Locul Si Rolul Secretarului Unitatii Administrativ Teritoriale In Activitatea Administratiei Publice Locale

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………………………………… 3

Capitolul 1 Noțiuni generale ……………………………………………………………………….. 5

1.1. Noțiunea de administrație publică ……………………………………………………………. 5

1.1.1. Administrația publică în accepțiunea de activitate ………………………………………. 7

1.1.2. Administrația publică în accepțiunea de organizare ……………………………………… 9

1.1.3. Sistemul organelor administrației publice ………………….…………………………… 10

1.2. Autoritățile administrației publice locale ………………………………………………….… 13

1.2.1. Autoritățile deliberative ………………………………………………………………… 14

1.2.2. Autoritățile executive …………………………………………………………………… 20

1.2.3. Primăria, structură funcțională …………………………………………………………… 24

1.3. Locul si rolul secretarului în structura unității administrativ-teritoriale …………………… 24

Capitolul 2 Istoricul funcției publice de secretar al unității administrativ-teritoriale ………… 25

2.1. Scurt istoric al administrației publice în România ……………………………………………. 25

2.2. Originile funcției publice de secretar al unității administrativ-teritoriale …………………… 29

2.3. Considerații asupra istoricului funcției de secretar al unității administrativ-teritoriale ……… 31

Capitolul 3 Secretarul unității administrativ-teritoriale – funcție publică de conducere ……. 33

3.1. Funcțiile publice în accepțiunea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici …. 33

3.2. Definiția noțiunii de secretar al unității administrativ-teritoriale ……………………………. 37

3.3. Numirea în funcție a secretarului unității administrativ-teritoriale ………………………….. 39

Capitolul 4 Atribuțiile secretarului unității administrativ-teritoriale …………………………. 41

4.1. Drepturile și obligațiile secretarului unității administrativ-teritoriale ……………………….. 41

4.2. Atribuțiile secretarului unității administrativ-teritoriale ……………………………………… 42

4.3. Procedurile de evaluare a activității secretarului unității administrativ-teritoriale …………… 50

Capitolul 5 Răspunderea juridică a secretarului unității administrativ-teritoriale …………… 53

5.1. Răspunderea disciplinară a secretarului unității administrativ-teritoriale …………………… 54

5.2. Răspunderea contravențională a secretarului unității administrativ-teritoriale ……………… 58

5.3. Răspunderea civilă a secretarului unității administrativ-teritoriale ………………………….. 58

5.4. Răspunderea penală a secretarului unității administrativ-teritoriale …………………………. 59

Capitolul 6 Studiu de caz ………………………………………………………………………….. 60

Concluzii ………………………………………………………………………………………………62

Bibliografie ……………………………………………………………………………………………65

Anexe ………………………………………………………………………………………………….67

INTRODUCERE

Societatea umană din întreaga lume dezvoltându-se necontenit și într-un ritm alert generează sarcini noi, tot mai variate, mai numeroase și tot mai complexe care cad spre rezolvare autorităților și instituțiilor publice cu rolul de a soluționa problemele colectivităților pe care le reprezintă.

Așadar evoluția societății umane care generează sporirea volumului și complexității sarcinilor impune o astfel de organizare a administrației publice încât toate aceste sarcini să fie cât mai bine rezolvate. În aceste condiții administrația publică este forțată să evolueze cel puțin în același ritm cu progresul societății pe care este chemată să o slujească.

Pe de altă parte în contextul actual al creșterii gradului de autonomie locală și al descentralizării amplifică și mai mult complexitatea, varietatea și volumul sarcinilor care cad în rezolvarea administrațiilor publice locale.

Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene și președinții acestora, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege. Autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului, municipiului sau județului, după caz. Autonomia locală conferă autorităților administrației publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod expres în competența altor autorități publice.

Descentralizare reprezintă transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat – art. 2, alin (1), lit. l) din Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006;

În aceste condiții se impune, pe de o parte, o conducere pe baze științifice a administrației publice astfel încât în toate elementele sistemului ce o compun, munca să se desfășoare în mod organizat și eficient, cu capacitatea de a se adapta permanent la situațiile noi și imprevizibile, iar pe de altă parte, este necesar ca toți funcționarii publici și în mod special ce cu funcții de conducere, din cadrul administraților publice centrale sau locale să fie din ce în ce cât mai bine pregătiți pentru a putea rezolva toate problemele pe care sunt chemați să le rezolve.

Întrucât îmi desfășor activitatea în cadrul administrației publice locale, în cadrul aparatului de specialitate al primarului comunei Bîrgăuani, județul Neamț, de dinaintea apariției Legii privind Statutul funcționarilor publici nr. 188/1999, respectiv din anul 1996, fiind deci funcționar public de carieră, pe postul de consilier Urbanism și Amenajarea Teritoriului, grad superior iar în ultima perioadă am avut delegate și atribuțiile de secretar al unității administrativ-teritoriale Comuna Bîrgăuani, județul Neamț am decis să-mi aleg tema pentru lucrarea de licență la disciplina Drept Administrativ intitulată „Locul și rolul secretarului unității administrativ-teritoriale în activitatea administrației publice locale”.

Puțini dintre cetățeni știu că la emiterea oricărui act de către autoritățile administrației publice locale, la producerea oricărei acțiuni sau investiții într-o localitate participă și creatori care nu se văd, care nu au voie să greșească și care de cele mai multe ori au o responsabilitate mai mare decât însăși autoritatea publică locală emitentă.

Aceștia trăiesc în anonimat, căci numele lor nu apare menționat pe nici un afiș, chipurile lor nu se văd niciodată în lumina reflectoarelor, însă fără munca lor nici un om politic din fruntea localității nu ar reuși să-și realizeze programele propuse colectivităților pe care le păstoresc și să-și dezvolte localitatea pe care o reprezintă. Unul dintre acești funcționari anonimi este secretarul unității administrativ-teritoriale.

Funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu, județ), ca și funcția de primar, este una dintre cele mai vechi funcții din administrația publică locală, este al întregii colectivități locale, al unității administrativ-teritoriale și se află în serviciul acestora. Secretarul este numit în condițiile legii, exercită o funcție publică, face parte din categoria funcționarilor publici de conducere și asigură continuitatea și permanența administrației publice locale.

Capitolul 1. NOȚIUNI GENERALE

1.1. Noțiunea de administrație publică

Conceptul de administrație are mai multe accepțiuni. În limbajul uzual a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activități publice și particulare. În orice domeniu al vieții sociale administrația ca proces complex al administrării reprezintă o activitate rațională și eficientă de utilizare a resurselor umane, financiare și materiale în scopul obținerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Administrația, în sens general, cuprinde atât noțiunea de administrație publică cât și noțiunea de administrație privată, distincția dintre acestea fiind făcută de faptul administrativ care reprezintă o activitate ce se desfășoară în cadrul unei grupări sociale/într-un sistem organizat format din persoane ce alcătuiesc sistemul respectiv, activitatea fiind de organizare a resurselor umane, financiare și materiale și are un caracter intermediar între decizie și actele materiale subordonate.

În situația în care faptul administrativ se produce în cadrul unei grupări sociale constituită pe criterii politice și urmărește realizarea unui interes general suntem în situația unei administrații publice, iar persoanele care participă la realizarea acesteia sunt funcționari publici. În cazul în care faptul administrativ se produce în cadrul unei grupări sociale cu caracter privat și urmărește realizarea unor interese particulare suntem în situația unei administrații private iar persoanele care participă la realizarea acesteia sunt funcționari particulari.

Administrația publică nu se poate identifica sau confunda cu administrația de stat care este realizată prin activitatea organelor de stat, ci ea include și activitatea altor subiecți precum a organelor administrației publice locale, a regiilor autonome și a organismelor care realizează servicii publice sau de interes public.

Administrația publică este strâns legată de puterea executivă, s-a dezvoltat ca o anexă a puterii executive pe măsura extinderii sarcinilor pe care guvernarea și le-a asumat sau a celor care i-au fost impuse într-un fel sau altul de către societate și nu poate fi confundată cu puterea executivă.

Prin administrația publică se înfăptuiește funcția executivă a statului deoarece aceasta are ca sarcină organizarea executării legilor precum și executarea în concret a acestora. Administrația publică cuprinde organele administrației publice centrale împreună cu serviciile descentralizate ale acestora precum și organele administrației publice locale. Toate aceste autorități publice își desfășoară activitatea sub conducerea generală a Guvernului care este șeful puterii executive

Administrația publică are valoare fundamentală pentru dreptul administrativ, normele acestei ramuri de drept fiind cele care reglementează principalele relații sociale din sfera administrației publice.

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public român care împreună cu dreptul privat român formează sistemul dreptului român și are următoarele sensuri:

Într-un prim sens reprezintă un grup de norme juridice care formează o ramură distinctă de drept în cadrul sistemului dreptului datorită particularităților sale;

Într-un al doilea sens reprezintă o ramură a științei juridice care cercetează administrația publică și abordează fenomenul administrativ prin prisma normelor de drept care reglementează organizarea și funcționarea administrației publice

Spre deosebire de administrația privată, administrația publică urmărește satisfacerea interesului public, a utilității publice în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice. Mobilul activității administrației publice este satisfacerea în mod regulat și continuu a unor cerințe esențiale, comune întregii colectivități umane, care exced prin amploarea lor, sunt nerentabile și nimeni nu s-ar oferi să le asigure.

Mijloacele pe care le are la dispoziție administrația publică pentru realizarea scopului său precizăm în mod esențial puterea discreționară, folosirea prerogativelor de putere publică permițându-i impunerea unilaterală a voinței juridice.

Deciziile administrației publice sunt obligatorii fără a se cere acordul celor cărora se aplică, administrația publică spre deosebire de cea privată putând utiliza, atunci când este necesar, procedee de autoritate și mijloace de constrângere statală.

Autoritățile administrației publice au fost create în deosebi pentru punerea în aplicare și executare a legilor și de aceea se mai numesc și organe ale „puterii executive” sau organe executive ale statului. Din punct de vedere soă a Guvernului care este șeful puterii executive

Administrația publică are valoare fundamentală pentru dreptul administrativ, normele acestei ramuri de drept fiind cele care reglementează principalele relații sociale din sfera administrației publice.

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public român care împreună cu dreptul privat român formează sistemul dreptului român și are următoarele sensuri:

Într-un prim sens reprezintă un grup de norme juridice care formează o ramură distinctă de drept în cadrul sistemului dreptului datorită particularităților sale;

Într-un al doilea sens reprezintă o ramură a științei juridice care cercetează administrația publică și abordează fenomenul administrativ prin prisma normelor de drept care reglementează organizarea și funcționarea administrației publice

Spre deosebire de administrația privată, administrația publică urmărește satisfacerea interesului public, a utilității publice în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice. Mobilul activității administrației publice este satisfacerea în mod regulat și continuu a unor cerințe esențiale, comune întregii colectivități umane, care exced prin amploarea lor, sunt nerentabile și nimeni nu s-ar oferi să le asigure.

Mijloacele pe care le are la dispoziție administrația publică pentru realizarea scopului său precizăm în mod esențial puterea discreționară, folosirea prerogativelor de putere publică permițându-i impunerea unilaterală a voinței juridice.

Deciziile administrației publice sunt obligatorii fără a se cere acordul celor cărora se aplică, administrația publică spre deosebire de cea privată putând utiliza, atunci când este necesar, procedee de autoritate și mijloace de constrângere statală.

Autoritățile administrației publice au fost create în deosebi pentru punerea în aplicare și executare a legilor și de aceea se mai numesc și organe ale „puterii executive” sau organe executive ale statului. Din punct de vedere social autoritățile administrației publice au ca misiune generală înfăptuirea politicii interne și externe a statului român prin executarea legilor emise de Parlament și a altor acte normative.

Scopul autorităților administrației publice îl constituie dezvoltarea societății pe toate planurile, satisfacerea cerințelor sociale, asigurarea drepturilor și libertăților democratice, asigurarea ordinii de drept, apărarea integrității teritoriale a țării și a suveranității sale.

Sarcinile ce revin administrației publice sunt hotărâre de factori politici (partide de guvernământ, organe legislative) și sunt stabilite prin actele normative, acestea repartizându-se în cadrul administrației potrivit principiului diviziunii muncii, fiecărui organ revenindu-i sarcini corespunzătoare domeniului său de activitate.

Clasificarea sarcinilor:

După consecințele juridice: – sarcini de decizie (de dispoziție),

– sarcini de execuție;

După conținut: – sarcini generale,

– sarcini de specialitate;

După întinderea teritorială: – sarcini naționale

– sarcini locale

Noțiunea de „administrație publică” prezintă o dublă accepțiune:

În sens material sau funcțional – accepțiune de activitate. În acest sens termenul de administrație publică desemnează o activitate.

În sens organic, sistemic, structural sau organizatoric – accepțiune de organizare. În acest sens termenul de administrație publică desemnează un sistem de organe.

Administrația publică în accepțiunea de activitate

În accepțiunea de activitate administrația publică reprezintă ansamblul activităților juridice și materiale de organizare a executării și executarea în concret a legilor aflate în responsabilitatea autorităților publice cu scopul de a satisface interesul general.

