Logica Nonexistentei

Logica nonexistentei

ARGUMENT

I. LECTURI DESPRE CONCEPTE

1. TIMPUL este expresia inegalității oamenilor, a faptului că nici o Creatură nu se află la același nivel de dezvoltare. Dacă toate ,,creaturile" s-ar afla la același nivel de dezvoltare spirituală, timpul n-ar fi existat, deoarece nu ar fi avut ce să marcheze. Așa, timpul marchează diferența, și cum ,,diferența”, ,,deosebirea”, ,,inegalitatea”, reprezintă dimensiuni eterne ale Creației, timpul nu are început.

Noțiunea de ,,timp” este cuprinsă în cea de ,,apariție”. Cum spunea Rudolf Șteiner, este mai corect a vorbi de ,,natura timpului”, decât de apariția lui, dar nu este ușor să ne pronunțăm asupra ei.

Existența ,,inferiorului”și a ,,superiorului” duce, deci, la apariția timpului. În sfera netemporală sunt posibile diferite grade de evoluție a căror acțiune reciprocă oferă posibilitatea existenței timpului.

Timpul apare ca un atribut al Existenței în manifestare. El este martorul Evoluției lumilor. Noi, oamenii, îl percepem ca ,,durată” a Existenței noastre, a lucrurilor și fenomenelor cu care venim în contact. Pentru oameni, durata jalonează însăși Existența, iar timpul, în genere, marchează mișcarea ,,efemeridelor” și evoluția lor. Timpul este ,,forma” externă a netemporalului care ni se prezintă nouă și rațiunii ca ,,durată”, ca ceva ,,limitat”.

Timpul este energie în măsura în care ,,forma” este un ,,sunet” ce a încremenit în materie. „Energia-sunetul”, devine în planul fizic ,,formă”, ,,durată”. Forma este șederea ,,timpului” în materie. Când ,,încremenirea” sau ,,încrustarea” au dispărut, dispare forma, iar durata se sfârșește. Atunci timpul nu mai există. Forma este cea care leagă Timpul de Existență. Dacă omul nu ar fi avut,,formă”, nu ar fi fost dependent de Timp. Nu numai că forma îl ,,esențializează” pe om, dar îl și limitează.

Ea îi dă viață și tot ea îl omoară. Această ,,apariție” și ,,dispariție” a formei, noi o numim Timp. Altfel spus, durata formei redă mărimea Timpului. Iar mărimea timpului uman își găsește expresia finală în Moarte.

2. INTERPRETAREA METAFIZICĂ A CONȘTIINȚEI TIMPULUI ȘI H. BERGSON

În istoria filosofiei există cel puțin două direcții de examinare a problemei timpului, care au tins să se separe progresiv. Prima direcție este cea a timpului cosmic, a timpului lucrurilor, a timpului fenomenelor ca fenomene ale lumii (Platon, Hegel, Heidegger). Cealaltă direcție, pleacă de la conștiința obiectivă a timpului și o întâlnim , Fichte și Henri Bergson.

Ceea ce-i caracterizează pe acești ultimi autori, este faptul că iau ca punct de plecare al reflecției filosofice, conștiința timpului, pe care o numesc metafizică. Aceștia folosesc o metodă comună: ,,reducția fenomenologică” a problemei timpului la analiza minuțioasă a ,,conștiinței” timpului. Pentru a se concentra asupra timpului trăit, acești gânditori, în demersul lor filosofic, se desprind de timpul lucrurilor și de timpul lumii. Teza lor comună este următoarea: Timpul nu este viață, nu este mișcare, ci spirit, adică, temei al vieții și mișcării.

Sf. Augustin exprimă discordanța între certitudinea ultimă și interpretarea filosofică reflexivă ce poate fi făcută despre aceasta, în cartea a XI-a a Confesiunilor. El face un efort deosebit de a găsi un vocabular potrivit gândirii sale.

Despre el s-au scris multe comentarii. Ultimul și cel mai important este cel al lui Paul Ricoeur, în primul volum al lucrării Temps et récit, unde tematizează aporiile experienței timpului, sprijinindu-se pe conceptele de distențio și intențio.

Nici o teorie a timpului, spune Sf. Augustin, nu este importantă decât conștiința pe care o am despre timp și care este ultima instanță la care trebuie să mă raportez. Mărturia despre suflet este singurul temei al unei gândiri serioase despre timp.

nu întâlnim conceptul de conștiință în câmpul său teoretic. Acest concept își cucerește drept de cetate în filosofie odată cu Malebranche (cel mai mare inventator de cencepte filosofice moderne) și se distinge de cel de conștiință morală, pe care îl întâlnim pentru prima dată în lucrarea lui Calvin, Instituon Chrètienne.

Sf. Augustin definește experiența timpului ca experiență metafizică, în sensul deplin al termenului. În al doilea rând, spune Augustin, nu există trecut în sine, prezent în sine, viitor în sine. Cele trei moduri de existență ale timpului sunt în suflet și nicăieri altundeva. Dimensiunile timpului nu au sens decât prin reducția lor la actele de conștiiță care le poartă.

În al treilea rând, timpul este un fel de distensie a sufletului și în aceasta costă mărturia sufletului despre experiența sa temporală. Numai Dumnezeu poate garanta adevărul timpului trăit. Numai El garantează adevărulul mărturiei sufletului despre natura sau esența timpului. Sufletul este o expresie a lui Dumnezeu, o ,,oglindă” a Trinității Divine. Mărturia sufletului trimite ca garant, pentru că nu ar fi potrivit să vorbim despre suflet fără să înțelegem faptul că experiența-i temporală nu este perfect adevărată decât dacă ea se reașează în Dumnezeu.

Sf. Augustin analizează timpul trăit și experiențele succesive prin care sufletul renunță la sine, până își găsește propriul loc în Dumnezeu, căci invizibilul, care i se dă în modalități temporale, este Dumnezeu, lumină și adevăr.

O asemenea analiză pare, după Jean-Louis Vieillard Baron, a fi fenomenologică și anume ca reducție a gândirii la analiza fenomenului, ca apariție de sine, în puritatea sa și nu conținutul obiecțiv a ceea ce apare. Altfel spus, fenomenul nu are sens decât prin faptul că trimite la invizibilul prezent în el. De aici și paradoxul augustinian conform căruia temporalitatea sufletului trimite spre eternitatea lui Dumnezeu, ca înspre ultimul său fundament. Aici, demersul lui Augustin presupune credința, adeziunea personală și existențială revelat al creștinismului. El propune o interpretare metafizică a timpului ca spirit, care nu presupune Revelația.

Inainte de a prezenta semnificația metafizică a conștiinței timpului , să amintim principalul reproș al lui Heidegger adus acestuia în Sein und Zeit (Ființă și Timp). Heidegger spune că Bergson a interpretat timpul într-un mod insuficient din punct de vedere ontologic. Bergson nu a depășit concepția comună a timpului, tematizată de Aristotel și anume confuzia timpului cu succesiunea momentelor ,,înainte”, ,,acum” și ,,după” (trecut, prezent, viitor).

Unii istorici ai filosofiei au subliniat convergența dintre Bergson și Heidegger. Emmanuel Lévinas observă faptul că întrucât dimensiunea viitorului este cea prin care orice proiect se proiectează spre a muri, reiese că acest viitor este timp în mai mare măsură decât timpul cotidian. Acest aspect îi amintește comentatorului de demersul lui Bergson, care distinge și el nivele ale timpului, mergând până la conștiința nereflectată și superficială a timpului cotidian, până la conștiița duratei ca timp profund. Timpului măsurabil, Bergson îi opune un timp originar, pe care îl numește durată. Lévinas subliniază că gândirea lui Heidegger se împlinește ca teorie a ființei-de-aici, a omului ca finitudine, pe când , finitudinea și moartea de netrecut, nu sunt înscrise în durată.

Se pare că nici Lévinas nu ține seama de finitudinea afirmată a elanului vital care, , este dată o singură dată și pentru totdeauna și care nu se confundă cu Dumnezeu. Această finitudine a fost neglijată de toți cei care au văzut în lucrarea lui Bergson, Evoluția creatoare, un panteism, și ea corectează ipoteza emisă de acesta, a unei umanități care ar fi victorioasă asupra morții.

cert este faptul că durata eului profund nu e accesibilă dintr-o dată conștiinței. Presiunea trecutului face să țâșnească imprevizibila noutate a prezentului.

El încearcă să demonstreze spiritualitatea timpului, în mod vag însă, în lucrarea Eseu asupra determinărilor imediate ale conștiinței. Această operă nu dezbate problema spiritului, dar stabilește durata eului profund, pentru a afirma realitatea libertății. Filosoful pornește de la fenomen în însăși fenomenalitatea sa, adică de la faptul că orice stare a conștiiței este afectată de durată și orice fenomen care aparține conștiiței durează. Deci, durata este însăși fenomenalitatea fenomenului. În acest mod, Bergson afirmă realitatea vieții interioare ca mobilitate pură, și realitatea actului liber prin care eul se exprimă în totalitate. Prin aceasta, Bergson exprimă caracterul inprevizibil al vieții noastre psihice profunde.

Pentru Bergson, viitorul va fi dimensiunea esențială a duratei. Cu această idee îl devansează pe Heidegger, pentru care conștiința se temporalizează plecând de la viitor.

Problema realității spiritului este clar pusă de Bergson în lucrarea Materie și Memorie. El spune că numai prin distincția meticuloasă a realității spiritului de cea a materiei vom putea înțelege cum se asociază ele în mod intim, în fiecare stare particulară a conștiinței. Punctul de plecare îl constituie, deci, nu esența pură a materiei și nici esența pură a spiritului, pentru că materie și spirit sunt tendințe direcționale și nu esențe pure. Ele sunt demonstrate ca fiind condițiile necesare ale realității stărilor mixte pe care le trăim în experiența noastră cotidiană, experiență în care materie și spirit nu sunt esențe pure, dar fără ele noi nu putem înțelege experiența cotidiană.

Bergson spune că noi am putea percepe în mod deplin lumea fără a fi conștienți de ea, conștiința fiind ,,ca un efect al mirajului”. Aici apare ideea profund metafizică a lui Bergson: noi putem concepe foarte bine o fenomenalitate pur obiectivă, un ansamblu de fenomene, fără conștiința căreia ele i-ar aparține. Conștiința umană nu-și are locul în lumea obiectivității totale. Aceasta, care nu adaugă nimic la onținutul obiectiv al lumii, intervine ca un element perturbator în această lume care poate pretinde în mod legitim că își este autosuficientă. Conștiința, spunea Bergson, tulbură buna armonie a lumii materiale.

Dacă examinăm îndeaproape percepția noastră conștientă, observăm că trecutul joacă un rol important sub forma deprinderilor perceptive. Nu avem, spune Bergson, o deschidere asupra viitorului, fără o perspectivă egală și corespunzătoarea asupra trecutului, deoarece fluxul activității noastre direcționate spre înainte determină înapoia lui un vid în care se precipită amintirile.

Imaginea acestui vid demonstrează că simpla analiză a percepției ne arată intervenția trecutului ca un gol în conștiința noastră actuală. Altfel spus, noi nu putem explica percepția fără a determina un vid, care este prezența trecutului. Omul nu se reduce astfel la pura actualitate și nici memoria la un exercițiu cerebral pur. , memoria este determinată ca fenomen al spiritului, trecutul fiind ceea ce nu are prezență sub formă de obiect. Prin memorie, spune Bergson, putem atinge experimental spiritul.

El propune, de fapt, o respingere a materialismului pe teren experimental. Singurul mijloc de a putea face acest lucru, de a-l respinde, este de a stabili că materia este așa cum pare a fi. Această identitate a materiei cu fenomenul său, semnifică faptul că ea nu are nici virtualitate, nici putere ascunsă și ne permite astfel să punem realitatea independent de fenomenele spiritului.

Trecutul, fiind prin esență ceea ce nu mai există, nu se poate reduce la o urmă materială. Creierul nu este decât organul-obstacol al memoriei, condiția sine qua non a evocării amintirilor și nimic mai mult. Memoria nu poate fi decât spirituală și nici decum o funcție a creierului. Creierul nu este decât un organ de selecție al amintirilor.

Dimensiunea trecutului nu se reduce la țintirea pe care o efectuează conștiița asupra unui obiect în trecut. Trecutul depășește conștiința și o influențează, iar acest trecut e spirit. El nu ar putea fi de natură materială deoarece, prin definiție, este ceea ce nu mai poate fi obiect al simțurilor.

Încercând să răspundă unei posibile întrebări, inerente oricărui discurs filosofic, Bergson, realizând și o explicație a compatibilității tezelor dinamice din Eseu… și din Evoluția creatoare cu dimensiunea ontologică a trecutului și cu fenomenul identificării conștiinței memoriei din Materie și Memorie, conclude că, în domeniul materiei, ceea ce precede condiționează ceea ce urmează și că determinismul este net; în ținutul spiritului, care este de fapt al conștiinței, povara trecutului nu se află în contradicție; repetiția cauzează intrarea conștiinței în dimensiunea determinismului; fără trecut, conștiința nu ar avea nici o libertate, ea ar fi materie. Ori, conștiința e spirit, spune Bergson.

El face din trecut o dimensiune exclusiv spirituală, dezvoltată în doi timpi concludenți: creierul nu poate explica tot despre memorie; reflecția asupra datelor experimentale conduce la argumente de principiu, care nu sunt susceptibile de a fi sub semnul întrebării de către noi date.

Trebuie subliniat faptul că acolo unde Sf. Augustin pune problema în termeni sufletești, Bergson formulează problema ca fiind una de recunoaștere de către conștiință a datelor, fie ca prezentă, fie ca trecută, fie ca reală, fie ca vitală.

Înțelegerea conștiinței ca spirit, implică refuzul oricărei substanțe imuabile. Esența spiritului este a fi schimbătoare. Fiind invizibilă, schimbarea implică păstrarea trecutului în prezent, astfel încât trecutul face corp comun cu prezentul.

Bergson a ținut să distingă trecutul în sine de sentimentul asupra trecutului, care poate fi supus iluziei, adică falsei recunoașteri.

În concluzie, putem spune că, în timp ce dimensiunea trecutului, cu întreaga sa valoare ontologică este ireductibilă la viitor, , trecutul nu-și datorează existența și valoarea decât actului creator al spiritului nostru. Aceasta, întrucât convertirea trecutului în viitor spiritual nu este automată și ea depinde de libertatea noastră, care poate respinge experiențele sale trecute și tot binele pe care trecutul ni-l oferă. Dacă comparăm evenimetul prezent cu trecutul, noi rămânem înlănțuiți de acesta. Trecutul devine astfel, semnul aservirii mele. Trăind în noi, trecutul tinde mereu să se exprime printr-o depășire a trecutului realizat.

În concepția lui Bergson, spiritualitatea timpului este realizată printr-o depășire a timpului istoric, într-un timp spiritual pur.

Reflecția asupra conștiinței timpului induce, la acest autor, o metafizică, o conștiință a spiritului.

Contrar filosofiilor ființei, filosofiile timpului nu identifică timpul cu finitudinea, ci cu libertatea. Bergson a emis ipoteza că nu poate trece de barierele morții. Ideea optimistă a acestei depășiri corespunde, , faptului că Eul nu poate impune numai acte libere, dar și că realitatea existenței umane este dialectică. Dialecticii temporale a existenței, numai o filosofie a speranței îi poate răspunde în mod adecvat. Cine spune speranță, spune tensiune spre viitor, deoarece speranța nu se opune prezenței temporale, dar ea renunță la iluzia unei prezențe totale a spiritului însuși în ființa umană.

3. SPAȚIUL.

Din punct de vedere ocult, atât Spațiul cât și Timpul sunt rezultatul unei ,,Creații". Această afirmație dobândește sens numai dacă limităm Timpul la un Spațiu dat. Totuși, Spațiul pare să fi existat înaintea oricărei Creații. Avem aici în vedere sfera Haosului. Haosul a existat dintotdeauna, chiar înaintea Lui Dumnezeu, de unde EL însuși a izvorât.

,,Punctul zero", ontologic vorbind, este, după părerea noastră, punctul în care Divinitatea a devenit conștientă de Sine, a devenit deci Dumnezeu. De aici încoace Spațiul devine ceva Creat, dar entitățile spirituale de care se vorbește, sunt non-spațiale. Activitatea lor este aspațială și atemporală. Numai activitatea Ierarhiilor în lumea noastră este limitată în spațiu, ca și cea a oamenilor. Spațiul există dincolo de Timp, în atemporal. Aici, veșnicia lui nu este suprimată de către durată.

De exemplu, haosul este privat de noțiunea de Timp. Dacă Timpul ar fi o caracteristică a sa, Haosul nu ar mai fi Haos. El ar deveni Cosmos, s-ar ordona. Oriunde există ordine, există Spațiu și Timp, iar noțiunea de Haos dispare. Dacă Timpul ar fi o dimensiune intrinsecă a Universului, noțiunea de ,,Haos” ar exista doar în conștiința noastră, fără a avea un corespondent real.

4. ȘTIINȚA actuală aduce dovezi în favoarea științei spirituale, însă teoriile științifice nu ne duc spre domeniul științei spirituale. Ele ne poartă pe căi ocolite și astfel prelungesc durata ignoranței noastre. Ele măresc ignoranța prin precizia lor care se vrea absolută.

5. ZEII au trăit printre oameni în Atlantida, dar ei s-au retras. Ei au devenit ,,Zei" abia în vremurile de după Atlantida.

6. Cunoașterea devine supremă și adevărată dacă procesele ei nu ignoră marile legi Cosmice, chiar dacă este marcată de Suferință. Cu atât mai mult, Suferința generează cunoașterea și stimulează evoluția. Nu există Evoluție fără Suferința. Nu există Bine fără Rău, în sensul că nu apare conștiința Binelui fără a fi văzut ce înseamnă Răul. Binele nu poate fi înțeles dacă nu simți Răul.

7. Secretul reâncarnării era un Mister pentru oamenii de rând. Este și acum. Era păstrat cu grijă secretul reapariției Eului tocmai pentru a nu se refugia omenirea în fatalism, din teama de a nu mai greși.

Uneori, cunoașterea Adevărului creează inactivitate, pasivitate, fatalism. De aceea, Māyā, Iluzia, generează nu numai ignoranță, dar și acțiunea, dinamismul. Iată motivul pentru care Divinitatea a găsit de cuviință să introducă în calculul evoluției creațiilor sale, ,,Aparența". Aceasta stimulează evoluția și gândirea. Omul, atunci când își dă seama, prin comparație, de sintagma adevăr – eroarer, real – nereal etc. caută dincolo de vălul aparenței.

Înlăturând Iluzia (Māyā) el progresează cu atât mai mult cu cât se afundă mai mult în ea. Iată de ce nu întâmplător s-a spus că adevărata cunoaștere izvorăște din ignoranță și suferință. Pentru că această veșnică căutare a celui care ne pare a fi altceva, te face să suferi. Unii se împotmolesc în suferință, în căutare, în iluzie și ignoranță.

Alții, împinși de focul interior al cunoșterii, aleargă până la risipirea vălului Iluziei, descoperind în final Adevărul. Aceștia sunt altruiștii care se rup de starea de inerție de care-i leagă vălul ignoranței. Ei sunt cei care se lasă împinși de forțele născute din insuficiența proprie. Conștientizarea caestei insuficiențe este primul pas spre cunoaștere și spre libertate deplină.

Altruistul iubește adevărul și libertatea. Egoistul se inhibă în ignorantă. Aparentul dinamism nu este altceva decât zbaterea în smoala pasivității Iluziei. Altruistul vibrează la unison cu legile cosmice, pe când egoistul suferă din cauza lor. Altruistul, deși pare a se topi în relația cu ceilalți, el urmează de bună voie calea spre care îl cheamă propria sa ființă. Acesta va fi mântuit de Adevăr. Pe egoist îl va mântui Speranța..

8. MOARTEA îi sperie pe aproape toți oamenii. Numai pe cei care înțeleg că ea reprezintă doar despărțirea de ceea ce nu poate fi omorât, nu îi sperie.

Pentru Suflet, Moartea înseamnă înviere, iar nașterea înseamnă Moarte. Pentru om, invers, moartea înseamnă distrugere, iar nașterea, înviere. Scriitorii au imaginat moartea ca fiind oglinda răsturnată a destinului. Moartea cheamă tăcerea ca o cortină grea peste pleoapele lumii care nu mai întrezărește nici o speranță și nici nu mai aude. Moartea este cheia care încuie poarta vieții. Despre moarte nu poți comunica cu oricine. Orice moarte, în miezul zilei, este prea evidentă, dar lipsită de nonsens. Poate de aceea, viața pare a fi cel mai cutremurător cimitir al sperantei. Nurnai că, în viață, speranța este veșnic înmormântată. Speranța, este un strigăt sacru al puterilor mute.

9. NU OCHIULvede lumina, ci lumina este cea care a creat ochiul. El își datorează existența luminii, așa curn focul răsună interior prin glas. Sunetul, cuvântul, reprezintă glasul focului ieșit în afara spațiului interior.

10. UNIVERSUL este o sferă, deoarece, în evoluția sa, se revine întotdeauna la punctul de plecare, lucru demonstrat de topologie: un punct situat infinit spre dreapta, este același cu cel situat la infinit spre stânga. La fel este și materia: dispare într-un punct al Spațiului și reapare din exterior. Aici pare că se respectă o lege a fizicii: nimic nu se pirde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă.

De altfel, noțiunile de ,,apariție" și ,,dispariție" sunt înghițite de noțiunea de ,,transformare". ,,Apariția, și ,,dispariția", sunt concepte supuse noțiunilor de Spațiu și Timp. Ca fenomene, la fel.

Inter-conexiunea dintre toate câte sunt în lume, creează o dependență aparentă a tuturor de toate. Aceasta se explică prin existența unui numitor comun, energia pură care se află la baza a tot ce există. Inclusiv la baza propriei sale existențe. Această ,,pură-primă” nu ar fi existat fără pulsația interioară care a generat conștiința de sine.

În stadiul actual de evoluție a gândirii umane, pe această planetă limitată de cele șapte grade de evoluție, nu putem pricepe Misterul începuturilor. Explicația oferită de logica cu care suntem obișnuiți noi, oamenii, nu ne este suficientă, deoarece schema logică oferită în dar omului de către Divinitate nu este nici perfectă și nici ultima din câte există în Univers. În toate există o limită care nu poate fi depășită decât atunci când ne permite stadiul de evoluție spirituală. Abia atunci putem înțelege ce s-a Întâmplat înainte de ,,timpul zero" , care coincide cu începutul Creației.

II. FILOSOFIA FIZICII

II.1. LOGICA METAFIZICII

ȘI WITTGENSTEIN

II. 1. 1. Destrucția metafizicii

Atât Heidegger cât și Wittgenstein au ca punct de reper în demersul filosofic o temă comună: limbajul. Wittgenstein era convins că nu putem formula propoziții metafizice fără a nu formula și non-sensuri. Orice întrebare a metafizicii este rezultatul neînțelegerilor privind logica limbajului. Filosofia ca atare nu este o doctrină, ci o activitate a cărei esență constă în explicații. Singura sarcină a filosofiei este critica limbajului. Rejultatele filosofiei trebuie să se regăsească nu în propozițiile filosofiece, ci în activitatea de clarificare a lor. Ori, a clarifica propozițiile, înseamnă a aduce limbajului o critică. Scopul filosofiei este, deci, acela de clarificare logică a gândurilor. De aceea, Wittgenstein și-a propus în Tractatus să dezvăluie limitele limbajului și ale tuturor propozițiilor care, depășind aceste limite, nu pot avea sens.

El își propune, într-un fel, delimitarea de ceea ce se află în cealaltă parte a limitei, ca având un nonsens și de a-l putea prezenta ca atare. Dar, această ,,condiție” (formă logică de analiză a limbajului) nu poate fi reprezentată ea însăși prin limbaj. Ea poate fi doar arătată.

Deoarece tocmai metafizica este aceea care încearcă să exprime această condiție, ea cade în domeniul inexprimabilului și inconceptibilului. Sarcina de a delimita conceptibilul și, prin aceasta, inconceptibilul, revine tot filosofiei, spune Wittgenstein. Și tocmai această concepție filosofică pune problema metafizicii. De aceea, spune el, marele subiecte ale metafizicii (Dumnezeu, suflet, nemurirea, Ființa, sensul vieții) sunt excluse din sfera filosofiei și sunt toate incluse în domeniul non-scrisului.

A devinit celebră fraza din Tractatus: ,, Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Mai ales că, așa cum spunea Peter Kampits, toate expresiile din Tractatus sunt, ele însele, propoziții metafizice și, în consecință, propozițiii fără sens, deoarece vor să exprime condițiile de care vorbește el. Adică, cel care vrea să vadă corect lumea trebuie să depășească aceste propoziții.

O propoziție poate reprezenta realitatea, dar nu poate reprezenta ceea ce ar trebui să aibă în comun cu realitatea, adică forma logică. Poate a putea reprezenta forma logică, noi trebuie să ne situăm cu propoziția undeva în afara lumii. Forma logică nu poate fi reprentată de propoziție,, ci doar se oglindește în ea. Ori, limbajul, spune Wittgenstein, nu poate să reprezinte ceea ce se oglindește în el însuși. Nu putem să exprimăm prin limbaj ceea ce se exprimă în limbaj. Propoziția etalează foma logică a realității.

În acest fel, Wittgenstein încearcă să deosebească ceea ce ar putea fi enunțat, de ceea ce nu ar putea fi, adică ceea ce se află dincolo de fapte. Cea care înțelege ceea ce se află dincolo de fapte, ca fapte ale lumii, este metafizica.

, metafizica își sacrifică propria menire. Ea este lăsată să apară sub forma faptelor. De aceea, s-a spus despre el că realizează o critică a reificării metafizicii, salvând-o și transferând-o într-un mediu al tăcerii. Destrucția metafizicii are nu numai un aspect negativ, ci și unul constructiv. Prin aceasta, Wittgenstein se deosebește de Cercul de , care a voit să anihileze metafizica ca pe o eroare a umanității, reușind astfel să găsească un model de relație între limbaj, logică și lume care este, el însuși, în întregime, metafizic.

, critica metafizicii pornește de la alte temeiuri și condiții. El reproșează metafizicii faptul de a fi uitat ființa și își elaborează ontologia sa în cartea Ființă și Timp. Reluând problematica ființei, Heidegger lansează teza potrivit căreia, în metafizică, ființa este gândită ca fiind. Astfel, apare în metafizică o reificare care ne face incapabili să gândim ființa cu adevărat. În acest mod, scopul ontologiei fundamentale este deconstrucția metafizicii. Dar, ca și , deconstrucția metafizicii nu are nici un accent exclusiv negativ, ci și unul pozitiv, constând în a dezvălui ceea ce este învățluit, de a descoperi ceea ce este acoperit.

În lucrarea sa Ce este metafizica, Heidegger definește deconstrucția astfel: ,, să ne ascuțim auzul pentru a ne apropria de ceea ce tradiția ne oferă ca ființă a fiindului“. Mai târziu, Heidegger înlocuiește termenul de ,,destrucție” cu cel de ,,surmontare”, înțelegând prin aceasta nu aneantizarea metafizicii, ci fortificarea între frontierele sale.

Peter Kampits spunea că reîntemeierea metafizicii prin ceea ce Heidegger numește ,,gândire esențială”, seamănă cu tăcerea lui Wittgenstein. Adică, Heidegger ne oferă o nouă interpretare a dimensiunii timpului. Pentru el, metafizica a privit întotdeauna ființa ca prezență a ceea ce este prezent, motiv pentru care acordă o importanță deosebită momentului și clipei. Numai clipa prezentă este autentică. Nimic nu se poate petrece în clipă, dar, ca prezență autentică ea lasă să ajungă ceea ce poate fi în timp. El vrea să demonstreze că timpul este orizontul problemei ființei.

Dacă vorbim de timpul obiectiv, trebuie să uităm de structurile temporalității înscrise în caracterele extrastatice ale existenței noastre. Acesta este temeiul problemei ființei, spune Heidegger.

Wittgenstein se găsește într-o perspectivă asemănătoare atunci când încearcă să sublinieze că această prezență esențială ar fi o perpectivă pe care noi, ființe muritoate, nu o putem atinge nicicând.

Între cei doi gânditori există paralele frapante și în ceea ce privește problema morții. Amândoi refuză concepția metafizică a morții, elaborată pentru prima dată de Platon, pentru care moartea nu era altceva decât separea sufletului de corp.

Wittgenstein spune în Tracttatus că ,,Moartea nu este un eveniment al vieții. Moartea nu se trăiește.” Ea face parte nu din viață, ci din formele vieții, fiind limita ei. Orcine poate face experiența empirică a morții sale.

Și Heidegger a separat moartea de evenimentele empirice, dar spune el, nu există o singură înțelegere a morții autentice, înțelegerea ontologică.

Moartea nu este sfârșitul fiindului (Dasein-ului), ci dimpotrivă, Dasein-ul este conceput ca ,,ființă destinată morții”. Moartea este forma vieții. Cea mai importantă posibilitate a Dasein-ului este posibilitatea de a anticipa moartea.

Aici apare convergența cu Wittgenstein: moartea ca formă a vieții nu este un eveniment al vieții, ci un fenomen al limitei vieții.

,,Libertatea în vederea morții”, , nu e un apel la suicid așa cum greșit s-a înțeles. Aceată părere o împărtășește și Wittgenstein, care refuză suicidul ca și Schopenhauer, devreme ce suicidul nu este o negație, ci o afirmație a voinței. Acestă concepție i-a schimbat lui Wittgenstein maniera de a gândi ,,finitul” și ,,timpul”. ,,Rezolvarea enigmei vieții în spațiu și timp, scrie el în Tracttatus, stă în afară de timp și spațiu”. Fiind în afara schemei metafizice ,,timp-eternitate”, această idee se apropie de concepția prezenței, pe care Heidegger a considerat-o punctul central al temporalității.

Wittgenstein crede că domeniile eticii și esteticii ar putea rezolva problema temporalității, ca și condiție a lumii, dar în același timp, el afirmă că etica și estetica sunt inefabile. El nu a văzut timpul în dimensiunlile tradiționale ale trecutului, prezentului și viitorului, iar momentul nu a putut fi conceput decât ca monment al timpului. Este vorba de o nouă realitate a timpului, pe care Wittgenstein o compară cu eternitatea. El a încercat astfel o transformare a timpului, odată cu punerea problemei ființei.

, strâns legată de istoria metafizicii, este și critica științei și a tehnicii. ,,Știința nu gândește”, spunea el, dar metafizica este nucleul dezvoltării științei și tehnicii. Metafizica este un pericol pentru om și pentru relația lui cu ființa, deoarece ea se realizează prin autoritatea tehnicii ca o gândire dominatoare. Esența tehnicii este metafizica. Tehnica este o nouă modalitate de a gândi ființa și fiindul. Ea este o manieră de a gândi relația cu ființa, prin care ea se dezvăluie.

Tehnica, a cărei esență este ființa nu se lasă niciodată stăpânită de om, care ar fi stăpânul ființei. Desăvârșirea metafizicii înseamnă părăsirea ființei și înscăunarea deplină a domniei omului care s-a consacrat tehnicii.

Wittgenstein critică și el știința și tehnica pe care le consideră stranii. Ca și Heidegger, aceasta a fost șceptic cu privire la ideea progresului. Wittgenstein scria: ,, Nu e absurd, de exemplu să credem că epoca științifică și tehnică e începutul sfârșitului umanității și că ideea de progres este o orbire, ca și ideea cunoașterii științifice a adevărului. Nu e nimic bun și nimic de dorit în cunoașterea științifică și umanitatea care aspiră spre ea aleargă spre o capcană.“ (Ver. Benerk.)

Wittgenstein a refuzat mereu să facă observații asupra eticii. În Tractttatus spunea: ,,Toate propozițiile au aceeași valoare”. De aceea, nu există nici propoziții ale eticii pentru că ele nu pot exprima nimic. Pentru el, etica este ceva în afara lumii, ceva transcendent. Dacă ea este supranaturală, cuvintele noastre nu pot exprima decât fapte.

Există o coerență inferioară între critica limbajului și exigența etică. El a afirmat mereu că logica și etica nu țin de lumea aceasta, dar ele sunt orientate spre condițiile lumii. Etica nu trebuie să interpreteze felulu de a fi în lume, ci ea trebuie să schimbe lumea. Etica trebuie să schimbe viața. În lume nu există valori. Wittgenstein a legat aici foarte strâns problema vieții de problemele semsului vieții și de problema Divinității. ,,Dumnezeu este sensul vieții”, iar viața este lumea.

Pentru el, întreaga filosofie despre credință și creștinism este falsă. Etica, metafizica sau religia, nu se pot exprima decât prin acestă ,,alergare împotriva limitelor limbajului”. Ea este fără speranță, dar aparține esenței ființei umane.

Statutul transmundan (dincolo de lume) al eticii e subliniat de Wittgenstein prin problema voinței. Voința nu poate schimba lumea, dimpotrivă. Dar, chiar dacă toate voile noastre s-ar realiza, aceasta ar fi totuși, numai un dar al Destinului, deoarece nu este nici o interdependență logică între voință și lume. A crede în Dumnezeu, înseamnă să vezi că faptele lumii nu sunt suficiente și să vezi că viața nu are sens. Problemele sensului vieții nu pot fi rezolvate decât de voinț a însăși. Acest lucru reiese clar din fraza lui Wittgenstein: ,,lumea omului fericit este diferită de cea a nefericitului”.

Heidegger a pus în evidență diferența dintre teorie și praxis, dintre teorie și acțiune. El a tratat toate concepțiile de o manieră strict ontologică și, la fel ca Wittgenstein, a făcut o separație reală între ontologie și morală.

