Locul Uniunii Europene In Plan International Si Regional

Lucrare de licență

DREPT COMERCIAL – PROFESIONIȘTII

SUBIECTE ALE RAPORTULUI DE DREPT COMERCIAL

LOCUL UNIUNII EUROPENE ÎN PLAN INTERNAȚIONAL ȘI REGIONAL

CUPRINS

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Secțiunea I. Tratatele de bază.

§1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

§2. Comunitatea Economică Europeană

§3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Secțiunea a II-a. Tratatele modificatoare.

§1. Actul unic European

§2. Tratatul de la Maastricht

§3. Tratatul de la Amsterdam

§4. Tratatul de la Nisa

§5. Tratatul de la Lisabona

CAPITOLUL AL II-LEA. NATURA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

§1. Apariția Uniunii Europene și evoluția în timp

§2. Caractere confederale ale Uniunii Europene

§3. Caractere federale ale Uniunii Europene

§4. Caractere specifice ale unei organizații internaționale

CAPITOLUL AL III-LEA. ELEMENTE SPECIFICE ALE UNIUNII EUROPENE

§1. Repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre

§2. Structura instituțională

§3. Dreptul Uniunii Europene

§4. Procesul decisional

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Reconstrucția țărilor care au suferit pagube materiale și umane în timpul celui de-al doilea Război Mondial (1939-1945), a impus reglementarea unor norme de conduită în plan internațional, norme de natură politică, monetară, socială și comercială. Aceste reglementări s-au concretizat prin negocierea și semnarea unor convenții internaționale. Un rol important pentru apropierea statelor europene și pentru demararea procesului de integrare în accepțiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Uniunea Europeană a fost văzută inițial ca o uniune economică, care privea doar producția de cărbune și oțel din Franța și Germania.

Cooperarea europeană a reprezentat și continuarea alianțelor existente în timpul războiului. Dușmanii pe care o țară îi avea în trecut, cooperează astăzi, iau decizii împreună în aproape toate domeniile. Uniunea Europeană poate fi considerată drept cel mai de succes proiect pentru pace din istorie. Conflictele dintre țări nu se mai soluționeză prin război, ci prin negociere, evitându-se astfel pierderea de vieți omenești sau distrugerea teritoriului statelor.

Secțiunea I. Tratatele de bază.

§1. Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Începând cu anul 1950 sunt construite Comnitățile Europene, fiind organizații restrânse. La 9 mai 1950, Robert Schuman lansa declarația inspirată din Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaționale ce implică o ruptură de schemele tradiționale ale relațiilor între state. Instaurarea acestor piețe nu a fost considerată un sfârșit, ci un prim pas înaintea dezvoltărilor ulterioare. Din acel moment, data de 9 mai a fost aleasă ca fiind „Ziua Europei”, fiind sărbătorită atât în statele membre, cît și în statele cu statut de asociat. Este vorba, potrivit acestor concepții, de a da naștere solidarităților sectoriale, în particular în sectorul economic, înainte de a conduce la o unificare politică.

„Planul Schuman” a fost conceput pentru a se evita un nou conflict armat între țările membre ale Europei, punând sub un control internațional ramurile de bază printr-un tratat inviolabil, ratificat de către 6 state: Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia, aceste state având și calitatea de membri fondatori. Marea Britanie a refuzat să ia parte la negocieri deoarece nu avea încredere în această „Lotharingie” mult prea influențată. „Solidaritatea între cele două țari prin producția comună va arata ca un război între Franța și Germania devine nu numai de neconceput, ci și imposibil sub aspect material” a spus Schuman cu prilejul lansării planului său pe 9 mai 1950.

Pentru ca inițiativa franceză, devenită între timp inițiativa franco-germană, să își păstreze toate șansele de a se transforma în realitate, trebuia să se acționeze repede. Franța va convoca la 20 iunie 1950, la Paris, o conferință interguvernamentală a cărei președinție era stabilită de către Jean Monnet. Țările Benelux și Italia au răspuns apelului și s-au întâlnit la masa negocierilor. Cu această ocazie, Jean Monnet preciza spiritul care trebuia să însoțească discuțiile: „Noi suntem aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a căuta avantajele noastre în avantajul comun”.

După nouă luni de negocieri, Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui si Oțelului a fost semnat la Paris în 18.04.1951 și se întindea pe o perioadă de 50 de ani și prevedea și aderarea altor state. Deoarece negocierile au durat aproape un an, au fost ridicate anumite probleme fundamentale, cel mai în măsură să dea un răspuns era Jean Monnet. Nu a fost vorba de o negociere diplomatică clasică, reprezentanții celor șase state doreau să creeze un sistem juridico-politic nou de lungă durată.

Acest nou tip de cooperare însemna transferul de suveranitate către o organizație cu putere de constrângere asupra membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială ce ar fi putut influența și alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa și eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului.

CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană și în final Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht).

Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de Comunitatea Europeana. Preambulul Tratatului CECO era constituit din cinci paragrafe. Obiectivul tratatului era crearea unei piețe comune a cărbunelui și a oțelului, la nivelul celor șase state semnatare, în care să domnească libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, dar și o concurența liberă.

CECO era format din următoarele instituții:

Înalta autoritate, ca organism supranațional chemat să vegheze și să pună în valoare interesele proprii ale organizației.

Consiliul de miniștri era construit ca un organism interguvernamental pentru apărarea intereselor țărilor membre.

Adunarea Comună reprezintă interesele popoarelor statelor membre. Este un organism de control democratic al factorului executiv – Înalta Autoritate și Consiliul de Miniștri.

Curtea de Justiție asigură respectarea normelor juridice ale Comunității.

CECO este prima organizație europeană care are puteri supranațonale.

În scurt timp, s-a evidențiat nevoia unei mai strânse colaborări între statele fondatoare, astfel politicianul de origine belgiană Paul Henz Spaark a redactat un document prin care a explicat necesitatea a altor două uniuni între statele europene, o uniune economică și o uniune particulară pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea pașnică a energiei atomice.

§2. Comunitatea Economică Europeană (CEE)

În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferința de la Messina din iunie 1955 încerca relansarea unui nou proiect european. Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană a fost semnat la 25 martie 1957 la Roma, fiind incheiat pe o perioadă nelimitată.

Crearea CEE viza în primul rând transformarea condițiilor economice de schimburi și de producție pe teritoriul comunităților. În același timp, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituita integrării politice directe.

Ca obiective generale, CEE, avea:

promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice pe întreg teritoriul Comunității

expansiunea continuă și echilibrată

stabilirea crescândă a statelor membre și a Comunităților în ansamblu

creșterea nivelului de trai

realizarea unor relații mai strânse între statele membre

În articolul 2 al Tratatului sunt prezentate și mijloacele generale care fac posibilă realizarea obiectivelor enumerate mai sus:

realizarea unei piețe comune

apropierea progresivă a politicilor economice a țărilor membre

Realizarea unei piețe comune se baza pe existența celor patru patru libertăți fundamentale ale pieței, valabile si astăzi:

libera circulație a bunurilor în regim de concurență liberă și loială

libera circulație a persoanelor și a serviciilor

libera circulație a capitalurilor

libertatea cetățenilor comunității de a se stabili în orice stat membru.

§3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA)

Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv, conform art. 1: „să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării si dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre si dezvoltării schimburilor cu alte țari”. Rațiunea pentru care se instituia această comunitate se baza pe deficitul de energie al țărilor membre, rămânerea în urma a acestora în momentul respectiv față de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) și faptul că trebuiau sa-și dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naționale și regionale comune. Aceste două comunități se bazau pe o structură instituționalizată similară celei a CECO, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleași atribuții, deși existau unele diferențe atât ca denumire, cât si în conținutul atribuțiilor, respectiv cele ale Înaltei Autorități a CECO, care au fost deplasate înspre Consiliul Miniștrilor în cazul ultimelor două.

Preocupările generale ale CEEA sau EURATOM aveau (și au încă) drept obiectiv general stabilirea condițiilor necesare pentru formarea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare. Cu acest obiectiv general, CEEA își propunea să largească cercetarea și diseminarea cunoașterii tehnice în domeniu, să stabilească norme uniforme de securitate pentru protecția sanitară a populației si a lucrărilor din domeniu.

Tratatul Uniunii Europene împreună cu textul complet al Tratatului Constitutiv al Comunității Europene a Energiei Atomice, JOCE/DOCE, C224/31.VIII-1992 are ca scop să ușureze și stimuleze investițiile, să vegheze asupra aprovizionării regulate cu energie, să garanteze utilizarea pașnică a materialelor nucleare, să înființeze o piață comunitară care să garanteze libera circulație a materialelor și echipamentelor, precum și a capitalului necesar.

Instituțiile comunitare conform Tratatelor CEE și CEEA

Fiecare din cele două mari organizații, fiind independente, avea propriile organe: Comisia, Consiliul și Adunarea Parlamentară, precum și propriile Curți de Justiție. În versiunea lor originală, cele patru instituții se prezentau astfel: Comisia era formată din personalități numite, de comun acord, de către statele membre, având inițiativa legislativă și unele atribuții de gestiune, execuție și control a îndeplinirii Tratatelor și actelor instituțiilor comunitare. Ulterior Comisia Europeană va avea mult mai puțină putere decât aceasta, chiar dacă prin compensație va putea acționa în toate domeniile, lărgindu-și competențele de cuprindere.

Consiliul era (și este și în prezent) o instituție comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora. Consiliul avea putere decizională și coordona politicile economice. Principala sa atribuție era de ordin legislativ.

Adunarea Parlamentară formată din parlamentari desemnați de statele membre, are competența de control politic, inclusiv capacitatea de a depune moțiuni de cenzură asupra Comisiei. rsiunea lor originală, cele patru instituții se prezentau astfel: Comisia era formată din personalități numite, de comun acord, de către statele membre, având inițiativa legislativă și unele atribuții de gestiune, execuție și control a îndeplinirii Tratatelor și actelor instituțiilor comunitare. Ulterior Comisia Europeană va avea mult mai puțină putere decât aceasta, chiar dacă prin compensație va putea acționa în toate domeniile, lărgindu-și competențele de cuprindere.

Consiliul era (și este și în prezent) o instituție comunitară în care sunt reprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora. Consiliul avea putere decizională și coordona politicile economice. Principala sa atribuție era de ordin legislativ.

Adunarea Parlamentară formată din parlamentari desemnați de statele membre, are competența de control politic, inclusiv capacitatea de a depune moțiuni de cenzură asupra Comisiei. Ea se consultă în cazurile prevăzute de Tratate, anterior adoptării normelor comunitare.

Curtea de Justiție avea ca misiune garantarea protecției generale în fata legii, respectarea legislației comunitare și controlul interpretării si aplicării uniforme a Tratatelor și actelor de drept comunitar (derivat). În acest mod au fost constituite cele trei Comunități Europene care au existat în forma descrisă mai sus pâna la absorbirea lor de catre Comunitatea Europeană. De-a lungul timpului au fost efectuate modificări progresive, cea mai semnificativă fiind, fără îndoială cea din 1967 când au fost unificate instituțiile celor trei comunități, astfel încât, din acel moment, deși existau în continuare trei comunități, se instituie doar o Comisie, un Consiliu, un Parlament și o Curte de Justiție (la care s-a adăugat Curtea de Conturi) pentru toate cele trei Comunități. Totodată, au fost subliniate unele competențe, puterea și domeniile de responsabilitate. În cazul CEE, începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992, aceasta organizație își schimbă și denumirea, în Comunitatea Europeană (CE).

În această lucrare utilizez noțiunile de CEE și TCEE (Comunitatea Economică Europeană, respectiv Tratatul Comunității Economice Europene) doar pentru a desemna evenimente anterioare anului 1992, anul apariției UE (Uniunea Europeană) și TUE (Tratatul Uniunii Europene).

Secțiunea a II-a. Tratatele modificatoare.

§1. Actul Unic European

Actul Unic European a fost semnat inițial la Luxemburg la 17 februarie 1986 de Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda și Anglia, pentru că la 28 februarie 1986, la Haga, să fie semnat de către celelalte trei state membre, respectiv Italia, Grecia și Danemarca, și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

În ceea ce privește Italia și Grecia, acestea au manifestat inițial unele rezerve față de dispozițiile care acordau competențe mai importante Parlamentului European, în timp ce Danemarca a organizat un referendum in acest scop, iar Irlanda și-a revizuit Constituția pentru conformitate cu noul act european.

Obiectivul principal l-a constituit definitivarea pieței interne, care potrivit art.7.A din Actul Unic, trebuie să fie „un spațiu fară frontiere interioare, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată potrivit dispozițiilor prezentului tratat”.

