Locul Si Rolul Serviciilor In Dezvoltarea Economico Sociala

Introducere

Dacă secolul al XVIII-lea a însemnat un început în ceea ce privește abordarea conceptuală a serviciilor, secolul al XIXlea a adus primele încercări de surprindere a rolului lor la dezvoltarea economică prin școala istorică germană și Friedrich List. Mai târziu, se lansează modelul dezvoltării trisectoriale, teoria societății postindustriale a lui Daniel Bell din 1973 sau teoria economiei informaționale, care explică expansiunea serviciilor și procentul crescând al forței de muncă din acest sector integrându-le într-un proces pe termen lung de transformare structurală a țărilor industrializate.

Evoluția economiei moderne înscrie între orientările sale fundamentale, dezvoltarea și diversificarea serviciilor care se constituie astăzi într-un sector distinct al economiei caracterizate printr-un dinamism înalt. Serviciile își pun amprenta asupra modului de valorificare a resurselor umane și natural – materiale, având o contribuție majoră la progresul economic și social.

Expansiunea serviciilor, creșterea rolului lor în viața societății, se manifestă ca trăsături ale evoluției în majoritatea țărilor lumii, argumentând pentru etapa actuală, denumirea de „societate a serviciilor”. Prezența serviciilor în structura tuturor economiilor, rolul lor stimulator, dezvoltarea aproape fătă limite a unora dintre ele, reclamă cercetarea atentă a acestora, a legităților și mecanismelor de funcționare a sectorului terților, a impactului asupra celorlalte sectoare.

Importanța cresdândă a serviciilor în economie, ascensiunea rapidă și evoluția spectaculoasă din ultimele decenii au intensificat preocupările pentru cunosșteres acestui sector. Eforturile în această direcție sunt motivate și de faptul că teoria economică a acordat prea puțină importanță serviciilor. Din această perspectivă de abordare se poate afirma fără echivoc chiar de o rămânere în urmă a teoriei, a clarificărilor conceptuale față de amploarea practică a serviciilor.

Anii ‘80 înseamnă o perioadă fertilă sub aspectul contribuțiilor pe tema serviciilor care au fost reconsiderate în scopul studierii raporturilor cu dezvoltarea economică.

Dincolo de dilemele privind posibilitățile reale de concepere a unei teorii unitare și coerente privind raportul serviciidezvoltare există un acord general privind creșterea ireversibilă a ponderii sectorului în țările dezvoltate. Totuși probleme apar în momentul detectării factorilor care determină această creștere ca și a acelor tipuri de servicii care contribuie cel mai mult la creșterea economică. Teoreticienii care consideră că expansiunea serviciilor se datorează productivității scăzute văd oferta responsabilă de acest lucru, în timp ce alți autori care cred în forța motrice a serviciilor exagerează, dimpotrivă, rolul cererii.

Mult timp activitatea de servicii nu a fost recunoscută, serviciile fiind neglijate de economiști și încadrate în sfera neproductivă, astfel că teoria economică a acordat prea puțină atenție serviciilor determinanând o rămânere în urmă a teoriei și a clasificărilor conceptuale comparativ cu amploarea practică a serviciilor.

În societatea contemporană, a cărei evoluție este marcată de tendințele de globalizare a economiei și piețelor, performanțele în orice domeniu de activitate sunt determinate din ce în ce mai mult de abordarea unei viziuni integratoare asupra fenomenelor economice și sociale.

Astfel analiza pieței privind serviciile a arătat ca numai serviciile pot crea locuri de muncă în număr suficient pentru a rezolva sau limita problema șomajului. Sectorul terțiar nu este „îngrădit” decât de reglementări care sunt repuse în discuție în cadrul procesului de liberalizare a schimburilor internaționale iar oferta de servicii diferențiate și adaptate la cerere reprezintă un element esențial la competitivității întreprinderii, oricare ar fi domeniul lor de activitate.

Rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială se referă la contribuția lor în cadrul creșterii economice pe de o parte și la creșterea calității vieții pe de altă parte, rolul serviciilor fiind în primul rând ilustrat prin contribuția la procesul creșterii economice(România în Uniunea Europeană. Calitatea integrării. Creștere. Competență. Ocupare, 2007, p.20). Se poate afirma că serviciile sunt o consecință a dezvoltării economice, influențând la rândul lor procesul creșterii economice prin contribuția pe care o aduc la divesificarea producției materiale și la ridicarea nivelului de pregatire al forței de muncă.

Dezvoltarea și diversificare serviciilor depinde de creșterea economică în general și de producția bunurilor, în special, ele apărând ca o consecință a progresului economico-social. Este cunoscut faptul că dezvoltarea economică și socială a impus apariția unui mod de viață specific civilizației industriale ce a determinat concentarea populației în zonele urbane, modificări înregisrtându-se și în structura pe profesii și atragerea femeilor în activitatea economică cât și în modificarea structurii consumului populației.

Serviciile sociale joaca un rol vital în societatea europeana, contribuind la cresterea capacitatii individuale de participare în societate, garantând respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Serviciile sociale sunt un important mecanism pentru politicile sociale actuale europene focusate pe promovarea oportunitatilor pentru toti cetatenii europeni de a participa în societate” (Commission of The European Communities, 2008, p.11).

În viziunea Comisiei Europene, tematica serviciilor sociale este considerata o preocupare de interes general, prin documentul ‘Social services of general interest in the European Union’ constatându-se faptul ca „serviciile sociale se afla într-un proces permanent de expansiune ca raspuns la nevoile în schimbare si la provocarile societale actuale” (Comisia Europeana, 2006, p.20).

Majoritatea definițiilor oferite termenului de servicii sociale sunt date din perspectiva legislativă și asistențiala. Serviciile sociale sunt definite din perspectiva legislativă ca „ansamblul de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii unor situații de dificultate, pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru prevenirea marginalizării și excluziunii sociale și promovarea incluziunii sociale. Serviciile sociale sunt asigurate de către autoritățile administrației publice locale, precum și de persoane fizice sau persoane juridice publice ori private, în condițiile actelor normative în vigoare din România” (OG 68/2003, p.1), sau din perspectiva asistențiala ca totalitatea serviciilor oferite de către stat populației în mod gratuit sau la un tarif redus.Conceptul de servicii sociale este intercorelat cu conceptul de furnizori de servicii care conform OG 68/2003, semnifica „persoanele fizice sau juridice, publice sau private care pot organiza și acordă servicii sociale” sau constituie ”acele persoane juridice care oferă diferite bunuri și prestează servicii necesare pentru desfășurarea unor activități” (Ludusan, 2007,p.80).

Un alt concept de bază utilizat este conceptul de dinamică care semnifica “procesul de evoluție al unui fenomen, schimbare continua” (Nodex, 2002) sau în accepțiune uzuală are înțeles de “dezvoltare a unor fenomene sub acțiunea anumitor factori” (Tanasescu, 2005, p.2), acest concept fiind utilizat în domenii multidisciplinare sociale (asistenta socială, sociologie, psihologie, economie, s.a.).

Dezvoltarea serviciilor de piață, atât pentru populație, cât și pentru întreprinderi, reprezintă un factor pozitiv pentru dezvoltarea României în perioada care urmează. Schimbările din economie au determinat o creștere a numărului de întreprinderi care prestează servicii diverse pentru populație sau pentru mediul economic. 

Potrivit studiilor internaționale, în prezent, țările dezvoltate ale lumii au devenit adevărate “economii ale serviciilor” în cadrul cărora este recunoscut rolul economic și social a serviciilor, acordându-se sectorului terțiar o atenție deosebită în cadrul strategiilor privind dezvoltarea.Accesul la servicii eficiente și, în special, la servicii moderne de producție a devenit un factor decisiv al dezvoltării economice de ansamblu și al competitivității economiilor contemporane.

Potrivit Institutului Național de Statistică (INS) serviciile de piață “reprezintă ansamblul activităților care fac obiectul vânzării și cumpărării pe piață, indiferent de momentul plății, tipului de preț practicat și modalității de încasare”( INS, Rezultate și performante ale întreprinderilor din comerț și servicii, 2008). În aceste condiții, devine tot mai clar faptul că și pentru România a sosit momentul reconsiderării locului și a rolului serviciilor în cadrul transformărilor sistematice.

Am ales această temă ” Locul și rolul serviciilor în dezvoltarea economico-socială a României, în perioada 2006-2010 ”, întrucât problematica serviciilor în dezvoltarea economico-socială a României este de mare importanță și totodată de actualitate. De asemenea interdependența evidentă a serviciilor cu celelalte ramuri ale economiei naționale face ca serviciile să aibă o influență considerabilă asupra dezvoltării acesteia. Serviciile sprijină dezvoltarea producției materiale pe multiple planuri. În primul rând, serviciile facilitează derularea normală a producției materiale, îi asigura modernizarea, eficienta, circulația și valorificarea.Chiar dacă serviciile nu au ca rezultat bunuri materiale,contribuția lor la producția materială este foarte importantă,  ele crescând valoarea bunurilor materiale.

Nu în ultimul rând, prin contribuția serviciilor la prelungirea duratei de folosire a produselor sunt protejate resursele naturale și implicit este protejat mediul de deșeurile ce rezulta în mod firesc.

În lucrarea de față, mi-am propus, pornind de la considerente teoretice, să evidențiez cu ajutorul anumitor indicatori specifici, importanta serviciilor în dezvoltarea economico-socială a României. Nu întâmplător am ales perioada 2006-2010 având în vedere atât criză economică mondială și efectele acesteia, cât și cele două etape foarte importante în istoria cât și în dezvoltarea României. Concret, este vorba despre perioada care cuprinde ultimii doi ani de dinaintea aderării României la Uniunea Europeană și următorii patru ani în care țara noastră a fost membru cu drepturi depline.

În concluzie, prin lucrarea de fata m-am orientat spre a reflecta cât mai corect și la obiect evoluția pieței serviciilor în țara noastră, o piață ce a cunoscut un dinamism important atât în perioada aleasă cât și ulterior fiind o piață în plină dezvoltare și totdata în proces de "așezare" pe principii concurențiale și de eficientă așa cum se dorește în raport cu apartenenta politico-economica a țării noastre precum și cu nevoile și particularitățile de dezvoltare viitoare.

În primul capitol sunt prezentate și dezvoltate noțiuni teoretice de bază ale macroeconomiei.Totodată capitolul prezintă date generale și specifice ale economiei naționale precum și clasificarea sectorială a acesteia.

Capitolul doi prezintă într-o manieră detaliată serviciile la nivelul economiei naționale cuprinzând descrierea serviciilor, clasificarea acestora cât și contribuția la creșterea economică.

Studiul de caz analizează situația serviciilor din România în perioada 2006-2010. Am considerat relevant pentru lucrarea de față analiza evoluției agenților economici, de asemenea evidențierea indicilor specifici pentru serviciile de piață prestate populației cât și întreprinderilor.De asemenea, prntru a avea o imagine cât mai obiectivă, am considerat necesar analiza structurii cheltuielilor totale de consum populației României în perioada menționată.

Capitolul 1

Noțiuni teoretice de bază ale macroeconomiei

1.1 Structura și nivelurile economiei

Economia sau activitatea economică presupune un ansamblu de activități umane în procesul reproducției sociale, care implică relații reciproce între oameni în raporturile lor cu natura, precum și mecanisme ce pun în mișcare și reglare aceste activități.

Noțiunea de activitate economică este sinonimă cu cea de economie, realitate economică, viață economică. Principiul esențial al activității economice constă în asigurarea existenței sociale, satisfacerea trebuințelor umane nelimitate prin atragerea, combinarea, substituirea și folosirea efectivă și rațională a factorilor de producție, a resurselor relativ rare și limitate.

Oamenii participă la activitatea economică numai prin și în intermediul instituțiilor sociale existente și la care se raportează creativ. Dealungul timpului, activitatea economică a cunoscut un amplu proces de diversificare, specializare și integrare. Ca urmare, anumite funcții ale economiei s-au automatizat, devenind sfere distincte: producția, circulația repartiția consumul.

Sub incidența diviziunii sociale a muncii, activitatea economică contemporană (economia contemporană) se structurează pe plan vertical (Tabelul 1.1) și pe plan orizontal.

Tabelul 1.2 Structura verticală a economiei naționale

Microeconomia reprezintă un ansamblu de relații de legături cauzale și funcționale, procese și contradicții economice, ce se formează la nivelul agenților economici de bază și al verigilor administrativ-teritoriale de bază (comună, oraș etc.). Între acestea, în funcție de

specificul lor economic, tehnic, organizatoric și juridic, se desfășoară o multitudine de relații și fluxuri economice, pe linia aprovizionării, desfacerii, prestărilor de servicii tehnice, științifice, manageriale etc.

Microeconomia studiază motivațiile și activitățile menajelor și al întreprinderilor individuale, atunci când acestea se angajează în procesul de cumpărare și vânzare, precum și în consecințele acțiunilor asupra tipurilor de bunuri și servicii pe care le produce economia. Microeconomia cuprinde, în general, două nivele de organizare: nivelul A – submicroeconomia, care cuprinde activitatea din interiorul unei microcolectivități economice (formații de lucru, ateliere, secții etc.), cu specificul lor de organizare, realizarea producției, salarizare și desfacere etc. și nivelul B de bază, care se referă la activitatea economică a individului cu toate trăsăturile sale (munca lui, productivitatea etc.).

Mezoeconomia – este o activitate care se situează între nivelul microeconomic și cel macroeconomic, cu rol de conexiune între aceste două niveluri și se manifestă în interiorul unor ramuri și subramuri, sau între filialele aparținând aceleiași corporații.

Macroeconomia – reprezintă ansamblul de relații, categorii, fenomene și procese ce

caracterizează funcționarea de ansamblu a unei economii naționale. Ea reflectă legitățile, confruntarea, interdependențele și tendințele fenomenelor și proceselor economice, la nivelul organismului economic național. Economia națională sau macroeconomia, constă în sistemul activităților economico-sociale, istoricește constituit, care exprimă conținutul și sensul economiei, din punct de vedere al intereselor național statale. Macroeconomia constituie cadrul optim de utilizare al resurselor economice, în vederea satisfacerii cât mai bine a nevoilor oamenilor. Macroeconomia se ocupă cu studiul structurii, funcționalității și comportamentului de ansamblu al sistemului economiei naționale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale și cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri și servicii și a tuturor variabilelor care îl influențează.

Mondoeconomia – (economia mondială) – reprezintă ansamblul economiilor naționale și a relațiilor economice dintre ele. În cadrul mondoeconomiei acționează statele, ca participante la viața economică, întreprinderile și organizațiile cu activitate în mai multe

țări, precum și diferitele instituții și organisme economice internaționale.

Structura economică este o variantă concretă a legăturilor, conexiunilor dintre diferite componente ale economiei, și anume:

sistemul ramurilor economice și ale sectoarelor (structura pe ramuri și pe sectoare),

sistemul industriilor (structura producției industriale);

sistemul agriculturii (structura producției agricole);

sistemul serviciilor (structura serviciilor);

sistemul teritorial al economiei naționale și al economiei mondiale,

sistemul financiar-bancar-valutar;

sistemul schimburilor de producție (comerțul intern și extern);

sistemul formelor de proprietate (structura formelor de proprietate) etc.

Din perspectiva istoriei gândirii economice, se disting trei modalități de abordare a serviciilor: abordarea clasică a serviciilor, abordarea tradițională (reziduală) și abordarea modernă a serviciilor.

A. Abordarea clasică a serviciilor

Datorită faptului că serviciile nu puteau fi acumulate, acestea erau considerate neproductive, nu generau o valoare nouă. Singura activitate considerată a fi creatoare de valoare, de avuție națională, era producția de bunuri materiale. Serviciile sunt încadrate de către economiștii clasici, în primul rând de către Adam Smith, în categoria activităților din care rezultau cheltuieli neproductive și care constituiau o frână în calea acumulării capitalului. Cu toate acestea, în secolul XVIII (1776), se făcea distincția între activitățile care aveau un rezultat tangibil (de exemplu agricultura, manufactura) și activitățile care aveau o finalitate intangibilă, dar deosebit de utilă (de exemplu prestația comercianților, medicilor, avocaților, bancherilor, militarilor etc).

Reprezentanții teoriei economice nemarxiste din secolului al XIX-lea, (Jean Baptiste Say, Alfred Marshall, Frédéric Bastiat, Clément Colson) au susținut ca aprecierea unei activități ca fiind producătoare sau neproducătoare de valoare să se facă în raport de existența unei nevoi și a unei cereri corespunzătoare. Rezultă că relațiile economice din economia capitalistă respectivă erau considerate relații de servicii, iar munca neproductivă era practic eliminată din literatura economică de specialitate.

F. Bastiat (1801-1850) și C. Colson (1835-1939) au contestat exclusivismul relației dintre valoare și materialitate sau tangibilitate. Astfel, F. Bastiat a considerat serviciul ca fiind un concept fundamental al reprezentării activității economice, iar teoria valorii bunurilor fiind doar un caz particular al teoriei serviciilor. În opinia sa, economia de piață reprezenta un ansamblu de schimburi de servicii.

C. Colson a definit serviciile ca fiind „acțiunile oamenilor și utilizările avuțiilor neantrenând consumul lor și care contribuie la satisfacerea nevoilor umane”.

B. Abordarea tradițională (sau reziduală) a serviciilor

Analiza serviciilor din această perspectivă se fundamentează pe diviziunea economiei naționale în sectoarele primar, secundar și terțiar. Serviciile sunt încadrate în sectorul terțiar, în categoria activităților economice reziduale, neincluse în agricultură, industria extractiva și industria prelucrătoare.

Tratarea serviciilor ca un sector distinct al sistemului economic global aparține în principal, următorilor autori:

Allan Fisher (1935) a grupat activitățile economice în trei sectoare:

sectorul primar compus din activități agricole și extractive, exploatări forestiere;

sectorul secundar care cuprinde industriile prelucrătoare;

sectorul terțiar definit ca „un amplu complex de activități consacrate furnizării de servicii” (activitățile băncilor, asigurările, comerțul, activitățile meșteșugărești, de reparații etc).

În decursul timpului, A. Fisher a remarcat o deplasare a investițiilor și a forței de muncă din sectorul primar spre sectorul secundar și apoi spre sectorul terțiar.

Colin Clark (1941) a fundamentat teoria „celor trei faze”, potrivit căreia în decursul istoriei s-au succedat trei tipuri de economii: economia agricolă, economia industrială și economia serviciilor. Într-o asemenea optică, economia serviciilor reprezintă „o formă superioară de organizare economică”.

Jean Fourastié (1949) a considerat că încadrarea activităților în unul din cele trei sectoare (primar, secundar și terțiar) se face în funcție de:

dinamica productivității muncii;

nivelul progresului tehnic și receptivitatea față de acesta.

Astfel, fiecare dintre cele trei sectoare prezintă o serie de caracteristici, după cum urmează:

sectorul primar se caracterizează printr-un ritm mediu al productivității muncii și al progresului tehnic;

sectorul secundar se caracterizează printr-un ritm peste medie de creștere pentru productivitatea muncii și pentru progresul tehnic;

sectorul terțiar este cel mai puțin receptiv la pătrunderea progresului tehnic și se caracterizează printr-o productivitate a muncii sub medie.

În aceste condiții, dezvoltarea sectorului terțiar este direct proporțională cu evoluția cererii, iar dinamica și modificările structurale și calitative ale producției necesită tot mai multe servicii.

