Locuțiunile verbale din structura argourilor [603223]

1
UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE NATURII
DEPARATAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Magda Jianu

Student: [anonimizat],
2018

2

UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE, UMANISTE ȘI ALE NATURII
DEPARATAMENTUL DE LITERE ȘI LIMBI STRĂINE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Tema: Locuțiunile verbale din structura argourilor

Coordonator științific,
Prof. univ. dr. Magda Jianu

Student: [anonimizat],
2018

3
Cuprins
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 4
1. DISTINCȚIA TERMINOLOGICĂ ÎNTRE LOCUȚIUNE -EXPRESIE -FRAZEOLOGISM … 6
1.1. Conceptul de locuțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 7
1.2. Conceptul de expresie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 8
1.3. Conceptul de frazeologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 9
2. LOCUȚIUNILE VERBALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 10
2.1. Aspecte generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 10
2.2. Locuțiuni verbale care au la bază expresii ………………………….. ………………………….. …………. 11
2.3. Caracteristicile gramaticale ale locuțiunilor verbale ………………………….. ………………………. 11
2.4. Structura locuțiunilor verbale ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 14
2.5. Locuțiuni verbale formate cu ajutorul verbelor suport ………………………….. …………………… 15
2.6 Originea locuțiunilor ve rbale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 19
2.7. Înțelegerea și traducerea locuțiunilor verbale ………………………….. ………………………….. ………… 21
2.8. Locuțiuni verbale care înglobează mai multe sensuri ………………………….. ………………………….. 22
2.9 Locuțiuni verbale română -franceză -spaniolă ………………………….. ………………………….. …….. 23
3.ARGOUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 25
3.1 Definiție și clasificare a argoului ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 25
3.2. Tipologia argoului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 26
3.3 Forme argotice împrumutate ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 28
3.4. Modalități de argotizare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 31
3.5. Aspectele expresive ale argoului românesc ………………………….. ………………………….. …………….. 34
3.6. Figuri de stil în argou ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 35
4.ARGOUL ȘI LOCUȚIUNILE VERBALE ………………………….. ………………………….. ……………………. 39
4.1. Argotisme verbale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 39
4.2.Expresii și locuțiuni verbale în conversația școlarilor ………………………….. ………………………….. 40
4.3.Expresii și locuțiuni verbale argotice folosite pe internet ………………………….. ……………………… 43
4.4. Locuțiuni verbale și expresii argotice din mediul infractorilor ………………………….. ……………. 47
4.5. Locuțiuni verbale și expresii argotice formate cu „a fi” ………………………….. ………………………. 51
4.6.Alte locuțiuni verbale și expresii argotice ………………………….. ………………………….. ……………….. 52
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 56
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 58

4
INTRODUCERE

Această lucrare de licență se numește Locuțiunile verbale din strucura argourilor . Scopul
principal al studiului constă în observarea formării expresiilor argotice care au la bază o locuțiune
verbală și explicarea sensului pe care expresia îl capătă.
Pentru a ajunge la scopul propus, a fost necesar să abordăm și să analizăm mai multe
concepte. Astfel, lucrarea este împărțită în patru părți.
În prima parte realizăm o dinstincție termi nologică între locuțiune -expresie -frazeologism.
Prezentăm o analiză succintă a fiecărui concept în parte (etimologie, definiții din dicționarele de
specialitate, dar și păreri ale unor importanți lingviști, precum Florica Dimitrescu, Victor V. Grecu,
Theod or Hristea sau Liviu Groza), toate acestea pentru a vedea clar care sunt asemănările, dar mai
ales deosebirile dintre acestea.
În al doilea capitol, tratăm în detaliu, locuțiunile verbale. Sunt prezentate aspectele ge nerale
și varii definiții. Realizăm de asemenea o scurtă prezentare a acelor locuțiuni verbale care au la
bază expresii. Ulterior am analizat din punct de vedere gramatical, în funcție de tranzitivitate,
diateză, caracterul personal/impersonal, aspect, regim sintactic și flexiune. Apoi ne -am ax at pe
structura locuțiunilor verbale, din punct de vedere al componenței dar și pe acele numeroase
locuțiuni formate cu ajutorul verbelor suport ( a da, a face, a avea, a lua, a sta, a pune ).
O altă parte interesantă a acestui capitol o reprezintă originea locuțiunilor verbale,
prezentând câteva exemple din marii oratori ai lumii, precum Titus Livius, sacra facere – a
sacrifica. De asemenea, am expus și locuțiuni împrumutate din alte limbi, din franceză sau chiar
turcă.
De asemenea, am descris și situațiile î n care, se pot folosi mai multe locuțiuni care să
exprime același lucru, alegerea uneia dintre ele ținând de preferințele sau de ce nu, chiar de
cunoștiințele lexicale ale locutorului. Dar există situații în care o locuțiune poate avea mai multe
sensuri co mplet diferite între ele, de aceea este foarte im portant să fim atenți când ne alegem
cuvintele într -o comunicare.
În ultimul su bcapitol al acestei părți, am expus câteva locuțiuni verbale identice din punct
de vedere structural, cu echivalentul lor din f ranceză și spaniolă, având și același înțeles, astfel
se poate confirma cât de importantă este moștenire lăsată de limba latină.
În cel de-al treilea capitol abordăm conceptul de argou. În prima parte realizăm o
prezentare a acestui concept, definiții și trăsături. Apoi ne -am ocupat de tipologia argoului și de
clasificări, printre care în funcție de criteriul sociologic, criteriul profesional, criteriul vârstei. O

5
mare parte din cuvintele argotice, fiind împrumuturi, am continuat cu o clasificare în funție de
limba de proveniență (țigănească, franceză, germană, italiană, engleză).
În rmătoarea parte a capitolului al treilea prezentăm modalitățile de argotizare: derivarea
cu sufixe, derivarea cu prefixe, compunerea, conversiunea.
Amintim apoi aspectele expre sive ale argoului românesc, acesta având un puternic caracter
afectiv. Sunt explicate procedeele de expresie, printre care: intonația, accentul, sonoritatea, topica.
Figurile de stil în argou este titlul următorului subcapitol, unde prezentăm cele mai
importante figuri de stil care sunt utilizate în ramura argoului: metafora argotică și metonimia,
ambele fiind procedee de modificare a sensurilor.
Ultimul capitol, Argoul și locuțiunile verbale înglobează informațiile expuse în capito lele
anterioare. Am prez entat expresii și locuțiuni verbale din mediul elevilor. Există un număr mare
de astfel de locuțiuni, fiind clasificate după următoarele criterii: afective, de uimire, de eschivare,
indispoziție, frică, nervozitate.
O altă categorie este reprezentată de lo cuțiunile folosite pe internet, dacă la începutul
studierii argoului, nu exista o astfel de clasificare, în prezent limbajul argotic este foarte folosit în
mediul online.
De asemenea, am abordat și limbajul argotic din mediul infractorilor, acesta fiind un ul
dintre cele mai vechi. Și aceste locuțiuni și expresii sunt prezentate în funcție de anumite criterii
precum: puniție și abatere de la regulament, nevoi și stări fiziologice, socializare și comunicare,
însușiri omenești dar și statut social și imagine d e sine.
Acest subcapitol se încheie cu varianta de la închisoare a baladei Miorița, pe care am
analizat -o și am explicat termenii argotici folosiți.
Ultimul capitol cuprinde o listă de alte locuțiunii verbale argotice găsite în timpul studiului,
cărora le -am prezentat sensul, și unde a fost cazul s -au făcut mici completări.

6
1. DISTINCȚIA TERMINOLOGICĂ ÎNTRE LOCUȚIUNE -EXPRESIE –
FRAZEOLOGISM

Încă din cele mai vechi timpuri , elementele componente ale unei limbi au avut nevoie de o
clasificare pentru a facilita accesul cititorului către i nformație. Gramaticienii greci ș i latini au fost
primii care au tratat acest subiect și „denumeau principalele clase de cuvinte pe care le distingeau
în părți de vorbire sau părți ale discursului ( merè tou logu , partes orationis, expresii care desemnau
cuvintele înseși, văzute ca părțile cele mai mici ale discursului construit)”1.
Dintre cei care au contribuit la elaborarea teoriei părților de vorbire, amintim pe Platon –
Cratylos, Aristotel -Poetica, filozoful stoic Chrysippo -Quintilian, Dionis din Tracia – Techné
grammatiké, și nu în ultimul rând, gramaticianul latin Aelius Donatus, care în secolul al IV -lea,
realizează o listă cu cele opt clase de cuvinte: substantivul, pronumele, verbul, participiul,
conjuncți a, adverbul, prepoziția, numeralul . Această listă a fost inserată in tratatul său intitulat De
octo orationis partibus și a stat timp de multe secole la baza gramaticii franceze.
Omul folosește limba ca un sistem complex de comunicare, el creează propoziț ii libere, le
repetă și le reține. Repetarea frecventă a acestor combinații identice de cuvinte care reapare în mod
spontan în aceleași situații contextuale de comunicare va fi astfel elementul catalizator care va
iniția înghețarea acestor forme. Cu acest proces de repetare, vorbitorii le vizualizează în final, ca
un întreg, ceea ce le va permite să le identifice și să le reprezinte ca unități stabile și durabile de -a
lungul timpului. Acest tip de combinație va contribui la coeziunea grupurilor lingvistice prin
crearea unui fond tradițional compus dintr -o cunoaștere culturală și socială comună, care va fi
depusă în memoria colectivă a comunității lingvistice care le folosește.
De obicei, comunicarea interumană se realizează prin cuvinte, unei noțiuni corespu nzându –
i un cuvânt, dar există și situații când o noțiune poate fi exprimată printr -un grup de cuvinte: a fugi
poate fi redat prin grupul de cuvinte a o lua la trei păzește. Această îmbinare de cuvinte
desemnează un singur concept. Abordând această situație, Florica Dumitrescu2 preia ideea lui
Nyrop care denumește combinațiile de cuvinte „unități compuse”, autoarea studi ului de gramatică
făcând preciză rile următoare: „Unitățile compuse stau la baza expresiilor și a locuțiunilor.
Amândouă aceste tipuri de de construcție desemnează, cu unele deosebiri, același fenomen de
natură frazeologică.”

1 DEȘL -Oswald Ducrot, Jean-Marie S chaeffer, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului,
Editura Babel, București, 1996, p. 285.
2 Studii de gramatică -Florica Dumitrescu, Editura Academiei Republicii Populare Române, Vol.1,
București, 1956, p. 37.

7
1.1. Conceptul de locuțiune

Lucrarea de față are ca obiect combinațiile stabile de cuvinte, în special conceptul de
locuțiune c are reprezintă un „tip de expresie fixă caracterizată, în afară de sensul global unitar,
prin trăsături morfosintactice probând, pe de o parte, pierderea autonomiei gramaticale a măcar
unuia dintre elementele grupului, iar pe de alta, funcționarea de ansam blu ca un singur cuvânt”3.
În ceea ce privește etimologia cuvântului , locuțiune ne duce cu gândul la etimonul lat.
locutio, -onis, care în Dicționarul român -latin (1962) are următoarele sensuri: „1. Vorbire, discurs,
cuvânt, limbaj, pronunțare. 2. Întorsătură de frază”.
Locuțiunile sunt organizate pe clase, fiecărei părți de vorbire coresponzându -i locuțiunea
aferentă. Există însă și o excepție, articolul, unitate lingvistică relativ nouă, căreia unii specialiști
nu-i recunosc statutul de parte de vorbire.
O serie de caracteristici guvernează locuțiunile. Acestea prezintă: un sens unitar,
echivalența cu un cuvânt simplu și capacitatea de a p relua de la cuvântul echivalent trăsăturile
gramaticale.
De exemplu, locutiunea este definită și prin termenu l „construcție gramaticală” de Ch. A.
Sechehaye, în cazul fr. J’ai vu, sau de J. Marouzeau , în cazul fr. faire savoir, entendre dire. Uneori,
noțiunea de locuțiune se aplică unor forme gramaticale simple, așa cum abordează, de exemplu,
Sommer4, care consideră că dussé -je, dussiez -vous sunt locuțiuni.
În ceea ce priveste expresivitatea locuțiunilor, Victor V. Grecu (2003:91) susține următoarea
idee: „Pentru ca vorbitorii să exprime mai clar, mai precis, mai nuanțat ideile, simt nevoia de a se
folosi de mai multe cuvinte, care exprimă aproximativ același conținut logic, național. În vorbire
se folosesc frecvent sinonimele pentru realizarea comunicării, a clarității și a propietății
exprimării.”
O definire amplă a termenului locuțiune se poate real iza cel mai bine prin definirea
termenilor sinonimici conceptului de locuțiune.

3 DȘL -Angela Bidu -Vrânceanu et al., Dictionar de știinte ale limbii, Editura Nemira, București, 2005, p.
299.
4 Această idee se regăsește în Cours complet de grammaire latine , Paris, 1885, p.294.

8
1.2.Conceptul de expresie

După cum se poate observa mai sus, conceptul de locuțiune a fost definit ca un tip de
expresie, fapt care ne duce la definiția acestui termen pentru a dezambiguiza problema : „latură
concretă a semnelor sau enunțurilor lingvistice, care reprezintă o suită ordonată de sunete
specifice. În lingvi stica modernă, expresia este delimitată în raport cu conținutul și este frecvent
utilizată cu accepția de semnificant luat în totalitatea lui”5. Deci, observăm că spre deosebire de
locuțiuni, expresiile au o con strucție mai liberă.
Etimologic vorbind, termenul de expre sie provine tot din limba latină, expressio, -onis,
având sensul de exprimare.
Theodor Hristea în Sinteze de limba română (1984) consideră că ”cu cât o îmbinare de
cuvinte este mai expresivă, cu atât suntem mai îndreptățiți s -o considerăm expresie […], când însă
expresivitatea a dispărut complet […], atunci putem vorbi de locuțiuni fără teama de a gresi.” Fără
doar și poate, statutul expresiilor este mult mai puțin clar decât al locuțiunilor.
Părerile lingviștilor sunt diverse în ceea ce privește definiția și sensul expresiei în raport cu
locuțiunea, unii considerându -le chiar sinonime. Liviu Groza (1990) susține teoria lui Theodor
Hristea, considerând că: „atât locuțiunile, cât și expresiile sunt grupuri stabile de cuvinte”, dar si
că „toate expresiile sunt locuțiuni, în sensul echivalenței cu o unitate lexicală , dar nu toate
locuțiunile sunt expresii pentru că nu au caracter expresiv”.
Expresiile au o serie de elemente comune cu ale locuțiunilor, însă mult mai numeroase sunt
deosebirile dintre cele două con cepte, ceea ce îndreptățește studiul lor separat.
În studiul Locuțiuni verbale în limba română (1958), Florica Dimitrescu subliniază faptul
că și expresiile alcătuite dintr -un singur cuvânt sunt lipsite de vreun rol gramatical . Pentru a susține
acest argum ent, oferă următorul exemplu: „ Ce-ai făcut la proces? – Ei! Eh! Brânză!”, înțelegem
că brânză înseamnă „nimic” ș i observăm încărcătura expresivă a cuvântului dar și faptul că din
punct de vedere gramatical nu prezintă niciun rol. Este adevărat că în aceast ă situație , sintactic
analizând, avem de a face cu o propoziție eliptică de predicat în care brânză este un complement
direct, dar sub nicio formă nu poate fi utilizat în locul adverbului „nimic”, nici semantic, nici
funcțional.
O altă distincție majoră în tre locuțiuni și expr esii este susținută de imposibilitatea acestora
din urmă de a da naștere la derivate .