Peter Kampits remarcă faptul că proeminența ființei , ca instanță extramundană, corespunde naturii extramundane a eticii

În problema valorilor amândoi au preferat tăcerea, diferenței dintre exprimabil și inexprimabil îi corespunde, , diferența dintre gândirea meditativă și gândirea calculatoare. Acesta ține seama de faptul că nevoia unei etici, într-o lume sufocată de tehnică și știință, este comprehensibilă. Dar, singura soluție posibilă, spune el, ar fi o morală provizorie, care nu încearcă să schimbe ordinea stabilită.

Pentru amândoi, o etică legată de propoziții metafizice este imposibilă. Heidegger propune: ,,Nu trebuie să facem nimic, doar să așteptăm”. Dar, amândoi spun ,,adio” idealului raționalist în câmpul eticii.

Wittgenstein afirma că orice am face noi, alergăm împotriva limitelor limbajului, lucru pe care l-a remarcat și Kierkegaard, în felul următor: ,,a alerga împotriva paradoxului”. Etica reprezintă această alergare împotriva limitelor limbajului. În etică, încercăm mereu să spunem ceva ce nu poate privi esențialul lucrurilor. Oricare ar fi definiția binelui pe care voim s-o dăm, ea duce întotdeauna la o neînțelegere.

II. 2. LOGICA FIZICII

1. Marcel Sendrail (Înțelepciunea formelor, Editura Meridiane, București, 1983) recunoaște că progresele științelor ne lasă să presimțim că dincolo de zona cognoscibilului se întind alte lumi, unde legile încetează de a mai fi riguros aplicabile. Dar, el are în vedere doar legile convenționale ale științei. Legile imuabile Naturii nu-și încetează aplicabilitatea decât în și pentru imaginația noastră. Sunt legile Creației care penetrează inclusiv infrastructura atomului. Legile acceptate de știință, sau numai de către fizică, sunt o infimă parte a legilor divine.

2. S-a vorbit de ,,Timpul zero" sau ,,Timpul lui Plank". Chiar Jean Guitton (Dumnezeu și știința, Editura Harisma, București,1992), recunoaște că este greu de imaginat ce s-a întâmplat înainte de ,,Timpul zero".

Dacă admitem existența ,,Timpului zero"cu adevărat, admitem "Creația din nimic, lucru absurd datorită cel puțin limitelor impuse de limbaj. Nu se poate naște ceva anume din ,,nimic". Acest lucru 1-a sesizat și Hubert Reeves (în lucrarea Răbdare în Azur, Humanitas, București, 1993) care a afirmat că dacă ,,Timpul zero" este ,,acel moment dincolo de care nu putem afirma, nimic", acest lucru marchează de fapt, ,,pragul ignoranței noastre". Dar, să nu uităm că dincolo de ignoranță rămâne imaginația care transcende zidul ,,Timpului zero".

3. Cei care vorbesc de așa numitul ,,Univers inițial" uită, potrivit legilor cronologiei ontologice, că este vorba doar de Haosul primordial. ,,Univers inițial" sau ,,Haos primordial", este unul și același lucru.

Diversitatea limbajului încurcă mințile filosofilor și ale oamenilor de știință. Lucrurile se vor lămuri la nivelul cunoașterii, abia atunci când semnificațiile limbajului și conceptele folosite vor fi unice pentru toți oamenii. Se impune, deci, necesitatea unei singure limbi vorbite și scrise pe toată planeta noastră. ,,Univers inițial", ,,Univers timpuriu", ,,Univers târziu", sunt concepte ce definesc momente (stări), în timpi diferiți ale Evoluției Cosmice.

Fizicienii s-au izbit mereu de ,,zidul lui Plank" în care gravitația devine extremă și dincolo de care totul este Mister (Erichka Bogdanov,1991), dar toți uită că atât ,,Timpul zero" cât și ,,Zidul lui Plank" nu sunt decât barierele propriei noastre imaginații. Ignoranța creează monștri inclusiv în fizică și filosofie. Poate că indienii au intuit efectul acesteia, afirmând că ignoranța este nu numai creatoare, dar și generatoare de suferință.

,,Zidul termic", ,,orizontul cosmologic" al ,,opacității", ,,zidul dimensiunilor"etc. sunt creații ale gândirii abstracte. Ele nu aprțin nici măcar transcendentalului, pentru că nimic din ceea ce există nu se află nici în afara timpului și nici în afara Spațiului. Ca atare, dacă există ceva dincolo ,,de" intrăm în transcendent, care este ,,invizibil" dar în nici un caz incognoscibil sau neexistent. Adevărata cunoaștere este aceea care transcende invizibilul fără a-1 traduce în conceptele empirice, specifice lumii vizibile. Și aici legea dihotomiei își spune cuvântul. A încerca să explici ceea ce cunoști ,,prin simțire", cu ,,inima" și ,,sufletul pur", cu ,,rațiunea pură", printr-un limbaj ce ține de lumea cotidiană, iată ignoranța, iată ,,Zidul lui Plan k", iată ,,Timpul zero".

Gândirii raționale îi convine să plaseze ,,ziduri" la limita extremă a epuizării unui univers de discurs. În acest fel, nu numai că apare ,,dogma", în sensul peiorativ al cuvântului, dar ne punem singuri bariere în ceea ce vrem să investigăm.

4. Nu exită hazard, nu există ,,nimic", dar există ,,Haos" și ,,Legiîf care-1 cheamă la ,,Ordine". Prima ,,Lege", care a ordonat o părticică din Haos, a fost ,,Dorința" de mișcare. Paradoxal, mișcarea a generat ordinea supremă la scara timpului. Prima mișcare a făcut-o ,,particula primordială", sătulă ,deopotrivă, de Repaos și Hoas și care a devenit, mai apoi, Dumnezeu.

5. S-a afirmat că Universul cuantic, geneza și evoluția lui, constituie opera conceptuală și materială a ,,Dumnezeului Veșnic Treime", dar tot opera Lui este și ceea ce află dincolo de ,,Zidul lui Plank".

I-aș întreba pe fizicieni: în geometria cosmică, unde plasează ,,punctul zero" sau ,,Zidul lui Plank"? Filosofîa limbajului nu are nimic de spus ?! Limitele conceptelor, semnificațiile lor, n-au oare nici un amestec în această auto-iluzionare conceptual – cognitivă ? Eu cred că da.

6. Cosmologia teologică ortodoxă de Răsărit face grave confuzii: Duhul Sfânt nu există ca entitate sau ca ,,persoană" așa cum încearca, de exemplu, să ne convingă preotul dr. Petru Rezus, în 1941 (Despre Duhul Sfânt, Sibiu, 1941), sau Vladimir Lossky, în Teologia mistică a bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, București, 1991.

Aici este grosul dogmei creștine: A considera că Tatăl, Fiul și Sfântul Dum sunt ,,persoane" și nu ,,energii" și nici ,,unde", cum încerca să concluzioneze Octavian Udriște (Cum a creat Dumnezeu Universul din Nimic, Tabor,1994, Râmnicu-Vâlcea).

Dacă Duhul Sfânt ar fi o ,,persoană", el s-ar fi arătat omului într-o ,,formă". Bine, veți zice, este porumbelul din timpul Botezului lui Iisus în apa Iordanului. Dar cu ,,limbile de foc" care s-au pogorât asupra Apostolilor, cum rămâne? Este clar vorba de ,,energie divină" specială, de o anumită vibrație eterică, a cărei ,,pulsație" generează fenomene multiple, care ne creează nouă iluzia că ar fi de fapt o ,,persoană".

7. Deseori, se utilizează termenul de ,,energie necreată". Nicăieri în Cosmos nu există așa ceva. Nici măcar în Sfera Laborator. Este vorba de aplicarea greșită a legii dihotomiei: creat-necreat, Duhul Sfânt este emanația lui Dumnezeu – Tatăl și de aceea este scris că ,,cel ce va grăi cuvânt împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta nici în cel ce va să fie" (Matei,12,31,32) ci ,,vinovat este de păcat veșnic" (Marcu, 3, 29, Luca,12,10).

S-a afirmat adesea: ,,Crearea Cosmosului din ,,nimic" nu implică natura divină, deoarece energiile din care se naște Universul cuantic sunt exterioare naturii lui Dumnezeu (Udriște, op.cit. p. 29-30). Eu aș întreba, în virtutea convenienței legii dihotomiei și a principiilor dogmei creștine, Dumnezeu este, prin natura sa, în afara Universului cuantic? El aparține cumva Universului ne-cuantic sau anti-cuantic? Și de data aceasta aspectul scapă filosofiei limbajului. Ce credeți?

8. Unii învățăcei într-ale teologiei fac deseori confuzie între ,,Harul Divin"și ,,Duhul Sfânt", concluzionând că ,,Harul Divin" este bunătatea lui Dumnezeu venită în om. Explicația ar fi doar că despre un asemenea om se spune că este plin de Har, sau că Dumnezeu nu se arată în mod direct nimănui ?

9. S-a afirmiat, de asemenea, că Fiul lui Dumnezeu există din totdeauna ,,înaintea și în afara Timpului și Spațiului, energiei și substanțeii". Se spune că Fiul este cauza operativă a Universului cuantic, potrivit gândirii și voinței Tatălui, care este cauza primordială.

Fiul lui Dumnezeu este cauza operativă a Universului cuantic, potrivit gândirii și voinței Tatălui, care este cauza primordială. Fiul lui Dumnezeu, în rang ontologic, este mai apoi creat, de aceea este ,,Fiul". Fiul nu poate fi nici în afara Timpului și nici a Spațiului. Dacă ar fi în afara lor, n-ar mai exista ca Fiu. Totul este determinat spațio-temporal, inclusiv Divinitatea. Numai că, în cazul lor, efemeritatea, ca expresie directă a Timpului, se transformă în Eternitate. Spațiul și Timpul devin eterne, ca dimensiuni ele Divinității. Datorită acestor două dimensiuni, Divinitatea se permanentizează prin Creația sa.

Așa cum pentru fiecrare lucru există un cuvânt care exprimă regula existenței sale, la fel și pentru timp. Fiecare lucru își are Timpul său. Cuvântul este cel care îngrădește Timpul în concept, creând impresia de trecător.

Timpul are o singură dimensiune. El se scurge, trece, rămânând în sine veșnic. De aceea, s-a spus despre cuvânt că el participă nemijlocit la nașterea Timpului prin actul Creației. Cuvântul a fost anterior Creației, dar posterior Timpului. În sinea lui, Timpul este necreat, etern și infinit. Timpul a biruit în Dumnezeu pentru că actul Creației își are proprii săi timpi. Timpul divin este diferit de Timpul Cosmic. El măsoară durata Creației Cosmice, fapt pentru care se vorbește de Timpul Cosmic.

Cuvântul nu este altceva decât Energia Creatoare în Timp. ,,La început a fost Cuvântul…". Orice început presupune o dimensiune temporară, deci, un Timp.

Dar, Timpul nu este numai o trăsătură a lumii ordonate. Coordonatele lui cuprind inclusiv Haosul. Până și Repaosul înseamnă de fapt Timp. Haosul înseamnă Timp. Ordine înseamnă Timp. Creația înseamnă Timp. Timpul este urzeala lumii și a Cosmosului. Urzind, Cuvântul, Timpul, se transformă în existență, în efemer. Existența nu numai că este, dar ea se scurge trecând mereu înspre esența sa. Existența are ca esență Timpul. Iar esența timpului este durata. De aceea, orice Creație durează doar un Timp. Fiecare există lui și își are Timpul lui.

,,Ex nihilo nihil". Până și vidul este dominat de Timp. Cândva, el se va umple. Prin Timp, Dumnezeu cheamă Neantul se împlinește sorocul în actul Creației. Sorocul devine împlinirea dumnezeiască a Timpului. Sorocul Timpului este vremea cosmică redusă la tăcerea inițială. Este țipătul neauzit al Repaosului primordial. Este gălăgia haosului care-i sparge liniștea eternă.

Virtualul este Timpul colorat devenit Realul care se scurge,l lăsând în urma sa doar amintiri. Virtualul este marea memorie a Cosmoului.

10. Iată o limită a teologiei creștine: Dumnezeu a creat lumea din nimic căci, ,,în afară de el nu mai există nimic". ,,Nimicul înseamnă că Dumnezeu n-a scos nici din Sine, nici din altceva lumea" (Udriște, p. 46).

Și acest autor ca și alții care nu sunt în stare să depășească, cel puțin cu imaginația, sfera unei dogme, fac o gravă confuzie. Ei confundă ,,vidul" cu ,,nimicul". Pentru ei lucrurile sunt create din nimic de către Dumnezeu și sunt susținute ca să nu redevină un vid, adică nimic. Ei confundă ,,nimicul" cu ,,neantul", cu Haosul. Să fie vinovat iarăși limbajul? Nu de aici rezultă necesitatea purificării și apoi a universalizării lui?

Din Haosul populat cu o infinitate de particule-viață, a evoluat însuși Dumneze. Nu există ,,nimic". ,,Nimic", este un concept care se traduce prin ,,Inexistent". Orice logică am adopta, din ,,Inexistent" nu se naște ceva care să existe decât la nivel imaginativ. Să ne amintim ce spunea Aristotel referitor la adevăr și fals.

Totul este doar energie vibratorie de natură ,,materială". Distingerea materie-spirit, materia1-spiritual, este o simplă convenție a gândirii materialiste care a indus în eroare lumea în mod voit. Toate concepțiile materialiste și ateiste sunt emanații ale forțelor răului. Drumul de la neexistență la existență prin Dumnezeu, adică prin actul Creației, nu înseamnă drumul de la ,,nimic" la existență.

Drumul de la ,,potențial" la ,,real" nu este identic cu cel de la ,,nimic" la existență. ,,Potențialul" presupune un ,,ceva" în care el să existe. ,,Nimicul" nu poate conține în sine ,,potențialul" sau o perspectivă a unei posibile ,,deveniri". De posibilitatea unei viitoare ,,deveniri"se bucură și beneficiază doar ,,potențialul". Faptul că acesta este activ sau pasiv, nu are importanță…

Doamne, de ce ai încurcat limbile oamenilor? Lasă, Doamne, limba română ca limbă universală, să fie vorbită de toți oamenii de pe pământ, căci doar ea este limpede și curată ca o lacrimă izvorâtă din abisurile cunoașterii…

11. Se fac speculații pe tema fizicii teoretice și a fizicii cuantice, cu raportări la fundamentele teologiei creștine ortodoxe care exclude existența a ,,ceva” dincolo de ,,cuantă“. Cuanta nu este punctul terminus al Universului și ea nu trebuie confundată cu Dumnezeu. El este supremul Cosmosului dar nu și ala Haosului. El mânuiește toate formele energiei vibratorii care își are izvorul prim în Haos și apoi în Sfera Laborator. Mai explicit: Dumnezeu are puterea de a creia eenergii speciale, condensate după diferite grade, în funcție de necesitatea Creației, sau a planului lui Dumnezeu, cum spun teologii.

Fizica teoretică a ajuns să conceptualizeze până la un anumit punct existența ,,subtilă”. Această existență, particula subtilă, are stocată în sine o anumită informație și bine s-a spus că ,,materia”este forma în care câmpul gravitațional a încremenit energia. Informația din particula de viață primară a dat naștere la ,,Creație” prin Dumnezeu.

Știința contemporană intuiește tot mai mult faptul că însuși Universul este rezultatul interacțiunii dintre ,,câmpurile de informație", cum spunea Hamilton. Dar aceste ,,câmpuri de informație" nu sunt decât ,,aspecte" ale energiei primordiale divine. Așa s-a tras concluzia pentru elaborarea fizicii semantice, potrivit căreia ,,informația cosmică" organizează realul (Jean Guitton ;i Igor Bogdanoc, 1991) Ceea ce este considerat drept Realitate, este de fapt un ansamblu interacțional de câmpuri energo-informationale. ,,Vizibilul" este rezultatul interferenței acestor câmpuri energo-informaționale care există pretutindeni, divizat pe diverse paliere, în funcție de intensitatea și calitatea vibrațiilor fiecăruia în parte și a rezultatului interacțiunii lor.

Nu există vibrație în vid deoarece nu există vid decât în laboratoor. Vidul apare acolo unde se termină imaginația. Conceptul de vid este expresia ignoranței în cunoaștere. El reprezintă limita cunoașterii umane. Atunci, când într-o explicație apare conceptul de ,,vid”,cunoașterea este deja eronată, ar ipoteza falsă.

Noțiunea de ,,vid cuantic" nu trebuie să depășească laboratoarele fizicienilor. Extinderea lui la scară cosmică, salvează ,,dogma" creștină, sustrăgand-o oricărei critici. Ea privează fenomenul Creației de Legea ,,dialecticii divine", potrivit căreia totul se naște din ceva prin puterea și proiecția lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce este creat nu se distruge și nu trebuie distrus. Totul evoluează și se transformă la scara moralei cosmice. Morala și iubirea divină constituie ,,punctul aspirant" al tuturor celor create.

12. În afară de ,,punctul zero" s-a vorbit și de ,,energia zero" despre care s-a spus că ,,stabilizează electronul pe orbită", dar și stabilitatea materiei în sine depinde de acestă ,,energie zero" care se află la baza tuturor fenomenelor. Ea ar stabili valoarea exactă a ,,câmpului punctului zero".

Este o explicație convențională. Poate că, în virtutea unei asemenea convenții, Jean Guitton, referindu-se la fenomenul inițial cosmogonic, l-a descris poetic: ,,Un suspin al Nimicuiui. Poate un fel de accident al neantului, o fluctuație a vidului într-o clipă fantastică" (p. 35).

Ilya Prigogine (1990), laureat al premiului Nobel, ajunge la concluzia că Big-Bang-ul care a marcat geneza Timpului și Spațiului, implicit începutul cosmologiei cuantice evolutive (p. 63), este un fenomen ireversibil legat de instabilitatea dinamică a vidului cuantic. În urma acestui fenomen, imaginat ca o explozie primară de un tip anume, energia este convertită în materie. Iar înainte de Big-ang ar fi fost acel ,,vid fals", înțeles ca o stare de excitare a vidului fără materie sau energie.

John Horgan (,,Les certitudes universelles”, Pour , 1990, nr. 158, p. 74-90) arăta că pentru descrierea adecvată a Universului cuantic sunt necesare nu numai ecuațiile teoriei relativității generalizate, combinate cu principiul incertitudinii, ci și integrarea gravitației în teoria câmpului cuantic.

Pentru elaborarea teoriei gravitației cuantice (unificarea interacției gravitaționale cu celelalte trei forțe fundamentale de interacție ale naturii) se face apel la îmbinarea principiilor mecanicii cuantice cu cele ale gravitației einsteiniene, cât și la teoria ,,supercorzilor" (,,superstringurilor). Unii teoreticieni implică chiar teoria spațiului multidimensional emisă de Koluza (1921) și Klein (1928) în concilierea gravitației cu teoria relativității generalizate. Adepții acestei teorii consideră că Universul are zece dimensiuni aplicate, potrivit teoriei supercorzilor care înglobează toate reacțiile fundamentale (Joel Scherk, J. Schwerz, M. Green, J. Horgan).

Potrivit acestei teorii, coarda (,,stringul") este o concentrare maximă de câmp, are o structură filamentoasă (nu are grosime, lățime, ci numai lungime) de forma unei curbe geometrice (,,curba matematică unidimensională” de ordinul ,,lungimii lui Plank – 1o” cm) tensiunea ,,stringului” fiind de 10 Gev. Potrivit lui Scherk și Schwarz, în cadrul teoriei stringului care descrie forța gravitațională, tensiunea în stringuri ar fi de 1 urmat de 39 de zerouri tone.

După explicațiile date de John Horgan, corzile ondulează într-un spațiu, putând atinge 26 de dimensiuni. Se presupude deci că aceste corzi ar fi generat Spațiul-Timpul cu 10 sau 26 de dimensiuni, care în primele fracțiuni de timp de au fost compacte. Tot Horgan arată că prin ,,ruperea simetriei" numai patru dimensiuni au fost extinse, manifestându-se la nivel macroscopic, celelalte șase dimensiuni rămânând contractate.

După cum arăta Bogdanov (1991), lumea așa cum este cunoscută astăzi, este expresia unei simetrii sfărâmate, ,,vestigiul asimetric al unui Univers care era odinioară perfect simetric". Și Ilya Prigogine explică faptul că inițial, Universul a fost simetric și spargerea acestei simetrii inițiale a generat Universul actual printr-o amplificare a fluctuației cuantice. ată ce scria Prigogine Nu se cunoaște ,,o manifestare mai spectaculoasă de asimetrie decât nașterea Universului actual printr-o amplificare de fluctuații cuantice".

13. ,,Teoria gravitației cuantice" ne relevă faptul că în virtutea acestei gravitații se unifică toate forțele naturii, altfel am asista la o dispersație cosmică. Se spune că gravitația nu s-ar putea manifesta fără cuanta sa specifică.

14. Este o certitudine faptul că există o capacitate de a vibra a tot ce ține de Creație. Numai ,, nimicul" nu mai vibrează deoarece el nu există. Repaosul este o vibrație infinit de puternică încât creiază împresia neclintirii. Orice obiect aflat în repaos vibrează în infinit mai mult decât cel aflat în mișcare. Frecvențele vibrațiilor generează gravitația internă care menține forma. Fără gravitația generată de vobrație n-ar exista formă. Conturul îi este dat atât de interacțiunea dintre vibrații cât și de informația stocată în sine, care cheamă la o anumită formă. Oamenii de știință au descoperit existența unor ,,entități fundamentale" (cuarcii) ca puncte de interferență între lumea fizică, și infinitul metafizic, ca intermediari între lumea fizică și cea spirltuală. Jean Guitton se întreabă clacă aceste entități nu cumva au o față dublă, una abstractă, legată de domeniul esențelor și una concretă aflată în contact cu lumea noastră fizică. Cuarcii ar fi deci ,,intermediarii" între două lumi.

Nu cumva este vorba despre așa numitul ,,punct comun", în virtutea căruia totul există și se poate manifesta și transforma?

15. Nimicul este definit prin ,,vidul cuantic" și ,,informația" care reprezință cele două realități fundamentale ale sale, din care este creat Universul cuantic prin lucrarea Sfintei Treimi. Aici apare ,,scuza metafizică" pentru folosirea unui limbaj confuz și limitat. Se confundă ,,lumea necreată",,,neapropiată" cu ,,Energia divină", cu ,,Nimicul".

,,Ia bine seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric" (Luca, 11, 35, 36). Și asta pentru că ,,omul nu știe nici măcar vremea lui" (Ecleziastul, 9, 12), fiindcă ,,omul nu este stăpân pe duhul său de viață, ca să-1 poată opri, la fel nu este stăpân pe ziua morții și în această luptă nu încape amânare" (Ecleziastul,7,14-8,7-8).

16. Mișcarea înseamnă Tmp, Viteza înseamnă Timp,Viața înseamnă mișcare, deci, Timp. Mișcarea este energie.. Viața este o formă a energiei, adică un mod de manifestare a Timpului. Atunci când se va descoperi și stăpâni acestă energie, omul va învinge moartea fizică și va călători în timp, fie el trecut ori viitor. Cu cât mișcarea, deci viteza, este mai mare, cu atât se diminuează Timpul. Acesta dispare cîand viteza este infinită. Egalitarea valorică a celor două înseamnă atingerea stadiului Dumnezeirii. Înseamnă Putere și Conștiință infinită. Este vorba de acea formă subtilă de energie care este numitorul comun al tuturor celorlalte forme de energie, iar în planul manifestării, al tuturor celor ce există. Energia spiritului pare a fi cea mai apropiată de acest ,,numitor comun" care reprezintă matca energetică în care se scaldă întgreaga existență.

Aducerea în planul conștiinței a energiei stăpânite a spiritului, înseamnă descoperirea de către om a principiului teleportării, al întoarcerii în timp și al trimiterii în viitor.

III. ONTOLOGIA HAOSULUI

(Citind-ul pe Scarlat Demetrescu,

Din tainele vieții și ale universului)

Haosul, în logica omului, înseamnă dezordine. Ceva indefinit, lipsit de formă. El reprezintă inertul, mișcarea. Este fundul, oceanul.

Nouă, oamenilor, ne vine greu nu numai să înțelegem nașterea lui lisus din Fecioara Măria, statului ontologic și cosmic al lui Iisus, dar mai ales Nașterea și Devenirea lui Dumnezeu, ceea ce este. Înainte de a ne întreba despre acestea ar trebui să răspundem la întrebarea referitoare la nașterea Haosului, pe care n-o vom putea înțelege decât explicând ceea ce este el și care sunt caracteristicile sale.

Dacă Cosmos înseamnă Ordine și Mișcare, pare firesc ca el să se fi născut, în esență, din Haos ,care înseamnă Dezordine. Prima întrebare care se pune este următoarea: cine a născut Haosul și de unde a Izvorât el. De aici apare o nouă întrebare: dacă Haosul este nemișcat, înseamnă că el are o Existență Veșnică, la fel ca și Cosmosul care, dintru început, pare secund. Mintea umană obișnuită cu căutarea originilor oricărui lucru sau fenomen, care constituie obiectul investigației sale, nu se mulțumește cu o singură explicație. La orice s-ar spune, omul mai adaogă fie un ,,de ce", fie un ,,de unde" . De aceea, s-a folosit o explicație convențională pentru a limita în cadrul unei gândiri raționale, orice abordare interogativă.

Știința spirituală ne spune că Dumnezeu s-a născut din Haos și că el reprezintă ,,prima particulă de viață" devenită conștientă de propria-i stare în Haosul Infinit. Primul gând născut din sine al acestei particule de viață primordială, a fost acela al Eternității. Prima ei dorință a fost aceea de a fi Eternă și Unică, Individuală, Izolată, Nemișcată. Deci, prima ei trăsătură a fost Egoismul Cosmic. Acest gând, însă, s-a născut de-a lungul a miliarde de ani și, de aceea, pentru a fi cuprins acest timp ,,infinit1"' de către mintea omenească, s-a folosit termenul de Eternitate.

Deci, particula haotică primordială viețuia de o Eternitate în aceeași ,,stare", datorită necesității intrinseci de o altă ,,stare" posibilă, pe care ea o putea dobândi. Ea era singură în noaptea Eternității Veșnice și nemișcate. Gândul primei particule se pare că se mulțumea cu starea ei de inerție veșnică, de îghețare eternă. Asemănătoare acesteia erau miliarde de particule în Haosul primordial, căci acest Hao reprezintă Originea prima a tot și a toate. Haosul și Eterniatea sunt primele forme ale Existenșei primordiale. La un moment dat, uneia dintre particule, ,,prima idee de viață", pe care de aceea o vom numi ,,primordială", i s-a născut în sine un alt,,gând", asemenea unui izvor care țâșnește instantaneu: gândul părăsirii stării de singurătate și nemișcare veșnică. Acest al doilea gând, potrivit cronologiei ontologice, coincide cu forma incipientă a conștiinței de sine. Astfel s-a născut Dorința da a încerca, de a experimenta o alta stare, starea de nesingurătate, starea de colectivitate. Așa pare că s-a născut prima Asociație de particule primordiale care reprezinta începutul începutului Creației. Deci, din Unitatea de viața Veșnică, primordială, s-a născut, din dorința schimbării stării haotice inerte primordiale, Dualitatea primordială, veșnică și ea deoarece Gândul Dualității, înțeles ca o altă stare primordială, oarecum secundă, s-a realizat iarăși în miliarde de ani. Iată deci, că legea Dualității este o Lege intrinsecă Creației Divine și de aceea este o Lege Divină. Oriunde în Cosmos se găsesc contrarii. Legea Dualității este o Lege Universală a Existenței.

Din prima formă de existență a particulei de viață haotice, care a fost Eternă, s-a născut o altă formă de Existență, tot Eternă. Este evident faptul că, pentru ontoxogia Cosmică, această eternitate este Relativă.

În acest Timp Inițial sau Primordial, nu a existat,,chemarea" unei particule către o altă particulă, deoarece aceata ar fi presupus existența aceluiași gând la două particule, aproximativ, în același timp. Dar nu a fost așa. Mai întâi a existat Haosul, Dezordinea, Intunericul, Izolarea, Inerția, Nemișcarea, din pare s-au născut, mai apoi opozitele lor. Din vremurile inițiale și până azi, din ,,negative" s-au născut,,pozitivele", Legea Dualității, Dihotomia Cosmică, fiind o lege principală a Creației Divine.

Cele două particule primordiale, cele două "idei – viață", se aflau fiecare în aceeași stare de nemișcare, izolare și inerție, dar erau totuși, oarecum opuse, fiindcă altfel nu s-ar fi putut atrage. Identitatea nu era și nu este o stare caracteristică Haosului. Dimpotrivă, diversitatea primordială este o altă caracteristică a Haosului.

Cele două particule erau opuse, numai că una îi era, într-o oarecare măsură, superioară celeilalte. Numai această mică ,,superioritate" de opoziție, a putut face posibilă noua stare de ,,asociere ", de mișcare .

Prin urmare, începutul Creației a coincis cu Suprimarea libertății din Existența Haotică a celor două particule de viață primordiale. Creația primordială înseamnă suprimarea Libertății primordiale. De aceea, și în lumea socială se spune azi că orice colectivitate propagă mereu ideea respectului libertății ca o deplângere a ceva pierdut.

Spiritul și Materia care s-au născut din Haosul primordial în timpi diferiți, deși unite în formele diverse de existențe specifice diverselor legi, tânjesc și ele după aceeași stare de libertate inițială.

Să ne referim., doar la om. După maarte, spiritul ,,fuge" în lumea lui liberă, iar corpul fizic, prin descompunere, tânjește după starea de libertate din care provine materia lui fizică. Aidică, tânjește dupa elementele pământului.

Această Dualitate primordială s-a născut, în ciuda suprimării libertății Eterne, dintr-o convingere interioară bazată pe ideea că este mai într-o altă ,,stare" decât în cea de inerție. Decât liber în singurătatea întunericuluietern, mai bine asociat în lumina unei finitudini care, după cum von vedea, devine și ea Eternă, fiindcă nu are sfârși. Libertatea în singurătate, cu alte cuvinte individualitatea, niciodată nu duce la evoluție, la progres, nici la scară macroscopică și nici la cea microcosmică. De aceea, la nivelul societății umane s-a născut ideea ca numai asocierea, mișcarea, generează evoluția și progresul. În acest mod putem înțelege mai bine și fraza din Tatăl nostru care spune ,, precum în cer așa și pe pământ”.

Singurătatea și inerția primordială, deși în plina libertate de mișcare, au generat Suferința. Particulele nemișcate din Haos care datorită stării lor, erau și egoiste, sufereau acea în acea stare. Particula în care s-a înfiripat, deopotrivă, Conștiința singurătății, a inerției și Suferinței, devine prima care aspiră la o nouă stare și care nu poate fi decât Starea de Fericire. Astfel, Suferința Cosmică naște Fericirea Cosmică. Nurnai așa putem înțelege filosofiile care stipulează ideea nașterii Fericirii din Sufgerință. Ideea că numai cunoscând Suferința gustăm din Fericire, devine o axiomă Cosmică. Suferința Cosmică naște cunoașterea Cosmică, deoarece numai comparată ca formă de cunoaștere ne indică starea de existență opusă.

Dacă ințial, particula de viață din haos era, prin starea ei, inertă, acum se naște ideea iubirii de Sine și de altul. Iată de ce și cuvintele lui Iisus dobândesc o nouă semnificație în acest nou context:,,Iubește pe aproapele tău, iubește pe dușmanul tău, căci cu toții suntem frați, plecată din același izvor de viață".

Noi înșine purcedem, la origini, din Haos. Această purcedere a durat o veșnicie deoarece a fost mediată de actul Creației Divine. Creația Divină, Divinitatea deci, este singura punte de legătură dintre Om și Haosul primordial. Cum o să vedem, însuși Haosul este, prin sine, Infinit și Etern, iar Eternitatea, la rândul ei, este Eternă ca și Veșnicia, pentru că nici una, nici alta nu au nici început și nici sfârșit. Doar Creația Divină are un început și cu toate acestea și ea eeste Veșnică și Eternă, este Infinită, mai ales că în stadiul actual de evoluție gândirea urna nă nu eate pregătită pentrucuprinde aceste stări.

Trebuie înțeleasă distincția dintre Creație, ca act primordial și Creația Divină care, ontologic vorbind, este un act secund.

Haosul, spre deosebire de Cosmos, nu este mărginit și de aceea posedă, ca trăsătură, diversitatea dezordonată. Fiind nemărginit, HaossuL este și Infinit. Dar, deși Cosmosul este mărginit de Haos în mijlocul căruia se află, totuși, este de necuprins. Dacă Cosmosul nu ar fi mărginit, el s-ar identifica cu Haosul și, identificându-se, ar deveni Unu și același. Devenind ,,Unu” nu ar mai exista particule haotice care să fie chemate la viață și deci Creația, ca proces permanent, ar înceta. Încetând Creația, nu s-ar mai putea vorbi de Infinit, fiindcă mărginirea presupune finitudine și orice identitate ar preșUpune o limitare. Ori, Spațiul est infinit, iar durata o veșnicie.

Unitatea primordială a generat Dualitatea și de aceea, Unu ca Unitate, stă la baza concepției filosofice a școlii lui Pitagora. Altfel spus, în toate cele câte există găsim Unitatea ca parte componentă.

Din Haosul infinit s-a născut Divinitatea, căreia i-a trebuit miliarde de ani, deci o Veșnicie, pentru capacitatea de conceptualizare si reprezentare a gândirii umane actuale, ca să ajungă la stadiul actual al Creației sale.

Particula primordială este o particulă de viață, o ,,idee-viață” deoarece ,,nimic" nu se naște din ,,nimic", ci totul se naște din ,,ceva" anume. În Cosmos nu eixtă ,,nimic" sau Neființa. Haosul este plin de particule de viață, numai că această viață este într-un fel, în starea în care se află ,,neviață". Ea este ,,ceva", în nici un caz ,,nlmic". Este o stare de nedevenire. Schimbarea acestei stări de nedevenire coincide oarecum cu propria-i devenire la o noua stare, o nouă Formă de viață în mișcare. (A nu se înțelege greșit: orice viață înseamnă mișcare. Psrticula primordială, tocmai pentru că devine altceva decât ce a fost inițial, este viață. Devenirea aceasta înseamnă mișcare.