Actul Unic European a consacrat în conținutul său o serie de elemente modificatoare și novatoare privind instituțiile, procedurile la nivelul acestora, politicile comunitare:

Art. 2 din AUE a instituționalizat în mod formal Consiliul European (până în acel moment funcționa in baza hotărârii Conferinței la nivel înalt de la Paris din 10 decembrie 1974) ca principal organism responsabil pentru stabilirea direcțiilor de dezvoltare ale Comunitații.

Consolidarea puterilor instituțiile comunitare. Actul Unic a marcat întoarcerea la votul cu majoritate calificată, în cadrul Consiliului, a consolidat puterile Parlamentului, Comisiei și Consiliului, a extins competențele Curții de Justiție a Comunitaților Europene, a deschis noi domenii de activitate in cercetare, economie, finanțe, politică socială, mediu. Sistemul de vot al majorității calificate in cadrul Consiliului s-a aplicat domeniilor precum: finalizarea pieței interne, politică socială, coeziune economică și socială, politica cercetări.

Crearea unei noi trepte de jurisdicție comunitară, cea a Tribunalului de Primă Instanță in vederea decongestionării sarcinilor Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Actul Unic a stabilit data de 31 decembrie 1992 până la care trebuia definitivată Piața internă, scop în care au fost conferite competențe noi instituțiilor comunitare in domenii precum: politici sociale, politicii economice și ale sistemului monetar, al asigurării coeziunii economice și sociale, pentru reducerea decalajelor între diferitele regiuni dintre statele membre.

Politica sociala a constituit o prioritate a Actului Unic European, concretizându-se prin adoptarea la 9 decembrie 1989, în cadrul Consiliului European întrunit la Strasbourg a „Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor”

Art. 30 Titlul III din AUE definește obiectivele dezvoltării cooperării politice europene, iar obligația statelor membre de a se consulta era de natură să asigure o politica mai eficace prin „concentrarea, convergența pozițiilor dar și prin realizarea acțiunii comune”. Fără să renunțe la suveranitatea lor, statele membre erau chemate la consultări înainte de stabilirea pozițiilor lor definitive. Fiecare stat era obligat să țină cont, în luările de poziție in acțiunile naționale de interesele comune și de pozițiile celorlalte state. Deși problemele de apărare nu făceau obiectul Actului Unic acestea preciza că dispozițiile lui nu constituiau un obstacol in calea unor cooperări mai strânse în domeniul asigurării securitații între părțile contractate, în cadrul Uniunii Europei Occidentale și a Alianței Atlantice.

În concluzie, Actul Unic European a reprezentat o etapă importantă a construcției europene, care a marcat o evoluție instituțională și politică, exprimând voința statelor membre de a-și fixa obiective noi. Actul Unic are meritul ca, pentru prima dată într-un tratat unional ratificat în unanimitate de statele membre să menționeze Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor participante, creată ulterior prin Tratatul de la Maastricht. Privitor la Uniunea Europeană, AUE a evidențiat că edificarea ei urma să se bazeze pe doi piloni, respectiv Comunitațile Europene și cooperarea politică europeană.

Conform doctrinei, semnificația Actului Unic European a constat în extinderea atribuțiilor organelor de conducere ale Comunității în raport cu cele ale statelor membre, în adoptarea angajamentului de introducere a măsurilor de desăvârșire a Pieței Interne până la 31 decembrie 1992, în extinderea domeniilor de activitate aparținând Comunitații, respectiv cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologiei, protecția mediului, politica socială, precum și promovarea unei politici externe comune.

§2. Tratatul de la Maastricht

La trei ani și jumătate după intrarea în viguare, la 1 iulie 1987 a Actului Unic European, procesul evolutiv, al construcției comunitare a fost relansat, prin adoptarea de texte care, după ce au luat o forma juridică si au fuzionat cu dispozițiile privind Uniunea politică și la Uniunea Economică și monetară, s-au concretizat într-un tratat privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Ttitlul I este format din dispoziții comune celor trei piloni ai Uniunii: pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună, cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Tratatul prezintă Uniunea ca o nouă etapă în procesul care creează o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetățeni. Uniunea este fondată pe Comunitățile Europene completate de politicile și formele de cooperare instaurate de prezentul Tratat. Ea are ca misiune să organizeze într-un mod cât mai coerent și solidar, relațiile între statele membre și între popoarele lor.

Titlurile II,III,IV au modificat Tratatele constituind Comunitatea Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.

Modificările cele mai importante au vizat Tratatul constituind Comunitatea europeană (CE), ale cărei obiective sunt redefinite in funcție de modificările aduse competențelor comunitare și in care au fost introduse un anumit număr de schimbări instituționale. Celelalte două tratate constitutive (CECA și EUROATOM) nu au fost modificate decât în măsura necesară punerii dispozițiile lor instituționale în armonie cu schimbările aduse Tratatului CE.

Titlul V, consacrat ,,politicii externe și de securitate comună” a înlocuit dispozițiile Actului Unic European privind cooperarea politică europeană. Noile dispoziții urmăresc deschiderea unei căi privind elaborarea unei veritabile politici ale Uniunii Europene, prin intermediul pozițiilor și acțiunilor comune care se dezvoltă, cu anumite rezerve la apărare.

Titlul VI, cu privire la cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne s-a ținut să instaureze o sistematizare a unei cooperari realizate până acum de o maniera internațională sau pe baza de convenții extra sau paracomunitare încheiate între toate statele membre sau între unele dintre ele.

Titlul VI este format din dispoziții finale. Astfel, sunt prevazute:

limitele competenței Curții de Justiție.

relațiile Tratatului asupra Uniunii Europene și Tratatele constitutive ale Comunităților Europene.

aderarea la Uniune.

abrogarea dispozițiilor tratatului de fuziune a executivelor din anul 1965 și din AUE.

durata tratatului.

ratificarea tratatului, depozitul și limitele de redactare a tratatului.

Sintetizând prevederile Tratatului de la Maastricht, acesta cuprinde:

Modificari și completări ale celor 3 tratate existente, constituind CECA, CEE și EURATOM. CEE se va numi, de acum inainte Comunitatea Europeană, iar Comunitatea Economică Europeană se va numi Comunitatea Europeană.

Dispoziții privind cooperarea in domeniile justiției și afacerilor interne, deci in special, între autoritățile polițienesti și cele judiciare. Aceste dispoziții fac parte din tratatul general privind Uniunea Euroeană, dar ele nu sunt integrate celor 3 tratate cu privire la CECA, CEE și EURATOM. Raționamentul constă în aceea că mai multe state membre nu sunt înca pregătite să transfere întreaga competența in aceste domenii ale Comunității.

Dispoziții privind politica externă și de securitate comună. Acestea constituie un capitol separat, în afara câmpului celor 3 tratate anterioare.

Dispoziții privind politica socială.

De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede:

Cetațenie unională. Toti cetățenii statelor membre sunt cetațeni ai Uniunii .Fiecare cetatean are dreptul să se deplaseze și să-și stabilească domiciliul in mod liber pe teritoriul statelor membre, să voteze și să candideze la alegerile municipale și europene care se desfășoară in statul in care își are domiciliul, de a fi protejat de autoritățile diplomatice sau consulare ale oricarui stat membru, de a se adresa Parlamentului și funcționarului insărcinat cu sondarea opiniei publice.

Uniunea economică și monetară (UEM). Uniunea economică, in sensul că direcțiile politicii economice ale statelor membre și ale Comunităților vor fi adoptate de către Consiliul de Miniștri, care, în acelasi timp, va supraveghea evoluția economiei in fiecare stat membru și in Comunități. Comunitățile vor avea o singură politică monetară .

Uniunea politică care cuprinde, în principal, urmatoarele aspecte: o politică externă și de securitate comună, care va cuprinde formularea, pe termen lung, a unei politici de apărare, procesul Conferinței asupra Securității și Cooperării in Europa (CSCE) dezarmarea lui, precum și aspectele de natură economică pe care le ridica securitatea, creșterea rolului Parlamentului European, sporirea competențelor Comunităților, o politică comună in domeniul juridic și al afacerilor interne.

Tratatul asupra Uniunii Europene i s-au adaugat 17 protocoale din care 16 anexate Tratatului CE și 33 de declarații.

Aplicarea Tratatului asupra UE a necesitat din anumite puncte de vedere, adoptarea de texte sau de măsuri de aplicare (acorduri interinstituționale, modificări ale regulamentelor interne ale instituțiilor dintre care unele au fost elaborate anticipand intrarea in vigoare a tratatului și intrate in vigoare in același timp cu el).

Data de 1 ianuarie 1999, care a fost reținuta pentru trecerea la a 3-a faza a Uniunii economice si militare, a putut fi, în final, respectată.

§3. Tratatul de la Amsterdam

Ziua de 1 mai 1999 a fost marcată de intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeana este, într-o anumită masură, transformată. Noi sarcini îi sunt încredințate, rolul cetățeanului este subliniat, iar caracterul democratic al instituțiilor este întărit. Deși construcția comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, accentul este pus de acum înainte pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât in interior, cât și in restul lumii.

Geneza acestui tratat incepe in iunie 1994 odată cu convocarea unui grup de reflecție. După o Conferință interguvernamentală , ce a durat mai mult de 1 an ,Tratatul de la Amsterdam avea să fie finalizat in noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și semnat la 2 octombrie.

Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deși au fost două modificări prinvind competențele și instituțiille Uniunii, din 1986 (Actul unic european) și 1992 (Tratatul de la Maastricht ), trebuiau date răspunsuri numeroaselor problemelor care au ramas deschise. Acestea priveau rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii. Deși Tratatul de la Maastricht crea o cetățenie europeană, adică un cadru de drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conținut real. Tratatul de la Maastricht, continuând opera Actului unic european, ameliora funcționarea instituțiilor comunitare și intarea puterile de codecizie legislativă și de control ale Parlamentului European. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituțiilor nu au fost ușurate, aceasta pentru că de acum înainte, instituțiile trebuiau să raspundă unei duble cerinte: una decurgand din gestionarea unei monede unice, Euro, și cooperarea in materia politicii economice alta din perspectiva lărgirii Uniunii. Având in vedere ca divizarea lumii in 2 blocuri este de domeniul trecutului, trebuie ca prezența Europei în contextul international, care evolueaza rapid, sa se reorganizeaze. Tratatul de Maastricht a început să definească structurile și procedurile din acest punct de vedere. El lasă totuși, o poartă deschisă noilor reforme atât in domeniul politicii externe, cât și in cel al apărării.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor constitutive, deși ele au fost modificate de Tratatul de la Maastricht.

Tratatul cuprinde 3 parți, și anume modificări ale Tratatului UE, amplificarea tratatelor, dispoziții generale și finale. Acestora li se adaugă Actul final, 13 protocoale și 58 de declarații comune și uniuni multilaterale.

Tratatul vizează realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție prin comunitarizarea unei parți din cel de-al treilea pilon (Noul Titlu IV din Tratatul CE, vize, azil, emigrare și alte politici cu privire la libera circulație a persoanelor), integrarea a aquis-ului Schengen în Titlul IV CE și cel de-al treilea nou pilon, redus la cooperarea poliției și organelor judiciare in materie penală.

Tratatul stabilește în Tratatul UE și Tratatul constituind Comunitatea Europeană, bazele coperării consolidate ce pot fi instaurate între anumite state membre, doritoare să avanseze mai rapid decât celelate pe calea unei integrari sporite.

Tratatul nu aduce modificări considerabile competențelor comunităților, sub rezerva catorva dispoziții.

Dispozițiile sociale au fost considerabil extinse. Protocolul social, anexat Tratatului UE, este integrat de Tratatul CE .

Aporturile instituționale sunt multiple, dar compenența Comisiei și ponderea voturilor în Consiliu nu au fost revăzute. Tratatul procedează la o extindere și la o simplificare a codeciziei. Majoritatea calificată este introdusă în noi domenii. Competențele Curții sunt întinse la noi materii, datorită comunitarizării unei parți al celui de-al treilea pilon si jurisdicționalizării acestui nou pilon.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde trei parți: Modificări de fond, Simplificarea Tratatelor, Dispoziții generale si finale.

Modificări de fond, prima parte cuprinde modificările Tratatului asupra Uniunii Europene (Articolul 1, Amsterdam) și ale Tratatelor constituind Comunitațile Europene (Articolul 2, Amsterdam pentru CE, art.3 Amsterdam pentru CECA , art. 4 Amsterdam pentru EURATOM) și modificările actului priving alegerea reprezentanților Parlamentul european (Art 5. Amsterdam).

Simplificarea Tratatelor sunt prezentate în articolele 6, 7 și 8 din Tratatul de la Amsterdam.