Economia unei țări poate avea mai multe ramuri și sectoare, în funcție de gradul de agregare a activităților. Astfel, trebuie remarcat faptul că în literatura economică de specialitate, abordările actuale privind sectoarele economiei naționale propun și un sector cuaternar (al „materiei cenușii”, al cercetării științifice și dezvoltării tehnologiei, al cunoașterii științifice) în scopul adaptării la realitățile economice contemporane. Acest sector grupează serviciile oferite industriei în amonte de sectorul industrial, iar evoluția sa se verifică în toate țările industrializate în care sectorul terțiar deține o poziție dominantă.

C. Abordarea modernă a serviciilor aparține specialiștilor:

Daniel Bell (1973) aprecia că societatea post – industrială este o societate de servicii care se caracteriză prin:

caracterul terțiar al societății post – industriale, datorită populației majoritare care își desfășoară activitatea în acest sector;

creșterea rolului științei și noilor tehnologii;

amplificarea importanței informației;

definirea mai bună a locului deținut de profesioniști și tehnicieni.

V. R. Fuchs (1968) a realizat o analiză mai aprofundată a serviciilor, desprinzând cele mai importante caracteristici ale acestora, El a fost primul autor care a utilizat în lucrările sale sintagma „economia serviciilor”.

Jonathan Gershuny este susținătorul teoriei neo-industriale a „self-service-ului”, potrivit căreia principala tendință se referă la consumul masiv și reînnoit de mărfuri industriale în cadrul menajelor.

J. Naisbitt și M. U. Porat susțin că economia informațională constituie viitorul societății neo-industriale, iar informația devine în opinia acestora, resursa fundamentală a societății.

T. P. Hill (1977) a propus următoarea definiție, care a fost considerată un punct de referință de către mulți economiști ai serviciilor: „ un serviciu poate fi definit ca o schimbare în condiția unei persoane, sau a unui bun, care a fost produsă de către rezultatul activității unei persoane sau unități economice, cu consimțământul persoanei”.

Complexitatea structurii economice a unei țări este reflectată și de relațiile dintre sectoarele ei de activitate. La nivelul economiei naționale elementele componente se structurează mai ales în plan orizontal, respectiv ca structură tehnologică, apoi de ramură și teritorială (Tabelul 1.2).

Tabelul 1.2 Structura orizontală a economiei naționale

  O altă problemă pe care această clasificare a economiei pe sectoare o ridică este cea a conținutului sectorului terțiar. Se considera că sectorul serviciilor coincide cu sectorul terțiar, însa sfera serviciilor e mai largă. și în primele două sectoare ale economiei se întânlesc servicii ce servesc producției materiale și sunt integrate acesteia. În acest sens, Orio (Giarini, Orio; Stahel, W.R., Limitele certitudinii,1996, p. 94) afirmă: "fenomenul real nu constă în declinul și creșterea a trei procese sau sectoare verticale, separate, ci în întrepătrunderea și integrarea lor orizontală, progresivă. Noua economie a serviciilor nu corespunde economiei sectorului terțiar în sens tradițional, ci se caracterizează prin faptul că funcțiile de servicii sunt predominante în prezent în toate tipurile de activități economice". Ca urmare, sfera serviciilor înglobează și activități nemateriale desfășurate în sectorul primarși secundar (Figura 1.1)

Figura 1.1 Delimitarea sferei serviciilor

Sursa: Ioncica Maria; Minciu Rodica; Stanciulescu Gabriela, Economia serviciilor, București, 1997, p.41

Majoritatea definițiilor scot în evidență faptul că serviciile sunt „activități al căror rezultat este nematerial și deci nu se concretizează într-un produs cu existență de sine stătătoare”(Maria Ioncică ș.a., Economia serviciilor, 1999, p. 10)

Serviciile sunt într-o continuă expansiune, apărând noi și noi categorii, lucru ce a dus la eterogenizarea terțiarului. Se vorbește de un nou sector în cadrul acestuia numit sector cuaternar. Locul pe care serviciile îl ocupa în prezent în economia unei țări este rezultatul evoluțiilor înregistrate în viața economică și socială a acelei tari.  Serviciile s-au poziționat ca premisa și ca rezultantă a dezvoltării economico-sociale. Dificultatea determinării sferei serviciilor datorită prezenței în toate sectoarele economiei și permanentei diversificări, se extinde și în ce privește stabilirea dimensiunilor acestui domeniu.

1.2 Economia națională – agregat economic complex

Economia națională reprezintă ansamblul de activități economice care s-au constituit în sectoare de activități, ramuri, subramuri etc., la nivelul unei țări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuiește mișcarea bunurilor și serviciilor, se asigura funcționarea și dezvoltarea economică a societății .

Organizația Națiunilor Unite are astăzi peste 170 de membri. Fiecare stat are o economie națională care reprezintă un univers în sine. Pe de altă parte, procesele de internaționalizare și mondializare ale economiei induc o seamă de particularități comune celor mai multe dintre economiile naționale actuale ale lumii. Acestea ar putea fi definite drept agregate economice complexe, aflându-se într-un stadiu aparte de dezvoltare, fiind entități autonome, reunind în cadrul granițelor naționale rețele de activități și interdependențe la nivel mico, macro și mondoeconomic. În opinia celor mai mulți specialiști, cei mai relevanți parametri pentru evaluarea unei economii naționale sunt :

nivelul de dezvoltare;

structura sectorială;

structura factorilor productivi;

maniera de combinare a factorilor productivi;

abordarea raportului intern-extern;

forța financiară a statului;

natura proprietății;

tradițiile și condițiile de libertate;

specificul formelor de conducere și organizare, etc.

Orice încercare de clasificare modernă a economiilor naționale presupune o abordare complexă, multicriterială. Cel mai sintetic mod de a privi economia națională presupune analizarea tipului de reproductie.

O clasificare pe bază acestui prim criteriu este următoarea :

1. Economiile de subzistență sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct de vedere organizatoric, tehnologic și funcțional. Sunt de regulă supuse influentelor factorilor naturali.

2. Economiile de tip subextensiv sunt caracteristice societăților de tip agrar, utilizând o tehnică de la începutul revoluției industriale și oferind un standard foarte modest de viață.

3. Economiile cu reproducție extensive utilizează, de regulă, tehnica mecanică, poseda un gen de resurse naturale limitate și sunt în etapa în care își propun aboradarea economiei prin prisma industrializării.

4. Economiile de tip mixt. Se caracterizează printr-un ritm înalt de prefacere, prin schimbări rapide de mentalitate economică, adesea de la structuri patriarhale la cele de tip informatic.

5. Economiile de tip intensiv. Gravitează în sfera tehnologiilor înalte, poseda o structură diversificata de producție și servicii. Caracterizează țările ce au trecut prin revoluția industrială încă de la începuturi.

6. Economiile de vârf sunt economii sofisticate și complexe ( există numai câteva în întreaga lume).

Economia unei națiuni este caracterizată de fluxurile economice care, la rândul lor sunt evidențiate în conturi de fluxuri cu obiecte reale (cum sunt cele de producție, consum, formarea capitalului) și de fluxuri financiare (finanțarea capitalului, conturile de venituri și cheltuieli). În contabilitatea națională fiecare agent economic este considerat o unitate instituțională, iar unitățile instituționale care au comportament economic similar sunt grupate în sectoare instituționale. La rândul său, comportamentul economic este dat de funcția sa principală – producție, respectiv consum – și de natura rezultatelor (financiară ori nefinanciară). Economiștii francezi tratează contabilitatea națională sub forma a șase sectoare la care se adaugă și sectorul restul lumii( Ignat, I., Pohoață, I., Clipa, N., Luțac Gh., Economie politică, 1998, p. 308 – 310 ) după cum urmează:

Sectorul societății și cvasisocietății nefinanciare grupează unitățile instituționale rezidente a căror funcție economică principală este producția bunuri și servicii mărfuri nefinanciare (numit și sectorul întreprinderi) și cuprinde întreprinderi publice, societăți cu capital privat și cvasisocietățile private (filiale aflate pe teritoriul economiei naționale ale unor întreprinderi nerezidențiale).

Sectorul instituții financiare cuprinde unitățile instituționale rezidente care au ca funcție principală finanțarea celorlalte sectoare (Banca Națională, băncile comerciale, CEC, organisme de plasament al valorilor mobiliare, cooperative de credit, etc.)

Sectorul întreprinderi de asigurări include unitățile instituționale ce au funcția principală de asigurare, transformând risurile individuale în colective, garantând plata unei indemnizații în caz de realizare a riscului asigurat.

Sectorul administrației publice include unitățile instituționale care au drept funcție principală producerea de servicii nemarfare (care nu se vând în piață) destinate celorlalte sectoare sau efectuează operații de redistribuire a venitului național (organelle administrației centrale și locale, procuraturii si judecătorești, activități publice de învățământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale de stat, etc.)

Sectorul administrației private regrupează organismele private fără scop lucrativ care produc servicii nemarfare destinate gospodăriilor populației (culte religioase, sindicate, partide politice, asociații științifice, culturale, sportive, etc.)

Sectorul menaje (gospodăriile populației) include unitățile instituționale care au ca funcție principală consumul și, în cazul întreprinzătorilor individuali, producția de bunuri și servicii nefinanciare.

Sectorul restul lumii regrupează operațiunile desfășurate de unitățile instituționale rezidente cu cele nerezidente.

La nivel macroeconomic, studiul economiei naționale ca agregat economic complex se realizează în baza următorilor indicatori:

Piața bunurilor

Este una din componentele sistemului de piețe, care cuprinde tranzacții cu bunuri pentru producție și bunuri pentru consum. În condițiile economiei moderne, forma specifică de organizare și realizare a proceselor de vânzare-cumpărare de bunuri o constituie piața produselor (piața mărfurilor). Ea include produsele destinate (prin intermediul vânzării-cumpărării) populației, întreprinderilor și instituțiilor, care sunt nemijlocit legate de trebuințele acestora și de posibilitățile de a le satisface, respectiv de esența activității economice.

Piața produselor

Exprimă relațiile economice dintre oameni care se desfășoară într-un anumit spațiu economic și în cadrul cărora se confruntă cererea de bunuri materiale cu oferta, se formează prețurile și au loc acte de vânzare-cumpărare. În prezent, ea a devenit o rețea complexă ce cuprinde vânzători și cumpărători din întreaga lume, fără a mai fi necesară întâlnirea fizică a participanților la schimb, ci doar a cererii cu oferta prin intermediul ordinelor scrise, telexuri, telefaxuri (Gilbert Abraham Frois, Economie politique. Economics, 1988, p. 249). Participanții la relațiile de vânzare-cumpărare sunt, pe de o parte, ofertanții, adică producătorii de factori de producție, bunuri de consum, sau distribuitorii de astfel de bunuri materiale, iar pe de altă parte, cumpărătorii, adică purtătorii cererii. Ofertanții și cumpărătorii de bunuri sunt "centri distincți de decizie"( J. K. Galbraith, N. Salinger, Almost Everyone's Guide to Economics, , 1978, p.3) care se opun unul altuia prin propriul interes, sau sunt legați în același timp, printr-o solidaritate funcțională.

Obiectul schimbului pe piața produselor( I. D. Adumitrăcesei, E. Niculescu, N. G. Niculescu, Economie politcă – Structuri și mecanisme economice, 1998, p.112). îl constituie bunul material. Bunurile materiale au, pe de o parte o determinare existențială, fiind identități cuantificabile, iar pe de altă parte o determinare economică, racordată la factorii de producție și de satisfacție, care intră în circuitul marfar sau cel puțin capătă expresie marfară.

Îndeplinirea rolului și funcțiilor pieței bunurilor economice implică respectarea următoarelor condiții: existența libertății economice și a autonomiei de decizie a agenților economici; pârghiile economice (preț, profit, salariu, dobândă) să reflecte în mod real modificările din economie; reglementarea indirectă a activităților economice de către stat prin politici bugetare și fiscale, monetare și de credit, sociale și de investiții.

Bursa de mărfuri

Este o formă a bursei, o piață specială, unde se negociază operațiuni de vânzare-cumpărare de mărfuri fungibile (omogene), pe bază de mostre, cum ar fi: produse agroalimentare (grâu, porumb, orez, soia, cartofi, carne); metale (cupru, aluminiu, zinc, metale prețioase etc.); produse tropicale (cafea, cacao, zahăr, citrice etc.); produse forestiere (cherestea); produse petroliere (țiței și derivați ai acestuia). Bursa de mărfuri este o piață reprezentativă servind drept reper pentru toate tranzacțiile care se efectuează cu acele mărfuri, pentru întreaga activitate economică. Aici se stabilește prețul (cursul bursier) pentru mărfurile negociate – element esențial pentru tranzacțiile comerciale care se desfășoară în țara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume. Existența și funcționarea burselor de mărfuri se bazează pe îndeplinirea unor condiții referitoare la cererea și oferta de mărfuri, prețul acestora, natura mărfurilor, informațiile privind piața ș.a

Pe piața serviciilor

Un loc central îl ocupă raportul dintre cererea și oferta de servicii. Totuși, conținutul ofertei este redat de capacitatea unităților prestatoare de servicii de a satisface în anumite condiții nevoile societății. Cererea de servicii se manifestă pe piață prin unele nevoi de frecvență zilnică (igienă, sănătate, transport), care are un grad ridicat de elasticitate, sub influența unor factori proprii, dar mai ales a prețurilor. O parte semnificativă a cererii de servicii se manifestă pe un anumit teritoriu și de aceea, are un caracter local, urmărindu-se satisfacerea cerințelor locuitorilor unei zone (sănătate, reparații pentru bunuri de folosință îndelungată etc.). Raportul cerere-ofertă pe piața serviciilor are o evoluție specifică, determinată de caracteristicile fiecărui tip de serviciu. Situațiile concrete de pe piața serviciilor pot fi de penurie, abundență sau echilibru.

Piața monetară

Este o piață specifică, în cadrul căreia se tranzacționează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piață se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcție de prețul acesteia – dobânda. Într-o accepțiune mai restrânsă și frecvent utilizată, piața monetară este definită ca o piață a capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlnește cererea și oferta de fonduri, din partea agenților economici și instituțiilor financiar-bancare. Piața monetară asigură compensarea excedentului și deficitului de lichidități prin oferta și cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an).

Formarea și mișcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea și oferta de monedă, ca elemente componente ale conținutului pieței monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice și juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp, având ca motivație utilitățile acesteia, date de funcțiile pe care le îndeplinește într-o economie. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare, grupate în funcție de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu preferința pentru lichiditate. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operațiunilor de achiziționare a bunurilor și plată a serviciilor, precum și de viteza de rotație a monedei. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie, la dispoziția utilizatorilor (populație și agenți economici), sub formă de numerar și monedă scripturală.Oferta monetară poate fi evidențiată ca flux și ca stoc.

Piața de capital

Reprezintă ansamblul relațiilor și mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile și dispersate din economie sunt dirijate către agenții economici, solicitatori de fonduri. Ea funcționează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) și cei care au nevoie de capital (emitenți)

Piața de capital (financiară) este o piață a fondurilor pe termen mediu și lung, pe care se emit și se tranzacționează valori mobiliare, ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe această piață se manifestă o relație directă între deținătorii și utilizatorii de fonduri, adică o finanțare directă a acestora din urmă, care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piața titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deținătorii de fonduri excedentare (investitorii) și utilizatorii de fonduri (emitenții), este structurată pe două mari componente (segmente): piața primară și piața secundară. Piața primară de capital este acel segment al pieței de capital pe care se vând și se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiți agenți economici, instituții financiar-bancare sau autorități publice. Piața secundară de capital este o piață a titlurilor anterior emise, adică a titlurilor emise și puse în circulație pe piața primară. Pe acest segment de piață, titlurile sunt tranzacționate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori.

Piața forței de muncă

Reprezintă spațiul economic în care se manifestă un sistem de relații între deținătorii de capital, în calitate de cumpărători, și posesorii forței de muncă, în calitate de ofertanți. În literatura de specialitate, se folosește fie conceptul de piață a forței de muncă, fie cel de piață a muncii. Indiferent de denumire, conținutul economic al conceptului în sine exprimă aceeași realitate obiectivă, și anume faptul că factorul de producție – muncă, în economia de piață, se asigură prin intermediul unei piețe specifice.

Piața forței de muncă cuprinde ansamblul relațiilor dintre cererea și oferta de resurse de muncă, în corelație cu factorii care le determină și cu nivelul salariilor, pe baza cărora are loc procesul de ocupare a populației active.

Factorii care influențează evoluția și dezvoltarea pieței muncii în general se grupează în două categorii, după cum este vorba de piața internă și piața internațională a forței de muncă(.Pârvu Gh. (coord.), Economie – manual universitar, 2001, p. 287-288) Astfel, piața internă a forței de muncă este condiționată, în principal, de următorii factori:

evoluția produsului intern brut, respectiv a producției industriale, agricole și a serviciilor;

evoluția tranzacțiilor comerciale, a circulației monetare și a creditului;

restructurarea economiei naționale și a fiecărei ramuri în parte și apariția unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-științific;

variația productivității muncii la nivel de ramură sau sector, dar și la nivel individual ș.a.

Piața internațională a forței de muncă evoluează sub influența următorilor factori:

gradul de dezvoltare economică a statelor și implicit condițiile de salarizare și de trai diferite;

amploarea investițiilor din fiecare țară;

migrația internațională a capitalului financiar;

politica economică adoptată în diferite țări, primitoare de forță de muncă superior calificată (importul de inteligență) etc.

Elementele de conținut esențiale ale pieței muncii sunt: cererea de muncă și oferta de muncă (cererea și oferta de forță muncă).

Cererea de muncă reprezintă necesarul de forță de muncă salariată, existent la un moment dat, determinat de locurile de muncă disponibile, la nivelul fiecărei unități economice sau firme, al fiecărei ramuri de activitate sau pe ansamblul economiei naționale. Ea cuprinde ansamblul relațiilor, raporturilor și conexiunilor privind volumul și structura forței de muncă pe profesii și niveluri de calificare, atât pentru fiecare componentă a economiei naționale, cât și pe ansamblul ei. Cererea de muncă nu se identifică cu necesarul total de muncă; ea constituie numai o parte a acestuia, cea care se satisface prin intermediul angajărilor și salarizării. Ca urmare, în cererea de muncă nu se include necesarul de muncă acoperit prin activitățile realizate de către femeile casnice, de către studenți, militari în termen sau de alți nesalariați.

Oferta de muncă își are sursa în populația totală a unei țări, reprezentând totalitatea muncii pe care o poate efectua populația aptă de muncă, ce dorește să se angajeze la un moment dat. Oferta de muncă înseamnă de fapt cerere de locuri de muncă, în condiții de salarizare. Determinarea strictă a ofertei de muncă nu ia în considerare toată populația unei țări aptă de muncă, ci numai acea parte a ei, dornică de a se angaja ca salariată, la care se adaugă soldul migrației externe a persoanelor apte de muncă, din perioada respectivă. De asemenea, oferta de muncă nu se identifică cu populația aptă de muncă; ea nu include femeile casnice, militarii în termen, studenții și alte persoane care desfășoară activități nesalariate sau nu doresc să se angajeze în nici un fel.

Inflația

Reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile reale ale economiei (circulației), fapt ce conduce la deprecierea banilor și la creșterea durabilă și generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor unei economii. Dacă în economie se întâmplă o situație inversă, fenomenul poartă denumirea de deflație. Așadar, primul efect, de natură economică, al inflației este creșterea generalizată a prețurilor. Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcționare ale economiei.