Orice ne-viață, orice ne-devenire, înseamnă inertie, nemișcare, singurătate, dar înseamnă și libertate .Toate primordiale și haotice.

Această stare inițială era o stare Absolută. Altfel spus, libertatea absolută nu există decât în starea de Haos. În Cosmos, totul este relativ, deoarece, oriunde există ordine, există mărginire și durață. Există, deci, Spațiu și Timp, ambele limitate.

Opoziția primordială o găsim la prima particulă în interiorul căreia s-au născut zorii unei noi stări și la ce-a de-a doua stare care este de fapt un alt gând. Gândul asocierii realizat prin opoziția și superioritatea primeia.

Starea primei particule eterne din Haos era o stare de Repaus Absolut. Repaosul Absolut este specific doar haosului.(vezi Haos și Repaus ).

Aceste prime particule de viata clin Haos sunt în esența lor candidați , iar restul, candidați la spirite pure sau Duhuri. Tot ceea ce există în lumea fizică vizibilă și nevizibilă sunt asociații sau ,,aglomerări" de candidați le Spirite.

Haosul nu este altceva decât Infinitul Pur, care este plin cu o infinitate de asemenea particule libere sau inerte. Acest infinit cuprinde în sine Cosmosul care este finit. De aceea, se spune că infinitul cuprinde în sine Finitul. Infinitul nu este, deci, gol, vid, ci plin cu aceste particule haotice, inerte. În afara lor însă, Infinitul mai cuprinde în sine și o sferă ordonată și mărginită, care este Cosmosul Creat de Dumnezeu, Cosmosui este alcătuit din materia Infinitului. În comparație cu Infinitul, Cosmosul este infinit de mic. Este ca un atom raportat la scara celor patru Universuri dispuse în formă de cruce, de o parte și de alta a Sferei Laborator. Potrivit geometriei cosmice, această cruce se află în spirală. Din Cosmos fac parte cele patru Universuri și Sfera laborator sau ,,laboratorul lumilor".

Particulele din acest Infinit sun sunt vii deoarece ele sunt Inteligente și gândesc, în starea de egoism primordial în care se află doar pentru sine. Vibrația și gândirea lor nu se pot exterioriza fapt pentru care ele nu au o țintă sau un scop, fapt pentru care, ele pot fi în aceeași stare în veci. Dumnezeu Unicul s-a născut din aceste particule vii ale Haosului Infinit și Veșnic.

Așadar, principiul , în sensul aristotelician al cuvântului, nu este Dumnezeu însuși, ci Particula Viața din Infinitul Etern. Dumnezeu devine principiu doar pentru sine și pentru Sfera sa, Cosmosul ,pe care 1-a creat din și prin sine cu ajutorul materiei absorbite din Haosul primordial. Această materi e primordială, fiindcă nu poate fi altceva, este substratul, ontologic vorbind, a tot ceea ce există în Cosmos. De aceea, se poate spune că viața însăși este principiul Suprem din care s-a născut chiar Dumnezeu. Astfel, este greu de înțeles pentru noi oamenii care este procesul dvenirii lui Dumnezeu și Procesul Creației, modul în care s-au realizat toate cele văzute și nevăzute. Chiar procesul devenirii lui Dumnezeu este un proces complex care a durat milioane de miliarde de ani.

Particula primordială de viață (în sensul de prima care și-a schimbat starea), care cuprinde Infinitul, o vom numi de acum înainte Principiul-prim, din care a derivat Principiul-secund, adică Dumnezeu Unicul care, la rândul său, a ,,generat" Cosmosul. Forțând puțin, am spune că Infinitul și Haosul constituie Principiul Prim din care s-a născut Dumnezeu Cel Veșnic, Finitul sau Cosmosul.

El este secund fiindcă este mai apoi născut și, la rândul său, a creat Cosmosul și cele patru Universuri despre care vorbesc științele secrete. Cosmosul nu s-a creat direct din Infinit, deși este cuprins în el, ci prin intermediul lui Dumezeu, Principiul secund. De aceea, putem spune că Viața, Infinitul, Haosul, sunt Eterne și Veșnice, deoarece nu se știe exact când a avut loc primul act al Creației primordiale din care a devenit Divinitatea, spunem că și Dumnezeu este la fel de Etern și Veșnic ca și Infinitul și Haosul.

Dacă Hsosului, Infinitului, îi este caracteristic Repaosul Absolut, Divinității îi este specific atributul de Mișcare Veșnică sau Absolută. Din momentul ,,apariției" lui Dumnezeu, sau mai corect din momentul devenirii Sale, Mișcarea a dvenit și ea Absolută. Ea este, deci, atributul Sferei sau Lucrurilor ordonate, adică atributul Cosmosului. De vreme ce Cosmosul este Sfera care cuprinde în sine alte cinci, Sfera laborator sau Divină așezată în centru și cele patru Universuri sferice, care raportată este minusculă, înseamnă, că această Sferă Cosmos este mărginită, limitată, finită, dar într-o continuă dilatare și mărire. Deci, Finitul tinde către Infinit. Sfera Cosmosului, lumea ordonată, tinde, în dilatarea ei permanentă, să cuprindă Infinitul. Această aspirație către ceva fără margini, devine Eternă, veșnică,infinită. Sfera Creaturilor (Cosmosul), datorită mișcării sale permanente, tinde către Infinit, prin dilatarea sa.

Atât Infinitul cât și Finitul cuprind în sine Viața. Numai că în Infinit, ea este ,,inteligentă", gânditoare", inertă", ,,latentă". ÎnCosmos, viața este ,,teligentă", ,,gânditoare", în mișcare și ..diversă".

Bine, bine, poate obiecta cititorul, se spune că ,,inteligența", gâirdirea", presupun mișcarea. Da, însă pentru a explica geneza din Haos a Divinității, am folosit conceptele în cauză spre a sugera modalitatea actului Creației Divine, pentru a-l înțelege mai bine pe profesorul Scarlat Demetrescu

Diversitatea formelor vieții dă naștere, în lumea ordonată, la diversitatea creațiilor. Pretutindeni este deci Viață. Viața este necreată. Ea este Veșnică și Eternă. Doar diferitele forme de viața sunt Create de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Infinituul, Haosul, nu cunoaște Moartea.

De aici și Marele Adevăr expus de Iisus, că Moartea nu este Veșnică ci numai Viața. Alt£el spus, Moartea nu există nicăieri. Este doar un simplu concept folosit pentru orientarea în sfera umană și ale cărei Mistere a creat teama de Moarte. Teama a fost generată de necunoașterea Misterului destrupării Sufletului. Nouă, oamenilor, ne este teamă de ceva care nu există decât în imaginația noastră conceptuală. Nouă nu trebuie să ne fie teamă de Moarte pentru că nu există. Numai Viața care este Veșnică există. Ar trebui să ne fie teamă de ,,Veșnicia Vieții".

,,Viața" sau particula din Infinit are, prin ea însăși, un fel de ,,energie potențitală" care devine dinamică, doar trecând în lumile create. Această teecere se face însă prin Dumnezeu, prin a cărui sferă le absoarbe pe acestea din Haosul Infinit, le prelucrează și abia apoi ele devin Cauze a diferitelor efecte. Cu aceste particule din Infinit, Dumnezeu creează unități treimice, care vibrează în funcție de destinația lor ce le este înscrisă în memoria lor atunci când ele trec prin ,,gândirea" lui Dumnezeu.

Infinitul este pentru Dumnezeu o Comoară Veșnică, de unde își absoarbe materialul prim cu care creează diversitatea universurilor. Altfel spus, aceste particule din Infinit sunt chemate de Sfera Cosmos, care se învârtește în jurul axei sale. Mișcarea cosmosului cheamă Infinitul la mărginire, cheamă Unitatea Mișcare , Unitatea devine Dualitate și Diversitate.

Odată pătrunse în Cosmos, aceste particule sunt chemate și prin mișcarea celor patru Universuri, de către fiecare Univers în parte. Aceste particule haotice care pătrund în interiorul celor patru Universuri sunt absorbite de Sfeara Centrală, unde se află Dumnezeu, căreia i se mai spune și Sfera Divină. Cei din lumea Spirituală spun că aici, Dumnezeu, din trei unități particule vii, formează, o unitate vie căreia i s-a spus Spirit viu sau pur, sau, pe scurt, Duh. Deci, Spiritul are în componența sa o parte din Infinit, una din Ființa Divină, luată cândva tot din Infinit, dar preluată pe parcurs și una luată din așa numita Sferă mamă sau mamară. Această ultimă parte are ,,energie pozitivă, cea din Ființa Divină are energie activă, iar cea din Infinit are energie neutră. Iată trei feluri de energii care, prin programul lor memorie,a u trei misiuni diferite în Manifestare.

Sfera haotică ajunsă în Câmpul Cosmosului vibrează acum ritmic, la timpi egali. iAstfel, ea se ordonează pe sine, ordonându-și ființa. Așa se întâmplă cu fiecare nouă particula ce vine în Cosmos și astfel Cosmosul vibrează la unison. La fel și cele patru Universuri și Sfera Laborator, precum șl galaxiile, stelele, planetele din fiecare sistem solar. Vibrațiile lor creează o armonie melodică, numită muzica sferelor sau muzica Divină. Cosmosul este deci alcătuit dintr-o totalitate de vibrații uniforme. Cu forța acestor totalități de vibrații, Dumnezeu a creat și va crea totul în lume și în Veșnicie.

Deosebirea particulei unice din Infinit de particula treimică din Cosmos, constă în aceea că, aceasta din urma are o vibrație uniformă și o gândire ordonată, care produce efecte voite, datorită trecerii ei prin Dumnezeire. Această particulă treimică, căreia Scarlat Demetrecu îi spune Spirit pur, posedă în sine o energie cinetică care așteaptă impulsul voinței. În această stare treimică, este pusă în mișcare inteligența particulelor primordiale venite din Infinit.

Mișcarea Spiritului pu, plecat la experiența lumii, îi intărește ceea ce noi numim voința, dezvoltându-i Inteligența și Memoria până Astfel trebuie să înțelegem scopul reânearnărilor, ca drum al Spiritului pur către Perfecțiunea Divină.

Deci, materia primordială din Haosul Infinit, este nemuritore și în veșnică prefacere,î ntr-o veșnică chemare către devenire a ,,ceva". Diversitatea infinită în care această particulă primordială se combină cu celelalte două, dă naștere la diversitatea Creației.

IV. GÂNDURI ESOTERICE

IV.1. LOGICA INFINITULUI

O tăcere înfiorătoare și un întuneric desăvârșit cuprinde infinitul plin de particule haotice. Fiecare dintre ele pare pironită locului. Pare moartă. Este vorba ,însă, numai de o aparență, deoarece toate sunt vii și toate palpită într-un ritm diferit. Forma lor este sferică. Sfera este forma geometrică perfectă, considerată astfel și de eătre geometri datorită faptului că Viața însăși este sferică. Forma Vieții este Sfera. Viața primordială are deci formă sferică. Dacă nu a r fi avut această formă, nu ar fi existat nici palpitația, nici gândirea în sine.

Palpitarea Sferei-Viață se datorează gândirii în sine pe care noi trebuie s-o percepem ca o pulsație interioară. Cum Sferele-Viață sunt libere individualități – nu există două identice – ele palpită, deci, gândesc într-un mod diver. Cele mai multe dintre ele par a fi neutre, deși pulsează. De unde și gândirea doar pentru sine, generează starea de ,,neutru". La toate palierele vieții cosmice sunt respectate aceleași legi, percepute diferit în funcție de specificul palierului respectiv. ^

Alte Sfere –Viață sunt active. Dacă cele neutre revi na locul inițial, acestea din urmă, unde le așezăm acolo rămân. Cea de-a treia categorie de particule tind către o oarecare manifestare și de aceea li s-a spus active.

Toate acestea suferă în starea în care se află și-și doresc o altă stare. Deci Suferința este legată chiar de Existență ființei și născută odată cu ea. Aceste particule sunt libere prin existența lor, dar nu au o liberate de mișcare, deși sunt în Infinit. Cu toate acestea ele se lovesc unele de altele și se alipesc. Lovirea și lipirea lor nu se datorează mișcării lor, ci aglomerării, a lipsei se Spațiu. Când devin trei, prin alipire, ele sunt atrase de sfera Cosmosului. În acest mod, din trei particule libere se naște o particulă treimică. Particulelor libere primordiale, pentru ușurarea limbajului și facilitarea înțelegerii, li s-a spus particule alfa, iar particulei treimice i s-a spus beta. Din trei particule" alfa s-a format o particulă beta (treimică).

Întru-cât în Cosmos există o infinitate de asemenea particule beta, din aceeași necesitate se unesc trei beta și formează o particulă gama. Aceste particule gama pătrund în cele patru Universuri.

În concluzie, Haosul este alfa, Cosmosul este beta, iar Universul este gama. Particulele gama din cele patru Universuri se întorc apoi în Cosmos de unde sunt atrase de Sfera Divina, care le pregătește și le transformă într-o diversitate de materii eterice, care vor da naștere sau Duhuri, cum li se mai spune, sau ,,începătorii vieții spirituale" în Sfera Creațiilor.

Din particulele viață tip beta se face prima materie a Creației. După ce vor evolua pe toată gama de eteruri, ele se vor reînotarce din nou , unde vor fi învățate să Raționez. Apoi, vor fi eliminate din nou și trimise în Creație, deoarece, matematic vorbind, ele au învățat că din două premise se obține o concluzi.

În acest stadiu, Particula-Viață gama este transformată într-un pui de Spirit gânditor. Deci, din stadiul Alfa, acest pui de spirit va evolua până de ființe și materii.

Iată de ce s-a spus în diverse filosofii că Unul a dat naștere la toate fenomenele, că Dumnezeu este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul tuturor celor Create și Necreate (care se vor creea) în scopul Umplerii Infinitului de noi Creații. Această operă este, ca și Infinitul, Veșnică. Deci, ca și Viața, Creația este Infinită, Eternă, Veșnică.

IV.2. LOGICA SUFERINȚEI COSMICE

Dacă ,,materia-viață" din Haos nu era atât de deasă, nu luau naștere creaturil. Lipsa de spațiu a dat naștere asociațiilor, colectivităților. Din nevoia de viață colectivă au luat naștere legile divine, care prescriu ordinea stabilită. Ca o reacție la încălcarea acestei ordini Divine, se naște Suferința în Gsmos. Doar prin suferință se ajunge care, în cazul npstru, este Cunoașterea lui Dumnezeu, Dar, aceatsa este Suferința din interiorul Creației, cea din Sfera Cosmosului. Suferința a existat și în Infinit, unde particulele de viața Alfa-neutru se ,,plângeau" din cauza lipsei de spațiu. Deci, ele sufereau în starea inițială. Orice disconfort înseamnă suferință. Orice neîmplinire este Suferință. Această Suferință din Haosul Infinit a dat naștere sau Sfera Cosmos. Nefericirea din Infinit a dat naștere Finitului. Orice Suferință naște efemeride. Exemplu,viața de zi cu zi.

Libertatea primordială a dat naștere suferinței primare care, la rândul ei, a născut Iubirea cosmică. Suferința Haosului a născut Iubirea din Cosmos. Poate de aceea și tânjirea poetului după starea inițială de Haos:

,,Din Haos, Doamne-am apărut

Și m-aș întorce-n Haos

Și din Repaos m-am născut

Mi-e sete de repaus”

Repaosul etern era dominat de o Suferința Eternă și a dat naștere la mișcarea veșnică a Cosmosului. Deci, mișcarea s-a născut din Repaos, iar Lumina din întuneric, Binele din Rău. Primordiale au fost, deci, toate așa numitele ,,atribute” pe care noi le considerăm a fi negative..

Orice Început, inc1usiv Începutul Creației, s-a născut dintr-un Sfârșit. Prima triadă născută din Haosul infinit, care reprezintă începutul tuturor Creațiilor și care a devenit mai târziu Dumnezeu, este rezultatul Sfârșirii Stării de Libertate Eternă. În Haos, Suferința mai este generată și de Dezordinea existentă. Lipsa de Spațiu și Dezordinea, chemau la viață Spațiul și Ordinea. Infinitul cheamă opusul său, Finitul. Veșnicia cheamă Durata, timpul. Staticul cheamă Dinamicul, Întunericul cheamă Lun.ina. Neștiința cheamă Stiința.

,,Nesimțirea”, lipsa de dorință, atrag conștiința, dorința. Lipsa comunicării ce caracteriza particulele haotice din Infinit, chemau , Comunicarea, Dorința unei noi stări. Toate acestea, însă, sunt stări interioare particulelor haotice din Infinit. Pulsarea și vibrația interioară s-au intensificat atât de puternic încât au generat o ,,sclipire" de conștiință, capabilă să gândească la o altă stare. Atingerile dintre particulele din Infinitul hotic, ca urmare a puzderiei lor și a lipsei de Spațiu, fricțiunile dintre ele, au generat un ,,curent electric" extrem de fin, cu mult mai fin decât cel produs în Universurile Creației, apoi în Cosmos.

Chiar dilatarea interioară a particulei infinite produce un anumit fel de electricitate, un ceva viu care-1 energizează, stimulându-1 pe producător. Ceea ce înseamnă că și acest curent interior, care circulă prin fiecare particulă primordială din Haos în parte, la rândul său, este generat de ceva. Aeeastă elecrticitate interioară, care producce dilatarea, poate fi eliminată în afară.

Ceea ce se elimină constituie chiar ,,materia" curentnlui care circulă printre particulele haotice, primare din Haos. Particula vecină haotică, absoarbe și ea ceea ce a eliminat vecina sa și se hrănește cu ea (este ceva viu) emițând, la rândul său, o altă ,,excrețiune" pentru o nouă particulă. Astfel, particule haotice se hrănesc la rândul lor, cu ceea ce elimină vecinele. Aceste schimburi reciproce sunt permanente, veșnice chiar, deoarece materia lor este omogenă. Sunetul subtil, asimilat odată cu această hrană oferită de particula vecină, vivifiază fiecare particulă în parte, mărindu-i Suferința și Dorința de a deveni altceva decât ceea ce este. Aceste particule gândesc, activează în starea lor, dar nu se epuizează, nu mor, fiindcă ele oferă și primesc mereu. Aflându-se în permanență în acest schimb reciproc, ele devin nemuritoare, perene și Infinite.

Lipsa de Spațiu, curenții întracelulari ai particulei, ca și presiunile exercitate de Sfesa Finitului, a născut în interiorul lor Conștiința Suferinței, a Nefericirii, de unde și Dorința de schimbare a stării, deci de a trece mereu, mereu, în Sfera Creațiilor. Deci, impulsul ințial, declanșator primar al tuturor începuturilor, este Gândul interior, prima cugetare care a emanat către cel apropiat. ,,La început a fost Cuvântul și Cuvântul era și Dumnezeu era Cuvântul".

La început toate au fost Una și Unul în Toate. Acest Unu, devenit Dumnezeu, este izvorul tuturor Celor Create și Necreate încă din Sfera Cosmosului. Dumnezeu s-a născut din Haos.

IV. 3 LOGICA ETERNITĂȚII DIVINE

Triada primordială haotică, care s-a născut în Infinit, a devenit apoi Dumnezeu, care a creat Sfera Divină și cele patru Universuri, deci Cosmosul. Dar, Dumnezeu Creatorul, se află în afara Sferei propriei Sale Creații, în afara Cosmosului. De acolo, din Sfera Divină, pleacă toate Ordinele către Cosmos și către cele patru Universuri.

La începutul începuturilor, atunci când a avut Ioc Devenirea lui Dumnezeu ceea ce este, din materia haotică infinită, El și-o ales un punct de vedere matematic în sânul Infinitului (alb cum i se rnai spune) unde și-a început pentru prima dată opera Sa. Numai în acest fel se putea crea Cosmosul. Niciunul din cele patru Universuri nu poate părăsi această Sferă a Cosmosului ca să treacă undeva în Infinit. Totul respectă legile Divine, Ordinea întronată. Acest lucru este valabil pană la extremitatea materiei fizice, adică până la societatea umană. Oricine se opune Legilor Divine este pedepsit.

Dumnezeu se află undeva în Infinitul care înconjoară Sfera Cosmică, de unde vin toate Ordinele care circulă, atât în Sfera laborator cât și în cele patru Universuri. Din infinit vin mereu valuri de idei care circulă, la o anumită vreme, în toată Creația și pe o anumită undă percepută doar de Marile Lumini ale Spațiului. Glasul celui Nevăzut nu-1 aude oricine. De aici și atributele sale : Nevăzut, Neauzit, Atotștiitor, Atotputernicetc.

Datorită acestor atribute, greșit interpretate, unii au tras concluzia eronată precum: ,,Dumnezeu nu există". Întrucât nu există, înseamnă că ,,NIrnicul” nu poate face ceea ce există. Cum ceea ce există este numai ,,materia-viață, rezultă că și Dumnezeu este constituit tot din această Materie-viață priraordială, care a suferit infinite transformări, generând infinite creaturi.Totul este făcut din ,,ceva concret" și acest ,,concret primordial" este particula Alfa, despre care am vorbit mai înainte, diferită de particula alfa din fizica contemporană.

Când s-a născut finitul din Infinit, acesta era mic precum un copil. El creștea pe măsură ce absorbea materie haotică din Infinit, precum corpul micului copil. Centrul Finitului, cu timpul s-a organizat și mărit, iar cei care au făcut acest lucru au trecut în afara Sferei finitului, undeva în Infinitul inconjurător, de unde au constittuit o formă sferică cu care au înconjurat Infinitul.

Deci, Primul Creator este și o Uriașă Sferă ce cuprinde în sine mica Sferă a Creațiunilor. Totul este sferic, inclusiv Primul Creator. El este infinit de mare, este un Infinit Finit, care plutește de fapt într-un alt Infinit, la răndu-i Infinit. De aceea, pentru o mai bună înțelegere s-au folosit termenii de Infinitul Periferic (și nu extern ) și Infinitul Interior. Materia absorbită din Infinitul Periferic Cosmosului, în urma unei respirații (proces de dilatare-contractare) complete a Cosmosului, se îndreaptă din toate părțile către Sfera Infinitului Finit. De aici și concluzia că Unicul Dumnezeu este Eternul, Infinitul, Nemărginitul. Așa se explică de ce Tatăl este periferic, conduce totul, Fiul este la centru (Solarul) iar Sfintele Duhuri sunt extremitățile centrului, adică planetele. Âceste trei forțe prin Scop, Voință și Supunere față de Legea Divină, constituie UNA și aceeași PUTERE, Puterea Dumnezeiască.

Cu alte cuvinte, datorită necuprinderii, mărginirii Sferei Cosmosului, gândirii umane îi vine greu să conceapă schema de organizare la nivelul macrocosmic. Cosmosul s-a mai numit și Infinitul Intern de la periferia căruia vine Cugetarea Divină a Primului Dumnezeu (a nu se înțelege că există doi). Întregul echilibru al Cosmosului este meținut prin puterea Cugetării lui Dumnezeu, a Gândului său. Cugetarea sa, Gândul, Cuvântul, reprezintă izvorul vieții din Cosmos. Din ea se naște orice fenomen.

Deci, Eternul Dumnezeu se află undeva la marginea Infinitului Intern. Să nu se înțeleagă greșit că ar exista, un Dumnezeu Intern și altul Extern. Există Dumnezeu Unicul, care cuprinde în sine și atributele acestea.

În Infinitul Etern sau Infinitul Infinit există ceva nemișcat, neluminat. Ceva fără lumină și fără mișcare, care are numai aparență de moarte, dar în sine are viață. Acest ,,ceva" este hrana lui Dumnezeu care nu mănâncă această aparență ,,moartă", ci o vivifică, aducând-o la conștiința de sine a vieții. Moarte nu există nicăieri, Apa, aerul, focul, pământul, eterul etc. toate sunt făcute din particule ce au Viață Veșnică. De aici și concluzia că Lumina este Viață, iar întunericul este Moarte, că Moartea este relativă, iar Viața este Veșnică.

Ideea sau Cuvântul, ca Gând al Divinității, au o semnificație aparte, potrivit ontologiei primordiale. Pentru ca o Idee să fie pricepută, ea trebuie să poată fi simțită de către ființa ta. Pentru aceasta va trebui să se transforme în ceva concret. Numai simțită, o Idee poate fi analizată, definită și înțeleasă. Nu oricine pote înțelege o Idee. Cel care a aruncat-o în lume, urmărește un anumit efect și a' trimis-o spre un punct al spațiului, cu o destinație precisă. O vor înțelege doar cei cărora le-a fost destinată. Ceilalți nu o percep. Nu poți pricepe ceva ce nu simți.

De aceea s-a spus că Simțirea este anterioară oricărei cugetări și oricărei înțelegeri. Spiritul pietrei sau piatra, pe scurt, nu simte orice, dar înțelege ceea ce se întâmplă cu ființa ei. Și înțelege numai ceea ce a simțit. Dacă așa stau lucrurile, atunci Dumnezeu, care absoarbe particulele din Haos, le dă viață și din nesimțitoare le face sensibile. În Infinitul negru – cum se mai numește Haosul – se găsește Viața în ,,șinele" particuleIer, dar acestea, ca și Infinitul negru în ansamblu, sunt lipsite de sensibilitate. Cine nu e făcut să simtă, chiar dacă are viață în el și este liber Etern, nu înțelege, deci nu comunică și rămâne într-un Repaos Absolut.

Dar, Dumnezeu nu absoarbe numai aceste particule din Infinitul negru ci și un fel de ,,fluid negru" cu care face aceeași operație de vivificare, pe care noi trebuie s-o înțelegem ca o transformare. Radiațille ființei lui Dumnezeu îi dă acestui fluid negru facultatea de a simți, făcându-1 din negru, din întunecos, alb și luminoS. Dintr-un Negru viu, așa cum este absorbit din Haosul Infinit, Divinitatea îl transformă într-un Alb viu, dar simțitor.

Spre deosebire de Haos, care este Negru, plin de întuneric, Cosmosul este Alb și luminos. Cu toate acestea întunericul îl întâlnim atât în lumile invizibile, cât și în cea vizibilă. Numai că în lumea vizibilă alternanța zi – noapte este un fenomen astral. În Sfera Cosmosului nu există Noapte, ci este o Zi Veșnică.

Particulele din Negrul Infinit, intrând în Albul Finit, se freacă unele de altele și din mișcarea lor Internă și externă s-a născut Viata și Lumina. Mișcarea devine, deci, cauza Luminii și a Vieții lumilor, a tot ceea ce exista în Sfera Creațiilor. Ea a dat naștere Vieți și, ca efect al Vieții, a urmat Lumina. Infinitul luminos înconjoară Cosmosul și el la rându-i este înconjurat de Sfera lui Dumnezeu Tatăl, care este formată numai din Duhuri sau Spirite vii.

Ordinea Universală este expresia legilor Creației, fără de care echilibrul cosmic n-ar exista. Schema ordinii cosmice este parte integrantă a Geometriei Divine și, totodată, tiparul evoluției, de unde rezultă Principiile lumii.

IV. 4. ONTICA LUMILOR PARALELE

S-a vorbit și se vorbește mereu despre existența lumilor paralele. Majoritatea consideră că există cel puțin două lunii paralele, dacă nu mai multe. După părerea noastră, există o infinitate de lumi paralele care nu toate seamănă cu lumea noastră. Pentru fiecare treaptă de vibrație a materiei, există câte o lume specifică. Există în Universuri o ierarhie a lumilor, asemănătoare ierarhiei eterurilor, până la cea mai pură vibrație și cea mai fină, care este Dumnezeirea.

Când folosim noțiunea ,,lumi paralele" trebuie să avem în vedere ierarhia eterurilor și nu trebuie să uităm că Dumnezeu a creat cele patru Universuri, care reprezintă, în planul Evoluției Divine, patru grade diferite de evoluție. Nu trebuie să uitam nici de Sfera Centrală, căci și ea reprezintă o infinitate de lumi. Trebuie să ținem cont de faptul că în fiecare Univers există aproximativ 5o de miliarde de sisteme solare, toate ierarhizate în 12 grade de evoluție. Că fiecare sistem solar cuprinde cel puțin 12 planete dacă nu mai multe, cu 12 grade diferite de evoluție.

În fine, nu trebuie să uităm că însăși planeta noastră, care este o planetă de gradul 7, are în jurul său mai multe lumi paralele. Mai întâi, lumea vizibilă, fizică, accesibilă tuturor, lumea fizică accesibilă doar unor inițiați, așa cum este lumea Shambalei, care are aproximativ 10 milioane de locuitori, sau lumea secretă din cetatea ante-deluviană de lângă lacul Titicaca din Peru, unde trăiește cel mai bătrân om de pe Pământ, supraviețuitor al potopului.

Apoi, lumile invizibile ierarhizate în patru mari straturi. Lurnea spiritelor roșii, care cuprinde spiritele inferioare, numită și zona diavolarilor, lumea albastră, ce cuprinde spirite mai evoluate și care au, atunci când sunt încarnați ca oameni, un Dumnezeu și cred în forțele cerului și se mai numește și lumea Fiularilor; apoi, lumea albă, care cuprinde spiritele cele mai evoluate, Divinarii, spirite încarnate, care au cunoștințe despre alcătuirea Universului și despre legile naturii. A patra, este zona îngerilor. Toate aceste zone sunt divizate în câte trei subzone, deci, în total, 12 subzone, pentru fiecare existând câte un spirit evoluat, care a fost încarnat pe Pământ în câte un Apostol al lui lisus. Nu intâmplător Iisus a avut 12 Apostoli. Aceștia erau șefii celor 12 subzone. Cel mai mare în rang dintre ei este Sfântul Ioan, Botezătorul Domnului.

Apoi, sunt lumile de pe celelate planete, cele din jurul lor, lumile solare, lumile galactice ete. Toate acestea sunt lumi paralele și toate coexistă după criterii bine stabilite de către Dumnezeu. Toate aceste lumi ne sunt accesibile atât imaginației cât și cunoșteterii. Dar nu toți le putem percepe. Fiecare însă este liber să cunoască și șă înțeleagă ceea ce există în Univers, doar atât cât îi permimite propria sa evoluție spirituală. Așadar, când vorbim de lumile paralele, toate conceptele utilizate în sfera limbajului obișnuit dobândesc noi semnificații.

De exemplu, imaginația noi o înțelegem doar ca un proces psihic complex, fără să ne dăm seama că de fapt imaginația în sine nici nu există. Există doar o realitate nou ,,creată", ca urmare a propriei noastre gândiri. Tot ceea ce credem că este imaginație, este de fapt o realitate, așa cum noi pretindem c-o imaginăm. Ceea ce noi credem că ne imaginăm, există cu adevărat în realitete. Nu există nimic în afara realității. Este o lume reală, una din infinitele lumi paralele, despre care știm cu toții sau nu știm că este, dar ea de fapt există. Altfel spus, nici un gând nu se sustrage nici unei realități. Există atâtea ,,realități" câte gânduri sunt și câte putem gândi noi. Există atâtea lumi câte putem imagina.

A face distinctție între realitate și imaginație, înseamnă a umple un vid fără formă cu noi forme, dar ele deja există. Noi doar le percepem, crezând că aparțin imaginației noastre. Întrebarea care se pune este cum și de de ce gândim sau imaginăm. Nu putem răspunde fără a ne lovi de barira limbajului. Conceptele cunoscute de noi până acum nu pot reda în sine diversitatea constitutivă a lumilor paralele, adică a infinității treptelor ierarhice de vibrație a eterului, de la pur-inițial la fizic-material. Ne-ar trebui o infinitate de concepte. Pentru fiecare treapta de vibrație a materiei ar fi necesare alte concepte specifice realității pe care o reprezintă. Până și inițiaților le-a fost și le este greu să explice o lume prin conceptele alteia. De aici s-au născut numai confuzii. Doar cei care au înțeles codul, au priceput esența explicațiilor.

Așa stau lucrurile și cu Sărțile Sfinte și chiar cu unele lucrări care vor apărea în viitor. Fiecare pricepe informația transmisă potrivit capacității sale de decodificare, capacitate care depinde de ,,bătrânețea" sau ,,tinerețea" spiritului său. De aceea, pentru a se fi îngăduit accesul lumii fizice altor lumi, pe care le-am numit spirituale, s-au întocmit anumite Legi Morale care trebuie respectate cu strictele. Respectarea strictă a lor, oferă posibilitatea, accesulul la lumile superioare. Accesul în sine depinde de voință și dorință. Dar acestea fără respectarea Legilor Morale devin nule.

Un exemplu în acest sens îl constituie acordul de rezonanță al sistemului nostru psihic cu lumile superioare, care impun orientarea ideilor spre Binele Moral. Numai așa putem obține rezultate ,,raționale", ,,adevărate", adică, conforme cu realitatea la care se referă. Dar, orice fenomen care are drept scop stabilirea unei comunicații cu celelalte lumi, trebuie să fie conștient. Cu atât mai mult, conduita morală, în aceste condiții, devine rigoare. În acest mod, se transmit conștient gândurile și se poate coresponda cu toate gradele lumilor, de la cel fizic pană la cel mai pur, pană la cel Divin. Toate dimensiunile Spațiului pot fi astfel cunoscute. Așa apare Intuiția, Imaginația, Clarviziunea și alte așa numite puteri psihice. Există, dar accesul la ele nu este permis oricui, ci numai acelora care îl merită, ca urmare a evoluției lor spirituale. Tehnicile dezvoltării lor sunt multiple și se învață în diverse școli de inițiere. Voința, Dorința și Destinul, duc mai devreme sau mai târziu la ele.

Schematizarea legilor Universului într-o Ordine Universală, în cazul accesului la lumile paralele, devine aproape imposibilă exprimarea Principiilor într-o singură formă. La rîandul său, fiecare lume paralelă își are universul său cognitiv și atitudinea conștientă, deci conștiența celui care accede la cunoșterea ei sintetizează alte etape din noile etape într-o stare superioară, care este cheia celor de mai înainte până se ajunge la cauza Primă. De aceea, ar fi absurd pentru noi să preconizam același învățământ pentru toată lumea. Fiecare învață și cunoaște atât cât îi este permis. Această permisiune este infinită. A da obiective precise de învățare, iată drumul către dogmă. Efectele ei se cunosc. Inteligențele superioare trebuie să excludă dogma și rigiditatea indicațiilor.