§4. Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa a fost semnat de către miniștrii afacerilor externe ai statelor membre ale Uniunii Europene la 26 februarie 2001 și a intrat in vigoare la 1 februarie 2003.

Obiectivul central al Conferinței Interguvernamentale a fost acela de a reforma dispozițiile instituționale din tratatele comunitare institutive și din Tratatul asupra Uniunii Europene cu scopul declarat a deschiderii drumului pentru viitoarea extindere a Uniunii, care ar trebui să numere 27 de state membre dacă nu chiar mai multe.

Principalele teme ale Conferinței de la Nisa au fost: componența Comisiei Europene, ponderea voturilor in candrul Consiliului Uniunii Europene, Componența Parlamentului European, modificări prevăzute in cadrul declarațiilor adoptate de Conferința de la Nisa, amintind in acest sens, Declarația privind Extinderea Uniunii Europene care face referire la poziția comună pe care o vor lua statele membre cu ocazia conferințelor de aderare in ceea ce privește componența Comitetului Economic și Social respectiv Comitetului Regiunilor, făcându-se referire la momentul la care Uniunea va avea 27 de state membre, pragul majoritații calificate și numărul de voturi al minoritații de blocare in cadrul Uniunii Europene extinse.

Modificările in ceea ce privește componența Parlamentului European au fost esențiale, reglementate fiind de dispozițiile articolului 189 alin.2 din TUE (modificat prin Tratatul de la Nisa), conform cu care numărul de membri al Parlamentului European nu poate depași 732. De asemenea conform art. 2 intitulat Dispoziții privind Parlamentul European din cadrul Protocolului anexat la Tratatul privind Uniunea Europeana și la Tratatelor de instituire a Comunitaților Europene adoptat in cadrul conferinței de la Nisa, se menționează că, la data de 1 ianuarie 2004 respectiv odată cu începutul legislaturii 2004-2009, numărul de reprezentanți aleși in fiecare stat membru se stabilește după cum urmează: Germania – 99 membri, Regatul Unit – 72, Franța – 72, Italia – 72, Polonia – 50, Romania – 33, Olanda – 25, Grecia – 22, Portugalia – 22, Cehia – 20, Ungaria – 20, Suedia – 18, Bulgaria – 17, Austria – 17, Slovacia – 13, Danemarca – 13, Finlanda – 13, Irlanda – 12, Lituania – 12, Letonia – 8, Slovenia – 7, Estonia – 6, Cipru – 6, Luxemburg – 6, Malta – 5. În concret numărul total al reprezentanților in Parlamentul European , pentru legislatura 2004-2009 este egal cu numărul de reprezentanți enumerați la art.190 alin.2 din Tratatul de instituire a Comunitații Europene si art.108 alin. 2 din Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice la care se adaugă numărul reprezentanților noilor state membre care rezultă din tratatele de aderare semnate cel mai târziu la 1 ianuarie 2004. În cazul in care numărul total de memri este mai mare de 732 se aplică o corecție proporțională numărului de reprezentanți care urmează a fi aleși in fiecare stat membru astfel încat numărul total să fie cât mai aproape de 732.

Modificări de esența au fost prevăzute în cadrul declarațiilor adoptate de Conferința de la Nisa, amintim în acest sens Declarația privind extinderea Uniunii Europene făcând referire la poziția comună pe care o vor lua statele membre cu ocazia conferințelor de aderare in ce privește componența Comitetului Regiunilor făcându-se referire la momentul la care uniunea va avea 27 de state membre.

În acest sens conform declarației de mai sus, în urma finalizării procesului de aderare la un număr de 27 de state europene, repartizarea locurilor in cadrul Comitetului Economic și Social urmează a fi: Germania – 24 membri, Regatul Unit – 24, Franța – 24, Italia – 24, Spania – 21, Polonia – 21, România – 15, Olanda – 12, Grecia – 12, Cehia – 12, Belgia – 12, Ungaria – 12, Portugalia – 12, Suedia – 12, Bulgaria – 12, Austria – 12, Slovacia – 9, Danemarca – 9, Finlanda – 9, Irlanda – 9, Lituania – 9, Letonia – 7, Slovenia – 7, Estonia – 7, Cipru – 6, Luxemrug – 6, Malta – 5, cu un total de 344 de membri. Aceeași repartiție se reține și pentru Comitetul Regilor, dispunând de un total de 344 de membri.

În ceea ce priveste pragul cvorumului majorității calificate, Conferința de la Nisa a punctat o serie de de modificări situate în cadrul Declarației privind pragul majorității calificate și numărul de voturi al minorității de blocare in cadrul Uniunii Europene extinse. În concret se prevede că, în măsura in care nu toate statele candidate care nu figurează pe lista reprodusă în Declarația privind extinderea Uniunii Europene vor fi membre ale Uniunii in momentul intrării in vigoare a noilor ponderi ale voturilor (1 ianuarie 2005), pragul majorității calificate va evolua in funcție de ritmul aderărilor, la un maxim de 73,4%. În momentul in care toate statele candidate vor deveni membre, monoritatea de blocare se va bloca la 91 de voturi iar pragul majorității calificate se va ajusta in mod corespunzător.

Modificări in ceea ce privește problematica ponderii voturilor in cadrul Consiliului, conform Tratatului de la Nisa și protocolului anexat care prevăd o serie de dispoziții esențiale pentru viitorul unional.

Actele Consiliului trebuie să fie adoptate cu cel puțin 169 de voturi in favoarea majorității membrilor acolo unde tratatul prevede că actul este adoptat la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea in Consiliu va fi nevoie de cel puțin 169 de voturi in favoare, adunate la doua treimi din membrii. Atunci când o decizie este in proces de adoptare prin majoritate calificată, un membru al Consiliului poate cere să se verifice dacă statele membre care susțin decizia, constituind majoritatea calificată, reprezintă cel puțin 62% țin totalul populației Uniunii. Dacă se dovedește că aceasta condiție nu este îndeplinită, decizia respectivă nu va fi adoptată.

§5. Tratatul de la Lisabona

Semnarea la 13 decembrie 2007 a Tratatului de Reformă a Uniunii Europene, reprezintă ultima etapă a procesului de relansare instituțional a Unirii și de recredibilizare a proiectului European. Procesul a început prin redactarea proiectului de Tratat Constituțional în urmă cu șase ani. Impasul în care reforma Uniunii Europene a intrat odată cu respingerea proiectului constituțional prin referendumurile din Franța și Olanda în anul 2005, a fost depășit pe parcursul anului 2007. Succesul semnării tratatului de la Lisabona se datorează în special abilitații diplomatice manifestate de cancelarul german Angela Merkel, perseverenței politice dovedite de președintele francez Nicolas Sarkozy de a relansa reforma Uniunii Europene, dar și eforturilor depuse de Presedinția portugheză.

Asemenea Tratatului de la Amsterdam, respective Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente – Tratatul Uniunii Europene (TUE), care își va păstra denumirea, și Tratatul Comunităților Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii și vor avea o valoare jurudică egală. De asemenea, va fi menținut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). 13 Protocoale și 65 de Declarații sunt anexate Tratatului de la Lisabona. Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis și detaliat agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007, și care a reluat practic substanța prevederilor fostului Tratat Constituțional.

Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Europei unificate, fiind de asemenea primul tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru.

Ratificarea tratatului de la Lisabona se realizează conform practicilor constiționale propriii celor 27 state, membre, pană la sfârșitul anului 2008, pentru a permite Tratatului să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2009.

Care sunt elementele inovatoare modificatoare privind tratatele anterioare ce fac ca Tratatul de la Lisaona să reprezinte un pilon pentru istoria construcției europene?

Al 5-lea val al extinderii, început în mai 2004 și finalizat la 1 ianuarie 2007 prin aderarea României și Bulgariei, a reprezentat trecereaa de la o Uniune de 15 state la o construcție complexă, formată din 27 de state. Regulile de funcționare stabilite pentru 6, 12 sau 15 state nu mai corespundeau realității prezente astfel că, mecanismul decizional funcționează cu dificultate într-o Uniune Europeană cu o componență de 27 de state. Pe de altă parte Uniunea Europeană avea nevoie de noi mecanisme care să-i permită să facă față provocărilor mondializării: competiția economică acerbă, recuperarea decalajului de competivitate față de Statele Unite. Prin prevederile introduse în Tratatul de Reformă, Uniunea devine mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune și reprezentarea externă. Iată că în cele ce urmează câteva dintre problematicile care au reținut atenția:

Simplificarea procesului decizional European. Conform Tratatului reformator, privitor la procesul decizional la nivel unional, se reține că se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorității calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migrația, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, inițiativele Înaltului Reprezentant pentru PESC, politică comună de transporturi, obiectivul și organizarea fondurilor structurale și fondului de coeziune) fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există baza juridică la acest moment în tratatele aflate în vigoare (protecția diplomatică și consulară, retragerea voluntară a unui state membru din Uniune, dreptul de inițiativă populară, ajutorul umanitar). Noua modalitate va simplifica procesul legislativ european, generând o mare eficiență în luarea deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetățenilor europeni.

Votul cu majoritate calificată devine regulă generală în Consiliu. Definiția acestuia ca majoritate dublă a 55% din state, reprezentând 65% din populația Uniunii, este aceeași ca și în Constituții (fiind nevoie de un număr minim de 4 state membre pentru a constitui o minoritate de blocaj), deși nu va intra în vigoare până în 2014. Acesta va face totodată obiectul unei perioade de tranziție de 3 ani, până în 2017, în timp în care o decizie va putea fi blocată în conformitate cu dispozițiile de votare prevăzute în Tratatul de la Nisa. Mai mult, un nou mecanism bazat pe compromisul de la Ioannina prevede că o minoritatate de state membre poate solicita o reexaminare a unei propuneri legislative, înainte de adoptarea acesteia. Potrivit unei declarații anexate la noul tratat, o decizie a Consiliului va acorda statut legal acestui mecanism.

Cetățenia unională. Conform art.8 din tratat, este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta. Privitor la inițiativa cetățenească, pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, cetățenii statelor membre vor beneficia de dreptul direct de inițiativă legislativă comunitară. Astfel că inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.

Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate. Aceștia se bucură, printre altele, de dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat, dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortanții acestui stat, dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultive ale UE în oricare dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.

Posibilitatea de retragere a unui stat membru din Uniunea Europeană. Conform dispozițiilor din Tratatul de la Lisaona, orice stat membru poate hotărî, în conformitat cu normele sale constiuționale retragerea sa din Uniune. Statul membru care solicită retragerea notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociează și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere ținându-se seama de intențiile statului în cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea Europeană. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificare, cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen. Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care privesc statul în cauză. În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.

Coerența pe plan extern și problemele de apărare. Posturile de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și cel de Comisar pentru afaceri externe, două posturi care dau naștere la duplicări și confuzii, vor fi reunite într-unul singur, prin crearea unui vicepreședinte al Comisiei/Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate, care va prezida Consiliul pentru afaceri Externe și care va conduce politica externă și de securitate comună.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate va fi numit de către Consiliul European, cu acordul președintelui Comisiei, și, ca membru al Comisiei, va fi nevoit ca, în Parlament, să fie supus aceleiași proceduri de investitură ca și orice alt comisar.

Crearea acestei funcții are meritul de a clarifica aspecte ce țin de acțiunea externă a Uniunii, de a înlătura pararelismele și suprapunerile în ceea ce privește politica externă. Înaltul Reprezentantva fi asistat de către un Serviciu European pentru acțiune externă, care să asigure continuitatea și coerența acțiunii externe.

În ceea ce privește acțiunea externă a Uniunii, Tratatul de la Lisabona realizează modificări structurale majore în comparație cu Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa, prin separația titlului V al Tratatului privind Uniunea Europeană, care conține dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii Europene, dispoziții specifice privind politica externa și de securitate comună și dispoziții privind politicade securitate și de apărare comună de partea a cincea a tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, care conține dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii, politica comercială comună, cooperarea cu țările terțe și ajutorul umanitar, măsurile restrictive, acordurile internaționale, relațiile delegaților cu organizațiile internaționale și țările terțe, precum și clauza de solidaritate. Astfel cele doua tratate modificate au aceiași valoare juridică și recomandă în interesul coerenței cu acestea să fie intotdeauana interpretate împreună. În ciuda diferențelor lor stucturale în domeniul politicii externe, de securitate și de apărare, Tratatul de la Lisabona este similar ca și conținut cu Tratatul Constituțional din 2004 și acest lucru este valabil în special în ceea ce privește relațiile internaționale ale Uniunii, noul tratat reprezentând o ameliorare importantă a dispozițiilor în vigoare. În procesul de decizie al Consiliului cu privire la politica externă și de securitate comună se introduce votul cu majoritate calificată.