5 Dicționar de stiinte ale limbii p.209.

9

1.3. Conceptul de frazeologie

Un alt aspect important al acestei lucrări este frazeologia care intră în raport direct cu
termenul de locuțiune, văzută ca „un segment important al limbii atât sub aspect cantitativ, cât și
calitativ (construind un depozit incontestabil de cultură și expresivitate )”6.
După o amplă consultare a cărților de specialitate, s -a observat că termenul frazeologie este
foarte puțin folosit, fiind preferat cel de unitate frazeologica, care conform DȘL, 2005, p.223
reprezintă o „combinație stabilă de două sau mai multe cuvinte, având sens unitar și referent unic .
Este receptată de vorbitor drept o entitate existentă c a atare în limbă întrucâtva apropiată de
catacreză7, cu care are de obicei în comun un oarecare grad de expresivitate.”
Termenul de unitate frazeologică a fost utilizat pentru prima dată de către elvețianul
Charles Bally în Prècis de stylistique, Genève, 1905. Ulterior termenul a fost preluat de lingviștii
ruși care l -au tradus prin frazeologhiceskaia edinția. În scurt timp, termenul a fost împrumutat de
mai multe limbi europene, printre care și româna.
Putem considera ca și caracteristici ale frazeologis melor următoarele: sunt comnbinații de
cuvinte, au sens unitar, au stabilitate în limbă.
Ca disciplină lingvistică, frazeologia încă nu a căpătat un statut bine definit, existând în
continuare pol emici pe baza statului său ca disciplină independentă, situâ ndu-se încă la granița
dintre lexicologie și sintaxă.
O altă noțiune care este în strânsă legatură cu conceptele explicate anterior este colocația
care are capacitatea de a „desemna mai multe tipuri de relații sintagmatice, bazate pe
interdependența dintre lexemele care tind să fie utilizate ală turi în aceleși contexte.”
(DȘL 2005: 114).

6 Maria Cernea, Unități frazeologice în limba română, Editura Kreativ, Târgu -Mureș, 2009, p.8.
7 Conform DȘL „figură semantică lexicalizată, provenită dintr -o metonime/sinecdocă/metaforă al cărei
sens-la origine figurativ -s-a pierdut prin uz”.

10

2. LOCUȚIUNILE VERBALE

2.1.Aspecte generale

Locuțiunile verbale sunt grupuri de cuvinte care joacă rolul unui verb, prezența acestuia fiind
absolut necesară : „această caracteristică generală deosebește locuțiunile verbale de toate celelalte
locuțiuni în care prezența părților de vorbire pe care le reprezintă nu este neapărat necesară”
(Florica Dimitrescu 1956: 4 ).
După cum am observat în capitolul anterior, locuțiunea și expresia sunt termeni corelativi,
din acest raționament cele mai multe locuțiuni verbale au la bază expresii. Deși granița dintre cele
doua c oncepte este firavă, există pe de o parte, expresii care nu sunt locuțiuni, iar pe de cealaltă
parte exi stă și locuțiuni care nu sunt expresii, cum ar fi de pildă, locuțiunile prepoziționale și
locuțiunile conjuncționale.
O definiție mai amplă a locuțiunil or verbale am înta lnit-o la Zgardan Savin (2008: 5) care
consideră „a fi locuțiune verbală o unitate glotică ce reprezintă un fapt de discurs repetat, cu sens
lexical și gramatical unitar, formată din verb și nume, care posedă subiect logic și gramatical un ic
și se comportă, din punct de vedere gramatical, ca o singură parte de vorbire (verb)”.
Locuțiunile verbale au de cele mai multe ori ca echivalent un cuvânt simplu: a da ortul popii –
a muri , a da bir cu fugiții -a fugi , dar există și locuțiuni verbale care sunt redate prin mai multe
cuvinte, cum ar fi: a bate câmpii -a vorbi mult , a trage mâța de coadă -a o duce greu.
Alegerea discutării pe larg a locuțiunilor verbale a reieșit tocmai din bogăția vocabularului
limbii române , dar și datorită faptului că, după o înde lungată cercetare, am obervat că un număr
foarte mare de verbe românești pot intra în structuri locuționare, lucru care nu este întâlnit în foarte
multe limbi. De asemenea, acest concept este generic, imprecis și a coperă mai multe realități.

11
2.2.Locuțiuni verbale care au la bază expresii

În Studii de gramatică (1956), Florica Dimitrescu abordează în mod special locuțiunile care
au la bază expresii, grupându -le în trei categorii:
a. Grupuri de cuvinte definitiv inchegate în care elementele alcătuitoare și -au pierdut
sensul lor primar, căpătând un altul nou. Pentru a întelge mai bine fenomenul, autoarea oferă
următorul exemplu: „ a-si aduce aminte, aminte ( < lat. ad mentem ) este o construcție sintactică
formată din prepoziția a < lat. ad (ca în rom. regional a munte, a umăr) și substantivul minte. Tot
așa în a veni de hac este consrvată forma hac dispărută din limba română. ”
b. Construcții care păstrează sensul propriu al unui element, cel puțin. Exemplele date
în această situație: „ a da în gropi ( a da= a cădea ), a o lua la fugă ( a o lua=a porni ), sau într -un
sens figurat: a face gură ( gură= gălăgie )”.
c. Locuțiuni în care apar semnificații ocazionale ale unor cuvinte: „ il umpleau de
bogdaproste, sau creații personale de moment ale scriitorilor – văzuse lumina lumii = se născuse ”.
Din aceste trei categori i se observă că în primele două, sensul general al compoziției este
foarte pronunțat, pe când în cea de a treia, unitatea elementelor alcătuitoare este puțin evidentă.

2.3.Caracteristicile gramaticale ale locuțiunilor verbale

Fiind echivalente ale verbelor, locuțiunile verbale preiau de la acest ea caracteristicile
morfologice (persoană, număr, timp, mod) și sintactice (flexiunea, tranzitivitatea, diateza,
caracterul personal/impersonal, aspectul, precum și regimul sintactic ).
O primă caracteristică a locuțiunilor verbale o reprezintă:
1. Tranzitivitatea8 – concept care este definit în DȘL (2005) astfel: „indiferent de
modul de concepere, tranzitivitatea este o trăsătură universală, care trebuie înțeleasă
nu în sensul unui inventar comun de verbe tranzitive pentru toate limbile, ci în sensul
unei trăsături caracterizând clasa verbului din orice limbă”.
Locuțiuni verbale tranzitive:
a) Nu ține minte exemplele.
b) Vrei să mă tragi pe sfoară?

8 Denumirea de „locuțiune tr anzitivă” și „locuțiune intranzitivă” apare la Brunot -Brunneau, Pr écis, p.321. apud.
Florica Dimitrescu (1958), p.96.

12
Locuțiuni verbale intranzitive:
a) Nu-și dă seama de gravitația situației.
b) Mi-am adus aminte de tine.

2. Diateza – „categorie morfosintactică și pragmatică interesând verbul, dar și
ansamblul propoziției, pentru că angajează verbul și argumentele lui” (DȘL, 2005) .
Locuțiuni verbale la diateza pasivă:
a) Ana a fost trasă pe sfoară de fratele ei.
b) Când eram copii, toți am fost luați peste picior de cei mai mari.

Locuțiuni verbale la diateza reflexivă:
a) Elevul s-a dat de gol în fața profesorului.
b) Și-a pierdut mintile când a realizat că a pierdut tot ce avea.

3. Caracterul personal/impersonal – „verbele impersonale reprezintă clasa semantico –
sintactică de verbe caracterizată prin trăsătura inerentă a impersonalității, a cărei
manifestare comună, dincolo de particularitățile fiecaărei limbi, este absența unui
subiect real”. (DȘL, 2005).
Locuțiunile verbale impersonale sunt dest ul de rare. Avem două realizări:
a) Locuțiuni cu un nominal intern pe poziția subiectului gramatical: a-i da (cuiva)
mâna – a-si permite, a-i îngheța (cuiva) inima -n piept – a se speria foarte tare.
b) Locuțiuni fără nominal intern pe poziția subiectului gramatic al: a-i merge bine și
a-i cădea.

4. Aspectul -reprezintă o altă categorie gramaticală a verbului prin care se explică
modalitatea prin care vorbitorul percepe acțiunea verbală. În ceea ce privește
aspectul, exi stă mai multe opoziții9. „Este firesc ca locuțiunile verbale să poată indica
aspectul însoțit de un nume poate spune mai mult și mai detaliat, mai concret decât
un verb luat izolat10”. În limba română, aspectul nu este atât de important ca pentru

9 Principala opoziție de aspect este perfectiv (acțiune încheiată) și imperfectiv (acțiune în curs de
desfășurare), la care se adaugă opoz iții ca incoativ (proces privit din perspectiva începutului său) /
terminativ sau rezultativ (proces privit din perspectiva rezultatului său), progresiv (proces ce se
desfășoară prin creșteri graduale) / linear (proces cu desfășurare constantă), semelfacti v (acțiune realizată
o singură dată) / iterativ (acțiune repetată), durativ (proces de lungă durată) / momentan (proces de scurtă
durată). (DȘL, 2005, p.76).
10 Despre calitatea construcțiillor nominale în general de a indica aspectul, Florica Dimitrescu, 1959,
p.116 apud. cf Alf Lo mbard, Constr. Nom., p.60.

13
limbile slave, de exemplu, unde modalitățile de ex primare sunt mult mai numeroase.
Nici pentru limba franceză nu constituie o caracteristică primordială, această situație
poate fi datorată moștenirii din limba latină, unde de asemenea, aspectul verbal era
foarte slab reprezentat.
Exemple de locuțiuni pent ru a evidenția aspectul:
a) incoativ – a da în fiert / a -și lua zborul
b) terminativ – a lua sfârșit / a pune punct
c) durativ – a o duce greu / a nu -și lua ochii (de la cineva / ceva )
d) momentan – a-si da seama
e) semelfactiv – a lua naștere / a lua ființă
f) iterativ – a-l frământa

5. Regimul sintactic – o altă caracteristic ă a locuțiunilor verbale este că acestea
primesc toate complinirile specifice verbului. Pot fi determinate de complemente
directe, indirecte, circumstanțiale (de loc, de timp,de mod, de cau ză, sociative,
instrumentale, d e relație).

6. Flexiunea11, referindu -se la flexiunea locuțiunilor verbale, Maria Cernea (2009,
p.160), precizează: „Spre deosebire de verbele auxiliare ( a avea, a vrea ), la care
forma flexionară diferă uneori de cea a verbelor de sine stătătoare din care au evoluat
(de exemplu: am venit, față de avem, ati (venit), față de aveți […], forma verbelor
componente ale locuțiunilor verbale nu se deosebesc de formele aceloraș i verbe în
utilizări extralocuționale.”

Ideile prezentate mai sus suțin ideea conform căreia locuțiunile verbale au caracter de verb.
Având in vedere că aspectul și caracterul personal /impersonal sunt însușiri particulare ale
verbului, putem stabili o id entificare completă între carcteristicile gramaticale ale verbului și
carcateristicile grmaticale ale locuțiunilor verbale.

11 „Procedeu morfologic constând în atașarea la o parte invariabilă a cuvântului a unuia sau a mai multor
afixe gramaticale pentru a marca, în cursul vorbirii, diversele categorii gramaticale”. (DȘL, 2005, p.216).

14
2.4.Structura locuțiunilor verbale

În acest subcapitol, se va face o prezenatre succintă a locuțiunilor verbale din punct de
vedere al compon enței:
a) verb + pron. – a o șterge,
b) verb + pron. + subst. – a o lăsa baltă ,
c) verb + pron. + prep. + subst. 12 – a o lua la picior, a se da în vânt,
d) verb + pron. + subst. + prep. + subst. – Bagă -ți mințile -n cap,
e) verb + pron. + adv. – a o ține înainte,
f) verb + pron. + prep. + adv. – Se duceau de -a rostogolul,
g) verb + pron. + subst. + prep. + adv. – M-a luat gura pe dinainte,
h) verb + pron. + numeral + conj. + adj. – A o ține una și bună,
i) verb + prep. + subst. – a lua la rost,
j) verb + prep. + interj. – a face câr -mâr,
k) verb + prep. + subst. + prep. + numeral – a face pe dracu -n patru,
l) verb + prep. + subst. + subst. – a face pe dracu ghem ,
m) verb + prep. + numeral + subst. + adv. – a umbla după doi iepuri deodată,
n) verb + subst. – a ține cont,
o) verb + subst. + prep. + subst. – a da bir cu fugiții,

Putem considera o categorie aparte, structura care este constituită din două verbe la mod
personal . Este o situație rar întâlnită, dar tocmai datorită unicității sale, consider că merită amintită:
„ai să -mi dai bani” , cu sensul de mi-ești dator bani. Această locuțiune aparține zonei de sud a
Moldovei. Se pare că este singura structură de acest fel, acest exemplu a fost comunicat de acad.
Iorgu Ioradn.
Se poate obse rva faptul că în unele exemple prezentate anterior, est e utilizat pronumele o.
De regulă, în structura locuțiunilor verbale, valoarea acestuia este una neutrală .
Prezența verbului în locuți unile verbale este fără doar și poate obligatorie pentru că aceasta
este caracteristica generală care deosebește locuțiunile verbale de celelalte tipuri de locuțiuni.

12 „Deosebirea dintre această categorie și cea precedentă constă în prezența prepoziției care face legătura
între elementele principale ale locuțiunii, verbul și substantivul. Apar prepozițiile cele mai frecvente în
limba comună: la, pe, în, de, cu etc” ( Florica Dimitrescu 1956:43).

15
În locuțiunile verbale se remarcă existența unor anumite verbe al căror plurisemantism
merge până la dispariția sensului lexical propriu. Dintre acestea, putem enumera câteva: a face, a
da, a lua13. În principiu, orice verb poate forma în jurul lui locuțiuni.
Alături de verb, în locuțiunile verbale se distinge de asemenea locul important pe car e îl
ocupă substantivele din punct de vedere semantic. „Substantivele au facultatea de a fi întrebuințate
în multe împrejurări, deci și în locuțiunile verbale, ca subiect ( a-ți lăsa gura apă, a se duce vestea ),
obiect ( a băga zâzanii , a da știre), circumstanțial ( de loc: a sta locului , a roade la ficați, de mod:
a lua în râs , a lua peste picior , instrumental: a face cu ochiul , a da cu gura .)” (Florica Dimitrescu
1958:92 ).
O altă problemă legată de componența locuțiunilor o constituie caracterul
afirmativ/negativ. Cea mai parte a locuțiunilor verbale au un aspect pozitiv: a izbucni în râs, a da
năvală și unul negativ: a nu izbucni în râs, a nu da năvală. De asemenea există locuțiuni care apar
exclusiv sub formă negativă, dar sensul este afirmativ: a nu-i fi boii acasă, cu sensul de „a fi
suparat”. Însă există și structura opusă, adică locuțiuni la forma afirmativă dar cu înteles neagtiv:
a face pe dracu ghem, având sensul de „a nu face nicio ispravă”.