Șomajul

Ocuparea forței de muncă în activitățile economico-sociale și șomajul reflectă modul cum funcționează piața muncii, într-o economie de piață, la un moment dat. Raportul dintre cererea și oferta de forță de muncă determină cele două stări opuse ale pieței muncii – ocuparea forței de muncă și șomajul. Problematica ocupării și șomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic și o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice și sociale. fenomenul șomaj este definit în literatura economică, ca fiind o stare negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru structural și funcțional al pieței muncii, prin care oferta de forță de muncă este mai mare decât cererea de forță de muncă din partea agenților economici.

Fenomenul șomajului generează o serie de costuri atât personale, familiale, cât și sociale. Costul individual al șomajului este egal cu diferența dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în șomaj și indemnizația sau ajutorul de șomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. Efectele șomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în șomaj, ci și asupra celor care fac parte din populația ocupată, deoarece aceștia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al șomajului îl constituie (în anumite condiții) pierderile de producție și de venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că șomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate țările lumii și care are numeroase consecințe economice și sociale negative.

Echilibrul macroeconomic

Exprimă starea de concordanță relativă dintre cererea și oferta agregate, în cadrul sistemului de piețe, la nivelul economiei naționale. Acesta are la bază alocarea și folosirea rațională a resurselor, funcționarea normală a potențialului de producție și de circulație, a tuturor componentelor mecanismului economic, în interdependența lor. Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilității, a concordanței relative a deciziilor luate de agenții economici producători și respectiv consumatori, aceasta menținându-se într-o anumită perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acțiune contrarie.

Echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piața bunurilor și serviciilor, pe piața muncii, pe piața capitalului, pe piața monetară, deci a echilibrului material, financiar-monetar, bugetar etc., care înseamnă de fapt, mai multe echilibre parțiale. Economia națională se află în echilibru, atunci când ea realizează acel volum al producției pe care poate să-l producă, dispunând de potențial productiv necesar și în condițiile în care cantitatea respectivă de bunuri este cerută de piață. Producția optimă presupune, deci, situația când cantitatea de bunuri oferite (bunuri de consum și bunuri capital) este egală cu cantitatea de bunuri cerute. Aceasta înseamnă că rata de creștere a producției este egală cu rata de creștere a cheltuielilor, că nu există nici supraproducție și nici subproducție.

1.3 Clasificarea sectorială a economiei naționale

Sectorul serviciilor este constituit dintr-o mare varietate de activități, rezultat al cuprinderii largi a acestui și diversității domeniilor de referință. Astfel, din componența acestui sector fac parte ramurile care, prin natura lor, întrunesc caracteristicile serviciilor – transport, telecomunicații, comerț, învățământ, sănătate, etc. – și care alcătuiesc structura de bază a terțiarului, dar și alte activități din celelalte compartimente ale economiei, cum ar fi: cercetare – proiectare, management, consultanta, prelucrarea informațiilor, etc, care se autonomizează sub forma serviciilor.

Conținutul foarte diferit al acestor activități ca și faptul că se regăsesc în toate sectoarele vieții economice și sociale, purtând amprenta specificității acestora, se reflecta în eterogenitatea sferei serviciilor, făcând aproape imposibilă tratarea ei globală nediferențiata. Apare, astfel, ca deosebit de necesară, structurarea serviciilor în categorii omogene, cu trăsături comune și mecanisme proprii de evoluție. Necesitatea clasificării serviciilor decurge, totodată, și din dinamismul înalt al acestora marcat nu numai printr-o creștere ci, mai ales prin diversificarea  lor tipologica.

Pe un alt plan, nevoia grupării serviciilor, a elaborării unui sistem unitar, coerent de ordonare a lor, trebuie pusă în corelație cu particularul producției și consumului acestora. Astfel, în privința producției se remarca numărul mare de prestatori implicați în realizarea serviciilor, precum și diferențierea lor din punctul de vedere al formei de proprietate, scopului urmărit, modului de organizare, etc.  De asemenea, consumul se caracterizează prin prezența unor beneficiari individuali sau colectivi, finali sau intermediari, interni sau externi, etc., la rândul ei, utilizarea serviciilor vizând satisfacerea efectivă a unei trebuințe sau crearea cadrului pentru acoperirea acesteia.

Diversitatea și complexitatea serviciilor, creșterea locului și rolului lor în viața economică și socială a țărilor lumii, completată de intensificarea prezenței serviciilor în ansamblul schimburilor internaționale acutizează problema delimitării acestora atât în raport cu alte activități sau cu bunurile, cât mai ales între ele, prin definirea unor categorii omogene, bine determinate. Stabilirea unor frontiere clare, precise între diferite grupe de servicii, deși dificilă și labila, are o mare utilitate practică, privită în raport cu cerințele modernizării conducerii proceselor economico – sociale, dar și teoretică și metodologica.

Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate, după cum se știe, printr-o mare eterogenitate și complexitate, și-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor, având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor. Promotorul clasificării sectoriale a economiei este considerat a fi Jean Fourastie.

Clasificarea sectorială a ramurilor are deosebite semnificații teoretice și practice, mai ales în privința cuprinderii și analizării ca un tot unitar a activităților sociale utile, a modului în care se grupează activitățile din sfera producției materiale și din afara acestora.

Criteriile utilizate de protagoniștii acestor clasificări (A. Fisher, C. Clark, J. Fourastié) au fost natura tehnică a activităților, precum și receptivitatea la progresul tehnic și ritmurile de creștere ale productivității muncii. Astfel, potrivit teoriilor clasice, sectorul terțiar se caracterizează prin receptivitatea cea mai mică la progresul tehnic și ritmurile cele mai scăzute ale productivității muncii. După anii 1970-1980 această afirmație începe să nu mai fie adevărată pentru un număr din ce în ce mai mare de domenii ale serviciilor, unde progresul tehnic se extinde mai ales prin intermediul informaticii, electronicii și tehnologiilor moderne de telecomunicații. De altfel, aceasta reprezintă una dintre limitele clasificării sectoriale a economiei, alături de tendința de pătrundere a funcțiilor de servicii în toate sectoarele economiei și de integrare orizontală a acestora. Una dintre limitele acestei clasificări este aceea că sectorul terțiar se dovedește a fi prea restrâns pentru a cuprinde toate serviciile. Deși, în plan teoretic, se acceptă identificarea dintre sfera serviciilor și sectorul terțiar, totuși, în practică, există activități de natura serviciilor care servesc producției materiale și sunt integrate acesteia (au loc în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri). De cele mai multe ori ele nu pot fi disociate și evidențiate separat de producția propriu-zisă sau de produsul obținut fiind incluse în sectoarele respective, primar sau secundar. Deci, este evident faptul că sfera serviciilor este mai largă decât sfera sectorului terțiar, cuprinzând și acele activități generatoare de efecte utile care au loc în celelalte sectoare de activitate (cercetare, consulting etc.) O altă limită a clasificării sectoriale se referă la receptivitatea și ritmul de penetrare a progresului tehnic în sectorul terțiar. Pe de o parte, dezvoltarea și diversificarea accentuată a serviciilor sunt consecința directă a progresului tehnic din acest sector, iar, pe de altă parte, este de neconceput progresul tehnic în sectoarele primar și secundar, fără dezvoltări corespunzătoare în cercetare, telecomunicații, învățământ, informatică, sistem bancar etc., tocmai ca efect al receptivității față de progresul tehnic. Expansiunea, diversificarea și ritmurile diferențiate de evoluție a serviciilor au făcut ca, în ultima vreme, să se utilizeze tot mai frecvent noțiunea de cuaternar pentru a desemna zona modernă a activităților economice din sectorul terțiar: cercetare, învățământ, informatică, sănătate, cultură, educație, ocuparea timpului liber etc.Cuaternarul este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii față de om, fiind un simbol al erei post-industriale.

Serviciile ca activități distincte se regăsesc în structura multora dintre clasificări internaționale. În privința tipologiei, aceste clasificări pot fi: pe produs, pe activități, pe ocupații, etc. Cele realizate pe produs au în vedere caracteristicile acestora și se subdivizează în clasificări pentru bunuri și pentru bunuri și servicii. Între cele mai frecvent utilizate și care includ, evident, și serviciile, se număra Clasificarea Internațională a Tuturor Bunurilor și Serviciilor (CITBS) – ONU; Nomenclatorul Tabelelor Input – Output (NTIO) – CEE; Clasificarea Bunurilor și Serviciilor pentru Gospodarii (CBSG) – ONU, etc.Clasificările pe activități regrupează unitățile de producție în raport cu tipul activității pe care o desfășoară și în funcție de materia primă utilizată, specificul producției, etc., din această categorie fac parte: Clasificare Internațională Tip Industrii a activităților economice (CATI) sau Internațional Standard Industrial Clasification (ISIC), Nomenclatorul General al Activităților Economice  (NACE) utilizat în UE; Clasificarea Ramurilor Economiei Naționale (CREN)

În România, clasificarea activităților din economia națională a fost elaborată de către Institutul Național de Statistică (INS) pentru o ordonare specifică a informațiilor corespunzătoare cerințelor economiei de piață și trecerii la sistemul conturilor naționale. Codurile CAEN (clasificarea activităților din economia națională) reprezintă acronimul utilizat pentru a desemna clasificarea statistică națională a activităților economice din economia națională. Clasificarea asigura bază pentru pregătirea unei game largi de date statistice (producție, factori de producție, formarea de capital și tranzacțiile financiare) ale acestor unități. CAEN substituie Clasificarea ramurilor economiei naționale – CREN utilizată în România din anul 1963. Introducerea CAEN în sistemul statistic și economic națională a fost realizată treptat în perioada 1993-1997, beneficiind de colaborarea Oficiului Național al Registrului Comerțului și Camerei de Comerț și Industrie a României.
Omologarea și implementarea CAEN la nivel național prin Hotărârea Guvernului nr. 656/1997 satisfac obiectivul prioritar, cu privire la realizarea unor nomenclatoare unitare de interes general prevăzute în concepția generală a informatizării în România, de armonizare cu Nomenclatorul activităților din Comunitatea Europeană (NACE).
CAEN a cunoscut în perioada 1997-2007 doua actualizări:

în anul 2002 – actualizarea CAEN și implementarea începând cu 1 ianuarie 2003 a CAEN Rev. 1 (Ordinul președintelui Institutului Național de Statistică nr. 601/2002);

în anul2007 – actualizarea CAEN și implementarea începând cu 1 ianuarie 2008 a CAEN Rev. 2 (Ordinul președintelui Institutului Național de Statistică nr. 337/2007).

Principiile de elaborare a CAEN țin seama de corespondența cu clasificările internaționale și, în special, cu cea europeană (NACE), în cadrul unui sistem integrat.
În prezent, codul CAEN din România este armonizat cu clasificarea de la nivel mondial (ISIC) și cea de la nivelul Uniunii Europene (Nomenclatorul Activităților din Comunitatea Europeană – NACE).

Clasificarea statistică națională a activităților economice din România este structurata pe secțiuni (acesta este primul nivel și cuprinde titluri identificate printr-un cod alfabetic), diviziuni (al doilea nivel – conține titluri identificate printr-un cod numeric de două cifre), grupe (al treilea nivel – titluri identificate printr-un cod numeric de trei cifre) și clase (al patrulea nivel – titluri identificate printr-un cod numeric de patru cifre).

În CAEN, activitățile economico-sociale sunt grupate pe cinci trepte (secțiuni, subsecțiuni, diviziuni, grupe și clase. Acestea sunt constituite după principiul omogenității ca totalitate de activități care au drept caracteristici comune:

natura bunurilor și serviciilor prestate (componența lor fizică, stadiul de fabricație, necesitățile pe care le pot satisface);

modul de folosire a bunurilor și serviciilor de către agenții economici (consum intermediar, consum final, formarea capitalului etc);

materia primă, procesele tehnologice, organizarea și finanțarea producției.

Importanța acestor caracteristici variază în funcție de gradul de detaliere a categoriilor din CAEN.

Descrierea activităților pentru fiecare clasă nu poate defini complet clasele respective și, de aceea, s-a simțit nevoia ca în cazul unor secțiuni, diviziuni și chiar grupe, pentru a se evita repetările, să se ofere și unele precizări cu caracter general, la nivel mai agregat.Structura secțiunilor, subsectiunilor și diviziunilor clasificării activităților din economia națională a României este prezentată în Anexa 1.

Capitolul 2

Serviciile și sectorul terțiar

2.1 Serviciile – Definire. Caracteristici. Tipologie

Serviciile reprezintă unul din cele mai moderne sectoare din cadrul oricărei economii naționale, indiferent de nivelul ei de dezvoltare. Dezvoltarea serviciilor apare pe un anumit nivel de dezvoltare și determină la rîndul său, dezvoltarea unor alte sectoare sau diversificarea unor servicii existente. Dacă ar fi să ne referim la economia americană, putem spune că la începutul secolului XX, 30% din angajați erau în sectorul serviciilor, la mijlocul secolului nivelul indicatorului era de 50% iar în anii 1990 ponderea a crescut spre 75 %, ajungând la 76% în anul 2003. Pentru țările mai puțin dezvoltate economic este evidentă tendința de dezvoltare a sectorului serviciilor cu reserve potențiale mari comparative cu țarile representative; România înregistra în anul 2003 o pondere de 34,6 % a salariților din servicii, fața de 27 % în anul 1988(Ioncică Maria, Economia serviciilor. Abordări teoretice și implicații practice, 2006, p.46).

Câteva definiții ale serviciului sunt prezentate în continuare:

reprezintă “fapte, procese si performanțe” ( Zeithaml&Britner, 1996, Service Marketing, p.5);

este o “activitate sau o serie de activități mai mult sau mai puțin tangibile, care apar la interacțiunea dintre client si angajați, și/sau resurse fizice sau bunuri, și/sau sisteme ale furnizorului de servicii, care oferă soluția la problemele clientului”( Gronros, Service Management and Marketing, 1990, p.27);

este o “experiență intangibilă, nestocabilă, realizată pentru un client care are rol de co-participant” ( Fitzsimmons, Service Management, 2006, p.4) ;

ca act reprezintă “prestarea efectivă și pune în legătură activitatea prestatorului, mijloacele materiale ale prestației și obiectul serviciului, respectiv realitatea materială sau socială de transformat sau modificat”( Ioncică, Economia serviciilor. Abordări teoretice și implicații practice, 2006, p.11)

Din punct de vedere a stadiilor de dezvoltare ale economiei, serviciile corespund societății post industriale, care s-a dezvoltat ca urmare a unor necesități rezultate din stadiul precedent, cel care corespundea afirmării sectorului secundar, industria. Astfel dezvoltarea serviciilor provine din următorii factori:

apariția unor servicii care să sprijine dezvoltarea industriei: activități de transport, întreținere-reparații, distribuția mărfurilor;

automatizarea industriei duce la un excedent de forță de muncă ce are potențial de absorbție în sectorul serviciilor ;

creșterea populației a determinat creșterea consumului și, implicit dezvoltarea comerțului;

dezvoltare comerțului a determinat dezvoltarea altor tipuri de servicii, cum ar fi cele bancare, de asigurări sau imobiliare;

creșterea populației duce la dezvoltarea și a altor tipuri de servicii cum ar fi cele medicale, educaționale sau turistice;

creșterea reală a veniturilor duce la satisfacerea și a altor nevoi decât cele de până atunci și, în timp la orientarea spre o varietate.

O caracteristică principală a serviciilor este aceea că producția și consumul sunt simultane. Deci serviciile sunt privite ca efecte ale muncii sau ale acțiunii unor factori (condiții) naturali (Pompiliu Golea, Economia serviciilor,2010,p.4)

Dificultatea de a distinge precis serviciile printr-o caracteristică comună a condus pe mulți specisliști la adoptarea unei definiții negative. Astfel, serviciile sunt definite ca fiind acele activități economice care nu sunt nici producție industrială, nici minjerit, nici agricultură. Alte definiții negative scot din sfera serviciilor și construcțiile și alimentația (unele parțial), iar o definiție și mai restrânsă exclude și distribuirea de apă, gaz, electricitate și salubritatea.

O definiție pertinentă este aceea potrivit căreia serviciile „reprezintă o activitate umană cu un conținut specializat având ca rezultat efecte utile, imateriale și tangibile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”(Maria Ioncică ș.a., Economia serviciilor, 1999, p. 15)

Aceste definiții se referă la servicii în sens larg. Pe lângă acestea există și definiții care oferă o accepțiune mai restrânsă noțiunii de serviciu, privindu-l ca un „element al politicii de marketing a întreprinderii menit să ofere utilități adiționale produsului sau unității de comercializare” (Pompiliu Golea, Economia serviciilor,2010,p.6)

Referindu-ne la comerț deși prin natura sa se încadrează în totalitate în sfera serviciilor, în practică prin serviciile comerciale, se înșeleg acele activități care însoțesc procesele de vânzare –cumpărare a mărfurilor (înainte, în timpul și după vânzare), oferind un plus de avantaje și satisfacții clienților și reprezentând una din cele mai importante strategii de atragere și fidelizare a acestora.

În ceea ce privește caracteristicile serviciilor, se impune evidențierea principalelor trăsături ale serviciilor, în scopul identificării și delimitării față de celelalte componente ale activității economice și sociale.

Principalele caracteristici ale serviciilor sunt:

Forma nematerială

Munca prestatoare de servicii nu se concretizează de regulă în bunuri cu existență obiectuală, ci se manifestă sub forma unor activități sau faze ale unor procese fie de producție, fie de consum. Caracterul nematerial al serviciilor argumentează pentru acestea și denumirea de “invizibile” iar comerțul cu serviciile este consacrat drept comerț invizibil. De asemenea caracterul nematerial face ca multe servicii să nu fie “transferabile” comercializabile în afara locului realizării, ele trebuie să fie produse “in situ” (pe loc la reședința consumatorului).

b)Nestocabilitate

Neavând o formă materială, serviciile nu pot fi stocate și păstrate în vederea unui consum ulterior. Această caracteristică prezintă unele avantaje în desfășurarea activităților respective, în asigurarea unei eficiențe ridicate ca urmare a eliminării dificultăților legate de distribuția fizică a serviciilor, manipularea lor și crearea unor condiții specifice de depozitare, păstrare. În același timp această caracteristică determină o serie de neajunsuri mai ales în asigurarea echilibrului ofertă-cerere și realizarea efectivă a serviciilor. În acest sens serviciile oferite dar neutilizate reprezintă pierderi importante de mijloace umane și materiale, ele neputând fi păstrate, de asemenea absența stocurilor nu permite adaptarea ofertei la fluctuațiile cererii sau corectarea unor variații în distribuția acesteia în timp și spațiu.

