În mod normal, se poate spune că autoritatea care emite o normă cere subiectului, respectiv subiectelor să adopte o anumită conduită. Putem spune deci cã emiterea normei exprimă voința autorității de a face ca subiectul, subiectele să se comporte ȋntr-un anumit mod. Spre a-și face voința cunoscută subiectului, subiectelor, autoritatea promulgă norma. Spre a-și face efectivă voința autoritatea atașează normei o sancțiune sau o amenințare cu pedeapsa. Sub toate aceste aspect, normele pe care le numim aici prescripții diferă ȋn mod caracteristic de normele pe care le-am numit reguli.

Un al treilea tip principal de norme alături de norme și prescripții ȋl constituie cele pe care le vom numi instrucțiuni sau norme tehnice. Aproximativ vorbind ele se referă la mijloacele de folosit ȋn vederea atingerii unui anumit scop.

IV.2. Tipuri de norme

Cu toate deosebirile dintre ele, oricare două limbi naționale (materne) au și anumite trăsături comune. Printre acestea, se află și aceea că, în calitatea lor de varietăți de limbaj natural de tip verbal, multe cuvinte sau expresii din vocabularul oricărei limbi naționale se remarcă printr-o multitudine de înțelesuri, ceea ce înseamnă că, din moment ce cuvintelor sau expresiilor în cauză le sunt proprii mai multe înțelesuri. Ele pot avea într-un context dat un anumit denotat, iar în alt context un alt denotat. O situație de acest fel poate fi ilustrată și în cazul vocabularului (lexicului) limbii române prin citarea chiar a cuvintelor „lege”, „normă”, „regulă”, „instrucțiune”, „dispoziție”, etc., care fac parte și din vocabularul limbajului de specialitate al juriștilor. În ceea ce privește sensul lor, parțial, aceste cuvinte se aseamănă și deci, au aproximativ același denotat. De exemplu, cuvântul „lege”, în expresia articol de lege și cuvântul „normă” în expresia normă juridică au aproximativ același sens. De multe ori însă, cuvintele menționate diferă, ca sens, de la un context la altul, ceea ce înseamnă că deseori aceste cuvinte, având înțelesuri distincte, nu au întotdeauna același denotat. De exemplu, în expresia lege a naturii cuvântul „lege” are un înțeles net diferit de oricare din sensurile pe care le poate avea cuvântul „normă”.

Pentru atingerea acestui deziderat ne vom baza pe o distincție „clasică” între enunțuri descriptive și enunțuri prescriptive, sau pe scurt, între descriptiv si prescriptiv, distincție care se bazează pe o alta deja discutată și anume, între funcția informativă și direcționar – sugerătoare a limbajului. Astfel, enunțurile descriptive coincid cu ceea ce numim propoziții cognitive, la nivelul cărora funcția informativă a limbajului se manifestă în formă deplină deoarece, prin intermediul acestui tip de propoziții redăm proprietăți ale unor obiecte, cauze și/sau condiții datorită cărora se produc anumite fenomene sau datorită cărora acele fenomene se derulează într-un fel sau altul. Așa cum s-a menționat propozițiile cognitive sunt singurele tipuri de propoziții cărora le este proprie o anumită valoare de adevăr.

Pe de altă parte, propozițiile normative sunt un exemplu de enunțuri prescriptive, prin care funcția direcționar-sugerătoare a limbajului își află o manifestare explicită intrucât propozițiile de acest fel redau reglementări prin a căror respectare se urmărește obținerea unui anume tip de comportament, statornicirea unui anume fel de relații sociale în vederea unei activități sociale coerente și pentru obținerea unui anume rezultat. Pentru acest motiv, enunțurile cu rol prscriptiv nu au valoare de adevăr ( nu pot fi calificate nici ca adevarate nici ca false).