2.5.Locuțiuni verbale formate cu ajutorul verbelor suport

Verbele suport care ajută la formarea locuțiunilor verbale sunt: a da, a face, a fi, a avea, a
lua, a sta, a pune, formând numeroase locuțiuni. Tocmai de aceea, am consultat DEX (2016) și
am încercat sa expun cât mai multe exemple de locuțiuni for mate cu aceste verbe suport.
Locuțiuni verbale cu a face Sensul locuțiunii
A face chef a chefui
A face glume a glumi
A-și face griji a se îngrijora
A face dragoste a se împerechea
A se face galben a îngălbeni
A se face vânăt a se învineți
A se face roșu a se imbujora
A-și face gânduri a se îngrijora

13„ Verbul a face intră în multe locuțiuni pentru că înțelesul lui general „a săvârși o acțiune” îl face capabil
să exprime indiferent ce acțiune. Verbele a lua, a da etc. au sensuri multiple care se pot întrevedea în
diversele locuțiuni în care apar. De exemplu, în a da din colț în colț, a da apare în înțelesul de a se
îndrepta, în a da în gropi are sensul a cădea” (Dimitres cu 1958:89).

16

Locuțiune verbală cu a da Sensul locuțiunii
A da în primire a preda, iar sensul fam. este de a muri
A da cu chirie a închiria
A da cu împrumut a împrumuta
A da înapoi a restitui
A da sfaturi a sfătui
A da ascultare a asculta
A da răspuns a răspunde
A da ordin a ordona
A da bucium14 a vesti
A da greș a greși
A-și da sfărșitul a muri
A da dovada a dovedi
A da prilej a prilejui
A da ocol a se învârti in jur
A da năvală a năvăli
A da roată a se roti
A-și da truda a trudi
A da dreptate a îndreptăți
A da luciu a lustrui
A da raportul a raporta
A da seamă a răspunde de ceva
A da pe față a demasca
A (se) da jos a coborî
A da un examen a susține un examen
A-și da demisia a demisiona
A da informații a informa

14 Sensul locuțiunii provine de la sensul propriu al cuvântului bucium, care conform DEX (2016) reprezintă un
„instrument muzical de suflat în form unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal
și folosit în spe cial de ciobani pentru chemări și semnale”

17

Locuțiuni verbale cu a fi Sensul locuțiunii
A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) a îndragi, a iubi
A-i fi cuiva fală (cu cineva, ceva) a se mândri cu cineva (ceva)
A fi în cârcă cu cineva a fi în ceartă, în dușmănie cu cineva
A fi nor a fi înnorat
A fi păgubaș a pierde ceva, a păgubi
A fi pe urma (pe urmele) cuiva a urmări
A-i fi (cuiva) scârbă a se scârbi
A fi de treabă a fi cumsecade

Locuțiuni verbale cu a avea Sensul locuțiunii
A avea asemănare a semăna
A avea bucurie a se bucura
A avea o dorință a dori
A avea nădejde a nădăjdui
A avea o ceartă a se certa
A avea scăpare a scăpa
A avea un vis a visa
A avea în cinste a cinsti
A avea trebuință a-i trebui
A avea un post a ocupa, a deține un post
A avea o meserie a cunoaște și a practica o meserie
A avea vreme (timp) a fi liber sau disponibil pentru a face ceva

Locuțiuni verbale cu a lua Sensul locuțiunii
A lua măsură a fixa prin măsuratori exacte dimensiunuile
necesare pentru a confecționa un obiect
A lua (ceva) cu chirie a închiria
A lua (ceva) în arendă a arenda
A lua parte a participa
A lua pildă a imita exemplul altuia
A lua obiceiul a se obișnui să…

18
A lua f iință a se înființa
A lua sfârșit a se termina
A lua înfățișarea a părea, a da impresia de…
A lua foc a se aprinde
A lua veste a primi veste
A lua (pe cineva) cu răul a se purta rău (cu cineva)
A o lua razna a divaga
A-și lua tălpășița a o șterge

Locuțiuni verbale cu a sta Sensul locuțiunii
A sta grămada a se îngrămădi, a se înghesui
A sta împotrivă a se împotrivi cuiva
A sta pavăză a apăra pe cineva sau ceva
A sta la taclale a vorbi cu cineva
A sta la sfat (cu cineva) a se sfătui cu cineva
A sta (dus, pierdut) pe gânduri a fi preocupat de ceva
A sta pe gânduri a ezita
A sta de pază a păzi
A sta la pândă a pândi
A sta la tocmeală a se târgui

Locuțiuni verbale cu a pune Senul locuțiunii
A pune (pe cineva, ceva) la probă a încerca pe cineva sau ceva
A pune (pe cineva) la cazne a căzni, a chinui
A pune o întrebare a întreba, a chestiona
A pune stavilă a stavili
A pune în primejdie a primejdui
A-și pune nădejdea în cineva sau ceva a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva
A pune temei a se bizui, a se întemeia
A pune vina (pe cineva sau ceva) a învinui (pe nedrept)
A pune în seama cuiva a atribui (pe nedrept)
A pune grabă a se grăbi
A pune la socoteală a socoti, a îngloba
A pune în loc a înlocui

19
A pune nume (sau poreclă) a numi, a porecli
A pune în valoare a valorifica
A pune în evidență a evidenția
A pune la îndoială a se îndoi
A pune iscălitură a iscăli
A pune pariu a paria
A pune aprobarea a aproba

2.6 Originea locuțiunilor verbale

Deși locuțiunile verbale sunt unități specifice unei limbi și de cele mai multe ori
intraductibile mot -à-mot, există locuțiuni care apar în mai multe limbi. Poate fi vorba de o origine
comună (monogeneza), fie ele apar în mo d independent în limbi diferite (poligeneză15).
În ceea ce privește împrumuturile din alte limbi, situația limbii române este asemănătoare
cu cea a celorlalte limbi romanice, care deși răspândite pe terotorii vaste, au avut acelși punct de
plecare si anume, limba latină.
Iată o listă de locuțiuni verbale16 culese din scrierile unor mari scriitori latini:
a) Cicero: in viam se dare – a pleca, fugam capessere, capere – a o lua la fugă,
somnum capere – a dormi, viae itineri commitere – a porni, ducere aliquam in
matrimonium – a se căsători, gestum agere – a gesticula, in lucem edi – a se ivi,
b) Caesar: belli finem facere – a sfârși războiul, navem solvere – a pleca, consilium
capere, inire – a hotărî, a lua o rezoluție, manus dare – a se preda,
c) Sallustius: fugam facere – a o lua la fugă, finem habere – a termina, stipenda facere –
a servi,
d) Cornelius Nepos: versuram facere – a împrumuta, ancoram tollere, solvere – a
porni (corabia),
e) Titus Livius: sacra facere – a sacrifica, in dubio ponere – a pune l a îndoială,
f) Seneca: (de) vita decedere – a muri,

15 Tema monogenezei locuțiunilor a fost susținută de O. J. Tallgren -Tuulio în lucrarea Locutions figur ées
et non calquées ; prezentată la al doilea congres internațional al lingviștilor și apărută în 1932 în
Mémoires d e lq société neo -philologique de Helsingfors; IX, autorul arată însă că trebuie admisă și tema
poligenezei (p. 291), teza poligenezei a fost reluată în discuțiile care au urmat de către Marcel Cohen,
acesta a afirmat că poligeneza domină în cazul locuțiunilor (p. 230) apud. Florica Dimitrescu (1956, p.
55).
16 Precizez ca exemplele folosite au fost date ca exemplu de Florica Dimitrescu în Locuțiunile verbale în
limba română (1958).

20
Trebuie menționat faptul că aceste locuțiuni verbale erau folosite cu precădere de cei
elevați și mai puțin de restul poporului care vorbea latina vulgară.
Dacă unii lingviști sustin teoria monogenezei construcțiilor locuționare, sunt și voci care
susțin cazurile în care locuțiunile au apărut spontan în mai multe limbi, datorită mentalității
comune create de contextul socio -cultural.
Este bine cunoscut faptul că există o legătură st rânsă între limba româ nă și limbile vorbite
la sudul Dunării. Tocmai de aceea există și o serie de locuțiuni verbale românești care sunt comune
cu cele balcanice. De exemplu : a mânca spinarea, a nu -l tăia capul, a -și căuta de treabă, a băga
în pâmânt, a scoate sufletul, a lua c u binele, a da cu piciorul, a ține minte, a nu fi in toate apele.
Din limba turcă am împrumutat prin calc 17 locuțiuni ca: a face conac, a face nazuri,
folosite și astăzi, sau locuțiuni care au dispărut din limbă precum a pune (cuiva) iacaua, care
însemna a implora ajutorul.
Locuțiunile românești vechi au apărut ca niște îmbinări libere de cuvinte, care odată cu
trecerea timpului, o parte din ele și -au modifica t statutul și au devenit constr ucții fixe. Ulterior,
nevoia de noi cuvinte și expresii s -a făcut simțită și astfel, au fost preluate cuvinte și expresii din
alte limbi. De exemplu, verbul a face, fiind foarte permisiv, au fost preluate din limba franceză o
multitudine de locuțiuni având la bază acest verb:
 a face act de prezență – faire act de prè ssence,
 a face aluzii – faire allusion,
 a face carieră – faire carrière,
 a face cauză comună cu – faire cause commune avec,
 a face avansuri cuiva – faire des avances,
 a face fasoane – faire de façons,
 a face ravagii – faire des ravages,

17 Calcul lingvistic reprezintă un „fenomen lexical complex prin car e se desemnează un important mijloc
de îmbogățire a vocabularului unei limbi, plasat la intersecția dintre mijloacele interne și mijloacele
externe de îmbogățire a acestuia” (DȘL 2005: 90).

21
2.7. Înțelegerea și traducerea locuțiunilor verbale

Formarea și funcționarea limbilor este determinată nu numai de regulile compoziției libere,
ci și de un număr mare de fenomene lingvistice cu structuri bine diferențiate.
O limbă nu poate fi învățată numai prin studierea regulilor gramaticale și reținerea
cuvintelor. Cunoașterea acesteia este măsurată și prin stăpânirea și întelegerea la nivel contextual,
utilizatorii utilizând toate elementele reprezentative ale fiecărui limbaj, ele fiind responsbile de
numeroase probleme de înțelegere a unui text. Aceste dificultăți apar și în cazul vorbitorilor nativi
ai unei limbi, dar mai al es în cazul celor care doresc să învețe o limbă străină.
În ceea ce privește locuțiunile verbale, ba chiar referindu -ne într -un sens mai larg,
expresiile fixe, întelegerea, traducerea și utilizarea lor corectă, este mai dificilă decât părea inițial.
Pentru Jakobson (1958), orice experiență cognitivă poate fi exprimată în o rice altă limbă
datorită împrumuturilor, calcurilor lingvistice , traducerilor literale, neologismelor, parafrazelor.
Cu toate acestea, dacă traducerea unei unități lexicale simple sau a unui compus fără valoare
idiomatică are uneori unele dificultăți, traducerea secvențelor fixe , cum este cazul expresiilor
verbal e este, fără îndoială, una dintre cele mai dificile sarcini pentru traducători.
În toate limbile există numeroase procedee lexicale pentru a exprima o idee, un concept.
Cu toate acestea, folosirea u nei locuțiuni verbale, adică a unei constrcucții verbale cu înțeles
idiomatic care nu corespunde sensului cuvintelor care formează locuțiunea verbală, reprezintă doar
o opțiune a vorbitorului pentru a spori expresivitatea conținutului conceptual pe care do rește să -l
transmită. Astfel, în timpul unei conversații, un vorbitor, pentru a spune unei persoane să fie
sinceră, să vorbească deschis, poate să folosească următoarele locuțiuni :
 a spune cuiva în față,
 a spune pe față,
 a spune drept,
 a spune de -a dreptul,
 a spune verde,
 a-i spune cuiva ceva de la obraz,
 a vorbi pe șleau,
 a i-o spune cuiva neted,
Dacă mesajul și semnificația generală a unui text sunt importante, un traducător trebuie să
reproducă cât mai fidel posibil, respectând, pe cât posibil, aceste forme și nuanțele stilistice,
culturale, istorice și geografice care le caracterizează.

22
2.8. Locuțiuni verbale care înglobează mai multe sensuri

Există numeroase locuțiuni verbale care pot avea mai multe sensuri.
Locuțiunea verbală Sensurile
A da afară 1. a disponibiliza,
2. a alunga,
A da înainte 1. a înaina,
2. a reusi, a avea succes,
A da o lovitură 1. a lovi pe cineva,
2. a răni (pe cineva),
A închide ochii 1. a muri,
2. a trece cu vederea,
A o lua razna 1. a pleca la întâmplare,
2. a apuca pe o cale greșită ,
A pune frâu 1. a opri, a pune capăt,
2. a înfrânta, a îmblânzi,
A ține piept (cuiva) 1. a nu se da bătut,
2. a se împotrivi,
A ține minte 1. a nu uita,
2. a memora,
A fi de treabă (la ceva) 1. a se pricepe (la ceva)
2. a fi cumsecade,
A da învățătură 1. a porunci,
2. a învăța (pe cineva),

A-și trage sufletul 1. a se odihni după un efort greu,
2. a respira greu din cauza oboselii,
A da greș 1. a nu izbuti într -o acțiune
2. a greși
A purta grija 1. a se îngriji,
2. a supraveghea,
A da drumul 1. a elibera,
2. a declanșa,

23
2.9 Locuțiuni verbale română -franceză -spaniolă

Atât limba română, cât și limba franceză sau spaniolă fac parte din marea categorie a
limbilor romanice, numite de asemenea și neolatine. Toate acestea sunt derivate din latina vulgară.
De aceea există o serie de legături între aceste limbi. În lucrarea de față am ales să găsesc o serie
de locuțiuni verbale identice din punct de vedere structural, dar și al înțelesului. Toate acestea
pentru a observa importanța latinei vulgare și cum popoarele au reușit să păstreze de -a lungul
timpului, unicitatea propriei limbi.
Referindu -se la latinitatea limbii române, Alexandru Niculescu afirmă în Individualitatea
limbii române între limbile romanice – Prefața că: „Se poate, metaforic afirma că latinitatea limbii
române este consecința unui… miracol, care unește conservarea cu inovația, dar tot așa de adevărată
este concepția noastră că limba română este o latinitate complementară (așa cum o consideră Alf
Lomabrd 18 : al patrulea picior al mesei.”