Intangibile

Ele nu pot fi percepute evaluate utilizând unul din simțurile fizice. Absența unor proprietăți tangibile face imposibilă aprecierea și verificarea calității unui serviciu înainte de cumpărare sau chiar de consum. Ca urmare apare neîncrederea clientului și corespunzător o anumită reținere în formularea deciziei de cumpărare. În aceste condiții, vânzarea serviciilor necesită eforturi sporite de cunoaștere a cererii și de stimulare a ei, de câștigare a încrederii și de reducere a incertitudinii prin adăugarea unei evidențe fizice exprimate prin calitățile personalului, caracteristicile echipamentelor, nivelului prețurilor etc.

d) Simultaneitatea producției și consumului lor

Faptul că serviciile se exteriorizează sub forma unor activități impune pentru realizarea lor prezența în același loc a prestatorului și beneficiarului, simultaneitatea execuției și consumării lor. Lipsa acestor condiții are repercursiuni atât asupra volumului activității desfășurate în sfera serviciilor cât mai ales asupra aportului acestui sector la satisfacerea nevoii sociale; orice neconcordanță de timp sau loc se soldează cu pierderi de ofertă și/sau cu cereri neacoperite.

e) Serviciile sunt inseparabile de persoana prestatorului

Ele încetează în momentul încheierii acțiunii acestuia (serviciile sanitare încetează să mai existe din momentul încheierii acțiunii prestatorului – serviciul pe care îl prestează medicul nu are o existență de sine stătătoare, separată de persoana acestuia)

f) Eterogenitatea

Este o variabilitate înțeleasă atăt în raport cu sectorul terțiar privit în ansamblul său –constituit din activități cu un conținut foarte diferit – cât și cu fiecare serviciu în parte, ca variație dependentă de specificul prestatorului sau utilizatorului. Această caracteristică influențează negativ posibilitatea de standardizare a serviciului de a alcătui o structură sortimentală sau de marcă, de a interveni în controlul prestației.

g) Vânzarea serviciilor nu presupune transferul titlului de proprietate

Acest serviciu oferă consumatorului un avantaj sau satisfacție fără a avea drept rezultat transferul proprietății asupra vreunui lucru.

h) Prețul serviciului este un preț al cererii

Orice client care utilizează un serviciu face o alegere între „a-și face singur serviciul” „sau a-l cumpăra”. În momentul în care decide să cumpere serviciul, cumpărătorul are o scară de valori și de utilități care corespunde unei scări de prețuri

Analiza structurii și tendințelor în evoluția serviciilor se bazează pe datele statistice furnizate de numeroase clasificări sau nomenclatoare naționale sau internaționale ale activităților din economie. Având în vedere eterogenitatea serviciilor, este foarte necesară clasificarea lor, respectiv gruparea lor în categorii omogene, adică care au trăsături comune și probleme specifice.

Clasificările statistice ale serviciilor sunt grupări ale rezultatelor producției (clasificări pe produs), ale unităților de producție (clasificări pe activități), ale meseriilor (clasificări pe ocupații) etc., furnizând date care servesc analizei producției, comerțului sau consumului de servicii.

O altă problemă extrem de importantă, este armonizarea clasificărilor, respectiv asigurarea corespondenței între două sau mai multe clasificări după criterii diferite, între clasificările naționale și cele internaționale. În general,armonizarea este dificil de realizat pentru că:

identificarea ramurilor de activitate într-o țară dezvoltată poate să nu fie potrivită pentru o țară în curs de dezvoltare;

gradul de „autonomizare” sau de „externalizare” a serviciilor este diferit, adică, multe activități de servicii sunt raportate și cuprinse între ramuri ale sectoarelor I sau II;

nu s-a ajuns la un consens privind trasarea „frontierelor” între bunuri și servicii. Serviciile sunt definit diferit de la țară la țară. Ex. furnizarea gazului și a energiei electrice, care în SUA sunt considerate servicii, și bunuri în cele mai multe țări. Serviciile de alimentație publică – (restaurante, cafenele, baruri) apar ca servicii în nomenclatorul ONU și în Franța, în schimb în SUA sunt asimilate industriei alimentare, iar în Suedia – 40% industrie, 60% asimilate serviciilor.

chiar în cadrul serviciilor delimitarea diferitelor categorii nu e lipsită de dificultăți. Ex.: serviciul de transport poate fi furnizat de o întreprindere specializată sau de o întreprindere care are alt obiect de activitate, (comerț, turism);

Statisticile naționale, au un grad mare de eterogenitate și un grad inegal de detaliere iar înregistrările făcute diferă mult în ceea ce privește regularitatea și rigurozitatea în culegerea informațiilor;

Comparațiile internaționale sunt afectate de faptul că evidențele statistice nu cuprind sectorul neformal, adică economia paralelă.

Având în vedere criteriile de structurare utilizate, clasificările statistice pot fi: pe produse, pe activități, pe ocupații.

1. Clasificarea pe produse – grupează rezultatele producției în conformitate cu caracteristicile lor în scopul de a elabora statistici asupra dimensiunilor și structurii producției, comerțului sau consumului.Clasificările internaționale pe produse sunt subdivizate pe bunuri și servicii.

Dintre clasificările internaționale pe produse cele mai cunoscute sunt:

CPP – Clasificarea Centrată pe Produs – elaborată sub egida ONU;

CCPCOM – Clasificarea Centrală pe Produs a Comunității Europene- similară CCp dar aplicabilă la nivelul Uniunii Europene;

CBSG – Clasificarea Bunurilor și Servicilor Gospodăriilor sub supervizarea ONU folosind mai ales, pentru analiza mărimii și diversitățăii consumului final (al gospodăriilor);

CSI – Clasificarea Schimburilor Invizibile este o clasificare specializată pentru servicii, folosind analizei comerțului internațional cu servicii;

CPA – Clasificarea produselor asociate activităților la nivelul UE;

NC- Nomenclatorul Combinat pentru comerțul exterior al țărilor membre UE;

PRODCOM – Nomenclatorul de produse pentru anchetele statistice de producție utilizat în UE

2. Clasificarea pe activități – grupează unităților de producție în conformitate cu activitatea pe care o exercită, în scopul de a realiza statistici asupra output-urilor (ieșirilor) sau a input-urilor (intrărilor) de factori de producție: capital, muncă etc.

Dintre cele mai cunoscute și utilizate clasificări internaționale pe activități pot fi menționate:

CITI – Clasificarea Internațională Tip pe Industrii ;

NACE – Nomenclatorul Activităților din Comunitastea Europeană ;

CREN – Clasificarea Ramurilor Economiei Naționale, toate având și secțiuni de servicii;

CAEN – Clasificarea Activităților din Economia Națională

2.2 Categorii de servicii

Analiza structurii și tentintelor în evoluția serviciilor se bazează pe datele statistice furnizate de numeroasele clasificări sau nomenclatoare, naționale și internaționale, ale activităților din economie. Clasificările statistice, naționale și internaționale ale serviciilor sunt importante deoarece permit reflectarea stadiului dezvoltărilor economice, inclusive prin comparații la nivelul țărilor sau pe categorii de țări, dar mai important din punct de vedere al implicațiilor asupra măsurilor de politică economică este desprinderea unor categorii de servicii după criterii specifice.

1. Criteriul: sursele de procurare

1.1. Servicii marfă (market sau de piață) – cele procurate prin acte de vânzare-cumpărare, prin intermediul pieței

1.2. Servicii ne-marfă (non-market sau necomerciale) – ocolesc relațiile de piață și includ serviciile publice dar și cele furnizate de organizații private non-profit sau pe care și le fac oamenii înșiși (“self-service”).

1.2.1. Serviciile publice sunt:

servicii publice colective – cele care asigură prestații în beneficiul general al colectivității (poliție, justiție, armată);

servicii publice de care beneficiază indivizii în mod direct (școala, ocrotirea sănătății, asistență socială).

Consumul serviciile publice este, în general, decis de colectivitate, consumatorul neavând posibilitatea unei alegeri directe și reale. Chiar și pentru cele care revin direct consumatorului, rolul individului se limitează la a plăti obligatoriu (impozite și taxe) și consuma aproape în mod obligatoriu.

1.2.2. Servicii non-market prestate de organizații sau instituții nonprofit (servicii de caritate, cele ale unor organizații) sindicale.

1.2.3. Self-service – relațiile self-service cu serviciile de piață sunt relații complexe și sunt influențate de o serie de factori cum ar fi: apariția de bunuri și echipamente performante care ajută indivizii și familia în autoproducția de servicii, evoluția puterii de cumpărare a populației, schimbările de ordin social. In privinta evaluarii valorii de schimb, serviciile marfă au un preț stabilit de piață, (raportul cerere – ofertă), iar serviciile nemarfă ocolesc relațiile de piață și nu au un asemenea preț. De aceea măsurarea valorii adăugate și a contribuției lor la crearea PIB este mult mai dificilă.

Separarea serviciilor în market și non-market, deși oficial recunoscută de organismele internaționale (ONU, OCDE, UE) nu este acceptată în toate țările; de exemplu, în SUA, și nu numai, este preferată subdivizarea în servicii profit și servicii non-profit, sau chiar servicii publice și servicii private

2. Criteriul: Natura nevoilor satisfăcute (legată de primul criteriu de clasificare)

2.1. Serviciile private sunt cele care satisfac nevoi particulare ale indivizilor sau familiilor

2.2. Serviciile publice sunt definite ca activități organizate, autorizate de o autoritate administrative centrala sau locală, pentru satisfacerea de nevoi sociale în interes public. Prin interes public se înțelege totalitatea intereselor exprimate de o colectivitate umană cu privire la cerințele de organizare, conviețuire, asistenta socială, transport, etc. În același timp, servicii publice sunt considerate și acele activități care se adresează unor nevoi individuale dar sunt finanțate de la bugetul statului ( învățământul public, sănătatea publică, etc), cu mențiunea că asemenea nevoi se afla la granițe intre “ individual” și “social”.

Împărțirea în “privat” și “public” vizează, natura prestatorilor, serviciile private fiind furnizate de societăți sau organizații private, iar cele publice fiind oferite de instituții, organizații publice.

Cu toate că, distincția între servicii private și cele publice nu este ața de clară, este importanță prin implicațiile practice pe care le are asupra măsurilor de politică economică, atât la nivel macro cât și la nivel micro-economic. Astfel, concepții neo-liberale, care par să câștige din ce în ce mai mult teren, susțin că privatizarea unui număr cât mai mare de servicii publice ( începând cu transporturile, posta și telecomunicațiile și sfârșind cu învățământul, sănătatea s.a.) ar conduce la creșterea eficienței acestor activități și a calității prestărilor.

Pe de altă parte, relațiile de piață și prestarea de societăți private nu pot fi generalizate pentru servicii care satisfac nevoi cu caracter pregnant social și de care individul în sine nu poate să nu fie interesat (conștient) cum ar fi: apărarea și siguranța națională, justiția, ordinea publică, administrația publică, protecția mediului, asistenta socială etc. Astfel, un mare număr de servicii sunt publice în toate țările cu economie de piață pentru că există într-un anumit fel o gestiune publică “ naturală” în opoziție cu una “ instituțională”.

3. Criteriul: Beneficiarul (utilizatorul) serviciilor împarte serviciile în intermediare și finale

3.1. Serviciile intermediare (de producție, de afaceri, pentru întreprinderi sau pentru agenții economici și sociali) sunt activități care folosesc pentru producția bunurilor sau a altor servicii. Intră ina această categorie: stocajul, transporturile, distribuția, asigurările și reasigurările, finanțele, telecomunicațiile, dar și serviciile juridice, contabile, de formare și perfecționare profesională.

După locul unde se desfășoară serviciile intermediare sunt:

servicii integrate ale întreprinderilor (interiorizate sau internalizate), ex. evidență contabilă, cercetare, proiectare, întreținere utilaje;

servicii de producție prestate de unități specializate (externalizate), ex. servicii de leasing, marketing, asigurări.

3.2. Serviciile finale sunt acelea care contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale populației, fiind un element constitutiv al calității vieții acesteia.

După natura nevoilor satisfăcute și modul lor de satisfacere, serviciile finale pot fi la rândul lor:

servicii obținute prin cumpărare în cadrul relațiilor de piață sau prin “ self-service”;

servicii publice, care sunt finanțate prin redistribuirea veniturilor “socializate” la nivelul bugetelor centrale sau locale și se adresează unor nevoi sociale sau mixte ( cu character atât individual cât și social). La rândul lor pot fi colective cum ar fi armata, poliția, protecția mediului etc. sau individualizate ( personalizate) învățământ, sănătate, cultura s.a.

4. Criteriul: Funcțiile economice îndeplinite de servicii, funcții ce derivă din circuitul producției sau sferelor reproducției sociale. După acest criteriu serviciile pot fi:

de distribuție: transport, comunicații, comerț cu ridicată și cu amănuntul;

de producție ( de afaceri): bănci, asigurări, contabilitate, publicitate;

sociale ( colective): sănătate, educație, poștă, servicii publice non-profit;

personale: casnice, hoteluri și restaurante, reparații, îngrijire personală.

5. Criteriul: Natura efectelor activităților de servicii. Astfel serviciile pot fi materiale și nemateriale.

serviciile materiale sunt cele încorporate în bunuri dar și cele care vizează direct producția materială, cum ar fi: transportul, distribuția, repararea și întreținerea echipamentelor industriale și casnice etc.;

serviciile nemateriale nu se concretizează în bunuri materiale și nici transformări de natura materială, ele contribuind de regulă, la satisfacerea unor nevoi spirituale ale indivizilor sau a unor nevoi sociale, colective.

6. Criteriul: Posibilitățile și modalitățile de comercializare a acestora. Din acest punct de vedere, serviciile pot fi clasificate în:

transferabile (comercializabile). Serviciile transferabile sunt cele care pot fi schimbate la distanță, încorporate fie în bunuri materiale, fie cu ajutorul unui suport electronic sau de altă natură. Aceste servicii pot astfel călători și chiar trece frontierele Este vorba de servicii editoriale (încorporate în cărți, reviste, ziare), cinematografice și servicii care pot fi transmisibile prin folosirea unor echipamente fizice (servicii de telecomunicații, transporturi, informatică;

netransferabile (necomercializabil). Serviciile netransferabile – trebuie produse în contact cu consumatorul, adică trebuie furnizate pe loc sau „în situ”. Acestea au o serie de implicații pe plan internațional, în schimburile internaționale.

7. Criteriul: Prezența clientului în timpul prestării

servicii care necesită prezența consumatorului în timpul prestării (servicii medicale, servicii personale, învățământ);

servicii care nu necesită prezența obligatorie a consumatorului (reparații, comerț electronic, transport de marfă.

8. Criteriul: Raportul capital/ munca în procesul de producție a serviciilor. După acest criteriu se disting:

servicii care se bazează pe personal (forța de muncă mai mult sau mai puțin specializată;

servicii care se bazează pe echipamente (mai mult sau mai puțin mecanizate sau automatizate).

9. Un număr important de clasificări ale serviciilor au drept criteriu de bază natura prestatorului. Astfel, în concordanță cu formă de proprietate și modul de organizare a prestatorilor de servicii, se disting:

sectorul public: tribunale, spitale, cazări, poștă, școli, etc.;

sectorul asociativ constituit din organisme de ajutor și asistenta: biserici, muzee;

sectorul privat: companii aeriene, organismele financiar bancare și de asigurări.

10. După momentul apariției în sfera vieții economice exista: servicii tradiționale și servicii moderne.

Pe lângă clasificările de mai sus exista alte numeroase posibilități de structurare a serviciilor după criterii cum ar fi: motivația de

cumpărare, gradul de diferențiere și personalizare a serviciilor (servicii standard și servicii individualizate), numărul de beneficiari

și multe altele.

În încheiere, trebuie subliniat faptul că multitudinea de clasificări ale serviciilor evidențiază diversitatea tipologică a acestora, demonstrând în același timp dificultatea înțelegerii mecanismelor și legităților economice specifice diferitelor categorii de activități terțiare precum și necesitatea continuării cercetărilor metodologice și aplicative destinate unui astfel de deziderat.

2.3 Serviciile – dimensiuni și interdependențe

La nivel macroeconomic, dimensiunile sectorului terțiar sunt măsurate de o serie de indicatori care exprimă, pe de o parte mărimea și ponderea resurselor utilizate în acest sector, pe de altă parte volumul și contribuția efectelor produse de servicii la progresul economic și social general.

Cei mai sugestivi indicatori utilizați în stabilirea dimensiunilor sectorului terțiar sunt:

1. Ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor

Un indicator important datorită rolului și importanței factorului uman în producția de servicii este ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor, în totalul populației ocupate. Din analiza datelor statistice reiese că există o legătură strânsă între nivelul dezvoltării economice și structura economiei naționale între mărimea PNB și ponderea serviciilor în populația ocupate produsul intern brut.

2. Contribuția serviciilor la crearea PIB( ponderea serviciilor în PIB)

Statisticile internaționale arată că după anul 1970, pentru toate categoriile de țări ritmul mediu de creștere a PIB creat în servicii a fost superior celui pentru total PIB, ceea ce a condus la o creștere substanțială a ponderii serviciilor, demonstrând transformarea activităților terțiare într-un adevărat motor al creșterii economice. Anii ’80 marchează și din acest punct de vedere în țările dezvoltate, preponderența terțiarului, declinul relativ al sectorului primar și începutul declinului sectorului secundar. Ca și în cazul populației ocupate se constată diferențiere între țări în ceea ce privește ponderea cu care serviciile participă la realizarea PIB.

3 Numărul agenților economico-sociali activi din economia națională (numărul întreprinderilor active pe sectoare și ramuri)

În România ponderea întreprinderilor de servicii în numărul total al întreprinderilor active demonstrează evoluția pozitivă a acestui sector. Astfel: în 1996: 84,3%, iar în 1997: 82,7%. De asemenea o pondere mare, aproximativ 69%, o au întreprinderile care au ca obiect de activitate comerțul și reparațiile. Explicația acestui aspect constă în investițiile reduse reclamate de acest sector, în viteza mare de rotație a capitalului și de asemenea în diversificarea ofertei, prin liberalizarea importurilor. Dar, deși în număr așa de mare (aprox. 225 000 întreprinderi), proporția lor în PIB și PO este foarte mică. Acest lucru se explică prin faptul că peste 90% din aceste întreprinderi sunt de talie mică.

4. Mărimea și structura imobilizărilor corporale

Acest indicator aratăă dimensiunea resurselor materiale utilizate în sectorul serviciilor și raportul acestora cu celelalte sectoare. Situația în România la sfârșitul anului în 1997 a fost evaluată astfel – imobilizările corporale ale sectorului terțiar reprezentau 28,8% din totalul celor existente în economie. Se remarcă o tendința de creștere ușoară față de anii precedenți, fapt care evidențiază reorientarea întreprinderilor în conformitate cu cerințele economiei de piață spre sectorul serviciilor.

5. Mărimea investițiilor și structura acestora pe domenii de activitate

Acest indicator este utilizat pentru a vedea eforturile făcute pentru crearea de noi mijloace fixe, pentru dezvoltarea, modernizarea și reconstrucția celor existente în sectorul serviciilor, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei.

Analiza diacronică și sincronică a dimensiunilor sectorului serviciilor evidențiază puternica tendință de “terțiarizare” a economiilor țărilor dezvoltate precum și corelația între nivelul de dezvoltare a serviciilor și gradul de dezvoltare a economiilor naționale. Astfel, în țările dezvoltate ponderea serviciilor în populația ocupată depășește 60 și chiar 70%, existând totuși unele diferențieri chiar în cadrul acestor țări, determinate de particularitățile modelelor de creștere economică, diferențele de tradiții și obiceiuri etc.

În același timp, în țările mediu dezvoltate ponderea sectorului terțiar în ocuparea populației se situează la un nivel de asemenea mediu, de 50-60%, pe când în țările cu un nivel scăzut de dezvoltare acest indicator ia valori corespunzător mai reduse (30-40%). Acesta este de altfel și cazul României cu o pondere a populației ocupate în servicii de numai 31,2% în anul 2000.

Concluzii asemănătoare pot fi desprinse și din analiza ponderii serviciilor în crearea PIB, statisticile internaționale referitoare la acest indicator relevând, pentru toate categoriile de țări, ritmuri superioare de creștere a PIB în servicii, comparativ cu celelalte sectoare ale economiei.

În ceea ce privește sistemul interdependențelor, serviciile în economie și societate, cuprinzând servicii destinate fie consumului intermediar, fie celui final, se structurează pe 2 direcții principale:

a) ipactul cu procesul de producție propriu-zis;

b) impactul asupra omului cu nevoile sale.