De reținut însa că distincția dintre descriptiv si prescriptiv nu trebuie sub nici un aspect absolutizată, deoarece, pe de o parte, există exemple de enunțuri la aceste două atribute se regăsesc împreună, chiar dacă nu ambele în exact aceeași măsură, pe de altă parte, între multe enunțuri la care s-ar regăsi exclusiv unul din aceste atribute există o anumită legătură. De pildă, multe enunțuri cu un rol exclusiv prescriptiv pot fi considerate ca fiind consecințe, ale unuia sau mai multor enunțuri care au rol exclusiv descriptiv.

Ceea ce numim legi științifice sunt exemple de enunțuri care au doar caracter descriptiv, deci exclusiv funcție informativă, în timp ce legile statului sunt enunțuri cărora le revine exclusiv atributul de propoziții prescriptive, deoarece enunțurile de acest fel au exclusiv funcție direcționar-sugerătoare. Într-adevăr, enunțurile care redau diferite legi ale naturii sau legi ale socialului exprimă regularități presupuse a fi fost descoperite în natură, respectiv în societate și ca atare ele au exclusiv o funcție informativă, dar pe baza lor pot fi derivate, ca un fel de concluzii, reguli sau instrucțiuni pentru activitatea practică. De pildă, din anumite legi ale fizicii sunt derivate anumite reguli de procedură pentru activitatea industrială, de regulă cunoscute sub denumirea de „instrucțiuni” sau sub aceea de „norme tehnice”. Dimpotrivă, propozițiile care exprimă legi ale statului au un caracter pur prescriptiv, deoarece prin intermediul lor se stipulează condiții (obligații, perminiuni sau interdicții) care privesc direct numai comportamentul oamnenilor, acțiunile lor și relațiile dintre ei, inerte activități sociale în general. O altă importantă deosebire de fapt o deosebire esențială între legile naturii și legile statului este aceea că așa cum sublinia și M. Djuvara, „legile naturii sunt inviolabile, pe când normele morale și ale dreptului sunt, deopotrivă, violabile prin însuși firea lor”. Mai exact, dacă prin absurd, s-ar produce un fapt sau un fenomen care ar contrazice o lege naturală – arată celebrul jurist, teoretician și celebru filosof al dreptului – formularea respectivei legi a naturii va dispărea, în schimb, normele juridice cele morale și chiar alte tipuri de norme sunt desființate de săvârșirea unor fapte care le violează: săvârșirea unei fapte care contravine unei norme juridice sau morale nu infirmă respectiva normă.

În această ordine de idei, se va reține că legile statului reprezintă specia de bază și cea mai importantă a legilor juridice, altfel spus a normelor juridice.

Normele tehnice, adesea numite instrucșiuni de utilizare, sunt o altă categorie de propoziții normative, de regulă derivate din, sau legate de legi științifice, așa cum sunt, printre altele, instrucțiunile de folosire a aparatelor electocasnice. Prin aceasta înțelegem că aceste instrucțiuni sunt legate de un anume scop, de obținerea unui anume rezultat determinant, în sensul că numai dacă ele sunt respectate se va obține rezultatul pentru care a fost construit acel aparat, iar dacă ele nu vor fi respectate, acel rezultat nu va fi obținut, iar în anumite condiții speciale nu este exclus să ne expunem anumitor riscuri. Din această perspectivă, instrucțiunile tehnice se aseamănă cu anumite legi științifice din care ele derivă, de pildă din legi ale naturii, deoarece astfel de legi nu pot fi încălcate, uneori deloc, alteori fără a ne supune riscului unor accidente.

Astfel, chiar dacă unele din aceste reguli tehnice nu introduc explicit prescripții, întrucât ele apar mai degrabă ca recomandări, din ele pot fi derivate, sub formă de concluzii, diferite prescripții.