LV română LV franceză LV spaniolă Sensul

a-și deschide inima
cuiva

Ouvrir son coeur à
quelqu’un
abrir su corazon a
a face destăinuiri, a
spune tot ce are pe
suflet

a deschide ochii cuiva

Ouvrir les yeux de
quelqu’un

Abrir los ojos a
alguien
A face pe cineva să -și
dea seama de ceva

a-și mușca buzele
se mordre les levres
Morderse los labios
a-și ascunde un
sentiment puternic, a
se stăpâni

18 Alf Lombard nu a fost numai un mare romanist suedez, a fost un om care a iubit România și poprul său, un
adânc cunoscător al culturii și al limbii române, căreia i -a consacrat lucrări fundamentale, contribuind și la mai
buna cunoaștere a ei în lume.
(http://www.dacoromania.inst -puscariu.ro/articole/2002 -2003_25.pdf )
(ultima consultare 26.03.2018, 15:11)

24

a avea un nod în gât
avoir un noeud dans la
gorge
Tener un nudo en la
garganta
A simți (o persoană)
că nu mai poate vorbi
sau respira în urma
unei emoții puternice

a mânca cuvinte
(litere)

manger ses mots
Comerse las palabras
A pronunța incorect

a vorbi cu pereții

parler à un mur
Hablar con la pared
A vorbi în zadar

a trata pe cineva ca pe
un câine

traiter quelqu’un
comme un chien
Tratar a alguien come
a un pero
A se comporta urât cu
cineva

a avea limba lungă

avoir la langue longue
Tener la lengua larga
A vorbi prea mult, a fi
flecar

25
3.ARGOUL

3.1 Definiție și clasificare a argoului

Conform DȘL (2005), termenul argou semnifică un „limbaj codificat, înteles numai de
inițiați. Utilizează un lexic specializat și structuri sintactice specifice, prin care se asigură circuitul
închis”.
Inițial, cuvântul care datează din secolul al XVII -lea, din fr. argot19, era folosit de o
comunitate de cerșetori care interpretau diferite piese de teatru. Dintr -un limbaj folosit de lumea
interlopă a vremii, această noțiune a evoluat, mărindu -și utilitatea Trebuie menționat faptul că în
Franța inițial se folosea termenul jargon în loc de argot.
Pentru a clarifica situația, DEX oferă urmatoarea definiție pentru jatgon – „limbaj specific
anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflectă fie dorința celor care îl vorbesc de a se
distinge de masa vorbitorilor, fie tendința de a folosi termeni specifici profesiunilor respective,
caracterizați prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei îmrumutate din alte
limbi sau a celor de îngustă specialitate”.
Cei doi termeni, argou și jargon „au doar termeni specifici și sensuri speciale, nu și fond
lexical și structură gramaticală proprie, acestea fiind aceleași ca ale limbii comune”. (Zugun
2000:200).
În lingvistica românească , cercetările asupra argoului s -au manifestat relativ t ârziu , cele
mai multe studii fiind realizate undeva in jurul anul 1990. Dar, și alte limbi își însușesc acest
concept, de exemplu în italiană se utilează termenul gergo, în engleză cant, în rusă fenya sau fenka,
iar în germană se folosește Rotwelsch.
O trăsăutură definitorie a argoului este caracterul oral, idee susținută de mai mulți lingviști.
Mult mai discutată este însă ideea afectivității argoului, Iorgu Iordan (1962:370) îmbrățișează
această idee și afirmă: „cuvintele obișnuite nu exprimă întotdeau na așa cum trebuie ceea ce vrea
să spună un vorbitor de argou, care, sub imperiul stărilor afective, simte nevoia unei libertăți
nelimitate de acțiune și, implicit, de vorbire. Această nevoie nu este niciodată satisfăcută pe deplin:
stăpânit mereu de afect ivitate, vorbitorul caută cuvinte expresive și aceasta face ca argoul să se
înnoiască neîncetat”.

19 . Această idee este susținută de lingvistul Pierre Guiraud (1969:5): „à l’origine,le mot, qui date du XVII -e siècle,
désigne non une la ngue mais la collectivité des gueux et mendiants qui formaient dans les fameuses Cours des
Miracles ; le Royaume de l’argot ; le terme s’est ensuite appliqué à leur langage ; on a dit d’abord le j argon de
l’Argot ; puis l’argot.

26
Argoul, poate fi definit și dintr -o perspectivă sociolingvistică, prin raportare la un anumit
grup social, astfel Rdoica Zafiu (2010:15) consideră argoul „o variantă socială a limbii, prin care
un anumit număr de vorbitori își marchează apartenența la un grup sau la o comunitate marginală
și, implici, diferențierea față de cultura oficială și față de limba standard”.
O trăsătură care diferențiază limbajul argo tic al comunității sociale depinde și de nivelul
de educație al fiecărui membru, de conduită, de mediul în care trăiește și de persoanele cu care
interacționează.20
Din punct de vedere al comunicării, argoul este folosit într -un grup pentru ca membrii
grupu lui să nu fie înțeleși de către alte persoane, dar și din dorința de a evada din riguozitatea
normelor impuse: „elementele de argou devin de cele mai multe ori de neînțeles pentru cei exteriori
cercului sociolingvistic rest râns în care se întrebuințează” (Dumitru Irimia 1986:85) .

3.2. Tipologia argoului

După ce am văzut definițiile aferente conceptului de argou, se notează faptul că acesta este
utilizat cu precădere de anumite grupuri, cum ar fi: elevi, studenți, sportivi, militari. Există și o
altă ab ordare a argoului, în funcție de următoarele criterii: criteriul sociologic, criteriul profesional
și criteriul vărstei.
 Criteriul sociologic
Din punct de vedere sociologic, mediul social este considerat ca fiind sursa principală a
argoului, idee întâlnită și în scriera lui Alexandru Graur (1960:283) care consideră că „limba apare
doar în societate, pentru nevoile sociale, iar societatea omenească există numai mulțumită limbii”.
Argoul se utilizează intens în penitenciare, infractorii utilizând un limbaj sp ecial, fiind
influențat de experiența de a trăi între patru pereți. Termenii argotici le oferă deținuților
posibilitatea de a comunica fără a fi înțeleși de către cei care îi supraveghează, astfel acești pot
stabili într -un mod facil legături cu cei din ju rul lor, dar chiar și cu cei din exterior care îî vizitează,
dacă aceștia din urmă au făcut parte din mediul deținutului.21

20 Așadar Dewey (1922:130) f ace o amplă descriere a modului în care un individ este influențat de societate.
„Individul și societatea nu sunt opuși unul altuia nici separați unul de altul. Societatea este ansamblul indivizilor, iar
indivizii sunt funcții ale societății. Ei nu există prin ei înșiși. Individul trăiește în, pentru și prin societate, societatea
nu are existență decât în și prin intermediul persoanelor care o compun. Rezultă că putem considera un fapt moral
fie după efectele sale asupra societății în ansamblu, fie în funcț ie de repercursiunile sale asupra individului.”
21 „Comportamentul indivizilor nu are sens decât dacă se raportează la grupul social din care face parte, dar, în
replică, comportamentul social nu este real decât în cadrul conduitelor individuale. Acest comportament se
prezintă ca aranjare a elementelor de comportament individual, este vorba despre acelea care trimit la modele
culturale neînscrise în continuitatea spațio -temporală a comportamentului biologic, dar situate în cronologiile
istorice care impun conduita reală în favoarea principiului selecției” (Butoi 2002: 303 -304).

27
O altă categorie care utilizează frecvent termeni argotici sunt oamenii străzii. Jean Caune
(2002: 26) susține ideea conform căreia m ediul stradal, lipsit de educație „este un factor definitoriu
care contribuie la înființarea și extinderea vocabularului argotic”.
În studiul Danielei Eugenia Vodiță (2012:60) am găsit o serie de cuvinte argotice din
mediul stradal grupate în următoarele categorii:
a) violență: a căpăci – a lovi, a da cu șiretul – a lovi cu piciorul, a lipsi – a plesni, a păli –
a lovi, castane – pumni,
b) școală: a trage cu ochiul – a copia, avanase – profesor, poponeață – profesor de
matematică, școlete – școală,
c) însușiri morale: așchilopat – prost, aviotor – prost, boccie – persoană urâtă, căcat cu
ochi- obraznic, castor civil – om cu dinți mari care nu poartă uniformă, dobitoc –
bețiv, manche – persoană cu buze mari, rompres – român prost, sclav – bleg, șiclop –
om cu ochii mari,
d) alimente : apă chioară – supă, var- făină,
e) relații de socializare și interumane: dobrogeană – gagică22, femeie de produs23-
prostituată, gagiu – poliție, ochi albaștri – poliție, poloponez – gagic,
f) obiecte: cutia cu grilaje – televizor,
g) lumea stradală: a ciura – a fura, a da cu sifon24- a spune tot, a fi analfabet – a nu avea
creier, adăproști – adăpost, coș- buzunar, la fumat – la furat,

 Criteriul profesional
Orice societate restrânsă sau orice grup profesional sau social utilizează un limbaj propriu
sau o limbă specială care să reflecte specificul comunicării din colectivitatea respectivă.
Chiar și în cazul militarilor se utilizează cuvinte argotice. Abordând acest subiect în studiile
sale, Ion Moise (1928: 33) consideră argoul militar „un limbaj conven țional care are un lexi c
propriu (cuvinte și expresii argotice) și o deosebită expresivitate, fără a avea un caracter secret”.
Formele argot ice folosi te în cazul acesta, pot fi împărțite astfel:
a) formule referitoare la grade: barosan – ofițer superior, lent- locotenent, os- ofițer de
serviciu,
b) formule de salut: hai libi – noroc, bună ziua,

22 Termenul gagică este un derivat de la gagiu, cuvânt care provine din țigănescul gago, care înseamnă „ins de altă
origine etnică decât cea țigănească”, prin extindere s -a ajuns la termenul generic „persoană”. În prezent, în
limbajul adolescenților, termenul este folosit și cu senul de „iubită”.
23 Verbul a produce este cel mai răspândit cuvânt care desemnează activitatea prostituatelor. Este folosit și în
expresiile a ieși la produs sau a scoate la produs.
24 „Din familia lexicală a l ui sifon face parte și verbul a sifona „a pârî, a denunța”. De la verb s -a format numele de
agent sifonar, tot cu sensul „informator”, sinonim cu sifon” (Zafiu 2010: 297).

28
Și în cazul jucătorilor de fotbal există o serie de cuvinte utilizate între ei. Dintre acestea,
DAEF înregistrează următoarele: beton – (despre apărare) impenetrabil, de nedepășit, lumânare –
minge șutată cu stângăcie, pe verticală, pomanagiu – fotbalist care joacă doar în zona din fața porții
adverse, a croșeta – a dribla în zig -zag, păianjen – locul de îmbinare a stâlpului cu bara transversală
a unei porți de fotbal, urechi – minge strecurată printre picioarele adversarilor.

 Criteriul vărstei
Argoul, în funcție de vărstă s -a remarcat ca fiind foarte folosit, acest lucru datorându -se,cel
mai probabil, imaginației și inteligenței adolescenților. În lucrarea despre lexicul argotic, Rodica
Zafiu (2010:17) referindu -se la acest tip de limbaj, afirmă: „limbajul juvenil se înnoiește foarte
repede, înregistrând termeni referitori la unele medii speciale (școală, facultate, armată) și la unele
preocupări legate de vârstă (muzică, sport, videojocuri), recurgând la repere culturale și împrumută
masiv elemente din limbile străine, mai ales limba engleză”.
Daniela Eugenia Vodiță (2012: 65) realizează o serie de cuvinte argotice din mediul școlar:
a) activități școlare: a aminti la test – a copia, asasinul din umbră – liderul clasei, borș-
sânge, care este id -ul tău? – care este numele tău?, celulă – clasă, a trage de șireturi – a
lua la mișto pe cineva,
b) trăsături morale: ceas- frumos, ciment – extraordinar,
c) relații de socializare și intimitate – a băga lupul în pădure – a întreține relații sexuale, a
da lovitura – a agăța o fată, a da o paletă – a iubi, a da spargere – a face sex, borțoasă –
însărcinată, cârlig – penis, maioneză, cremă, muștar – spermă, portbagaj – fese, puicuțe,
pipilici – gagici,
d) preocupări adolescentine: a fac e rost de caș – a face rost de bani, a rupe fâșul – a da
buzna peste cineva, agitat – beat.

3.3 Forme argotice împrumutate

O mare parte din împrumuturile argoului românesc sunt de origine țigănească. Am alcătuit
o listă de cuvinte argotice provenite din țigănească pe baza unor liste din DAEF, TTLI și din
lucrarea lui A. Juilland (1952: 157 -179).

29
Cuvinte de origine țiganească Sensul în română
baftă noroc
băftos norocos
a se face de baftă a fi ridicol
barosan25 persoană instărită
benga26 diavol
du-te-n benga du-te la dracu
borât urât
borâtură vomă
bulan picior
bulangioaică femeie de joasă speță
a bunghi27 a vedea
canci nimic
a cardi28 a bate
cioroi țigan
cior furăcios
ginitor complice sau martor
a hali a mânca
lovele bani
a mierli a muri
muian29 gură
a pili a bea alcool
a șuti30 a fura
târșală teamă

25 Cuvântul barosan a reușit să pătrundă în uzul colocvial. Provine din țigănescul, baro, cu sensul de „mare”. Se
folosește și forma de feminin, barosancă.
26 Termenul benga provine din cuvântul țigănesc, beng, care înseamnă drac. Observăm că și în limba română și -a
păstrat același înțeles. Cu ajutorul acestui cuvânt se formează mai multe e xpresii: l-a luat benga (l-a luat dracul), a
da benga în cineva (a înnebuni), a avea bengă în el (a avea pe dracu în el).
27 Verbul a bunghi prezintă și variantele fonetice banghi și bonghi, niciunul dintre acești termeni nu se regăsesc în
DEX, deși se pare că sunt foarte folosiți.
28 Verbul a cardi prezintă mai multe sensuri, printre care „a fura”, „a bate”, „a da”, „a vorbi”. Explicația numărului
mare de sensuri o prezintă Rodica Zafiu (2010: 137): „în cuvântul argotic s -au suprapus două etimoane: verbul
keraw „a face” – al cărui sens este oricum foarte general și apt de multiple combinații, locuțiuni și expresii – și verbul
kharaw „a pronunța, a rosti, a chema”.
29 Sensul principal al acestui cuvânt este „gură”, însă prin metonimie a ajuns să fie folosit și cu sensul de „față”.
Ulterior, cuvântul s -a încărcat cu semnificație sexuală în expresia a da muie (cuiva) – „a practica sexul oral”.
30 „Verbul a șuti, cu sensul de „a fura”, a fost atestat în anii ’30: la Pașca 1934, Cota 1936, Graur 1936, Armeanu
1937. E folosit și astăzi în limbajul familiar -argotic […] Și derivatele sale sunt cunoscute, chiar dacă nu au circulație
foarte mare: șuteală „furt” și șutitor „hoț”” Zafiu (2010:323).

30
șlengher batistă
solovast furt din buzunare
șinimos tâlhărie cu lovituri de cuțit
hohaiseală escrocherie
hândeali pușcărie

Argoul românesc a fost puternic influențat de pătrunderea neologismelor în limba română.
O mare parte dintre acestea provin din limba franceză dar și din italiană , germană sau engleză.

Neologisme argotice din franceză Sensul
a opera a fura
a aranja, a lichida a omorî
a regula (pe cineva) a-i face rău cuiva
domnișoară foame
fațadă față
bufet stomac
trotinete pantofi
a râmâne praf a rămâne uimit
pension închisoare
ștampilă tatuaj
aviator hoț
banană decorație
directă lovitură
bec cap

Neologisme argotice din germană Sensul
ștrase bulevard
caput distrus
halt oprire
Numaru’ ainț foarte bun (numarul unu)

31
Neologisme argotice de origine italiană Sensul
centa, centenar o sută de lei
șustă aranjament, întâlnire
bambina fetișcană
giorno de calitate superioară
fidanță amantă, iubită
flaut gură

Neologisme argotice de origine engleză Sensul
a faulta a lovi
blugi blue jeans
jambirboc haină veche, proastă
ofsaid greșeală
radar poliție

Cuvintele împurumutate din alte limbi trec printre niște transformări de sens, suferind mici
modificări datorate mentaltății vorbitorului și datorită faptului că involutar, orice cuvânt
împrumutat trece prin particularitățile limbii care îl preia și as tfel, în unele cazuri apar anumite
modifi cări fonetice sau morfologice față de cuvântul inițial.