Tratatul instituie o reformă majoră a politicii de securitate și de de apărare comună, care cuprinde:

1. Mobilizarea, în cadrul politicii de securitate și de apărare comună, a capacitățlor civile și militare ale tuturor statelor membre, inclusiv a forțelor multinaționale, cu posibilitatea însărcinării unui grup de state membre cu executarea sarcinilor.

2. Oferirea posibilității organizării unei cooperări structurate permanente în domeniul apărării acelor state membre capabile din punct de vedere militar și avand voința politică de a îndeplini cele mai solicitante misiuni.

3. Angajamentul de a ameliora capacitățile miltare

4. Extinderea rolului Agenției Europene de Apărare

5. Introducerea obligației pentru statele membre de a veni în ajutorul altui stat care a fost atacat, fără a aduce atingere neutralității unor state membre sau calității de de membru NATO al altor state.

6. Ameliorarea obiectivelor prin includerea combaterii terorismului.

CAPITOLUL AL II-LEA. NATURA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

§1. Apariția Uniunii Europene și evoluția în timp

Construcția Uniunii Europene este marcată de procese de integrare complexe, însă acest capitol introductiv va puncta doar momentele cele mai importante pentru procesul integrării europene, începând din anii 1950 și mergând până în perioada prezentă, când ratificarea Tratatului de la Lisabona va marca aprofundarea Uniunii. „Părinții fondatori” au conceput construcția europeană pornind de la cultura antică romană, potrivit căreia relațiile dintre oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept construit cu rigoare și claritate, în acest sens dreptul comunitar devine fundamentul construcției europene, așa cum este el determinat în Tratate, ori în hotărârile adoptate de instituțiile abilitate, stabilind competențe pentru instituții, reguli ale raporturilor reciproce dintre ele, precum și dintre ele și statele membre. Asemeni oricărui alt sistem de drept și cel comunitar se schimbă odată cu evoluția socială, îmbogățindu-se mereu, în principal prin procedura de revizuire a Tratatelor. Tratatele Uniunii Europene au o componentă politică și economică, sunt deschise (permit aderarea la UE), sunt încheiate între state și organizații internaționale, stabilind modul de funcționare a instituțiilor UE precum și principiile care stau la baza funcționării lor. O parte din tratatele CE/UE au avut rolul de a înființa noi structuri (tratatele fondatoare), altele de a amenda tratatele în vigoare (tratate modificatoare) sau de a mări numărul satelor membre (tratate de aderare).

Comunitățile Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) au reprezentat fundamentul construcției europene. În pofida faptului că inițial măsurile Comunităților vizau doar sfera economică, acestea au evoluat spre o cooperare politică. Prin „sintagma Comunităților Europene” se înțelegea un ansamblu de organizații internaționale bazate pe integrarea economică a statelor și pe o limitare a suveranității acestora, în beneficiul unor obiective și instituții comune. Statelor – națiune nu li s-a cerut să renunțe la suveranitatea lor, ci sa transfere din competențe unei comunități superioare. Comunitățile Europene au reprezentat nucleul Uniunii Europene, instituită prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992.

Deși cele trei Comunități prezentau caractere generale comune, acestea au fost instituite prin tratate distincte, fiecare având propriul său regim juridic. În ceea ce privește sistemul instituțional, Tratatul CECO a creat instituții majoritar supranaționale: Înaltă Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție. Asemeni modelului federalist, sistemul instituțional era format din organe superioare celor din statele membre, având competența de a reglementa direct situația juridică a statelor și a întreprinderilor din industria siderurgică. CEE și CEEA erau dotate cu un sistem instituțional propriu, format din câte un Consiliu, o Comisie, o Adunare și o Curte de Justiție. Anumite instituții, respectiv Curtea de Justiție a Comunităților Europene și Adunarea parlamentară deveneau comune CECO, CEE și CEEA. Fiecare comunitate avea însă propria Comisie și propriul Consiliu, din considerente care țineau de atenuarea elementului supranațional. Această situație vă dura până în 1967 când va intra în vigoare Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene. Declarația Ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman, de la 9 mai 1950 a reprezentat un veritabil plan politic, care fundamenta „bazele intelectuale și juridice ale construcției comunitare”.

Lui Schuman îi poate fi atribuit meritul susținerii politice a acestui proiect, însă conceperea să i-a aparținut lui Jean Monnet. Acesta a creat în 1945 planul de revitalizare a industriei și economiei franceze prin controlul asupra producției germane de cărbune și oțel. În concret Franța propunea punerea în comun a acestor producții sub gestiunea unei autorități comune, supranaționale și independente, în cadrul unei organizații deschise și altor state europene, în vederea obținerii unor soluții comune.

Elementul novator, în comparație cu celelalte organizații ale epocii îl reprezenta integrarea „o nouă formă de fuziune, într-un ansamblu a părților componente care pierd în anumite domenii propria lor individualitate”. Pentru început integrarea vizată era una economică și sectorială, însă aceasta era privită ca o etapă către integrarea politică.

Conform Metodei Monnet „integrarea economică premerge integrării politice, iar integrarea sectorială anunță integrarea globală”. Părinții fondatori au intuit strânsa legătură dintre economic și politic. Prin Tratatul de fuziune (1967) s-a creat entitatea „Comunitățile europene” ea deveninând astfel o personalitate juridică. Acesta a fost urmat de Actul Unic European, document deosebit de important (1985), care a marcat un nou pas în evoluția construcției comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituțiilor comunitare și la extinderea competențelor acestora în noi domenii, reprezentând în același timp și o premisă importantă în vederea realizării Uniunii Europene. Așa cum desăvârșirea pieței interioare a fost proiectul Actului Unic, prin Tratatul de la Maastricht se dorea realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei în care deciziile să fie adoptate cât mai aproape de cetățeni.

Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se creeză o Uniune Europeană fondată pe comunitățile europene și completată prin formele de cooperare și politice prevăzute de tratat. UE era o construcție pe trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și cooperarea în materie de justiție și afaceri interne (JAI), însă coerența și unitatea erau asigurate prin cadrul instituțional unic. Tratatul deschide o nouă etapă în integrarea europeană, consolidând legitimitatea democratică a instituțiilor și dimensiunea socială a Uniunii, permițând lansarea integrării politice: instituie cetățenia europeană, generalizează principiul subsidiarității și al proporționalității, ca principii funcționale ale Uniunii Europene, rolul Parlamentului este consolidat, tot în plan instituțional Tratatul ridică Curtea de Conturi la rang de instituție.

În procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam (1997) se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare în adâncirea integrării, în perspectiva extinderii comunităților prin primirea de noi state, în special din centrul și estul Europei, lăsând însă în urmă teme importante care vor fi soluționate de următorul Tratat.

Aportul esențial al Tratatului de la Nisa (2000) a fost dat de reformarea cadrului instituțional al Uniunii, fapt ce a făcut posibilă extinderea Uniunii la un număr impresionant de state. Un alt moment ce ar fi putut deveni esențial pentru evoluția Uniunii Europene era adoptarea Constituției Europene, această idee a fost însă abandonată, respectând dorința cetățenilor exprimată prin referendumuri negative. Esența acesteia a fost, însă preluată de Tratatul de Reformă (2007).

Uniunea Europeană rezultată integrează fosta Comunitate Europeană, Politica externă, de securitate și de apărare comună și Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, într-o structură care se dorește a fi unitară. Realizările Tratatului de la Lisabona pot fi sintetizate în patru elemente: o Europă mai democratică și mai transparentă prin sporirea puterii Parlamentului European (extinderea procedurii codeciziei) și a cetățenilor (inițiativa cetățenească), o Europă mai eficientă grație modificărilor instituționale, o Europă a drepturilor și valorilor, a libertății, solidarității și securității (includerea Cartei Drepturilor Fundamentale în legislația europeană primară), Europa ca și actor pe scena globală (instituirea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Securitate Comună, susținut de un Serviciu European pentru Acțiune Externă).

Este important de menționat faptul că Tratatul de Reformă instituie personalitatea juridică a Uniunii Europene, ridică la rangul de instituție Consiliul European, precum și Banca Centrală Europeană, iar funcția de președinte a Consiliului European este transformată în una permanentă de Președinte al Uniunii, cu un mandat de doi ani și jumătate. Tot ceea ce s-a realizat până acum este rezultatul unui efort comun, aparținând națiunilor componente, esența construcției europene fiind continuitatea, conform principiului „ever closer union” enunțat de fondatorii Uniunii Europene.

Cele două dimensiuni majore ale construcției europene sunt aprofundarea și extinderea. Procesele implicate sunt de natură complexă: economică, politică, socială, culturală. Aprofundarea presupune adâncirea integrării economice, iar acest proces nu se poate realiza fără o adâncire a integrării politice, însă aceasta din urmă nu poate fi posibilă fără contribuția cetățenilor europeni. Respingerea Tratatului Constituțional, precum și dificultățile întâmpinate înaintea ratificării Tratatului de Reformă, au arătat că nu este posibilă aprofundarea Uniunii Europene fără aportul cetățenilor, fără democratizarea procesului de construcție europeană.

§2. Caractere confederale ale Uniunii Europene

Confederalismul reprezintă un sistem de organizare în care mai multe state își mențin identitatea, dar conferă puteri clar precizate unei autorități centrale, din motive legate de securitate, eficiență. La rândul ei, confederația reprezintă o asociere de state suverane, constituite într-un nou stat, în care trasferul de putere este limitat și rezervat numai anumitor domenii. Bază legală a unei confederații o reprezintă existența a unui tratat între statele membre, încheiat conform normelor internaționale. Un asemenea tratat nu intră în contradicție cu prezența constituțiilor proprii în fiecare dintre statele membre, iar modificarea lui necesită aprobare fiecărui stat membru, prin decizie unanimă.

Charles de Gaulle și ideea de Confederație Europeană

Generalul Charles de Gaulle, unul dintre cei mai mari oameni politici ai secolului XX, este ales președinte al Republicii a V-a Franceze, după criza celei de-a IV-a Republici în 1958.

Președintele francez Charles de Gaulle a fost cel mai mare susținător al Europei confederate, format din state independente, care singure au dreptul de decizie: statele națiuni sunt singurele entități care dispun, spre deosebire de organizațiile supranaționale, de legitimitate, de fapt statele sunt acelea care fiind foarte diferite unele de altele, au fiecare un suflet, o istorie în opinia sa, Europa trebuie să fie independentă fața de S.U.A., fiind criticabile încercările unor state europene de a o plasa sub influența americană.

În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, diferiți oameni de stat din Europa au arătat un interes sporit pentru găsirea unor căi de a preveni repetarea unor asemenea conflicte prin realizarea unei entități între statele europene. La 19 septembrie 1946, Winston Churchill a rostit discursul, rămas celebru, de la Școala Politehnică Confederală din Zürich (Eidgenossiche Technische Hochschule – ETH) în care propunea crearea Statelor Unite ale Europei. Cu câteva zile mai târziu, la 21 septembrie 1946, a avut loc la Hertenstein, în Elveția o reuniune a reprezentanților mișcărilor federaliste europene, încheiată cu o rezoluție de aprobare a unui program de formare a unei uniuni europene.

Ca urmare, în perioada 27 -31 august 1947, s-a organizat la Montreux, Elveția, congresul de constituire a Uniunii Federalițtilor Europeni (Union of European Federalists – UEF).

Confederalismul reprezintă un sistem de organizare în care mai multe state își mențin identitatea și suveranitatea națională, dar conferă puteri clar precizate unei autorități centrale, din motive legate de securitate, eficiență. La rândul ei confederația reprezintă o asociere de state suverane, constituite într-un nou stat, în care trasferul de putere este limitat și rezervat numai anumitor domenii. Bază legală a unei confederații o reprezintă existența unui tratat între statele membre, încheiat conform normelor internaționale. Un asemenea tratat nu intră în contradicție cu prezența constituțiilor proprii în fiecare dintre statele membre, iar modificarea lui necesită aprobare fiecărui stat membru, prin decizie unanimă.

Federalism sau confederalism

Care sunt însă coordonatele fundamentale ce deosebesc o structură federală de una non-federativa? Ce este de fapt federalismul? Alberta Sbragia arata în articolul său „The future of federalism în the European Union” că există o serie întreagă de confuzii și de neînțelegeri ale gândirii comune cu privire la federalism.

Nu puțini sunt astfel cei care nu sesizează distincția dintre federalism și confederalism: dacă primul termen desemnează entități în care rolul deciziilor importante la nivel central aparține instituțiilor care nu sunt sub controlul parților componente (adică instituții precum autoritățile judiciare sau cele legislative care prezintă electoratul în ansamblu mai degrabă decât împărțit pe state componente), confederalismul este o noțiune opusă și nu apropiată federalismului și care se găsește, ca semnificație, în apropiere a interguvernamentalismului, ea desemnând grupări de state în care membrii nu au delegat și continuă deci să dețină o mare parte din controlul asupra atribuțiilor cheie ale rezolvării problemelor commune.