Referitor la primul aspect, serviciile de producție se află fie în raport organic cu producția de bunuri, fie în raport funcțional cu aceasta, serviciile putând fi, din acest punct de vedere, internalizate sau externalizate. În prezent, se manifestă ambele tendințe în organizarea serviciilor de producție, atât de internalizare cât și de externalizare, totuși cea mai puternică este tendința de exteriorizare, datorită avantajelor certe pe care aceasta le furnizează beneficiarilor. În privința serviciilor destinate consumului final, acestea sunt implicate atât în satisfacerea unor nevoi materiale, cât și spirituale sau sociale, intrând în acest proces în relații complexe cu bunurile materiale, relații ce pot fi de concurență (substituție) sau de stimulare (complementaritate).

La diferite stadii de dezvoltare economică, anumite activități de servicii care se exercitau în interiorul întreprinderii producătoare de bunuri, acum se exercită în exterior sau invers. Vorbim de exteriorizarea (externalizarea) sau interiorizarea (intrenalizarea) serviciilor. Aceste fenomene sunt determinate de următorii factori:

nivelul de dezvoltare și generalizare a tehnicii sau, mai exact, nivelul general de dezvoltare tehnologică atins de o economie dată;

gradul de dezvoltare a schimburilor, respectiv întinderea și coerența pieței.

O altă concluzie importantă, demonstrată de realitățile economice este că serviciile pot fi considerate în același timp premisă și efect al industrializării, adică pe de o parte: progresul tehnico-științific în ramurile direct productive, dezvoltarea producției materiale – sunt determinate de amplificarea serviciilor de producție (ex.: proiectare, cercetare, introducerea noilor tehnologii, informatică), selectarea și pregătirea forței de muncă pe de altă parte, serviciile – cum sunt transporturile, telecomunicațiile, comerțul, serviciile bancare – contribuie în mod direct la realizarea pe piață a produselor.

În același timp, producția furnizează mijloacele materiale și tehnice necesare exercitării serviciilor și, mai mult chiar, obiectul de activitate al unora dintre ele (transport, comerț). Prin urmare, dezvoltarea sectorului serviciilor nu presupune dezindustrializarea

economiilor țărilor respective.

În ceea ce privește al doilea aspect, serviciile destinate consumului final, acestea sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum ale populației și, vorbim de:

nevoi materiale: adică alimentație, reparații, transport, aprovizionare;

nevoi spirituale și sociale: de comunicare, de cunoaștere, de educare, de securitate, de recreere (acestea sunt nevoi cu evoluție permanent ascendentă pe măsura dezvoltării societății.

În acest context, serviciile intră în relații complexe cu bunurile materiale și anume: relații de concurență sau de substituție și relații de stimulare reciprocă. Referitor la aceste raporturi se poate face următoarea observație: pe de o parte creșterea consumului final de servicii a devansat valoric și ca volum creșterea consumului de bunuri; pe de altă parte, anumite servicii evoluează conform concluziilor formulate de teoreticienii „autoproducției de servicii”, fără ca această tendință să poată fi generalizată. Dar, ceea ce caracterizează cel mai pregnant economia modernă este complementaritatea bunuri-servicii, vizând maximizarea valorii de utilizare a produselor pe întreaga durată a existenței lor.

Raportul industrie-servicii constituie un alt subiect care a suscitat vii dispute, adepții dezindustrializării opunându-se celor care susțineau postindustrializarea.

Fundamentele teoretice de la care pornesc cei dintâi sunt legate de concepțiile economiștilor clasici, care considerau producția de bunuri materiale ca fiind singura sursă a valorii și creatoare de avuție. Dezvoltarea economică ar ajunge astfel, cu era serviciilor, într-un declin.

Adepții postindustrialismului, dimpotrivă, salută aceste transformări care presupun contribuții la calitatea generală a vieții și forță de muncă înalt calificată. Doi factori au condus la menținerea controverselor dintre cele două tabere:

deplasarea masivă a forței de muncă dinspre industrie spre servicii;

fenomenul de globalizare a piețelor după 1980.

Acum 20 de ani se credea că producția industrială va fi dislocată de servicii, fenomen însoțit de o deteriorare a performanței comerciale, o reducere a veniturilor, fenomene negative în general.

Interdependența industrie-servicii se traduce prin folosirea metodei cauză-efect în explicarea procesului de dezvoltare din istoria economiei. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că sectorul industriei prelucrătoare nu s-ar fi dezvoltat în perioada de început a revoluției industriale fără un fundal discret oferit de o revoluție comercială reprezentată de sistemul bancar, comerț și transportul cu vapoare sau pe calea ferată. Consolidarea și extinderea pieței de capital au făcut posibilă și dezvoltarea fabricilor.

Transporturile și comerțul au ajutat la formarea marilor piețe. Pe de altă parte, dezvoltarea industrială a contribuit la evoluția infrastructurii de servicii care cresc în diversitate, complexitate și interdependență. Prin urmare, legătura industrie-servicii nu reprezintă în fapt decât o reactualizare, dacă nu în teoria de profil, atunci măcar în realitatea înconjurătoare. Limitele influenței celor două sunt greu de trasat, sprijinirea fiind reciprocă. Viziunea modernă se focalizează pe ideea convergenței și a contopirii celor două părți ale activității economice, ale vieții în general.

Sub efectele concertate ale câtorva factori se produc schimbări fundamentale care pun probleme noi. Acești factori sunt:

progresul din telecomunicații și informatică;

globalizarea și societățile transnaționale;

dereglementarea și liberalizarea;

schimbări în planul cererii.

Două idei se desprind în legătură cu discuția raportului industrie-servicii:

ideea convergenței, conform căreia cele două se îndepărtează de la formele tradiționale, apropiindu-se una de alta;

ideea integrării, aparținând lui Miles, (1989) sau lui Miles și Wyatt, (1991).

Pentru evidențierea convergenței celor două sectoare se poate trece în revistă faptul că pe de o parte industria dobândește caracteristici proprii serviciilor și invers. Astfel, în cadrul industriei prelucrătoare există tendințe din partea unor firme flexibile de a elabora strategii care să-i implice mai mult pe utilizatori în procesul de concepție a produsului, să reducă stocurile și să apropie în timp și spațiu producția și consumul. În același timp se înregistrează o industrializare a serviciilor care constă în creșterea productivității prin aplicarea unor metode asemănătoare celor care au dus la creșterea productivității muncii în ramurile industriale. Produsele sectorului terțiar sunt realizate în cantități mari, calitatea fiind constantă.

Întreprinderile mai apelează la o strategie care vizează introducerea autoservirii clientului ceea ce presupune reducerea elementului de contact personal cu consumatorii. Unele servicii depășesc constrângerile impuse de nevoia suprapunerii în timp și spațiu a producției și consumului prin posibilitatea stocării lor folosind mijloace electronice. Se acumulează dovezi că serviciile pot dobândi un caracter intensiv în capital. Serviciile financiare și serviciile profesionale de producție întrec chiar unele industrii prelucrătoare, fiind domenii de avangardă în utilizarea noilor tehnologii.

Noile forme de organizare au deci rolul de a modifica cu tot mai mult curaj granițele și relațiile tradiționale din economie. Paralel cu convergența există și tendința de integrare a producției industriale cu producția de servicii. Serviciile s-au dezvoltat ca atare dar și în interiorul industrie. De aici rezultă funcția cheie jucată în sistemele de producție deci și rolul strategic pentru dezvoltarea industriei și a economiei unei țări. Dimensiunea calitativă a dezvoltării economice ia locul dimensiunii cantitative, lupta dintre formal și informal fiind câștigată de cel din urmă aspect. Se ridică însă probleme legate de analiză și cuantificare pe care statisticienii încearcă să le rezolve.

2.4 Contribuția serviciilor la creșterea economică

Sectorul serviciilor cuprinde o mare diversitate de activităti cu grade diferite de complexitate, cu functii economice și sociale diferite si cu o mare varietate a proportiilor între continutul imaterial si suportul material. În zilele noastre, serviciilor au devenit componente de seamă ale structurilor economiilor naționale moderne și ale teoriei economice, amplificaâdu-se rolul și funcțiile lor sociale. Mai mult noile progrese apărute ca urmare a noii economii au dus la apariția de noi servicii cu rol mare în creșterea satisfacerii unor nevoi ale consumatorilor.

Dematerializarea activităților este un fenomen inevitabil, iar contribuția serviciilor la creșterea economică și la dezvoltarea economică sunt aspecte certe, demonstrate de altfel de ponderile tot mai mari pe care le dețin serviciile în indicatorii macroeconomici.

Dacă secolul al XVIII-lea a însemnat un început în ceea ce privește abordarea conceptuală a serviciilor, secolul al XIX-lea a adus primele încercări de surprindere a rolului lor la dezvoltarea economică prin școala istorică germană și Friedrich List. Mai târziu, se lansează modelul dezvoltării trisectoriale, teoria societății postindustriale a lui Daniel Bell din 1973 sau teoria economiei informaționale, care explică expansiunea serviciilor și procentul crescând al forței de muncă din acest sector integrându-le într-un proces pe termen lung de transformare structurală a țărilor industrializate. Anii ‘80 înseamnă o perioadă fertilă sub aspectul contribuțiilor pe tema serviciilor care au fost reconsiderate în scopul studierii raporturilor cu dezvoltarea economică.

Dincolo de dilemele privind posibilitățile reale de concepere a unei teorii unitare și coerente privind raportul serviciidezvoltare există un acord general privind creșterea ireversibilă a ponderii sectorului în țările dezvoltate. Totuși probleme apar în momentul detectării factorilor care determină această creștere ca și a acelor tipuri de servicii care contribuie cel mai mult la creșterea economică.

Teoreticienii care consideră că expansiunea serviciilor se datorează productivității scăzute văd oferta responsabilă de acest lucru, în timp ce alți autori care cred în forța motrice a serviciilor exagerează, dimpotrivă, rolul cererii.

Cu privire la tipurile de servicii care contribuie cel mai bine la dezvoltare, poate fi realizată o împărțire a lor în servicii stagnante, servicii regresive și progresive.

serviciile stagnante sunt cele care se caracterizează printr-o creștere slabă a productivității muncii sau prin ritmuri negative. Serviciile medicale, recreative sau hoteliere se înscriu în această categorie;

serviciile regresive sau „pubelă” atrag forță de muncă slab calificată și se caracterizează prin scăderea costurilor și a prețurilor la respectivele activități: exemplul cel mai concludent îl constituie serviciile de fast-food;

serviciile progresive sunt acelea la care, deși prețurile au crescut, productivitatea muncii a compensat acest lucru, serviciile informaționale intrând în această categorie.

Raportul servicii-dezvoltare poate fi descompus în două faze:

în prima fază serviciile reprezintă cel de-al treilea stadiu firesc de evoluție a economiei. Originea acestui model se regăsește în lucrările autorilor Fisher-Clark-Fourastie care au fost baza de plecare pentru curentele de gândire postindustriale;

în a doua fază teoria privind acest subiect s-a dezvoltat ca reacție la postindustrialism, omogenitatea acestor teorii fiind însă mai scăzută, interpretările cauzelor și implicațiilor expansiunii serviciilor, ca și metodologiile propuse fiind diverse.

Totuși se pot desprinde două trăsături care unifică sau apropie aceste lucrări:

sunt respinse conceptele postindustriale care neglijează importanța industriei;

se acceptă ideea că industria ar fi baza de expansiune a serviciilor, acestea fiind abordate în interdependență cu sectorul industrial.

Sintetizând, se pot stabili pentru această a doua fază două axe teoretice:

teoria economiei autoservirii – dezvoltată de Gershuny (1978, 1983, 1987) consideră că se va ajunge la o substituire a serviciilor achiziționate anterior de pe piață cu servicii produse în cadrul gospodăriilor, ca urmare a creșterilor în planul productivității și a inovațiilor din domeniul produselor de larg consum;

după alți autori, elementul determinant al noilor economii îl reprezintă serviciile de producție și cele de consum, avansate, care se constituie în motorul ierarhiei urbane moderne.

Dacă prima axă este focalizată pe gospodării, cea de-a doua este bazată pe structura producției industriale.

2.5 Serviciile și calitatea vieții

Dezvoltarea sectorului tertiar este un proces dinamic în continuă evolutie. Ca o consecinta a progreselor rapide în procesele de industrializare, sectorul terțiar îndeplinește o funcție economică și socială de importanță majoră, functie care odată indeplinită determină îmbunătățirea calității vieții.

După cum spun specialiștii, nevoile materiale și spirituale ale populației pot fi satisfăcute doar printr-un consum de bunuri materiale și servicii.Utilitatea bunurilor materiale este întregită de posibilitatea pe care le-o dau serviciile de a deveni consumabile.

Dacă cu ceva timp în urmă, rezultatele activităților proprii fiecărei persoane acopereau o mare parte din nevoile populației, odată cu dezvoltarea economică, numărul serviciilor prestate contra cost de diverși prestatori specializați a crescut, iar serviciile prestate cu titlu gratuit sau în schimbul altor servicii nu sunt deloc de neglijat

O definiție explicită a serviciilor pentru populație semnalează că: „serviciile pentru populație vizează satisfacerea unor cerințe de regulă repetabile ale populației, constând în acoperirea unor necesități general umane (biologice sau altele) ori apărute în urma conviețuirii. Efectele lor se prezintă ca prestații sau ca un complex de bunuri și prestații ce diversifică oferta globală, având un rol însemnat în caracterizarea nivelului de trai al unei societăți, prin structură, volum și calitate”( Babucea Ana Gabriela ș.a., Serviciile de piață și rolul lor în determinarea calității vieții populației dein România, 2011, p.9)

Serviciile pentru populație cunosc o taxonomie vastă, drept pentru care apare necesitatea structurării acestora, definirii unor categorii omegene, cu un comportament similar După natura relațiilor economice și financiare ce intervin între prestator și beneficiar, cele mai importante criterii, serviciile pentru populație sunt grupate astfel: servicii de piață, plătite de populație și servicii non-market, sau finanțate public Cea mai importantă categorie de servicii ca pondere în consumul populației este reprezentată de serviciile prestate cu plată populației (în România 80%)

Funcțiile specifice activităților ce efectuează servicii cu plată, rezultate din calitatea lor de coparticipat la schimburile pe piață sunt: funcția realizării valorii serviciilor – marfă efectuată; funcția echilibrării pe ansamblu și în profil teritorial a balanței de venituri și cheltuieli bănești ale populației; funcția de a contribui la diversificarea consumului individual; funcția de promovare a unor produse.

Cele mai importante grupe de servicii prestate cu plata populației sunt:

servicii de transport și serviciile asociate activităților de transport;

servicii de poștă si telecomunicații, de radioteleviziune, difuzarea presei, mica publicitate, etc.;

serviciile de transport si distribuire a energiei electrice si termice, a gazelor, de alimentare cu apă și alte servicii aferente;

servicii publice, edilitare și asigurare a cerințelor sanitare (servicii de asigurare a cerințelor sanitare comune în centrele populației, servicii publiceedilitare);

servicii de gospodărie comunală și locativă;

servicii de igienă personală și estetică umană;

servicii de ocrotire a sănătății (serviciile privatizate în domenii), turism, sport, cazare hotelieră, agrement;

servicii comune cu serviciile pentru întreprinderi, nu numai prin natura unității prestatoare dar si prin părți importante ale conținutului lor (servicii de stenodactilografie, traduceri, învățământ particular, servicii bancare și de asigurări, servicii profesionale și consultanță);

alte servicii (servicii de închirieri de obiecte, servicii de publicitate, servicii de loterie și pronosticuri, servicii personale diverse, etc.).

Se poate desprinde din această enumerare importanța pe care o au toate aceste servicii asupra calității vietii populației daca devin sovabile.

Având un pronunțat caracter sintetic, conceptul de nivel de trai este de o mare complexitate, deoarece suferă influența unei multitudini de factori economico-sociali.

Prin nivelul de trai sunt exprimate condițiile de viață ale populației, gradul de dezvoltare culturală, a învățământului, a ocrotirii sănătății, a deservirii populației cu diferite servicii necesare unei vieții civilizate, etc. Cerințele dezvoltării societății contemporane impun asigurarea unui nivel de trai corespunzător, acest fapt având la bază următoarele aspecte: gradul de dezvoltare economică; volumul și evoluția produsului intern realizat și caracterul politicii de repartiție a acestuia; politica prin care se asigură venitul populației pentru consum; veniturile necesare acoperirii cheltuielilor publice pentru învățământ, sănătate, cultură, ordine publică, pentru construirea și modernizarea infrastructurii societății.

Toate aceste elemente au o pondere însemnatăîn asigurarea unui nivel de trai dorit și pentru sporirea acestuia în concordanță cu actualele condiții specifice unei societăți moderne.

Complexitatea categoriei economice „nivelul de trai” este dată și de cuantificarea acesteia în dorința cunoașterii și analizei detaliate. Astfel exprimarea nivel de trai nu poate fi realizată cu ajutorului unui singur indicator ci printr-o suită de indicatori care prin conlucrare reciprocă să poată prezenta în modul cel mai concludent situația existentă. Atât în literatura de specialitate internă cât și în cea internațională, sistemul de indicatori care stau la baza analizei nivelului de trai se poate împărții în:

indicatori generali și anume: PIB sau produsul național pe locuitor, avuția națională. Acești indicatorii nu sunt cei care creează cea mai bună imagine asupra nivelului de trai al populației însă, ajută într-o micămăsură la cuantificare;

indicatori ce caracterizează direct nivelul de trai al populației, precum: mărimea și evoluția consumului total pe locuitor, pe categorii de populație, pe familii, etc., indicatorii veniturilor și ai puterii de cumpărare, ai gradului de ocupare a populației și ai folosirii timpului liber, indicatorii calității mediului înconjurător, etc.

indicatorii efectelor nivelului de trai ai populației precum: rata mortalității, durata medie a vieții, vitalitatea populației, gradul de sărăcie, gradul de instruire, etc

Analiza calitatii vietii din perspectiva dezvoltării serviciilor este importanta pentru monitorizarea evolutiei în timp a principalelor fenomene sociale si economice ce caracterizeaza o societate în ansamblul sau. Indicatorii care caracterizeaza calitatea vietii pot fi utilizati ca elemente de fundamentare ale unor orientari ale politicilor economice. Analizele care se pot face cu ajutorul indicatorilor calitatii vietii pot constitui instrumente ale factorilor decizionali, folositoare pentru a putea corecta sau preveni modificarile sociale si/ sau economice de directie sau intensitate într-o perioada data.

Prosperitatea si calitatea vietii noastre, depind în mare măsură de afacerile care produc bunuri si servicii de înaltă calitate solicitate pe piată.( Babucea Ana Gabriela ș.a., Serviciile de piață și rolul lor în determinarea calității vieții populației dein România, 2011, p.11).În acelasi timp, bunurile si serviciile produse trebuie să utilizeze cât mai eficient resursele (locale), reducând totodatăpresiunea asupra mediului. Procesul de dezvoltare durabilă poate fi monitorizat printr-o serie de indicatori, utili în luarea deciziilor si elaborarea politicilor, inclusiv pentru analiza sub diferite aspecte, chiar a procesului dezvoltării durabile a societătii în ansamblu.

Cel mai frecvent, în orice analiză a dezvoltării, se recurge la indicatorii economici. În cazul dezvoltării durabile însă, pentru a obtine o imagine corectă, de ansamblu a dezvoltării societătii umane, trebuie săapelăm si la alte categorii de indicatori si anume: la cei sociali, la indicatorii de mediu si la cei institutionali.

Contribuția serviciilor la calitatea vieții se referă la trei aspecte mai importante: consumul de servicii, relațiile serviciilor cu timpul liber și cu mediul înconjurător. Consumul de servicii este un indicator important al calității vieții, existând diferențieri importante în privința coeficienților bugetari ai serviciilor (care exprimă ponderea cheltuielilor pentru servicii în cheltuielile totale de consum ale populației) între diferite țări, precum și pe categorii socio-profesionale, determinate de diferențele în ceea ce privește veniturile reale ale populației.