Odată cunoscută Schema Ordinii Cosmice și a ordinii unui Univers, devine mai ușor accesul paralele respective. Cunoștințele obținute cu privire la aceste lumi par să le anihileze pe cele de mai înainte, pentru ca apoi, completăndu-se, să se reducă la un principiu superior. Ca în orice cunoaștere, accesul către superior este o ardere a ceea ce cândva am adorat, pentru a adora din nou ceea ce mai înainte abia am ars. În acest fel, conștiința se îmbibă cu durerea lumii și vrea să contribuie la amortizarea ei, în timp ce Spiritul, pe măsură ce urcă, devine mai pur, însoțind Pacea Lumilor Superioar.

De aceea s-a spus în filosofia indiană despre Suferință că ea duce supremă, iar despre focul cunoașterii că purifică Spiritul. Arzând de dorința cunosterii Supreme, Spiritul se purifică, identificându-se cu Izvorul Veșniciei Eternele. De aceea, trebuie reținut de către toți cei care aspiră spre alte lumi paralele, că degajarea Ființei conștiente intr-o oarecare regiune a Spațiului nu oferă o cunoaștere integrală a acestei lumi. Procesul devine fără sfârșit până ce spiritul se unește cu Esența Vieții care-i oferă accesul În acest sens, Cunoșterea este Infinită.

Fiecare lume invizibilă are o textură oscilantă a ei. A o cunoaște, înseamnă că vibrația Spiritului să consoneze cu vibrația magaatică a acelei lumi. Fiecare dimensiune a eterului are un locaș unde dorințele noastre, aspirațiile noastre își găsesc corespondența. Ficare duce acolo viața pe care și-o dorește. Așa cum Spiritul, despărțindu-se de trup, merge în lumea care corespunde vibrațiilor sale, și consonanța lor îi generează Pacea lăuntrică.

Am arătat mai înainte că în fiecare lume domina Legile Ordinii Cosmice. Din necesitatea respectării acestei legi imuabile, Spiritele sunt grupate și selecționate fiecare după afecțiunile lor și sunt așezate în aceeași lume. Aici, pe măsura ce își dau seama de natura lumii unde trăiesc în această nouă dimensiune, Spiritelor le este îngăduit a pătrunde stările superioare, deoarece ele sunt ajutate de către Spiritele Superioare să pună în lucru posibilitățile lumii în care se găsesc.

De aici rezultă ca Spațiul Infinit este împărțit într-o infinitate de sectoare remarcate printr-o diversitate de vibrații magnetice corespunzătoare stărilor evolutive. În aceste regiuni ale Spațiului, gândirea Spiritului este creatoare de noi forme de viață. Ca și intuiția și voința devine, în invizibil, un fel de baghetă magică. Gândul, în Limile Superioare este clar și precis, iar înțelegerea lui este vie și imediată. Aici, libertatea individuală e sacră, iar voința inviolabilă. De aceea, s-a spus că în lumea invizibilă voința exercită o acțiune proporțională cu precizia cunoștințelor pe care le avem și cu dezinteresarea scopului urmărit.

În lumile invizibile paralele nu există nici o vibrație, oricâtde slabă ar fi ea, care să nu fie înregistrată în ,,substanța" cosmică pură, care constituie, laolaltă, Marea Memorie a Cosmosului. Aici, termenul de,,substanță" are înțelesul de Uter pur Divin, ale cărui calități se echilibrează într-o fecundare reciprocă care nu este altceva decât ,,viață", un curent subtil ce se manifestă în toate părțile Universului nostru si a Întregului Cosmos, fără să strice echilibrul de forțe pe care-l reprezintă. Acest Pur Eter-Viață oferă permisiunea oricărui Spirit să iese din lumea sa, aspirând spre o altal lume paralelă în scop cognitiv, tocmai fiindcă, în lumea lui, Spiritul a luat cunâștință atât de posibilitățile sale relative cât și absolute de manifestare. Acest Eter constituie însăși Rațiunea Existenței diversității ierarhiei lumilor paralele și chiar Rațiunea existenței pesibiliătații Ființei Umane de a experimenta existența acestor lumi. El este drumul către infinitatea lumilor paralele și a cunoașterii lor. Gradul de vibrație al acestui Eter definește natura lumilor în care suntem chemați să trăim. Toate aceste lumi sunt reale și simplitatea acestei trăsături cosmice face să reiese, cum spunea Yram, adâncimea ignoranței noastre din lumea fizică (ca Ființă Umană). Este prima impresie ce pare a ți se crea aiunci când pătrunzi într-o nouă lume paralelă.

De aceea, va trebui să ne intereseze mai întâi textura oascilantă a acester lumi, lăsând mai apoi studiul formelor nenumărate care gravviteaza în Planurile Universului. Este o mare eroare pentru Ființa Umană atracția către forme. Forma devine o expresie a Universului nostru mărginit. De aici și iluzia lumii fizice atunci când este vorba de cunoaștere și tor de aici și Marea Iluzie a lumii (Māyā) de care vorbește filosofia indiană, diversitatea formelor trecătoare.

Tot ce este formă, este limită și orice limitare este trecătoare. Forma înseamnă nu numai Spațiu, dar si Timp. Fiind expresia a ceva efemer, Spațiul și Timpul sunt relative (în acest contest). La acest aspect, probabil se referea Plotin când spunea că Timpul emană din Eternitatea inteligibilă, criticându-1 pe Aristotel, care concepea Timpul ca o suecesiune a clipelor. Formele pot fi mai ușor studiate de rațiune căci, și ea, fiind mărginită, este asemenea formei, limitată în Spațiu și Timp. Numai Rațiunea pură le transcende, dar aceasta aparține doar Divinității. Aceasta nu înseamnă că ,,rațiunea umană" nu este capabilă să definească sentimentul realității. Asemenea rațiunii, realitatea relevată prin ea, este ea însăși limitată. Ea este doar o infimă parte din Realitatea Eternă.

În lumile paralele invizibile, imaginile care pot fi observate de către un Spirit destrupat sunt nelimitate. Imaginea este fără dimensiune, este globală. Nici o vibrație care există în Lumile Invizibile nu se poate manifesta pe unul din planurile Sistemului nostru Solar, de exemplu, fără să fie înregistrată în diferite puncte ale Eterului Cosmosului, în care evoluează Universul nostru. Toate aceste vibrații, indiferent de aparența lor, se manifestă sub numărul de ordine care le corespunde practic în Mișcarea Universală.

Există probabil civilizații care au identificat ierarhia unora dintre aceste vibrații și le-au ,au încadrat-o într-un limbaj matematic bine codificat. Unele din aceste cunoștințe au fost transmise și oamenilor de pe pământ în anumite epoci istorice. De fapt, așa numiților inițiați de la suprafața pământului. Civilizația ascunsă subterană, despre care s-au zvonit atâtea povești, cunoaște multe din secretele acestei științe matematice secrete. Ei au încercat, prin mesagerii lor, să ne-o transmită și nouă, celorlalți oameni, dar dominația anumitor sisteme politice totalitare într-o formă sau alta, au împiedicat accesul la cunoașterea lor. În acest fel s-a îngreunat inclusiv munca inițiaților, care au riscat din punct de vedere social și socio-profesional, atunci când și-au propus să se preocupe vizibil de aceste științe, considerate oculte.

Lumile paralele vizibile și invizibile nu sunt, în ansamblul lor, decât un ,,sistem de unde", întreținându-se prin rezonanță. În această lume, Ființa omenească pare să marcheze o etapă definitivă a luptei universale angajate de Viața specializată Împotriva Timpului.

Știința ieșirii din Timp reprezintă marele secret al nemuririi. Pentru mintea omenească, Timpul este convenție, în realitate însă, ceea ce noi numin Timp reprezintă interferența energetică dintre radiațiile cosmice și cele ale planetei noastre. Rezultatul acestei interferențe este cunoscut în limbajul fizicii sub denumirea de gravitați. Timpul și Gravitația sunt una. Ieșirea din Timp înseamnă învingerea gravitației. Iată secretul deplasării OZN-urilor. O asemenea operație, ieșirea din Timp, o poate face și omul. Învingând gravitația, el se poate ușor deplasa în Spațiu cu viteza gândului și, mai mult, poate deveni invizibil. Omul invizibil nu mai ține doar de un domeniu al imaginarului ci de unul al realității imediate. Clar, Omul are puterea de a învinge gravitația, de a ieși din Timp și de a deveni invizibil. Dar, ieșirea din Timp înseamnă trecerea într-o altă dimensiune.

Pentru învingătorul gravitației,Timpul și Spațiul devin fără frontiere. Pentru învingător, Spațiul și Timpul devin entități egale. Surprinzător,Timpul este, deci, energie, pe care noi o percepem ca durată și de aici concepția limitată despre Spațiu și Timp. Ieșirea din Timp înseamnp depășirea oricărei viteze cunoscute. Mișcarea, viteza, se reduc atunci la capacitatea de penetrare a gânduiui. Atunci Spiritul devine conștient de sine. Devine una cu gândul. Mai este oare nevoie să mai vorbim de puterea gândului?

Probabil Einstein a reușit să decripteze în limbaj matematic acest Mister ascuns al Fizicii Cosmice. De aceea, poate nici nu a dat publicității toate formulele la care ajunsese, în urma lungilor sale zile de meditație. Și poate a făcut un lucru bun pentru omenirea aflată acum în prag de cataclism. După puțini ani se vor cunoaște toate secretele lui Einstein, care acum se găsesc ascunse în arhivele Vaticanului, unde și Camil Petrescu se pare că ar fi depus un manuscris care va fi dat publicității tot după anul 2ooo.

Dacă aceste cunoștințe ar fi fost furnizate omenirii, poate că s-ar mai fi putut face ceva înspre evitarea anumitor fenomene, deoarece nimic nu este rigid stabilit de către Divinitate, pentru toate fenomenele. Divinitatea a lăsat o portițiță de scăpare. Omului i-a fost dată, odată cu apariția sa, și șansa de a supraviețui.Divinitatea a avur grijă să ofere omului pe lângă instinct, care-i asigură perpetuarea speciei, și rațiunea, care însă, o dovedește istoria civilizațiilor, din cauza infulenței spiritelor rele, satanice, asupra gândiri, prin anumite acțiuni la care i-a fost sugerat să participe, s-a dovedit a-i fi împotrivă. De aceea, Divinitatea a considerat că este necesar ca oamenii, veniți prin reîncarnare pe pământ, să învețe la școala vieții, să le fie trimiși și unii superiori, inițiații, care să-i călăuzeasca în eeea ce ar trebui să facă. Nestăpânirea științei sau utilizarea ei în scop negativ, a distrus multe civilizații, parcă înspre împlinirea Destinului Cosmic, care face ca istoria să devină ciclică. Apar civilizații, urcă pe treptele superioare ale cunoașterii, apoi dispar într-o catastrofă, spre a face loc altora și așa mai departe. Această susccesiune ciclică s-a numit evoluție istorică etc. Dar până când evoluăma autodistrugându-ne?

Într-un mod asemănător au pățit cei de pe planeta Lucifer, care a explodat în urma unei catastrofe nucleare în timpul Exodului lui Moise, părți din ea căzând deasupra Egiptului și a locuitorilor săi.

Se spune despre planeta Lucifer că era dominată numai de spirite rele, negative care, spre a se răzbuna și pe Divinitate, si-au propus distrugerea întregului nostru Sistem Solar. Numai ca forțele Binelui din Galaxia Calea Lactee, căreia îi aparținem și noi, nu vor lăsa, din Ordinul Divinității, să piară Planeta Terra și nici sistemul nostru Solar, așa cum și-ar fi dorit forțele răului.

Ele nu pot fi nici distruse de către Divinitate, deoarece Ea și-ar încălca una din Legile de bază ale propriei sale Creații, a nu se distruge ceea ce s-a creat odată. Ordinea Cosmică se manifestă tocmai prin respectarea stricta a Legilor Divine, în primul rând de către Creator, adică de Dumnezeu. Dacă creatorul ar distruge ceva din ceea ce E1 a creat, nu ar mai avea statuitul de Creator. Adevăratul Creator nu distruge ci doar creează. În Infinitatea Inteligenței sale, Divinitatea a prevăzut inclusiv această Lege a Manifestării pozitive și negative, ca mijloc de cunoaștere și de evoluție spirituală.

IV. 5. TERAPIA PRIN ASCEZĂ

Ca terapie psiho-morală, ca terapie a destinului, asceza este și o cale de cunoaștere a lui Dumnezeii. Ea devine o terapie alături de studiul atent ol cărților sfinte și presupune un comporament pur, divin, presupune dreptate, nonviolență, lipsa mâniei, abnegație, calm, blândețe, modestie, compasiune pentru toate ființele, fermitate, tărie, iertare, răbdare, absența invidiei și a orgoliului. Numai în acest context, asceza, ca terapie a destinului, devine o ,,mântuire secularizată”, cum îi place lui Vesile Andru să se exprime. Prin asceză, individul se apropie de Providență, care este implicată în mod direct în Vindecarea Destinului. Ea apare creștinilor ca o practică de restaurare a mentalului adamic și de consolidare a eului pontifical, de creștere a parametrilor spirituali.

Asceza oferă, deopotrivă, un demers științific și unul spiritual, deoarece prin asceză noi transcendem nu numai cunoașterea spirituală, dar apelăm și la cea revelatorie. Toate aestea vizează arderea negativității ca ,,rău” înfiripat genetic în noi. Altfel spus, restaurarea naturii umane după modelul divin.

Ca tehnică spirittuală, asceza este nedespărțită de meditatție, ca modalitate de curățire a mentalului. Ca terapie psihomorală, asceza presupune cunoașterea puterii tăcerii, putere care nu poate fi cucerită decât în liniște. Liniștea este limbajul lui Damnezeu și al inimii, în același timp. În liniște și pace, orice supărare este distrusă. Atunci când pacea mentală este atinsă, nu mai există dorințe pentru obiectele simțurilor și cel ce practică asceza controlează perfect gândirea sa. În acest caz, intelectul rămâne în ,,sine”, iar mizeriile corpului și ale mentalului iau sfârșit.

Prin asceză și meditație, noi transcendem nu numai conștiința corpului, dar și a tot ceea ce ne înconjoară. Însăși noțiunea timpului dispare. Toate senzațiile dispar și se simte doar o perfectă unitate. Atunci nu mai există egoism, nu mai esistă gânduri, se simte doar o imensă bucurie și o fericire inefabilă cuprinde întreaga ființă. Atunci se gustă pacea supremă. În această liniște strălucește Lumin Lumilor.

Prin asceză și meditație se poate intra în consonanță telepatică cu Puterile Cosmice în orice moment, percepându-le, astfel, în mod direct. Spațiul va fi perceput ea fiind puternic luminat, se va auz auzi un sunet subtil specific, iar pacea interioară a inimii va fi puternic resimțită. Suntem la un pas de a gândi Conștiința Cosmica, de a ne uni cu ea. Mentalul individual devine una cu Mentalul Cosmic. Gândirea, simțurile și mentalul oboectiv, sunt transcense. Atunci putem pătrunde în esența lucrurilor cu ochiul divin al intuiției spirituale și al înțelepciunii. Cel care posedă o astfel de conștiință, posedă și deferite puteri paranormale.

Nu întâmplător Bergson afirma că intuiția transeende rațiunea, dar nu o contrazice.

Acest nivel de conștiință conferă o stare de iluminare, care ridică pe cel ce o experimentează la un nou plan de existență. Este un sentiment de bucurie și de fericire inexprimabil, este conștiința vieții veșnice.

Eul individual este distrus, iar iluzia care desparte lucrurile, piere. Noțiunile de dualitate, de diferență, de separare, și ele. Nu mai există Timp, nu mai exista Spațiu. Există doar eternitatea. Cel ce a atins acest nivel trăiește sentimentul realizării tuturor dorințelor lui, pentru el nerămânând nimic de cunoscut. .Are percepția depdeplină a planului superior de conștiința și de intuiție. El cunoaște atunci misterul Creației.

În această stare nu mai există teamă, dorință, gândire, nici noțiunea de ,,eu" sau al meu. Nu mai există teamă de moarte sau de ceea ce se va întâmpla în viitor, nici de ce va urma după ce viața a părăsit corpul astral.

Iată de ce se spune despre asceză, că ea presupune nu renunțarea la libertate ci căutarea ei. Ascetul adevărat o poate practica și în viața cotidiană fără prea mari greutăți, dacă respectă anumite reguli sflnte. În societate trebuie respectate în primul rând legile societății și abia de aici începe granița cu ascesa în cotidian…

Ca să fii liber trebuie mai întâi să fii pur. Libertatea înseamnă purificarea totală. Și nu poți fi liber dacă nu ai ars tot negativul din tine. Nu poți fi mântuit dacă nu poți fi eliberat de rău. Ori libertatea, ca și mântuirea, tocmai asta înseamnă, renunțarea la tot a ceea ce ar putea însemna ,,rău". Și te poți elibera de rău trăind în cptidianul văzuț, dar prelungindu-ți speranța speranța într-un etern neștiut. Ascesa te duce către acest ,,etern neștiut". Penetrându-1, îți dai seama că asceza, ca și practica sapiențială, devine revelație, pe care o receptezi cu o stare sufletească ușurată.

IV. 6. MOARTE ȘI HAOS

Părinții răsăriteni ai Bisericii considerau Eternitatea ca fiind caracteristică numai lui Dumnezeu, prin caracterul său inepuizabil.

Unii consideră că "ceea ce este pur nemișcat este moartea” (Karl Barth). Și dacă Dumnezeu este pur nemișcat atunci, consideră, Barth, el este Moartea. Ea este prima și ultima realitate. Ea este existenta propriu-zisă. Deci, Moartea nu are limită, nici sfârșit, ea este atotputernică și nu există un învingător asupra ei și nici pentru noi nu există speranța unei victorii asupra morții, (K.Barth, Kirchische Dogmatik, II, 1,4 Auflage, 1959, p. l55,1959).

Iată o declinare greșită. În primul rând, Dumnezeu nu este ,,pur nemișcat", iar Moartea nu înseamnă întorcere în Haos. Odată intrat în Cosmos, deci în Sfera Creațiilor, nimeni nu se mai întoarce în Haos. Nici Haosul nu este identic cu Moartea. Ea nu este nici măcar o trăsătură specifică haosului. Ea este un fenomen întâlnit doar în Cosmos, iar ca noțiune ea are semnificație doar pentru ființele vii, cognoscibile omului. Moartea nu înseamnă ,,nimicul" și de aceea nici nu implică în vreun fel o victorie oarecare. Moartea este doar o transformare, o revenire specific Sferei Cosmice.

În memoria și sufletul omului noțiunea de moarte a instalat angoasa existențială. Teama de a nu mai fi ceea ce ai fost sau ești. Teama de un posibil oarecare. Moartea este teama de viitor și regretul trecutului. Ea este Iubirea deplină a prezentului. Ca stare anxioasă, Moartea genereză psihoze genetice derulate în cele mai impresionante comportamente deviante, sesizabile atât la scara socială cât și la scara individuală. Moartea în sine anticipează o Existență viitoare lipsită de modalități concrete de a fi.

Parafrazându-1 pe Dionisie Areopagitul, aș spune că "Moartea nici nu este". Doar Dumnezeu anticipează în sine Existența, pentru că el nu este existent în oarecare mod, ci simplu și indefinibil. El se numește împăratul Veacurilor, spunea Areopagitul, pentru că în el este și subzistă toată existența. ,,El nici nu a fost, nici nu va fi, nici nu a devenit, nici nu va deveni: mai bine zis nici nu este" (De divinis nominibus, cap.V, VI, P, G. III, col. 817 D).

Deci, Moartea nu este o cădere în Haos, după cum nici Timpul nu este o cădere în Eternitate, așa cum Eternitatea nu este tot una cu Dumnezeirea. Mai degrabă ea pare a fi o dimensiune a. Haosului și nu a Divinității, pentru că Dumnezeu este mai apoi devenit din Haos. În ordine ontologică, mai mtai a existat Haosul Etern și apoi D-zeu. Eternitatea lui Dumnezeu reiese mai degrabă din incapacitatea gândirii umane de a înțelege și explica rațional devenirea lui Dumneze ca ceea ce este. Noi percepem Eternitatea Divină doar prin derularea ei ca Timp Cosmi. Eternitatea Dumnezeiască este asimilată cu odihna finală și prin aceasta telogia scapă de orice explicații suplimentare .

Altfel spus, din punct de vedere teologic, Moartea este drumul către Eternitate, către Odihna Veșnică.

Unii teologi leagă Timpul de Eternitate. El a început ca urmare a existenței Eternității, spune Maxim Mărturisitorul. Fără o Eternitate preexistentă El n-ar fi putut începe. Chemarea la existență a lumii, dă Viață Timpului și doar în acest mod Veșnicia devine liniară, întocmai ca Timpui. Potrivit acestei concepții, Timpul este ceva ce curge din Veșnicie. Este derularea sesizabilă a Eternității. Este Timpul, este deci ,,momentul” prezent al Eternității Eterne. Timpul nu există decât ca prezent. El marchează actualitatea Existenței Eterne. Este viziunea cosmologiei patristice grecești.

Teologia răsăriteană mai aduce în discuție și distincția dintre Timpul profanat (negativ, al căderii) și Timpul sacru (răscumpărat, cel care asigură mântuirea). Cum spunea Paul Evdochimov, oamenii trăiesc Timpul pe care și-l asumă. T imp ui trăit este o interacțiune intimă între forma matematică și conținutul ei existențial. Timpul ne definește așa cum și noi îl definim și astfel se aduce o realitate foarte variată a momentelor sale, posibilitatea deschiderii spre o altă perspectivă (P. Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Editura Meridiane, București, 1992).

Sfântul Grigore de Nyssa vorbește de Eternitate ca fiind acea dimensiune spre care Timpul se poate deschide. El folosește ideea unei succesiuni ordonate, sacre, care rânduiește evoluția.

Axa Timpului o întâlnim în Iisus Christos, care nu distruge Timpul, ci îl Împlinește, revalorizându-1 și răscumpărandu-l. Eternitatea nu însemnă lipsa Timpului, ci plinătatea lui. Etern este doar Timpul deplin.

Gândirea religioasa definește doar dimensiunea sacră a timpului, răspunzând astfel,într-un mod specific, nostalgiei noastre după Eternitatea Divină.

1996-1998

Dobeta Turnu-Severin

V. LOGICA NEANTULUI

Moto:

,,Fiecare răsărit și apus de soare

ne scurtează durata vieții”

(Śrimad-Bhāgavatam )

V. 1. PSIHO-ONTICA LUMILOR MATERIALE

(Citindu-l pe A.C.B. Swami Prabhupāda)

Cine s-ar fi gândit vreodată că, în urmă cu mii de ani, au fost scrise tratate întregi de fizică cuantică, despre materie și energie, despre antimaterie etc. Evident, apropape nimeni. Majoritatea suntem convinși că toate acestea nu sunt altceva decât rezultatul cercetările stiințifice contemporane. Pardon?!

Materia nu are capacitate creativă, și asemenea energiei, nu este independentă. Ambele se află sub controlul unei ființe superioare. De ce și cum?

Răspunsul îl găsim în opera unui autor incontestabil și de un mare ajutor pentru filosofia indiană și cea europeană. Este vorba despre A. C. Bhaktivedanta Swami Prabhupāda, care s-a născut în anul 1896 , India.

În anul 1922 el s-a întâlnit pentru prima dată cu învățătorul său spiritual, S.B. Sarasvatī Goswāmī, întemeietor a șaizeci și patru de Gaudīya Mațhas (instituții vedice) și i-a propus să răspândească știința vedică prin intermediul limbii engleze.

La vârsta de 54 de ani, mai precis în anul 1950, Śrīla Prabhupāda, a renunțat la viața de familie, împlinind astfel vānaprastha (renunțare), dedicându-se studierii și scrierii, în locul sfânt Vrndāna (India), în templul medieval Rādhā-Dāmodara. În anul 1959 el a acceptat modul renunțat de viață, ceea ce în limba sanskrită se numește sannyāsa.

După ce a scris și publicat capodopera vieții sale, Śrimad-Bhāgavatam (Bhāgavata Purana) și Călătorie ușoară spre alte planete, în anul plecat în SUA unde, în luna iulie înființat Societatea Internațională a Conștiinței Kŗșņa. Sub directa sa îndrumare, societatea a crescut până la o confederație mondială a mai mult de o sută de āśrame, școli, temple, instituții și comunități agricole.

Moare la 14 noiembrie 1977, lăsând în urmă o uimitoare operă scrisă, centre internaționale culturale în India, în orașul Śridhāma Māyāpur (Bengalul de Vest), un templu Kŗșņa-Balarāma (în Vŗndāvana) și un hotel internațional. În Occident întroduce sistemul vedic de instruire, gurukula, al cărui centru de instruire se găsește Vŗndāvana și se numește ISKCON.

În lucrarea sa Călătorie ușoară spre alte planete, (1) Swami Prabhupāda, face un amplu comentariu al textelor și scripturilor autentice și originale indiene, demonstrând astfel că ideile originale despre materie, antimaterie și alte forme superioare de energie se regăsesc în aceste texte vechi și în comentariile lor.

Cele mai cunoscute scripturi din lume, așa cum am mai scris în lucrările noastre (2), sunt Vedele, cu cele patru structuri, Sāma, Yajur, Ŗg, Atharva și Upanișadele.

Pentru omul cu gândirea obișnuită, Vedele par simple povestiri, și de aceea, ulterior, au fost explicate în povestirile istorice, Mahābhārata și Rāmāyaņa, originală de , și în optsprezece Purāņe. Cele patru Vede, Mahābhārata Rāmāyaņa și Purāņele sunt clasificate ca fiind literatură vedică. Upanișadele, ca parte integrantă a Vedelor și Vedānta-Sūtra prezintă culmea științei vedice, care sumează scripturile vedice Bhagavad-Gītā, recunoscută ca fiind chintesența tuturor Upanișadelor și, totodată, ca o explicație preliminară a Vedānta-Sūtrei.

Din această succintă prezentare, confirmată de Swami Prabhupāda, rezultă că omul poate înțelege esența Vedelor, din Bhagavad-Gītā, ,,fiindcă ea a fost expusă de Śri Kŗșņa, Suprema Personalitate Divină, care coboară în lumea materială anume pentru ca să ne dăruiască cunoștințe desăvârșite și complete despre formele superioare de energie” (3).

Orcine citește Bhagavad-Gītā observă că forma superioară a energiei Personalității Divine este descrisă ca parā-prakŗți. Savanții zilelor noastre au descoperit două forme ale materiei: materia și antimateria, dar și în Bhagavad-Gītā, energia creativă este prezentată tot în două forme, aparā-prakŗți și parā-prakŗți. Altfel spus, există o energie care a creat lumea materială, și aceeași energie, în forma sa superioară, a creat lumea antimaterială, cea transcedentală sau spirituală, cum i se mai spune azi.

Faptul că energia nu este independentă și că se află sub controlul unei ființe superioare, rezultă clar din raționamentul redat de textele Bhagavad-Gītā: materia în sine nu are capacitate creativă, și deci nu poate produce obiecte materiale, decât cel mult dacă este manevrată de o energie vie.

Bradul nu produce singur, nici foc și nici mobilă, dacă nu este prelucrat. De aceea, materia în formă primară, reprezintă potențialul de energie al ființei supreme. De exemplu, lumina zilei nu poate exista independentă de soarele care a generat-o, și nici o formă de energie nu poate exista în sine fără sursa care o produce. Acestă sursă supremă, cauză a tuturor formelor de energie, trebuie să fie o ființă vie și atotconștientă, pe care scripturile indiene o denumesc Personalitatea Divină, Śri Kŗșņa.

Această Ființă Supremă, sau Adevărul Absolut, se numește în Vede, Bhagavān, sursa tuturor energiilor.

După cum spunea Swami Prabhupāda (4), savanților moderni nu le-a rămas decât să găsească creatorul, sursa, generatorul celor două forme sau particule, pe care le-au numit materie și antimaterie.

Fizica contemporană și știința în general, au explicat cam totul despre materie, dar mai puțin despre particula antimaterială. Despre atomii antimateriali nu ne spune nimic. Bhagavad-Gītā, însă, ne-o descrie spunând că această particulă antimaterială se află în interiorul oricărui corp material și, datorită ei, acesta se schimbă, progresează, crește, devine matur, bătrân, apoi moare, ca să ne referim doar la corpul uman. Particula antimaterială, căreia noi îi spunem Spirit Divin, nu moare fiindcă este superioară energiei materiale. Energia materială din care este alcătuit corpul nostru material, sau fizic, este inferioară forței vii, Spiritului Divin și se numește jiva, în limba sanskrită (5).

Deci, Spiritul Divin din noi, care animă corpul nostru fizic, se întoarce, după moartea acestuia, în lumea sa antimaterială, unde viața este eternă, plină de cunoștințe și beatitudine permanentă.

Bhagavad-Gītā oferă informații suplimentare despre proprietățile energiei sau formei antimateriale, ca să nu-i spunem Divine, pentru a nu confunda lucrurile. Această particulă este mai fină decât cea mai fină particulă materială și are o forță vie superioară oricărei alte forțe cunoscută în plan material, spunându-se despre ea că este indestructibilă și eternă.

Marea valoare ontologică a acestei particule eterne constă în incapacitatea dovedită a omului de până acum de a descoperi Principiul Eternității și, deci, al Creației. De aceea, toate filosofiile antice au încercat, și unele chiar au dat soluții, să afle în ce constă Adevăratul Principiu al Lumii, și al Existenței în general.

Avea dreptate Swami Prabhupāda când spunea că savanții moderni au observat diferite calități ale particulelor materiale și antimateriale, respectiv că unele sunt temporare, și altele permanente, dar adevărata revoluție și perfecțiune a științei va surveni abia atunci când vor putea descifra taina particulei antimateriale permanentă și o vor putea elibera de cea temporară.

Până și faptul că există ciocniri în lumea particulelor materiale, și deci anihilări, dar și că particulele permanente tind spre eliberare, este explicat în Bhagavad-Gītā astfel: particula nematerială, fiind indestructibilă, reprezintă ființa vie care pune materia în funcțiune. Astfel, aflată în interiorul unui flux de energie, ea se manifestă ca o ființă vie și, indiferent ce tipuri de ciocniri apar în cele două forme de particule, cea permanentă, nematerială, nu poate fi niciodată distrusă, nici în prezent, nici în trecut, nici în viitor. De aceea, ea este incomensurabilă, absolută, indestructibilă, permanentă și eternă. Ea nu poate fi anihilată deoarece își prelungește existența și după anihilarea lumilor materiale.

Eternitatea nu poate fi anihilată, Creația da. Nefiind născută, ea nu moare și nefiind creată, ea nu poate fi distrusă. Ea este veche, veșnică, mereu nouă și proaspătă, tocmai pentru că nu poate fi atinsă. Ea nu poate fi arsă de foc, nu poate fi anihilată ade energia atomică, nu poate fi nici umezită, nici ofilită, nici uscată, nici evaporată. Este invizibilă, insolubilă și nu i-a foc.

Fiind eternă, ea poate intra în orice corp, și fiind durabilă, calitățile ei sunt neschimbătoare și inexplicabile pentru un creier obișnuit.

Energia superioară, ca forță vitală, este acceptată de Bhagavad-Gītā ca suflet viu, numit jiva. Această particulă vie nu poate fi generată prin combinarea elementelor materiale, pământ, apă, foc, aer, eter, mintea, intelectul, eul, care reprezintă energia inferioară. În afara acestora, există energia superioară. Toate tipurile de energii sunt controlate și conduse Ființa Supremă, Personalitatea Divină, Śri Kŗșņa.

Altfel spus, unii comentatori încearcă să înțeleagă și să accepte doar principiul transcendental, antimaterial, neactiv. Aceștia însă, după cum spunea Swami Prabhupāda, în speculațiile lor se bazează pe energia inferioară și nu acceptă informația de la sursele cognitive superioare. ,,Pentru a înțelege esența principiului antimaterial, e necesar să te ridici la nivelul transcendental al energiei superioare. Bhakti-yoga prezintă anume adevărata activitate a energiei superioare” (6).

Cele două tipuri de energii, materială și antimaterială, sunt emanate de aceeași sursă, din Supremul Transcendental, Personalitatea Supremă Divină și Domnul Kŗșņa, după cum spune Bhagavad-Gītā, este cauza inițială a creației și distrugerii. Din această cauză el este numit și Adevărul Suprem Absolut.

Din explicațiile date de Swamii Prabhupāda, însăși Gītā menționează că această filozofie a fost transmisă zeului Soarelui, de unde rezultă că principiile din Bhagavad-Gītā au fost expuse de Personalitatea Supremă Divină, de către Kŗșņa, cu mult înainte de bătălia de , adică ,,cel puțin cu 120 de milioane de anii în urmă ” (7).

Tot Bhagavad-Gītā relevă faptul că există un univers antimaterial și că lumea antimaterială se găsește în cerul antimaterial, denumit sanātana-dhāma, sau natura eternă.

Așa cum atomii antimateriali crează lumea materială, tot astfel atomii antimateriali crează lumea antimaterială cu toate atributele ei. Lumea antimaterială e populată de ființe vii. în lumea antimaterială nu există materie inertă. Totul acolo este materia vie, și Personalitatea Supremă acolo este însuși Dumnezeu. Locuitorii lumii antimateriale au o viață eternă, cunoaștere eternă și beatitudine eternă. Cu alte cuvinte, ei posedă toate calitățile Domnului.