Un binecunoscut exemplu istoric arată însă că uniunile tind, în condițiile unei integrări complete, să se transforme din confederații în federații în perioada de formare a Statelor Unite, ideea confederată a unui ansamblu de state independente, unite doar în abordarea unor anumite probleme, a fost inlocuiăta de cea federală, tocmai pentru că s-a crezut că o confederație nu poate funcționa pe termen lung din pricina inevitabilelor disensiuni care apar atunci când numărul de membri tinde să crească. Trebuie să remarcăm că asemănarea cu Uniunea Europeană este până la un punct frapantă chiar dacă fostele colonii britanice din America de Nord au convenit inițial să își unească puterile în vederea respingerii unui adversar comun (fosta putere colonială stăpânitoare) în vreme ce în cazul Europei miza inițială a fost una economică, diferențele sunt mai degrabă de grad decât de esența, ba chiar poziția actuală a Europei apare ca fiind mai sigură deoarece problemele de tip economic, spre deosebire de cele politice, sunt permanente.

În mod radical diferit față de situația americană, federalismul european se confruntă cu un adversar latent dar mult mai dificil: eterogenitatea extrem de complexă care caracterizează continentul nostru; dacă transformarea unei uniuni inițiale într-o federație puternică a reușit cu deplin succes în cazul unor foste colonii ce aveau o limbă comună, o istorie scurtă și o cultură proprie practic inexistentă, lucrurile pot fi însă mult mai complicate în cazul a 27 de entități ce numără de la câteva sute de mii pană la 80 de milioane de locuitori, care au limbi și culturi diferite precum și o istorie comună nu doar îndelungată, ci și marcată de evenimente nu de puține ori sângeroase. Dacă adaugăm la asta și o serie întreagă de probleme teritoriale ce nu au fost pe deplin clarificate, un Holocaust și două războaie mondiale încă proaspete în memoria multora, situația pare parcă un pic mai complicate.

Nu sunt mulți ani de când umbre ale trecutului au condus la cel mai tensionat moment din istoria Uniunii Europene: reacția franceză la ideea de reunificarea Germaniei fostul cancelar german Helmuth Kohl a afirmat chiar că cea mai glacială întâlnire oficială la care a participat vreodată a fost cea în care a dezbătut această problemă cu Francois Mitterran.

§3. Caractere federale ale Uniunii Europene

Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare administrativă în care puterea se împarte între guvernul central și statele membre, ambele niveluri de putere derivându-și puterea de la cetățeni în mod direct. Federațiia, la rândul ei reprezintă un stat suveran, în care puterea este partajată între autoritatea federală, centrală și autorități locale, regionale. Ea presupune existența unui guvern național, cu puteri în domeniul politicii externe și de securitate, dar și a unor guverne locale, cu putere în domeniul educației, culturii etc. Există o singură monedă și o constituție scrisă, care reprezintă bază legală a federației, fără însă a anula existența a altor constituții în statele membre. Potrivit acesteia sunt separate puterile în stat întrediferitele niveluri de guvernare, iar modificarea prevederilor sale nu necesită aprobarea în unanimitate de către statele membre, ci doar îndeplinirea unei majorități.

Numeroși teoreticieni occidentali ai federalismului au încercat să demonstreze că UE este o entitate politică de tip federal, principalul argument fiind acela că federalismul înseamnă în primul rând politici și decizii comune. Multe aspecte de ordin economic și social din UE s-ar regăsi în statele federale, așa-numitul federalism economic cu caracteristicile sale specifice este comun UE și unor federații care nu fac parte din UE.

În context se aprecia recent că UE este o entitate hibridă cu caracteristici predominant confederale, dar și cu unele caracteristici federale. Complexitatea procesului de integrare europeană este evidențiată de faptul că totuși componentele unor federații din cadrul UE, cum sunt landurile germane, sunt reprezentate nu numai în Comitetul Regiunilor ci și în Consiliile Ministeriale. Există însă și numeroase opinii contrare celor exprimate de adepții federalismului, care consideră că există atribuții importante ce lipsesc Uniunii Europene pentru a o putea considera o federație: în primul rând statele membre au o libertate deplină în ce privește adoptarea, revizuirea sau denunțarea Tratatelor cu privire chiar la apartenența lor la uniune, iar în al doilea rând din punct de vedere fiscal uniunea nu are un sistem propriu de impozite, în al treilea rând executivul Uniunii nu este determinat direct și nici măcar indirect de către cetățenii din țările UE.

Analiza structurii federative și a procesului de federalizare implică considerente de ordin politic: subsidiaritate, alocarea puterilor, interguvernamentalism și codeterminare, transferuri de resurse, dar și cerințe economice; constrângeri bugetare severe, competitivitate la nivel federal, uniune economică internă, precum și considerente de ordin social/cetățenesc: uniune socială, mobilitatea capitalului uman, participare și legitimitate democratică. Modelul federal este foarte flexibil, dovadă faptul că realizarea competitivității economice și coeziunii sociale este compatibilă cu o gamă largă de valori și norme sociale.

Problematica federalismului trebuie regândită prin prisma provocărilor globalizării și cerințelor noii ordini economice mondiale. În acest context procesul de federalizare, caracteristic și UE, trebuie privit nu numai în lumina împărțirii puterilor (cadrul constituțional), ci și în ceea ce privește aspectele sale politice, instituționale, sociale. Înlăturarea deficitului democratic, sporirea participării cetățenilor, creșterea responsabilității instituțiilor sunt teme de actualitate pentru procesul de federalizare și adâncire a integrării. Implicarea sporită a cetățenilor este menită a contribui la creșterea eficienței și performanțelor structurilor federale.

Federalismul este văzut ca un proces de natură politică și juridică cu două coordonate principale: realizarea unității componentelor statale; păstrarea autonomiei și respectul intereselor legitime ale acestora.

Compararea UE cu statele federale americane în privința aranjamentelor instituționale relevă caracterul supranațional al instituțiilor comunitare și rolul decisiv al guvernelor naționale în cadrul guvernanței comunitare. Mulți ani puterea Parlamentului European, instituție de tip federal, a fost estompată de cea a Consiliului, instituție de tip interguvernamental și confederal, iar în ultimii 10 ani de rolul Consiliului European. Comisia Europeană este un executiv de un tip special, dificil de comparat cu executivul american sau cu cel Canadian.

Aranjamentele constituționale au în schimb tangență mai mare cu experiența statelor federale. Caracteristic federațiilor este concentrarea puterii constituționale și instituționale la nivel federal. În opinia experților comunitari, principiile conținute de tratate și cele dezvoltate de Curtea Europeană de Justiție au condus la un set de norme constituționale, care reglementează raporturile sau relațiile între UE și statele membre, care-și găsesc similitudini cu normele constituționale din statele federale. Diferența ar consta în aceea că, în statele federale instituțiile sunt incluse într-un cadru constituțional ce presupune existența unui „demos constituțional”, a unei singure puteri constituante, cu o autoritate supremă și în care aranjamentul constituțional specific este ancorat. Deși, Constituția federală garantează drepturile statelor membre și federația este o creație a acestora și a popoarelor respective, totuși suveranitatea și autoritatea îngemănate într-o putere constituantă sunt deasupra oricăror alte suveranități și de aici autoritatea supremă a Constituției și principiilor federale.

În Comunitatea Economică Europeană arhitectura constituțională nu a fost validată de un proces constituțional implicând un „demos constituțional” comunitar și, prin urmare, disciplina constituțională comunitară nu are aceiași autoritate ca în statele federale. Constituția UE a fost, până în 2003, o constituție fără elemente clasice de constituționalism. A existat o ierarhie a normelor, normele comunitare fiind peste cele naționale, dar ea nu a fost ancorată într-o ierarhie a autorității normative sau o ierarhie a puterii reale.

Federalismul comunitar este construit pe o ierarhie descendentă a normelor și pe una ascendentă a autorității și puterii reale. Aranjamentul constituțional comunitar a conferit stabilitate politică sistemului de guvernare comunitar și s-a bazat din start pe respingerea modelului politic federal. Pe măsură ce integrarea economică a avansat odată cu Actul Unic European și cu Tratatul de la Maastricht, federalismul a avansat pe plan economic fără corespondent pe plan politic, unde puterea a rămas în mâna statelor membre. Dezbaterile din cadrul Convenției Europene și draftul final al Tratatului Constituțional au însemnat un progres remarcabil pe linia adoptării unei Constituții a UE, dar nu și pe linia integrării politice sau federalizării. Speranțele pe care cercurile academice și mișcarea federalistă și le-au pus într-o nouă ordine constituțională sau într-o veritabilă constituție clasică de tip federal nu au fost însă confirmate de realitate. Includerea Cartei Europene a Drepturilor Omului (partea a II-a) a reprezentat fără îndoială un pas înainte, la fel și partea I a Constituției, unde erau prezentate divizarea competențelor, principiile fundamentale și cadrul institutional.

Constituția UE urma a legitima constituțional sistemul de guvernare comunitar, a introduce disciplina constituțională necesară funcționării acestuia, a elimina confuziile juridice și constituționale, precum și incertitudinile privind viabilitatea aranjamentului constituțional existent până în 2003, a impune ca autoritate supremă de ordin constituțional textul Tratatului ce urma a fi adoptat în 2004. Dacă, certitudinile privind adoptarea Tratatului Constituțional au fost în mare parte risipite, pentru că acesta n-a fost ratificat în final și a fost înlocuit cu Tratatul de la Lisabona, totuși au persistat incertitudinile privind un viitor „stat european federal”. Putem vorbi oare de un statu-quo în ceea ce privește federalismul constituțional comunitar, clădit pe un set de norme juridice și valori politice, care n-ar face neapărat necesară adoptarea unei Constituții a UE oficiale sau putem vorbi de un progres notabil pe plan constituțional realizat de Convenția Europeană, care a deschis poarta federalismului politic? Totuși, după o analiză sumară a textului proiectului Tratatului Constituțional se putea concluziona că exista un statu-quo în privința cadrului instituțional și a raporturilor între statele membre și Uniune, de asemenea autoritatea instituțională constituțională la nivel comunitar rămânea divizată între Consiliul European, care ia deciziile, și Curtea Europeană de Justiție, care ar fi interpretat prevederile Constituției UE. Constituțiile statelor naționale își păstrau rolul și importanța lor, fiind evident că puterea constituțională și instituțională nu era concentrată la nivel comunitar, ca în cazul federațiilor clasice.

Chiar în cadrul Convenției Europene dezbaterile pe tema titlului I din partea I au relevat controverse puternice și persistente privind conținutul articolului 1 unde inițial se făcea o mențiune la competențele comune bazate pe modelul federal. Cel mai înverșunat adversar al includerii oricărei mențiuni referitoare la federalism a fost reprezentantul guvernului britanic, Peter Hain, care a admis că termenul federal pune probleme. El a relevat că există un acord unanim asupra conceptelor de Constituție Europeană și Tratat Constituțional, precum și asupra integrării Cartei Europene a Drepturilor Omului și asupra personalității juridice a Uniunii, dar existau dezacorduri asupra includerii termenului federal. Dar și reprezentanți din partea Portugaliei, Cehiei, Irlandei, Estoniei au respins acest termen, iar reprezentantul parlamentului sloven a declarat că țara să nu a părăsit o federație pentru a intra în alta și că a votat da pentru Uniune și NATO, dar nu pentru o federație.

Totuși au existat partizani ai federalismului în cadrul Convenției chiar mai numeroși decât oponenții acestuia. Printre ei a fost și comisarul Michel Barnier care s-a declarat în favoarea termenului federal, considerând că Uniunea în care vor intra țările candidate nu este comparabilă cu federațiile din care ele au făcut parte anterior. Reprezentantul parlamentului român, Adrian Severin, precum și cel al parlamentului italian, Proinsias De Rossa, au susținut că: „este timpul ca să le spunem clar cetățenilor noștri că Uniunea la care vom adera are o vocație federală”. Reprezentantul guvernului olandez, Gijs de Vries, a spus: „nu trebuie să ne ghidăm după presa de scandal britanică, termenul federal neînsemnând crearea unui superstat european ci gestionarea anumitor competențe delegate la un nivel supranațional”, iar reprezentantul parlamentului austriac, Caspar Einem, a considerat că oponenții termenului federal ar dori suprimarea semnificației sale reale, constând în transferul de competențe la nivelul Uniunii. Vicepreședintele Convenției, Jean Luc Dehaene, a concluzionat: „dacă considerăm neutilizarea termenului federal trebuie în același timp să precizăm în mod clar că există un mod special de gestionare a competențelor transferate de statele membre către Uniune”.