3.4. Modalități de argotizare

În cazul argoului, derivarea reprezintă cel mai complex și cuprinzător procedeu de formare
a cuvintelor31.
 Derivarea cu sufixe – „sufixul argotic este frec vent un sufix de împrumut finală rar a
cuvântului , pe care argoul le generalizează. Prin adăugarea sufixului nou la forma primă, obișnuită,
a cuvântului, se obține un nou cuvânt autonom, expresiv sau secret”. (Got 2006:90). Prin
intermediul sufixelor argotice, se evidențiează calitatea termenilor.

31 ”Sunt utilizate în argou sufixele și prefixele limbii comune. Dacă sufixele împrumutate alterează forma cuvintelor
fără a le schimba sensul, sufixele proprii schimbă forma și sensul cuvintelor. Se constată o predilecție a argoului de
a întari, de a sublinia unele sufixe exi stente în limba comună. Se consideră însă că argoul îsi creează, în același
timp, prefixe și sufixe proprii, prin fenomenul de generalizare analogică, uneori fiind împrumutate din limbi străine,
cu sensul schimbat față de echivalentul străin.” (Miorița Bac iu Got 2006: 89 -90 apud. Cf. Dauzat 1912: 136).

32
Diminutive obținute cu sufixe Sensul cuvântului
frumuș ică iubită
boboc el tânăr
țățică femeie de condiție modestă
periuță lingușitor
scăun el nota patru
bobiță corigență

În ceea ce privește sufixele augmentative, de regulă, acestea oferă termenului o nuanță
peiorativă sau depreciativă. Iată câteva exemple de termeni argotici obținuți prin sufixare
augmentativă:

Termeni argotici obținuți prin sufixare
augmentativă Senul cuvântului
cartoaf ă32 casnică
babet ă femeie vârstnică
iepur oi elev de liceu
baros an țigan
gagicăr os iubăreț
bulăn os persoană cu picioare groase

 Dervivarea cu prefixe – limbajul argotic utilizează în mo d excesiv prefixele pentru
formarea de noi termeni, acest lucru datorându -se din dorința vorbitorului de a accentua informația
transmisă. În tabelul următor, vom găsi o serie de prefixe și cuvintele care sunt formare cu ajutorul
acestora.

Termeni argotici obținuți prin derivare cu
prefix Sensul cuvântuli
extra fin foarte frumos
extra urgent imediat
super bombă știre extraordinară
super față persoană simpatică
ultra șic foarte modern

32 Pe lângă sensul de casnică, în paradigma culinară depreciativă, are și sensul de „prostituată”.

33
ultra fraier exagerat de naiv
arhidobitoc exagerat de prost
arhipungaș foarte viclean
antiderapant băutură care încălzește
catastrofă care nu știe nimic
prefață aperitiv
supra monta a influența în sens negativ
supra aranja a face mare rău cuiva

 Compunerea reprezintă, în argou, un procedeu puțin productiv. „Compunerea argotică este
considerată un simplu calc, o parodie, un joc de cuvinte, secvență descriptivă ce substituie un
termen folosit curent și se explică prin intenții ironice, umoristice, parodice.” (Baciu Got:
2006)

Termeni argotici obținuți prin compunere Sensul
casă fără geamuri închisoare
sud-african țigan
fraier cu cioc mare prost
fâș-fâș bani
bube -dulci nervi
sare-garduri bărbat afemeiat
albă-ca-zăpada heroină
alconaut consumator de băuturi alcoolice
blondă -brunetă mătură
ciuri -buri nimic
ADN cod pin
CNP cod pentru telefon

 Conversiunea – prin schimbarea valorii gramaticale, termenii argotici pot căpăta un sens total
diferit față de termenul inițial. O cercetare pe această temă găsim în lucrarea Argoul românesc
(2006), de unde am preluat câteva din situațiile propuse de autoarea studiului:
a) adjectivul primește valoare de verb : verde!= pleacă de aici,
b) interjecția primește valoare verbală: cucu!= a minți,

34
c) interjecția primește valoare adverbială: of= gratis ( a da pe of= a da pe
gratis),
d) interjecția devine substantiv: țac ( a ajunge la țac= a aju nge la momentul
oportun),
e) numeralul primește valoare adjectivală: treisprezece -paisprezece=
emoționant,
f) adjectivul însoțit de substantiv primește valoare adverbială: bun zar!=
foarte bine,

3.5. Aspectele expresive ale argoului românesc

La nivelul enunțului, expresivitatea reprezintă caracteristica acestuia de a avea un conț inut
afectiv. În ceea ce prive ște expre sivitatea argoului, în studiile de specialitate s-au manifestat două
puncte de vedere diferite.
Primul punct de vedere susține i deea conform căreia termenii argotici devin expresivi doar
în momentul în care devin familiari, nemaifăcând parte din sfera argotizanților. O parte dintre
lingviștii care susțin această teorie este și Elena Slave (1959) care afirmă : „Pentru cei care
întrebuințează argoul e important în primul rând ca termenii folosiți de ei să aibă un caracter secret,
nu să fie expresivi. Acești termeni capătă expresivitate numai când sunt folosiți de vorbitori în
afara grupului care i -a creat.”
Al doilea punct de vedere, cel care este susținut de majoritatea cercetătorilor în domeniu
consideră argoul ca fiind dominat de afectivitate și fantezie: „Vocabularul argotizanților este
emanația unor stări sufletești dominate de afect și fantezie. De aceea, caracteristica lui prin cipală
o constituie o mare forță expresivă: admirația, revolta, ironia, tendința dezinteresată către glumă
și jocuri de cuvinte, nevoia de a concretiza și plasticiza ideile abstracte, toate acestea își găsesc
expresia într -o serie de creații lexicale foart e asemănătoare cu producțiile lingvistice ale poeților.”
(Iorgu Iordan:1947).
Intonația33 reprezintă un procedeu de expresie , mărind sau micșorând intensitatea
sentimentului transmis de termenul argotic.
În diversele construcții exclamative, dar chiar și interogative care sunt folosite în argou,
intonația este cea care amplifică emoția sau marchează intenția ironică.

33 „Variație de înălțime a tonului în rostirea unui enunț. Are o funcție distinctivă (cf. Pleacă acasă – aserți une, Pleacă
acasă? – întrebare, Pleacă acasă! – ordin” DȘAL (2005)

35
Accentul 34 are o funcție contrastivă și contribuie la particularizarea termenului respectiv,
prin raportare la celelalte cuvinte din enunț. A ccentul semnificativ expresiv este utilizat în argou
ca o intenție de comunicare, sugerând un contrast în structura enunțurilor.
Sonoritatea35 este o caracteristică a argoului ce îi oferă originalitate. „Unele grupuri de
sunete favorizează o impresie de sen s, o reprezentare sensibilă a termenului argotic. Putem vorbi
aici chiar de o estetică a sunetelor, cu rol în evaluarea termenilor argotici.” Miorița Baciu
(2006:121).
Topica36 realizează un rol însemnat în conturarea cuvintelor argotice. Ca orice cuvânt,
termenul argotic își schimbă valoarea în funcție de locul pe care îl ocupă în frază, de exemplu
atunci când este adjectiv și precedă substantivul, termenul argotic prezintă o valoare afectivă mai
puternică, mișto37 gagică.

3.6. Figuri de stil în argou

Metafora reprezintă un procedeu semantic de îmbogățire a argoului ca limbaj esențial,
individualizat printr -o mare capacitate creatoare, fiind bazată pe o redimensionare semică a
trăsăturilor distinctive ale obiectului comunicării. Din punct de vedere structural, metafora
urmează modelului binar al semnului lingvistic al lui Ferdinand de Saussure angajând asocierea
dintre un metaforizant și un metaforizat, ca în structura s-au umflat biscuiții/ păsatul în el . Cu cât
distanța semanti că dintre termenul substituit și substituent este mai mare, cu atât crește caracterul
criptic al mesajului.
Argotizarea sensului de moarte se realizează prin structuri metaforice care solicită
imaginația, perspicacitatea și transformă tristețea în bună dis poziție, prin aparența de urare veselă
și optimistă pe care o au combinațiile de termeni și prin efectul lor de surpriză:
– căra-ți-aș steagul!,
– să nu -ți mai văd nasul dintre flori!,
– lăuda -te-ar popa în fața casei!,
– vedea -te-aș cu pantofi noi și vată -n nas!,

34 „Pronunțare mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr -un cuvânt sau a unui cuvânt dintr -un grup
sintactic. DEAL (2005)
35 „Trăsătură a sunetelor, determinată, sub aspect articu latoriu, de vibrația regulată a coardelor vocale. DȘAL
(2005)
36 Așezare a componentelor unei propoziții / fraza unele în raport cu altele (a subiectului în raport cu predicatul, a
determinanților în raport cu nucleul de grup, dar și a determinanților între ei.” ( DȘAL 2005)
37 Mișto este unul dintre cele mai vechi cuvinte argotice românești, fiind și foarte răspândit. Are mai multe sensuri,
trecând de la „bine” la „frumos”. Provine din limba țigănească și este regăsit și în argoul limbii franceze cu forma
mitchto și chiar misto.

36
– să-ți faci casă cu ușă în tavan ,
Pentru caracterizarea persoanelor, se recurge la structuri mai ample, de felul:
– zici că e 14 din cărți,
– bou cu țâțe ,
– de la pui și antricoate a ajuns la găini moarte( slab),
– ești copac?,
– ai țărână -n buletin?,
– a avea scame -n sânge,
– ești brocoli la cap,
– să nu -i spui bancuri38 vinerea, că râde abia lunea,
– ești omul care nu înnebunește niciodată, pentru că n -ai creier,
– zici că a căzut din cerul cu îngeri,
Unele metafore argotizante provin din titlur i de opere sau creații muzicale ori din nume
proprii:
– craii de curtea veche ( haimanale),
– crimă și pedeapsă ( extraordinar),
– lup moralist ( demagog),
– Sanie cu zurgălă i( lanțuri cu bilă cu care este legat un deținut),
– cel mai iubit dintre pământeni ( utilizat, ce l mai adesea, cu valoare ironică, pentru a desemna
o persoană ghinionistă),
– împărat și proletar ( persoane cu niveluri economice diferite),
– adio, arme! ( pentru un final nefericit),
– Fecioara Maria ( pentru inocenți),
– Spânul ( pentru șmecheri39),
– Nică ( pentru leneși la învățătură),
– domnul Goe ( pentru needucați),

Metafora argotică grăbește procesul de înnoire a limbajului, fiind influențat și de altți factori
precum cei sociali. „Funcția expresivă și estetică a metaforei argotice decurge semantic din
conținutul afectiv al termenilor. Într -o măsură definitorie, metafora este cea care dă argoului tente
de limbaj energic, voluntar, pen etrant și incisiv” (Miorița Got 2009:149).
Comparația este o modalitate eficientă de extindere a structurilor argotice. Efectul de
surpriză se bazează pe faptul că între termenii care se compară se instituie, de regulă, un profund
caracter antitetic:

39 Observăm că termenul șmecher nu este considerat ca și cuvânt argotic deși la prima vedere cei mai mulți dintre
noi așa l -ar fi considerat, poate datorită faptului că deși inițial era considerat un cuvânt argotic, în timp a reușit s ă
pătrundă în limbajul familiar. Analizând amănunțit acest cuvânt, Rodica Zafiu (2001:208) face următoarele
precizări: „Pentru șmecher, dicționarele noastre trimit la germ. Schmecker, deși schimbarea semantică (de la sensul
„persoană cu gust rafinat”, cf. DEX) nu e nici atestată și nici prea credibilă. Pe de altă parte, în textele literare
moldovenești din secolul trecut apare cuvântul teșmecherie: pe care DLR îl explică printr -o contaminare cu
șmecherie, deși lucrurile nu sunt deloc clare.”

37
– tare ca osul de meduză,
– te uiți ca râma la sudură,
– privire de căprioară -n faruri,
– ești urât cu viteză,
– se uită ca broasca -n țeavă,
– te uiți ca broasca la barieră,
– te uiți la stele ca la avioane,
– râzi ca broasca la inundații,
– mai prost decât prevede legea,
– ești gata ca bateria,
– te agiți ca spray -ul,
– te repezi ca surdu -n tobă,
– e limpede ca mustul.

O altă figură de stil din structura argoului este metonimia, prin care un nume de obiect este
înlocuit cu altul, în baza unei relații de continuitate logică existentă între acestea:
– dungat( pușcăriaș),
– iarbă ( marijuana, hașiș),
– verdeață ( dolar),
– ochiul și timpanul ( SRI),
– a scoate cuiva plombele ( a bate pe cineva peste gură),
– plic( mită),
– amendă ( invitație la nuntă sau nota de plată/ factură),
– premiu ( amendă),
– a face o talpă ( a se plimba),
– aurolac ( copil vagabond care se droghează).

Rodica Zafiu (2010: 58) sub liniază că „inovațiile produse prin metonime pot deveni obscure
odată cu ieșirea din circulație a obiectului de la care s -a produs transferul. Unele mistere
etimologice pot fi dezlegate prin descrierea informațiilor contextuale ale unor detalii de viață
cotidiană din trecut.”

Prin sinecdocă, se înlocuiește în argou un nume cu altul pe baza unui raport cantitativ între
cuvinte:
– trăgaci ( armă de foc),
– a pune geana pe ceva ( a observa cu atenție obiectivul unei acțiuni viitoare),
– mă doare la bascheți/ bașch eți/ la bască ( mi-e indiferent).
Asociațiile insolite de termeni sunt, de asemenea, bazine argotice:
– ești prost sau n -ai țigări?
– ce ai, ai mâncat de pe jos?,
– las-o-n fasole!,
– are o finalitate de vomă înfierbântată,
– vrăjeli de Buftea,
– vând mir anti DNA,
– prim -prostul de serviciu,

38
– după ce că ești Ion, mai ești și Gheorghe,
– ce tot vomiți cărăbuși,
– hai să lezbim,
– du-te și te spânzură cu prezervativul!.

Inserția elementelor din informatică, de felul: hai, eject!, reject!, next!, dă ingnore, dă pe
mute, mi -am downloadat sufletul, ai creierul pe mute , a celor tehnice plasate în contexte domestice,
pentru peiorativizare: când o să zboare porcul, razant cu solul, cu viteză supersonică diversifică
argourile actuale și sunt un argument pen tru capacitatea lor de a deveni termeni vedetă.
Din punct de vedere stilistic, analiza efectelor argoului oferă date despre caracterul lui
proprioceptiv, acesta reprezentând o radiografie socială, realizată într -un registru ermetic. Însă, din
viața argoul ui, știm că multe din construcțiile exemplificate vor rămâne simple platitudini sau vor
dispărea, puține având șansa de a se permanentiza .