În lumea materială planeta superioară se numește Satyaloka sau Brahmaloka. Pe această planetă trăiesc ființe extraordinar de înzestrate. Zeitatea conducătoare pe Brahmaloka e Brahma, prima ființă vie creată în lumea materială. Ea este la fel ca și noi, însă e cea mai înzestrată personalitate din lumea materială. Nu e ca Dumnezeu, însă face parte din categoria acelora, care sînt conduși nemijlocit de Domnul.

Domnul și ființele vii aparțin lumii antimateriale, de aceea savanții pot face un bun serviciu tuturor, cercetînd constituția lumii antimateriale: administrarea, crearea, conducerea, etc. în literatura vedică, în Srimad-Bhăgavatam, se cercetează aceste întrebări. Bhagavad-Gită nu este altceva decît stadiul preliminar al Srimad-Bhăgavatam. Aceste două cărți trebuie să fie studiate minuțios de toți savanții lumii. Ele ne vor oferi cheia progresului științific și vor indica multe descoperiri noi.

În afară de acestea, Vedele sunt cele care oferă informații autorizate, deoarece ele fac parte din lanțul succesiv al discipolilor, denumită paramparā și care este motivată în Bhagavad-Gită. Potrivit acestora, știința autorizată a fost relatată sute de mii de ani în urmă zeului Soarelui, care, la rîndul său a transmis-o fiului său Manu, de la care a pornit omenirea. Manu, la rîndul său, a transmis aceste cunoștințe transcendentale fiului său Regelui Ikșvăku, strămoșul dinastiei, în care a apărut Personalitatea Supremă Divină, Śri Rāma. Acest lung lanț succesiv al discipolilor a fost întrerupt cu puțin timp înainte de apariția lui Śri Kŗșņa (acum 5 mii de ani), de aceea Kŗșņa a povestit din nou Bhagavad-Gită prietenului său Arjuna, făcîndu-1 primul discipol al acestei științe în epoca noastră.

Așadar, transcendentaliștii contemporani fac parte din lanțul succesiunii discipolilor, care a început cu Arjuna. Fără străduința cercetărilor materiale, transcendentaliștii capătă cunoștințe adevărate pe o cale mult mai desăvîrșită, pe cea a succesiunii de discipoli, astfel cruțîndu-se pe sine și salvând timpul pierdut de alții în speculații mintale plicticoase.

Cei aleși dobândesc adevăratele cunoștiințe de la inițiați, pe calea desăvârșită a succesiunii de discipoli, salvînd astfel și timpul necesar pentru dobândirea lor, dar și evitând specilațiile mintale plicticoase. Cei care nu cred în asemenea știință, în existența lumii antemateriale, spirituale cum îi spunem noi, se lasă duși în eroare de informațiile provenite din cunoașterea lumii materiale, fiind deci ignoranți în legătură cu dobândirea cunoștiințelor despre lumile superioare, unde Personalitatea divină este figura dominantă și unde ființele vii trăiesc cu El, slujindu-l.

Deși egale în rang ontologic cu El, Ființele vii au dorința de a-i face servicii, recunoscându-și ulterioritatea ontologică.

Atât Bhagavad-Gită, cât și Sāmkya-Kārikā, relevă faptul că natura lumii materiale este supusă distrugerii, deoarece ea este creată din tendințele schimbătoare ale naturii, denumite guņa. Cele trei guņa sunt sattva, virtutea, rajas, pasiunea și tamas, ignoranța. Lumea materială se crează în guņa rajas, se menține în guņa sattva, și se distruge în guņa tamas. Cele trei tendințe sunt pretutindeni prezente, și de aceea procesul creării, menținerii și distrigerii are loc în acest univers în fiecare secundă, minut și oră.

Swami Prabhupāda ne relevă că Planeta superioara a universului material – Brahmaloka, de asemenea e supusă tendințelor naturii, cu toate că durata vieții pe această planetă, datorită predominării gunei sattva, e de 43000000x 1 000 x 2 x 30 x 12 x 100 de ani solari. Deși Brahmaloka are o durată atât de lungă, ea de asemenea e supusă distrugerii. Cu toate că durata vieții pe Brahmaloka e fantastic de lungă,, în comparație cu eternitatea lumii antimateriale, ea constituie numai o clipă. De aceea, Śri Kŗșņa în Bhagavad-Gită, subliniază importanța universului antimaterial, unde se află lăcașul Lui.

El ne relatează, că toate planetele universului material vor fi distruse la sfîrșitul perioadei de 4 300 000 x 1 000 x 2 x 30 x 12 x 100 ani solari. Și toate ființele vii, ce locuiesc pe aceste planete materiale, vor fi distruse în momentul distrugerii lumilor materiale. Ființa vie, însă, constituie o particulă antimaterială. Pînă cînd ea nu se va înălța în domeniile lumilor antimateriale, cultivînd activitatea antimaterială, ea va fi distrusă material în timpul anihilării lumilor materiale și apoi se va renaște într-o formă materială, odată cu renașterea universului material.

Cu alte cuvinte, ea e sortită suferințelor nașterii și morții. Nemurire vor obține numai cei care se întorc ,prin practicarea activităților antimateriale.

În planul activității materiale, omul suferă de chinurile renașterii, bolii, bătrâneții și porții. În momentul în care el ajunge deliberat la concluzia că trebuie să se întoarcă , el se transferă la lumea antimaterială, unde există viață eternă în locul nașterii și al morții.

Există două metode de anihilare a lumii materiale. Distrugerea parțială (anihilarea planetelor inferioare și medii) are loc la sfîrșitul perioadei de 4 300 000 x 1 000 ani solari, sau la sfîrșitul fiecărei zile a planetei superioare a lumii materiale – Brahmaloka. În timpul distrugerii parțiale astfel de planete superioare ca Brahmaloka, nu se anihilează, insă la sfîrșitul perioadei de 4 300 000 x 1 000 x 2 x 30 x 12 x 100 ani solari, întreaga manifestare cosmică se cufundă în corpul antimaterial, de unde după anihilare este emanată, manifestată și fuzionată materia de bază.

Lumea antimaterială, care se găsește departe de cerul material, niciodată nu se distruge, ea absoarbe lumea materială, și se poate produce, după cum presupun savanții, o eventuală ciocnire între lumea materială și cea antimaterială, în momentul căreia lumea materială va fi distrusă, pe cînd cea antimaterială va rămîne intactă. Eterna existență a lumii antimateriale nu poate fi concepută de savanții modeni. Ei pot avea numai informații despre ea, dar vor cunoaște doar atunci, când vor înțelege, că principiile de existență ale acestei lumi sunt absolut contrare principiilor de existență ale lumii materiale.

Toate detaliile universului antimaterial pot fi aflate numai din sursa unei persoane autoritare mântuite, care a realizat cu certitudine principiul constituțional al antimateriei. Această informație poate fi primită pe cale auditivă de către discipolul smerit de

Știința vedică a fost implantată în inima lui Brahmā, prima ființă vie în creația materială, iar el a relatat aceste cunoștințe înțeleptului Nārada Muni. În mod similar, Bhagavad-Gită, a fost povestită de către Personalitatea Divină, Śri Kŗșņa, zeului soarelui Vivasvăn, iar cînd acest lanț auditiv al succesiunii de discipoli a fost întrerupt, El i-a repetat Bhagavad-Gită, lui Arjuna pe cîmpul de luptă Kurukșetra. Atunci, Arjuna a acceptat rolul de discipol și elev, pentru a recepționa știința transcendentală de la Śri Kŗșņa.

Pentru a evita toate îndoielile materialiștilor din toată lumea, Arjuna punea întrebările corespunzătoare, iar Kŗșņa răspundea în așa fel, încât răspunsurile să fie pe înțelesul tuturor.

Numai acei, care sînt captivați de farmecul lumii materiale, nu pot accepta autoritatea Domnului Śri Kŗșņa. Pentru ca să înțeleagă detaliile lumii antimateriale, omul trebuie să devină curat în inimă și cuget. Bhakti-yoga reprezintă o activitate detaliată științifică transcendentală, pe care o pot practica atât neofitul, cât și yoghinul perfect.

Lumea materială este numai o umbră imaginară a lumii antimateriale și oamenii înțelepți, curați cu fapta și inima, sunt apți de a percepe miezul descrierilor lumii antimateriale din textele Bhagavad-Gită, ele fiind mult mai desăvîrșite decît cele din lumea materială. Descrierile de bază sînt următoarele: Zeitatea principală a lumii antimateriale este Śri Kŗșņa, care există atât în forma Sa personală originală, cât și în multele Sale expansiuni plenare.

Această personalitate și expansiunile Ei depline, pot fi concepute numai prin slujirea cu devotament, devenind bhakti-yoga. Personalitatea Divină este adevărul suprem și El este principiul întregului univers antimaterial. Materia și antimateria sînt emanate din El. El este rădăcina arborelui complet. Cînd apa irigă rădăcina arborelui, în mod automat se hrănesc și ramurile și frunzele lui. În același mod, atunci cînd Śri Kŗșņa, Personalitatea Divină, este venerat, toate detaliile lumilor materiale devin mai clare, iar inimile devotaților se alimentează fără ca El să acționeze în mod materialist. Acesta e secretul din Bhagavad-Gitā.

Ființa vie, spiritul omului, poate ajunge în lumea antimaterială, numai dacă practăcă o activitate antimaterială, nu în sensul de împotrivă, că în sensul pro-spiritual, aflânduse încă în lomea materială. Cei care se limitează doar la gândirea experimentală, la speculațiile mentale, la știința materailă, vor pătrunde cu mare greutate sau chiar deloc în lumea spirituală.

Majoritatea celor inițiați în aceste științe secrete afimă cu certitudine că zborurile cosmice nu se vor finaliza așa cum se dorește, cu contacte cu lumile antimateriale, nici măcar cu planetele superioare din lumea materială, fără a mai discuta se pisibilitatea contactului cu planetele Cerului antimaterial, care sunt la mari distanțe de universul material.

Științele secrete orientale relevă faptul că nici măcar un yoghin perfect, care-și poate controla particula antimaterială în corpul său, nu poate pătrunde cu așa mare ușurință în aceste lumi antimateriale, cu toate că ele posedă permisul de a pătrunde prin trecerile speciale, care unesc cele două lumi, lumea materială și cea antimaterială.

În acest sens, Bhagavad-Gitā face unele recomandări: cei care realizează Transcendența pot pătrunde în lumea antimaterală, numai dacă părăsesc corpul fizic în perioada uttarāyaņa, atunci când soarele se sflă în partea sa de nord, sau perioadele favorabile, când zeitățile focului și luminii controlează atmosfera.

Anumiți yoghini conștientizează faptul că există zei sau semizei împuterniciți să dirijeze activitatea fiecărui univers în parte și mulțumindu-le, se folosesc de bunăvoința lor pentru a-și părăși corpurile materiale și a intra în universul antimaterial sau pe planete superioare ale cerului material, unde viața este mai confortabilă și are o durată de sute de mii de ani, dar nu este eternă.

Cei care se pocăiesc aici pe pământ, pot obține aprobarea ca după moarte să ajungă pe planete superioare, dar apoi sunt nevoiți să se întoarcă din nou pe Pământ. Plecarea lor are loc, de abicei, în perioada cunoscută sub denumirea dhūma – timpul întunecos, fără lună sau când soarele se găsește în partea sa de sud (9).

Majoritate comentatorilor textelor sfinte indiene susțin că pot intra în limile antimateriale doar cei care adoptă calea slijirii de sine, adică cei care sluject cu devotamnnt Domnului Kŗșņa, adică lui Dumnezeu. Swami Prabhupāda recomandă bhakti-yoga sau pocăința, milostenia, sacrificarea, care duc la dăruirea de sine Domnului.

Se spune că Domnul Kŗșņa s-a întruchipat în Domnul Śri Caitanya (1486-1534), care a apărut în Bengalia și a răspândit mișcarea sarikīrtana, adică cântarea, dansarea și proslăvirea numelui Domnului în toată India.

Numai cei care practică bhakti-yoga se vor bucura de extazul transcendental.

În capitolul cinci al Brahma-samhitei este dată descrierea diferitelor sisteme ale lumii materiale. În Bhagavad-Gitā se menționează de asemenea, că există diferite sisteme planetare în sute de mii de universuri materiale, și că luate împreună aceste universuri constituie o parte neconsiderabilă (o pătrime) a energiei creative a Domnului. Cea mai mare parte a energiei Lui se manifestă în cerul spiritual, numit para-vyoma sau Vaikuņțhaloka. Cercetînd lumea antimaterială, savanții zilelor noastre vor putea, în sfârșit, să confirme tot ceea e spus în Brahma-samhhitā și în Bhagavad-Gitā.

Adaptarea organismelor vii la condițiile de viața pe diferite planete, este descrisă în Brahma-samhită sub denumirea de vibhuti-bhinnam, adică fiecare din aceste nenumărate planete ale diferitelor universuri își are particularitățile sale atmosferice și ființele vii de pe ele avansează în știință, filosofie etc., în dependență de superioritatea sau inferioritatea atmosferei. Vibhuti înseamnă „putere specifică", iar bhinnam- „variat".

Savanții care încearcă să exploreze spațiul cosmic cu scopul de a ajunge la alte planete, cu ajutorul mijloacelor mecanice, trebuie să înțeleagă că organismele adaptate la viața pe Pămînt nu pot rezista la atmosferele de pe alte planete. Astfel, încercările omenirii de a ajunge pe Lună, Soare sau Marte sînt lipsite de sens din cauza diferenței de atmosfere. Cu toate acestea, fiecare poate să încerce să ajungă la aceste planete pe calea schimbării psihologice a mentalității. Mintea e nucleul corpului material, iar gradul progresului evoluționar al corpului material depinde de schimbările psihologice ale minții.

In Bhagavad-Gitā se spune că acela, care în momentul morții, își concentreză mintea la forma Personalității Divine, Śri Kŗșņa, intră deodată în existența spirituală a lumii antimateriale. Aceasta înseamnă, că dacă omul își sustrage mintea de la materie și o îndreaptă spre forma spirituală a Domnului, cum e prescris de regulile slujirii cu devotament, el neapărat va ajunge în împărăția Lui, în lumea antimaterială.

Tot astfel, dacă cineva dorește să nimerească pe alte planete, poate nimeri acolo imediat după părăsirea corpului material (adică după moarte). Deci, pentru a nimeri pe Lună, Soare sau Marte, omul trebuie pur și simplu să acționeze în modul potrivit acestui scop. Bhagavad-Gitā confirmă aceasta, spunând că asupra gândurilor omului, în momentul morții, influențează faptele pe care el le-a săvârșit pe parcursul vieții.

În ceea ce privește sistemul planetar al cerului spiritual, există un număr infinit de planete Vaikhuņțha. Planetele spirituale Vaikhuņțha sunt o manifestare a energiei interioare a Domnului, și numărul acestor planete întrece de trei ori numărul planetelor materiale (energia exterioară).

Materialistul, care tinde spre satisfacțiile lumii materiale, se poate transfera pe planetele, unde va primi satisfacții materiale mult mai rafinate decît pe pămînt. Dar cel mai bun lucru e să te pregătești pentru a te reîntoarce în cerul spiritual după părăsirea acestui corp material. Astfel, dacă cineva dorește condiții mai favorabile pentru plăceri senzoriale, n-are decît să se transfere pe alte planete din cerul material, folosindu-se de sistemul yoga. Navele spațiale ale astronauților nu sînt altceva, decît jocuri copilărești și nu folosesc de fel pentru asemenea scop.

Sistemul așțānga-yoga este și el material, deoarece ne învață cum se controlează mișcarea curenților aerului în interiorul cor pului. Scînteia spirituală (sufletul) planează în aerul din interio rul corpului și valurile inspirației și expirației susțin sufletul. De aceea, sistemul yoga este o artă materialistă de a controla transferarea aerului din pîntece spre buric, din piept spre clavicule, de acolo spre globurile oculare, apoi spre creierul mic și mai departe spre oricare planetă dorită. Savanții materialiști iau în considerație viteza aerului și cea a luminii, dar ei nu au nici o informație despre viteza minții și a rațiunii.

Noi avem un pic de experiență în ceea ce privește viteza minții, deoarece ne putem deplasa cu mintea la sute de mii de kilometri. Dar rațiunea e și mai fină, iar sufletul e și mai fin decît mintea și rațiunea, pentru că el e spirit, antimaterie. Sufletul e de o sută de mii de ori mai fin și mai puternic decît rațiunea. Deci, ne putem imagina viteza cu care călătorește sufletul spre alte planete, nemaivorbind de faptul, că sufletul se mișcă folosind propria-i putere și nu cu ajutorul vreunui aparat material zburător.

Viața omenească este lipsită de sens, dacă omul nu realizează identitatea sa reală cu sufletul său. Domnul Caitanya cu discipolul său Nityănanda au venit în această lume pentru a ne salva de o astfel de civilizație ce indu ce lumea în eroare.

Srîmad-Bhagavatam descrie cum yoghinii pot călători pe toate planetele universului. Cînd forța vitală se urcă spre creștetul capului, există pericolul ca această forță să răbufnească prin ochi, nas, urechi, etc, deoarece aceste locuri sînt cunoscute cj a șaptea orbită a forței vitale. Dar yoghinul poate bloca aceste orificii prin reținerea completă a respirației. Yoghinul, în acesi moment, își concentrează forța vitală între sprîncene. în această poziție yoghinul poate medita asupra planetei spre care vrea să plece după părăsirea trupului. Atunci poate lua decizia dacă vrea să plece la locuința lui Krșna, pe planetele transcendentale Vaikunțha, de unde nu va fi silit să se întoarcă înapoi spre lumea materială sau spre alte planete din universul material. Yoghinul perfect e liber să aleagă și una, și alta.

În momentul critic al morții, omul poate să-și concentreze forța vitală între sprîncene și să se decidă unde să plece. Dacă nu are nici o dorință să mai mențină vreo legătură cu lumea materială, el poate în mai puțin de o secundă să ajungă transcendentală, ivindu-se acolo în corpul său spiritual în conformitate cu atmosfera spirituală a planetelor acestui sistem. El trebuie numai să dorească să se lepede de lumea materială, cu formele ei fină și brută, să-și ridice forța vitală în creștetul capului și să părăsească corpul prin deschizătura numită brahma-randhra. Aceasta este perfecțiunea superioară a practicii yoga.

Desigur, omul se poate folosi de libertatea voinței și, dacă nu dorește să se elibereze de lumea materială, poate să se delecteze cu viața brahma-pădei (primind locul lui Brahma), să viziteze Siddhaloca – planetele, locuite de ființe materiale perfecte, ca pabile să țină sub control forța de gravitație, spațiul, timpul, etc. Pentru aceasta nu e nevoie să ne despărțim de minte și rațiune (materia fină), ci numai de învelișul vulgar al ei (trupul).

Dacă cineva dorește să ajungă pe planetele materiale supe- rioare, poate păstra haina sa fină materială, mintea, rațiunea și ego-ul său, dar trebuie să-și abandoneze haina sa groasă (trupul), compusă din pămînt, apă, foc, etc. Dacă cineva vrea să ajungă pe o planetă transcendentală, trebuie să abandoneze și haina sa groasă (trupul), și cea fină, fiindcă numai într-un corp spiritual se poate ajunge la cerul spiritual. Schimbul hainei se va produ ce singur de la sine, în momentul morții, dacă ființa vie va dori acest lucru. Dar dorința aceasta va veni numai în cazul, cînd ea va fi cultivată în decursul vieții. Unde vă este inima, acolo vă este și averea. Dacă cineva practică slujirea cu devotament, își dezvoltă dorința de a ajunge în împărăția lui Dumnezeu. Mai jos este dată metodica pregătirii pentru călătoria ușoară pe alte planete antimateriale ale Vaikunțhei, unde nu există nici naștere, nicibătrînețe, nici boli, nici moarte.

Cea mai mare contribuție adusă de înțelepții indieni întregii lumi este știința și arta spirituală a slujirii cu devotament. De aceea, oricine se naște în India are obligația de a-și perfecționa viața prin adoptarea principiilor acestei mari științe și arte, răspîndind-o în întreaga lume, care încă nu-și cunoaște țelul suprem al vieții. Misiunea societății umane este de a ajunge la nivelul perfecțiunii prin dezvoltarea treptată a științei.

Orice ființă vie are formă eternă, dar ea trebuie să-și schimbe învelișurile exterioare, brut și fin, și acest proces de schimbare a corpurilor se numește viață și moarte. Atâta timp, cât ființa este nevoită sa-și schimbe ambalajul material, ea nu va putea scăpa de acest proces de schimb, care continuă chiar și pe cele mai înalte trepte ale vieții materiale. De exemplu, Bhagavad-gltă ne informează, că în lumea materială există ființe, durata vieții cărora ajunge la 4 300 000 x 1 000 x 2 x 30 x 12 x 100 ani solari. Noi acceptăm Bhagavad-gltă ca fiind autoritată, precum ea a fost acceptată și de marii înțelepți indieni Sarikară-cărya, Sri Rămănujâcărya, Sri Madhvăcărya și Sri Caitanya Ma-hăprabhu. Bhagavad-gită ne relatează că toate formele ce compun lumea materială sînt supuse distrugerii și morții, indiferent de durata vieții lor.

Prin urmare, toate formele materiale sînt supuse legii transformării, cu toate că, potențial, energia materială rămîne conservată. Potențial, totul este etern, dar în lumea materială materia capătă forme ce se mențin o perioadă de timp, ea se dezvoltă, se maturizează, îmbătrînește, se epuizează și, în sfîrșit, iarăși dispare. Aceasta este soarta tuturor lucrurilor materiale.

Materia trece dintr-o formă în alta atunci cînd intră în contact cu spiritul. Fără spirit nu există transformare. După această lege se dezvoltă întregul univers, ce este emanat din energia transcendentală; ea este forța lui spirituală și ia astfel de forme gigantice, cum sînt soarele, luna, pămîntul, etc. Există paisprezece sisteme planetare, și cu toate că ele sînt diferite după calitate și dimensiune, se supun toate legii generale de dezvoltare. Creatorul este forța spirituală, și numai datorită acestui principiu spiritual au loc transformarea, deplasarea și dezvoltarea.

Nu există viață care să rezulte numai din interacțiunea elementelor materiale. Interanțiunea materiei este pusă în mișcare de către o ființă superioară, antimaterială, care a creat toate condițiile favorabile pentru forța spirituală vitală. ,,Fiind determinată de voința ființei spirituale, energia spirituală conduce materia” (10). Creator este doar Spiritul.

Atât în Vede, cât și în Bhagavad-Gitā și Śrimad-Bhāgavatam, găsim ample imformații legate de aceste aspecte.

În Bhagavad-Gitā, bunăoară, găsim informața că universul material constituți a patra parte din Creație, ceea ce înseamnă că Cerul spiritual cu planetele spirituale, sunt cu mult mai mari și mai multe la număr decât planele din cerul material. De aici rezultă că energia spirituală diferă de cea materială, și nu poate fi obținută prin nici-o metodă materială.

Śrimad-Bhāgavatam ne spune că omul trebuie să aibă în posesia sa numai atât cât are nevoie pentru a-și menține trupul, dacă vrea să aibă mai mult sau să ia mai mult decât îi este destinat, va fi pedepsit. Mai mult, omul trebuie să trateze animalele ca pe propri săi copii. Toate ființele vii sunt frați și surori.

Nemurirea omului se realizează numai în Cerul spiritual. Scopul divilizației actuale este acela de a dezvolta în oameni tendința spre viața eternă, care nu este altceva decât un semn al vieții spirituale. De aceea Swami Prabhupāda relevă că singura religie eternă a omului este bhakti-yoga, adică devoțiunea totală a lui Dumnezeu.

Srîpăda Rămănujăcărya a numit lumea sanātana, sau „eternă", adică fără început, și fără sfîrșit. Cînd vorbim despre sanātana-dharma, religia eternă, această definiție i se potrivește perfect. Ea nu are nici început, nici sfîrșit, nu are nimica comun cu sectele, ce au limite și pot fi mărginite. în lumina științei moder ne se crează posibilitatea ca sanătana dharma să devină ocupa ția principală a întregii lumi, ba și mai mult, a tuturor ființelor, a întregului univers. Celelalte religii (ne-sanătana) au un început istoric, pe cînd sanătana-dharma nu are origine istorică, deoarece le însoțește pe ființele vii veșnic.

În orice împrejurare hindusul sau musulmanul, budistul sau creștinul, este slujitorul cuiva. Tipul concret de religie profesată nu este sanātana-dharma. Ea este însoțitoarea constantă a ființelor vii și întruchiparea tuturor religiilor. Sanātana-dharma este slujirea cu devotament.

Până și pe planetele superioare, cum este Brahmaloka, mizeriile cunoscute pe pământul nostru, naștere, moarte, bătrânețe, boală, există. Numnai în Împărăția lui Dumnezeu planetele nu au nevoie de lumina Soarelui, ele se auto-luminează. Viața este eternă și plină de cunoștințe. Aceasta este ceea ce se numește sanātana-dharma.

Sanātanaa-dharma este procesul bhakti-yoga, cu ajutorul căruia omul poate să-1 cunoască pe Sanātana, Domnul și lăcașul Lui. Numai datorită acestui proces omul se poate întoarce spiritual, Sanătana-dhăma.

V. 2. LOGICA DIVERSITĂȚII PLANETARE

Este firesc ca în zilele noastre, când explozia informațională aproape că nu are limite, să nu mai crezi în legende, basme sau povești, dar dacă există documente sacre, adnotări și interpretări, totuși…?!

Din câte pagini am răsfoit în diverse biblioteci și cărți celebre, n-am reușit șă întâlnesc o expunere echilibrată, explicită și suficientă despre diversitatea sistemelor planetare, așa cum am găsit-o Acesta ne relevă faptul că tot în Bhagavad-Gitā se vorbește despre încercarea oamenilor de a se transfera pe alte planete, evident cu o atenționare demnă de luat în seamă de oamenii de știință moderni. Ea repreziintă un nesecat izvor de metafizică și știință: abrahma-bhuvanāl lokāh punar āvartino’rjuna (8.16). Adică ,,Dragul meu Arjuna, chiar dacă te vei ridica în cel mai superior sistem planetar, care se numește Brāhmaloka, va trebui să te întorci înapoi” (12).

Prin urmare, călătoriile interplanetare nu reprezintă un element de năutate pentru oamenii de pe Pământ. Conform literaturii vedice, există mai multe sisteme planetare, iar cel în care trăim noi se numește Bhūrloka. Mai sus se află Bhuvarloka, Svarloka (din care face parte și Luna, unde se spune că și-ar avea sediul Moise, guvernatorul planetei noastre), Marloka, Janaloka și mai sus Satyaloka.

În universul nostru solar există 14 sisteme planetare, Soarele fiind planeta principală. Dar, există și sisteme planetare inferioare. În Brahma-samhita (5.52), Soarele este descris ca fiind ,,principala planetă a tuturor sistemelor planetare, este ochiul Domului Suprem” (13). Tot în această operă se spune că în manifestarea cosmică există milioane și trilioane de sori (14). Dacă facem un simplu raționament și spunem că de vreme ce Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, își are sediul în soarele sistemului nostru solar, al cărui Împărat este, înseamnă că asemenea lui mai există și alți Fii de Dumnezeu, cu Împărățiile lor. Dacă noi nu suntem în stare să vedem nimic fără lumina Soarelui, ce pretenții să avem în a-l vedea pe Dumnezeu sau pe Fiul acestuia. Și totuși… există posibilitate…

Veșnicia nu poate fi găsită pe alte planete. Chiar dacă omul ajunge pe una dintre ele, nașterea, moartea, bătrânețea și bolile îl urmează oriunde s-ar duce. Atunci ce folos să irosim bani și timp. O muncă zadarnică! Nu astfel putem înțelege lumea antimaterială.

În Caitanya-caritāmŗta (3.97) se spune destul de clar:

keha pāpe, keha puņye vișaya-bhoga

bhakti-ganga nāhi, yāte yāya bhava-roga

adică ,,În această lume materială unii se bucură de viață, iar alții nu, dar de fapt toți suferă”.

Pentru a nu mai suferi trebuie găsită calea prin care putem ieși din lumea materială și metoda prin care să ne eliberăm de cele patru principii care definesc viața oricărei ființe: nașterea, moartea, bătrânețea și boala. Nu ne putem salva călătorind prin Univers.

Scopul este acela de a ajunge pe planeta unde trăiește

Kŗșņa. Bhagavad-Gitā (9.25) spune că unii pot pleca pe lună, pe Soare sau pe alte planete, alții pot rămâne atașați de lumea materială, ,,dar cei care-mi sunt devotați Mie vor veni ” (B.G., 9.25), adică pe planeta supremă Kŗșņaloka. Tot din Bhagavad-Gitā se înțelege faptul că, chiar dacă am ajunge pe Brahmaloka, sistemul planetar suprem al universului nostru, cele patru principii vor fi prezente. Adică, nu vom scăpa nici de naștere, nici de moarte, nici de bătrânețe sau suferință, chiar dacă viața este mai lungă.

După unle informații vedice, durata viaeții pe lună ar fi de zece mii de ani, și o zi este egală cu șase luni ale noastre. Astfel, zece mii înmulțite cu o sută optzeci de luni constituie durata vieții pe lună…

Problema este că toate sistemele planetare din acest univers material sunt temporare, iar noi putem ajunge pe orice planetă, cu condiția să primim o pregătire specială în acest scop, după ce conștientizăm că durata existenței diferitelor corpuri este relativă. Viață eternă dobândește doar cel care reușește să ajungă pe planeta spirituală Vaikuņtaloka, și cine tinde spre aceasta poate obține o astfel de perfecțiune (15).

În altă ordine de idei, Kŗșņa din Bhagavad-Gitā este Dumnezeul creștinilor. În Bhagavad-Gitā, Dumnezeu se descrie pe Sine Însuși: ,,Aspectul Meu de om obișnuit este, de fapt, transcendental” (B.G., 9.11). Cine înțelege natura lui Dumnezeu poate fi mântuit, iar după părăsirea corpului fizic, cel care are cunoștințe nu se mai întoarce în lumea materială, pentru că ,,intră în lumea spirituală și vine ” (B.G., 4.9).

Noi am studiat mult filosofia indiană, avem și un doctorat în acest sens, și putem afirma cu autoritate că religia vedică este o religie eternă fiindcă nimeni nu poate spune când a început. După cum sublinia și Swami Prabhupāda, celelalte religii, creștină, mahomedană, sunt religii relativ recente și pline de confuzii. Cine nu cunoaște cât de cât filosofia indiană, nu poate înțelege aceste lucruri. Simplele păreri și zvonuri informatice nu au nici un efect benefic asupra posibilității de înțelegere a acestor cunoștințe. De aceea apar în mintea tinerilor tot felul de întrebări: unde este dumnezeu? Cine la văzut? Când ne-am încarnat prima dată? etc.

Ei bine, așa cum există un Cer material, există și unul spiritual. Vechile scripturi vedice spun că există 8.400.000 forme de viață, 900.000 specii de ființe vii care viețuiesc în apă, 2.000.000 de specii sunt plante în formă vegetală. Noi, oamenii ca și tot ce există în lumea materială, suntem condamnați la existență, cum ar spune filosoful. Omul suferă din cauza nașterii, a morții, a bătrâneții și a bolilor. Problema care ar trebui să ne preocupe este aceea de a afla cum să scăpăm de suferință. Aceasta, spune Swami Prabhupāda, ar trebui să fie ,,activitatea supremă în domeniul cercetărilor științifice” (16).

Calea înlăturării suferinșei este yoga. Bhagavad-Gitā ne spune că persoanele care cunosc Vedele, rostesc omkāra, marii înțelepți care duc o viață de ascet, intră în Brahman. Cine dorește o astfel de perfecțiune, practică celibatul, se detașează de plăcerile senzoriale, fixează mintea asupra inimii și suflul vital în creștetul capului, persoana se cufundă în yoga (B.G., 8.11-12). Acest proces se numește pratyāhāra.

Un yogin adevărat cunoaște totul, el se poate transfera pe orice planetă dorește și nu are nevoie de nici o navă astrală. Cine dorește să se transfere pe alte planete, să studieze Jñāna-yoga sau yoga cunoașterii. Dar și aceștia suferă, deoarece pe planetele superioare, șase luni ale noastre fap o zi și moartea întotdeaua va veni.

Numai cei care ajung în Kŗșņaloka, se sustrag suferinței. Acolo nu mai există nici naștere, nici moarte, deoarece capul lui Dumnezeu este sac-cid-ānanda; sac înseamnă etern; cid înseamnă plin de cunoaștere, iar ānanda înseamnă plin de beatitudine.

Kŗșņaloka este Împărăția lui Dumnezeu. Este ceea ce spune și Bhagavad-Gitā, ,,Perfecțiunea sistemului yoga este de a te transfera în lumea spirituală” (B.G., 8.12). Lucrul acesta devine posibil după ce yoghinul își ridică sufletul spiritual în creștetul capului și plutește pe lotusul cu o mie de petale. Orice vizită însă, pe oricare dintre planete, fie materiale, fie spirituale, presupune trecerea unor vame și deci, aprobare pentru viză de plecare. Nimic nu este simplu, și nici la voia întâmplării. Totul se face organizat și numai după ce primești calificarea cuvenită. Adevăratul yoghin nu-și dorește transferul pe o planetă temporară, fiindcă pe el nu-l mai interesează temporalitatea, ci eternitatea. El este conștient de faptul că nimeni nu poate fi fericit atâta timp cât se află în închisoare. Este vorba evident de închisoarea sufletului.

Note și referințe bibliografice

Swami Prabhupāda, Călătorie ușoară spre alte planete, The Bhaktivedanta Book Trust, Chișinău, 1991.

Pera., A., Studii de filosofie indiană, Editura Radical, Dr. Tr. Severin, 2000 și Yoga, filosofia revelației supreme, Editura Eminescu, București, 2001.

Swami Prabhupāda, op.cit., p. 10.

Swami Prabhupāda, are în vedere cei doi americani premiați în 1952 cu Premiul Nobel în fizică pentru descoperirea antiprotonului, ce dovedește că materia există în două forme, ca particule și antiparticule.