Deși, majoritatea membrilor Convenției a agreat termenul federal, aceasta nu a putut asigura succesul partizanilor federalismului, dovadă că el nu a fost inclus deloc în textul Tratatului Constituțional; rezultatul nu are legătură cu democrația bazată pe votul majoritar, ci cu caracterul consensual al procesului de luare a deciziei pe probleme de ordin constituțional la nivelul UE, trăsătură specifică guvernanței multinivel. În confruntarea dintre federaliști și interguvernamentaliști, vizibilă și în cadrul Convenției Europene, ultimii au avut câștig de cauză prin pozițiile de forță adoptate de Marea Britanie și Franța, care au pus accent pe rolul de prim rang al instituțiilor reprezentând statele naționale, Consiliul European și Consiliul de Miniștri.

Reluarea multor prevederi ale Tratatului Constituțional neratificat din cauza Franței și Olandei în cadrul noului Tratat de reformă instituțională a UE de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), îndeosebi pe linia partajării competențelor între nivelul comunitar și nivelurile naționale, reprezintă fără îndoială un progres notabil către federalizarea constituțională a UE, dar mai rămân mulți pași importanți dificil de realizat către acest obiectiv. Totuși crearea funcțiilor de președinte al Consiliului European și cea de înalt Reprezentant pentru Politica Externă, care prezidează Consiliul Afacerilor Externe, ar putea fi interpretată ca o consolidare a interguvernamentalismului în detrimentul federalismului în cadrul UE. Primul președinte al Consiliului European, fostul prim ministru belgian Herman Van Rompuy, s-a declarat un federalist convins, fără însă să fie un fundamentalist, ceea ce pare normal pentru o personalitate care a condus un stat federal.

La 12 septembrie 2012, președintele Comisiei Europene s-a adresat Parlamentului European făcând un apel la constituirea unei federații a statelor națiune, nu a unui superstat, ci a unei federații care să se bazeze pe o mutualizare a suveranității, prin care fiecare cetățean să fie mai bine echipat și apărat, suveranitatea în comun însemnând mai multă putere, nu mai puțină. În opinia lui José Manuel Barroso, „Europa” nu mai poate fi doar tehnocratică sau birocratică ci trebuie să fie democratică, iar alegerile pentru Parlamentul European din 2014 sunt decisive în acest sens. Barroso a apreciat că, într-un moment de turbulență ar fi o greșeală să fie lăsată apărarea națiunilor la mâna populiștilor sau la nivel național. Această federație a statelor națiune ar necesita, în final, un nou Tratat, destul de dificil de realizat într-o Uniune Europeană răvășită de criză economică. Trei întrebări ar trebui puse legate de afirmațiile președintelui Barroso:

Prima: cine ar beneficia de mai multă putere prin adâncirea integrării, dacă votul simplului cetățean nu prea contează?

A doua: dacă există un deficit relevant de democrație nu cumva vorbim de o „Europă” mai mult autocrată, în care birocrația și corupția se împletesc în mod armonios?

A treia: o federație a statelor națiune nu reprezintă oare un experiment politic fără precedent căruia nu-i putem vedea un viitor cert?

Angela Merkel a cerut în luna august 2012 constituirea unei Convenții Constituționale, pe modelul celei americane, care a redactat Constituția SUA. De altfel, propunerea anunțată de Barroso, surprinzătoare având în vedere scepticismul lui din urmă cu 8 ani, care i-a atras susținerea britanicilor pentru actuala funcție, nu este decât o versiune a viziunii germane asupra „Europei” unite, care presupune responsabilitate și disciplină fiscală și bugetară, reducerea diferențelor de competitivitate și de productivitate între „nord și sud” și o integrare politică prudentă, care să nu șteargă diferențele dintre națiuni, obiective extrem de generoase, dar dificil de realizat pe un orizont rezonabil de timp.

Tot în luna septembrie 2012, „Grupul Viitorului”, format din 11 miniștri de externe din statele UE în frunte cu Germania, a propus federalizarea printr-o armată comună, o poliție comună și un minister european de externe, existând două soluții pentru viitorul UE: o federație sau o confederație. În domeniul politicii externe și de apărare al UE ar urma să se renunțe la deciziile luate în unanimitate, în favoarea unui vot al majorității. Întreaga arhitectură instituțională a UE ar urma să fie revizuită, iar președintele Comisiei Europene ar urma să fie ales direct de cetățeni și să conducă un adevărat „guvern european”, iar Consiliul European și Consiliul de Miniștri al UE ar urma să fie înlocuite cu o a doua cameră parlamentară a statelor (un fel de Senat dacă considerăm Parlamentul European un echivalent al Camerei Reprezentanților din SUA), iar această cameră ar avea o subcameră pentru cele 17 țări ale Zonei euro.

Există opinia că, federalismul înseamnă un stat unic descentralizat, compus din state suverane sau regiuni semi-autonome, dar nu independente, în schimb confederalismul este un sistem în care un grup de state suverane stabilește un extra-nivel de autoritate la nivel supranațional care are puteri în domenii de interes general larg. Într-o federație se aplică principiul subsidiarității, potrivit căruia puterea se exercită și deciziile se iau la cel mai de jos nivel local posibil, cât mai aproape de cetățeni, în timp ce în cazul confederației, statele suverane cooperează doar în domenii unde au interese comune.

În opinia lui Stavrou, curentul confederalist-interguvernamental primează încă în UE pentru că cetățenii din statele membre, societatea civilă, nu au o influență notabilă asupra deciziilor luate mai ales de șefii de state sau de miniștri și tehnocrați nealeși, iar singura soluție viabilă ar fi o federație descentralizată, democrată și pluralistă, care să fie dotată cu mecanisme de control la fiecare nivel de autoritate.

Criza din zona euro a pus din nou în discuție chestiunea federalizării UE, ca o soluție de a îmbunătăți substanțial guvernanta, atât la nivel comunitar, cât mai ales la nivel național. Paul Krugman consideră că eșecul monedei unice, pe care îl tot prevede Nouriel Roubini, ar produce nu numai un colaps economic ci ar constitui și un eșec fatal al „proiectului european”. Totuși, realizarea Statelor Unite ale Europei, după modelul american sau după alt model, nu este aproape. Federaliștii „europeni” insistă asupra unei puteri federale explicite, care să conducă economia comunitară și să sporească competențele BCE, fără ea euro nu ar avea șanse de supraviețuire. Totuși în afara unor declarații ale unor oficiali comunitari nu s-au făcut pași concreți către uniunea politică, fiind nevoie de un nou Tratat, de un angajament politic precis al statelor membre, începând cu cele din zona euro și apoi cu celelalte, care să stabilească și un calendar al federalizării.

Antonio Padoa-Schioppa, profesor la Universitatea din Milano, consideră că tocmai absența unei puteri federale în UE conduce la o limitare excesivă a suveranității statelor membre, contrară aplicării corecte a principiilor federaliste, iar integrarea europeană devine tot mai mult un șir de confruntări și dispute, unele extrem de dure și acerbe, pe tema cedării de suveranitate și pe tema alocării fondurilor europene. Piața unică, Uniunea Economică și Monetară, Politica Externă și de Securitate Comună, sunt realizări de excepție dar care au implicat voință politică și gruparea suveranităților, fără a anula națiunile participante la „proiectul european”. Franța s-a opus uniunii politice în repetate rânduri, iar în prezent sunt instituții germane cum ar fi Bundesbank și Curtea Constituțională din Karlsruhe, dar și populismul antieuropean al unei părți din mass-media și al politicienilor naționaliști care se opun împreună federalizării. Viitorul UE și al realizărilor majore ale „proiectului european” sunt în pericol dacă Germania, promotorul ideilor federaliste, și alte state importante cad sub influența naționalismului, care poate însemna nu doar patriotism, ci și izolaționism, șovinism, conflicte potențiale. Antonio Padoa-Schioppa crede că „Europa” este la o răscruce, declarațiile lui Angela Merkel și Wolfgang Schäube în favoarea unei evoluții viitoare către o structură federală a UE ar trebui urmate de acțiuni concrete și ele trebuie împărtășite de Franța și alte state cât mai repede posibil, pentru că întârzierea federalizării va crea mari dificultății progresului integrării europene pe termen mediu și lung.

§4. Caractere specifice ale unei organizații internaționale

Organizația internațională este o asociație de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu un statut, cu organe proprii și care are o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.

Pe scurt organizațiile internaționale sunt forme permanente, instituționalizate ale cooperării dintre state în diferite domenii. Elementele definitorii ale unei organizații internaționale sunt:

Este o asociație liberă de state (statele aderă la organizațiile internaționale pe baza deciziilor lor suverane cu ocazia constituirii acestora, iar în organizațiile deja existente la primirea unui alt stat este nevoie de acordul statelor membre);

Tratatul de constituire (tratat internațional multilateral) reprezintă de cele mai multe ori statutul organizației, în mod excepțional există organizații internaționale care nu au un tratat formal de constituire, de exemplu OSCE sau Consiliul Nordic,

Statutul cuprinde anumite prevederi importante: obiectul și scopurile organizației; principiile care guvernează activitatea organizației; procedura de primire a noilor membri; drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de membru; sistemul organelor; sancțiunile aplicabile membrilor; posibilități de modificare, amendare, revizuire a tratatelor constitutive; Are organe proprii permanente și organe cu întruniri periodice; Are personalitate juridică (specializată și limitată) ceea ce îi asigură o autonomie funcțională.

Personalitatea juridică conferă Organizației Internaționale o existență obiectivă în raport cu ceilalți participanți la relațiile internaționale, ceea ce înseamnă că este un obiect de drept distinct. Organizațiile internaționale au personalitate juridică în ordinea juridică a statelor în care își au sediul și o personalitate juridică de drept internațional public, din care decurg următoarele drepturi: dreptul de legație pasivă și activă, dreptul de a prezenta reclamații internaționale pentru daunele suferite; dreptul de a încheia tratate internaționale; dreptul de a avea un buget propriu și o autoritate financiară; dreptul la imunitatea sediului și a funcționarilor; Este instrument de cooperare internatională.

Clasificarea organizațiilor intenaționale

După deschiderea lor, organizațiile sunt cu vocație de universalitate (ONU), regionale (Liga Arabă), sau chiar subregională (Caraibbean Comunity).

După competența lor: competență generală (ONU), competența specială (OPEC)

După calitatea membrilor: guvernamentale (NATO), nonguvernamentale (Greenpeace), în prezent există peste 13.000 de ONG-uri internaționale.

După posibilitatea de aderare: deschise (ONU), închise (în general cele militare Commonwealth)

După obiect: economice (CEFTA), politice (Consiliul Europei), militare (NATO), comerciale (WTO)

După modul de transfer al unor atribuții de suveranitate: de cooperare clasică (în care se respectă deplina egalitate suverană a statelor și există posibilitatea invocării unui drept de veto) și supranaționale (cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizației.

CAPITOLUL AL III-LEA. ELEMENTE SPECIFICE ALE UNIUNII EUROPENE

§1. Repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre

Competența exclusivă a UE: În domeniile în care Tratatele comunitare stabilesc acest tip de competență, statele membre nu mai au dreptul să intervină prin reglementări la nivel național, ci decizia va fi luată numai la nivel supranațional în instituțiile UE:

Domenii: Politicile comune (Politica agricolă comună, Politica de transporturi, Politică comercială comună de pescuit), Regulile generale ale concurenței; Politica monetară; Măsuri pentru conservarea resurselor biologice ale mărilor; Uniune vamală; Piața internă.

Competența partajată: În domeniile în care se aplică o astfel de competență deciziile se iau și la nivel comunitar, supranațional, național și intern.

Domenii: Dreptul concurențial; Ajutorul comunitar; Ajutorul în domeniu dezvoltării; Acordurile internaționale; Extinderea UE; Politicile sociale de mediu; Sănătatea. Uniunea Europeană va acționa în concordanță cu principiul subsidiarității numai dacă, și în măsura în care obiectivele acțiunii propuse nu pot fi realizate deplin de către statele membre și pot fi, prin urmare, mai bine realizate la nivel comunitar.

Competența reziduală: Domenii care au rămas în sarcina nivelului național al statelor membre, fără însă ca acestea să poate lua unilateral măsuri interzise de tratate. Exemple: proprietatea, dreptul penal, fiscalitatea, securitatea.