39
4.ARGOUL ȘI LOCUȚIUNILE VERBALE

Limba română este caracterizată de o frazeologie foarte bogată, combinațiile de cuvinte
redau alte sensuri față de cuvintele suport care intră în componența expresiilor și locuțiunilor, de
cele mai multe ori, sensuri destul de complexe. În ceea ce privește argoul românesc, acesta conține
foarte multe locuțiuni care se formează cu verbele de bază a da, a face, a băga, a trage, a lua.
Rodica Zafiu (2010: 74 -75) prezintă următoarele exmple de locuțiuni formate cu verbul a
da:
 a da buzunar – a înjunghia,
 a da chix- a rata,
 a da clasă – a depăși,
 a da colțul – a muri,
 a da sas40- a înșela, a dispărea
 a da cu jula/ cu mangla41/- a fura,
 a da cu roiu’ – a pleca,
 a da pe gură – a spune,
 a da în gât – a denunța,
 a da la stânga – a fura,
 a se da rotund – a fi încrezut,
 a o da pe ulei – a se îmbăta,

4.1. Argotisme verbale

Clasa argotismelor verbale cuprinde un număr foarte mare de termeni, mai ales în argoul de
penitenciar, am alcătuit o listă42 care cuprinde câteva exemple cu astfel de verbe:

Verb argotic Sensul
a accelera a acționa
a ajusta a bate
a antrena a însela
a apreta a bate
a balota a mânca
a brodi a găti
a cânta a însela

40 Există și forma de imperativ afirmativ Dă cu sas!, care poate fi percepută printr -o formă comică de tipul „fă -te că
pleci”.
41 Locuțiunea a da cu mangla este formată pe un solid tipar argotic, din verbul de bază a da și substantivul plin
semantic mangla – „actul de a furt”.
42 Majoritatea termenilor au fost preluați din studiul despre argou al doamnei Vodiță Eugenia (2012)

40
a duce a viola
a freca a face dragoste
a nenoroci a se căsători
a răsări a veni
a șifona a pârî
a snopi a bate
a ștefăni a fugi
a tampona a lupta
a tăbăci a pune la cale
a tuli a fugi
a țese a plănui
a vomita a vorbi
a vinde a expedia pe cineva din cameră
a umfla a lăuda

4.2.Expresii și locuțiuni verbale în conversația școlarilor

În cercetarea lingvistică românească există puține studii despre argoul școlarilor.
Configurația socio -lingvistică a argoului școlarilor este influențată, în primul rând de vârsta43
vorbitorului, dar și de sex, anturaj sau mediul social.
Expresiile și locuțiunile verbale sunt menite să scoată în evidență valorile expresive de
următoarele feluri:
a) Afective: a-i fi târșă (a-i fi teamă / a -i fi lene), a fi plin de impresii (a-și da aere), a
fi la furat (a fi nepregătit),
b) Uimire: a-i cădea fața, a da pe spate, a -i cădea ochii în gură,
c) Eschivare: a se da la fund, a se da lovit,
d) Indiferență: a-și băga picioarele, a -l durea în paișpe/ în bigă/ la cinci metri în față,
e) Indispoziție: a dormi în cap,

43 „Relația dintre limbă și vârsta vorbitorilor a fost de nenumărate ori remarcată nu numai în anchetele
sociolingvistice, ci și în cele di alectale. Limbajul tinerilor se distinge de cel al bătrânilor prin folosirea unor elemente
de argou (gagiu, mișto, nasol), prin unele forme de salut (ceau!, hai!), dar și prin multe cuvinte mai nou intrate în
limbă din limbile de circulație, din domeniile lor preferate (muzică, teatru, sport, cinema) sau terminologia noilor
profesiuni (cibernetica, teoria informației)” (Frâncu 1997: 157).

41
f) Frică: a avea morcov, a sta cu morcovul,
g) Nervozitate: a călca pe nervi, a -i pune pata/ hașul,
h) Caracteriz ează comportamentele celor din jur: a bea apa de la câine / de la rațe (a
se comporta anormal), a se sparge/ a se rupe în figuri, a -și da talente, a se băga în
seamă (a ieși în evidență în mod inutil), a da covrigu (a părăsi), a freca manganul
(a sta degeab a), a pune botul (a crede), a se băga pe fir, a -și face lipeala (a se
împrieteni)
O altă caracteristică importantă este reprezentată de existența unui număr însemnat de
verbe și construcții verbale însoțite de pronumele cu valoare neutrală o44, care realizează un sens
aspectual:
 a o arde45 – a face ceva, a întreține relații sexuale,
 a o beli – a fi în încurcătură,
 a o buli – a intra în încurcătură,
 a o frige – a se bate,
 a o îmbulina – a intra în încurcătură,
 a o lua în mână – a rămâne de căruță,
 a o lua pe ulei – a bate câmpii,
 a o pune – a se bate, a întreține o relație sexuală, a face ,

Alte locuțiuni46 și expresii folosite în argoul școlarlior:
 să-mi trag palme – a fi uimit,
 a face de comandă – a bate,
 a se face de comandă – a se îmbăta,
 a sparge – a-și da aere ,

44 „O ar putea să pară un accident istoric: rezultatul întâmplător al înlocuirii unui substantiv dintr -o locuțiune sau
dintr-o expresie prin pronumele corespunzător. În unele cazuri forma inițială e chiar ușor de reconstituit:
locușiunea a o da în bară, provine din limbajul sportiv, iar pronumele substituie cu siguranță substantivul mingea.
Rodica Zafiu (2001:236).
45 Expresi a poate însemna și a bate, a lovi, atunci când apare complementul direct persoană, arde -l sau utilizat la
fotma exclamativă, arde!, desemnează o stare de pericol.
46 Observăm în aceste exemple forma de reflexiv din structura predicatului care marchează dime nsiunea subiectivă
a actului de comunicare.

42
Există o serie de structuri47 imperative folosite de elevi care redau neîncrederea în
interlocutorul lor, în ti mpul unei discuții, aceste enunț uri sintactice prezintă o mare încărcătură
afectivă:
 Caută -mă pe -afară!
 Cântă la altă masă!
 Du-te că ești varză!
 Dă-ți foc!
 Dispari (vis urât)!
 Du-te și te -mpușcă!
 Du-te-n spuma laptelui!
 Du-te-n pana / pușca mea!
 Fă pași!
 Mai dă -o-n spanac!
 Mai taie !
 Plimbă ursul!
 Schimbă placa!
 Scutește -mă!
Prin studierea mediului școlăresc se poate observa o diversitate sociolingvistică. Tinerii
sunt deschiși întotdeauna către nou, către inovativ, își doresc să își depășească limitele și astfel
ajung sa ia contact cu diferite persoane dar și cu situații dive rse. Toate acestea îl ajută pe individ
să se cunoască și să poată să realizeze singur cărui mediu socio -cultural aparține: „Întrebuințarea
termenilor arg otici îi dă adolescentului, în general, conștiința unei stări de libertate a spiritului,
înscriindu -se în refuzul mai amplu al oricărei convenții: în îmbrăcăminte, comportament, atitudini,
gândire, vorbire, îi accentuează sentimentul de individualitate, de personalitate, prin afirmarea unei
calități foarte dorite acum a fi spiritual, îi satisface aceste asp irații prin polarizarea atenției asupra
lui” (Irimia, 1999: 122 -123).

47 „Aceste enunțuri pot fi considerate mărci stilistice ale conversației tinerilor întrucât sunt folosite frecvent de
elevi și studenți. În complementaritate cu elementele suprasegmentale, intonația și accentul, a ceste forme
lingvistice au maximum de expresivitate.” Milică (2009: 136).

43
4.3.Expresii și locuțiuni verbale argotice folosite pe internet

Odată cu dezvoltarea tehnologiei, s -a ajuns la utilizarea internetului48 de o mare parte a
populației României. Astfel, datorită numarului mare de utilizatori s -a format o importantă
comunitate online, existând numeroase forumuri sau grupuri de pe rețelele de socializare, unde
internauții comunică între ei. Din acest motiv, s -a ajuns la utilizarea unor termeni argo tici, folosiți
de către utilizatorii de internet.
„În perioada actuală, cea mai importantă valorificare contextuală a valențelor expresive
argotice se manifestă în interacțiunile verbale dintre utilizatorii de internet. Dominante de
principiul economiei în limbă, schimburile de replici dintre internauți se constituie într -o varietate
hibridă, rezultată din întrepătrunderea oralității cu scrierea” (Milică Ioan, 2009: 165).
Vom prezenta o serie de expresii și locuțiuni folosite pe internet:
a) a muri: acest verb este utilizat frecvent la forma de conjunctiv, timp prezent, să
mor. Se folosește pentru a întări un adevăr sau pentru a exprima un jurămant: Să
mor eu că nu te mint! Se utilizează de asemenea alături de substantive care
denumesc grade de rudenie: Să moar ă mama , pe el l -am văzut acolo ! Un alt
exemplu care merită amintit este expresia Să moară Jean . Aceasta se folosește
pentru a exprima o uimire: – Ce-ai făcut acolo? Să moară Jean dacă înteleg ceva.
b) a-și băga: Să -mi bag picioarel e în cursurile lui, că nu înțeleg nimic din ce scrie
acolo ! – eufemistic, a renunța.
c) a-și bate: Am mâncat un tort aseară, să -ți bați copiii. – intensifică ideea enunțului.
d) a da: a fi uimit: Cât m -am distrat aseară la concert, să -mi dau palme.
e) a-i da pe cursă: a pleca, a continua de plasarea: Hai mă agariciule49, dă-i pe cursă,
nu mai sta pe aici!
f) a-i da spicul pe nas: a fi necivilizat : Nu vezi bă că -i iese spicul pe nas, cum a
aterizat în București.
g) a-și trage: Să -mi trag nervii, păcat că am pierdut! – exprimă o stare de oftică.
h) a băga în ceață: După tot ce mi -a povestit, m -a băgat de tot în ceață. – exprimă o
incertitudine, se folosește atunci când nu se cunosc detaliile unei întâmplări

48 „Potrivit rezultatelor anchetei privind accesul populației la tehnologia informațiilor și cuminicațiilor în gospodării,
în anul 2017, mai mult de două din trei gospodării din Româ nia (68,6 %) au acces la rețeaua de internet de acasă.
Față de anul 2016, ponderea a crescut cu 3,6 puncte procentuale”, declară Institutul Naționa de Statistică,
http://www.insse.ro/cms/site //s/default/files/com_presa/com_pdf/tic_r2017.pdf .
49 Agarici este un termen argotic format cu sufixul de origine slavă, -ici, utilizat cu sens depreciativ. Este sinonim cu
termenii păcălici, măscărici, licurici, bambilici.ala

44
i) a da ceață: Frate, aș fi vrut să -i văd fața când i -am dat ceață la BMW cu Dacia
mea. – semnifică a lăsa în urmă, exprimă o stare de rușine, de umilință.
j) a da pe spate: M -ai dat pe spate cu vestea asta. – se folosește pentru a sugera o
stare de uimire.
Sunt folosite cu precădere pe internet, formele de imperativ ale unor verbe și expresii
verbale, mai ales în situațiile în care apare un sentiment de neîncredere între emițător și receptor:
 fugi cu cercul! – Fugi mă de aici cu cercul, că e ultima oară când te ascult.
 plimbă ursul! – Du-te bă și plimbă ursul că habar n -ai ce -i aia muzică.
 cântă la altă masă! – Cântă la altă masă că minți prea mult!
 las-o că măcăne! – Si vrei să te cred?! Las -o că măcăne!

Verbele suport care permit realizarea celor mai multe locuțiuni și expresii argotice sunt a
da, a se duce în combinație cu determinanți nominali eufemistici:
 dă-te-n pana mea!,
 du-te-n pana mea!,
 du-te-n pușca mea!,
 du-te-n puii mei!,
 dă-te-n spirt!,
 dă-te-n kilu’ meu!,
 dă-te-n spanac!,
 dă-te-n spume!,

Amintim acum o serie de enunțuri prin care se exprimă neîncrederea sau o stare de
negativitate a persoanei în cauză:
 lasă-mă,
 scutește -mă,
 slăbește -mă,
 fă pași,
 ia viteză,
 marș că ești varză,
 băga -mi-aș,
 mânca -ți-aș,

45
„Ocazional, tendința spre o exprimare insolită motivează apariția unor enunțuri argotice
exclamative a căror expresivitate se dezvoltă pe baza interdependeței dintre subiect și predicat ( să-
mi moară neuronul!), a dependeței complementului direct față de verbul regent ( să-mi trag
nervul!) ori prin dezvoltări sintagmatice cu sens umoristic ( să-ți bați copiii cu basca!), autoironie
(să moa ră mandea50!) sau eufemistic ( să-mi bag picioarele!).” Milică (2009: 215).
Frazeologismele verbale din comunicarea argotică a tinerilor sun t foarte expresive, deși în
limba română, această ramură a analizei stilistice nu este un domeniu pe cât ar trebui de explorat.
Cel mai mare număr a acestor unități preifrastice au la bază un verb51 cu care se formează mai
multe expresii și locuțiuni:
a) a avea: a avea boală (pe cineva), a avea bulan, a avea morcov, a avea sânge, a nu
avea nicio treabă,
b) a băga: a băga vastul, a băga ochiul (radarul), a se băga în seamă, a -și băga
picioarele, a -și băga unghia -n gât,
c) a da: a da în bengăneală, a da la boboci, a da cu brandul, a da clasă, a da ceață, a
da colțul, a da o dumă52, a da cu flit53, a da o gaură, a da o gheară, a da în gâ t, a
da cu jula, a da lecții, a se da lovit, a da papucii, a da la rațe, a se da în softuri, a
da pe spate, a da țeapă54,
d) a cădea: a-i cădea fața, a cădea pe spate, a -i cădea plombele,
e) a face: a face blatul55, a face la buzunar, a face de comandă, a face fig uri, a face
lipeala, a se face leu, a se face în sânge,
f) a lua: a o lua pe arătură, a o lua pe coajă , a o lua în freză, a o lua în gură, a o lua
în goarnă, a lua la împins vagoane, a lua la mișto , a lua țeapă,
g) a sta: a sta geană, a sta la vrăjeală, a sta pe tușă.
h) a merge: a merge închis, a merge la două capete,
i) a pune: a pune botul, a i se pune pata,

50 Substantivul mandea provine din limba țigănească, mande și este echivalentul pronumelui personal, persoana I,
numărul singular, eu.
51 „După cum se observă, cea mai mare parte a constituenților verbali se încadrează în clasa verbelor de acțiune ( a
băga, a da, a cădea, a face, a lua, a merge, a pune, a rupe, a tr age) și impun frazeologismelor o trăsătură semică
dominantă [+dinamism] ” Milică (2009:238).
52 Termenul provine din țigănescul, duma „vorbă”. În prezent, termenul este folosit mai ales în limbajul tinerilor,
dar cu sensul de „glumă”.
53 Explicația din DEX pe ntru cuvântul flit este „insecticid folosit contra muștelor, țânțarilor, puricilor”, iar sensul
expresiei a da cu flit este „a alunga”. „Toate semnificațiile contextuale se explică ușor prin metafora inițială: actul
de a pulveriza un insecticid pentru a al unga insectele supărătoare este invocat în mod figurat pentru a descrie acte
și atitudini negative față de alte persoane” (Zafiu 2010: 185).
54 Termenul țeapă face parte din categoria cuvintelor argotice care au pătruns în limbajul familiar. Din familia
lexicală a cuvântului mai fac parte și subtantivele țepar sau țepuitor desemnând persoana care face acțiunea de a
înșela.
55 Cuvântul blat, deși considerat de mulți ca aparținând limbajului standard, intră în componența câtorva
constrcucții argotice: a merge p e blat, a fi pe blat (cu cineva) dar stă si la baza derivatelor blatist și a blătui.