Vezi John Grimes, Dicționar de filozofie indiană, Editura Humanitas, București, p. 120.

Swami Prabhupāda, op. cit., p. 15.

Idem, p. 16.

Idem, p. 21.

Swami Prabhupāda, op.cit., p. 36.

Idem, p. 39.

Swami Prabhupāda, op.cit., p. 41.

Idem, p. 42.

Brahma-Samhita, 5.40.

Swami Prabhupāda, op.cit., p. 45.

Idem, p. 50.

V.3. FIINȚA ȘI NEANTUL

(Răspuns lui Corneliu Mircea despre Ființă)

S-au spus nenumărate lucruri despre Ființă și Neant: că Ființa există și Neantul nu; că Ființa este un concept de maximă generalitate; că rațiunea face eforturi pentru a privi ceea ce este dincolo de lumea clară, atingând tărâmul ce ,,transfigurează omenescul Ființei"; că lumea nu va fi înțeleasă de rațiune decât dacă ,,vom sui odată cu Ființa", dintr-o zare ,, într-alt și revelator orizont", trecere indispensabilă cunoașterii; Ființa presupune și provoacă îndepărtarea de certitudine și adevărul în care am crezut, că golul filosofiei este chiar Ființa etc. (Corneliu Mircea, Discurs despre Ființă, 1987).

Dacă filosofia este o știință a totalității și implică o cunoaștere a cunoașterii însăși, înseamnă că ea se desprinde de concretul imediat și vorbește în numele lui, având ca scop re-găsirea și re-definirea Totului din punctul de vedere al totalității însăși.

Actul propriu-zis al filosofării, preia realitatea concretă din multiplicitatea formelor perceptibile și o introduce în Unitatea sintetică a Ființei. Numai astfel se explică cum nevoia de filosofie apare ca nevoie de adevăr, dar și faptul ca ea pornește de la domeniile diverse ale concretului palpabil. Dar ea nu rămâne la formele concrete ci pătrunde în abisurile Existenței, somnoroasă de adevăr și dornică de renaște din propria-i ființa.

Aici, în lumea ființei, filosofia și nevoia de adevăr își găsesc justificarea în necesitatea ieșirii dintr-o evidență limitată: pe de o parte, limita propriei mele ființe, pe de altă parte, limita lumii și limita cunoașterii însăși, care, pretutindeni, definește limita și limitarea atât a Ființei cât și a Beantului, în propria lor devenire.

După Hergel, Ființa și neantul sunt evenimente ale devenirii. Devenirea deci, cuprinde în sine, deopotrivă, atât Ființa cât și Neantul. Ființarea, ca moment al devenirii, este posibilă de neantizare, în timp ce Neantul, ca opus al Ființei, este cel care face posibilă o anumită ,,ființare.

Neanul nu este ,,nimicul pur", adică cel ce nu ,,există", cel ce nu ,,ființează". El este ,,momentul" a ceva ce nu mai ,,ființează". El este cuprins deci în sfera devenirii, căreia nu i se poate sustrage. Devenirea nu este privată de Neant. Altfel spus, devenirea există deopotrivă ca ,,ființare" și Neant.

Rezultatul devenirii este, după Hegel, ceea ce a devenit, adică Ființa determinată care este aspectul liniștit al ,,ființării". Aceasta nu pare a fi nicidecum, după Hegel nici o renunțare la mișcare, la multilateralitate, la heterogenitate, dar nici o întoarcere de la devenire pură și nici o egalizare cu Neantul și, cu atât mai mult, o anihilare a ,,ființării concrete". Ființarea concretă trebuie înțeleasă doar ca o abordare din perspectiva dispariției și apariției sale. Numai așa pot fi înțelese determinările Ființei.

Hegel spunea că Ființa și Neantul sunt cuprinse în devenire numai ca evenimente; devenirea ca atare există însă numai prin faptul că ele sunt diferite. De aceea dispariția lor este dispariția devenirii sau,cum spunea Hegel, dispariția dispariției însăși. Devenirea este neliniște fară oprire, care se stinge într-un rezultat liniștit (Hegel, Știința logicii, p.88).

Hegel ajunge la aceste constatări într-un mod pur logic. Kuznețov afirma că ,,trebuie să existe un subiect al acestor predicate neliniștite care să fie liniștite" (Kuznețov, Rațiune și ființare, București, Editura Politică, 1979, p.347). Prin raționamentul său, Hegel oferă o modalitate de utilizare a unor noțiuni care constituie veriga necesară a demonstrării neliniștei și dezechilibrului devenirii. Mai mult, el încearcă nu numai o explicație a raportului dintre concept și obiect, ci și descrierea unor procese reale.

Dacă în vremea lui Hegel ar fi trăit și Heraclit, cei doi ar fi constituit, fără impedimentele istoriei, expresia unei diade a dialecticii perfecte. Totul este supus devenirii, inclusiv omul, în dinamica și veșnica sa căutare de sine. Omul nu se poate sustrage devenirii, fiindcă altfel sustragerea ca atare ar fi fără sens, pe de o parte, iar pe de altă parte, fiindcă omul este istoricește determinat; el nu ar avea unde să se sustragă, chiar dacă ar fi posibil un ,,de ce", de vreme ce devenirea cuprinde în sine atât Ființa cât și Neantul.

Omul s-a căutat pe sine ca să se regăsească într-o permanentă devenire. Și filosofia indiană caută – uneori cu pretenția de a fi găsit – determinațiile devenirii omului. Omul este și altceva, decât ceea ce pare. Altfel spus, omul nu este niciodată același, devreme ce devenirea constituie, în sine, Ființa și Neantul, la modul că cele două se schimbă una în cealaltă și se suprimă reciproc. Prin aceasta, devenirea ni se arată a fi ceea ce este cu totul lipsit de repaus, căci, continuă Hegel, întrucât Ființa și Nimicul dispar în devenire și întrucât numai această dispariție este conceptul devenirii, devenirea este ea însăși ceva ce dispare, un fel de foc care se stinge în el însuși, prin consumarea materialului ei. Dar, rezultatul acestui proces nu este Nimicul gol, ci Ființa identică cu negația numită de Hegel Ființă în fapt și al cărei înțeles se arată mai întâi a fi ceva ce a devenit (Hegel, Enciclopedia științelor filosofice, p. 181-183).

Interpretarea lui Hegel descifrează oarecum taina ființării determinate. Omul este condiționat în primul rând fizic. EI este supus devenirii fizice și se pare că acest aspect este decisiv deoarece determinațiile fizice și biologice par a limita omul. Numai că omul nici nu se vrea, nici nu se lasă a fi limitat fizic, mai ales că această determinație nu este unica.

Dacă Ființa și Neantul sunt cele două momente necesare ale devenirii, sau cum ar spune Aristotel, două individuale, atunci și omul devine nu numai fizic, dar mai ales ca valoare și, ca atare,să vedem unul din răspunsurile la ,,de ce" și ,,cum" oferite de filosofia indiană. Răspunsul nu este unic și nu se vrea a fi perfect, dar el exiștă și tendința se pare a fi unică, așa încât merită toată atenția.

Dacă problematica filosofiei indiene este în fond problematica omului, atunci problematica omului nu este alta decât problema devenirii sale. Numai că, pentru filosofia indiană, sensurile devenirii sunt multiple. A gândi și a enunța, însemna pentru indieni, de fapt, a umple ,,gânditul" și ,,enunțul" de Ființă. Aceasta deoarece, în procesul cunoașterii, eu mă desprind de mărginirea efemeră a obiectului de cunoscut și încerc a transcende realul în modul în care mi se prezintă mie (māyā – iluzia) înspre ceea ce nu este încă actual, de cunoscut, înspre esența din lăuntrul obiectului. Dar, pătrunderea acolo se realizează pe o dublă axă: la început, prin renunțarea la marginea cunoscutului deja ca ceea ce este, și apoi, plecarea înspre ceea ce ar trebui să ne satisfacă în noul proces cognitiv. Adică, înspre Ființa lui reală.

Primul pas îmi releva existenta afectivă într-o spațio-temporală și într-un concret relativ și tocmai de aceea considerat efemer. Al doilea pas îmi relevă ceea ce devine însăși esența lui înspre sinele cel adevărat, fiindcă tot ceea ce este supus devenirii se face înspre propria-i esență. Devenirea se realizează astfel dinspre esență înspre sine, îmbrăcând diverse forme. In definitiv, ceea ce devine este esența. Formele nu devin, ci ele se transformă, se schimbă.

Astfel, aparența și fenomenalitatea reprezntă drumul de la esență înspre Ființă, adică înspre conștiința existenței ființei mele. Identificarea nu înseamnă suprimarea devenirii, ci doar a devenitul inițial. Dar, încercând să depășesc limita eparenței fenomenale a esenței, sunt pus într-o situație paradoxală: pe de o parte, încerc să găsesc esența pe care o caut, Ființa datului supus devenirii și cunoașterii, pe de altă parte, mă regăsesc pe mine dincolo de rațiunea aplicabilă doar lumii formelor devenite, considerate reale și obiective. Dacă întrezăresc cele două orizonturi de esențe, ființa datului și propria-mi ființă, înseamnă că mi-am depășit finitudinea generatoare de aparență și relativ, atingând absolutul. Astfel, ceea ce este dincoace de esență, aparține fenomenalității și deci trecătorului, iluziei, neadevărului, iar ceea ce este dincolo de aparență și fenomen, înspre Esență și Ființa, ține de Adevăr și de Realitatea Absolută. Atunci,cum să nu considere indienii că lume fenomenală, existența reală, este iluzorie, falsă, iar cealaltă adevărată? Validitatea unui astfel de raționament pare evidentă.

Ceva care nu este, Neantul, nu se poate afirma ca ceva care este, din punct de vedere ontologic. Neantul se afirmă ca Ființă doar în procesul general el devenirii, proces în care intră și posibilitatea. Ori, ceva nu poate fi posibil și imposibil, în același timp, ci numai în timpi diferiți.

Afirmațiile unor autori care s-au preocupat de problematica Ființei (Neantul Ființei ,,este numai întrucât se afirmă ca ființă" – Corneliu Mircea) nu par axiome, așa cum își doresc autorii respectivi. Afirmația de mai sus pare valabilă doar cu referire strictă la procesul devenirii. La fel și afirmația Ființa ,,însăși este propria-i neființă". Ființa, ca și Neantul, nu poate fi în același timp și non-Ființă (Neant) și non-Neant (Ființă).

Dacă Ființa ar fi în același timp și FIINȚĂ și non-Ființă, ar însemna că ea ar fi lipsită de propria-i identitate. Ea s-ar lăsa privată de propria-i esență și n-ar mai fi egală cu sine. Această egalitate este însă dinamică, mereu schimbătoare. Ființarea Ființei presupune propria-i depășire, ca rezultat al negării unei stări vechi și afirmării alteia noi.

Dacă Neantul este ceea ce nu este Ființa și Ființa este ceea ce nu este Neantul, atunci cum Ființa este ,,propria-i neființă", iar Neantul Ființei ,,este numai întrucât se afirmă ca Ființă"? Iar dacă Neantul este cuvântul ce exprimă tocmai căutarea de sine a Ființei, înseamnă că Ființa se regăsește pe sine ca Neant și nu ca Ființă, chiar dacă Ființa înseamnă pur și simplu ființare, iar ființarea este înțeleasă ca mișcare de căutare și de găsire, imaginată ca o stare de smulgere din Neantul Ființei. Cu atât mai mult, dacă Ființa este de fapt ființare, atunci ea trebuie să ființeze ca Ființă nu ca Neant, adică, ca ceea ce este, nu ca ceea ce nu este.

Neantul nu este ființare. Dacă Ființa se regăsește pe sine ca Neant, cum mai apare ea ca ființare? Regăsirea nu înseamnă stagnare, oprire, ci dimpotrivă, apropiere de sine. Ori, dacă regăsirea înseamnă apropiere de sine, ființarea ca atare a Ființei presupune: apropierea de ceea ce nu este ea, de negativul său, de Neant? Atunci, Ființa este lipsită de sine, de esență și devine un concept gol fără acoperire în sfera ontologicului și mai ales în cea a cunoașterii. Ea poate apare ca Neant cel mult în procesul negației, ca expresie a devenirii înspre sine, sau întru sine. Dar, regăsirea de sine nu înseamnă apropierea de Neant. Eu mă caut pe mine și găsesc Neantul, adică ceea ce nu sunt de fapt? Când mă regăsesc? Niciodată?

Așa stând lucrurile, afirmația, mă caut pe mine și găsesc Neantul este adevărată. În acest caz n-ar mai avea sens căutarea de sine, de vreme ce n-ajungem niciodată Ființa nu se regăsește ca Ființă și, neregăsindu-se, înseamnă că ea nu există ca Ființă, ci ca neant.

Pe bună dreptate apare întrebarea: care este statutul ontologic al Ființei și care este al Neantului? Ca atare, Ființa nu este ceea ce este prin propria-i esență, ci ceea ce nu este, adică ceea ce devine, propriul său proiect. În acest caz, modalitatea Ființei de a fi este proiecția. Deci Ființa nu înseamnă ceea ce a fost, ci ceea ce va fi. Dar, dacă a fi cu adevărat înseamnă a pătrunde în Ființă, rezultă că pătrunderea în Ființă înseamnă de fapt pătrunderea în Neantul ei, deci în propriul ei gol și nu în ea ca atare, fiindcă, dacă orice căutare sau găsire înseamnă și pătrundere, aceasta este în ceea ce nu este Ființa. Dacă pătrunderea nu este în Ființa, atunci ea poate fi, devreme ce a fi înseamnă a pătrunde în Ființă.

Analiza poate continua. Dacă prin pătrundere nu găsim totuși Ființa, după cum am văzut, atunci ce înseamnă a fi pentru a ființa? Căci a ființa presupune mai întâi a fi. Ființarea nu poate avea loc fără fiind…

V. 4. LOGICA NEANTULUI

ȘI POSIBILITATEA

METAFIZICII SĀMKHYA-YOGA

Istoricii gândirii indiene clasifică doctrinele filosofice indiene în "ortodoxe" și "neortodoxe". Cele ortodoxe sunt în număr de șase: Mimamsa, Vașeișica, Nyaya, Samkhya, Yoga și Vedanta și fiecare este considerată ca "un punct de vedere", deși adoptă poziții ontologice și gnoseologice diferite. Cele "neorodoxe" sau heterodoxe » sunt: Buddhismul, Jainismul, Carvaka și sunt calificate ca nihiliste (nastika nu există), deoarece respingeau caracterul revelat al Vedelor, dar și autoritatea spirituală și socială a brahmanilor.

Se pare că Mimamsa și Yoga sunt introduse în mod artificial în rândul sistemelor filosofice, deoarece prima este o pură exegeză a ritualismului vedic și doar comentatorii tardivi au introdus în literatura școlii probleme epistemologice și metafizice ale filosofiei indiene. Sistemul Samkhya – Yoga, ca și Buddhismul și Vedanta, urmărește eliberarea individului de suferința pe care o implică condiția umană, dar ceea ce desparte filosofia Samkhya de restul filosofiei indiene este poziția sa față de suferință. Numai că Samkhya nu o abordează ca pe ceva cu totul negativ, deși o consideră, asemenea celorlalte sisteme filosofice, asumată prin ignoranță și confuzie de către conștiința absolută. Calea eliberării o constituie cunoașterea Principiilor ultime (tativa) și a relațiilor care există între ele, ceea ce nu înseamnă altceva decât o discrimare. Pentru aceasta, însă, nu se recurge la nici un ajutor de ordin divin și, din acest motiv, Samkhya clasică pare, astfel, un sistem raționalist. Această cunoaștere constituind, de fapt, o "tehnică discriminativă", numele sistemului justifică etimologia, "samkhya " însemnând nu numai "enumerare", ci și "discriminare"1.

Dintre toate școlile filosofice ortodoxe, sistemul Samkhva are cele mai strânse relații cu Yoga, al cărui suport teoretic este preluat în întregime din Samkhya, fapt pentru care cele două sisteme constituie obiectul unei referințe comune, sub numele de Samkhya – Yoga, încă din Upanișadele târzii .

Cadrele teoretice ale celor două școli filosofice sunt destul de apropiate chiar în epoca clasică a redactării primelor tratate sistematice Samkhya – Karika de către Isvarakrșna și Yoga – Sutra de Patanjali. Se pare, însă, că, între ele, două sunt deosebirile esențiale, celelalte find neglijabile: în timp ce Samkhya clasică este ateistă, Yoga este teistă pentru că postulează existența unui Dumnezeu. Isvara care ajută eliberarea celor ce-și fixează meditația în El; în vreme ce, după Samkhya, singura cale de a dobândi eliberarea este cea a cunoașterii metafizice, Yoga acordă o mare importanță tehnicilor meditației .

Cele două se deosebesc și în ceea ce privește emergența lumii: pentru Yoga – Sutra, lumea se naște din pricina ignorării structurii reale a Spiritului4 în timp ce autorii Samkhya consideră că dinamica (parinama) substanței (prakrti) este animată de un instinct teologic în folosul lui Purușa5.

Acest efort al filosofiei Samkhya de a depăși dualismul Purușca – Prakrti este comparat de Mircea Eliade și Corrado Pensa mai ales cu speculațiile Upanișadelor medii (Katta, Svetasvatara, Maitri), cu privire la cele două modalități ale lui Brahma, "spiritual și material, absolut și relativă"0. Amândouă afirmă, însă, că lumea este reală (și nu iluzorie cum este pentru Vedanta) și astfel își concep dualismul, care implică, într-un anumit sens, pluralismul. Procesele de manifestare și de dezvoltare ale cosmosului nu există decât în măsura în care Spiritul se ignoră și, din ignoranță, se naște "neștiința", din pricina căreia suferă și este aservit. Aceste interferențe și coincidențe ale filosofiei Samkhya cu alte curente filosofice religioase indiene îi conferă o poziție unică, ce nu poate fi explicată decât prin aceea că ea reprezintă una din încrengăturile primare ale gândirii indiene. Aceeași rațiune explica și de ce azi, în India, Samkhya este singura din cele șase Darsana, care nu mai are reprezentanți care să-i perpetueze viziunea metafizică. Din punct de vedere teoretic, Yoga completează Samkhya prin introducerea ideii de Ișvara care, fiind identic cu "Ființa Universală", permite unificare mai întâi a lui Purușa, când se prezintă în existențe particulare, și apoi a lui Purușa și Prakrti, deoarece Ființa Universală este diferită de ele, din moment ce este principiul lor comun7.

Principiul esențial în Yoga este existența lui Brahman, "Cel fără de început", despre care se spune că nu este nici Ființă, nici Neființă, în ordine absolută, pentru că, din sine, iese atât Purușa, cât și Prakrti. Toate lucrurile și ființele lumii, prin Natură (Prakrti) și Spirit (Purușca) îl manifestă pe "Brahman cel nemuritor", deci principiul, în sens aristotelician sau, cum i se mai spune, "temei existențial cu valoare universală". Brahman fiind, deci, principiul, "sursa și scopul a tot ce întreprinde omul", maeștrii școlii Yoga au imaginat "o schemă ontologică în stare să dea o justificare cosmică unui anume model al omului și unei anume concepții privind șansele realizării lui" . In ce măsură a reușit India prin Yoga, ne-o spune chiar istoria sa.

In limba română avem traduse textele de bază ale filosofiei Samkhya și ale logicii Nyaya. Este vorba de Samkhya – Karika, ca specimen al teoriilor ontologice și Tarka -Samgraha, o îmbinare între ontologie și logică.

Samkhya – Karika este alcătuită de Ișvarakrsna în sec.V, în perioada de înflorire a literaturii sanskrite, din timpul dinastiei Gupta, contemporan cu Kalidasa. Unii comentatori au împins cronologia textului mai înapoi, până în sec. I – II e.n.

Fundamentele filosofice ale sistemului Samkhya ar fi, după Mircea Eliade, următoarele: a) acceptarea realității ontologice a lumii exterioare; b) intuiția unei semnificații teleologice a creației (Prakrti) și a experienței (anubhava); c) inducția sufletului și dialectica eliberării ale de o robie iluzorie, samsara

Dacă primele două puncte se subscriu problemei principiului, ultimul ține, în fond, de problematica omului. Sāmkhya – Kārikā consemnează fîlosofia Sāmkhya în forma sa clasică. Ca și Buddhismul și Vaișeșika, Samkhya își propune ca scop înlăturarea durerii universale. In vederea atingeri acestui scop, ea începe printr-o clasificare logică și ontologică a valorilor și lucrurilor, numărând, astfel, 25 de principii, potrivit schemei de mai jos.

Mijlocul de eliberare îl costituie cunoașterea principiilor ultime și a relațiilor care există între ele, fapt pentru care, acordând un rol important cunoașterii sub forma sa clasică, apare cum am mai spus, ca un sistem raționalist.

Principiile 3-25, care fac parte din Natura Manifestată (Vyakti), nu sunt toate realități sensibile. Ontologia Samkhya dă o accepție proprie conceptului de "manifestare": epitetul vyakti (manifestat) este aplicat atât "Principiilor", care constituie obiectul experienței empirice (cele 5 Elemente sensibile, 21 – 25), cât și altor Principii (3, 4, 16 – 20), care, neconstituind obiectul experienței senzoriale, pot fi deduse numai din efectele lor. înțelesul cuvântului "manifestare" echivalează, mai degrabă, cu cel de "formă", concepută în sens larg, căreia îi aparțin atât formele sensibile, cât și cele ultrasensibile.

"Manifestarea" este concepută ca o trecere spre noi modalități ontologice, iar conceptul de Natură se definește prin capacitatea de a produce transformări.

Înțelegerea ontologiei Samkhya presupune, în prealabil, renunțarea la categoriile gândirii europene, deoarece conceptele acesteia rămân nu numai inoperante aici, dar riscă să producă grave confuzii. Samkhya este un sistem realist, însă realul este segmentat și ierarhizat după criterii diferite de cele ale sistemelor europene. Cea mai semnificativă disjuncție este cea care separă Principiul conștiinței pure de cele trei Principii care alcătuiesc psihismul: "intelectul" (buddhi), "Eul" (ahamkara) și "simțul intern" (manas). De aceea este greu să asimilăm realismul Samkhya vreunui tip de sistem realist european.

În forma clasică apare ca un net dualism – antiteza Spirit – Natură fiind atenuată printr-o dialectică proprie: Natura, deși este egală în rang ontologic cu Spiritul și opusă acestuia, totuși existența ei se justifică, în final, printr-o subordonare față de spirit. Natura există pentru a contribui la libertatea Spiritului. Pentru a dezvălui esența dialecticii Spirit -Natură, textul recurge la procedeul fenomenologic al succesiunii metaforelor: esența unirii celor două Principii ontologice supreme este sugerată, succesiv, prin relația dintre un orb și un șchiop pentru a putea merge etc. Ea nu consideră suferința ca fiind ceva negativ, dimpotrivă, suferința ia parte la alcătuirea Naturii, fiind implicată prin tendința rajas în toate manifestările acesteia.

Strofa a doua "Cunoașterea discriminativă" (Vișnana) are drept obiect cele trei Principii ontologice: Spiritul (Purușa) – Cel care cunoaște; Cel Nemanifestat (avayakta), numit și Cel Prestabilit (Pradhana), reprezentând forma originară și nediferențiată a lumii; al treilea, Cel Manifestat (Vyakta), lumea sensibilă este obiect al cunoșterii directe prin percepție (pratyakșa), spre deosebire de primele două principii care sunt cunoascute indirecte, prin dinferența (anumana).

Strofa a treia stabilește, cu ajutorul conceptelor de "Natură" și "transformare" o nouă schemă ontologică: Spiritul nu este nici Natură și nici transformare, nefiind produs de nimeni și neproducând nimic. El este, mai degrabă, asemănător principiului lui Aristotel. în Natură, cele trei Tendințe (guna) se află în stare de echilibru, în timp ce cele șapte Principii, cel Mare (Mahat), Eul (Ahamkcara) și cele cinci Elemente subtile (Tanmatra) sunt, în acela și limp, și transformare, și Natură. Ele sunt transformare a Naturii primordiale, iar, la rândul lor, naturează alte Principii.

Strofa a patra face o enumerare a instrumentelor de cunoaștere corectă (Pramana). Unele școli filosofice indiene nu sunt de acord asupra clasificării instrumentelor de cunoaștere. Mimamsa și Vedanta recunosc șase pramana: percepția, dinferența, mărturia verbală, identificarea prin analogie, presupunerea și absența sau inexistența (abhava). Carvaka, școală materialistă; nu recunoaște decât un singur instrument de cunoaștere: percepția. Vaișeșika și Buddhismul recunosc doar două: percepția și inferența. Nyaya recunoaște patru: percepția, inferența, mărturia verbală și identificarea prin analogie. Samkhya admite trei: percepția, inferența și mărturia verbală. Pentru Samkhya, restul instrumentelor de cunoaștere sunt cuprinse în cele trei: acesta este sensul expresiei "prin ele se realizează toate instrumentele de cunoaștere corectă". Referitor la obiectul cunoașterii (prameya), el este constituit din cele 25 de Principii (tattva), dintre care unele sunt dovedite prin percepție, altele prin inferență și restul prin mărturia verbală, în care se include și tradiția.

În strofa a cincea, se precizează natura celor trei instrumente de cunoaștere. Percepția sau cunoașterea directă rezultă din contactul fiecărui organ senzorial cu obiectul său. Referitor la inferență, comentatorii sunt de acord cu faptul că textul se referă la cele trei modalități: purvavat, "după ceea ce precede", seșavat, "după ceea ce rămâne" și samanyato drstam, "văzut împreună". Această clasificare este comună cu cea din școală Nvaya (1, 1, 5) și a fost interpretată în diverse moduri. Ea se referă, de fapt, la relația dintre semn și semnificat, care desemnează, respectiv, antecedentul și consecventul logic. în inferența de tip purvavat se consideră că semnul este cauza care precede, iar semnificatul este efectul care urmează: apariția norilor este un semn al ploii care va veni. În inferența de tip seșavat, semnul este efectul din care se deduce existența cauzei care i-a precedat: când își depășește albia, se poate deduce că a plouat. Gaudapada, un comentator celebru, spune că, în acest caz, ar fi vorba de im raționament care nu merge de la efect la cauză, ci de la parte la întreg: dacă o cantitate mica de apă este sărată, se poate deduce că întreaga mare este sărată.

Vacaspati Misra consideră că inferența de tipul purvavat și samaniato drstam sunt considerate a fi afirmative (vita), bazate pe infirmarea antecedentului, în timp ce seșavat ar fi negativă (avita) bazată pe negarea consecventului.

Strofa a șasea discută criteriile de cunoaștere ale realitațiilor ultrasensibile, unele dintre ele dovedite cu ajutorul inferenței prin analogie, altele dovedite prin autoritatea tradiției. Dar teza pe care o susține sistemul Samkhya este cea a preexistentei efectului în cauza sa: exemplul clasic al uleiului (efectul) care preexistă în sămânța (cauza), comentatorii argumentează posibilitatea de dovedire a realităților ultrasensibile, plecând de la relațiile de cauzalitate, care joacă un rol important în ontologia Samkhya. Din perceperea efectelor Naturii nemanifestate se poate deduce existența acesteia. Existența Spiritului se deduce din faptul că Natura care este inconștientă, se comportă ca și cum ar fi dotată cu conștiință, ori aceasta aparține numai Spiritului.

În strofele următoare, enumerându-se condițiile în care percepția nu poate fi un mijloc de cunoaștere a unor realități existente în fapt, se contestă valoarea percepției ca unic mijloc de cunoaștere.

Vaișeșika și Nyaya nu contestă relația cauzală, dar neagă preexistenta efectului în cauză, socotindu-le complet deosebite între ele. Pentru atomiștii sistemului Vaișeșika, lumea sensibilă este efectul atomilor, însă deosebită de aceștia. Buddhiștii susțin și ei inexistența efectului în cauza, deoarece toate diferențierile sunt aparente. Vedanta acceptă și ea că lumea sensibilă este o manifestare a unei realități ultrafenomenale (brahman), dar este o iluzie (maya). Lumea sensibilă are un statut ontologic intermediar între existență și non-existență. Samkhya nu este, totuși, un sistem evoluționist, cu toate că admite preexistenta efectului în cauză, deoarece cauza și efectul sunt concepute ca două realități sincronice, și nu diacronice: de aceea, inferarea cauzei prin efect (a Naturii prin manifestările sale) nu se face prin inferența de tip cauzal – cronologic (de tip seșavat), ci prin samanyato drstam, care este o inferență prin analogie și care nu pleacă de la succesiunea termenilor.

Relația ontologică majoră a gândirii indiene este relația dintre realitatea manifestantă și cea manifestată și este preluată din speculația magico – rituală. Formularea ei în termenii unei relații de cauzalitate nu trebuie, deci, confundată cu cauzalitatea concepută în mod cronologic. Manifestarea sau efectul implică manifestantul sau cauza producătoare, aceasta este interpretarea logică a calificativului lingă (semn) pe care o dă Vacaspati Misra. Gaudapada, ca și alți comentatori, traduc termenul prin "solubil" și înțeleg prin aceasta că, în momentul disoluției, la sfârșitul ciclului cosmic, lumea manifestată se va resorbi în realitatea nemanifestată care a generat-o. Samkhya renunță la categoriile rigide specifice fîlosofiei Nyaya-Vașeșika ca la niște instrumente nepotrivite pentru reprezentarea universului complex și fluid. Prin modelul ontologic propus filosofia samkhya constituie un pas înainte în teoria pluralismului atomist. Faptul că Hegel i-a acordat cel mai întins spațiu în lecțiile sale asupra istoriei fîlosofiei, ținute , între anii 1823 -1828, este o expresie a rezonanței modelului ontologic samkhyan în spațiul gândirii filosofice occidentale și nu numai. In interiorul sistemelor gândirii filosofice indiene, Samkhya a dat unele sugestii buddhismului și jainismului, ale căror rezultate se regăsesc în Samkhya – Yoga într-o manieră menționată de S. Dasgupta astfel: Samkhya reunește doctrina permanenței din Upanișade cu doctrina relativității din Jainism și cea a meditației din Buddhism.

Radhakrishnan și Dasgupta au relevat, în lucrările lor, faptul că în Samkhya preclasică, așa cum rezulă din anumite pasaje din Moksa Dharma, numită și "gnoza salvifică", dualismul Spirit – Natură este absent. Samkhya se apropie de străvechile teorii jainiste prin dualismul dintre Spirit și fenomenalitate, cât și prin realismul său. Dar accentul pus pe suferință, ca și denunțarea ascetismului exagerat, subordonarea sacrificiilor vedice, credința în devenirea constantă a lumii, sunt comune atât Buddhismului, cît și Samkhyei. Cu toate că Buddhismul nu acceptă nici unul din Principiile centrale ale Samkhyei (Purușa -Prakrti – Guna), asemănarea dintre lanțul cauzal al Buddhismlui cu teoria evoluției din Samkhya este o expresie a Upani sadelor ca sursă comună. Samkhya aduce o serie de argumente împotriva doctrinei momentanilor (ksana), prin argumentul recunoașterii obiectelor percepute anterior: împotriva idealismului (Vișnanavada), prin percepția obiectelor exterioare și împotriva vidului prin reducerea la absurd. Radhakrishnan subliniază, în lucrările sale, că Samkhya aduce argumente "strict raționale" în favoarea realităților eurilor și obiectelor, furnizând doctrinei Vedanta întreaga ei teorie psihologică. Dar și în Vedanta și în Samkhya, eliberarea Spiritului este considerată o separare a "numenalității" conștiinței de fenomenalitatea sa în timp ce în planul concepției ontologice, ea se deosebește de Nyaya și Vaișeșika prin admiterea unei substanțe eterne cu calități schimbătoare. Samkhya rezolvă în mod realist problema existenței Universului material aducând din acest punct de vedere, o contribuție importantă în lupta materialismului împotriva orientării idealiste a fîlosofiei brahmanice. Ca și Carvaka, Samkhya demonstrează realitatea obiectivă a lumii externe, realismul, în ciuda faptului că filosofia indiană este percepută ca o filosofie mistică -idealistă.

Note și trimiteri bibliografice

Amănunte în Aurel Pera, Locul fîlosofiei Sāmkhya în gândirea indiană, ,,Revista de filosofie", nr.3-4, mai – august, 1991, p. 127-138

Este vorba, mai ales de Svetasvatara-Upanișad, VI, 13

Există și meditație de tip Samkhya, care a fost minuțios analizată de Gehart Oherhammer în Strukturen Yogiskher Meditation, Viena, 1977, p. 17 -56

Yoga Sutra, II, 23-24

Samkhya – Karika, 31 – 42

Vezi Corrado Pensa, Some Internai and Comparative Problems in the Field of Indian Religions, ,,Problems and Methodes of the History of Religions", Leiden, 1971, p.109

Rene Guenon, Introduction generate a l'etude des doctrines Hindoues, Edition Vega, Paris, 1932, p.247- 248

Gheorghe Vladuțescu. Introducere în istoria filosofiei Orientului antic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p. 102

Mircea Eliade, Introducere în filosofia Sāmkhya, în ,,Revista de fliosofîe", nr.2, aprilie -iunie, 1930, p. 153

(Analele Universității ,,Gheorghe Anghel”,

Nr.3-4, Anul I, 2001.)

V. 5. SPRE O NOUĂ ONTOLOGIE A POSIBILULUI CA FILOSOFIE A DEVENIRII

(Citindu-l pe C. Noica,

,,Douăzeci și șapte trepte ale realului”)

,,Pentru a înțelege omul, trebuie, așadar, deopotrivă,

să invoci natura, cu anticii, și s-o dizolvi cu modernii ”

(C. Noica, op. cit.p.70)

Rostirea românească este suficientă comunicării nu numai pentru că este plină de sens și semnificație ci, mai ales, pin aceea că se face într-o limbă pură, care permite omului să se raporteze la sine ca la altul și la altul ca , într-un mod cât se poate de limpede. De aceea, cred, Noica afirma că pentru a ,,înțelege omul, trebuie, așadar, deopotrivă, să invoci natura, cu anticii, și s-o dizolvi cu modernii".(Douăzeci și șapte trepte ale realului, p.7o). Ca nicăieri în altă cultură, în cea românească se construiește regăsindu-se. El găsește la tot pasul curajul și speranța, supraviețuind prin creație. Exemplul cel mai elocvent îl constituie Meșterul Manole și Miorița. Cultura românească s-a născut în mediul sătesc, în jurul căruia, urbanizarea n-a făcut decât să știrbească și să ciuntească din izvoarele culturii noastre populare.