Obiceiurile sunt considerate asemănătoare regulilor de joc și chiar legilor statului, deoarece ele presupun anumite tipare comportamentale și, asemănător normelor juridice, ele exercită o presiune normativă asupra comportamentului și a acțiunilor unei anumite comunități și a membrilor acelei comunități. Strâns legate de tradițiile populare, obiceiurile s-au născut treptat, pe parcursul istoriei comunității căreia îi sunt specifice, ele însele fiind deseori gândite ca un fel de tradiții. mai mult, fiind caracteristice activității sociale a unei comunități și chiar vieții sociale a unui popor, motiv pentru care sunt studiate de Antropologia Socială, ele pot fi într-o măsură sau alta nerespectat, ca și regulile de joc, dar fără aceleași riscuri ca în cazul încălcării regulilor tehnice și spre deosebire de o ipotetică nerespectare a legilor naturii care, în sensul strict al termenului nu pot fi nesocotite.

În cazul normelor morale le revine caracterul de prescripții în cel puțin aceeași măsură în care această trăsătură se manifestă la nivelul obiceiurilor. Deși normele morale se află în relații speciale cu normele juridice, prin acea că unele norme juridice s-au născut norme morale și că existența unui sistem coerent de norme juridice este adesea o sursă din care se nasc noi valori și norme morale, legătura dintre normele juridice și cele morale nu exclude existența unor diferențe semninificative între aceste două feluri de norme.

Pe de altă parte, prin natura lor, principiile morale se apropie și de regulile de joc deoarece atunci cand cineva nu respectă regulile morale ale unei anumite comunități, înseamnă că persoana respectivă nu se comportă corect în raport cu tradițiile acelei comunități, fără a fi exclus ca respectiva persoană să respecte totuși alte principii morale, specifice altei comunități. În același timp, originea necunoscută a normelor morale și faptul că ele nu ființează și nu sunt aplicate într-un cadru strict face ca și în cazul lor sancțiunile pe care le atrage o abatere de la o regulă morală, oricât de importantă ar fi aceasta, să nu fie la fel de grave și de riguros delimitate ca în cazul normelor juridice.

În sfârșit, o altă categorie de norme în raport cu care se nasc și se delimitează normele juridice sunt așa-numitele reguli ideale. Aceste reguli ideale, strâns legate prin felul în care s-au năascut, prin conținutul și particularitațile lor, de obiceiuri, tradiții și principii morale, mai exact, de sistemul valorilor sociale, sunt caracteristice unui popor sau unei comunități și exprimă anumite speranțe, aspirații și idealuri de dreptate, adevăr, generozitate, libertate etc. Astfel de idealuri oferă membrilor comunității un fel de ghid de comportare și asemnător unor norme morale, exercită o presiune normativă asupra comportamentului individual, dar mai slabă dacât cea exercitată de obiceiuri, de principiile morale și mai ales fața de aceea exercitată de normele juridice.

Norma de drept administrativ face parte din acea categorie de norme juridice care reglementează, ordonând și organizând raporturile sociale care constituie obiectul activității administrative a statului și a colectivităților locale, cu excepția raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activității financiare.

Normele de drept administrativ pot emana atât de către Parlament, ca autoritate publică ce deține puterea legislativă cât și de Președintele Republicii, Guvern și celelalte autorități ale administrației publice centrale sau locale.

Foarte multe norme de drept administrativ îmbracă forma actelor administrative normative, deci actele care emană de la organele administrației publice, dar acestea nu epuizează sfera actelor juridice în care sunt cuprinse norme de drept administrativ. Pe de altă parte, actul administrativ normativ poate să cuprindă și alte norme juridice decât cele administrative, cum ar fi: norme de drept civil, de drept al muncii etc. Tocmai de aceea cercetarea normelor de drept administrativ nu se poate face decât în strânsă corelație cu formele juridice pe care acestea le îmbracă, adică cu izvoarele dreptului administrativ.