Administrația publică concepută ca activitate poate fi grupată în două categorii:

Activități executive cu caracter de dispoziție

Activități executive cu caracter de prestație

Activitățile executive cu caracter de dispoziție

Prin activitățile executive cu caracter de dispoziție se organizează executarea legii sau aplicarea în concret a acesteia stabilindu-se reguli de conduită pentru terți. Aceste activități se realizează prin acte juridice, operațiuni administrative, fapte materiale înfăptuite de titularii funcțiilor publice din sistemul organelor administrației publice. În caz de neconformare din partea terților (persoane fizice sau persoane juridice) administrația publică poate interveni și aplica sancțiuni sau după caz dacă faptele au caracter penal poate atrage răspunderea penală a celor vinovați.

Activitățile executive cu caracter de dispoziție sunt specifice realizării interesului general al societății și vizează menținerea păcii sociale și a ordinii și liniștii publice.

Procesul decizional de organizare a executării și executarea în concret a legii presupune mai multe tipuri de acțiuni:

Activități de informare și documentare – administrația consultativă și de documentare,

Activități de deliberare – administrația deliberativă,

Activități de executare directă a legii,

Activități de aplicare a legii în cadrul soluționării unor litigii – administrația jurisdicțională

Activitățile executive cu caracter de prestație

Și activitățile executive cu caracter de prestație se realizează tot pe baza și în executarea legii dar de data aceasta din oficiu sau la cererea terților (persoane fizice sau juridice) iar prestațiile sunt realizate în diferite domenii de activitate cum ar fi ocrotirea mediului înconjurător, asistență medicală, gospodărire comunală și locativă, furnizarea de utilități publice: apă, gaze, energie electrică, energie termică, etc.

Ca și activitățile executive cu caracter de dispoziție, activitățile executive cu caracter de prestație se realizează tot prin acte administrative numai că în cazul acestora este vorba de avize, acorduri, autorizații, certificate, adeverințe etc, precum și prin fapte materiale și operațiuni administrative pe baza și în executarea legii.

De regulă prestațiile se execută pe baza unor contracte care sunt contracte de adeziune încheiate de autoritățile administrației publice și beneficiarii prestațiilor care nu au posibilitatea să negocieze conținutul lor ci doar să adere la ele adică să le accepte, cum ar fi contractul de furnizare energie electrică, termică, apă, gaze, etc.

Administrația publică în accepțiunea de activitate este guvernată de următoarele principii fundamentale:

Principiul legalității – toate acțiunile și activitățile administrației publice precum și toate formele de organizare a sistemului administrației publice se întemeiază pe lege;

Principiul ierarhiei – reprezintă expresia raporturilor ierarhice stabilite între structurile sistemului administrației publice în activitatea de organizare și executare a legii;

Principiul transparenței decizionale – activitatea autorităților administrației publice în relațiile cu cetățenii și asociațiile legal constituite este reglementată de Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică:

Principiul continuității – activitatea administrației publice se desfășoară permanent fără sincope. Orice întrerupere a organizării și executării legii poate degenera în dezordine socială, se poate ajunge la anarhie și la disoluția organizării statale ori la schimbarea ordinii sociale;

Principiul operativității – activitatea structurilor administrației publice trebuie să se desfășoare prompt, fie la cerere fie din oficiu pentru înlăturarea unor situații nelegale sau anormale ce pot leza interesul general sau drepturile unei persoane;

Principiul oportunității – structurile administrației publice au libertatea să dispună de inițiativă și de momentul favorabil în care trebuie să intervină pentru executarea legii în concordanță cu interesul general al colectivității;

Principiul revocabilității – aplicabil actelor administrative potrivit căruia mai înainte ca acestea să fi intrat în circuitul civil și să fi produs efecte juridice, autoritatea emitentă le poate retracta sau acestea pot fi desființate de către autoritatea administrativă ierarhic superioară celei emitente;

Principiul deconcentrării – specific activității administrației ministeriale și constă în transferul în unitățile administrativ teritoriale a activității administrației publice centrale;

Administrația publică în accepțiunea de organizare

În accepțiunea de organizare prin administrația publică se înțelege ansamblul autorităților și instituțiilor publice care realizează, pe baza și în executarea legilor, o activitate cu un anumit specific. Sub aceste aspect administrația publică poate fi percepută ca un sistem de organe, de instituții, cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legii.

Administrația publică reprezintă un proces continuu, o activitate neîntreruptă, adaptată permanent la condițiile dinamice ale mediului social care exercită o influență considerabilă asupra structurilor, asupra fenomenelor și a conținutului activităților organelor administrației, asupra psihologiei și comportamentelor individuale și colective ale personalului administrației.

Dezvoltarea necontenită a societății ridică permanent sarcini noi, mai numeroase, mai variate și tot mai complexe, ceea ce impune perfecționarea neîncetată a administrației publice care la rândul ei evoluează cu rapiditate odată cu progresul societății pe care este chemată să o slujească. Evoluția vieții sociale generează sporirea sarcinilor și apariția unor sarcini noi ceea ce impune o astfel de organizare a administrației publice încât toate aceste sarcini să fie cât mai bine îndeplinite. Așadar se poate acționa fie în sensul creării unor subunități în cadrul unor organe deja existente fie în sensul creării unor unități noi inexistente până în acel moment. Așa se explică modificările repetate privind numărul și structura organelor administrației publice.

Indiferent de volumul și complexitatea sarcinilor noi care apar nu este recomandabilă o restructurare radicală a administrației deoarece aceasta ar putea provoca discontinuități care ar putea fi deosebit de grave în activitatea administrativă. Desființarea unor organe sau crearea unor organe noi este preferabil să privească un număr relativ mic de unități pentru a se asigura continuitatea în activitatea administrativă care este deosebit de necesară în îndeplinirea misiunii sale.

Soluția cea mai potrivită ar fi repartizarea noilor sarcini, pe cât posibil, între organele administrației publice deja existente, evitându-se în acest mod reorganizări structurale repetate și succesive care uneori sunt destul de dificil de realizat dar în măsura în care această soluție nu afectează în mod negativ înfăptuirea sarcinilor și obiectivelor administrației.

Administrația publică în accepțiunea de organizare percepută ca un sistem de organe ale statului este alcătuită din: Președintele României, Guvern, ministere, celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, serviciile acestora deconcentrate din județe și autoritățile administrației publice locale (consilii locale comunale, orășenești și municipale, consilii județene, primari și președinți de consilii județene).

Sistemul organelor administrației publice

Ca sistem de organizare administrația publică reprezentă constituirea acesteia din totalitatea organelor și instituțiilor administrative structurate funcțional (după competența materială și a sectoarelor de activitate) și teritorial (competență națională sau competență locală)

Sistemul organelor administrației publice reprezintă totalitatea organelor care realizează administrația publică ca activitate de organizare a executării și de executare în concret a legii prin care se asigură funcționalitatea acestui sistem.

Constituția României în art. 111 alin (1) prevede că „Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora”. Constatăm că în acest articol Constituția folosește noțiunea de organ iar din acest articol putem concluziona că Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate sunt definite ca fiind organe ale administrației publice și că toate organele administrației publice sunt supuse controlului parlamentar.

Noțiunea de organ ale administrației publice poate fi folosită într-un dublu sens în sens restrictiv și în sens larg. În sens restrictiv noțiunea de organ al administrației este sinonimă cu noțiunea de organ de conducere care poate fi unipersonal (ministru, primar, etc) sau colegial (colegiu ministerial, consiliu local, etc). În sens larg noțiunea de organ al administrației publice este sinonim cu instituția publică care pe lângă organul de conducere include și alte componente ale structurii administrative (personalitatea juridică, personalul, mijloacele materiale și financiare.

Părțile componente ale sistemului organelor administrației publice sun structurate ierarhic pe baza unor raporturi de supraordonare și subordonare iar în capul sistemului conform art. 102 alin (1) din Constituție se află Guvernul care exercită conducerea generală a administrației publice.

Părțile componente ale sistemului organelor administrației publice

Sistemul administrației publice cuprinde o mare varietate de organe, fiecare dintre acestea prezentând particularități de denumire, de organizare și de natură juridică dar care au ca activitate comună organizarea executării și executarea în concret a legii din domeniul fiecăreia de activitate.

Prezentăm în continuare schematic părțile componente ale sistemului organelor administrației publice:

Președintele României – are o triplă valență:

Șef al statului

Șef al executivului alături de Guvern

Garant al constituției și mediator între puterile statului

Guvernul – alcătuit din prim-ministru care îl și conduce, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică

Administrația publică centrală de specialitate care este alcătuită din:

C.1. Ministere – se organizează numai în subordinea Guvernului

C.2. Alte organe centrale de specialitate – se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau se pot organiza ca autorități administrative autonome. Autoritățile administrative autonome sunt înființate fie prin Constituție fie prin lege organică de către Parlament, sunt autonome față de Guvern și sunt subordonate Parlamentului sau numai unei singure Camere a Parlamentului.

C.2.1. Autorități administrative autonome înființate prin Constituția din 1991:

Avocatul Poporului,

Consiliul Legislativ,

Curtea de Conturi,

Consiliul Suprem de Apărare a Țării,

Serviciul Român de Informații,

Consiliul Superior al Magistraturii

C.2.2. Autorități administrative autonome înființate prin legi organice:

Consiliul Concurenței,

Comisia Națională a Valorilor Mobiliare,

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor,

Banca Națională a României,

Consiliul Economic și Social,

Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților

Consiliul Național al Audiovizualului,

Societatea Română de Radiodifuziune,

Societatea Română de Televiziune,

Autoritatea Electorală Permanentă,

Serviciul de Informații Externe,

Serviciul de Telecomunicații Speciale,

Serviciul de Pază și Protecție,

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității,

Agenția Națională de Integritate,

Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private,

Consiliul Național pentru Combaterea Dcriminării

Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

C.2.3. Organele de specialitate din subordinea Guvernului: – numărul și statutul acestora au variat de la un Guvern la altul

Agenția Națională pentru Resurse Minerale,

Agenția Română pentru Investiții Străine,

Agenția de Compensare pentru Achiziții de Tehnică Specială,

Agenția pentru Strategii Guvernamentale,

Agenția Națională pentru Romi,

Autoritatea Națională pentru Reglementarea în Comunicații și Tehnologia Informației,

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

Autoritatea Națională pentru Reglementarea în Domeniul Energiei,

Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,

Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice,

Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor,

Oficiul Român pentru Adopții,

Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat,

Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor,

Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare,

Comisia Națională de Prognoză,

Administrația Națională a Rezervelor de Stat,

Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989,

Institutul Național de Statistică,

Inspectoratul de Stat în Construcții

C.2.4. Organele din subordinea ministerelor:

Serviciile publice deconcentrate – de la nivelul județelor,

Organe de specialitate din subordinea ministerelor – acestea sunt enumerate într-o anexă a actului normativ de organizare ministerului respectiv. Exemplificăm Agenția Națională a Funcționarilor Publici care gestionează funcția publică și funcționează în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice,

Alte instituții din subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea ministerelor – sunt instituțiile și agenții economici (regii autonome, companii naționale, societăți comerciale, etc) care au fost înființate și funcționează în scopul realizării unor sarcini de prestație, nu fac parte din administrația ministerială, având personalitate juridică distinctă de cea a ministerelor, obiect de activitate propriu, au o anumită autonomie, dar rămân totuși legate de administrația guvernamentală aflându-se în raporturi de subordonare, de coordonare sau sub autoritatea ministerelor. Exemplificăm Editura Didactică și Pedagogică care funcționează sub coordonarea Ministerului Educației și Cercetării Științifice.

Administrația publică locală

D.1. Prefectul – face legătura dintre administrația publică guvernamentală și administrația publică locală, este reprezentantul Guvernului în teritoriu și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

D.2. Consiliile locale comunale, orășenești sau municipale și Consiliile județene

D.3. Primarii și Președinții consiliilor județene

1.2. Autoritățile administrației publice locale

Autoritățile administrației publice locale se împart în:

Autorități deliberative: consiliile locale comunale, orășenești, municipale, Consiliul General al Municipiului București, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor și consiliile județene – sunt organe colegiale de conducere.

Autorități executive: primarii comunelor, orașelor, municipiilor, ai subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului București și președintele consiliului județean – sunt organe unipersonale de conducere.

Prin intermediul autorităților administrației publice locale se realizează autonomia locală în unitățile administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu, județ) în care acestea au fost alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.

Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii.

La nivel de județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.

1.2.1. Autoritățile deliberative

Autoritățile deliberative ale administrației publice locale sunt consiliile locale în cazul comunelor, orașelor, municipiilor și subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor și consiliile județene în cazul județelor prin care se realizează autonomia locală și care au rolul de a rezolva treburile publice din unitățile administrativ-teritoriale respective, în condițiile prevăzute de lege.

Constituirea consiliului local

Consiliile locale sunt constituite dintr-un număr de membri cuprins între 9 și 31 de stabilit prin ordin al prefectului în funcție de numărul locuitorilor unități administrativ-teritoriale comunicat de Institutul Național de Statistică. Consiliul General al Municipiului București are un număr de 55 de consilieri.

Constituirea consiliului local se face în termen de 20 de zile de la data alegerilor și are loc în urma validării mandatelor consilierilor aleși, pentru aceasta se alege prin vot deschis o comisie de validare dintre membrii lor compusă din 3 – 5 consilieri care examinează legalitate alegeri fiecărui consilier și propune consiliului local validarea sau invalidarea mandatelor.

Cazuri de invalidare a alegerii unui consilier:

Când au fost încălcate prevederile Legi pentru alegerile locale

Alegerea consilierului s-a făcut prin fraudă electorală

Consilieri validați depun în fața consiliului local jurământul de credință. Conform art. 34 alin (2) din Legea nr. 215/2001a administrației publice locale Consiliul local se declară legal constituit, dacă majoritatea consilierilor locali validați au depus jurământul.