Ca și în India, și la noi, individul s-a regăsit pe sine în permanenta căutare a Naturii, lângă izvoarele cristaline ale munților, pe livezile întinse ale Dunării albastre, la gura sobei, ascultând trosnetul vreascurilor din focul veșnic viu al ființei românești. Aici, omul a gândit lumii, dincolo de lucruri și fenomene, de aer, apă, foc, pământ. Aici a meditat asupra Morții și Neantului, aici e1 a înțeles nesfârșita posibilitate a materiei care-și face singură forma, devenind odată cu istoria. Aici, omul a înțeles Realul lucrurilor, Ființa, Ființa lor, aici își începe românul prima reflecție cu negația a ceea ce percepe din tumultul fastuos oferit de fenomenalitatea atât de diversă și de tentantă, chemându-te la iluzia formelor difuze.

Aici, omul și-a perceput, pentru prima dată, închistarea propriului său Eu în infinitatea mărginită. În fine, aici el a descoperit, ca și yoghinul retras la poalele Himalayei, ceva superb care i-a redat curajul și speranța ce nu l-au părăsit niciodată pe român: că sufletul său, Ātman, nu este ceva ne-relațional. El este absolutul subiectiv și subiectivitatea ține de efemer de finitudine, de individ.

Omul, ca și toate ființele, este rezultatul închiderii infinitului în finit, al infinitudinii finite. La începuturi, totul era dominat de zorile infinitului. Materia înseși poseda stări infinite și mișcări nelimitate. Atunci, infinitudinea și nelimitarea erau stări complementare. Doar devenirea spre ceva conturat este, paradoxal, drumul către finit și finitudine. Cu cât aspirăm la ceva mai concret, cu atât devenim ,,întru ceva", cum ar spun Noica, este de fapt devenirea întru efemer, este drumul către formă.

Tot ce are formă este supus pieirii. Ceea ce a fost nedevenit încă, potența supusă drumului spre real, este acum nu numai ceea ce este, ci și ceea ce nu este, deoarece trimite, prin nelimitare și infinitudine, dincolo de sine, către altceva. Aeest altceva este posibilul contur și nedorita formă a nedevenitului, a ceea ce nu fusese îacă. Este poteca plină de flori către sinele unei forme anume. Dar, nici în acest sine nu este totuși limitat conturul și forma determinată, căci el se supune transformări.

Pentru unele transformate, noua devenire este raportată la vechea condiție formală, fie Ființă fie Neființă, căci ele sunt împachetări de nebănuite potențe ce aspiră către ,,realuri" dincolo de existență. Devenit ceea ce îi oferise poarta deschiderii către real, este individuala existență ce are o realitate proprie, impusă de nelimitarea și infinitatea mișcării unui mod de a fi în spațiu și timp, cu veșnica aspirație către finitudine și efemer.

Determinarea și finitudinea, conturul și forma, asimilează și transformă întru sine altceva, ce fusese, dar nici ,,nu este", nici au devenise încă. Nedevenitul, să fie el supus unui gând care să-i determine mișcarea generată de inegalități? Căci principiul este Unitate, dar nu o simplă Unitate. Este Unitatea împachetată a nesfârșitelor posibilități ce urmează a fi dezlănțuite pe drumul către real, prin dobândirea formei celor inegale inițial. Forma nu este singura modalitate de a fi.

Principiul este identic sieși, deci își este egal ca totalitate. Atunci, de unde impulsul si mișcarea nemanifestată. Dacă principiul și-ar fi sieși inegal, el ar avea tendința spre ,,altul", și-ar pierde identitatea și, totodată, statutul ontologic de principiu. Altfel, unitatea sa este inegal structurată, iar inegalitatea opusă egalității generează mișcarea, deci actul facerii, al creației.

Caracteristica principiului este Unitatea, aspect sub care este identic cu sine. Dar, această Unitate este inegală și de aici mișcarea și generarea, deci Principiul. Dacă ar fi egal sieși sau cu cineva, înseamnă că ar trebui să existe și un al doilea termen al egalității. De aceea, spunem despre el ca este unitate identică cu sine în inegalitatea sa. Din el purcede mișcarea și generarea eterna și infinită. Egalitatea este ,,un caz al inegalității" la care nimic nu se oprește, deoarece totul devine, tinzând spre altceva, pentru a nu rărnâne în lumea permanentei inegalități. Diversitatea constă îa neputința omului de e genera egalități, identități. Dacă ar fi fost așa, generarea n-ar mai fi avut sens.

De vreiae ce inegalitatea inițială s-a manifestat ca unitate în virtutea căreia a fost posibilă generarea, era firesc ca și generatele să fie individualități inegale, care n-au uitat de originea comună, atâta timp cât și-o doresc și acționează astfel, dar nici nu se identifică cu ea. Existențele ivite astfel, umplu de sens realul și se subsumează Existenței reale. Ele sunt Existența care există și care mai înainte era doar existența care nu exista, dar nu imposibilă de a fi.

Începutul diversității se confundă până la identificare cu multitudinea existențelor ivite întru care existau ceva ,,relații" încă în starea de potentă.Toate însă erau pure virtualități, neâmplinite încă. Exista doar izvorul ivirii neîmplinite, determinarea posibilă ce a impulsionat dezbinarea în feluri de a fi, generând dezvoltare, diversitate continuă, noi posibilități schimbătoare, noutăți ce sunt manifestări de dezghețării inițiale.

Între existențele individuale generate, se stabilesc treptat noi moduri de percepere reciprocă și noi raporturi existențiale, relații noi colorate de tendința devenirii individuale și totale. Astfel, diversitatea este doar expresia aceetor cnaplexe și infinite raporturi și relații care,1a fel ca și ,,inițialele", sunt dinamice și nu statice. În această lume nou, nimic nu se identifică, totul este inegal și deci totul se mișcă și se transformă în virtutea bucuriei reelului. Ele aparțin deja realului. Realitatea se umple astfel de existențe individuale neizolate.Totul există și ființează în virtutea manifestării în Real. În lumea sa, Realul este un complex de raporturi și relații în virtutea cărora, cum ar spune Noica, ,,raportul cu sine creează, într-un fel, relația cu altul”.

Generatele, sau pasagerele efemere, cum le numește Gheorgne Vlăduțescu, în esențialitatea lor, n-au uitat de originea comună, dar nu-și amintesc de ea în lumea individualelor. Uitarea, ca și Existența, țin de Real, de Realul care este el însuși în devenire. Uitarea ține de inegalitate, căci dacă ar fi altfel, deci dacă ar ține de egalitate, s-ar prezenta fie permanentă sieși, fie nesuficientă și deci neglijabilă în relație cu sine. Uitatul este tocmai neegalul cu altul.

Eu sunt și uit de tine care, deși ești ca și mine, nu-ți sunt egal. Prima referință o fac la mine și primul raport devine cu șinele. Individualizându-mă în el, creez un raport cu altul, de vreme ce eu sunt existență individuală și sunt diferit de altul, deci inegal cu el. Atunci, relația sinelui cu altul, generată de inegalitate, este lipsită de identitatea dintre noi și este nu opusul mișcării, ci efectul ei ca inegalitate inițială, devenită din potentă realitate, dar și posibilitatea noilor forme de raporturi și mișcări. Noul devine o permanență a realului și este expresia non-identității, ca depășire a comunului inițial, deja manifestat și supus declanșărilor continue. El este și devine, în același timp, nefiind mereu același. El este generat de o multitudine de raporturi și relații și, deși nou, deci efemer prin temporalitate, nu-și este suficieat sieși. Suficiența de sine exclude finitudinea. Ea este expresia originii primare și cauza mulțumitoare, este suficiența suficientă. Trecerea de la infinitudine la finitudine este de fapt renunțarea la suficiența de sine, la statica inițială cu posibilități dinamogene.

La ceea ce renunți îl dai uitării. Uitarea de sine și de suficiența primară devine impulsul către efemer. Numai ea face posibilă împlinire ca diversitate de individuale. amplinirea este de fapt nu numai trecerea de la ceva către altceva, ci este creșterea înspre Uitare. Crescutul ajuns la împlinire o ia înapoi către infinitudine, deoarece Inițialul, comunul, nu-l lasă liber în mod absolut în lumea nouă a Realului, ci îl ține legat cu firul generării care-1 alimentează cu nesfârșite potențe, dar prin care îl recheamă la sine, transforndu-l, în viitor, în altceva decât a fost acum și la început. Absorbția în Inițial este nu drumul invers, către Neființă, ci, dimpotrivă, drumul către alte ființe mai pure, mai apropiate de Unitate. Drumul către Ființă și Real este precum un puls nesfârșit și nelimitat. Nelimitarea este doar a Inițialului și a multiplicității și diversității manifestărilor sale, nu ține deci de existențele individuale. Nașterea a ceva înseamnă, de fapt, drumul către moarte căci născutul, la un moment dat, nu mai este în lumea lui ci trtece în alta. Trecerea se face însă de fiecare dată prin vama posibilului, cu mașina potentelor nesfârșite și nelimitate, eterne chiar.

Trecerea devine schimbare de condiție, deci moarte față de starea inițială și nemanifestată față de cea viitoare când, zărind-o prin tensiunile interne, se dezlănțuie înspre ea. ,Devenitul sau devenitele, sunt posibile și posibilități, sunt reale și nereale, sunt existente șineexistente. Dar ele seaflă într-o permanentă devenire. Procesul este nesfârșit, nelimitat și, paradoxal, componentele lui sunt infinitudini temporare, pasagere efemere, care structurează diverse realuri într-o singură Realitate.

Eternitatea, însă, nu-ți permite să identifici pornirea,începutul și nici sfârșitul, oprirea.Tot ceea ce este și devine, se realizează din spre început în spre sfârșit, din pornire în spre oprire. Referința acestui ,,din spre" și ,,în spre" este permanent un ,,raport cu", fără de care comparația și priceperea nici nu se realizează, nici n-au rost. Măsura a ,,cât" și ,,câte", este dată de aceste raporturi la sine si la alții în orice context.Chiar și în cunoaștere.

Dacă abordam raporul ca fiind o proporție, prin ea aflăm doar identitatea, egalitatea unui lucru cu sine, dar și asemănarea cu altele. Relațiile, raporturile, sunt existențe inegale ce aparțin pachetului cu potențe inițial. Ele se află într-o eternă devenire, ca și Infinitul. Doar ,,individualele", ,,efemerele", sunt altele sau ,,aceleași devenite".

Aici intră în doc filosofia limbajului asupra căreia revenim eu altă ocazie. Efemerele sunt supuse vremii care împlinește sau nu ceva. Realul însuși este posibil cunoscut prin vremurile sale trecătoare. El ni se dezvăluie treptat, în esențialitatea lui, prin existențele individuale supuse vremii. Altfel, totul ar fi absolut și efortul cunoașterii nu și-ar avea rostul, iar rezultatele ar fi rigide sau, poate, eterne.

Natura și-ar pierde elasticitatea și maleabilitatea ei, fiind mereu identică sieși chiar și în dinamica sa statică, presupusă ea propriul său mod de a fi. În realitate, chiar neturs aspiră către altceva decât ceea ce este. Totul este o veșnică aspirație spre devenire și devenire spre aspiratie. Ceea ce n-a respirat încă și n-a devenit, este sub semnul posibilului, în ambele sensuri și oricare dintre ele devin reale, trecătoare. Orice trecere este ,,întru devenire". Până și devenirea este ,,întru" ceva. Devenirea este singura care scapă finitudinii. Doar devenitele sunt meteorii ei robi.

Dar, tot ceea ce este existență individuală, tot ceea ce este efemer, nu este real. Cum ar spune indienii, Neti, Neti! Nimic nu este așa cum este, ci totul este altfel, Totul este efemer pentru că este supus timpului. Devenirea nu este altceva decât succesiunea timpului reg[sit în diversitatea stărilor dinamice pasive care, totalizându-se și desăvârșindu-se în arealul inegalității inițiale, sunt supuse nașterii spre a exisa ca împlinire. În imperiul devenirii, împlinirea nu-și are locul decât ca efemeră, deoarece la începuturile sale n-a fost prevăzută așezarea, staticul. Doar ulterior gândirea si-a găsit în ele suportul spre o posibilă cunoaștere. Delimitarea este necesară numai în ordinea cunoașterii nu și în cea ontologică. Dacă gândirea s-ar decupa pentru moment, stările din imperiul mișcării, sensul cunoașterii ar fi ambiguu. De fapt, nu s-ar putea vorbi de sens.

Această desprindere pare necesară, deoarece fără ,,stările” ei, ccea ce este ar fi doar satisfăcut ,,întru sine" și, cum ar spune Noica, ar ,,persevera întru ce este". Doar gândirea este singura suverană în lumea începuturilor, asemenea inerției, deoarece găsește în negura vremurilor ,,filoane de ordine”. Nu degeaba cuvântul are o profundă seimnificație magică în ontologiile arhaice. ,,La început a fost Cuvântul…", spune Biblia.

Gândirea este singura care poate descrie aceste începuturi și aceste stări. Cum să nu reflectăm atunci asupra originii, a principiului. Principiul este identic cu sine fiindcă rămâne în aceeași ,,stare" de neschimbare, deși este o unitate de inegelități. Pluralitatea nu contravine principiului ei îi întregește misiunea generatoare, deoarece au este, totuși, compus. Unitatea exclude componența, o include doar ca posibilitate de compuneri pe care le generează mai apoi, ieșindu-și din stare, dar nepărăsind-o.

Timpul nu este ,,dimensiunea stării” de neschimbare a principiului, și de aici rezultă identitatea cu sine a lumii începuturilor, lume care poartă în sine ,,virtutea neîncetatei înnoiri”, tinzând mereu spre altceva, spre o lume a timpului târziu, spre lumea individualelor pasagere.

Constantin Noica spunea că abia cu ființa individuală începe lumea realităților, în locul celei a stărilor, proceselor, elementelor, sau substanțelor generale (op.cit.p 29). Individualele, fiecare în parte, au propriile lor realități bine stabilite în rang ontologic, ca stări supuse timpului. Ele se întreabă, în lumea lor ,,când" și ,,unde", ca și cum, prin naștere, existând deci, le este teamă de starea pierdută. Nașterea generează, totodată, și pesimismul. Optimismul lor și deci perpetuarea și persistența sunt alimeatate doar de zorii creșterii și împlinirii. Timpul este cel cate oferă Totului dimensiunea prezentului, trecutului și viitorului. Singura care întregește această dimensiune, pătrunzându-le, este necesitatea creșterii si împ1ieirii. Între ele, doar prezentul este acela din care pleacă toate firele existentului.Timpul este ritmul fundamental de existență, cel care marchează teraporalitatea. Vremea integrează toate timpurile. În plasa ei sunt prinse, deopotrivă, timpul împlinirii ca și timpul existenței.

În ciuda vremii, care delimitează totul, individualele pasagere sunt dominate de instinctul conservării și, tocmai de aceea, ele reacționează diferit în fața finitudinii.Teama de noul mărginit este izvorul gândirii intrisece Ființei, Goana după infinitudine, ca menținere a stării inițiale, naște Mărginirea a toate. Timpul s-a născut din alergarea finitudinii după finit, a nemărginirii după mărginire, a veșniciei după efemer. Acest joc cosmic noi îl percepem ca iluzie a formelor în mișcare al căror rol este acela de a dinamiza și vivifia gândirea umană, ca sprijin oferit spiritului spre regăsirea de sine, spre redobândirea propriei identități."După această identitate aleargă asceții Indiei și călugării Europei, fiecare crezând că o regăsesc prin mijloace proprii, păstrate în taină de inițiați.

Dacă spargem o piatră, se nasc din ea tot pietre. Ce se naște din pisică tot șoareci mănâncă. Prin urrmare, unele individuale efemere aleargă după finitudine, altele tind către infinitate prin ele înșile, prin procreare. Expresie a infinitudinii inițiale, eceste individuale efemere, deși supuse finitudinii timpului, datorită vremii sub care se nasc și a vremii sub care pier, se împotrivesc tendinței de înghețare în existent, neînțelegând menirea timpului, aceea de a fi trecător. Abia atunci ele se afirmă în noua lume ca moduri de a fi, definindu-se nu numai prin timp, dar și împotriva lui. Fuga de timp este fuga întru devenire spre existență.

Noica a surprins în mod pastelat ideea, afirmând că atunci când se exprimă prin orgoliul cosmic, ,,timpul poartă în el și trece făpturilor din el culoarea locului”.

Finitudinea devine modul de a fi în lumea existentei, indiferent de virtutea posibilă sau de felul împlinirii. Realitatea nu este opusul posibilității ci împlinirea ei. Este năzuința împlinită a posibilului care tinde să fie mai mult decât este. Existența, au spus-o toți filosofii, nu este un mod de a fi. Ea este faptul de a fi. Cu alte cuvinte, existența este, cum ar spune Aristotel. Așa cum este ea, existența, pune, în limba românească, conceptul de ,,fire". Este în firea oricărui lucru să existe așa și nu altfel. Firea au semnifică numai faptul de a fi, ci și felul de existență. Firea denumește si numește existentele. Din firea lucrurilor se naște numele lor care le exprimă, esența ființării lor. Și limba românească oferă posibilitatea să zicem lucrurilor pe nume ca nici o altă limbă. De aceea, eu cred că, în final, limba românească va fi singura limbă care, surprinzător pentru unii, și acest lucru l-am mai scris, se va vorbi pe glob.

Atunci când spunem că fiecare lucru are firea lui, ne gândim la cum să-l numim mai apropiat de esența și semnificația firii lui. Firea oricărui lucru seprezintă lumii pria denumirea lui. În cazul în care un lucru nu este denumit după cum i s-ar cuveni, ace sta își ascunde firea. Nenumindu-se, lucrurile nu și-ar fi arătat firea lor. Nu ar fi participat cum se cuvine la existență. Nu ar fi făcut posibilă comunicrea, și nu am fi înțeles mesajul prezenței lui în lume. În fine, n-ar fi fost posibilș cunoașterea. Firescul lucrurilor individuale face posibilă participarea la existența cognoscibilă, din care se hrănește întotdeauna spiritul omului de cultură. Așa s-au născut afirmațiile care dau limbii române un statut aparte în arsenalul comunicării: ,,este în firea lucrurilor" sau ,,e mai firesc să fie așa".

Ontologic vorbind, existența este firească și în cadrul ei nu poate exista nefirescul.

Abia atunci când individualele pasagere s-au ivit în lume, existând în firea lor, și când șoptesc gândirii interminabile discursuri, noi încercăm să pricepem cum o asemenea finitudine, prin simplul fapt că există, trimite către ceea ce nu reușește să fie, devreme ce modul ei de a fi ca fire este limitat. Drumul de la nelimitare către finitudine, este de fapt drumul către sine, către propria sa esența. Este sensul veșnicei deveniri despre care ne vorbea cândva Heraclit din Efes. Să fi înțeles el ca existența finită au e capabilă, în ciuda stării sale, a se rătăci în propria-i fire? Nu văd altfel de ce ar fi afirmat că lumea se află într-o continuă devenire, asimilând-o focului veșnic viu, care se aprinde și se stinge după măsură. Dacă a exista, înseamnă a fi în propria-ți fire, atunci, de ce, și mai ales cum este posibil ,,a fi înseamă, a nu fi”. Noica îacearcă un răspuns, afirmând că gândirea își dă seama că are tot dreptul să întoarcă negația asupra existentului însuși.

Ontologic vorbind, afirmația ,,a fi înseamnă a nu fi”, își are întrucâtva justificarea în faptul că devenirea este doar parțială și nu totală. Dacă ar fi totală, ,,devenirea ar fi completă și dintr-o dată”. Fiind dintr-o dată, generarea n-ar mai fi permanentă și atunci devenitele, individualele pasagere, existentele, ar fi statice în propria lor fire și identice sieși. Atunci ar fi egalitate și unitate deplină. Dinamica ar fi doar interioară, dar insuficientă, iar tendința conservării ar fi dublată de egoism. Individualele n-ar mai fi termenii niciunui raport și nici vreunei relații. Lumea ar fi lipsită de sens și semnificație.

Orice exispență posedă în sine inexistența, precum Neființa posedă Ființa. În filosofia indiană se vorbește de existența care exista (bhāva) și existența care nu există (abhāva). Existența cere există o conține în sine pe cea care nu există, dar acest lucru trebuie înțeles altfel decât dacă am spune că Existența conține în sine Nimicul. Existența cate nu există, sau inexistența, nu este echivalentă cu Nimicul. În orice analiză ontologică conceptul ,,Nimic" este lipsit de sens. Când afirmăm ,,nu este nimic" sau ,,este nimic", nu ne referim la ceva gol, la ceva care nu există, ci doar că ceva anume nu este. Pe când existența care nu este sau inexistența, este asemenea Neantului purtat cu sine de existență. Acest Neant este virtual, plin de potente și se află undeva înspre devenire.

Existența poarta cu sine Inexistența nu ca pe opusul sau rigid ci ca pe o completare. Drumul de la existență înspre inexisteață, ca și cel de la inexistență spre o existență viitoare, este drumul posibilului supus devenirii spre real. De aceea, se spune eă inexistența se poate dovedi ca fiind deopotrivă definitorie pentru lucruri ca și existența lor.

Gândirea indiană a riscat o asemenea incursiune. Inexistența nu trebuie asimilată Nimicului, deparece el nu ,,există" ca atare, nici măcar ca ,,atare fire sau trecere". Inexsistența nu are statut ontologic de sine stătător. Inexistența este doar posibilă. În virtutea acestei posibilități Ea se apropie de existeață prin tunelul devenirii, care o alimentează în drumul spre Real. Din perspectiva devenirii, Realul se prezintă, sub impulsul infinitudinii, ca o coexistență de inexistente virtuale, decât de existențe. Coexsistența existentelor este valabilă doar sub imperiul finitudinii temporale, patronate toate, deopotrivă, de devenire. De aceea, poate, filosofia Nyāya-Vaiśesika dihotomiza Realul în ,,Existența care există" (bhāva) și ,,Existența care nu există"(abhāva).

Fie și așa, ele ne duc cu gândul tot la unitatea inițială, la principiul din care purcede lumea și de la care începe gândirea determinările. De , nu de la Întreg. Unitatea, ca Unul începutului, este în devenire ca fiecare existența luată în parte și nu ca unicitate. Unul este primordial și nu unicitatea care trimite către individualitate. Noi trebuie să gândim existentele ca unicități nu ca unități, pentru că ele nu sunt eterne și nici suficiente sieși, de vreme ce sunt supuse devenirii întru o fire posibilă și specifică lumii ei. În rang oatologic, Unitatea nu poate fi altceva decât principiul, Unul.

Noica abordează Unitatea ca exprimând ,,doar închegările distincte ale realului, pe un plan ori altul”, adică precum soarele și luna care ,,se abstag singure de realitate, așa încât gădirea n-ar avea nevoie de alt proces de abstracțiune spre a obține ideea unității” (p. 71).

Aici pare să intre în joc convenția, deoarece ni se part artificială abordarea în afara ontologicului. Dacă convenim pur și simplu că Unitatea exprimă, doar ceea ce s-a seanalat mai sus, ne situăm fără să vrea în afara ontologiei. Din punct de vedere ontologic, Unitatea ca principiu este afirmată în mai toate culturile antice.

Unitatea nu poate fi interpretată și nici înțeleasă decât în raport cu dualitatea sau cu multiplul. Noica spunea, dimpotrivă, că Unitatea nu poate îasemna unicitate, după cum ea nu este de gândit nici drept Unu, pretutindeni prezent și activ, Unu care, întocmai apei lui Thales sau focului lai Heraclit, s-ar opune multiplului și ar fi principiul tuturor lucrurilor. Unitatea spune de la început mai puțin, continuă Noica, căci e unitate pentru un anumit domeniu de realitate, nu pentru toate laolaltă. Lucrurile ,,ne reduc" par a avea tot felul de aspecte ireductibile dar, până la urmă, se lasă definite printr-o Unitate.

Există aici o contradicție vizibilă. Gândirea nu exclude abordarea omtologică în înțelegerea lurmii, dimpotrivă, o presupune și pornește de la ea. Gândirea pornește de la caee ce este.

Dacă înțelegem Unitatea pentru un anumit domeniu de realitate, atunci de ce ea nu poate însemna Unicitate și de ce Soarele și Luna au Unitate, dar nu sunt de gândit ca simple unitați? Dacă Unitatea este desprinsă din Real și este legată de el, de ce noi o abordăm ca ,,Unicitate" de vreae ce este ,,unitate pentru ceva din sânul lumii"? Dacă ceva este desprins din real și legat de el, precum luna și soarele, care au unitate, dar nu pot fi gândite ca atare, înseamnă că sunt unicitați. Fiiad ,,unicități" nu pot fi Unul, ci unice în modul lor de a fi, în firea lor. Deci, nu ar putea fi principiu. Un lucru etre posedă unitate dar nu peae fi gândit ca atare, înseamnă că este individualitate, deci altceva decât Unitatea inițială.

Dacă lucrurile se reduc , înseamnă că ele sunt ,,unicități" care procedează la reducere în virtutea a ceea ce au ele în comun. Ori, ce por avea în comun lucrurile, existențele, deeât izvorul, generatorul, matriecea inițială? Ce poate fi aceasta decât Unitatea inițială,Unul, principiul tuturor lucrurilor? Nu este esența lor care se permanentizează în moduri diferite de a fi?

A reduce, înseamnă a găsi comunul lucrurilor. Ori,Unitatea este cea la care se reduc toate și care, până la urmă, se 1asă definită prin ea. Unul nu se definește numai prin esența lui. Dacă se reduc și, deci, se pot reface pornind de la asemenea unități, acest lucru este valabil numai pentru gândire sau nu? Gândirea operează atât cu,,esențe" cât și cu ,,fenomenalități".

Din punct de vedere ontologic ,,reducerea" și ,,refacerea" sunt momente ale devenirii generatoare, ale perpetuării, și nicidecum simple modalități de operare ale gândirii. Gândirea operează cu unități, dar pe acestea la ce le reduce dacă nu la esențe? ,,A se reduce" înseamnă a deveni retrospectiv, nu identic ,,ceea ce a fost", iar ,,a reface” înseamnă a deveni ceea ce nu fusese. Reducerea și refacerea nu sunt în același sens, unilaterale, de vreme ce totul devine. Numai Unitatea singură ca Unu nu devine, rămâne aceeași, identică în inegalitățile sale pline de potențe.

A gândi Unitatea în afara Dualității, a multiplicității, a pluralității, sau ca altceva drept Unu, nu în sensul de ,,unic" ,,unicitate", înseamnă, de fapt, o simplă convenție formală.

Imaginea despre Unitate este insuficientă și ineficientă, dacă o privim numai prin determinările gândirii și nu ca treapta a Realului, la care, paradoxal, gândirea veghează mereu. În sens ontologie, Unitatea nu înseamnă pur și simplu ,,unități", căci ar presupune structura lor, deci compusul. Atunci, rangul de Unitate dispare.

Unitatea nu este compusă dar compune. Nefiind eompusă, de unde contradicția ei internă, de unde izvoul mișcării? Aici gândirea greșește, extrapolând ceva ce aparține ontologicului în sfera cunoașterii. Unitatea este prin ea însăși, nu ,,conține" dar generează, întrucât își este suficientă sieși, identică, dar inegală cu sine. Contradicția Unității inițiale, ca izvor al mișcării, este generată nu de identitate ci de inegalitate. Unitatea devine și este suverană și fără ea atât pluralitatea cât și diversitatea nu și-ar avea sensul. Unitatea se regăsește pretutindeni, mai ales când se realizează trecerea de la nedeterminare la determinări, spre finitudine. Unitatea și diversitatea se conjugă ca drum spre totalitate, ca împlinirte a celor două.

Particularele, ca pluralități diverse, există într-un tot în cadrul căruia au loc mari procese transformative. Existența și inexistența, ca supuse devenirii, aparțin deopotrivă totalității, care reprezintă nu numai raporturi și relații între individuale, dar și modul lor specific de a fi, firea lor. În acest nou mod de a fi este o parte de real exprimat de totalitate ca afirmare a lui. El devine atunci o nouă existență, cu același statut ca oricare dintre ele.

Trecerea către determinare nu înseemnă neaparat și limitare. Gândirea indiană a conceput izvorul limitării ca fiind materia. Cu toate că există ,,limitații care limitează”, și ,,limitații care nu limitează”, totuși, din punct de vedere ontologic, totul pare supus limitării.

Cel care este pentru un timp într-o determinare, într-un mod de a fi, deci în firea lui proprie, în același timp el este si în altul, dar cc posibilitate. Ca realitate, el devine. Devenirea este trecerea de la ,,în șinele" ințial la ,,altul". Această trecere se continuă până la nedevenire. Sinele nedevenit comunică virtual cu cel în care, potențial, se află ca altul. Ontologic vorbind, el este în altul și totuși în sine .

Devenirea este negația sinelui și nu negarea lui, deoarece negația mai oferă o posibilitate în virtutea căreia se face trecerea la un altul decât el. Este devenirea trecătorului care aleargă mereu spre necunoscutul formei și al finitudinii. Dacă devenirea este a trecătorului, odată cu trecerea rămâne trecutul, de care, fără să vrea, ne simțim atăt de legați. Ce este prezentul și cui i se adresează el. Cine este cuprins în el? Din perspectiva posibilului, prezentul nici nu este. Dacă devine continuu, acesta nici nu poște fi abordat ca E1, ci ca fiind mereu altul. Tu nu ești nicicând, deoarece Tu ești mereu lunea, care este altceva decăt tine. Relația dintre ,,în șinele" ce aparține prezentului, dar și altuia,ca El devenit, este biunivocă și cu multiple posibilități.

El ,,în sine" aparține prezentului dar ține de trecut, în timp ce El ,,devenit" aparține viitorului, dar ține de prezent. Continuitataea posibilă a celui în devenire își are justificarea doar în aceea că, cel în cauză, poartă cu sine semnul specific care nu-1 lasă să-și piardă eseațialitatea, nici îa devenire, nici în individualitatea sa. El nu uită de nota comună cu altul, către care aspiră, dar nici cu altele, ca părți din purcederea inițială de 1a care a plecat, spre a putea fi o apariție îa sânul firii. Na-ar fi ajuns aici dacă n-ar fi trăit mai înainte în lumea posibilului. Acestă lume a existat înainte de apariția omulu. Odată cu omul se ,,înstăpânește” peste lucruri feeria posibilului.

Noica înseamnă eu ardoare că ,,n-ar fi trebuit să se spună, ca anticul, că în jurul fiecărei existențe este o imensitate de inexistență, ci că în jurul fiecărei existențe e o imensitate de posibil. Omul pătrunde în lume cu o unealtă, gândul, la a cărei atingere totul se multiplică"(p. 104).

Dar, posibilul nu ține numai de sfera omului, după cum nu numai gândul este un nesfârșit izvor de posibilității. Abordând astfel problema, exagerăm latura subiectivă particularizând și ignorând, totodată, sfera ontologicului. Din aceasta nouă perspectivă, posibilul și posibilitatea sunt intrinsece devenirii lunii. Devenirea este împachetată în orice Inițial.

Din perspectiva posibilului, omul depășește sfera pur naturală și îi stă în putință s-o exagereze chiar, aruncându-se într-o lume iluzorie, ideatică, uneori utopie. În acest caz, posibilul nu numai că nu devine real dar rămâne suspendat într-o sferă ideală, de unde cu greu mai coboară. Uneori se întâmplă și a altfel: gândirea umană oferă șansa ca posibilitatea să curgă către realitate, omul aducând astfel primatul posibilului asupra realului, prin aceea că lasă deschisă discuția sugerând și prefigurând acțiunea care este altcev adecât gândulgol. Numai că, în ordine ontologică, posibllul nu se mulțumește numai cu ,,sugerarea" sau ,,prefigurarea” care sunt, totuși, primele lui indicii.

Devenirea este partea activă și dinamică a posibilului. Posibilul devine ,,întru” real prin determinațiile sale nelimitate. Da fapt, atât nelimitarea cât și limitarea stau împachetate în posibil. Nelimitare, fiindcă există o diversitate de posibilități și limitare fiindcă, odată materializate, ele sunt supuse timpului cel suprem în limitare.

Datorită nelimitării se sugerează și prefigurează altceva, mereu altceva. Asistăm 1a o adevărată invazie a posibilului în real. Primatul posibilului asupra realului exprimă riscul pe care și 1-a luat natura, punând în lume o ființă atât de îndoielnică cum este omul. Cu cât se îndoiește mai mult, cu atât îi crește existența. Dar, prin cugetul nostru îngustăm sfera posibilului. Posibilitatea nu are prin ea însăși așezare pentru sine. Și, neavând siguranță în așezare, înseamnă că Posibilitatea nu are statut ontologic. iar filosofia demonstrează contrariul. Această nesiguranță este dată, credea noi, de multiplicitatea perspectivelor spre real.

Nesiguranța îi este necesară posibilului, deoarece determină căutări și-i oferă mișcare, dinamică, activitate. Daca așa stau lucrurile, înseamnă că întrucât ,,omul o instituie pretutindeni", este valabil doar pentru lumea lui ? Credem că nu. Pe de o parte, fiindcă intervine subiectivitatea intrinsecă omului și întregului ansamblu ideatic, pe de altă parte, pentru că ,,pretutindeni" n-are valabilitate nici măcar în sfera socială, dar mai ales în sfera întregii realități, deoarece intră în joc normele și principiile, intervine delimitarea conviețuirii sociale. Pe de altă parte, nu s-ar mai putea explica aici echilibrul realității dacă posibilitatea este nesigură de așezarea în lumea ei. Omul, deși știe ce este realitatea, adică ,,ceva de ordinul ființei", el aduce cu posibilitatea ,,ceva de ordinul Neființei".