§2. Structura instituțională

Uniunea Europeană nu este nici o federație de state unite, nici o organizație de cooperare interguvernamentală, Uniunea Europeană reprezintă în egală măsură, Comunitățile Europene, politica externă și de securitate comună, precum și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Astfel, statele membre își exercită suveranitatea în comun pentru a îndeplini obiectivul central al Comunităților Europene, și anume acela de integrare economică.

Partajarea suveranității reprezintă, la nivel comunitar, faptul că statele membre deleagă o parte din puterile lor de decizie instituțiilor comune pe care le-au desemnat să ia decizii în anumite domenii de interes comun, printr-un proces democratic la nivel european.

Încă de la construirea primei Comunității Europene CECO, a existat un sistem instituțional propriu acestuia, fără de care organizația nu putea exista și afirma pe scena relațiilor internaționale. Din anul 1952 sistemul internațional comunitar a evoluat.

§3. Dreptul Uniunii Europene

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior Comunității Europene. Prin urmare dreptul comunitar a devenit Dreptul Uniunii Europene, și include, deasemenea, toate dispozițiile adoptate în temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară a Tratatului de la Lisabona. Astfel, expresia, drept comunitar va fi utilizată atunci când se face referire la Dreptul Uniunii din perioadă anterioară a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Cunoașterea specificului dreptului Uniunii Europene presupune o analiză din punct de vedere al conținutului, a raporturilor cu ordinea juridică interne a statelor membre, și a poziției sale în raport cu ordinea juridică internatională.

În ceea ce privește conținutul dreptului Uniunii, acesta are caracter de ordine juridică, adică reprezintă un ansamblu organizat și structurat de norme juridice având propriile sale izvoare, dotat cu organe și proceduri apte să le emită, să le interpreteze precum și să constate și să sancționeze eventualele încălcări.

Raportat la ordinea juridică internă a statelor membre, dreptul Uniunii este o ordine juridică autonomă și originală care presupune următoarele aspecte: autonomia izvoarelor, autonomia noțiunilor de drept comunitar, care nu depind de calificările recunoscute prin dreptul național, autonomia normelor comunitare care nu pot fi lipsite de eficacitate prin reguli de drept intern al statelor membre.

Raportat la ordinea juridică internațională, specificul dreptului Uniunii, constă în faptul că a luat naștere în urma tratatelor încheiate de statele membre și dintr-o multitudine de alte acte normative care au fost emise de instituțiile și organele Uniunii pe bază și în aplicarea tratatelor.

În doctrina de specialitate s-au formulat mai multe criterii de clasificare a normelor juridice comunitare, criteriul forței juridice având cea mai largă susținere. Astfel, în funcție de izvoarele sale dreptul Uniunii, se împarte:

– Drept primar sau originar;

– Drept derivat sau secundar;

De asemenea, în funcție de conținutul său, dreptul Uniunii se divide în:

– Drept instituțional;

– Drept comunitar;

Regulile de drept instituțional reglementează în principal aspecte ca: domeniul de aplicare a tratatelor, revizuirea lor și aderarea de noi state, personalitatea juridică a Uniunii Europene, organizarea instituțiilor Uniunii, funcțiunile și atribuțiile lor și relațiilor dintre ele.

Regulile de drept material se referă în special în exercitarea atribuțiilor organelor de elaborare a politicilor naționale și administrative prin intermediul interdicșiilor comunitare în scopul aplicării dreptului Uniunii, fie printr-o acțiune, fie printr-o inacțiune.

În concluzie, având în vedere cele arătate mai sus, dreptul Uniunii poate fi definit ca acea ordine juridică cu caracter autonom, unitar și original, integrată în sistemul juridic al statelor membre, care grupează totalitatea normelor cuprinse în tratatele comunitare și în actele adoptate pe bază și în aplicarea acestora, emise după o procedură specifică de instituții proprii, cu ajutorul cărora se realizarează procesul de integrare.

§4. Procesul decisional

Înțelegerea competențelor recunoscute în mod oficial de tratate în anumite domenii este necesară, dar nu și suficientă. Ea trebuie să fie completată de cunoașterea procesului decizional și a actorilor care participă la acesta.

Se cuvine să începem cu rolul Consiliului European. Am abordat deja contribuția importantă pe care a avut-o în acest domeniu prin intermediul Consiliului European de la Tampere. Există foarte puține dubii cu privire la rolul central pe care Consiliul European l-a jucat în construirea SLSJ și în impregnarea acestuia cu acel grad de autoritate politică care decurge într-o întrunire a șefior de state.

Consiliul European a descris cu un oare care grad de detaliere cele patru componente principale ale SLSJ Politica europeană comună privind azilul și migrarea se referea la probleme cum ar fi parteneriatul cu țările de origine, dezvoltarea unui sistem european comun în ceea ce privește azilul, tratatmentul echitabil aplicat resortisanților țărilor terțe și gestionarea fluxurilor de migrație. A doua componentă o constituia un veritabil spațiu european de justiție, cuprinzând chestiuni cum ar fi un acces la justiție mai bun în Europa, recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și o mai mare convergență a dreptului civil. Lupta la nivel european împotriva criminalității reprezenta a treia parte a planului și se referea la probleme cum ar fi prevenirea criminalității la nivelul UE, îmbunatățirea cooperării împotriva criminalității și acțiunea împotriva spălării banilor. Ultima componentă, mai puțin clar definită față de cele trei anterioare se ocupă cu o acțiune externă mai puternică.

Programul de la Tampere a fost amintit adesea în întrunirile ulterioare ale Consiliului European, deși aspectele subliniate în cadrul acestor întruniri erau de multe ori influențate de prioritățile publice preponderente, indiferent dacă acestea se refereau la imigrarea clandestină sau la luptă împotriva terorii. Astfel, cu ocazia summit-ului de la Sevilla din anul 2002, Consiliul European era hotărât să accelereze implementarea tuturor aspectelor programului adaptat la Tampere în vederea creării unui spațiu de libertate, securitate și justiție în Uniunea Europeană și a acordat o atenție deosebită azilului și imigrării. Aceeași temă a fost reiterată un an mai târziu la summit-ul de la Thessaloniki din anul 2003, în cadrul căreia Consiliul European a scos în evidență faptul că problema imigrării i se acordă cea mai înaltă prioritate politică și a declarat că există o necesitate clară pentru o UE mai structurată din punct de vedere politic, care se acopere întreg spectrul de releții cu țările terțe. Consiliul European a examinat în detaliu regimul în curs de apariție referitor la imigrarea clandestină, frontierele externe, repatrierea imigranților clandestini, cooperarea cu țările terțe, azilul și integrarea resortisanților țărilor terțe care se află în mod legal pe teritoriul UE. Atentatele cu bombe de la Madrid și lupta împortiva terorii au pus în umbră Consiliul European de la Bruxelles din martie 2004. Aceste evenimente au determinat Consiliul European să adopte o Declarație privind combaterea terorismului și să creeze postul de coordonator al UE contra terorismului.

În prezent, programul de la Tampere a fost înlocuit cu Programul de la Haga, gândit inițial de miniștrii justiției și afacerilor interne și adoptat de Consiliul European în anul 2004. Detaliile programului de la Haga sunt cuprinse în Anexa I la concluziile Consiliului European. Aceste prevederi detaliază și dezvoltă Programul de la Tampere, punând un accent deosebit pe implementarea la timp a măsurilor. Comisia a fost invitată să prezinte un Plan de acțiune pentru 2005, prin intermediul căruia obiectivele programului puteau fi transpuse în acțiuni concrete și a fost invitată să prezinte Consiliului un raport anual sau un tabel de rezultate cu privire la implementarea Programului de la Haga. Aici găsim o dovadă a relației de simbioză dintre Consiliul European și Comisie, pe care am discutat-o anterior în contextul instituțiilor și al competențelor lor. Aprobarea Consiliului European conferă un cadru favorabil dezvoltării politicii UE într-un anumit domeniu, inițiativele concrete erau elaborate de Comisie în limitele acestui cadru generic, care influențează astfel însuși cadrul. Planul de acțiune a fost prezentat la termen în anul 2005. Acesta urmărea taxonomia Programului de la Haga și enumera o mulțime de măsuri menite să dezvolte fiecare aspect în parte al programului.

Consiliul European a continuat să acorde o atenție deosebită Programului de la Haga în summit-urile ulterioare. Astfel, Consiliul European de la Bruxelles din decembrie 2006 a evaluat implementarea Programului de la Haga și a reiterat angajamentul pentru continuarea dezvoltării spațiului de libertate, securitate și justiție, atenția s-a concentrat asupra implementării și posibilității de a îmbunătăți procesul decizional și acțiunea în domeniul libertății, securității și justiției pe baza tratatelor existente, accentuându-se în mod considerabil intensificarea cooperării operaționale între autorităților competente din statele membre. Prin urmare Consiliul European este un jucător important în acest domeniu, reflectând semnificația politică generală a problemelor tratate de SLSJ.

Rolul Consiliului, mai ales ales al Consiliului pentru justiție și afaceri interne, este la fel de important. Nu trebuie să uităm faptul că Consiliul este instituția însărcinată în mod oficial cu adoptarea măsurilor specifice prevăzute în Titlul VI TUE și Titlul IV CE.Volumul problemelor din cadrul JAI a crescut considerabil în cursul anilor având drept consecință faptul că întrunirile Consiliului JAI au loc în medie o dată pe lună și au o ordine de zi lungă, cuprinzând atât propuneri de decizii cu impact legislativ, cât și propuneri de coordonare a politicilor naționale într-o serie de domenii. Aproximativ 40% din documentele care trec prin Consiliu sunt legate de JAI, iar între mai 1999 și decembrie 2003 Consiliul a emis mai mult de 500 de decizii referitoare la probleme din cadrul JAI.

Acest volum de probleme complexe necesită o structură semnificativă care să sprijine activitatea și care servește, în plus, la centralizarea inițiativelor din cadrul Titlului VI TUE și Titlului IV CE. Prin urmare, regimul de sprijim obișnuit al Consiliului a fost modificat. În esență Consiliul pentru justiție și afaceri interne este așezat deasupra a trei straturi sau trepte de sprijin. COREPER oferă nivelul cel mai înalt de sprijin, întrunindu-se săptămânal și pregătind ordinea de zi pentru președintele JAI. Nivelul cel mai scăzut este alcătuit din grupuri de lucru ale specialiștilor care operează în toate domeniile importante ale politicii SLSJ. Astfel, acest gen de grupuri funcționează în probleme începând de la cooperarea polițienească până la migrare, de la expulzare până la rețelele judiciare și de la azil până la dreptul penal meterial.

Există, însă, și grupuri care operează între COREPER și grupurile de lucru. În cadrul Titlului VI TUE există Comitetul art.36, cunoscut și sub denumirea CATS (Comité de l'Article Trențe Six). Această nomenclatură decurge din articolul 36 TUE, care prevede înființarea unui comitet de coordonare alcătuit din înalți funcționari. Înafara rolului său de coordonare, acesta trebuie să emită avize pentru Consiliu, fie din proprie inițiativă, fie la cererea Consiliului și trebuie să participe fără a aduce atingere rolului COREPER, la pregătirea discuțiilor din cadrul Consiliului, cu privire la aspectele cuprinse în Titlul VI. În cadrul Titlului IV CE, există CSIFA, Comitetul Strategic privind Imigrarea, Frontierele și Azilul; CSIFA +, care include șefii serviciilor de control la frontieră de la nivel național; un comitet în materie de drept civil; și un grup de lucru la nivel înalt privind azilul și migrarea.

Grupurile de lucru care alimentează comitetele intermediare prezintă, de obicei o importanță considerabilă. Aden a afirmat că aceste organe se bucură de o autonomie semnificativă în elaborarea politicilor.

Prin urmare, Consiliul și structura sa de sprijin se află în centrul dezvoltării SLSJ.La fel este și Comisia. SLSJ încă mai este considerat ca fiind interguvernamental, cu consecința că rolul desemnat Comisiei este unul minor. Componența SLSJ din cadrul pilonului al III-lea are într-adevăr un caracter interguvernamental mai pronunțat decât cea din primul pilon, dar, cu toate acestea, Comisia joacă un rol semnificativ atât în cadrul celui dintâi, cât și în cazul ultimului și, în orice caz, SLSJ include și Titlul IV CE, în cadrul căruia componența supranațională este mai mare, deși nu echivalentă cu aceea din alte domenii din primul pilon. În concluzie Comisia este un jucător important în întregul SLSJ.