IV.3. Caracterizarea și structura normelor

Pe parcursul dezvoltării societății umane, normele legale și-au modificat statutul și chiar multe din particularitățile lor. Astfel, dacă la început a dominat dreptul cutumiar, ceea ce înseamnă că normele juridice aveau o origine anomimă, asemănătoare tradițiilor și obiceiurilor populare, și că nu exista o distincție bine delimitată între norme juridice, norme morale, obiceiuri, tradiții și chiar norme tehnice sau reguli de joc, după o etapă, și ea de mult apusă, în care dreptul cutumiar a coexistat cu dreptul conștient (în care normele erau produse sau promulgate de persoane cu roldominant în societatea vremii), s-a ajuns ca în societatea modernă normele juridice să dispună, în totalitatea lor, de o origine ușor de identificat.

În societatea contemporană, prin calitatea lor de a fi prescripții (în sensul menționat în paragraful anterior), normele juridice pot lua fie forma unor propoziții normative, fie forma unor propoziții imperative (ceea ce înseamnă că nu au valoare de adevăr) și sunt date (emise) de cineva sau de o instituție care are statutul de autoritate normativă către altcineva cu statutul de agent, în calitate de subiect al normei, ca de pildă, normele cuprinse in Regulamentul de Circulație, soluțiile (deciziile) date de un magistrat, hotărârile unui tribunal etc.

De fapt, în societatea contemporană, normele juridice, în special acelea care pot fi numite legi ale statului, se nasc fiițează și funcționează într-un sistem riguros organizat, prin accea că acest sistem este alcătuit din cel puțin 4 tipuri de instituții, fiecare din acestea specializată pentru un anumit aspect caracteristic apariției și funcționării normelor legale (Parlamentul, Guvernul, Poliția și Justiția).

Normele juridice se diferențiază net de normele morale cu care multe norme legale, de pildă, multe norme din Codul Familiei se aseamănă. Este evident, de exemplu, că normele morale nu și-au schimbat, sub acest aspect, statutul. Normele morale au rămas cu o origine anonimă, deci, în cazul lor nu putem specifica o autoritate normativă specializată în producerea sau abrogarea principiilor morale, după cum nu dispunem nici de instituții specializate în „transpunerea în viață” a normelor morale, de o alta specializată în supravegherea respectării normelor morale și nici d eo instituție dedicată exclusiv stabilirii și aplicării de sancțiuni pentru încălcarea unor astfel de norme. Competențe ca în cazul normelor juridice sunt clar diferențiate, inclusiv pentru aceea că sunt repartizate unor instituții distincte, sunt în cazul normelor morale, difuze, în sensul că ele revin prin tradiție, familiei, școlii, bisericii, opiniei publice, etc., nici una dintre acestea nefiind o instituție strict specializată pentru doar un anumit tip de activitate legată de normele morale.

Prima din componentele unei norme juridice este autoritatea normativă, adică instituția care produce norma în cauză. Cu toate că acest prim element din alcătuirea unei norme legale nu apare întodeauna explicit în textul care dă expresie unei astfel de norme, luarea sa în considerare nu este deloc lipsită de importantă. Astfel, în societatea contemporană nu orice persoană sau instituție are competența de a produce orice fel de normă legală. În aceste condiții, dacă persoana sau instituția care a produs o anumită normă juridică nu are competanța legală pentru a face acest lucru, reiese că respectiva normă este juridic – nevalidă. Pe de altă parte, ținând seama de locul care revine fiecărei autorități normative, în organizarea socială, pentru oricare din normele juridic – nevalide putem stabili tipurile de activități și chiar teritoriul si comunitatea la care se referă. Astfel, dacă autoritatea normativă ar coincide cu Consiliul unei primării care a decis interzicerea fumatului în instituțiile publice, această normă prohibitivă se referă doar la persoanele care locuiesc în sau doar vizitează aria administrată de respectiva primărie, exclusiv în periada în care astfel de persoane se află în interiorul unei instituții publice din aria menționată, și nu la toți cetățenii țării. În schimb, Regulamentul de circulație aprobat de Parlament, în calitate de autoritate normativă, pentru acest regulament, devine obligatoriu pentru toți cei care doresc să folosească drumurile publice din România, indiferent dacă aceștia sunt sau nu cetățeni români.