Calitatea vieții este un concept complex care vizează atât latura materială a vieții cât și cea spirituală, calitatea relațiilor umane, precum și perceperea subiectivă a tuturor acestor elemente de către individ. Calitatea vieții este greu de exprimat printr-un singur indicator sintetic, de aceea se folosesc mai mulți indicatori parțiali. Cunoscutul economist de origine română Lionel Stoleru recomandă regruparea diferiților indici în trei categorii:

economici;

eocio-demografici;

ecologici.

Dintre indicatorii economici, PNB/locuitor este cel mai semnificativ, dar el reflectă mai ales latura cantitativă a bunăstării naționale. Cea mai dificilă este exprimarea aspectelor psihologice, a elementelor subiective, a satisfacției interioare personale. Serviciile sunt implicate profund în toate aceste aspecte, consumul de servicii al populației fiind un element important al calității vieții.

Astfel, încă din secolul al XIX-lea statisticianul Engel observase că cu cât veniturile familiilor erau mai ridicate, cu atât partea cheltuielilor pentru mărfuri alimentare era mai mică, iar partea serviciilor, considerate ca cheltuieli accesorii, în consumul total al familiilor crește.

Analiza coeficienților bugetari, adică a părții relative a cheltuielilor pentru bunuri și servicii în consumul familiilor arată tendința de creștere a ponderii cheltuielilor pentru servicii, în țările dezvoltate cu economie de piață.

În cazul țărilor puternic industrializate partea serviciilor în consumul final privat se situează între 1/3 și 1/2, cu o ușoară tendință de majorare. Pentru țările est-europene ponderea serviciilor este mult mai modestă – circa 15-20% – explicabilă prin nivelul mai scăzut de dezvoltare, prin neconcordanțe de ordin metodologic.

În țara noastră, scăderea puterii de cumpărare a populației după 1990 s-a reflectat și în ponderea redusă a serviciilor în totalul cheltuielilor de consum ale populației, până în 1997 înregistrându-se chiar o scădere a ponderii cheltuielilor pentru servicii.

O altă relație importantă este aceea a serviciilor cu timpul liber care se referă atât la mărimea acestuia cât și la modalitățile lui de utilizare. Vehiculate încă din antichitate, în special prin studii filozofice, ideile despre timpul liber îmbracă o paletă destul de variată.

Conceput într-un sens larg în opoziție cu timpul de muncă, timpul într-adevăr liber, „loisirul” reprezintă acel timp destinat unui „ansamblu de activități cărora individul li se dedică în mod liber, de bunăvoie și cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra și a-și satisface nevoile estetice, fie pentru a-și îmbogăți informația sau a-și completa în chip dezinteresat formația, pentru a-și lărgi și dezvolta participarea socială voluntară sau capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligațiile profesionale, sociale și familiale” ( Neamțu Adina Claudia, Comunicare și negociere Comercială, 2011, p.110).

Prin urmare, mărimea timpului liber este strâns condiționată de dimensiunile componente ale bugetului de timp al oamenilor. Referitor la celelalte secvențe ale bugetului de timp, se remarcă menținerea la o pondere relativ constantă și substanțială (43%) a timpului fiziologic de bază (somn, hrană, igienă etc.), sporirea timpului destinat transportului urmare a creșterii mobilității spațiale a populației și distanțelor de deplasare precum și mărimea timpului de școlarizare. Căile de mărire a timpului liber sunt, din punct de vedere economic, în principal, două: reducerea timpului de muncă și dimensionarea timpului afectat satisfacerii cerințelor existenței.

Mai trebuie menționat că modalitățile de utilizare a timpului liber și activitățile corespunzătoare diferă, în funcție de dimensiunile și localizarea acestuia (timp liber zilnic, săptămânal, din concediu de odihnă). Nu în ultimul rând ca importanță se cer subliniate interdependențele multiple ale serviciilor cu mediul înconjurător.

Trebuie menționat că serviciile sunt implicate atât în degradarea cât și în protejarea mediului. În ceea ce privește deteriorarea mediului, dezvoltarea serviciilor, mai ales conjugată cu creșterea urbanizării, ca de altfel și dezvoltarea industrială, a agriculturii intensive, activităților casnice etc. Poate provoca daune de toate tipurile, de la cele grave, cu implicații deosebite asupra echilibrului ecologic ca: poluarea apelor și atmosferei, distrugerea pădurilor, a solului, a unor specii de animale sau plante etc., până la cele mai puțin importante ca poluarea sonoră sau murdărirea străzilor.

Dintre domeniile serviciilor, se remarcă prin efectele negative pe care le au asupra mediului înconjurător: transporturile, comerțul, turismul etc. Referitor la protejarea mediului, serviciile contribuie la folosirea rațională a resurselor naturale (de exemplu prin servicii geologice, de cercetare științifică etc.), la prevenirea și combaterea deteriorării lui (aici poate fi citată contribuția unor servicii ca: îmbunătățiri funciare, amenajări silvice, amenajări hidrografice, servicii de epurare a apelor, gazelor de salubritate și alte activități similare, la procesul de educare „ecologică” a oamenilor (un rol important în acest sens revine serviciilor de învățământ, informare etc.).

Dacă în alte probleme legate de servicii, tendința este de dereglementare, de liberalizare, având în vedere importanța majoră a protejării mediului, nu numai pentru generațiile prezente, dar și pentru cele viitoare, domeniul devine pe plan internațional din ce în ce mai reglementat.

Capitolul 3

Studiu privind rolul și locul serviciilor în dezvoltarea economico-socială a României în perioada 2006-2011

3.1 Evoluții macroeconomice ale sectorului serviciilor, în perioada 2006-2010

În ciuda dificultăților apreciabile de ordin conceptual, metodologic și statistic care însoțesc orice încercare de abordare a locului serviciilor în contextul economiilor naționale

contemporane, evidențele statistice care ne stau la îndemână ilustrează fără nici un echivoc că importanța relativă a sectorului de servicii în context național a continuat să crească în ultimele trei decenii, fapt reflectat în creșterea ponderii acestui sector atât în produsul intern brut, cât și în forța de muncă activă în majoritatea economiilor naționale.

Pentru evaluarea dimensiunilor sectorului de servicii, la nivel macroeconomic, sunt utilizați o serie de indicatori care exprimă atât mărimea și ponderea resurselor atrase în acest sector, cât și volumul și contribuția efectelor produse de activitatile de servicii la propulsarea economică și socială de ansamblu. Prin intermediul unei analize pertinente a dimensiunilor și interdependențelor sectorului de servicii în economia și societatea româneasca, se poate evalua stadiul actual al realizărilor acestui sector și se pot formula strategii eficiente pentru dezvoltarea lui de perspectivă.

Complexitatea și diversitatea serviciilor pentru populație impun o cunoaștere cât mai exactă a dimensiunii și structurii lor actuale în vederea formulării unor direcții de dezvoltare în viitor. Serviciile de piață prestate populației au în vedere acele prestații furnizate populației contra cost, prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare. Dezvoltarea serviciilor de piață prestate populației este consecința firească a evoluției de ansamblu a economiei, fiind corelată cu tendințele principalilor indicatori ai dezvoltării economico-sociale, cum ar fi: rata șomajului, rata inflației, dimensiunea timpului liber, produsul intern brut etc.

Analiza evoluției activităților de servicii este determinată de cererea cantitativă de mărfuri și servicii, la care se adaugă consumatorii potențiali. Dependența cererii de ofertă poate fi cunoscută dacă avem în vedere cauzele principale care determină variația, atât a cererii cât și a ofertei, și anume: PIB-ul, investițiile, populația ocupată etc. Luând PIB ca etalon al bunăstării unei națiuni, există foarte multe laturi ale dezvoltării. Datorită numărului foarte mare de ramuri ale economiei, cuprins in sfera serviciilor, modul de utilizare al indicatorilor este limitat, existând o serie de indicatori considerați expresivi in ceea ce priveste caracterizarea dimensiunilor și evoluției acestui sector.

Economia României a înregistrat importante transformări în perioada 2006-2008 în procesul de adaptare și integrare în structura Uniunii Europene, reflectate atât la nivel macroeconomic. Profundele reforme în plan politic, economic și social care au însoțit procesul de preaderare a României la Uniunea Europeană au fost urmate de noi provocări aferente consolidării până la integrarea deplină în structurile UE. Efortul de adaptare la acquis-ul comunitar a fost însoțit de participarea României, ca stat membru, la procesul de perfecționare a strategiilor, politicilor și mecanismelor de funcționare ale UE pentru atingerea obiectivelor asumate. Creșterea economică pozitivă a fost determinată în special de dinamica susținută a sectorului terțiar (construcții, piața imobiliară, servicii financiar-bancare, comerț), dar și de un nivel ridicat al consumului populației, ca urmare a creșterii veniturilor.

Anul 2010 a reprezentat pentru economia României al doilea an consecutiv de contracție economică, produsul intern brut înregistrând o scădere de 1,3%. Cu toate acestea, contracția economică în anul 2010 a fost mai mică decât cea inclusă în prognozele oficiale.

Reluarea creșterii economice a fost întârziată de punerea în aplicare a măsurilor decisive necesare pentru corectarea dezechilibrelor structurale majore existente la momentul declanșării crizei. Ultimele trimestre au marcat o revenire pe un trend ascendent a produsului intern brut în toate țările nou-intrate în UE, mai puțin România care a înregistrat doar o creștere marginală de 0,1% în trimestrul IV al anului 2010 pe fondul creșterii puternice a exporturilor și a unui declin mai mic al cererii interne în comparație cu trimestrele anterioare.

Acest lucru poate fi explicat parțial prin amplitudinea dezechilibrelor acumulate înainte de criză în România dar și prin măsurile decisive de austeritate amânate în 2009 și implementate începând cu trimestrul III 2010 care au fost de natură a întârzia revigorarea cererii interne.

Producția industrială a fost sever afectată de criza economică globală, însă tendința de creștere în termeni anuali a fost reluată începând din trimestrul IV 2009, determinată de creșterea exporturilor. În 2010, producția industrială a fost cu 1,1% mai mică în termeni reali față de anul 2008, dar cu 5,6% mai mare decât în 2009.

Diminuarea ritmului de scădere a economiei în 2010 a fost favorizată de revenirea producției industriale pe un trend ascendent, aceasta atingând un nivel apropiat celui anterior crizei pe fondul majorării exporturilor peste nivelul maxim atins în trimestrul II din 2008.

Reluarea creșterii economice a fost întârziată de reducerea consumului final în contextul măsurilor de austeritate adoptate începând cu trimestrul III al anului 2010 care au condus la diminuarea venitului real disponibil concomitent cu înrăutățirea percepției privind evoluțiile economice viitoare.

Situația macroeconomică a României s-a îmbunătățit, stoparea declinului economic și evoluția favorabilă a partenerilor comerciali externi având un rol important în această direcție

Economia națională a traversat un proces de restructurare, creându-se condițiile pentru o dezvoltare ulterioară pe criterii sustenabile (numărul de salariați din sectorul public s-a redus, creditarea bancară a favorizat în termeni relativi sectorul tradables, iar deficitul fiscal s-a atenuat).

Aprecierea dimensiunilor și rolului serviciilor în economia națională pot fi realizate și prin analiza următorilor indicatori:

numărul agenților economico-sociali activi din economia națională, respectiv numărul întreprinderilor active pe sectoare și ramuri;

evoluția numărului întreprinderilor active prestatoare de servicii;

volumul și structura investițiilor pe domenii de activitate economică

3.1.1 Numărul agenților economici sociali activi din economia națională

Analizând distribuția pe sectoare și ramuri de activitate a întreprinderilor care activează în economia națională, putem constata o pondere ridicată a întreprinderilor de servicii în numarul total al întreprinderilor active (Tabelul 3.1)

Tabelul 3.1 Numărul operatorilor economico-sociali activi din

economia națională(2006-2010)

Analiza numărui total al operatorilor economico-sociali în perioada 2006-2008 indică o creștere a dimensiunii întreprinderilor la nivelul anului 2008.Astfel, daca în anul 2006 erau înregistrate un număr de 911662 întreprinderi, în anul 2007 numuărul acestora a crescut cu 45862 atingând nivelul maxim de 1002879 în 2010 (Figura 3.1).

În ceea ce privește ponderea întreprindelor pe sectoare de activitate, întreprinderile agricole au fost destul de slab reprezentate,astfel că în anul 2006 numărul acestora însuma 13347 spre deosebire de anul 2008 când numărul acestora a fost de 14852.

Intreprinderi din industrie, construcții, comerț și alte servicii au avut un aport considerabil în rândul operatorilor economico-sociali activi din economia națională în periada analizată.Dacă în anul 2006 erau înregistrați un număr de 461812 agenți economici activi, în anul 2008 numărul acestora a ajuns la 533976 atingând totodată și nivelul maxim al perioadei analizate.

Figura 3.1 Numărul total al operatorilor economico-sociali în perioada

2006-2008

3.1.2 Numărul întreprinderilor active prestatoare de servicii

Într-o abordare sistemică, întreprinderea în general, și în consecință întreprinderea prestatoare de servicii apare ca reprezentând o interacțiune permanentă, continuă între resursele materiale, financiare și umane care alcătuiesc conținutul său endogen și o serie de elemente extrem de variate, de natură exogenă care alcătuiesc “mediul extern” al acestuia.
Necesitatea satisfacerii nevoilor de servicii determină apariția unor agenți de mediu, care în forma cea mai evoluată sunt întreprinderi prestatoare de servicii. Întreprinderea prestatoare de servicii, similar altor întreprinderi, este un produs, un rezultat al mediului social economic.

În cadrul economiei naționale, aceasta apare ca unitate organizatorică de bază, fiind organiazată în mod specific pentru satisfacerea nevoilor de servicii ale persoanelor fizice și juridice.
Intreprinderea prestatoare de servicii reprezintă unitatea organizatorică ce reunește materiale, financiare (bănești) și umane în scopul realizării unor prestații destinate satisfacerii nevoilor de servicii în condițiile obținerii unui profit.

În cadrul întreprinderilor active prestatoare de servicii (Tabelul 3.2), se observă că industria prelucrătoare deține ponderea cea mai mare ca număr al întreprinderilor active prestatoare de servicii din perioada analizată.Astfel, în anul 2006 se înregistrau un număr de 58878 întreprinderi, spre deosebire de anul 2010 când se înregistrau numai 46012 întreprinderi.. Întreprinderile care activează în sectorul activităților profesionale, stiințifice și tehnice ocupă locul secund cu un număr de 54269 întreprinderi la nivelul anului 2006 comparativ cu anul 2010 când se înregistrau doar 49140.Sectorul cel mai slab reprezentat este acela al construcțiilor prin comparație cu celelate sectoare. Cu toate că în anul 2006 erau active un număr de 36115 întreprinderi, maximul s-a înregistrat la nivelul anului 2009 – 60153 companii.

Tabelul 3.2 Întreprinderile active din industrie, constructii, comert si alte servicii, pe activitati ale economiei nationale (2006-2010)

Figura 3.2 Evouția numărului întreprinderilor active prestatoare de servicii (2006-2010)

3.1.3 Structura investițiilor în servicii

Tabelul 3.3 Structura investițiilor în servicii(2006-2010)

Structura investițiilor în servicii în perioada 2006-2010 este redată sintetic în tabelul 3.3.Conform acestuia, indicii investițiilor nete, pe elemente de structură au avut cele mai ridicate valori în anul 2008 (149.6%).Cele mai mici investiții au avut loc în anul 2010, când s-au investit numai 61.2% din totalul ramurilor de activitate.

Figura 3.3 Structura investițiilor în servicii la nivelul anului 2010

Tabelul 3.4 Structura investițiilor nete, pe principalele activiăți ale economiei naționale(2006-2010)

Principalele caracteristici ale evoluției investițiilor nete în decursul perioadei 2006-2010 au fost, în sinteză, următoarele:

sectorul serviciilor înregistrează o evoluție ascendentă la nivelul perioadei 2006-2008, pornind de la 48.6% și ajungând la 53.9%.Dimensiunile investițiilor în sectorul serviciilor scad pe parcursul anului 2009 atingand valoarea minimă de 47.2% în anul 2010;

Figura 3.4 Investiții nete, pe principalele activități ale economiei naționale

(2006-2010)

construcțiile au înregistrat asemenea sectorului serviciilor valori descendente începand cu anul 2006 când acestea au avut o creștere mai mult decât remarcabilă -14.1% datorată în primul rând lucrărilor de construcții noi. Perioada 2007-2010 nu a fost una favorabilă sectorului construcții, astfel că investițiile nete au avut valori descrescătoare ,pornind de la 13.7% la nivelul anului 2007 pentru ca în anul 2010 să ajungă la numai 8.5%

Figura 3.5 Evoluția investițiilor în sectorul construcții (2006-2010)

investițiile în sectorul industrial au fost vizibile la nivelul anilor 2006 și 2009

înregistrând practic cele mai mari valori din perioada analizată, respectiv 34.5% și 34.3%. O caracteristică importantă a evoluției producției industriale în perioada analizată o reprezintă faptul că anul 2010 a fost cel mai sărac din punct de vedere al investițiilor,înregistrând valoarea de 30.5%;

Figura 3.6 Structura investițiilor în sectoarele agricultura, vânatoare și silvicultură (2006-2010)

agricultura, vânatoarea și silvicultura, ramurile cele mai afectate în această perioadă de influența nefavorabilă a unor factori cum sunt condițiile meteorologice nefavorabile precum și apariția unor noi focare de gripă aviară, au înregistrat o reducere a valorilor investițiilor comparativ cu celelate ramuri ale economiei naționale. Este de remarcat, totuși, tendința de revenire a acestor valori la nivelul anului 2008 când s-a înregistrat cel mai mare procent al investițiilor de 3.4% comparativ cu anul 2007 când valoarea acestuia a fost de numai 3.4%.

3.2 Contribuția sectorului serviciilor în dezvoltarea economică a României

3.2.1 Aportul serviciilor la crearea produsului intern brut

În plan macroeconomic, s-a consolidat procesul de stabilizare, în principal prin efortul orientat în domeniul politicilor publice naționale care au beneficiat de sprijinul organismelor financiare internaționale, având ca efect creșterea credibilității internaționale a țării și stimularea atactivității mediului economic intern pentru comunitatea de afaceri internațională. Macrostabilizarea s-a realizat pe fondul unei creșteri economice reale neîntrerupte – uneori cea mai ridicată din zona noastrăgeografică – și al unui proces dezinflaționist susținut. Fenomenul de recuperare și înscriere în criteriile convergenței nominale și reale a beneficiat de statutul de țară emergentă, mai puțin sensibil la șocurile asimetrice din economia globală.