După constituire consiliul local își organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Comisiile de specialitate analizează și avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucrează în plen și iau hotărâri cu votul majorității membrilor lor.

Atribuțiile consiliului local – sunt precizate în art. 36 din Legea nr. 2015/2001:

Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale.

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuții:

a) atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes local;

În exercitarea acestor atribuții consiliul local:

– aprobă statutul comunei, orașului sau municipiului, precum și regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local;

– aprobă, în condițiile legii, la propunerea primarului, înființarea, organizarea și statul de funcții ale aparatului de specialitate al primarului și ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local;

– alege viceprimarul sau viceprimarii după caz;

– exercită, în numele unității administrativ-teritoriale, toate drepturile și obligațiile corespunzătoare participațiilor deținute la societăți comerciale sau regii autonome,

b) atribuții privind dezvoltarea economico-socială și de mediu a comunei, orașului sau municipiului;

În exercitarea acestor atribuții consiliul local:

– aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare și contul de încheiere a exercițiului bugetar;

– aprobă, la propunerea primarului, contractarea și/sau garantarea împrumuturilor;

– stabilește și aprobă impozitele și taxele locale, în condițiile legii;

– aprobă, la propunerea primarului, documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local, în condițiile legii;

– aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale;

c) atribuții privind administrarea domeniului public și privat al unității adminitrativ-teritoriale;

În exercitarea acestor atribuții consiliul local:

– hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii;

– hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii;

– avizează sau aprobă, în condițiile legii, documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localităților;

– atribuie sau schimbă, în condițiile legii, denumiri de străzi, de piețe, etc.

d) atribuții privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni;

În exercitarea acestor atribuții consiliul local:

– asigură, potrivit competențelor sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea

serviciilor publice de interes local privind: educația, serviciile sociale, sănătatea, cultura, etc

– hotărăște acordarea unor sporuri și altor facilități, personalului sanitar și didactic;

– sprijină, în condițiile legii, activitatea cultelor religioase;

– aprobă construirea locuințelor sociale și criteriile pentru repartizarea locuințelor sociale;

e) atribuții privind cooperarea interinstituțională pe plan intern și extern.

În exercitarea acestor atribuții consiliul local:

– hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni,;

– hotărăște, în condițiile legii, înfrățirea comunei, orașului sau municipiului cu unități administrativ-teritoriale din alte țări;

– hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unități administrativ- teritoriale din țară sau din străinătate;

f) Alte atribuții

– conferă persoanelor fizice române sau străine cu merite deosebite titlul de cetățean de onoare al comunei, orașului sau municipiului, în baza unui regulament propriu.

– Consiliul local îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege.

Funcționarea consiliului local

Mandatul consiliului local este de 4 ani și poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. Consiliul local își exercită mandatul de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.

Consiliul local se întrunește lunar, în ședințe ordinare, la convocarea primarului și se poate întruni și în ședințe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puțin unei treimi din numărul membrilor consiliului.

Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unității administrativ-teritoriale, cu cel puțin 5 zile înainte ședințelor ordinare sau cu cel puțin 3 zile înainte de ședințele extraordinare. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziție consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. În invitația la ședință se vor preciza data, ora, locul desfășurării și ordinea de zi a acesteia.

Ordinea de zi a ședinței consiliului local se aduce la cunoștință locuitorilor comunei sau ai orașului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. Ședințele consiliului local se desfășoară legal în prezența majorității consilierilor locali în funcție. Prezența consilierilor locali la ședință este obligatorie. Ședințele consiliului local sunt publice, se desfășoară în limba română și sunt conduse de un președinte de ședință, ales în condițiile legii pe o perioadă de 3 luni.

Dezbaterile din ședințele consiliului local, precum și modul în care și-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces-verbal, semnat de președintele de ședință și de secretarul unității administrativ-teritoriale aceștia asumându-și responsabilitatea veridicității celor consemnate. La începutul fiecărei ședințe, secretarul supune spre aprobare procesul-verbal al ședinței anterioare. Consilierii locali au dreptul ca, în cadrul ședinței, să conteste conținutul procesului-verbal și să ceară menționarea exactă a opiniilor exprimate în ședința anterioară.

Procesul-verbal și documentele care au fost dezbătute în ședință se depun într-un dosar

special al ședinței respective, care va fi numerotat, semnat și sigilat de președintele de ședință

și de secretar, după aprobarea procesului-verbal.

Proiectele de hotărâri înscrise pe ordinea de zi a ședinței consiliului local nu pot fi dezbătute dacă nu sunt însoțite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de

specialitate al primarului, precum și de raportul comisiei de specialitate a consiliului.

În exercitarea atribuțiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorității

membrilor prezenți, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate.

Se adoptă cu votul majorității consilierilor locali în funcție următoarele hotărâri ale consiliului local:

a) hotărârile privind bugetul local;

b) hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condițiile legii;

c) hotărârile prin care se stabilesc impozite și taxe locale;

d) hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau

de cooperare transfrontalieră;

e) hotărârile privind organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului;

f) hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, cu persoane juridice române sau străine.

Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcție.

Nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestei dispoziții sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanța de contencios administrativ. Acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată.

Hotărârile consiliului local se semnează de președintele de ședință și se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. Secretarul unității administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. În acest caz, va depune în scris și va expune consiliului local opinia sa motivată, care va fi consemnată în procesul-verbal al ședinței.

Secretarul unității administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local primarului și prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării. Comunicarea, însoțită de eventualele obiecții cu privire la legalitate, se face în scris de către secretar și va fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop.

Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării.

În exercitarea mandatului, consilierii locali sunt în serviciul colectivității locale. Consilierii locali sunt obligați ca, în îndeplinirea mandatului, să organizeze periodic întâlniri cu cetățenii și să acorde audiențe. Fiecare consilier local, precum și viceprimarul sunt obligați să prezinte un raport anual de activitate, care va fi făcut public prin grija secretarului.

Pentru participarea la ședințele consiliului local și ale comisiilor de specialitate, consilierul local primește o indemnizație stabilită în condițiile legii. Consilierii locali au dreptul la decontarea cheltuielilor pe care le efectuează în îndeplinirea mandatului lor, în condițiile legii.

La lucrările consiliului local pot asista și lua cuvântul, fără drept de vot, prefectul, președintele consiliului județean sau reprezentanții acestora, deputații și senatorii, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului, secretarii și subsecretarii de stat, șefii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ- teritoriale, în problemele ce privesc domeniile de responsabilitate a acestor servicii, precum și persoanele interesate, invitate de primar.

Locuitorii satelor care nu au consilieri locali aleși în consiliile locale sunt reprezentați la ședințele de consiliu de un delegat sătesc care este ales pe perioada mandatului consiliului local de o adunare sătească, cu majoritatea voturilor celor prezenți la această adunare.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local poate fi dizolvat de drept sau prin referendum local. Consiliul local se dizolvă de drept în următoarele situații:

a) în cazul în care acesta nu se întrunește timp de două luni consecutiv, deși a fost convocat

b) în cazul în care nu a adoptat în 3 ședințe ordinare consecutive nicio hotărâre;

c) în situația în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate completa prin supleanți.

Dizolvarea de drept este pronunțată de instanță de contencios administrativ în urma sesizării acesteia de către primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale, prefectul sau orice altă persoană interesată cu privire la una din situațiile enumerate mai sus.

Consiliul local poate fi dizolvat și prin referendum local, organizat în condițiile legii.

Referendumul se popate organiza dacă au adresat o cerere în acest sens prefectului cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale unității administrativ-teritoriale.

Suspendarea și încetarea mandatului de consilier local

Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv (art. 56 alin (1) din Legea nr. 215/2001).

Mandatul consilierilor locali sau județeni înceteaza la data declarării ca legal constituit a noului consiliu ales.

Mandatul de consilier local sau județean încetează de drept, înainte de termen, conform art. 9 alin (2) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleșilor locali în urmatoarele cazuri:

a) demisie;

b) incompatibilitate;

c) schimbarea domiciliului într-o alta unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia;

d) lipsa nemotivata de la mai mult de 3 ședințe ordinare consecutive ale consiliului;

e) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;

f) condamnarea, prin hotărâre judecătoreasca definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;

g) punerea sub interdicție judecătorească;

h) pierderea drepturilor electorale;

i) pierderea calității de membru al partidului politic sau al organizației minorităților naționale pe a cărei listă a fost ales;

i) deces.

1.2.2. Autoritățile executive

Activitatea executivă a administrației publice locale este încredințată, potrivit dispozițiilor legale, autorității executive a primarului, ea se desfășoară și se exercită numai în domeniul administrativ, fiind stabilită în sarcina unei singure persoane, care reprezintă întreaga instituție juridică.

În această calitate, primarul trebuie să vegheze, în mod permanent la satisfacerea și realizarea intereselor locale și ca atare acțiunea sa trebuie să fie spontană, el netrebuind să fie solicitat pentru a-și exercita atribuțiile.

În conformitate cu dispozițiile art. 121 din Constituția României autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii, acestea funcționând ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe. Această instituție reprezintă o modalitate de exprimare practică a realizării principiului autonomiei locale, cu atribuții de autoritate publică autonomă, distinctă de cealaltă autoritate deliberativă, garantată de prevederile legale privind alegerea și validarea sa.

Primarul, ca autoritate publică administrativă autonomă executivă, prin statutul și competențele conferite de lege și colectivitate, devine primul gospodar al comunei sau orașului. El este autoritatea administrativă publică locală unipersonală, eligibilă, reprezentativă și mandatată să hotărască în problemele ce interesează colectivitatea locală, acționând în același timp și ca reprezentant al statului în localitatea în care a fost ales.

Primarul reprezintă comuna, orașul sau municipiul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție. Pentru apărarea intereselor unităților administrativ-teritoriale, primarul stă în judecată ca reprezentant legal și nu în nume personal.

Este necesar ca primarul să prevadă și să ia toate măsurile care sunt dictate de împrejurări, din propria inițiativă, solicitând Consiliului local să adopte proiectele de hotărâri pe care le propune. În realizarea atribuțiilor sale, primarul trebuie să satisfacă interesele generale ale colectivității locale operativ și energic, transpunând în fapt prevederile legale și cele ale hotărârilor Consiliului local întrucât deține monopolul execuției.

Primarul are posibilitatea să-și înceapă mandatul și să-și conceapă și desfășoare acțiunile pe baza unor reglementări noi, superioare celor anterioare, în strictă conformitate cu prevederile Constituției României, cu Carta Europeană a Autonomiei Locale, racordate la legislația în materie existentă în țările Uniunii Europene, cu o administrație publică eficientă continuând de fapt, tradițiile democratice ale administrației publice române din perioada interbelică cu valorificarea corespunzătoare a elementelor progresiste acumulate în perioada ce a urmat.

În activitatea sa, primarul apare, pe de o parte, ca purtător al autorității de stat, dar și al colectivității locale, comună sau oraș. De aceea, drepturile pe care le are primarul nu sunt simple facultăți, lăsate la libera sa apreciere în privința exercitării lor. Aceste drepturi sunt atribuții pe care autoritatea executivă, primarul, are datoria de a le exercita, deoarece exercitarea lor constituie însuși conținutul activității fundamentale pe care o îndeplinește în vederea realizării intereselor locale și ale atribuțiilor statului în cuprinsul comunei sau orașului.

Comunele, orașele și municipiile au câte un primar și un viceprimar, iar municipiile reședință de județ au un primar și 2 viceprimari – art. 57 din legea nr. 215/2001. Mandatul primarului este de drept public, are o durată de 4 ani și se exercită până la depunerea jurământului de către primarul nou ales. Mandatul poate fi prelungit prin lege organică în situați deosebite cum ar fi starea de război, calamități naturale, etc Parlamentului revenidu-i sarcina de a constata existența acestor situații și de a legifera prelungirea mandatului.

Mandatul primarului se suspendă de drept când este arestat preventiv.

Încetarea mandatului primarului de drept înainte de termen este reglementată de art. 69 alin (2) și art. 70 din Legea nr. 215/2001 și de art. 15 alin (2) din Legea nr. 393/2004 și aceasta are loc în următoarele situații:

dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcției datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfășurarea activității în bune condiții timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;

dacă acesta nu își exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv;

ca urmare a rezultatului unui referendum local având ca obiect demiterea acestuia;

demisie;

incompatibilitate;

schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;

condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;

punerea sub interdicție judecătorească;

pierderea drepturilor electorale;

pierderea, prin demisie, a calității de membru al partidului politic sau al organizației minorității naționale pe a cărei listă a fost ales;

deces.

Principalele categorii de atribuții ale primarului potrivit art. 63 din Legea nr. 2015/2001 sunt următoarele:

Atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condițiile legii;

În exercitarea acestor atribuții primarul:

îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară și asigură funcționarea serviciilor publice locale de profil,

îndeplinește atribuții privind organizarea și desfășurarea alegerilor, referendumului și a recensământului.

Atribuții referitoare la relația cu consiliul local;

În exercitarea acestor atribuții primarul:

prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale;

prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte și informări;

elaborează proiectele de strategii privind starea economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale și le supune aprobării consiliului local.