Cea de-a doua componentă a normei juridice, adică subiectul normei este dependentă de autoritatea normativă deoarece subiectul unei norme legale coincide cu agentul căruia i se adresează norma în cauză. Desigur, în baza celor menționate, în anumite cazuri, subiect al normei poate fi un singur individ, de exemplu, când norma juridică ar coincide cu hotărârea unui tribunal, iar în alte cazuri subiectul normei este orice individ care face parte dintr-o anumită comunitate umană.

Cea de-a treia componentă a oricărei norme legale, caracterul normei coincide cu calitatea normei de a introduce o obligație sau o perminisiune, caz în care vom spune că acea normă juridică este pozitivă, respectiv de a introduce o interdicție, situație în care vom spune că norma juridică în cauză este prohibitivă.

Un al patrulea element ce trebuie luat în considerare în analiza și interpretarea normelor legale este conținutul normei, prin care se înțelege activitatea, acțiunea, comportamentul sau atitudinea despre care norma stipulează ori că trebuie să fie realizată sau că realizarea sa este permisă ori că ea nu trebuie să fie realizată.

Condiția de aplicare a normei reprezintă cel de-al cincilea element din alcătuirea unei norme legale și coincide cu precizările privind efectuarea actelor care reprezintă conținutul normei și dspre care norma arată că sunt obligatorii, permise sau interzise. Condiția de aplicare a normei este presupusă de chiar conținutul normei. Pe această bază, se impune să distingem între: norme legale categorice și norme legale ipotetice. Astfel, dacă o normă juridică oarecare este categorică, atunci condiția de aplicare a acelei norme este implicită, ea fiind cuprinsă în chiar conținutul normei în cauză, dar dacă o normă juridică este ipotetică, condiția sa de aplicare apare explicit în textul acelei norme sub forma unor clauze adiționale adăugată la conținutul respectivei norme legale.

IV.4. Analiza normelor

Pentru început este indicat să distingem următoarele 6 componente sau părți ale acelor norme care sunt prescripții: caracterul, conținutul, condiția de aplicare, autoritatea, subiectul (subiectele) și ocazia. Dintr-o enunțare completă a faptului că o anumită prescripție a fost emisă trebuie să apară clar care sunt cele șase component sus menționate ale acesteia.

Există si alte două elemente care aparțin în mod esențial fiecărei prescripții, fără a fi totuși “componente” ale prescripțiilor în același sens ca cele șase de mai sus. Vom numi aceste două elemente promulgarea și sancționarea.

Caracterul, conținutul și condiția de aplicare constituie ceea ce propun să numim nucleul normei. Nucleul normei este o structură logică pe care prescripțiile și celelalte tipuri de norme o au în comun. Între nucleele normelor de diferite tipuri pot exista însă diferențe specifice. În cele de față ne interesează direct numai nucleele prescripțiilor.

Autoritatea, subiectul (subiectele) și ocazia par să fie caracteristici specifice ale prescripțiilor, caracteristici care nu revin altor tipuri de norme.

Teoria formală a normelor sau logica deontică este esențialmente o teorie a nucleelor normelor. Întrucât nucleele sunt ingrediente commune ale tuturor, sau aproape tuturor tipurilor de norme, această teorie formală poate fi privită cu precauțiile de rigoare-drept o logică fundamental a normelor în general.

Caracterul unei norme variază așa cum norma stipulează că ceva trebuie, poate sau nu poate să fie sau să nu fie făcut.

Dacă o prescripție stipulează că un anumit lucru trebuie să fie făcut o numim în mod curent comandă sau ordin. Daca o prescripție stipulează că un anumit lucru trebuie să fie făcut o numim permisiune. În sfârșit, dacă ea stipulează că un anumit lucru nu trebuie să fie făcut, o numim interdicție sau prohibire.