Tabelul 3.5 Contribuția principalelor activități la crearea produsului

intern brut (%)(2006-2010)

În perioada analizată, pe ramuri de activitate, valoarea adăugată brută din sectorul privat, a avut următoarele caracteristici:

în servicii, ponderea sectorului privat a fost de 47.5% din valoarea adăugată brută totală a ramurii în anul 2010, nivel ce s-a situat cu puțin sub nivelul mediu al sectorului privat din aceeași ramură comparativ cu anul anterior, valoarea adăugată brută din sectorul privat al ramurii serviciilor a fost mai mică cu 1.2 puncte procentuale.În anul 2007, ponderea sectorului privat a avut cea mai ridicată valoare – 49.3%, cu 0.5 puncte procentuale mai mare decât în anul 2008 și cu 0.7 puncte procentuale mai mare decât în anul 2006;

Figura 3.7 Evoluția serviciilor la crearea produsului intern brut (2006-2010)

în construcții, ponderea sectorului privat a fost de 8.9% la nivelul anului 2010, cu 1 punct procentual sub nivelul aceluiași sector comparativ cu anul anterior.Anul 2008 a fost marcat de cel mai mare aport al sectorului construcții în valoarea adăugată brută totală a ramurii înregistrând 10.6%, comparativ cu aceeasi perioadă a anului 2006 când s-a înregistrat cea mai mică valoare a perioadei analizate – 7.4%;

valoarea adăugată brută a sectorului privat din industrie a reprezentat 24.6 % din valoarea adăugată brută a ramurii pentru anul 2010, situându-se peste nivelul tuturor valorilor din perioada analizată. In anul 2009, valoarea adăugată brută a sectorului privat din industrie a scăzut cu 0.1 puncte procentuale spre deosebire de anul 2008 când aceasta a scăzut cu 1.6% prin comparație cu anul 2010;

sectorul privat din agricultură, vânatoare și silvicultură a continuat să dețină ponderi mai puțin semnificative în valoarea adăugată brută a ramurii – 5.8% în anul 2007, cu 0.2 puncte procentuale mai mult în anul 2010.

Tabelul 3.6 Ponderea sectorului privat în produsul intern brut din

economia națională(%)(2006-2010)

Scăderea produsului intern brut a fost determinată de evoluțiile slabe ale volumului de activitate din sectorul privat.

În anul 2010, pe ramuri de activitate, valoarea adăugată bruta din sectorul privat, a avut urmãtoarele caracteristici:

în servicii, ponderea sectorului privat a fost de 68,6% din valoarea adăugată bruta totală a ramurii, nivel ce s-a situat cu puțin sub nivelul mediu al sectorului privat din al anului 2009 (cu 2.3 puncte procentuale);

în construcții, ponderea sectorului privat a fost de 97,3% în anul 2010, comparative cu anul 2006 când ponderea acestui sector a fost de 101%;

Figura 3.8 Ponderea sectorului privat în produsul intern brut (2006-2010)

valoarea adăugată brută a sectorului privat din industrie a reprezentat 83,4% din valoarea adăugata brută a ramurii, situându-se peste nivelul mediu al sectorului privat din economie cu 14,2 puncte procentuale; comparativ cu anul anterior, acest indicator a înregistrat o creștere cu 0,8 puncte procentuale;

sectorul privat din agriculturã a continuat sã dețină ponderi semnificative în valoarea adăugată bruta a ramurii (99,6%), cu 11.3 puncte procentuale peste nivelul anului precedent; comparativ cu anul 2008, acest indicator s-a majorat cu 5.6 puncte procentuale.

3.2.2 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate populației

Tabelul 3.7 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru servicii de piață prestate

pentru populație(2006-2010)

La nivelul perioadei analizate, în anul 2007 de servicii de piață prestate pentru populație în cadrul hotelurilor și restaurantelor a înregistrat cel mai mare indice de volum, respective 146.1, comparative cu anul 2010 când s-a inregostrat cea mai mică valoare a acestuia – 97.6

Sectorul jocurilor de noroc si activitățile creative înregistrează cea mai mare valoare a indicelui de volum în anul 2009, cu 8.2 unități mai mult față de aceeași perioadă a anului precedent.

În anul 2006, activitatea de servicii de piață prestate populației din activitățile turistice a înregistrat un indice de volum de 127.8 unități, aceasta fiind si cea mai mare valoare a perioadei analizate.În anul 2007, același indice a scăzut cu 52.4 unități față de anul trecut ajungând la valoarea de 75.4, aceasta fiind de altfel sic ea mai scazută valoare din perioada analizată.

Figura 3.9 Evoluția volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate populației (2006-2010)

3.2.3 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor

Tabelul 3.8 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor(2006-2010)

În cadrul perioadei analizate, indicii volumului cifrei de afaceri a întreprinderilor având ca activitate principală vanzarea predominanta a produselor alimentare și tutun au înregistrat valori crescute în special pe parcursul perioadei 2006-2008.Astfel, dacă în 2006 acest indice înregistra 115.7 procente, anul următor a crescut cu 19.6 puncte procentiuale, pentru a atinge valoarea maxima de 156.1% în anul 2008. Perioada 2009-2010 s-a dovedit a fi una de declin intrucât în anul 2010 indicele volumului cifrei de afaceri eara de numai 81.3%.

Figura 3.10 Evoluția volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor în anul 2009

În anul 2008 s-au înregistrat creșteri la vânzările predominante de produse nealimentare, 179.7% cât și la comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule în magazine specializate, 188.6%

Figura 3.11 Evoluția volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor (2006-2010)

În anul 2010, indicii volumului cifrei de afaceri a întreprinderilor cu activitate principală de comerț înregistrat o scădere cu 18,7% față de anul 2008. S-au înregistrat scăderi la vânzările predominante de produse nealimentare, cu 20,5%, la comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule în magazine specializate, cu 16,6%, precum și la vânzările predominante de produse alimentare, băuturi și tutun, cu 18,1%.

3.3 Sectorul serviciilor și dezvoltarea socială a României

3.3.1 Ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor în totalul populației ocupate

Tabelul 3.9 Populația ocupată, pe principalele activități ale economiei naționale

(2006-2010)

În anul 2009 față de anul 2008, repartizarea populației ocupate pe activități ale economiei naționale indică reducerea semnificativă a numărului persoanelor ocupate în industrie și construcții (-6,3%), și creșterea ușoară a celor ocupate în servicii (1,6%).

În anul 2010 față de anul 2009, repartizarea populației ocupate pe activități ale economiei naționale indică reducerea numărului persoanelor ocupate în industrie și construcții (-4,5%), și creșterea ușoară a celor ocupate în servicii (0,8%).

3.12 Populația ocupată în sectoarele agricultură,industrie, construcții și comerț

(2006-2010)

Ponderea ocupării în sectorul privat se menține în ultimii 3 ani ai perioadei analizate (2006 – 2010) în jurul valorii de 80%.În anul 2010, din totalul populației ocupate în sectorul privat, 63,2% își desfãșurau activitatea în industrie,construcții și servicii, față de 64,2% în anul 2009.

Figura 3.13 Populația ocupată în sectoarele hotelier, transport, tranzacții,învățământ și sănătate (2006-2010)

3.3.2 Structura cheltuielilor totale de consum ale populației în România în perioada 2006-2010

Tabelul 3.10 Cheltuielile totale de consum ale populției (2006-2010)

În perioada 2006 – 2009, produsele agroalimentare și băuturile nealcoolice au deținut ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor de consum (40,9%) în scădere, însă, cu 1,4 puncte procentuale față de anul 2006. Tendința descrescătoare se menține și dacă acestea sunt asociate cu cheltuielile pentru locuință, dotarea și întreținerea acesteia (de la 62,7% în anul 2006 la 61,3% în anul 2009).

În anul 2007, cheltuielile pentru consumul alimentar au deținut, pe ansamblul gospodăriilor, o pondere de 35,8% din totalul cheltuielilor bănești de consum. În medie, pe total gospodãrii, ponderea cheltuielilor pentru mărfuri nealimentare a fost de 35,4%, iar cheltuielile pentru servicii au înregistrat o pondere de 28,8%.

În anul 2009, cheltuielile pentru consumul alimentar au deținut, pe ansamblul gospodãriilor, o pondere de 35,7% din totalul cheltuielilor bănești de consum. În medie, pe total gospodării, ponderea cheltuielilor pentru mărfuri nealimentare a fost de 35,7%, iar cheltuielile pentru servicii au înregistrat o pondere de 28,6%.

Figura 3.14 Evoluția cheltuielilor totale de consum (2006-2010)

În perioada 2007-2010, produsele agroalimentare și băuturile nealcoolice au deținut ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor de consum (41,0%) în scădere, însã, cu 0,7 puncte procentuale față de anul 2007. Tendința descrescătoare se menține și dacă acestea sunt asociate cu cheltuielile pentru locuință, dotarea și întreținerea acesteia (de la 61,8% în anul 2007 la 61,6% în anul 2010).

În anul 2010, cheltuielile pentru consumul alimentar au deținut, pe ansamblul gospodăriilor, o pondere de 35,5% din totalul cheltuielilor bănești de consum. În medie, pe total gospodării, ponderea cheltuielilor pentru mărfuri nealimentare a fost de 35,4%, iar cheltuielile pentru servicii au înregistrat o pondere de 29,1%.

3.4 Evoluția economico-socială a României în anul 2011

În cadrul economiei naționale, procesul de convergență reală a avut perspective favorabile pentru anul trecut. Indicatorul PIB/locuitor al României este prognozat să avanseze în perioada 2011-2012 comparativ cu valorile estimate pentru zona euro. Suplimentar, România s-a angajat să implementeze un program ambițios de reforme structurale, de natură să consolideze rezultatele economice deja obținute și să impulsioneze potențialul de creștere economică, generând progrese pe linia convergenței reale. Principalele direcții de acțiune sunt explicit menționate în programele naționale elaborate de autorități, o parte dintre măsurile planificate regăsindu-se și în noul acord de finanțare încheiat cu UE, FMI și BM.

3.4.1 Numărul agenților economici sociali activi din economia națională

Tabelul 3.11 Numărul operatorilor economico-sociali activi din economia națională

(2009-2011)

Figura 3.15 Numărul total al operatorilor economico-socialiactivi (2009-2011)

Situația statistică privind numărul total de operatori economico-sociali activi din economia națională la nivelul întregii țări, în perioada 2009 –2011, ne arată că, are loc reducerea cu un număr de 162.217 comercianți activi în anul 2010 comparativ cu anul 2009, din cauza dificultăților economice resimțite din plin de antreprenorii români, una din aceste cauze fiind creșterea TVA-ului la 24%, fapt ce a condus la decapitalizarea multor firme.

La nivelul anului 2011, numărul comercianților economico-sociali activi crește cu 1556 persoane, comparativ cu aceeași perioadă a anului 2010, rezultând o ușoară îmbunătățire a mediului de afaceri, așa cum se poate observa în graficul 3.15.

3.4.2 Structura investițiilor în servicii

Tabelul 3.12 Structura investițiilor în servicii (2011)

Figura 3.15 Structura investițiilor în servicii la nivelul anului (2011)

Investițiile realizate în economia națională în perioada pe parcursul anului.2011 au înregistrat o creștere cu 2,7% comparativ cu aceeași perioadă a anului2010. Investițiile în lucrări de construcții noi s-au micșorat cu 3,3%, în timp ce investițiile în utilaje și mijloace de transport au înregistrat o creștere de 9,9%, față de perioada prcedentă (2010).

3.4.3 Structura investițiilor în construcții

Tabelul 3.13 Structura investițiilor nete, pe principalele activitati ale economiei nationale (2011)

Figura 3.17 Structura investițiilor pe activități ale economiei naționale (2011)

La nivelul anului 2011 în industrie, ponderea din totalul invesțițiilor pe activități a fost de 39.8% , urmat îndeaproape de sectorul serviciilor, cu 33,8%. Sectorul de construcții are o pondere de 20.5%, agricultura de 2,7%, iar în alte alte ramuri ale economiei naționale ponderea investițiilor a fost de 3,2%.

3.4.4Contribuția principalelor ramuri de activitate la creșterea PIB

Tabelul 3.13 Contribuția principalelor activități la crearea produsului

intern brut (%)(2011)

În anul 2011, volumul impozitelor nete pe produs a crescut cu 1,9% față de anul 2010. Analiza factorilor care au contribuit la creșterea cu 2,7% a produsului intern brut evidențiează influența dominantă a industriei (+1,8%). Creșterea PIB a fost estompată de activitățile din servicii (-0,4%)

Figura 3.16 Evoluția serviciilor la crearea produsului intern brut (2011)

3.4.5 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate populației

Tabelul 3.14 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru servicii de piață prestate

pentru populație(2011)

Figura 3.17 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru servicii de piață prestate

pentru populație(2011)

Indicele valoric al cifrei de afaceri pentru serviciile prestate de hoteluri, la nivelul anului 2011 a fost de 93.1%, în timp ce activitățile din jocuri de noroc au înregitrat 107.3%. În ceea ce privește activitățile turistice din anul 2011, indicele volumului cifrei de afaceri a fost de numai 84.9%, spre deosebire de serviciile de curățare a materialelor textile unde indicele volumului cifrei de afaceri a fost de 112.2%.

3.4.6 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor

Tabelul 3.15 Indicii volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor(2011)

Figura 3.18 Evoluția volumului cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor în anul 2011

În anul 2011, volumul cifrei de afaceri pentru serviciile de piață prestate întreprinderilor a fost de 101.7% pentru vanzarea predominantă a produselor
alimentare și a tutunului, 104% pentru vânzarea predominantă a produselor
nealimentare și de 101.6 % pentru comerțul cu amănuntul a carburanților și autovehiculelor în magazine specializate.

3.4.7 Ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor în totalul populației ocupate

Tabelul 3.16 Populația ocupată, pe principalele activități ale economiei naționale

(2011)

Figura 3.19 Structura populației ocupate, pe principalele activități ale economiei naționale (2011)

Repartizarea populației ocupate pe activități ale economiei naționale indică reducerea numărului persoanelor ocupate în agricultură, vânatoare și silvicultură , acest sector fiind ocupat de numai 518 persoane.Sectorul industriei este cel mai bine reprezentat, astfel ca numul persoanelor repartizate în acest sector este de 9950. În anul 2011, din totalul populației ocupate în sectorul privat numai 1553 persoane si-au desfăsurat activitatea în sectorul construcțiilor, 2326 persoane în comerț, în timp ce în sectorul hotelier au fost angajate numai 312 persoane.Celelate sectoare ale economiei naționale sunt reprezentate de 1582 persoane care si-au desfăsurat activitatea în activități de transport, depozitare și comunicații, iar în activități de sănătate si asistență socială numărul populației ocupate a fost de 3041 persoane.

3.4.8 Structura cheltuielilor totale de consum ale populației în România 2011

Tabelul 3.17 Structura cheltuielilor totale de consum ale populatiei (2011)

Figura 3.20 Structura cheltuielilor totale de consum, pe destinații (2011)

Conform clasificării standard pe destinații a cheltuielilor de consum, produsele alimentare și băuturile nealcoolice au deținut, în medie, 43,3% din consumul gospodăriilor. O componentă a consumului, cu pondere relativ mare în cheltuieli, este legată de locuință (apă, energie electrică și termică, gaze naturale, combustibili, mobilier, dotarea și întreținerea locuinței). În anul 2011, acesteia i s-a alocat din cheltuielile totale de consum 19,3%. Cea mai mare parte a cheltuielilor cu locuința -15,3% – a fost absorbită de consumul de utilități necesare funcționării și încălzirii locuinței (apă, energie electrică și termică, gaze naturale și alți combustibili). La polul opus s-au situat cheltuielile efectuate de gospodării pentru hoteluri, cafenele și restaurante (1,3%) și cele pentru educație (0,7%).

Concluzii

Evoluția economiei moderne înscrie între orientările sale fundamentale, dezvoltarea și diversificarea serviciilor care se constituie astăzi într-un sector distinct al economiei caracterizate printr-un dinamism înalt. Serviciile își pun amprenta asupra modului de valorificare a resurselor umane și natural – materiale, având o contribuție majoră la progresul economic și social.

Importanța cresdândă a serviciilor în economie, ascensiunea rapidă și evoluția spectaculoasă din ultimele decenii au intensificat preocupările pentru cunosșteres acestui sector. Eforturile în această direcție sunt motivate și de faptul că teoria economică a acordat prea puțină importanță serviciilor. Din această perspectivă de abordare se poate afirma fără echivoc chiar de o rămânere în urmă a teoriei, a clarificărilor conceptuale față de amploarea practică a serviciilor.

În societatea contemporană, a cărei evoluție este marcată de tendințele de globalizare a economiei și piețelor, performanțele în orice domeniu de activitate sunt determinate din ce în ce mai mult de abordarea unei viziuni integratoare asupra fenomenelor economice și sociale.

Dezvoltarea și diversificare serviciilor depinde de creșterea economică în general și de producția bunurilor, în special, ele apărând ca o consecință a progresului economico-social. Este cunoscut faptul că dezvoltarea economică și socială a impus apariția unui mod de viață specific civilizației industriale ce a determinat concentarea populației în zonele urbane, modificări înregisrtându-se și în structura pe profesii și atragerea femeilor în activitatea economică cât și în modificarea structurii consumului populației.

Dezvoltarea serviciilor de piață, atât pentru populație, cât și pentru întreprinderi, reprezintă un factor pozitiv pentru dezvoltarea României în perioada care urmează. Schimbările din economie au determinat o creștere a numărului de întreprinderi care prestează servicii diverse pentru populație sau pentru mediul economic.

Sub incidența diviziunii sociale a muncii, activitatea economică contemporană (economia contemporană) se structurează pe plan vertical și pe plan orizontal. În lan vertical, activitatea economică se structurează în următoarele ramuri: microeconomia,mezoeconomia, macroeconomia si mondoeconomia.Componentele economiei în plan orizontal se prezintă ca structură tehnologică, apoi de ramură și teritorială în: sector primar, sector secundar, sector terțiar și sector quatrernar.

O problemă pe care această clasificare a economiei pe sectoare o ridică este cea a conținutului sectorului terțiar. Se considera că sectorul serviciilor coincide cu sectorul terțiar, însa sfera serviciilor e mai largă. și în primele două sectoare ale economiei se întânlesc servicii ce servesc producției materiale și sunt integrate acesteia. Serviciile sunt într-o continuă expansiune, apărând noi și noi categorii, lucru ce a dus la eterogenizarea terțiarului. Se vorbește de un nou sector în cadrul acestuia numit sector cuaternar.Locul pe care serviciile îl ocupa în prezent în economia unei țări este rezultatul evoluțiilor înregistrate în viața economică și socială a acelei tari.  Serviciile s-au poziționat ca premisa și ca rezultantă a dezvoltării economico-sociale. Dificultatea determinării sferei serviciilor datorită prezenței în toate sectoarele economiei și permanentei diversificări, se extinde și în ce privește stabilirea dimensiunilor acestui domeniu.

Economia națională reprezintă ansamblul de activități economice care s-au constituit în sectoare de activități, ramuri, subramuri etc., la nivelul unei țări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuiește mișcarea bunurilor și serviciilor, se asigura funcționarea și dezvoltarea economică a societății .

Economia unei națiuni este caracterizată de fluxurile economice care, la rândul lor sunt evidențiate în conturi de fluxuri cu obiecte reale (cum sunt cele de producție, consum, formarea capitalului) și de fluxuri financiare (finanțarea capitalului, conturile de venituri și cheltuieli).

La nivel macroeconomic, studiul economiei naționale ca agregat economic complex se realizează în baza următorilor indicatori: piața bunurilor, piața produselor, bursa de mărfuri , piața serviciilor, piața monetară, piața de capital, piața forței de muncă, inflația și echilibrul macroeconomic.

Sectorul serviciilor este constituit dintr-o mare varietate de activități, rezultat al cuprinderii largi a acestui și diversității domeniilor de referință. Astfel, din componența acestui sector fac parte ramurile care, prin natura lor, întrunesc caracteristicile serviciilor – transport, telecomunicații, comerț, învățământ, sănătate, etc. – și care alcătuiesc structura de bază a terțiarului, dar și alte activități din celelalte compartimente ale economiei, cum ar fi: cercetare – proiectare, management, consultanta, prelucrarea informațiilor, etc, care se autonomizează sub forma serviciilor.