Atribuții referitoare la bugetul local;

În exercitarea acestor atribuții primarul:

exercită funcția de ordonator principal de credite;

întocmește proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare consiliului local;

inițiază, în condițiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emiterea de titluri de valoare în numele unității administrativ-teritoriale;

verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial.

Atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor;

În exercitarea acestor atribuții primarul:

coordonează realizarea serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate;

ia măsuri pentru prevenirea și, după caz, gestionarea situațiilor de urgență;

numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum și pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes local;

asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobării consiliului local și acționează pentru respectarea prevederilor acestora;

emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege și alte acte normative;

asigură realizarea lucrărilor și ia măsurile necesare conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecției mediului și gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetățenilor.

Alte atribuții stabilite prin lege.

Primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor și a altor acte normative precum și a hotărârilor consiliului local.

În exercitarea atribuțiilor sale primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau după caz, după ce au fost comunicate persoanelor interesate.

În prezent, instituția primarului prezintă o importanță deosebită, acesta fiind organul executiv al administrației publice locale care are două categorii de atribuții, așa cum este general admis și în dreptul comparat: de autoritate executivă a administrației publice locale, deci de realizare a autonomiei locale și de autoritate ce reprezintă puterea statală la nivelul comunei, deci de realizare a unor servicii statale.

În acest context, consider că este necesar să existe un echilibru între autoritățile deliberative și cele executive.

În unitățile administrativ-teritoriale, consiliile locale – ca autorități deliberative și primarii – ca autorități executive, trebuie să se situeze întotdeauna într-un echilibru constant, echilibru rezultat atât din legitimitatea rezultatului scrutinului electoral, cât și din portofoliul de atribuții generale și specifice pentru fiecare autoritate în parte .

Totalitatea atribuțiilor materiale ale celor două autorități publice locale definește competența materială și teritorială a acestora, drepturile și obligațiile unității administrativ-teritoriale ca persoană juridică de drept public.

1.2.3. Primăria structură funcțională

Potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

Atât primari cât și consiliile locale funcționează ca autorități ale administrației publice locale și au îndatorirea să rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii.

În exercitarea atribuțiilor sale primarul emite dispoziții iar consiliul local adoptă hotărâri. Printre atribuțiile primarului se numără și punerea în executare a hotărârilor consiliului local care este o autoritate colegială deliberativă cu activitate intermitentă și care nu dispune de un aparat de specialitate care sa-i pună în aplicare hotărârile adoptate.

Pentru punerea în aplicare a activităților date în competența, primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce. Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcționale (compartimente, birouri, servici, direcții, direcții generale – toate în funcție de numărul de personal din care sunt compuse) în care sunt încadrați funcționari publici și personal contractual.

Din analiza celor prezentate reiese că primăria este o structură funcțională, fără personalitate juridică și fără competență proprie, având doar însărcinări date de autoritățile administrației publice locale în legătură cu aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local și a dispozițiilor primarului, nu emite sau adoptă acte juridice administrative ci efectuează doar operațiuni administrative și acte materiale.

1.3. Locul si rolul secretarului în structura unității administrativ-teritoriale

Fiecare comună, oraș, municipiu sau subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului are câte un secretar care are calitatea de funcționar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative, este salarizat din bugetul local și se bucură de stabilitate în funcție.

Funcția de secretar este incompatibilă cu calitatea membru al unui partid sau formațiune politică sub sancțiunea destituiri din funcție și nu poate fi soț/soție sau rudă de gradul întâi cu primarul/viceprimarul sau cu președintele/vicepreședintele consiliului județean sub sancțiunea eliberării din funcție.

Ca și primarul, secretarul este al întregii colectivități locale, al unității administrativ-teritoriale și se află în serviciul acestora și nu este al consiliului local, al primarului sau al primăriei așa cum greșită este încetățenită această idee în zilele noastre.

Spre deosebire de primar, care este ales de colectivitatea locală prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat și care exercită o funcție de demnitate publică, pentru secretar recrutarea, numirea în funcție, suspendarea, modificarea sau încetarea raporturilor de serviciu precum și regimul disciplinar al acestora se fac în conformitate cu prevederile legale privind funcția publică și funcționari publici.

Prin atribuțiile sale, legal stabilite, prin complexitatea și importanța acestora, secretarul are un loc deosebit de important în cadrul administrației publice locale situându-se ierarhic în imediata apropiere a primarului, respectiv al președintelui consiliului județean și având funcția publică cea mai înaltă dintre toate funcțiile publice din cadrul administrației publice locale.

Secretarul unității administrativ-teritoriale are un rol foarte important în cadrul administrației publice locale, el având funcția publică cea mai înaltă și bucurându-se de stabilitate în funcție, este persoana care asigură continuitatea și permanența administrației publice locale cu precădere în perioadele de schimb ale ciclurilor electorale și are sarcina extrem de importantă de a asigura conformitatea cu legea a tuturor actelor emise de primar, precum și a celor adoptate de consiliu local, respectiv consiliul județean.

În condițiile în care atât consiliul local cât și primarul și viceprimarul, autoritățile locale deliberative și executive, sunt desemnați pe baza alegerilor periodice la care participă partidele și alianțele politice și care, de la un mandat la celălalt se pot schimba, este firesc ca secretarul, tehnocrat prin excelență, să asigure, în condiții de loialitate, obiectivitate și imparțialitate politică, continuitatea normală și legală în administrația publică locală.

Capitolul 2. ISTORICUL FUNCȚIEI PUBLICE DE SECRETAR AL

UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Scurt istoric al administrației publice în România

Literatura de specialitate, analiza materialelor faptice, precum și tradițiile românești în domeniu ne conduc la concluzia că apariția și evoluția instituției administrației publice locale în țara noastră s-a desfășurat într-o relație directă cu complexul economic și politico-juridic al societății românești. Numai în acest mod se explică și tendințele de autonomie locală care, ca orice alt fenomen, sunt supuse influențelor și reformelor timpului.

În fapt, originile ,,administrației locale” se regăsesc în vremurile îndepărtate ale istoriei. Astfel, majoritatea teoreticienilor dreptului administrativ apreciază că apariția vieții administrative locale a precedat, cu mult, apariția vieții administrative generale, pentru că în ordinea istorică a lucrurilor, comuna cu nevoile ei proprii a apărut înainte de nașterea statului.

Formule de autonomie locală găsim și cu mult înaintea domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, într-un document emis de Necula a lui Bobanea la 13 mai 1563 se menționează pentru prima dată îndatoririle județului (viitorul primar) cât și ale ajutoarelor sale, respectiv cei 12 pârgari (viitorii consilieri) care își desfășurau activitatea în București. Responsabilitățile acestora au fost gândite atât de temeinic încât trebuie să recunoaștem că o serie dintre acestea se regăsesc, sub forme evoluate, și în timpurile noastre.

O evoluție superioară a administrației publice locale se produce începând cu anul 1831. Dreptul locuitorilor de a se gospodări prin aleșii lor apare în perioada Regulamentelor Organice. Astfel, pentru București în toamna anului 1831 a fost creat primul ,,Sfat orășenesc” compus din cinci ,,mădulari” (membri) și s-a stabilit sediul unei ,,Case a Sfatului”. Potrivit procedurilor din Regulamentul Organic, la București pe 2 decembrie 1831, a fost ales Sfatul orășănesc al Poliției Bucureștilor în subordinea Departamentului din Lăuntru (Ministerul de Interne), iar membrii erau aleși din reprezentanții cartierelor care aveau 25 de ani împliniți și un venit anual de 5000 de lei.

De altfel, este unanimă părerea specialiștilor în istorie și drept în a recunoaște că bazele organizării administrative moderne sunt puse de Legile pentru înființarea consiliilor județene și de organizare comunală din 1864 promulgate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care statuează, pentru prima oară în istoria Țărilor Române, județul și comuna ca persoane juridice.

Legislația administrativă a lui Cuza a constituit un mare pas înainte prin principiile de organizare a administrației locale pe care le-a inaugurat, legile având menirea să pregătească calea unei autonomii locale mai largi și să dea expresie democratică organismelor locale.

Momentul instituționalizării structurilor moderne ale administrației publice locale în România este identificat odată cu adoptarea Constituției din 1866 care stabilește în articolul 4 că ,,teritoriul României este împărțit în județe, plăși și comune, care nu pot fi modificate decât prin lege”. De menționat că atât Legea de organizare administrativă din 1864 cât și cele adoptate în 1874, 1882 și 1884 precizează că ,,la nivel comunal funcționează consiliul comunal și primarul”. Consiliul comunal este organul deliberativ. Cele mai importante hotărâri ale consiliului comunal sunt supuse aprobării reprezentantului local al Guvernului, respectiv prefectul județului. Primarul apare cu o dublă calitate – de șef al executivului și de reprezentant al administrației centrale la nivelul comunei.

Cele două legi din timpul domnitorului A.I. Cuza (Legea pentru înființarea consiliilor județene și Legea comunală din 31 martie 1864) precum și Constituția din 1866, dar și celelalte legi menționate constituie, în ansamblul lor, pentru prima oară în istoria societății românești, cadrul juridic și instituțional de referință al administrației publice locale.

Constituția din 1923 proclamă aceleași principii pentru organizarea administrației locale ca și Constituția de la 1866, însă acestea sunt mai clar exprimate și precizate.

Astfel, Constituția din 1923 precizează obligativitatea ca legile aferente administrației publice locale să aibă la bază descentralizarea. Ulterior, în spiritul și litera Constituției din anul 1923, apar reglementări suplimentare pentru administrația publică locală, respectiv Legile din anii 1925 ,1929 și 1936 , care consolidează județul ca unitate teritorială de bază a colectivităților locale, dotată cu personalitate juridică și, în același timp, ca zonă teritorială pentru serviciile descentralizate ale unor ministere. Este important de menționat că această dublă calitate a județului se regăsește instituțional și în prezent în administrația locală.

Potrivit Constituției din 1923 și a Legilor din 1925, 1929 și 1936, consiliile locale județene și consiliile comunale erau alese prin vot universal. Județul avea ca organe administrative consiliul județean, delegații consiliului județean și prefectul. Consiliul județean era organul deliberativ ales care putea fi dizolvat prin decret regal și înlocuit cu o comisie interimară. Delegația consiliului județean era alcătuită din membri ai consiliului județean, aleși de acesta, și era condusă de prefect, exercitându-și atribuțiile între ședințele consiliului județean. Prefectul era reprezentantul Guvernului în județ, șeful administrației la nivelul județului și șeful serviciilor publice descentralizate de la nivelul județului.

Din păcate, Constituția din 1938 își pune amprenta perioadei istorice pe care o traversa țara și asupra administrației locale, în sensul limitării considerabile a autonomiei locale. Astfel, potrivit acesteia, comuna este administrată de consiliul local și de primar, consiliul comunal fiind format din membri aleși și membri de drept, ce aveau un rol mai mult consultativ. Primarul era președintele consiliului comunal, fiind numit de prefect sau de rege la propunerea ministrului de interne. În noua formulă, administrația locală era condusă autoritar, conducerea efectivă aparținând prefectului și primarului.

Pierderea de facto a autonomiei locale are loc în perioada ,,puterii populare”, respectiv între anii 1945 – 1989. Teoretic, Constituțiile din 1948 și din 1952 prevedeau că organele locale ale puterii de stat sunt ,,sfaturile populare”, alese prin vot universal, organele executive ale acestora fiind comitetele executive alese de sfaturile populare. Constituția din 1965 și reforma administrativă din 1968 păstrează în linii mari caracteristicile constituțiilor și actelor normative anterioare cu deosebirea că se revine la organizarea pe județe ca unități administrativ-teritoriale de bază (se renunță la organizarea pe regiuni, raioane, orașe și comune din 1950).

Constituția din 1965 și celelalte reglementări ce decurgeau din aceasta prevedeau că organele locale ale puterii de stat, Consiliile populare, erau alese prin vot universal, iar organele locale ale administrației de stat, comitetele sau birourile executive ale Consiliilor populare, alese de acestea, erau răspunzătoare în fața comitetelor sau birourilor executive superioare și a Consiliului de Miniștri.

Mai mult, după anii 60 a apărut sistemul funcțiilor duble, de partid și de stat, încât primul secretar al comitetului județean de partid era ales în mod obligatoriu ca președinte al consiliului popular județean și al comitetului executiv. Unitățile administrativ-teritoriale nu dispuneau de un patrimoniu propriu de interes local, distinct de cel republican.

În concluzie așa-zisul centralism democratic asigura la nivelul administrației publice locale un sistem strict centralizat de organizare și funcționare a autorităților publice, iar ideea declarată a autonomiei locale nu era altceva decât o aplicare a rolului conducător al partidului unic în plan local.

După Revoluția din decembrie 1989 a urmat o scurtă perioadă când organizarea și funcționarea organelor locale ale administrației de stat erau în relație directă cu Consiliile Frontului Salvării Naționale care numeau primarii și care se subordonau Guvernului.

Apariția Legii nr. 69/1991 privind administrația publică locală și pe această bază organizarea primelor alegeri libere din februarie 1992, după aproximativ o jumătate de secol, au permis constituirea autorităților administrative proprii ale colectivităților locale din România și enunțarea pentru prima dată în legislația României post – comuniste a principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale și consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.

Într-o evoluție care poate fi considerată lentă, dar care corespunde evoluțiilor înregistrate în societatea românească de după 1989 în ansamblul ei, administrația publică, în general, face un pas înainte odată cu apariția Legii nr. 24 din 12 aprilie 1996 pentru modificarea și completarea Legii administrației publice locale nr. 69/1991 și nu în ultimul rând, odată cu noua lege a administrației publice locale nr. 215/2001.