Sfatul și povața, ruga, recomandarea, cererea și avertizarea sunt categorii înrudite cu comanda, permisiunea și interdicția. Cu toate acestea nu vom spune că ele însele ar fi prescripții sau norme. Prin conținut al unei norme înțelegem în linii mari ceea ce trebuie sau poate, sau este interzis să fie sau să fie făcut. În particular, conținutul unei prescripții este lucrul prescris (comandat, permis sau interzis).

Din punctul de vedere al conținutului lor normele cu excepția regulilor ideale se pot împărți în două grupuri principale, norme de acțiune, (acte și abțineri) și norme de activitate. Ambele tipuri de norme sunt uzitate și importante. „Inchide ușa” ordonă efectuarea unui act. „Fumatul permis” permite o activitate. „Nu fugiți când câinele latră” interzice o activitate. Se pare că prescripțiile (și, poate ale norme) de activitate sunt, într-un sens important, secundare în raport cu prescripțiile (normele de acțiune).

Putem împarți normele în positive și negative după conținutul lor. Condiția ce trebuie împlinită ca să existe o posibilitate de realizare a ceea ce constituie conținutul unei norme date (care nu este o regulă ideală) se va numi condiție de aplicare a normei. Nu este necesară ca ea să fie singura condiție.

După cum este lesne de înțeles, există patru tipuri elementare de norme ale căror condiții de aplicare că o stare de lucruri dată nu există, dar apare dacă nu este prevenită prin acțiune; patru tipuri elementare de norme ale căror de aplicare sunt că o stare de lucruri dată există și nu dispare independent de acțiune; patru tipuri elementare de norme ale caror condiții de aplicare sunt că o stare de lucru există, dar dispare în cazul când aceasta nu se previne prin acțiune. Din punctul de vedere al condițiilor lor de aplicare normele se pot împărți în categorice și ipotetice.

Acum observăm că o normă care nu este o regulă ideală este categorică atunci când condiția sa de aplicare este condiția ce trebuie satisfăcută pentru a exista o posibilitate de înfăptuire a lucrului care constituie conținutul acesteia și când nu se mai pune nici o altă condiție.

Spunem că o normă care nu este o regulă ideală este ipotetică atunci când condiția sa de aplicare este condiția care trebuie satisfăcută pentru a exista o posibiltate de înfăptuire a lucrului care constituite conținutul acesteia plus o altă condiție.

Dacă o normă categorică condiția sa de aplicare este dată chiar în conținutul ei. Cunoașterea conținutului ei ne oferă si cunoașterea condiției sale de aplicare. Din acest motiv nu este nevoie ca formularea normei să facă mențiune specială a condiției. De exemplu, din oridinul de a închide o fereastră se înțelege că el se aplică într-o situație în care o anumită fereastră este deschisă.

Când o normă este ipotetică, condiția sa de aplicare nu poate fi dedusă numai din conținutul ei – dacă definim „conținutul” așa cum am procedat aici. În consecință în cuprinsul formulării normei trebuie să se facă o mențiune a condiției (adiționale). Un exemplu îl constituie ordinul de a închide o anumită fereastră dacă va începe ploaia.

Prin autoritate a unei prescripții întelegem agentul care dă sau emite prescripția. Autoritatea ordonă, permite sau interzice unor subiecte să înfăptuiască unele lucruri în anumite ocazii. Spunând că autoritatea unei prescripții este un agent indicăm ca prescripțiile apar ca rezultat al acțiunii. Acelor mod particular de acțiune care are ca efect existența prescripțiilor va fi denumit acțiune normativă.

Prescripțiile ale caror autorități sunt agenți empirici s-ar putea numi pozitive. Autoritatea unor norme pozitive este un agent personal, autoritatea altora un agent impersonal.