,,Posibilitatea" nu are nici o ,,existență", dar are un minim de realitate. Ea nu are ,,existență" dar există. Omul nu poate vorbi de lucruri care nu există sau, cel puțin, care nu sunt posibile. Cum am putea spune că, în drumul spre real, ceva devine dacă nu exiată posibilitatea ca acest lucru să se întâmple.

Virtualitate, realitate în naștere, realitate în devenire, realitate împlinită, mai pot fi abordate și ca posibilități în devenire ,,întru real", posibilitate devenită realitate. Nimic nu poate deveni realitate dacă n-a trecut prin filtrul posibilității. În acest proces, realitatea supusă devenirii, generează diferite posibilități. Devenirea devine astfel nu numai specifică, particulară, dar și generală, universală. În analiza ontologică noi trebuie să aveam în vedere tot timpul mecanismele derulării spre real, căci devenirea nu este numai ,,întru” ci și ,,înspre".

Posibilitatea ca și realitatea există independent de om și de faptul că ea este gândită sau că omul o poate gândi, cunoaște, proiecta sau transforma. Echilibrul realității nu este dependent de travaliul cognitiv al omului, de vreme ce în realitatea împlinită, găndirii îi place să contemple o alta bogăție de cât cea zbuciumată, a posibilităților fară de număr (Noica). Gândirea contemplă și realitatea posibilă", dar în contemplație ea Mărginește drumul posibilului spre real. A pretinde o ,,realitate ultimă” ca împlinire nu poate fi altceva decât mărginire necugetată? Relația posibil-real cade din rangul său ontologic, iar ontologia se îmbălsămează cu pretenții de ,,realități împlinite", care nu pot fi altfel concepute decât ca ultime .

Lumea nu se epuizează prin ,,devenitele” ei și nici prin ceea ce materia a pus în ea. Ea are un caracter deschis nu numai pentru gândire, ci și pentru ea însăși. Dacă ar fi închisă, n-ar mai avea loc drumul spre nou. Ce gol ar umple devenirea? Tinerețea realității oferă tenta de veșnică prospețime. Posibilitatea, ca și realitatea sunt mereu tinere, proaspete. Altcumva, totul ar fi ofilit și obositor.

Noica recunoaște că realitatea este un ocean de posibilități, nu cele trecute, care s-au actualizat în ea, nici cele libere din jurul ei, doar cele ce stau să se actualizeze din sânul ei. El vorbește despre posibilitatea care nu mai este în afara realității, ci îi aparține. Posibilitatea și realitatea par a genera necesitatea și a se succede, presupunându-se în mod continuu. Altfel n-am putea vorbi de devenire, de ,,pasagere efemere" sau chiar de ,,lucruri venitoare".

În acest fel înțelegem noua ontologie a posibilului ca filosofie a devenirii.

(Aprilie-Mai, 1987,

Malovăț-Dr. Tr. Severin)

V. 6. LOGICA INFINITĂȚII LUMII DIN

PERSPECTIVA ȘTIINȚELOR CONTEMPORANE

Soluțiile problemei infinitului au avut întotdeauna un caracter relativ și parțial, în ciuda unor pretenții în rezolvarea ei definitivă, pe care l-au împărtășit, la timpul lor, Aristotel, Hegel, Hilbert sau Einstein.

Marea dificultate a problemei infinitului a fost recunoscurtă și subliniată încă de Aristotel, marele folosof grec, care scria: ,,cercetarea în legătură cu infinitul este anevoioasă. Astfel, și cei care spun că există și cei care spun că nu există, întâmpină multe dificultăți” (Aristotel, Fizica, Editura Științifică, București, 1966, III, 5 202b-203a).

Marele matematician, David Hilbert, consideră că ,,nici o altă problemă nu a frământat atât de profund gândirea umană ca problema infinitului; infinitul a acționat asupra rațiunii într-un mod mai stimulator și mai profund decât aproape orice idee; ni o altă noțiune nu are însă atâta nevoie de a fi elucidată ca cea de infinit”.

Din cele de mai sus rezultă că problema infinitului constituie o temă perenă a filosofiei și științei, cu inplicații profunde în cunoașterea științifică contemporană.

În istoria conceptului de infinit se pot distinge câteva etape fundamentale: a) de la pitagoreici și Zenon până (,,preistoria” infinitului); b) de până (etapa infinitului potențial); c) mijlocul și a doua parte a secolului al XIX- lea, perioada în care au apărut lucrările unor filosofi, precum Hegel și Engels, sau matematicieni (Cantor) care au revoluționat ideea de infinit, au reintrodus infinitul actual și au construit conceptul ,,transfinitului”; d) secolul XX, care cunoaște o mare diversitate a tipurilor sau a speciilor de infinit și implicarea lor în numeroase domenii ale cunoașterii.

Două sunt pozițiile principale care s-au conturat în cercetarea problemei infinitului: 1) infinitismul – poziție care acceptă realitatea și raționalitatea infinitului, inclusiv sub formele sale cele mai tari; 2) finitismul – care respinge realitatea infinitului, cel puțin a timpurilor lui înalte, adică, infinitul actual, transfinitul nenumărabil etc.

Studiul actual al problemei infinitului are un caracter indisciplinar, deoarece participă la acesta: logica – prin tendința de soluționare a paradoxelor logico-matematice, generate de ideea de infinit; matematica – prin construcția conceptelor și tipurilor infinitului sau anticiparea unor ipoteze fizice; fizica, astrofizica și cosmologia – prin cercetarea teoretică și experimentală a problemei cosmologice; teoria culturii – prin abordarea infinitului ca ,,simbol cultural”; filosofia – prin determinarea statutului metodologic al problemei și al conceptelor implicate în formularea ei.

Deoarece infinitul are în aceste ramuri ale cunoșterii contemporane o multitudine de semnificații, a fost necesar elaborarea unui cadru conceptual lingvistic mediator, care să permită atât confruntarea cât și integrarea perpectivelor diferitelor discipline, adică sinteza rezultatelor obținute în cadrul lor. S-a propus astfel, pentru acest sistem conceptual, limbajul geometriei abstracte, topologiei și teoriei mulțimilor.

În literatura de specialitate se disting mai multe tipuri de infinit având ca principiu de clasificare corespondența unei specii de infinit cu anumite proprietăți ale spațiului: a) infinitul practic – este de fapt un concept empiric prin care se desemnează ,,ceva suficient de mare” sau ,,depășirea unei anumite granițe”; acest tip de infinit este prezent în gândirea empirică și în științele aplicate; b) infinitul-nemărginire – semnifică ,,depășirea oricărei limite”, ,,nelimitatul”. Reprezentând eforturile gândirii ce au durat de și Aristotel, până și Leibnitz, acest tip de infinit are un sens independent de context, fiind esențial pentru fundamentarea modernă a analizei matematice și pentru cosmologia clasică; c) infinitul metric – concept introdus de B. Riemann în 1854, care nu se mai referă doar la nemărginirea suprafețelor, nemaifiind, deci, o categorie pur cantetativă, ci se termină prin proprietăți care țin de natura internă a spațiului. Formarea acestui concept al infinitului a deschis calea cosmologiei moderne de tip einstenian și întemeind posibilitatea principală a verificării prin experimente locale a teoriilor și modelelor despre ,,Universul ca întreg”, putându-se determina astfel sensul curburii spațiului; d) infiniții afini, proiectiv și topologic care ar desemna specii superioare de infinitate, corelate cu proprietăți mai generale ale spațiului.

O abordarea dintr-un alt punct de vedere a problemei infinitului, relevă următoarele ,,cupluri cateroriale”: extensiv-intensiv; prin infinitul extensin se înțelege infinitatea unei suprafețe ,,în afară” sau ,,în întindere”; infinitul intensiv se referă la divizibilitatea, la nelimitarea în adâncime a realului; actual-potențial, în sens actual infinitul se rferă la o colecție, la o mulțime considerate în mod complet încheiate, ca entități care au toate elementele componente ca fiind coexistente; în sens potențial, conceptul infinitului desemnează doar o posibilitate nelimitată de creare, de construire, pornind de la un elemt prim, un ,,proces fără limită”.

În gândirea europeană, ideea de infinit poate fi urmărită îcepând cu filosofia milesienilor. Anaximandru, de exemplu, folosind termenul de apeiron, înțelegea prin acesta starea difuză, neseparată, neordonată și nelimitată, nu doar calitativ nedeterminată ca materia lui Aristotel. La stagirit întâlnim și o soluție ,,constructivă” a problemei infinitului, urmată de o analiză minuțioasă a multitudinii de semnificații ale infinitului.

Aristotel formulează următoarea soluție a problemei infinitului: ,,Infinitul există atunci când un lucru poate fi pus după altul fără sfârșit, fiecare lucru pus fiind finit…infinitul este potențialitate”. El afirmă că nu trebuie să considerăm infinitul ca un lucru concret, cum este omul sau casa, ,,ci așa cum se înțelege ziua și lupta, pentru care existența nu este o substanță determinată, ci este totdeauna în generare și în distrugere, chiar dacă este limitată, dar este mereu în altul și altul” (Fizica, III, 20ba-20bb).

În epoca modernă, funcția simbolică a infinitului va juca un rol fundamental. și mai târziu , întâlnim metafora că ,,lumea este o sferă cu centrul peste tot și perimetrul nicăieri”, prin care Cusanus exprima primele elemente ale unei noi atitudini valorice față de lumea concretă.

Odată cu Galilei, Descartes și Bacon, se realizează și ,,întoarcerea” subiectului de la lume, valorizarea datelor experienței, a rațiunii constructive nu numai contemplative.

Mai târziu, marele filosof german Immanuel Kant, va încerca să subsumeze infinitul structurilor intelectului și condițiilor experienței posibile. Astfel ,,integrat”, infinitul va fi cel potențial. Atitudinea metodologică a lui Kant asupra infinitului, coincide cu imposibilitatea construirii ,,Universului în ansamblu”, ca obiect de cercetare bine definit în cadrele paradigmei newtoniene.

Speculațiile filosofice ale lui Hegel asupra infinitului aparțin unei filosofii a naturii constituită ca o reacție la știința clasică. Hegel afirmă posibilitatea unei gândiri sistematice, distinctă de știință, chiar ostilă acesteia. El se opune însuși modului în care infinitul era conceptualizat în matematică. ,,Finitul, spune Hegel, rămâne ca ființă determinată în fața infinitului; … există două lumi, una infiniztă și alta finită, iar în relația lor, infinitul e numai limită a finitului, fiind prin acesta numai un finit determinat, un infinit finit.”

Deși Hegel înțelege infinitul ca devenire, ca proces în care infinitul se unifică cu finitul, totuși el nu concepe acestă ,,potențialitate” în sensul în care, bunăoară, ,, matematicienii înțeleg înaintarea la infinit”, ca o negație a finitului, dar care nu e în stare să se elibereze de acesta. Pe când Engels, arată că pocesualitatea infinitului nu exclude actualitatea lui. În concepția acestuia, ,,infinitul este este, și e aici, prezent, actual; numai falsul infinit este … negația finitului afirmată ca reală (Anti-Duhring).”

O perspectivă nouă în înțelegerea infinitului și a infinității lumii materiale a formulat-o în cadrul unei interpretări dialectice a existenței și a cunoașterii: a) obiectivitatea infinitului; infinitul reprezintă o determinare anumită a existenței obiective, nu este osimplă abstracție, ci o ,,stare” care se înfăptuiește în mod real în procesul mișcării, al devenirii și interacțiunii universale a obiectelor și fenomenelor lumii materiale; b) corelația infinitului cu finitul, ele constituind aspecte ale aceleiași existențe, neputând ființa decât în unitatea lor contradictorie, în trecerea reciprocă și permanentă a unuia în celălalt; c) existența unei diversități de specii sau modalități de manifestare obiectivă a infinitului, ca expresie a diversității calitativ-cantitative, structurale a lumii materiale. Din această perspectivă, multitudinii ,,aparițiilor” infinității existenței obiective îi corespunde, la nivel conceptual, diversitatea nivelurilor și a modalităților de reconstrucție rațională a temei infinitului; d) natura contradictorie a infinitului, în sensul că infinitul este o contradicție și este plin de contradicții și, tocmai de aceea, el este un proces finit ,,care se desfășoară fără sfârșit în timp și spațiu. Suprimarea acestei contradicții, ar fi sfârșitul infinitului” (Engels); e) cognoscibilitatea infinitului, în sensul că, prin însuși natura ei abstractă, cunoașterea umană surprinde infinitul, ca aspect permanent, constant și etern, al lumii. Ea accede la legea proceselor și obiectelor, ,,la acele raportări constante și universale prin care se exprimă prezența infinitului în structura Universului.

În epoca contemporană, concepția asupra infinitului se află într-un amplu proces de restructurare și reconstrucție. Există în filosofia contemporană o mare diversitate de poziții, atât cu privire la problema statutului teoretic și metodologic al conceptelor infinitului, cât și cu privire la ideea infinității lumii. În diversele domenii ale filosofiei (ontologie, teoria științei, filosofia limbajului) se constată o revenire la realism. Astfel, conceptelor despre infinit li se recunoaște cât mai mult o referință obiectivă, precum și o funcție epistemologică constructivă.

Cum s-ar fi exprimat Hènri Poincare, conceptul infinitului nu au produs numai paradoxe și contradicții, ci ca urmare a lor, o serie de teorii științifice remarcabile: cosmologia relativistă, teoria demonstrației, teoria modelelor, analiza nestandard etc. Noile probleme filosofice generate de unele teoreme sau rezultate matematice asupra infinitului (Gödel) au indicat necesitatea revederii statutului infinitului pentru înțelegerea noilor dimensiuni și semnificații ale cunoșterii umane.

Infinitul are o importanță deosebită în cunoașterea științifică contemporană. Se apelează la cosmologie și astrofizică pentru determinarea semnificației obiective a referinței extralingvistice a infinitului, iar matematica se ia în considerație atunci când se are în vedere înțelegerea statutului epitemologic și al rolului logic ale conceptelor infinitului, deoarece, așa cum afirma Hirbert, ,,instrumentul realizează medierea între teorie și practică, între gândire și observație”.

Infinitul constituie o temă esențială tocmai pentru că acceptarea sau interpretarea lui, determină natura întregii metodologii a cunoașterii matematice. Logicismul, de exemplu (G. Frege, B. Russel) în cadrul proiectului de edificare unificată a logicii și matematicii, încerca să evite contradicțiile logico-matematice ce apăreau în condițiile folosirii necritice a infinitului actual prin ,,remedii axiomatice”, care eliminau practic ,,obiectele matematice” ce implicau infinitul superior.

Intuiționismul, pornind de la ideea că utilizarea infinitului actual reprezintă susa paradoxelor, a propus eliminarea din matematică a tuturor infinităților actuale, precum și a unor forme de raționament extinse la mulțimi infinite.

Formalismul (D. Hirbert, ș.a) a propus cel mai complex program filosofico-matematic de ,,rezolvare” a problemei infinitului, a cărui analiză permite înțelegerea semnificației epistemologice și a rolului logic ale conceptelor infinitului în matematică și în știință, în general. După părerea lui Hirbert, problema infinitului necesită o soluție generală și definitiuvă, fapt pentru care se întreabă asupra semnificațiilor ontologice, epistemologice și logice ale infinitului.

Pentru a determina realitatea infinitului, Hirbert examinează modul în care acesta este implicat în cercetările de fizică. Dar, contată el, nici problemele de continuitate și diversitate, nici cercetările care privesc universul ca întreg (cosmologia einsteiniană, de exemplu), nu sprijină afirmarea ,,realității infinitului”.

După fundamentarea modernă a analizei matematice, un nou mare succes s-a înregistrat prin teoria mulțimilor a lui Cantor, care a reușit să trateze infinitul în contextul unei ,,concepții generale de natură structurală, apropiată ca statut reflexiv de filosofie”.

După părerea lui Hilbert, în domeniul matematicii au reapărut contradicții, deoarece s-a acordat prea puțină atenție validității metodelor lor deductive. Eliminarea contradicțiilor din cuprinsul matematicii clasice se realizează, după părerea lui Hilbert, numai dacă se elucidează natura infinitului. Soluția lui constă în respingerea atât a semnificației obiective, cât și a valorii epistemine a infinitului. Singura funcție care-i rămâne infinitului este una logică: folosirea lui să permită menținerea și utilizarea neîngrădită a legilor și regulilor logii formale.

Programul lui Hilbert s-a dovedit irealizabil în urma celebrelor teoreme de incompletitudine ale lui Gödel. Prin demonstrațiile sale, s-a dovedit imposibilitatea reducerii sau a ,,eliminării funcționale” a infinitului din matematică.

Matematicianul român, Octav Onicescu, a indicat un aspect fundamental al rolului epistemologic al infinitului, arătând că eliminarea acestuia din matematică n-a reușit pentru că ,,infinitul are o funcție esențială în procesul de construire a oricărei noțiuni” și ,,în trecere de la un plan al gândirii la altul”. Astfel abordat, infinitul permite întregirea, prelungirea realului prin posibili, prelungire implicată de orice noțiune ce depășește ,,dat”-ul perceptiv de experiență, introducând, pe lângă obiectele ,,reale” și pe cele doar posibile. Onicescu menționează că ideea infinitului constituie o condiție a trecerii rațiunii științifice de la un plan al abstracției la altul. El constituie ,,un operator al deschiderii conceptuale”.

Cu alte cuvinte, ideea infinitului joacă rolul de condiție a posibilității conceptelor și a saltului rațional la trepte tot mai înalte de abstracție și construcție teoretică. Acest rol de ,,operator epistemic”, presupune și întemeiază prezența efectivă în câmpul cunoașterii, la diferitele ei paliere, a unor forme și tipuri determinate ale infinitului, având un rol sistematic și constitutiv pentru acele orizonturi ale cunoașterii.

Pe lângă funcția epistemologică menționată anterior, introducerea conceptelor infinitului realizează și o funcție logică, ambele îndeplinind un rol și pe planul structurii formale, deductive a cunoașterii. Ele realizează un rol important în organizarea deductivă și dezvoltarea unor sisteme sau structuri abstracte.

Problema infinității structurii spațio-temporale a lumii constituie o preocupare centrală a cosmologiei filosofice și științifice. Conceptul de ,,Univers” al cosmologiei actuale, a rezultat în urma unui îndelung proces de evoluție, ale cărui etape (sistemil aristotelic-ptolemaic, cosmologia newtoniană, cosmologia relativistă) au conținut într-o unitate organică anumite reprezentări asupra formei, infinității, evoluției Universului.

În fiecare perioadă, pe baza unor date de observație determinate și interpretate, pornind de la ipotezele centrale ale filosofiei naturii, se constituiau adevărate ,,sisteme ale lumii”, cum se exprima Galileo Galilei, centrate pe un anumit concept al Universului. Elementul central al ,,sistemului lumii” al anticilor era conceptul de ,,Cosmos” prin care Universul era prezentat ca un sistem global, concret, asociat unor forme geometrice perfecte (sfera, cercul), finit, neomogen, diferențiat pe diferite ,,niveluri” de realitate, cărora li se atribuiau ,,grade” deosebite de existență. Acestă imagine fizico-metafizică asupra lumii, care integra coerent matematica, psihologia percepției, teoria cunoașterii și a științei, a fost apoi organizată și apoi completată teoretic de sistemul astronomic al lui Ptolemeu.

Cosmologia antică introducea o distincție calitativă între lumea corpurilor cerești ,,pure”, perfecte, eterne și zona ,,sublunară” imperfectă, supusă devenirii și distrugerii. Acestei distincții în corespundea separarea astronomiei de fizică. În cadrul acestei cosmologii, idea finitudinii Universului, era întemeiată nu numai prin argumente raționale, ci și prin apel la motive stilistice culturale, care au devenit și mai pregnante în epoca următoare. Astfel, prin teologia creștină aristotelico-ptolemaică, s-a transformat într-un principiu de ordin metafizic-religios și chiar moral, ce se va păstra până în secolul al XVI – lea, reluat în discuția abio odată cu renașterea științifică europeană.

Ca o reacție față de imaginea metafizico-religioasă, scolastică s-au constituit, treptat, premisele unui nou sistem al lumii, la formarea cărora au contribuit unei poziții de gândire mai autonome față de viziunea teologică (Roger Bacon), formularea unor noi reprezentări asupra lumii, deși ele țineau mai mult de teologie și logică, decât de fizică. Apoi, noile idei astronomice ale lui Copernic, care au răsturnat o întreagă lume de valori, ideea infinității Universului sub toate aspectele lui, propusă de G. Bruno și noua atitudine valorică față de natură, inițiată de J. Kepler.

Sistemul cosmologic modern s-a constituit prin extinderea ,,noii științe a mișcării” ale cărei baze au fost puse de Galilei prin formularea principiului relativității și a principiului inerției. Mai târziu, Descartes va propune un concept general al metodei cunoașterii, afirmând suferanitatea, independența și capacitatea rațiunii umane de a cunoaște natura. Lumea este gândită într-un nou cadru, ,,extensiunea”, fiind considerată unica proprietate primară a substanței. Acest cadru pemite generalizarea spațiului, ,,disoluția Cosmosului”, părăsirea ideii unei lumi cu structură finită, ierarhic ordonată, calitativ și ontologic diferențiată.

Treptat, a fost acceptată ideea unui Univers deschis, indefinit și infinit, unitar și guvernat de aceleași legi universale. În acest cadru de gândire, se afirmă în mod natural, ideea infinității spațio-temporale a lumii materiale. Odată cu Newton, cercetările fizice vor depăși orizontul problemelor ,,locale”, fiind ridicate la nivel cosmologic; problema cosmologică fiind abordată, pe baza ideii unității naturii, prin metodele și conceptele mecanicii, ale fizicii experimentale.

Newton a pus în evidență unitatea mecanicii ,,terestre” galiene cu cosmologia ,,planetară” copernicană. În cosmologia sa ,,experimentală”, opusă celei filosofico-teologică anterioară, ideea infinității Universului se întemeiază, pentru prima dată, pe argumente de ordin fizic. După descoperirea gravitației universale, nu se mai poate susține ideea finității lumii, deoarece, considera Newton, atracția reciprocă a corpurilor ar fi dus la formarea unui singur corp stelar în centrul acestei lumi finite.

Prin ipoteza Kant-Laplace se va obține și ,,deschiderea cosmogonică” a sistemului modern al lumii, cosmologia dezvoltându-se apoi pe baza studiului unor obiecte proprii, situate în cadrul cosmic.

Evoluția ulterioară a problemei cosmologice a antrenat participarea unui număr important de domenii ale științei: termodinamica, problema sursei inergiei stelare, problema echilibrului termic al Universului, conceptul de ,,evoluție cosmică”, biologia, chimia, fizica câmpului și a eterului, astrofizica etc. Teoria relativității restrânse, prin critica conceptelor de spații și timp absolut, inițiază procesul ,,erodării” bazelor cosmologiei newtoniene. Termenul fizic efectiv al actualului ,,sistem al lumii” a fost elaborat de Einstein, prin teoria relativității generale și prin extinderea ei cosmologică. Pe baza ideii de curbură a spațiului, se propune o schemă cosmologică nouă, deosebită de cea newtoniană, în care Universul apare ca un ,,obiect bine definit” prin legătura cauzală și matematică ce se stabilește între distribuția corpurilor din cosmos și forma lui spațio-temporală.

Noile teorii fizice, mecanica cuantică, teoria particolelor elementare, au oferit, de asemenea, importante puncte de plecare ipotezelor cosmologice și cosmogonice, acestea constituind elemente importante pentru înțelegerea existenței, structurii și evoluției Universului ca întreg.

Infinitatea Universului, temă centrală a gândirii cosmologice, a fost tratată în mod diferit în cadrul unor teorii cosmologice și al unor modele de univers. Avându-se în vedere modul în care sunt construite, se pot distinge următoarele tipuriu de teorii cosmologice: cosmologia relativistă, cosmologia deductivă și cosmologiile neortodoxe (A. Eddington și P. A. M. Dira).

În perioada actuală, cea mai elaborată și acceptată este cosmologia relativistă, în cadrul căreia s-a succedat modele de Univers, dintre care cele mai reprezentative au fost: modelul inițial al lui Einstein (Univers static, ,,sferic”); ,,Universul lui Sitter” (un model în care spațiul este infinit, iar timpul curbat); ,,Universul în expansiune”, în cadrul căruia Universul cunoaște o permanentă expansiune izotropă în spațiu, într-un timp deschis și înfinit.

Din cele prezentate, se poate observa o revenire în prim-planul gândirii științifice și filosofice a temei infinitului, părăsirea treptată a concepției finitiste, atât în fundamentele matematicii, cât și în cosmologie. Așa cum indică cercetările contemporane din matematică și filosofia științei, se impune în mod evident renunțarea la atribuirea unor semnificații absolute determinărilor categoriale ale existenței, recunoașterea relativității ontologice, a dependenței referinței conceptelor fundamentale ale cunoașterii, de anumite ,,contexte teoretice”. În acest fel, opozițiile categoriale (finit-infinit, continuu-discret, necesar-întâmplător etc.) trebuie relativizate la un anumit cadru teoretic. Acest rezultat coincide cu modul în care dialectica modernă abordează existența și cunoașterea, mod în cadrul căruia se subliniază ,,relativitatea opozițiilor fundamentale”, caracterul relativ al categoriilor cunoașterii.

În concluzie, se poate spune că cercetările actuale au evidențiat rolul indispensabil al conceptului ,,infinitului” pentru gândirea științifică, funcția sa constitutivă pentru diferitele sisteme sau structuri teoretice prin care se încearcă raționalizarea existenței.

Bibliografie

Aristotel, Fizica, Editura Știițifică, București, 1966.

Engels, Fr., ,,Anti-Dühring”, în Karl Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 20, Editura Politică, București, 1964.

Hegel, G. W. F., Știința logicii, E.A.R.S.R., București, 1966.

Onicescu, O., ,,Funcția logică a infinitului” în Principii de cunoaștere științifică, București, 1944.

Merleau-Ponty, J., Cosmologia secolului XX, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976.

Weinberg, S., Primele trei minute ale Universului, Editura Politică, București, 1984.

O POSIBILĂ LECTURĂ

1.PETRE TUTEA % "Tratat de antropologie eres tină .Matura Timpul, Iași,1993.

&SARCEL SEHDRBIL % "înțelepciunea formelor,Edit.MeridianetBfe*« 1983.

HUBERT REBVES 5"Răbdare în Aaur.Evoluția cosmioă9Edit.Hurnanitas București,1393.

4. PETRU AL.REZUS $ "Despre Duhul Sfânt", Sibiu, 1941.

So YLADIMIR LOSSKY % nIntroducere în Teologia Ortodoxă",Edlt.Enciclopedică9Buc.l993.

6. Dulu-'I'HU STAKILOAIE s"Sfânta Treime și creația lumii din nimic,în timp9I-XX9Mitropolia Olteniei,1987, nr.29p«45-69 și Mitropolia Ortodoxă,1987,nr.3,p28-46.

SOLOKOÎ* MARCUS %"Timpul,Editura Albatros,Buc. 1985.

MIHCEA PACURARU :"Istoria Bisericii Ortodoxe Române,Edit,Institut\ tulul Biblic,București,1992.

9. MRCEA SLIADE, ."Morfologia religiilor",Prolegomene,Edâtura "Jurnalul Literar"1993.

PETRE TUTEA x"PHILOSOPHIA PERENIS2,Editura Icar,^uc.l993.

FABIENîIB CASALI9HÂRXVQISB GERIN s"La voie laeteY,cette inconnu®, La recherche 26o,decembre 1993,voi.24,p.1363-1369.

P.J.E.PEEBLES 8"Principles of physical c©smology,Prineet©nUniversitar, 1993.

13. MAURXCE MASHAAL s"Le temps ©n physique,La recherche 26o decembre 1993,voi 24,p.1412-1421.

M.S.LOHGAIH s"Les origines de notre univers,Armând Colin,1993.

JOHN HORGAXÎ s"Les eertitudes universelles9Paur ,199o, nr.l58,p.7o-9o.

ILYA priGOGIlir j«l}e Inexistență la devenire,Edit.Științifică,

17. S.HUET *"Genese ăș mx systeme plane'taire,Science et Avenir,1993

SYLVESTRE A MO?.,.

18.J,QAY01SrfJ«WUBBiaBURGBRf,,Les figures de la formezi'Hartnattan, 1992.

19.R.BAKIM ?"La science et Lf Uni vers. De V experience au mytne, Syros Editeur,1912.

20.JACQ13ES DUKțlJBSNE :"L*Univers n'est pas ne'par Hasard,Le Point,nr 977,lo~l6 juin,1991.

21.S.AHET sțfLe ciiaos contre l^Eternite*,Science et Avenir,marș.1993 p.64-71.

22. PIERRE PAYET sfîLa supersyme*trie et 1* «nif ication des interactiva ons fondamentales,,marș, 1988,nr. 197 voi,19,334-344.

23. G.PELDMAÎT inJ«STBIKBERGERfLes trois familles de particules elementsirea,Pour ,1991,nr.16

162,36-44.

24. P.HELLOfA.MABRAUDfLe projet Virgș s la naissance de Gastronomie gravitationnelle,La Recherche,1990fVol.21.nr. 223, 970-971.

25.A.TARAOTJ0L0 tttLes prommes tombeat encore.On a teste*la theorie newtonienne de la gravitation,Pour ,199© nr.152,26-28.

26. B. PQLARSKI, Les âigmes du vide,,199©,nr219,voi.21, p.372-373.

27. P.Y.C0VEÎIBY t"Lfirreversibiii$fte du temps,,1989,nr. 2o7.vol.2o.190-198.

Mai 1987.

Bibliografie

Aristotel, Fizica, Editura Știițifică, București, 1966.

Engels, Fr., ,,Anti-Dühring”, în Karl Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 20, Editura Politică, București, 1964.

Hegel, G. W. F., Știința logicii, E.A.R.S.R., București, 1966.

Onicescu, O., ,,Funcția logică a infinitului” în Principii de cunoaștere științifică, București, 1944.

Merleau-Ponty, J., Cosmologia secolului XX, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976.

Weinberg, S., Primele trei minute ale Universului, Editura Politică, București, 1984.

O POSIBILĂ LECTURĂ

1.PETRE TUTEA % "Tratat de antropologie eres tină .Matura Timpul, Iași,1993.

&SARCEL SEHDRBIL % "înțelepciunea formelor,Edit.MeridianetBfe*« 1983.

HUBERT REBVES 5"Răbdare în Aaur.Evoluția cosmioă9Edit.Hurnanitas București,1393.

4. PETRU AL.REZUS $ "Despre Duhul Sfânt", Sibiu, 1941.

So YLADIMIR LOSSKY % nIntroducere în Teologia Ortodoxă",Edlt.Enciclopedică9Buc.l993.

6. Dulu-'I'HU STAKILOAIE s"Sfânta Treime și creația lumii din nimic,în timp9I-XX9Mitropolia Olteniei,1987, nr.29p«45-69 și Mitropolia Ortodoxă,1987,nr.3,p28-46.

SOLOKOÎ* MARCUS %"Timpul,Editura Albatros,Buc. 1985.

MIHCEA PACURARU :"Istoria Bisericii Ortodoxe Române,Edit,Institut\ tulul Biblic,București,1992.

9. MRCEA SLIADE, ."Morfologia religiilor",Prolegomene,Edâtura "Jurnalul Literar"1993.

PETRE TUTEA x"PHILOSOPHIA PERENIS2,Editura Icar,^uc.l993.

FABIENîIB CASALI9HÂRXVQISB GERIN s"La voie laeteY,cette inconnu®, La recherche 26o,decembre 1993,voi.24,p.1363-1369.

P.J.E.PEEBLES 8"Principles of physical c©smology,Prineet©nUniversitar, 1993.

13. MAURXCE MASHAAL s"Le temps ©n physique,La recherche 26o decembre 1993,voi 24,p.1412-1421.

M.S.LOHGAIH s"Les origines de notre univers,Armând Colin,1993.

JOHN HORGAXÎ s"Les eertitudes universelles9Paur ,199o, nr.l58,p.7o-9o.

ILYA priGOGIlir j«l}e Inexistență la devenire,Edit.Științifică,

17. S.HUET *"Genese ăș mx systeme plane'taire,Science et Avenir,1993

SYLVESTRE A MO?.,.

18.J,QAY01SrfJ«WUBBiaBURGBRf,,Les figures de la formezi'Hartnattan, 1992.

19.R.BAKIM ?"La science et Lf Uni vers. De V experience au mytne, Syros Editeur,1912.

20.JACQ13ES DUKțlJBSNE :"L*Univers n'est pas ne'par Hasard,Le Point,nr 977,lo~l6 juin,1991.

21.S.AHET sțfLe ciiaos contre l^Eternite*,Science et Avenir,marș.1993 p.64-71.

22. PIERRE PAYET sfîLa supersyme*trie et 1* «nif ication des interactiva ons fondamentales,,marș, 1988,nr. 197 voi,19,334-344.

23. G.PELDMAÎT inJ«STBIKBERGERfLes trois familles de particules elementsirea,Pour ,1991,nr.16

162,36-44.

24. P.HELLOfA.MABRAUDfLe projet Virgș s la naissance de Gastronomie gravitationnelle,La Recherche,1990fVol.21.nr. 223, 970-971.

25.A.TARAOTJ0L0 tttLes prommes tombeat encore.On a teste*la theorie newtonienne de la gravitation,Pour ,199© nr.152,26-28.

26. B. PQLARSKI, Les âigmes du vide,,199©,nr219,voi.21, p.372-373.

27. P.Y.C0VEÎIBY t"Lfirreversibiii$fte du temps,,1989,nr. 2o7.vol.2o.190-198.