Originile funcției publice de secretar al unității administrativ-teritoriale

Funcția de secretar reprezintă o instituție tradițională de o importanță aparte atât în administrația publică românească, precum și în cea a altor țări, atât din Uniunea Europeană cât și din întreaga lume.

Este o denumire apărută încă din secolul IV înainte de Hristos, printre primii care au fost numiți ,,secretar” fiind filozoful antic Aristotel care era privit ca un ,,secretar al naturii” datorită variatelor sale cunoștințe enciclopedice din domeniul istoriei, retoricii, metafizicii, geografiei, științelor naturii, etc.

Funcția de secretar apare ca funcție administrativă în perioada a anilor 430 – 460 înainte de Hristos pe parcursul organizării instituțiilor democratice din cetatea Atena. Este cunoscut faptul că Atena a fost prima cetate organizată pe principii democratice, cu o constituție bine fundamentată care permitea accesul oricărui cetățean la funcții importante din cetatea-stat, era asigurată o rotire a celor care conduceau treburile obștei, dar erau impuse și condiții de vârstă, cetățenie, etc.

Regăsim această funcție ulterior și în altă cetate-stat, respectiv în Florența anilor 1400 – 1600, când cunoscutul cărturar Nicolo Machiavelli menționează că a fost angajat la a doua cancelarie, cu însărcinarea de a rezolva problemele interne ale cancelariei și în plus i se încredințează și funcția de secretar al Celor Zece . Este de notorietate faptul că la Florența erau angajați în slujbe politice oameni învățați, cu un scris elegant și capabili să compună epistole și discursuri elocvente.

Funcția de secretar se menține pe parcursul istoriei și o regăsim spre exemplu în biografia renumitului Winston Churchill – politician și prim ministru al Marii Britanii, unul din cei mai mari oameni de stat ai secolului XX, care la începutul carierei a fost secretar al statului (anii 1910 – 1911), îndeplinind în continuare și alte funcții de stat, culminând cu cea de prim-ministru.

Regăsim această funcție și în toate conducerile organismelor internaționale și exemplificăm cu funcția de secretar general al O.N.U. – funcție politică cu importanță internațională, care poate fi ocupată numai de personalități marcante, recunoscute pe plan internațional.

Indiferent de nivelul ierarhic pe care-l ocupă în administrația centrală (de ex. ministru secretar de stat) sau administrația locală (secretar al comunei, orașului, municipiului sau județului) această funcție implică o pregătire deosebită în toate domeniile de activitate, întrucât secretarul este cel care avizează/contrasemnează pentru legalitate actele emise de către autoritățile locale executive sau deliberative, având obligația să cunoască perfect legislația din fiecare domeniu de competență a acestor autorități (consilii județene, consilii locale, președinți de consilii județene și primari).

Pe plan extern, sunt țări în care este recunoscută complexitatea muncii acestei categorii de funcționari, iar salariul acestora reprezintă baza de referință pentru stabilirea grilei de salarizare pentru toți ceilalți angajați. Astfel, în Ungaria retribuția primarului și a celorlalți angajați este stabilită în funcție de retribuția secretarului unității administrativ – teritoriale.

Analizând toate aceste exemple putem constata că secretarul unității administrativ – teritoriale reprezintă cu adevărat o instituție tradițională și care impune ocupantului ei niște calități deosebite, și în special, în ceea ce privește pregătirea profesională.

În țara noastră percepția în rândul cetățenilor a funcției de secretar al unității administrativ-teritorială are un caracter ambiguu, fiind adesea confundată cu arhicunoscutul post de „secretară”, funcție de execuție prin excelență.

De-a lungul timpului această funcție a purtat, în țara noastră, denumiri diferite, cum ar fi acelea de notar, secretar al comitetului executiv al Consiliului Popular, secretar al primăriei, secretar al Consiliului Local, iar în prezent poartă denumirea de secretar al unității administrativ-teritoriale.

2.3. Considerații asupra istoricului funcției de secretar al unității administrativ-teritoriale

Funcția de secretar vine din vechime.

Alături de funcția de primar, funcția de secretar al unității administrativ-teritorială este una din cele mai vechi funcții din administrația publică locală. Instituția juridică a secretarului, o găsim reglementată încă din primele legi care vizau administrația publică locală modernă din România – Legea pentru consiliile comunale din anul 1864 și Legea pentru consiliile județene, din același an. Potrivit acestor reglementări, secretarul comunal sau județean era șeful cancelariei administrației comunale sau județene și secretarul consiliului respectiv.

Cancelaria comunei și cea a județului erau formate din toți funcționarii din serviciile acestora, în fruntea lor aflându-se secretarul. La nivelul municipiilor și județului funcționa secretarul general al acestora, care era și secretarul consiliilor respective.

Prin Legea pentru organizarea administrației locale din 3 august 1929 se stabilea numai pentru comune ca acestea să aibă un secretar sau notar. Notarul era numit de consiliul comunal, îndeplinind atribuțiile secretarului la care se adaugă și cele de întocmire a actelor de stare civilă pentru acele sate care nu aveau un oficiu de stare civilă propriu. Notarul era totodată și reprezentantul guvernului în comună.

În cadrul acestei reglementări notarul avea, deci, un caracter mixt, fiind în primul rând un funcționar comunal, dar confirmat în funcție de autoritatea centrală. În această calitate el îndeplinea toate atribuțiile ce-i erau stabilite prin diferite legi, realizând concomitent și servicii pentru autoritatea centrală.

Având în vedere specificul funcției secretarului, încă de la început s-au stabilit condiții speciale pentru persoanele care urmau să o ocupe. Acestea priveau condițiile de admisibilitate, de stabilitate, de avansare și salarizare, sancțiunile disciplinare aplicabile etc.

Natura juridică a funcției secretarului.

După Marea Unire din 1918, prin Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 19 iunie 1923, se stabilea pentru prima dată cine sunt ,,funcționarii publici”, definindu-i ca fiind ,,cei care îndeplinesc un serviciu permanent de stat, județ, comună sau la instituții al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale” determinându-se astfel și natura juridică a secretarului. În perioada care a urmat după 1947 și până în decembrie 1989, secretarul sfatului popular și apoi al consiliului popular era considerat ca având calitatea de funcționar public de stat, fie ales, fie numit, fapt ce rezultă expres din lege, elementele constitutive ale acestei calități fiind îndeplinirea cu continuitate a unei funcții de stat pentru care era salarizat.

După revoluția din decembrie 1989, potrivit reglementărilor pe baza cărora a funcționat inițial administrația locală de stat, respectiv Decretul-Lege nr. 2/1989 și apoi Legea nr. 5/1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, până la organizarea de alegeri locale – secretarul primăriei era, în continuare, considerat ca având calitatea de funcționar public de stat.

Delimitări legislative ale funcției de secretar al unității administrativ-teritoriale.

Analizând prevederile ultimelor legi ale administrației publice locale , respectiv Legea nr. 69/1991 și Legea nr. 215/2001 pot fi făcute unele sublinieri, și anume:

Secretarul este al unității administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu, etc.) și nu al consiliului local sau al primarului;

Secretarul este salarizat din bugetul local și nu din bugetul statului;

Secretarul are statut de funcționar public de conducere, cu toate drepturile și obligațiile care revin acestor categorii de persoane, bucurându-se de stabilitate în funcție. Prin stabilitatea în funcție se înțelege situația juridică a funcționarului public de a nu putea fi transferat, înlocuit, sancționat, destituit sau eliberat din funcție decât în cazurile și cu respectarea întocmai a condițiilor și formelor stabilite de lege;

Legiuitorul a creat o normă imperativă în privința secretarului impunând ca persoana ce va ocupa această funcție să aibă studii superioare, numai juridice sau administrative și o vechime minimă în specialitatea studiilor de 2 ani;

Incompatibilitățile secretarului: nu poate fi membru al niciunui partid sau formațiune politică și nu poate fi soț/soție sau rudă de gradul întâi cu primarul/viceprimarul și respectiv cu președintele/vicepreședintele consiliului județean.

Capitolul 3. SECRETARUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE – FUNCȚIE PUBLICĂ DE CONDUCERE

3.1. Funcțiile publice în accepțiunea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici

Funcții publice generale și funcții publice specifice.

În conformitate cu prevederile art. 7 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici , republicată, cu modificările și completările ulterioare, funcțiile publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale, iar funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități sau instituții publice stabilite în vederea realizării competențelor lor specifice, sau care necesită competențe și responsabilități specifice.

Determinarea concretă a funcțiilor publice generale și a celor specifice se realizează prin anexa la Legea nr. 188/1999, care cuprinde lista funcțiilor publice.

Funcțiile publice generale sunt cele corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, funcționarilor publici de conducere și funcționarilor publici de execuție, fiind determinate în conformitate cu dispozițiile art. 12 – 14 din Statutul funcționarilor publici, în afara acestora alte funcții publice generale mai pot fi stabilite doar cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Funcțiile publice specifice sunt următoarele:

Funcții publice de conducere:

Arhitect șef;

Funcții publice de execuție:

Inspector de concurență;

Inspector vamal;

Inspector de muncă;

Controlor delegat;

Expert în tehnologia informației și telecomunicațiilor;

Comisar;

Alte funcții specifice

Manager public;

Alte funcții publice specifice decât cele prevăzute în anexa la Legea nr. 188/1999 se pot stabili prin următoarele două modalități alternative:

Prin statute speciale

De către autoritățile sau instituțiile publice, cu avizul conform al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;

După gradul de acces la funcția publică, funcțiile publice se mai pot clasifica, în funcții ocupate de:

Funcționari debutanți;

Funcționari definitivi:

Pot fi numiți funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcții publice definitive.

Pot fi numiți funcționari publici definitivi:

Funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;

Persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitatea corespunzătoare funcției publice, de minim 12 luni, 8 luni și respectiv 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;

Persoanele care au promovat programe de formare și perfecționare în administrația publică;

Înalții funcționari publici

Prin Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, legiuitorul a restrâns aria funcțiilor publice aferente categoriei înalților funcționari publici. Potrivit art. 12, categoria înalților funcționari publici cuprinde persoanele care sunt numite în una din următoarele funcții publice:

secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;

secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

prefect;

subprefect;

inspector guvernamental;

Comparativ cu reglementarea anterioară, legiuitorul a renunțat ca titularii funcțiilor publice de consilier de stat, secretar general al județului și al municipiului București, director general din cadrul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, să facă parte din categoria înalților funcționari publici, iar funcția publică de secretar general al prefecturii este transformată în funcție publică de subprefect.

O dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției , funcțiile de secretar general al Guvernului și adjuncții acestuia sunt de înalți funcționari publici , iar prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, trebuie aplicate prin prisma principiului de drept potrivit căruia clauzele speciale nu derogă de la cele generale.

Funcționarii publici de conducere.

Categoria funcționarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una din următoarele funcții publice, potrivit art. 13 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

Director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

Director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

Secretar al unității administrativ-teritoriale;

Șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;

Șef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;

Legea mai precizează că în cadrul autorităților administrative autonome pot fi stabilite și funcții publice de șef serviciu și șef birou, precum și alte funcții publice prevăzute în reglementările specifice

Funcționarii publici de execuție.

Conform art. 14 din Statutul funcționarilor publici, categoria funcționarilor publici de execuție este structurată astfel:

Funcționari publici de execuție din clasa I din care fac parte persoanele numite în următoarele funcții publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

Funcționari publici de execuție din clasa a II-a din care fac parte persoanele numite în funcția publică generală de referent de specialitate, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;

Funcționari publici de execuție din clasa a III-a din care fac parte persoanele numite în funcția publică generală de referent, precum și în funcțiile specifice asimilate acesteia;

Funcționarul public de execuție nu este implicat în actele de decizie care să angajeze autoritatea sau instituția publică în care el funcționează.

Clasificarea funcționarilor publici în raport de nivelul studiilor.

În funcție de criteriul nivelului studiilor absolvite, funcțiile publice se clasifică în funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II-a și funcții publice din clasa a III-a.

Funcționarii publici de execuție din clasa I (studii superioare de lungă durată) sunt persoanele numite în următoarele funcții: expert, consilier, inspector, consilier juridic și auditor.

Funcționarii publici de execuție din clasa a II-a (studii superioare de scurtă durată) sunt persoanele numite în funcția publică de referent de specialitate.

Funcționarii publici de execuție din clasa a III-a (studii medii) sunt persoanele numite în funcția publică de referent.

Funcționarii publici numiți în funcțiile publice din clasele a II-a și a III-a, pot ocupa numai funcții publice de execuție.

Funcționarii publici sunt debutanți sau definitivi.

Pot fi numiți funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice de grad profesional debutant.

Pot fi numiți funcționari publici definitivi:

funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultate corespunzătoare la evaluare;

persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcției publice de minimum 12 luni, 8 luni, și respectiv 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;

Funcții publice de stat, funcții publice teritoriale și funcții publice locale.

Un element de noutate, inspirat de modelul francez, a fost adus de Legea nr. 251/2006 privind modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, iar în prezent art. 8 al Legii nr. 188/1999 clasifică funcțiile publice în:

Funcții publice de stat;

Funcții publice teritoriale;

Funcții publice locale;

Potrivit dispozițiilor art. 8, alin. 1, funcțiile publice de stat sunt acele funcții publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrative autonome.