IV.5. Noțiunea de validitate juridică

În cazul dreptului, validitatea (corectitudinea) logică devine semnificativă sub două aspecte: în sensul fundamental, unde este vorba de un criteriu în raport cu care un argument deductiv este logic – admisibil și într-un sens special, care decurge chiar din particularitățile dreptului și activității juriștilor, se poate vorbi de „validitate juridică”. În acest al doilea sens, în cazul dreptului, termenul „validitate” este utilizat în cel puțin 5 accepțiuni speciale după cum urmează:

Despre o anume lege sau reglementare legală se spune că este validă în înțelesul că este în vigoare, că nu a fost abrogată;

Raportat la un anumit caz sau la o anumită situație, despre o lege sau reglementare juridică se spune că este validă în înțelesul că se aplică în acel caz, că este relevantă pentru a evalua și, eventual, a găsi o soluție pentru cazul sau situația aflate în discuție;

Activitatea socială se desfășoară în condițiile existenței unui sistem de instituții dintre care o parte sunt instituții juridice între care există, printre altele, anumite relații de subordonare și unde fiecărei instituții juridice îi sunt proprii anumite competențe, mergând până la producerea unui anumit fel de reglementări juridice; de exemplu, Parlamentul produce legi, Guvernul ordonanțe, etc.;

Anumite instituții care sunt implicate, în general vorbind în diferite forme în activitatea juridică, au competențe în direcția supravegherii respectării unor legi și chiar pentru aplicarea de sancțiuni în cazul că se constată existența unor abateri în raport cu reglementările introduse de respectivele legi; de pildă Serviciul de Circulație este abilitat să supravegheze respectarea Codului Rutier și a Regulamentului de Circulație de către toți participanții la trafic și să aplice sancțiuni celor care violează reglementările cuprinse în codul și regulamentul menționat. Astfel, despre o anumită decizie se spune că este validă dacă există o bază legală pentru a lua acea decizie și ca este nevalidă, dacă nu există o astfel de bază legală.

Despre două legi sau reglementări juridice se spune că sunt reciproc valide în raport cu o anumită speță dacă ele nu îndeamnă la comportamente care se exclud reciproc; în caz contrar, despre cele două legi sau reglementări juridice se spune că sunt reciproc nevalide. Pentru această accepțiune a termenului de validitate juridică avem numeroase exemple de dezbateri, multe dintre ele puternic mediatizate, despre constituționalitatea sau neconstituționalitatea unor articole de lege, sau chiar a unor legi în întregul lor, cu precizarea că asemenea dezbateri „constituționalitate” înseamnă „validitate juridică”, iar termenii comparați nu sunt două legi sau două reglementări oarecare, ci o anumită lege sau reglementare raportată la unul sau altul din articolele sau paragrafele din alcătuirea Constituției României.

Din analiza atentă a celor cinci accepțiuni ale termenului „validitate juridică” prezentate mai sus, reiese că oricare dintre ele poate fi considerat din perspectiva condițiilor logice de raționalitate, în special din perspectiva principiilor necontradicției și terțului exclus, ca un caz particular de raportare la aceste condiții fundamentale de raționalitate. Dacă vom lua ca exemplu doar ultima accepțiune a termenului de „validitate juridică”, a spune că două legi sau reglementări juridice sunt reciproc valide numai dacă nu îndeamnă la comportamente care se exclud reciproc înseamnă același lucru cu a spune că obligațiile, permisiunile sau interdicțiile propuse de cele două legi, respectiv comportamentele la care ele îndeamnă, nu sunt reciproc logic – inconsistente.

În legătură cu noțiunea de validitate juridică se pune problema nivelelor de validitate ale normelor juridice. Astfel, într-un sistem de norme juridice există anumite relații „ierarhice” între normele care îl compun, în sensul că o normă „inferioară” trebuie să satisfacă anumite condiții impuse de o normă „superioară”, care, la rândul său, trebuie să satisfacă anumite condiții impuse de o normă de nivel mai înalt ș.a.m.d., până la nivelul cel mai înalt al sistemului respectiv, la care se află, de regulă, norme constituționale. Acestea din urmă nu mai sunt condiționate de vreo altă normă de nivel superior, ci de cerința organizării unitare și consistente a respectivului sistem de norme juridice.