46
j) a rămâne: a rămâne mască, a rămâne interzis, a rămâne tablou,
k) a rupe: a i se rupe filmul, a rupe gura târgului,
l) a trage: a trage hapcă/ clapă.

O altă clasificare a acestor expresii și locuțiuni se poate realiza din punct de vedere
semantic, în funcție de stările afective ale vorbitorului:
 iritare sau supărare: a avea boală, a -și băga unghia -n gât, a călca pe coadă, a i se
pune pata, a freca la icre, a s e lua în gură (cu cineva), a lua la împins vagoane, a –
i sări capacele, a umple de spume,
 uimirea: a-i cădea fața, a cădea pe spate, a -i cădea plombele, a da pe spate, a -i
pica fața, a rămâne mască, a rămâne interzis, a rămâne tablou, a -și trage palme,
 admi rația: a avea bulan, a da clasă, a da ceață, a da lecții, a lua fața (cuiva), a rupe
gura târgului,
 disprețul: a nu avea nicio treabă, a se băga în seamă, a fi la furat, a fi mic copil, a
se încălța cu fesu’, a lua de fraier.
 persiflarea naivității: a o lu a rara, a da în bengăneală, a pune botul, a face
caterincă56 (de cineva), a face mișto (de cineva), a se face de comandă, a o lua în
freză/ gură,
 neîncredera și nepăsarea: a-și băga banii, a -l durea în paișpe, plimbă ursul!, du -te
și te-mpușcă!, du -te-n spu ma laptelui!, mai dă -o-n spanac!,
 violența: a da cu brandul, a face în sânge, a o lua în freză, a o lua pe coajă,
 lașitate: a se da la fund,
 lene: a plimba apa,

Pentru o analiză corectă a expresivității frazeologismelor verbale trebuie să luăm în calcul
contextul în care sunt folosite aceste enunțuri57.

56 Expresia înseamnă „a ironiza, a lua în râs”. Independent de această sintagmă, cuvântul are ca înțeles „ironie”,
„neluare în serios”
57 „Semnificația acestor constrcucții idiomatice se dezvoltă, în planul formei, prin relațiile dintre frazeologisme și
alți constituenți sintactici, pe de o parte, și prin dinamica fenomenelor sintactice specifice comunicării orale, pe de
altă parte.” Milică(2009: 241).

47

4.4. Locuțiuni verbale și expresii argotice din mediul infractorilor

Comunicarea între infractori se face mai mult pe cale orală atât din cauza faptului că
majoritatea dintre ei sunt analfabeți, dar și pentru că sunt mai siguri că astfel mesajul lor nu ajunge
și la terțe persoane, mai ales în cazul pușcăriașilor. Din aceste motive, limbajul argotic este foarte
dezvoltat în acest mediu și este într -o continuă expansiune. Iată o parte din frazeologismele
utilizate de infractori după criteriile realizate în studiul despre argou al Danielei Vodiță (2012):
 puniție și abatere de la regulament: a administra o corecție – a bate pe cineva, a
ascunde mortul – a îngropa obiectul fur at, a avea grijă de mort – a schimba locul
obiectului ascuns, a băga la înaintare – a acuza pe cineva, a da ca -n bărbat – a lovi
foarte tare, a da drumul la bă – a se tăia, a da un capac – a da o palmă, a fi rău la
ciutare – a ancheta garda, a lăsa fără ar curi – a ucide, a pune pătura în cap – a bate
public pe cineva, a veni furtuna – a veni percheziția,
 nevoi și stări fiziologice: a băga sub nas – a mânca, a rumega ceva – a mânca puțin,
a fi molodovean – a mânca mult, a mânca doctorii – a se îmbolnăvi, a se freca în
gură – a se spăla pe dinți.
 tranzacții interne și acțiuni cotidiene: a arde la două capete – a fi ipocrit, a avea
bulan – a câștiga, a fi norocos, a avea geană – a vedea, a avea glanda în gât – a
pârî, a avea grade – a fi șmecher, a avea pele rină – a fi pregătit, a băga în cușcă –
a merge la plimbare, a butona tabla – a chema pe gardian, a da jet – a pârî, a
deschide coliva – a săpa o gaură în perete, a merge la Satana – a se duce la biserică ,
a planta portocala – a introduce cartela în telefo n, a sălta coaja – a fura, a trimite
pe șest – a trimite pe furiș, a vizita din stație – a alege un păgubaș.
 socializare și comunicare: a avea conjugal – a avea relație sexuală, a da lame – a
se masturba, a da pe sanie – a vorbi la telefon, a-i fi sete de nasolie – a simți nevoia
de comunicare, a mânca talentul – a plăcea pe cineva, a merge la morgă – a se duce
în camera intimă, a muri la intrare – a fi impotent, a apinde un porumbel – a scrie
o scrisoare, a vedea zburând un porumbel – a prim i un bilețel.
 însușiri omenești – a avea sertare largi – a fi cu sâni proeminenți, a avea glanda în
gât – a fi sărac, a fi bengos – a fi bun, a nu fi pe play – a fi în formă.
 ierarhizare socială: a avea coaja groasă – a avea bani mulți, a fi căutat – a ave a
bani în cont, a merge în arfe58 – a fi cu aere, a nu fi udat – a fi neafectat.

58 Termenul este utiliza t și cu grafia harfe, iar ca sinonime pentru acest cuvânt putem aminti fumuri, fițe, figuri,
ifose.

48
 plan de acțiune: a avea prejudiciu acoperit cu pământ – a greși fără a se vedea vina,
a avea suflet de mamă vitregă – a fi fără sentimente, a da țignal – a trimite vorbă,
a fi cancer – a fi rău, a fi fără mușchi pe creier – a fi prost, a muri găurit – a fi ucis
prin tăieturi.
 divertisment: a aștepta apusul – a aștepta stingerea, a da o flacară – a cere o
lanternă, a da o sârmă – a suna, a da zvon – a comunica, a ieși la plimbăto r – a
merge la plimbare, a sta la o cardea – a comunica, a umple geanta – a face
cumpărături.
 lumea interlopă: a fi pagubă – a fi victimă, a lua varul de pe pereți – a lua totul
dintr -un local în momentul unui furt, a pierde castana – a rata ocazia, a rămâne cu
degetul în gură – a fi păgubit.
 statut social și imagine de sine: a fi capitalist – a avea bani în cont, a fi miez – a fi
lider, a lăsa -n carul meu – a lăsa în pace, a număra prada – a vedea câștigul, a
vorbi în figuri – a vorbi în argou.
În anexa 4 din studiul Danielei Vodiță (2012) este expus un text poetic, mai exact o baladă,
realizată într -un stil parodic după celebra baladă populară Miorița:

Miorița…de la zdup

„Pe un picior de plai
În gură c -un pai,
Din stația de tramvai.
Iată vin în cale
Și pășesc agale
Patru derbedei
Cu lanțuri și cercei…
Unul e șpringar,
Altul e șmenar
Unu-i ciorditor
Celălalt manglitor.
Iară cel șpringar
Și cu cel șmenar
Ce se sfătuiră
Și se tot vorbiră?
Să-l ardă pe ciorditor
Ajutați de manglitor
Că are lovele
Aur și ghiulele
Și mai are acasă
Nevastă frumoasă
S-au tot combinat
Și ce au tratat?
Un pont să găsească
Ca să mi-l prostească
Pe cel ciorditor
Ajutați de manglitor.
Gata, zis și făcut
Ei la pont se duc
Intră în efracție
Într-o consignație.
Iau tot ce găsesc

49
Lovele ciordesc
Aur și bijuterii,
Pampersuri pentru copii
Ciorapi și chiloți de damă
Biguri de alea cu o lamă.
Consignația -u golit
După care s-au ușchit.
S-au dus să împartă
Prada lor bogată
Și să -i lase lui, ciorditorului
Chiar și partea lor
Ca pe un favor,
Să muște momeala
Să țină hordeala
Și apoi pe șestache
C-un telefonache Un țignal la gardă
Pe fraier să-l ardă
Chiar așa -u făcut
L-au trimis la zdup
Fără ca să știe
C-orice măgărie
Se plătește frate
Fără doar și poate
Și când nu te aștepți
Ajungi să regreți
C-ai făcut un rău
Semenului tău
Așadar, voi frați
Eu zic să ascultați
Afar’ sau la pușcărie
Fără nicio măgărie! ”

Balada este alcătuită din 64 de versuri , ritmul este iambic, iar măsura versurilor variază, 5 –
10 silabe. Tema face referire la 4 deținuți care realizează un complot împotriva altui deținut, hoț
de buzunare, pe motiv ca acesta este mai bogat. În acest text apar în jur de 30 de cuvinte argotice,
pe care vom încerca să le explicăm folosind dicționare și cărți de specialitate care cuprin această
ramură a argoului.
 șpringar – termenul desemează hoțul care fură din locuințe, dar uneori est e folosit
și pentru a desemna spărgătorii de mașini. Etimologia cuvântului este necunoscută.
În DLR, 1978 apar termenii șpring – „parâmă folosită pentru a ancora o navă” și a
șpringui – „a dinamita”. „Ambii se pot asocia metaforic cu spargerea unei locuințe,
cel de -al doilea intrând foarte ușor într -un tipar al echivalenței semantice cu a
sparge, a trosni.” Rodica Zafiu (2010: 314).
 ciorditor – cuvânt argotic, derivat cu sufixul –tor, este un sinonim generic pentru
hoț. Provine de la verbul a ciordi care înseamnă a fura. A intrat în limba română
din limba romani, coraw – a fura.
 manglitor – termenul este un derivat cu sufix, -tor, de la verbul a mangli. Este un
sinonim generic pentru hoț. Se pare că în primele atestări ale cuvântului, sensul era
de „ce rșetor”.

50
 lovele – este un termen care este atestat în limba română din anul 1860, în lista de
cuvinte argotice a lui N. T. Orășanu. Acest substantiv se utilizează doar la forma de
plural și înseamnă „bani”. Provine din limba țigănească, love. „Cuvântul a intrat și
în argourile din alte limbi – maghiară, în forma lové (Szabo 2002: 124), rusă („words
like lové ‘ money’ have entered Russian slang”, Lemon 2002) sau franceză, limbă
în care a fost înregistrat din 1899 și pare să circule încă („le trans port des lovés est
avancé d’une semaine”, Colin și Mével, 1990)” Rodica Zafiu (2010: 216).
 a se ușchi – acest verb argotic prezintă următoarele sensuri: „a fugi, a pleca repede”.
În ceea ce -i privește etimologia, lucrurile nu sunt foarte clare deoarece in D EX
apare etimologie necunoscută, pe când DLR consideră ca verbul a ușchi provine
din țigănescul ustaw, „a se ridica”. „E posibil ca și sensul de „a fura” să provină nu
din evoluția semantică pe teren românesc, ci direct din țigănește (dată fiind legătura
dintre „a ridica” și „a fura” Rodica Zafiu (2010: 335).
 șestache – acest termen este format cu sufixul hipocoristic59 –ache, adăugat la
cuvântul de bază șest, obținându -se astfel forma glumeață pe șestache. Sensul
acestui cuvânt este „pe tăcute, fără a fi observat”.
 fraier – se pare că acest cuvânt nu mai este considerat în totalitate argotic, este văzut
ca un termen ce a pătruns din aria argotică în limbajul colocvial. Etimologic
vorbind, se pare că a pătruns în limba română, din germană, Schmecker.

59 HIPOCORÍSTIC, -Ă, hipocoristici, -ce, adj., s. n. (Despre cuvinte sau despre sufixe; adesea substantivat) Care
exprimă mângâiere, sentimente de afecțiune; dezmierdător, alintător, tandru. – Din fr. hypocoristique. –
https://dexonline.ro/definitie/hipocoristic

51
4.5. L ocuțiuni verbale și expresii argotice formate cu „a fi”

În cadrul expresiilor argotice, verbul a fi reușește cu ajutorul participiului să redea
rezultatul unor acțiuni:
 a fi plecat (de acasă) – a fi zăpăcit, aiurit,
 a fi pus la șpiț60 – a fi elegant,
 a fi tras/ pus la țol festiv – a se îmbrăca elegant,
 a fi scos din pepeni – a fi nervos,
 a fi atins – a fi amețit de băutură,
 a fi uns – a fi mituit,
 a fi fiert – a fi supărat,
 a fi albastru – a fi de rău,
 a fi în fonduri – a avea bani,
 a fi mormânt – a tăcea,
 a fi (tip) salon – a fi rafinat,
 a fi clei – a nu sti nimic,
 a fi tobă – a sti carte,
 a fi în găleată – a fi distrus,
 a fi sonat61 – a fi nebun,
 a fi cu tencuiala sărită – a avea fața lovită,
 a fi mortal – a fi bun, frumos, inteligent,
 a fi zarzavat – a fi lipsit de importanță,
 a fi OK – a fi în ordine,
 a fi pe fază – a fi atent,

60 Conform https://dexonline.ro/definitie/%C8%99pi%C8%9B , termenul șpiț desemnează o „ 1. (Tehn.) Unealtă
formată dintr -o bară de oțel cu vârful ascuțit, folosită la găurirea pietrelor naturale și artificiale sau la prelucrarea
suprafeței lor. 2. (Tipogr.) Linie simplă sau înflorată, care se pune ca ornament la sfârșitul articolelor sau al
capitolelor. 3. Nume dat extremității ascuțite sau muchiei unor obiecte, construcții etc. 4. (Reg.) Țigaret scurt. – Din
germ. Spitze. ”, observăm că definițiile sensului propriu al cuvântului, nu au nicio legătură cu sensul definiției
expresiei argotice.
61 Cuvântul sonat, explicat prin fr. sonn é sau it. sonato, are ca sinonim argotic și cuvântul diliu, ambele desemnând
sensul de „nebun”.