Analizând definiția dată de legiuitor, rezultă că din categoria funcțiilor publice de stat fac parte înalții funcționari publici, funcționarii publici de conducere și cei de execuție, din cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale, precum și din cadrul autorităților administrative autonome.

Art. 8, alin. 2 definește funcțiile publice teritoriale ca fiind ,,funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale”.

Din această clasificare de funcții publice fac parte toți funcționarii publici care ocupă funcții publice din categoria înalților funcționari publici, funcționari publici de conducere și funcționari publici de execuție care sunt în statele de funcții și în organigramele instituțiilor prefectului și a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Legiuitorul definește în art. 8, alin. 3, categoria funcțiilor publice locale care ,,sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora”. Prin urmare, categoria funcțiilor publice locale cuprinde funcționarii publici de conducere și cei de execuție din organigramele autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora.

Consider că în contextul delimitării acestor categorii de funcții publice, intenția legiuitorului va fi, pe viitor, să reglementeze distinct regimul statutar pentru funcționarii publici din administrația de stat și pentru cei din administrația publică locală.

3.2. Definiția noțiunii de secretar al unității administrativ-teritoriale

Fiecare unitate administrativ-teritorială și subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul comunei, orașului, municipiului, județului și al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcționar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative. Secretarul se bucură de stabilitate în funcție. Stabilitate reprezintă o garanție pe care statul o acordă funcționarului său, că nu va fi revocat sau suspendat decât pentru cauze disciplinare.

Alături de funcția de primar, funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu, județ) este una din cele mai vechi funcții din administrația publică locală.

Instituția secretarului a apărut și la noi în țară, sub influența europeană, mai precis în timpul revoluției franceze, într-o perioadă de intensă activitate administrativă. Funcția a apărut și a evoluat încontinuu ca o necesitate firească, obiectivă și nu ca un moft al uneia sau alteia din forțele politice ale societății.

Instituția a fost impusă și de organizarea și dezvoltarea continuă a colectivităților locale, de creșterea rolului acestora în viața economică și socială a națiunii, de aplicare consecventă a principiului descentralizării și autonomiei locale.

Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul disciplinar al secretarului unității administrativ-teritoriale se face în conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici.

Sub aspect legal, secretarul unității administrativ-teritoriale este cel mai vechi funcționar public din România postrevoluționară, definit ca atare încă de Legea administrației publice locale nr. 69/1991, și, în mod practic, secretarul a făcut parte din corpul funcționarilor publici, cu mult timp înainte de crearea prin lege a acestui corp.

Cum componența autorităților publice locale se schimbă o dată la 4 ani elementul de stabilitate și legătură între acestea este asigurat tocmai de secretarii unităților administrativ-teritoriale care are și sarcina extrem de importantă de a asigura conformitatea cu legea a tuturor actelor emise de primar, precum și a celor adoptate de consiliu local, respectiv consiliul județean.

Deși nu există prevederi exprese în lege, secretarul este practic juristul colectivității locale în care își desfășoară activitatea și acesta este și motivul pentru care legiuitorul a stabilit că pot ocupa o asemenea funcție numai persoanele care au studii superioare juridice sau administrative.

Importanța funcției a impus ca în Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, secretarului să i se consacre o secțiune distinctă , iar atribuțiile principale ale acestuia sunt stabilite în legătură directă cu pregătirea lui profesională axată pe profilul juridic. În acest sens exemplificăm faptul că sunt coordonate direct de către secretar, compartimentele de stare civilă, autoritate tutelară, asistență socială și cele cu profil juridic, iar în sarcina acestuia mai intră și avizarea pentru legalitate a proiectelor de hotărâri ale consiliilor locale sau județene și a proiectelor de dispoziție ale primarului sau președintelui consiliului județean, comunicarea și aducerea la cunoștință publică a actelor adoptate de autoritățile locale, eliberarea de copii sau extrase de pe actele oficiale, etc.

3.3. Numirea în funcție a secretarului unității administrativ-teritoriale

Potrivit dispozițiilor art. 116, alin. 4 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală ,,Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul disciplinar ale secretarului unității administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici”, deci procedurile de numire în funcție a secretarului comunei sunt reglementate de către Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici definește (în art. 2, alin. 2) funcționarul public ca fiind persoana numită în condițiile legii, într-o funcție publică.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici organizează concursul de recrutare pentru funcțiile publice de conducere din următoarele domenii: protecția copilului, evidența informatizată a persoanei, audit public intern, financiar-contabilitate, urbanism și arhitectură, resurse umane, integrare europeană, pentru secretarii unităților administrative-teritoriale, precum și pentru funcțiile publice de execuție din domeniul auditului public intern (art. 58, alin. 2, lit. „a” din Legea nr. 188/1999). Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate delega autorităților sau instituțiilor publice, competența de a organiza concursuri de recrutare pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere generale și specifice (art. 58, alin. 4 din Legea nr. 188/1999).

Legiuitorul recunoaște prin aceste prevederi importanța funcției publice de conducere a secretarului unității administrative-teritoriale atribuind Agenției Naționale a Funcționarilor Publici competența de organizare a concursului, acesta putând fi organizat la nivelul unității administrative-teritoriale doar în condițiile în care Agenția Națională a Funcționarilor Publici își delegă competența de a organiza acest concurs.

Numirea în funcțiile publice de conducere pentru care se organizează concurs se face prin actul administrativ emis de conducătorii autorităților sau instituțiilor publice din administrația publică locală și centrală, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici și aceasta se va produce ca urmare a emiterii unei dispoziții de către primarul localității.

Actul administrativ de numire, respective dispoziția, are formă scrisă și trebuie să conțină temeiul legal al numirii, numele funcționarului public, denumirea funcției publice, data de la care urmează să exercite funcția publică, drepturile salariale, precum și locul de desfășurare a activității. Fișa postului, aferentă funcției publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a acestuia se înmânează funcționarului public.

Asigurarea continuității activității curente a colectivităților locale în cazul în care funcția publică de conducere de secretar al comunei este vacantă sau temporar vacantă este reglementată și de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 90/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul administrației publice . Exercitarea temporară a funcției publice de conducere de secretar al unității administrativ-teritoriale se realizează prin promovarea temporară a unui funcționar public care îndeplinește condițiile de studii și de vechime în specialitatea studiilor necesare pentru ocuparea funcției publice și care nu are o sancțiune disciplinară aplicată și neradiată.

În situația în care în structura aparatului de lucru al primăriilor comunale nu există persoane care să aibă studii superioare sau juridice, funcția poate fi exercitată cu caracter temporar și de persoane cu alte studii superioare sau chiar cu studii medii.

Dacă funcția publică de conducere de secretar al unității administrativ-teritoriale este vacantă, primarul sau președintele consiliului județean pot dispune delegarea unui alt funcționar public pe această funcție pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. În cazuri excepționale, dacă instituția publică a organizat concurs de recrutare sau promovare și funcția publică nu a fost ocupată, delegarea pe funcție poate fi prelungită cu încă maximum 6 luni.

În situația în care la concursurile organizate pentru ocuparea funcției publice de conducere de secretar al comunei nu se prezintă persoane cu studii superioare juridice sau administrative și cu o vechime în specialitatea studiilor de minimum 2 ani, pot candida și persoane care nu îndeplinesc aceste condiții, în următoarea ordine:

Persoane care au studii universitare de licență, absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, în specialitate juridică sau administrativă;

Persoane care au studii universitare de licență, absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, în altă specialitate;

Persoane care au studii medii, absolvite cu diplomă de bacalaureat;

În această situație, ocuparea funcției de secretar al comunei se face pe perioadă determinată, cu obligația organizării anuale a concursului pentru ocuparea acestuia.

Capitolul 4. ATRIBUȚIILE SECRETARULUI UNITĂȚII

ADMINISTRATIV-TERITORIALE

4.1. Drepturile și obligațiile secretarului unității administrativ-teritoriale

În funcție de responsabilitățile, importanța atribuțiilor și răspunderilor ce-i revin secretarului unității administrative-teritoriale în scopul realizării prerogativelor legale, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile stabilite de lege, am identificat următoarele drepturi garantate de lege pentru secretarul unității administrativ-teritoriale:

Dreptul la un tratament corect la locul de muncă, la condiții de muncă optime care să-i ocrotească sănătatea și integritatea fizică și psihică;

Stabilitate și continuitate pe funcție;

Dreptul la opinie

Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut și care îl vizează în mod direct

Dreptul la formarea și perfecționarea pregătirii sale profesionale;

Dreptul de a se înscrie în asociații profesionale pentru promovarea și protejarea statutului profesional sau în alte asociații care au ca scop reprezentarea intereselor proprii;

Dreptul la grevă și la asociere sindicală;

Dreptul la un salariu de bază lunar, sporuri, indemnizații, premii și alte drepturi pecuniare stabilite prin lege sau acordate de consiliul local sau județean;

Dreptul la un concediu de odihnă plătit în fiecare an calendaristic, la concedii medicale sau alte concedii, în condițiile legii

Dreptul de a formula obiecții referitoare la legalitatea actelor administrative emise la nivel local și de a nu contrasemna hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului dacă acestea contravin legii;

Dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări solicitate publice sau private;

În același timp, secretarul unității administrativ-teritoriale are și următoarele obligații principale:

Obligația de a îndeplini cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea, îndatoririle de serviciu și de a se abține de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului unității administrativ – teritoriale în care își desfășoară activitatea – art. 43 din Legea nr. 188/1999;

Obligația de a respecta normele de conduită profesională;

Obligația de a nu știrbi prin activitatea desfășurată și conduita personală prestigiul funcției și al autorităților administrației publice locale;

Obligația de a nu favoriza persoane fizice sau juridice, organizații politice, neguvernamentale sau cetățenești;

Obligația de a nu participa la acțiuni politice în timpul sau în afara programului de lucru;

Obligația de a aviza din punct de vedere al legalității, proiectele de hotărâri ale consiliului local, respectiv ale consiliului județean și să contrasemneze hotărârile adoptate dacă acestea nu contravin legii – art. 48 din Legea nr. 215/2001;

Obligația de a păstra secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția informațiilor de interes public – art. 46 din Legea nr. 188/1999;

Obligația de a depune la numirea în funcție și la încetarea raporturilor de serviciu, a declarației de avere, declarației de interese și a declarației de interese personale;

Obligația de a respecta regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților;

Obligația de a urma forme de pregătire și de perfecționare a pregătirii profesionale;

Prin Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici au fost reglementate în mod detaliat normele de conduită profesională a funcționarilor publici obligatorii funcționarilor publici și persoanelor care ocupă temporar o funcție publică în cadrul autorităților și instituțiilor publice.

Obiectivele acestui Cod de conduită urmăresc să asigure creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum și să contribuie la eliminarea birocrației și a faptelor de corupție din administrația publică .

4.2. Atribuțiile secretarului unității administrativ-teritoriale

Principalele atribuții ale secretarului unității administrative-teritoriale sunt precizate de art. 117 ale Legii nr. 215 /2001 privind administrația publică locală, respectiv:

Avizează, pentru legalitate, dispozițiile primarului și ale președintelui consiliului județean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului județean;

Participă la ședințele consiliului local, respective ale consiliului județean;

Asigură gestionarea procedurilor administrative privind relația dintre consiliul local și primar, respectiv consiliul județean și președintele acestuia, precum și între aceștia și prefect;

În practică, controlul de legalitate al prefectului asupra actelor administrative ale autorităților publice este unul efectuat în baza legii, cu scopul asigurării respectării Constituției, a legilor și a celorlalte acte normative. Secretarul unității administrativ-teritoriale are obligația de a aviza pentru legalitate adoptarea actelor administrative, cu respectarea strictă a normelor legale în vigoare în domeniu și a regulamentelor proprii. Verificarea legalității actelor administrative de către consilierii juridici din aparatul de specialitate al Instituției Prefectului este o activitate complexă, care presupune solide cunoștințe de specialitate juridică și nu numai, precum și o bogată experiență profesională în domeniu.

Consider că, la adoptarea și respectiv emiterea actelor administrative, cel mai important lucru este cunoașterea de către secretarul unității administrativ-teritoriale a reglementărilor în vigoare în toate domeniile care vizează administrația publică și domeniul de reglementare, precum și respectarea cu strictețe a dispozițiilor legale imperative.

Organizează arhiva și evidența statistică a hotărârilor consiliului local și a dispozițiilor primarului, respectiv a hotărârilor consiliului județean și a dispozițiilor președintelui consiliului județean;

Asigură transparența și comunicarea către autoritățile, instituțiile publice și persoanele interesate a actelor administrative emise de către autoritățile administrației publice locale în condițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public ;

Aceste atribuții ale secretarului unității administrativ-teritoriale nu îi conferă acestuia, însă, calitate procesuală pasivă într-o acțiune adresată instanței de către o persoană ce se pretinde vătămată atâta timp cât, potrivit legii, doar autoritatea sau instituția publică poate fi obligată la comunicarea informațiilor de interes public solicitate. Secretarul unității administrativ-teritoriale are în vedere realizarea unei întregi activități de comunicare a informațiilor de interes public, dar doar autoritatea sau instituția publică deținătoare a informației solicitate poate avea calitate procesuală pasivă în cazul unei cereri adresate instanței judecătorești, iar secretarul unității administrativ-teritoriale, nefiind emitent sau deținător al informației, poate răspunde doar în fața unității administrativ-teritoriale de modul în care își desfășoară activitatea și își îndeplinește atribuțiile.

Asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului județean și redactează hotărârile consiliului local, respective ale consiliului județean;

Pregătește lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului județean și comisiilor de specialitate ale acestuia;

În practică, în conformitate cu prevederile legii nr. 215/2001 secretarul unității administrative-teritoriale mai exercită și următoarele atribuții:

Întocmește sau coordonează întocmirea procesului-verbal al ședințelor ordinare sau extraordinare ale consiliului local , respectiv județean;

Întocmește pontajul prezenței consilierilor locali sau județeni la ședință;

Semnează împreună cu președintele de ședință procesul verbal al ședințelor de consiliu local sau județean;

Întocmește un dosar special pentru fiecare ședință de consiliu local sau județean care va fi numerotat, semnat și sigilat împreună cu președintele de ședință;

Colaborează la redactarea proiectelor de hotărâri alături de inițiatori;

În afara atribuțiilor stabilite în sarcina secretarului unității administrativ-teritoriale prin Legea nr. 215/2001, lege organică în domeniul administrației publice locale, mai există și alte acte normative care atribuie secretarului unității administrative-teritoriale competențe în mai multe domenii. Astfel conform prevederilor Legilor fondului funciar nr. 18/1991 , 1/2000 și 247/2005 secretarul unității administrativ-teritoriale exercită următoarele atribuții:

Participă la ședințele comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor;

Asigură lucrările de secretariat ale comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor;

Primește și transmite comisiei județene contestațiile formulate de persoanele interesate împreună cu punctul de vedere al comisiei locale;

Arhivează documentele comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor;

De asemeni, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 secretarul unității administrative-teritoriale are stabilite în sarcina sa următoarele atribuții:

Primirea tuturor notificărilor depuse de către persoanele care au solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv;

Verificarea documentelor depuse în susținerea notificărilor și întocmirea, numerotarea și sigilarea dosarelor de retrocedare;

Avizarea pentru legalitate a dispozițiilor primarului emise în vederea soluționării notificărilor;

Transmiterea către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a dosarelor întocmite în vederea acordării de despăgubiri reparatorii;

Și în domeniul încheierii contractelor de arendă secretarul unității administrativ-teritoriale are atribuții clare, specificate la art. 1836 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil respectiv ,,Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute. Sub sancțiunea unei amenzi civile stabilite de instanța de judecată pentru fiecare zi de întârziere, arendașul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special ținut de secretarul consiliului local. Când bunurile arendate se află în raza teritorială a mai multor consilii locale, câte un exemplar al contractului se depune la fiecare consiliu local în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile arendate”.

În practica existentă în prezent la nivelul unităților administrativ-teritoriale, secretarii acestora exercită cu privire la încheierea contractelor de arendă următoarele atribuții principale:

Înregistrează într-un registru special contractele de arendare;

Arhivează copiile contractelor de arendare;

Secretarul unității administrativ-teritoriale în calitate de funcționar public de conducere are responsabilitatea de a gestiona funcționarii publici din subordine, încadrându-se în sfera de autoritate conferită prin lege și prin Regulamentele de Organizare și Funcționare ale autorităților publice.

În general în unitățile administrativ-teritoriale mai mari (județe, municipii, orașe) există un departament de management al resurselor umane care are responsabilitatea de a susține funcționarii publici de conducere în activitatea de management specific funcției și în realizarea atribuțiilor profesionale specifice. În unitățile administrativ-teritoriale mici (comunele) activitatea de managementul resurselor umane este coordonată și efectuată, în principal, de către secretarul unității administrativ-teritoriale, care exercită mai multe competențe cu privire la gestionarea resurselor umane cum ar fi:

Stabilirea cerințelor funcțiilor publice;

Realizarea interviurilor de selecție a funcționarilor;

Evaluarea performanțelor individuale ale funcționarilor publici și a personalului contractual;

Stabilirea necesarului de formare a funcționarilor publici;

Solicitarea aprobării și notificării Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în toate cazurile în care legea prevede necesitatea obținerii unui aviz din partea acestei instituții;

Transmiterea informațiilor referitoare la funcționarii publici și funcțiile publice către Agenția Națională a Funcționarilor Publici;

Hotărârea de Guvern nr. 611/2008 precizează clar rolul și responsabilitatea funcționarilor publici de conducere (implicit a secretarului unității administrativ-teritoriale) în susținerea dezvoltării carierei funcționarilor publici), la alineatul 2 al art. 129 subliniindu-se că funcționarii publici de conducere au responsabilitatea de a susține cariera funcționarilor publici prin promovare rapidă, folosind următoarele metode:

Participarea activă la dezvoltarea competențelor, cunoștințelor și abilităților funcționarilor publici subordonați, inclusiv desemnarea lor ca participanți la programele de formare profesională;

Stabilirea necesarului de formare a funcționarilor publici pentru a putea realiza atribuțiile unei funcții publice de nivel superior cu profesionalism și eficiență;

O altă activitate în care secretarul unității administrativ-teritoriale are atribuții certe ține de evidența cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești și în care unitatea administrativ-teritorială este parte. În acest sens, are următoarele sarcini:

Ordonează dosarele constituite pentru fiecare cauză în parte și asigură ținerea evidenței stricte a acestora;

Efectuează mențiuni în ,,Registrul general al cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești”;

Depune întâmpinări sau transmite unele puncte de vedere ale instituției către instanțele de judecată;

Asigură comunicarea către Comisia Județeană privind stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a tuturor relațiilor solicitate pentru formularea și depunerea de întâmpinări sau alte acte procedurale necesare în activitatea de soluționare a litigiilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești;

Potrivit dispozițiilor art. 65 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, primarul poate delega secretarului unității administrativ-teritoriale atribuțiile de ofițer de stare civilă și autoritate tutelară. În practică, în toate unitățile administrativ-teritoriale secretarii acestora coordonează activitatea serviciilor de stare civilă, asistență socială și autoritate tutelară, în organigrama primăriilor aceste servicii apărând în subordinea directă a secretarului unității administrativ-teritoriale.

În calitate de coordonator al activității compartimentului de stare civilă, secretarul unității administrativ-teritoriale înfăptuiește una din cele mai însemnate activități ale statului și anume, realizarea și urmărirea stării civile a persoanei de la naștere și până la deces. Activitatea de stare civilă, constă în înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă, care se face în interesul statului și al apărării drepturilor personale ale cetățenilor și se înregistrează în registrele de stare civilă ținute de serviciile de stare civilă ale unității administrativ-teritoriale, sub coordonarea directă a secretarului, în calitate de ofițer de stare civilă delegat.

Principalele atribuții exercitate la nivelul unității administrativ-teritoriale de către compartimentele de stare civilă, sub directa coordonare a secretarului comunei sunt:

Întocmirea la cerere sau din oficiu a actelor de naștere, de căsătorie și de deces;

Înscrierea mențiunilor cu privire la căsătoria, divorțul sau decesul persoanelor pe marginea actelor de stare civilă aflate în păstrare;

Eliberarea extraselor de pe actele de stare civilă la cererea autorităților precum și a dovezilor privind înregistrarea unui act de stare civilă, la cererea persoanelor fizice;

Atribuirea codului numeric personal, pe baza listelor de coduri precalculate, care sunt arhivate și păstrate în condiții de maximă securitate;

Primirea cererilor și efectuarea verificărilor cu privire la schimbarea numelui pe cale administrativă și transcrierea certificatelor de stare civilă emise în străinătate;

Efecturea la solicitarea instanțelor de judecată a verificărilor cu privire la anularea, completarea, rectificarea ori modificarea actelor de stare civilă, declararea dispariției sau a morții pe cale judecătorească și înregistrarea tardivă a nașterii;

Transcrierea actelor de stare civilă ale cettățenilor români întocmiite în străinătate;

Rectificarea actelor de stare civilă.

Normele legale de ocrotire a persoanelor fizice, minore sau majore, care nu sunt pe deplin capabile de a-și apăra interesele și a-și administra personal patrimoniul, sunt puse în aplicare de serviciile de autoritate tutelară, de a căror bună funcționare răspunde secretarul unității administrativ-teritoriale.

Principalele atribuții ale compartimentului ,,Autoritate Tutelară” coordonate de secretarul unității administrativ-teritoriale sunt următoarele:

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către instanța de tutelă a unor referate și anchete psiho-sociale privind instituirea curatelei pe seama bolnavilor psihici, în vederea reprezentării acestora în procesul de punere sub interdicție;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către instanța de tutelă a unor referate și anchete psiho-sociale privind instituirea curatelei pe seama bolnavilor psihici nepuși sub interdicție, în vederea reprezentării acestora în fața instanțelor judecătorești, în diferite procese, altele decât cele de punere sub interdicție, în fața notarilor publici;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către instanța de tutelă a unor referate și anchete psiho-sociale privind modul în care părinții își îndeplinesc îndatoririle cu privire la persoana copilului minor;

Transmiterea de solicitări către instanțele judecătorești pentru punerea sub interdicție a unor persoane care nu au aparținători și sunt bolnave psihic;

Verificarea pe teren și întocmirea de anchete sociale privind internarea nevoluntară a bolnavilor psihici periculoși;

Asistarea persoanelor vârstnice în fața notarilor publici, cu ocazia încheierii unui act juridic de înstrăinare a bunurilor ce le aparțin, în scopul întreținerii și îngrijirii lor;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către organele de poliție a anchetelor sociale privind situația bolnavilor psihici pentru care urmează să se instituie tutela;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către instanța de tutelă a unor referate și anchete psiho-sociale privind modul în care tutorele a îngrijit de persoana interzisului și a administrat bunurile și veniturile acestuia;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către instanța de tutelă a unor referate și anchete psiho-sociale privind instituirea curatelei pe seama minorilor în vederea reprezentării sau asistării acestora la diferite instituții de stat, la acceptarea unei succesiuni, la ridicarea pensiei de urmaș, la cumpărarea sau vânzarea unor bunuri imobile, la acceptarea unor donații;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către instanța de judecată a unor rapoarte de anchetă psiho-socială privind încredințarea minorilor în caz de divorț, stabilirea domiciliului acestora sau reîncredințarea și stabilirea modului de exercitare a autorității părintești;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către notarii publici a unor rapoarte de anchetă psiho-socială în problema stabilirii domiciliului minorilor și a exercitării autorității părintești, în cazul divorțului prin acord în fața notarului public;

Verificarea pe teren, întocmirea și comunicarea către instanța de tutelă a unor rapoarte și anchete psiho-sociale privind stabilirea reprezentantului legal al adultului cu handicap grav, nedeplasabil, în vederea ridicării și administrării în favoarea bolnavului a indemnizației lunare cuvenite;

Verificarea pe teren și efectuarea de anchete sociale cu privire la executarea sau neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor de întreținere și îngrijire a persoanei vârstnice, obligații asumate prin încheierea unui contract de întreținere;

Verificarea pe teren și întocmirea grilelor de evaluare medico-sociale a persoanelor ce se internează în unitățile de asistență-socială;

Verificarea pe teren și întocmirea de anchete sociale privind situația familială a persoanelor condamnate care solicită amânarea executării pedepsei sau întreruperea executării pedepsei;

Mai există și alte atribuții ale secretarului unității administrativ-teritoriale, conferite prin diverse alte acte normative și care reprezintă sarcini de serviciu pentru acesta, cum ar fi:

Avizarea pentru legalitate a certificatelor de urbanism și a autorizațiilor de construire în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor ;

Actualizează periodic ,,Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Local” în conformitate cu modificările legislative apărute;

Urmărește aplicarea prevederilor Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției , cu privire la incompatibilitățile aleșilor locali și ale funcționarilor publici;

Înregistrarea și arhivarea declarațiilor de avere, declarațiilor de interese și a declarațiilor de interese personale depuse de către aleșii locali și funcționarii publici ;

Avizarea pentru legalitate a certificatelor și adeverințelor emise de către primărie sau consiliu județean (O.G. nr. 33/2002 privind reglementarea eliberării certificatelor și adeverințelor de către autoritățile publice centrale și locale );

După cum se poate observa din enumerarea atribuțiilor menționate mai sus, secretarul unității administrativ-teritoriale deține un rol primordial în activitatea desfășurată la nivelul primăriilor sau consiliilor județene și are, în principal, responsabilitatea de a veghea asupra respectării cadrului legal în care-și desfășoară activitatea instituțiile respective și de a frâna eventualele abuzuri pe care sunt tentați să le comită persoanele ce exercită funcții de demnitate publică.

Cu toate că foarte multe acte normative atribuie în sarcina secretarului unității administrativ-teritoriale răspunderi directe, activitatea și așa supraaglomerată a acestuia mai poate fi încărcată și cu alte însărcinări date de consiliul local, de primar, de consiliul județean sau președintele consiliului județean, după caz .

4.3. Procedurile de evaluare a activității secretarului unității administrativ-teritoriale

În conformitate cu prevederile art. 13 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, secretarul unității administrativ-teritoriale este funcționar public de conducere și în aceste condiții evaluarea performanțelor profesionale ale acestuia se face respectând prevederile art. 69 din același act normativ.