Comisia este principala sursă a inițativelor legislative referitoare la SLSJ; toate aceste măsuri emană în prezent de la Comisie. Importanța SLSJ în cadrul programului general al Comisiei este subliniat de faptul că 17% din totalul propunerilor legislative se referă la acest domeniu. O simplă privire asupra Planului de acțiune pe 2005 și la site-ul Comisiei privind libertatea, securitatea, și justiția demonstrează numărul și diversitatea care se ocupă cu aspecte ale SLSJ. Bineînțeles că aceasta nu înseamnă că inițiativele sale sunt întotdeauna încununate de succes, dar acest lucru e valabil și pentru alte domenii. Rolul Comisiei nu se reduce însă la inițierea propunerilor legislative specifice. După cum am observat deja, ei îi este atribuit de către Consiliu, rolul strategic, mai general, de a elabora planuri de acțiune detaliate pentru aplicarea Programului de ăla Haga, inclusiv monitorizarea progresului în domeniu. În virtutea acestor capacități strategige mai generale. Comisia s redactat rapoarte privind implementarea Programului de la Haga a evoluat politicile UE în cadrul SLSJ. A sugerat idei generale referitoare la cea mai bună cale de atingere a obiectivelor Programului de la Haga și a propus un program cadru pentru drepturile fundamentale și justiție pentru perioada 2007 – 2013.

După cum era de așteptat, Comisia are propria agenda atunci când vine vorba de examinarea arhitecturii generale a SLSJ. Acolo unde este posibil, ea sprijină alinierea procesului decizional din cadrul SLSJ la metodele comunitare generale care prevaleză în pilonul întâi. Comisia susține că dificultățile întimpinate în adoptearea deciziilor în cadrul SLSJ se datorează în mare parte procesului decizional părevăzut în Titlul VI TUE, care se caracterizează prin: instrumente juridice diferite, competențe insuficiente conferite PE în procesul legislativ, cerința unanimității care duce la rezultate de tipul cel mai mic numitor comun; un drept de inițiativă partajat cu fiecare din cele 25 de state membre care nu este în favoarea unei dimensiuni Europene reale; un rol limitat pentru CEJ și lipsa unei acțiuni oficiale în constatarea încălcării acesttor prevederi, prin care să se asigure implementarea lor adecvată. Calea înainte, după cum arată Coimisia constă în utilizarea clauzelor pasarelă din art. 42 TUE și 67 aln 2 CE astfel încât să se apropie modul de luare a deciziilor de metoda obișnuită din cadrul pilonului comunitar.

Parlamentul European

Rolul Parlamentului European în cadrul SLSJ este mai limitat. Acesta are doar dreptul de a fi consultat conform Titlului VI TUE, ceea ce se întâmplă și în cadrul Titlului IV CE până de curând. Comisia PE pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne a redactat cu regularitate repoarte privind inițiativele SLSJ, dar impactul acestora a fost redus, deși situația s-ar putea îmbunătăți odată cu introducerea procedurii codeciziei pentru multe măsuri adoptate în baza Titlului IV CE.

Agențiile

Discuția referitoare la procesul decizional din cadrul SLSJ ar fi incompletă dacă nu ar ține seamă de rolul important jucat de agenții. Acestea joacă un rol din ce în ce mai important într-o varietate de domenii ale CE. Responsabilitatea lor în cadrul SLSJ este deosebit de semnificativă.

O trăsătură distinctivă a Titlului VI TUE este aceeas că articolele Tratatului declară că obiectivele fixate de articolul 29 TUE ar trebui adesea să fie atinse de Consiliu, acționând prin intermediul agențiilor. Astfel, articolul 29 menționează expres de către Europol, cât și Eurojust, în vreme ce articolul 30, alineatul 2 cere Consiliului să promoveze cooperarea polițienească prin intermediul Europol, iar articolul 31, alineatul 2 stipulează că Consiliul trebuie să încurajeze cooperarea judiciară în materie penală prin sistemul Eurojust.

Agențiile joacă un rol mai puțin proeminent în contextul Titlului IV CE decât în cadrul celui de-al treilea pilon.Cu toate acestea, li se recunoațte un rol din ce în ce mai important Acesta poate fi exemplificat prin creearea FRONTEX în anul 2004 care este destinat să coordoneze cooperarea dintre statele membre în ceea ce privește administrarea frontierelor externe, să asiste la pregătirea paznicilor de frontieră, să realizeze valori ale riscurilor și să ofere asistență în legătură cu sistemele de supraveghere de înaltă tehnologie care pot fi utilizate la frontierele externe.

Concluzii

Ideea creării unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al doilea război mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două războaie mondiale au dus la renașterea pacifismului și conștientizarea pericolului naționalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorința statelor Europei Occidentale de a-și restabili pozițiile economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au suferit înfrângere (în primul rând Germania, împărțită în câteva zone de ocupație) a devenit restabilirea propriilor poziții politice și a autorității pe plan internațional.

Consolidarea forțelor statelor europene era văzută și drept un pas important în opunerea influenței crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Bazele procesului de integrare europeană – care a dus la apariția actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse în 1950 de către Jean Monnet, pe atunci șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța și Robert Schuman, ministrul de externe al Franței. Jean Monnet a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluată de Robert Schuman, care a mers mai departe și a propus crearea unei comunități de interese pașnice dintre Franța și Germania, deschisă și altor state europene.

Astfel se dorea eliminarea rivalităților existente între Franța și Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului și Saar-ului, unificarea eforturilor de reconstrucție a statelor europene, a căror economie fusese puternic afectată de cel de-al doilea război mondial, și crearea condițiilor care ar duce a evitarea pe viitor a războaielor în Europa. Planul propus de Robert Schuman, ulterior denumit „Planul Schuman”, viza „plasarea producției germane și franceze de cărbune și oțel în mâinile unei autorități supreme comune de supraveghere (Autoritate Supremă)… la care se pot alătura alte state europene”.

Beneficiile aderării integrării în UE:

A) securitatea (economică, strategică, a resurselor);

B) prosperitatea (a participa în acest cadru select este un avantaj);

C) obținerea unui standard de civilizație superior. Nici un stat membru nu a pierdut aceste beneficii după integrare, cel mult a beneficiat mai puțin decât alții. Din punctul de vedere a unor politicieni, se poate vorbi de o criză de comunicare în privința integrării în Uniunea Europeană, care este percepută ca o instituție „dură”, mai ales în ceea ce privește activitatea Comisiei Europene.

Măsurile luate până acum, sunt practic insuficiente, deoarece fondurile europene sunt încă greu de accesat, fapt datorat lipsei de responsabilitate a organismelor statului. Parteneriatele între guvern, sindicate și patronate lipsesc. Fiecare are o percepție diferită asupra lucrurilor și nu acceptă puncte de vedere diferite. Întâlnim și o lipsă acută de dialog între specialiștii ministerelor. Ar trebui să existe o dezbatere între societatea civilă, sindicate, mediul universitar, mediul de afaceri și guvern. Integrarea trebuie făcută la toate nivelele societății (politic, economic, social, etc.).

Bibliografie

Alfred Pijpers, Elfriede Regelsberger, Wolfgang Wessels, European Political Cooperations in the 1980s, a common foreign policy for Western Europe?, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht, 1988

Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Actami, București, 2001

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, revizuită după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2011

Augustin Fuerea, Ion Filipescu, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a, Editura Actami, București, 1999

Charles Zorgbibe, Construcția Europeană – Trecut, Prezent, Viitor, Editura Trei, București, 1998

Corina Leicu, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București, 1998

Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003

Cristian Popa, Justiția Europeană – Dimensiuni, repere, perspective, Editura Concordia, Arad, 2007

Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană – Instituții.Mecanisme, Editura All Beck, București, 2005

Daiana Maura Vesmas, Drept instituțional comunitar european, Editura Burg, Sibiu, 2003

Dana Victoria Savu, Integrarea Europeană – dimensiuni și perspective, Editura Oscar Print, București, 1996

Dick Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, București, 2001

Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană – Drept comunitar și Instituții Europene, Editura Lumina Lex, București, 2004

Fabian Gyula, Drept institutional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2006

Filipescu Ion, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, București, 2000

G.Gornig, I.E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Edit. C.H.Beck, București, 2006

Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism, Editura ASE, București, 2005

Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la Național la Federal, Editura Tritonic, București, 2005

Jacques Pelkmans, Integrare Europeana, Metode și analiză economică, Institutul European din Romănia, ediția a 2-a, București, 2003

Jean Monnet, Mémoires, Editura Fayard, Paris, 1976

Jessop Bob, State Theory: Putting the Capitalist State in its Place, Editura Polity Press, Cambridge, 1990

John McCormick, Să înțelegem Uniunea Europeană, Editura Codecs, București, 2005

Luciana Alexandra Ghica (Coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, București, 2007

Nicoleta Diaconu, Sistemul Instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Octavian Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C.H.Beck, București, 2006

Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, București, 2005

Paul Craig, EU Administrative Law, Oxford University Press, 2006

Philippe Moreau Defarges, Instituțiile Europene, Editura Amarcord, București, 2002

Petre Prisecaru, Teorii și doctrine ale integrării europene. Federalismul european și evoluția sa, Editura UPG, Ploiești, 2010

Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, București, 2007

Sergiu Deleanu, Gyula Fabian, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană – Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwers Romania, București, 2007

Steven O. McGiffen, Uniunea Europeană, Ghid critic, Editura Monitorul Oficial, București, 2007

Stiglitz Joseph, În cădere liberă, America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Editura Publica, București, 2010

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura CH Beck, București, 2006

Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Cătălin Drăghiciu, Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2003

Reviste/Publicații

Padoa-Schioppa Antonio, Political Union to Avert a Collapse, The Federalist Debate, CESI, Year XXV, NO.3, November 2012

Tratatul de la Roma

Tratatul prinvind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

Adrese web

Siteul oficial al Uniunii Europene – http://europa.eu/index_ro.htm

Bibliografie

Alfred Pijpers, Elfriede Regelsberger, Wolfgang Wessels, European Political Cooperations in the 1980s, a common foreign policy for Western Europe?, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht, 1988

Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003

Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Actami, București, 2001

Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, revizuită după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, București, 2011

Augustin Fuerea, Ion Filipescu, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a, Editura Actami, București, 1999

Charles Zorgbibe, Construcția Europeană – Trecut, Prezent, Viitor, Editura Trei, București, 1998

Corina Leicu, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București, 1998

Cornelia Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Editura Economică, București, 2003

Cristian Popa, Justiția Europeană – Dimensiuni, repere, perspective, Editura Concordia, Arad, 2007

Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană – Instituții.Mecanisme, Editura All Beck, București, 2005

Daiana Maura Vesmas, Drept instituțional comunitar european, Editura Burg, Sibiu, 2003

Dana Victoria Savu, Integrarea Europeană – dimensiuni și perspective, Editura Oscar Print, București, 1996

Dick Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, București, 2001

Dumitru Mazilu, Integrarea Europeană – Drept comunitar și Instituții Europene, Editura Lumina Lex, București, 2004

Fabian Gyula, Drept institutional comunitar, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2006

Filipescu Ion, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Editura Actami, București, 2000

G.Gornig, I.E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Edit. C.H.Beck, București, 2006

Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism, Editura ASE, București, 2005

Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la Național la Federal, Editura Tritonic, București, 2005

Jacques Pelkmans, Integrare Europeana, Metode și analiză economică, Institutul European din Romănia, ediția a 2-a, București, 2003

Jean Monnet, Mémoires, Editura Fayard, Paris, 1976

Jessop Bob, State Theory: Putting the Capitalist State in its Place, Editura Polity Press, Cambridge, 1990

John McCormick, Să înțelegem Uniunea Europeană, Editura Codecs, București, 2005

Luciana Alexandra Ghica (Coord.), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, București, 2007

Nicoleta Diaconu, Sistemul Instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Octavian Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C.H.Beck, București, 2006

Ovidiu Ținca, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, București, 2005

Paul Craig, EU Administrative Law, Oxford University Press, 2006

Philippe Moreau Defarges, Instituțiile Europene, Editura Amarcord, București, 2002

Petre Prisecaru, Teorii și doctrine ale integrării europene. Federalismul european și evoluția sa, Editura UPG, Ploiești, 2010

Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, București, 2007

Sergiu Deleanu, Gyula Fabian, Cosmin Flavius Costaș, Bogdan Ioniță, Curtea de Justiție Europeană – Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwers Romania, București, 2007

Steven O. McGiffen, Uniunea Europeană, Ghid critic, Editura Monitorul Oficial, București, 2007

Stiglitz Joseph, În cădere liberă, America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Editura Publica, București, 2010

Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura CH Beck, București, 2006

Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Cătălin Drăghiciu, Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2003

Reviste/Publicații

Padoa-Schioppa Antonio, Political Union to Avert a Collapse, The Federalist Debate, CESI, Year XXV, NO.3, November 2012

Tratatul de la Roma

Tratatul prinvind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

Adrese web

Siteul oficial al Uniunii Europene – http://europa.eu/index_ro.htm