52
4.6.Alte locuțiuni verbale și expresii argotice

Fiind ambele limbi romanice, atât franceza cât și română poziționează argoul pe o poziție
depreciativă, exprimând o acțiune de ironie , care uneori se combină cu vulgaritatea sau cu fantezia:
 a avea pe -loc-repaus la cap – a fi lipsit de inteligență,
 a bea gaz – a fi beat,
 a-i cădea cu tronc – a-i fi drag,
 a (-i) trage clopotele – a(-l) conduce, a face curte, a ucide,
 a-l face varză – a-l distruge,
 a șterge din cartea de imobil – a omorî,
 a nu sti șurubăriile – a nu înșela,
 a pune reflectorul – a privi,
 a face o lipăială – a invita la dans,
 a face o lipeală – a se cupla,
 a prinde cârlig – a-i plăcea,
 a da gata – a impresiona,
 a pune mutu la ușă – a tăcea, a nu răspunde
 a(-l) strânge gheata – a nu-și permite,
 a cădea în labă – a fi prins,
 a nu( -i) funcționa jus frânele – a nu se controla,
 a întoarce foaia – a schimba tactica,
 a fluiera pe două voci – a se face observație din partea a două persoane,
 a rămâne pe tușă – a nu avea serviciu,
 a avea morcovi – a-i fi frică,
 a face goange – a ezita,
 a se face niznai – a face pe neștiutorul,
 a da din buză – a mărturisi, a trăda,
 a băga pretcaru’ – a fi mort
 a o călca pe coadă – a accelera (mașina),
 a băga în marșalier – a se întoarce,
 a atinge cu un tabacioc – a servi cu o țigară,
 a băga strâmbe – a provoca dificultăți,
 a pune cricul – a ajuta,
 a fi în afaceri – a fura,
 a sta cioan – a insista,

53
 a o lăsa moartă – a renunța,
 a sufla în borș – a supăra,
 a rupe mâța în două – a fi în primejdie,
 a fi la zar – a urma la rând,
 a ține geana – a urmări,
 a avea o carte în manșetă – a fi nesincer,
 a găti pe aceeasși plită – a se asocia,
 a scuipa fasolea – a mărturisi,
 a vedea albastru – a fi trist,
 a sparge hora – a strica cooperativa,
 a ține în focuri – a urmări,
 a (-i) ieși pasiența – a reuși,
 a mege pe burtă – a păstra un secret,
 a cădea în butoiul cu melamcolie – a fi trist,
 a da din buze – a vorbi,
 a băga mână în caraiman62- a băga mâna în buzunar,
 a durea în călcâi – a nu-i păsa,
 a merge pe două cărări -a fi beat,
 a pune bila pe cinci63- a dormi,
 a avea clift64- a fi îmbrăcat bine,
 a trage coaja de mălai – a trage de portofel,
 a băga cornu -n pernă – a se culca,
 a durea -n cot- a nu-i păsa,
 a băga la cufăr – a mânca,
 a-i lipsi o doagă – a fi nebun,
 a fi slab la etajul65 superior – a nu fi în toate mințile,
 a face fartiții – a face mofturi,
 a-i fila o lampă – a nu fi normal
 a-și fura singur căciula – a-și face singur rău încercând să păcălească pe altcineva,

62 Termenul caraiman, neînregistrat în DEX, are un sens clar, „buzunar”. Unii vorbitori chiar scriu acest substantiv
comun cu majusculă, făcând analogie cu numele muntelui Caraiman. Se pare că termenul a pătruns în limba
română prin filieră rusească, de la cuvântul karman, care înseamnă tot „buzunar”, neexitând nicio legătură cu
toponimul Caraiman.
63 Expresia este o construcție g lumeață, ironică, bila reprezentând o metaforă a capului, iar cinci – o metonimie a
mâinii, de la cele cinci degete, de unde și gestul anterior somnului, de a pune capul pe mână.
64 Substantivul clift este un cuvânt destul de rar folosit în prezent. Sensul a cestuia este de „haină”.
65 Cuvântul etaj este un substitut la termenului argotic mansardă, iar ambele au întelesul de „cap”.

54
 a face hai66- a se amuza,
 a umbla haihui – a umbla fără țintă,
 a ieși la interval67- a oferi, a propune ceva,
 a băga la jgheab – a mânca,
 a se da grande68- a se lăuda,
 a băga la ghiozdan – a mânca,
 a se da lebădă – a fi încrezut,
 a avea lilieci la cap – a fi nebun,
 a umbla cu ochii logodiți – a fi beat,
 a lua grupa sanguină – a înjunghia,
 a freca mangalul – a pierde timpul,
 a băga la mansardă69- a băga la cap,
 a se da în smardoială70- a se lua la bătaie
 a băga măgaru -n beci – a întreține relații sexuale,
 a freca menta – a nu face nimic folositor,
 a duce cu muia – a duce cu vorba,
 a băga nasoale71- a bârfi,
 a da cu osul72- a juca barbut,
 a se face de panaramă73- a se face de râs,
 a face de două parale – a certa aspru pe cineva,
 a da cu pasu’ – a pleca,

66 Rodica Zafiu (2010:199) consideră că „nu pare să fie o legătură – deși DEX le tratează împreună – între interjecția
hai (prescurtar e din haide, împrumut panbalcanic din turcescul haydi) și substantivul hai, folosit mai ales în
locuțiunea a face hai.”
67 Expresia e foarte răspândită în limbajul familiar -argotic prezent. Se pare că sensul cuvântului interval din această
sintagmă nu are legătura cu definiția din DEX „distanță în timp între două fenomene”, ci provine din limbajul
închisorilor.
68 Termenul grande provine fie din italienescul grande, fie din franțuzescul grand. În unele contexte, adjectivul este
substantivizat și se folosește cu sensul de „ins mare, important”.
69 „Metafora mansardă „cap” are echivalente și în argourile altor limbi: engl. attic (Langlotz 2006: 122), fr.
mansarde (Colin și Mével 1990). Dicționarele de ar gou înregistrează și alte utilizări ale cuvântului, cu sens uri
vulgar -sexuale” Zafiu(2010: 230).
70 Smardoială este un cuvânt polisemantic: pe lângă sensul de bază „bătaie”, îl are și pe acela de „aroganță”,
exemplu: E un smardoi, adică „E arogant”. Termenul este un derivat de la verbul a mardi, cu sensul de „a bat e”.
Cuvintele din familia lixicală a acestui verb pot primi un s- protetic.
71 Adjectivul nasol are sensul de „urât, rău”, iar substantivizat desemează o persoană urâtă, antipatică. În argoul
tinerilor, expresia a băga nasoale este folosită și cu sensul de „a se droga”.
72 „Folosirea substantivului oase cu sensul „zaruri” este explicată prin metonimie: desemnarea obiectului prin
denumirea materialului din care acesta este confecționat. Tradițional, zarurile se făceau din os, așa că se numeau
oase (denumire ca re s-a păstrat și când materia primă s -a diversificat)” Zafiu (2010: 97).
73 Termenul panaramă este folosit cu sens depreciativ, desemnând un scandal, o ceartă, dar de asemenea este
folosit ca sinonim pentru „femeie ușoară”.

55
 a avea păsărele la cap – a fi nebun,
 a avea pitici pe creier – a fi nervos, ofticat,
 a durea în pix – a nu-i păsa,
 a deschide pliscul – a denunța,
 a fi în plop – a fi ignorant,
 a umbla cu plosca – a pârî,
 a fi praștie – a fi beat,
 a băga la presă74- a ancheta,
 a da cu racu ’75- a fura
 a se face rangă – a se îmbăta,
 a da drumul la robinet – a denunța,
 a avea probleme cu scufița76- a avea probleme la cap ,
 a da cu soiu ’- a dormi,
 a spăla varza77- a pălăvrăgi ,
 a da cu subsemnatul – a scrie o declarație oficială,
 a sta de șase – a pândi,
 a da șpagă78- a da mită,
 a da tampoane79- a împinge,
 a lua în tărbacă – a batjocori,
 a sta la tiră – a asista un hoț în timp ce fură,
 a bate toaca – a pârî,
 a fi pe val – a fi într -o perioadă bună,
 a lua la vale – a-ți bate joc de cineva,
 a face varză – a tăia în bucățele
 a umbla cu texte – a însela, a manipula,

74 Se pare că locuțiunea are ca b ază cuvântul argotic presar care este un substitut pentru „polițist”, dar de asemnea
există și substantivul argotic presă care desemnează un instrument de tortură.
75 Este folosit termenul rac în această locuțiune datorită capacității sale de a apuca strâns și repede diverse lucruri.
76 Scufița este un eufemism pentru substantivul „cap”, care minimizează referirea la problemele mintale.
77 Se pare că această locuțiune, are ca bază compusul spală -varză care este „înregistrat de de DLR 1992 (la
cuvântul a spăla) și cu alte sensuri decât cele din teatrul lui V. Alecsandri și din glosarele argotice: „om laș, fricos”,
„om de nimic, golan”, „palavragiu” Zafiu (2010: 299).
78 Șpagă face parte din stufosul camp lexical al mituirii alături de bacșiș, ciubuc, mită. Dintre termenii amintiți,
șpagă este cel mai folosit, reușind de alfel să pătrundă în limbajul familiar.
79 Tampon reprezintă o metaforă, reprezentând persoana care împinge victima sau nu -i permite să treacă.

56

CONCLUZII

La sfârșitul cercetării efectuate, am observat că limba română este una dintre cele mai
expresive limbi, cuprinzând o multitudine de frazeologisme, expresii și locuțiuni. Aceste
construcții s -au format de -a lungul timpului, limba evoluând odată cu apariția neologismelor sau
a împrumuturilor.
Se observă în conținutul lucrării faptul că părerile sunt împărție în ceea ce privește
delimitarea dintre anumite concepte, cum ar fi locuțiune -expresie, lingviștii nereușind să ajungă la
o idee comună și, cel mai probail această contradicție va continua pentru că este destul de greu să
fie stabilită o graniță între aceste două concepte.
Lucrarea de față a continuat pe aceeași linie, fiind explicate pe rând aceste probleme și
evidențiate prin exemple. Putem aminti, părerea lui Theodor Hristea despre frazeologie: „Cu cât o
îmbinare stabilă de cuvinte este mai expresivă ( deci are o mai pronunțată încărcătură afectivă), cu
atât s untem mai îndreptățiți s -o considerăm expresie”.
Abordând subiectul locuțiunilor verbale, s-a observat că de cele mai multe ori, acestea au
echivalent, un cuvânt simplu, de exemplu, a da ortul popii – a muri, dar există și unele excepții
când sunt redate pr in mai multe cuvinte, ca în cazul a bate câmpii – a vorbi mult. Verbul din care
este formată locuțiunea își pierde sensul propriu, iar astfel, locuțiunea capătă un sens total diferit:
a bate – a bate la ochii.
Utilizrea corectă de către vorbitor a expresiilor și locuțiunilor constituie o dovadă de bună
stâpânire a limbii.
A fost analizată, de asemenea, importanța și utilitatea argoului în limba română, acesta
reușind să fascineze prin formele sale, multe din ele neconvenționale.
Argoul reprezintă o variantă socială a limbii, prin care anumite persoane formează grupuri,
folosind un limbaj diferit față de cel standard, de cele mai multe ori, având un caracter secret.
După cum am observat în Capitolul 3, între argou și jargon sunt diferențe majore, dar
distincția dintre cele două concepte nu este întotdeauna atât de evidentă.
În ultimii ani, argoul a cunoscut un proces de evoluție, acest lucru datorându -se accesului
unui număr foarte mare de oameni, la internet, dar și a presei.

57
Împrumuturile lexicale re prezintă cea mai parte din inventarul de cuvinte argotice. Cele
mai multe provin din limba romani, turcă, germană, franceză, dar și engleză. Aceata din urmă,
devenind o limbă atât de vorbită în ultimii ani, reușește să pătrundă și în lexicul argotic române sc.
Persoanele care folosesc argoul fac parte dintr -o anumită categorie. În lucrarea de față s -a
discutat despre argoul folsit de elevi, de infractori și de persoanele care comunică pe internet. Am
observat că tinerii sunt mult mai deșchiși spre acest tip de limbaj care le permite să utilizeze nu
doar limbajul standard, acest lucru conferindu -le mai multă libertate.
Au fost prezentate apoi locuțiunile verbale argotice, existând un număr foarte mare de
astfel de exemple ceea ce înseamnă că funcția expresivă este foarte pregnantă.
Este adevărat faptul că limbajul argotic tinde să se extindă, dar de asemenea, este foarte
probabil ca unele cuvinte, mai ales cele vechi, să dispară. Totuși, argoul rămâne îmbrăcat în mister,
tocmai datorită faptului că fiecare gene rație și -l însușește în mod diferit.
Plecând de la o analiză istorico -culturală a argoului, am încercat să explicăm în acest studiu
care a fost evoluția acestuia și cum s -a ajuns la argoul contemporan. Au fost expuse exemple
concrete de folosire a argoulu i, fiind oferite și explicații pentru a clarifica sensurile, deoarece în
cele din urmă, argoul este un concept plin de originalitate.

58

BIBLIOGRAFIE

Academia Republicii Populare Române, Studii de gramatică (vol. 1), București, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1956.
Baciu Got, Miorița, Argoul românesc. Expresivitate și abatere de la normă, București, Corint,
2006.
Bally, Charles, Prècis de stilistique, Gèneve, 1905.
Butoi, Tudorel, Psihologia interogatoriului judiciar, București, Editura Enmar, 2002.
Caune, Jean, Cultură și comunicare, București, Editura Cartea Românească, 2000.
Cernea, Maria, Unități frazeologice în limba română, Târgu Mureș, Editura Kreativ, 2009.
***DEȘL – Noul dicționar enciclopedic al științelor limb ajului, București, Editura Babel, 1996.
***Dicționar de știinte ale limbii, București, Editura Nemira, 2005
***Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2016 (ediție
revăzută și adăugită).
***Dicționarul român -latin, Editura Științifică, 1962.
Dimitrescu, Florica, Locuțiunile verbale în limba română, București, Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, 1958.
Dimitrescu, Florica, Studii de gramatică, București, Editura Academiei Republicii Populare
Romîne, 1956.
Dewey, John, L’école et l’ enfant (deuxième édition), Paris, Delachaux et Niestle, 1922.
Ducrot, Oswald, Todorov, Țvetan, Schaffer, J -M., Noul dicționar enciclopedic al științelor
limbajului , Editura Babel, București, 1996.

Frâncu, Constantin, Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru, Iași, Casa Editorială
Demiurg, 1997.

59

Graur, Alexandru, Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1960.

Grecu, Victor, Limba română contemporană. Lexicologia. (ediția a doua revăzută și augment ată,
vol. II), Sibiu, Editura Alma Mater, 2003.

Groza, Liviu, Despre locuțiuni și expresii, în Limbă și literatură, vol.II, 1990.
Guiraud, Pierre, La sé mantique, Paris, Les Presses Universitaires de France, 1969.

Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, București, Editura Albatros, (ediția a III -a), 1984.

Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, București, Editura Socec, 1947.

Iordan, Iorgu, Lingvistica romanică. Evoluție. Curente. Metode, București, Editura Academiei,
1962.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică
și Enciclopedică, 1986.

Jianu, Maria – Magdalena, Gramatica pentru cultura generală. Studii și interpretări, 2017.

Juilland, Alphonse, „Le vocabulaire argotique roumain d’ origine tsigane”, Cahiers Sextil
Pușcariu, I, 1952a.

Milică, Ioan, Expresivitatea argoului, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2009.

Moise, Ion, Note de argou militar în Limba română, 1982.

Niculescu, Alexandru, Individualitatea limbii române între limbile romanice (vol. 4) , București,
Editura Științifică, 1956.

Savin – Zgârdan, Angela, Motivația locuțiunilor verbale românești, Chișinău, Institutul de
Filologie al Academiei de Științe a Moldovei, 2008.

60

Săceanu, Iancu, Fătu Mădălina, Dicționar de locuțiuni și expresii verbale infinitivale, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 2004.

Slave, Elena, „ Delimitarea argoului” în Probleme de lingvistică generală, (vol.1), București,
Editura Academiei, 1959.

Sommet, Edouard , Cours complet de grammaire latine, Paris, Hachette, 1885.

Stoichițoiu Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române act uale, București, Editura All, 2001 .

Vodiță, Daniela, Eugenia, Argoul în limba română actuală, București, Editura Universitară, 2012.

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, București, Editura Universității din
București, 2001.

Zafiu, Rodica, 101 cuvinte argotice, București, Editura Humanitas, 2010.

Zugun, Petru, Lexicologia limbii române , Iași, Editura Tehnopress, 2000.

Resurse electronice
http:/ /www.dacoromania.inst -puscariu.ro/articole/2002 -2003_25.pdf )
http://www.insse.ro/cms/site//s/default/files/com_presa/com_pdf/tic_r2017.pdf .
https://dexonline.ro/definitie/hipocoristic
https://dexonline.ro/definitie/%C8%99pi%C8%9B ,

61