Conținutul foarte diferit al acestor activități ca și faptul că se regăsesc în toate sectoarele vieții economice și sociale, purtând amprenta specificității acestora, se reflecta în eterogenitatea sferei serviciilor, făcând aproape imposibilă tratarea ei globală nediferențiata. Apare, astfel, ca deosebit de necesară, structurarea serviciilor în categorii omogene, cu trăsături comune și mecanisme proprii de evoluție. Necesitatea clasificării serviciilor decurge, totodată, și din dinamismul înalt al acestora marcat nu numai printr-o creștere ci, mai ales prin diversificarea  lor tipologica.

Clasificarea sectorială a ramurilor are deosebite semnificații teoretice și practice, mai ales în privința cuprinderii și analizării ca un tot unitar a activităților sociale utile, a modului în care se grupează activitățile din sfera producției materiale și din afara acestora.

Serviciile ca activități distincte se regăsesc în structura multora dintre clasificări internaționale. În privința tipologiei, aceste clasificări pot fi: pe produs, pe activități, pe ocupații, etc. Cele realizate pe produs au în vedere caracteristicile acestora și se subdivizează în clasificări pentru bunuri și pentru bunuri și servicii. Între cele mai frecvent utilizate și care includ, evident, și serviciile, se număra Clasificarea Internațională a Tuturor Bunurilor și Serviciilor (CITBS) – ONU; Nomenclatorul Tabelelor Input – Output (NTIO) – CEE; Clasificarea Bunurilor și Serviciilor pentru Gospodarii (CBSG) – ONU, etc.Clasificările pe activități regrupează unitățile de producție în raport cu tipul activității pe care o desfășoară și în funcție de materia primă utilizată, specificul producției, etc., din această categorie fac parte: Clasificare Internațională Tip Industrii a activităților economice (CATI) sau Internațional Standard Industrial Clasification (ISIC), Nomenclatorul General al Activităților Economice  (NACE) utilizat în UE; Clasificarea Ramurilor Economiei Naționale (CREN)

În România, clasificarea activităților din economia națională a fost elaborată de către Institutul Național de Statistică (INS) pentru o ordonare specifică a informațiilor corespunzătoare cerințelor economiei de piață și trecerii la sistemul conturilor naționale. Codurile CAEN (clasificarea activităților din economia națională) reprezintă acronimul utilizat pentru a desemna clasificarea statistică națională a activităților economice din economia națională. Clasificarea asigura bază pentru pregătirea unei game largi de date statistice (producție, factori de producție, formarea de capital și tranzacțiile financiare) ale acestor unități.

Dificultatea de a distinge precis serviciile printr-o caracteristică comună a condus pe mulți specisliști la adoptarea unei definiții negative. Astfel, serviciile sunt definite ca fiind acele activități economice care nu sunt nici producție industrială, nici minjerit, nici agricultură. Alte definiții negative scot din sfera serviciilor și construcțiile și alimentația (unele parțial), iar o definiție și mai restrânsă exclude și distribuirea de apă, gaz, electricitate și salubritatea.

În ceea ce privește caracteristicile serviciilor, se impune evidențierea principalelor trăsături ale serviciilor, în scopul identificării și delimitării față de celelalte componente ale activității economice și sociale.Principalele caracteristici ale serviciilor sunt: forma nematerială, nestocabilitatea, intangibilitatea, simultaneitatea producției și consumului lor, serviciile sunt inseparabile de persoana prestatorului , eterogenitatea, vânzarea serviciilor nu presupune transferul titlului de proprietate, prețul serviciului este un preț al cererii.

Având în vedere criteriile de structurare utilizate, clasificările statistice pot fi: pe produse, pe activități, pe ocupații. . Clasificarea pe produse – grupează rezultatele producției în conformitate cu caracteristicile lor în scopul de a elabora statistici asupra dimensiunilor și structurii producției, comerțului sau consumului.Clasificările internaționale pe produse sunt subdivizate pe bunuri și servicii. Clasificarea pe activități – grupează unităților de producție în conformitate cu activitatea pe care o exercită, în scopul de a realiza statistici asupra output-urilor (ieșirilor) sau a input-urilor (intrărilor) de factori de producție: capital, muncă etc.

Analiza structurii și tentintelor în evoluția serviciilor se bazează pe datele statistice furnizate de numeroasele clasificări sau nomenclatoare, naționale și internaționale, ale activităților din economie. Clasificările statistice, naționale și internaționale ale serviciilor sunt importante deoarece permit reflectarea stadiului dezvoltărilor economice, inclusive prin comparații la nivelul țărilor sau pe categorii de țări, dar mai important din punct de vedere al implicațiilor asupra măsurilor de politică economică este desprinderea unor categorii de servicii după criterii specifice.

La nivel macroeconomic, dimensiunile sectorului terțiar sunt măsurate de o serie de indicatori care exprimă, pe de o parte mărimea și ponderea resurselor utilizate în acest sector, pe de altă parte volumul și contribuția efectelor produse de servicii la progresul economic și social general.Cei mai sugestivi indicatori utilizați în stabilirea dimensiunilor sectorului terțiar sunt: ponderea populației ocupate în sectorul serviciilor, contribuția serviciilor la crearea PIB( ponderea serviciilor în PIB), numărul agenților economico-sociali activi din economia națională, mărimea și structura imobilizărilor corporale, și mărimea investițiilor și structura acestora pe domenii de activitate.

În ceea ce privește sistemul interdependențelor, serviciile în economie și societate, cuprinzând servicii destinate fie consumului intermediar, fie celui final, se structurează pe 2 direcții principale:ipactul cu procesul de producție propriu-zis și impactul asupra omului cu nevoile sale. Referitor la primul aspect, serviciile de producție se află fie în raport organic cu producția de bunuri, fie în raport funcțional cu aceasta, serviciile putând fi, din acest punct de vedere, internalizate sau externalizate. În ceea ce privește al doilea aspect, serviciile destinate consumului final, acestea sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum ale populației cum sunt: nevoi materiale( alimentație, reparații, transport, aprovizionare) și nevoi spirituale și sociale( de comunicare, de cunoaștere, de educare, de securitate, de recreere (acestea sunt nevoi cu evoluție permanent ascendentă pe măsura dezvoltării societății).

Cu privire la tipurile de servicii care contribuie cel mai bine la dezvoltare, poate fi realizată o împărțire a lor în servicii stagnante, servicii regresive și progresive.

Dezvoltarea sectorului tertiar este un proces dinamic în continuă evolutie. Ca o consecinta a progreselor rapide în procesele de industrializare, sectorul terțiar îndeplinește o funcție economică și socială de importanță majoră, functie care odată indeplinită determină îmbunătățirea calității vieții.

Serviciile pentru populație cunosc o taxonomie vastă, drept pentru care apare necesitatea structurării acestora, definirii unor categorii omegene, cu un comportament similar După natura relațiilor economice și financiare ce intervin între prestator și beneficiar, cele mai importante criterii, serviciile pentru populație sunt grupate astfel: servicii de piață, plătite de populație și servicii non-market, sau finanțate public Cea mai importantă categorie de servicii ca pondere în consumul populației este reprezentată de serviciile prestate cu plată populației

Cele mai importante grupe de servicii prestate cu plata populației sunt: servicii de transport și serviciile asociate activităților de transport; servicii de poștă si telecomunicații, de radioteleviziune, difuzarea presei, mica publicitate, etc.; serviciile de transport si distribuire a energiei electrice si termice, a gazelor, de alimentare cu apă și alte servicii aferente; servicii publice, edilitare și asigurare a cerințelor sanitare (servicii de asigurare a cerințelor sanitare comune în centrele populației, servicii publiceedilitare); servicii de gospodărie comunală și locativă; servicii de igienă personală și estetică umană; servicii de ocrotire a sănătății (serviciile privatizate în domenii), turism, sport, cazare hotelieră, agrement; servicii comune cu serviciile pentru întreprinderi, nu numai prin natura unității prestatoare dar si prin părți importante ale conținutului lor (servicii de stenodactilografie, traduceri, învățământ particular, servicii bancare și de asigurări, servicii profesionale și consultanță); alte servicii (servicii de închirieri de obiecte, servicii de publicitate, servicii de loterie și pronosticuri, servicii personale diverse, etc.).

Se poate desprinde din această enumerare importanța pe care o au toate aceste servicii asupra calității vietii populației daca devin sovabile. Având un pronunțat caracter sintetic, conceptul de nivel de trai este de o mare complexitate, deoarece suferă influența unei multitudini de factori economico-sociali.

Analiza calitatii vietii din perspectiva dezvoltării serviciilor este importanta pentru monitorizarea evolutiei în timp a principalelor fenomene sociale si economice ce caracterizeaza o societate în ansamblul sau. Indicatorii care caracterizeaza calitatea vietii pot fi utilizati ca elemente de fundamentare ale unor orientari ale politicilor economice.

O altă relație importantă este aceea a serviciilor cu timpul liber care se referă atât la mărimea acestuia cât și la modalitățile lui de utilizare. Prin urmare, mărimea timpului liber este strâns condiționată de dimensiunile componente ale bugetului de timp al oamenilor. Referitor la celelalte secvențe ale bugetului de timp, se remarcă menținerea la o pondere relativ constantă și substanțială (43%) a timpului fiziologic de bază (somn, hrană, igienă etc.), sporirea timpului destinat transportului urmare a creșterii mobilității spațiale a populației și distanțelor de deplasare precum și mărimea timpului de școlarizare. Căile de mărire a timpului liber sunt, din punct de vedere economic, în principal, două: reducerea timpului de muncă și dimensionarea timpului afectat satisfacerii cerințelor existenței.

Trebuie menționat că serviciile sunt implicate atât în degradarea cât și în protejarea mediului. În ceea ce privește deteriorarea mediului, dezvoltarea serviciilor, mai ales conjugată cu creșterea urbanizării, ca de altfel și dezvoltarea industrială, a agriculturii intensive, activităților casnice etc. Poate provoca daune de toate tipurile, de la cele grave, cu implicații deosebite asupra echilibrului ecologic ca: poluarea apelor și atmosferei, distrugerea pădurilor, a solului, a unor specii de animale sau plante etc., până la cele mai puțin importante ca poluarea sonoră sau murdărirea străzilor.

Dintre domeniile serviciilor, se remarcă prin efectele negative pe care le au asupra mediului înconjurător: transporturile, comerțul, turismul etc. Referitor la protejarea mediului, serviciile contribuie la folosirea rațională a resurselor naturale (de exemplu prin servicii geologice, de cercetare științifică etc.), la prevenirea și combaterea deteriorării lui (aici poate fi citată contribuția unor servicii ca: îmbunătățiri funciare, amenajări silvice, amenajări hidrografice, servicii de epurare a apelor, gazelor de salubritate și alte activități similare, la procesul de educare „ecologică” a oamenilor (un rol important în acest sens revine serviciilor de învățământ, informare etc.).

Economia României a înregistrat importante transformări în perioada 2006-2008 în procesul de adaptare și integrare în structura Uniunii Europene, reflectate atât la nivel macroeconomic. Profundele reforme în plan politic, economic și social care au însoțit procesul de preaderare a României la Uniunea Europeană au fost urmate de noi provocări aferente consolidării până la integrarea deplină în structurile UE. Efortul de adaptare la acquis-ul comunitar a fost însoțit de participarea României, ca stat membru, la procesul de perfecționare a strategiilor, politicilor și mecanismelor de funcționare ale UE pentru atingerea obiectivelor asumate. Creșterea economică pozitivă a fost determinată în special de dinamica susținută a sectorului terțiar (construcții, piața imobiliară, servicii financiar-bancare, comerț), dar și de un nivel ridicat al consumului populației, ca urmare a creșterii veniturilor.

Analizând distribuția pe sectoare și ramuri de activitate a întreprinderilor care activează în economia națională, putem constata o pondere ridicată a întreprinderilor de servicii în numarul total al întreprinderilor active.În cadrul întreprinderilor active prestatoare de servicii se observă că industria prelucrătoare deține ponderea cea mai mare ca număr al întreprinderilor active prestatoare de servicii din perioada analizată.

Principalele caracteristici ale evoluției investițiilor nete în decursul perioadei 2006-2010 au fost, în sinteză, următoarele: sectorul serviciilor înregistrează o evoluție ascendentă la nivelul perioadei 2006-2008, construcțiile au înregistrat asemenea sectorului serviciilor valori descendente începand cu anul 2006 când acestea au avut o creștere mai mult decât remarcabilă -14.1% datorată în primul rând lucrărilor de construcții noi, investițiile în sectorul industrial au fost vizibile la nivelul anilor 2006 și 2009 înregistrând practic cele mai mari valori din perioada analizată.

Valoarea adăugată brută din sectorul privat, a avut următoarele caracteristici: ponderea sectorului privat a fost de 47.5% din valoarea adăugată brută totală a ramurii în anul 2010,iar în construcții, ponderea sectorului privat a fost de 8.9% la nivelul aceluiași an. Valoarea adăugată brută a sectorului privat din industrie a reprezentat 24.6 % din valoarea adăugată brută a ramurii pentru anul 2010, iar sectorul privat din agricultură, vânatoare și silvicultură a continuat să dețină ponderi mai puțin semnificative

La nivelul perioadei analizate, în anul 2007 serviciile de piață prestate pentru populație în cadrul hotelurilor și restaurantelor au înregistrat cel mai mare indice de volum,în timp ce sectorul jocurilor de noroc și activităților creative au înregistrat cea mai mare valoare a indicelui de volum în anul 2009. În anul 2006, activitatea de servicii de piață prestate populației din activitățile turistice a înregistrat un indice de volum de 127.8 unități, aceasta fiind si cea mai mare valoare a perioadei analizate.

În anul 2010, indicii volumului cifrei de afaceri a întreprinderilor cu activitate principală de comerț înregistrat o scădere față de anul 2008. S-au înregistrat scăderi la vânzările predominante de produse nealimentare, la comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule în magazine specializate, precum și la vânzările predominante de produse alimentare, băuturi și tutun.

În anul 2009 față de anul 2008, repartizarea populației ocupate pe activități ale economiei naționale indică reducerea semnificativă a numărului persoanelor ocupate în industrie și construcții și creșterea ușoară a celor ocupate în servicii .

În perioada 2006 – 2009, produsele agroalimentare și băuturile nealcoolice au deținut ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor de consum.Tendința descrescătoare s-a menținut și dacă acestea au fost asociate cu cheltuielile pentru locuință, dotarea și întreținerea acesteia . În anul 2010, cheltuielile pentru consumul alimentar au deținut, pe ansamblul gospodăriilor, o pondere de 35,5% din totalul cheltuielilor bănești de consum. În medie, pe total gospodării, ponderea cheltuielilor pentru mărfuri nealimentare a fost de 35,4%, iar cheltuielile pentru servicii au înregistrat o pondere de 29,1%.

Anexe

Anexa 1 Structura secțiunilor, subsecțiunilor și diviziunilor clasificării activităților din economia națională

Bibliografie

Adumitrăcesei D., E. Niculescu, N. G. Niculescu, Economie politcă – Structuri și mecanisme economice, Ed.Polirom, Iași, 1998, p.112;

Babucea Ana Gabriela , Serviciile de piață și rolul lor în determinarea calității vieții populației dein România, Analele Univ. Constantin Brâncuși, Tg.Jiu ,2011, p.9, p. 11;

Fitzimmons, James, Fitzimmons, Mona, Service Management.Operations,Strategy, Information Technology, Irwin McGraw Hill, USA, 2006, p. 3-47, p. 553-575;

Gherasim Daniel, Macroeconomie, Ed. Univ.Gerorge Bacovia, Bacău, 2009, p.6;

Giarini, Orio; Stahel, W.R., Limitele certitudinii, Ed. Edimpress-Camro, București, 1996, p. 94;

Gilbert Abraham Frois, Economie politique. Economics, Paris, 1988, p. 249 ;

Golea Pompiliu, Economia serviciilor, Ed. Facultății de management turistic și comercial, Constanța ,2010,p.4,6 ;

Gronros, Service Management and Marketing, 1990, p. 27;

Harrington, James, Management total în firma secolului 21, Ed. Teora, București, 2001, p. 317-330;

Ignat, I., Pohoață, I., Clipă, N., Luțac Gh., Economie politică, Ed. Economică, București, 1998, p. 308 – 310;

Ioncica, Maria; Minciu, Rodica; Stănciulescu, Gabriela, Economia serviciilor, Ed. Uranus, București, 1997, p.41;

Ioncică Maria ș.a., Economia serviciilor- Ediția a II-a, revăzută și adăiugită, Editura Uranus, Bucutrești, 1999, p. 15, p. 10;

Ioncică Maria, Economia serviciilor. Abordări teoretice și implicații practice, Editura Uranus, 2006, p. 9-32, p. 37-57, p 46;

J. K. Galbraith, N. Salinger, Almost Everyone's Guide to Economics, Houghton, Miffu Co Boston, 1978, p.3;

Kotler, Philip, Marketing management, Ed. Teora, București, p. 578-585;

Ludușan, M., Ghid terminologic în asistență socială, Ed. Reîntregirea, Albă Iulia, 2007,p.80;

Neamțu Adina Claudia, Comunicare și negociere Comercială,Ed. Universității Târgu Jiu, 2011, p.110;

Pârvu Gh. (coord.), Economie – manual universitar, Ed. Universitaria, Craiova, 2001, p. 287-288;

Stegerean Roxana, Managementul Serviciilor, Universitatea Babeș- Bolyai, Cluj Napoca, 2009, p.9-12;

Tănăsescu, F., Dinamica socială instituții și organizații, București, 2005,p.2;

Zeithaml&Britner, Service Marketing, 1996, p.5;

***Anuarul statistic al României 2007-2010;

***Breviar statistic-Romania în cifre 2008-2011;

***Comisia Europeană, 2006, p.20;

***Commission of The European Communities, 2008, p.11.

***NODEX, Noul dicționar explicativ al limbii române, Ed. Litera Internațional, București, 2002;

***OG 68/2003, p.1

*** Rezultate și performante ale întreprinderilor din comerț și servicii, INS, 2008;

***România în Uniunea Europeană. Calitatea integrării. Creștere. Competență. Ocupare, Vol. 3, București,2007, p.20.

Resurse electronice

Clasificarea activitatilor din economia nationala – CAEN Rev.2

http://www.dictionarfiscal.ro/article/517/Definitii-Economia-nationala

http://www.gov.ro/upload/articles/100071/strategie-post-aderare2a.pdf

http://www.insse.ro

http://www.insee.ro/cms/files/pdf/ro/cap15.pdf

http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania%20in%20cifre%202010.pdf

http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Romania_in%20cifre%202011.pdf

http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/11/11%20Conturi%20nationale_ro.pdf

http://juridic.bvbusinessconsulting.ro/compania-ta-afacerea-ta/cum-sa-alegi-codul-caen/

http://legeaz.net/codul-caen-actualizat-2011/prezentare-generala

http://store.ectap.ro/suplimente/simpozion_23_nov_2007_ro_vol3.pdf

http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=9&id_revista=8014&id_nr_revista=209&mod=arhiva

http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/201102/1_ANA_GABRIELA_BABUCEA.pdf

http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:M9Uq3_BiHxkJ:www.insse.ro/cms/files/Anuar%2520statistic/15/15.1s.xls+OPERATORII+ECONOMICOSOCIALI+ACTIVI+2008&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro

http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_trim/Investitii/a11/invest_trimIIIr11.pdf

http://www.insse.ro/cms/files%5Cstatistici%5Ccomunicate%5Ccomert%5Ca11%5Ccif_af11r11.pdf