Astfel, rezultă că:

Evaluarea performanțelor profesionale individuale ale secretarului unității administrativ-teritoriale se face anual;

În urma evaluării performanțelor profesionale individuale, secretarului unității administrativ-teritoriale i se acordă unul din următoarele calificative: ,,foarte bine”, ,,bine”, ,,satisfăcător” sau ,,nesatisfăcător”;

În cazul secretarului unității administrativ-teritoriale calificativele obținute la evaluarea profesională sunt avute în vedere la eliberarea din funcția publică;

În cadrul procesului de evaluare a performanțelor profesionale ale secretarului unității administrativ-teritoriale se stabilesc cerințele de formare profesională ale acestuia;

Metodologia de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici este detaliată în Hotărârea Guvernului nr. 611/04.06.2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici .

Conform prevederilor art. 106 din această Hotărâre de Guvern, evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici stabilește cadrul general pentru:

Corelarea obiectivă dintre activitatea funcționarului public și cerințele funcției publice

Aprecierea obiectivă a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, prin compararea gradului de îndeplinire a obiectivelor individuale stabilite cu rezultatele obținute în mod efectiv;

Asigurarea unui sistem motivațional, prin recompensarea funcționarilor publici care au obținut rezultate deosebite, astfel încât să fie determinată creșterea performanțelor profesionale individuale;

Identificarea necesităților de instruire a funcționarilor publici, pentru îmbunătățirea rezultatelor activității desfășurate în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite;

De asemeni, la art. 109 din Hotărârea Guvernului nr. 611/04.06.2008 se specifică faptul că evaluarea funcționarilor publici are următoarele componente:

Evaluarea gradului și modului de atingere a obiectivelor individuale;

Evaluarea gradului de îndeplinire a criteriilor de performanță;

Criteriile de performanță ale funcționarilor publici sunt prevăzute în anexa nr. 5 la H.G. nr. 611/2008 iar modelul raportului de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici de conducere este prevăzut în anexa nr. 6 la H.G. nr. 611/2008.

Notarea obiectivelor individuale și a criteriilor de performanță se face după parcurgerea următoarelor etape (art. 113 din H.G. nr. 611/2008):

Fiecare obiectiv se apreciază cu note de la 1 la 5, nota exprimând gradul de îndeplinire a obiectivului respectiv, în raport cu indicatorii de performanță;

Fiecare criteriu de performanță se notează cu note de la 1 la 5, nota exprimând aprecierea îndeplinirii criteriului de performanță în realizarea obiectivelor individuale stabilite;

Pentru a obține nota acordată pentru îndeplinirea obiectivelor se face media aritmetică a notelor acordate pentru îndeplinirea fiecărui obiectiv, inclusiv a obiectivelor individuale revizuite, dacă s-a impus revizuirea acestora pe parcursul perioadei evaluate. Pentru a obține nota acordată pentru îndeplinirea criteriilor de performanță se face media aritmetică a notelor acordate pentru îndeplinirea fiecărui criteriu.

Punctajul final al evaluării anuale este media aritmetică a notelor obținute pentru obiectivele individuale și criteriile de performanță. Semnificația notelor prevăzute este următoarea: nota 1 – nivel minim și nota 5 – nivel maxim.

Etapele realizării procedurilor de evaluare finală sunt nominalizate la art. 114 din H.G. nr. 611/2008, respectiv:

Completarea raportului de evaluare de către evaluator;

Interviul;

În vederea completării raportului de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, evaluatorul are următoarele atribuții (art. 115 din H.G. nr. 611/2008):

Stabilește calificativul final de evaluare a performanțelor profesionale individuale;

Consemnează rezultatele deosebite ale funcționarului public, dificultățile obiective întâmpinate de acesta în perioada evaluată și orice alte observații pe care le consideră relevante;

Stabilește necesitățile de formare profesională pentru anul următor perioadei evaluate;

Stabilește obiectivele individuale pentru anul următor perioadei evaluate;

Interviul, ca etapă a procesului de evaluare, reprezintă potrivit art. 116 din H.G. nr. 611/2008 un schimb de informații care are loc între evaluator și funcționarul public, în cadrul căruia:

Se aduc la cunoștință funcționarului public evaluat consemnările făcute de evaluator în raportul de evaluare;

Se semnează și se datează raportul de evaluare de către evaluator și funcționarul public evaluat;

În cazul în care între funcționarul public evaluat și evaluator există diferențe de opinie asupra consemnărilor făcute, comentariile funcționarului public se consemnează în raportul de evaluare. Evaluatorul poate modifica raportul de evaluare dacă se ajunge la un punct de vedere comun.

Calificativul final al evaluării se stabilește pe baza notei finale, după cum urmează:

Între 1,00 – 2,00 – nesatisfăcător;

Între 2,01 – 3,50 – satisfăcător;

Între 3,51 – 4,50 – bine;

Între 4,51 – 5,00 – foarte bine;

Potrivit dispozițiilor art. 120, alin. (5) funcționarii publici evaluați direct de către conducătorul autorității sau instituției publice (conform dispozițiilor art. 107, alin. (2), lit. d) evaluarea performanțelor profesionale ale secretarului unității administrativ-teritoriale se realizează de către primar, pe baza propunerii Consiliului Local), nemulțumiți de rezultatul evaluării, se pot adresa direct instanței de contencios administrativ.

În speță, pentru evaluarea performanțelor profesionale ale secretarului unității administrativ-teritoriale este necesară îndeplinirea următorilor pași:

Consiliul local, autoritatea deliberativă a unității administrativ-teritoriale propune evaluarea performanțelor profesionale ale secretarului unității administrativ-teritoriale pentru fiecare an calendaristic, conform unui raport de evaluare ce conține obiectivele din perioada ce urmează a fi evaluată și criteriile de performanță ce urmează a fi utilizate în evaluare;

Primarul unității administrativ-teritoriale întocmește Raportul de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale secretarului unității administrativ-teritoriale și acordă calificativul evaluării;

În practica autorităților administrației publice locale, modul în care se face evaluarea performanțelor profesionale individuale ale secretarului unității administrativ-teritoriale a creat divergențe de opinii.

Există păreri care susțin că ar exista un conflict de interese între secretarul unității administrativ-teritoriale și primar , precum și între același secretar și consiliul local care este un organ colectiv politic, iar faptul că secretarul unității administrativ-teritoriale are drept competență avizarea pentru legalitate a dispozițiilor primarului și a hotărârilor consiliului local poate fi reținut ca argument în considerarea existenței unui conflict de interese.

Însă, în opinia legiuitorului, faptul că secretarul unității administrativ-teritoriale este funcționar public de conducere care veghează la respectarea legalității activității desfășurate de către primar sau de consiliul local nu reprezintă un statut special și o atribuție specială, iar dacă evaluarea nu a fost corectă sau legală, acest aspect poate fi contestat în instanță, astfel încât există măsuri de remediere dacă în concret ar exista animozități între primar sau consiliul local și secretarul unității administrativ-teritoriale.

Capitolul 5. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A SECRETARULUI UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Pornind de la principiul constituțional al egalității în fața legii, toți cetățenii țării, inclusiv funcționarii publici și implicit secretarul unității administrativ teritoriale, au obligația să respecte legile țării și celelalte acte normativ, în caz contrar fiindu-le atrasă răspunderea juridică în scopul restabilirii ordinii de drept lezate.

În cazul secretarului unității administrativ-teritoriale, avându-se în vedere calitatea și statutul său de funcționar public, deosebit de al celorlalte subiecte de drept răspunderea sa juridică va putea fi angajată în raport cu două categorii de fapte după cum acestea au fost săvârșite sau nu în legătură cu calitatea sa de funcționar public.

În situația în care faptele săvârșite nu au nici o legătura cu calitatea sa sau cu atribuțiile de serviciu răspunderea sa va fi angajata în condițiile dreptului comun, însă în situația în care faptele săvârșite au legătură cu calitatea sa de funcționar public sau au fost săvârșite în exercitarea atribuțiilor de serviciu ori în legătură cu acestea sau au adus atingere prestigiului autorității sau instituției în care funcționează va fi atrasă răspunderea sa în formele sale specifice pe care le vom aborda în continuare.

Conform art. 75 din Legea nr. 188/1999 încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz, în raport cu faptele săvârșite.

5.1. Răspunderea disciplinară a secretarului unității administrativ-teritoriale

Această formă de răspundere intervine pentru încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici, indiferent de funcția pe care o ocupă, a îndatoririlor de serviciu, încălcare ce constituie abatere disciplinară. La art. 77, alin. 1 din Legea nr. 188/1999 se precizează că încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora.

În conformitate cu dispozițiile art. 77, alin. 2 din Legea nr. 188/1999 sunt abateri disciplinare următoarele fapte:

Întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

Neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

Absențe nemotivate de la serviciu;

Nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

Intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

Nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;

Manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

Desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;

Refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

Încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

Alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici;

Condițiile răspunderii disciplinare:

Să existe o abatere disciplinară – o faptă ilicită omisivă sau comisivă prevăzută de lege,

Urmare acestei faptei ilicite să rezulte o situație păguboasă pentru autoritatea sau instituția publică în care își desfășoară activitatea,

Între fapta ilicită și urmarea produsă să existe o legătură de cauzalitate,

Autorul faptei să fie funcționar public și acesta să fi acționat în această calitate,

Funcționarul public să fi acționat cu vinovăție (intenție sau culpă) și să nu fi fost într-o situație în care era exonerat de răspundere.

Sancțiunile cu caracter general prevăzute la art. 77, alin. 3 din Legea nr. 188/1999 pentru săvârșirea abaterilor disciplinare amintite, sunt:

Mustrare scrisă;

Diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până la 3 luni;

Suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

Retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an;

Destituirea din funcția publică;

Sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult un an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Sancționarea disciplinară cu mustrare scrisă a unui funcționar public se poate face direct de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică, iar celelalte sancțiuni disciplinare se aplică de persoana care are competența legală de numire în funcția publică, la propunerea comisiei de disciplină.

Sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces verbal.

Principiile răspunderii disciplinare

Principiul legalității,

Principiul prezumției de nevinovăție,

Principiul unicității răspunderii disciplinare,

Principiul proporționalității răspunderii

Principiul celerității și operativității,

Principiul garantării dreptului la apărare

Principiul contradictorialității procedurii de cercetare prealabilă

În cadrul autorităților sau instituțiilor publice sunt constituite comisii de disciplină. Prin Hotărârea Guvernului nr. 1.344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină a fost reglementat modul de constituire, organizare, funcționare, componența, atribuțiile, modul de sesizare și procedura de lucru ale comisiilor de disciplină.

Potrivit dispozițiilor art. 4, alin. 1 din H.G. nr. 1.344/2007 comisia de disciplină se constituie din 3 membri titulari, funcționari publici definitivi numiți în funcția publică pe perioadă nedeterminată. Doi membri sunt desemnați de conducătorul autorității sau instituției publice, iar al treilea membru este desemnat, după caz, de organizația sau organizațiile sindicale reprezentative ori de majoritatea funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice pentru care este organizată comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii publici nu sunt organizați în sindicat. Alegerea reprezentanților funcționarilor publici se face prin vot secret.

Pentru evidențierea situației disciplinare a funcționarului public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează (art. 81 din Legea nr. 188/1999).

Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancțiunile disciplinare aplicate funcționarului public și care nu au fost radiate în condițiile legii. Cazierul administrativ este necesar în următoarele cazuri:

Desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcționarilor publici;

Desemnarea unui funcționar public în calitate de președinte și membru în comisia de disciplină;

Desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia paritară;

Ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici sau categoriei funcționarilor publici de conducere;

În orice alte situații prevăzute de lege;

Sancțiunile disciplinare se radiază de drept, în conformitate cu prevederile art. 82 din Legea nr. 188/1999, după cum urmează:

În termen de 6 luni de la aplicare, în cazul aplicării unei mustrări scrise;

În termen de un an de la aplicare, în cazul diminuării drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de până la 3 luni, suspendării dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani și a retrogradării în funcția publică pe o perioadă de până la un an;

În termen de 7 ani de la aplicare, în cazul destituirii din funcția publică;

Radierea sancțiunilor disciplinare se constată prin act administrativ al conducătorului sau instituției publice.

Pentru secretarii unităților administrativ-teritoriale, Hotărârea Guvernului nr. 1.344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină instituie norme speciale privind constituirea și componența comisiilor de disciplină.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6, la nivel județean, respectiv la nivelul municipiului București, sunt constituie comisii de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităților administrativ-teritoriale sesizate ca abateri disciplinare.

Aceste comisii de disciplină se constituie prin ordin al prefectului și au următoarea componență:

Subprefectul care are atribuții în domeniul verificării legalității;

Secretarul județului, respectiv secretarul municipiului București;

Un membru desemnat de majoritatea secretarilor unităților administrativ-teritoriale din județul respectiv;

Membrii supleanți pentru această comisie sunt:

Secretarul unității administrativ-teritoriale reședință de județ, respectiv secretarul unui sector al municipiului București;

Un reprezentant al instituției prefectului din județul respectiv;

Un membru desemnat de majoritatea secretarilor unităților administrativ-teritoriale din județul respectiv;

Pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele secretarilor județelor și ale secretarului municipiului București se constituie la nivel național o comisie de disciplină, prin ordin al președintelui Agenției Naționale a Funcționarilor Publici în următoarea componență (art. 7 din H.G. nr. 1.344/2007):

Un funcționar public din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative;

Un funcționar public din cadrul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;

Un secretar al județului, desemnat de majoritatea secretarilor județelor și de secretarul municipiului București;

5.2. Răspunderea contravențională a secretarului unității administrativ-teritoriale

Răspunderea contravențională este o formă specifică dreptului administrativ și cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează răspunderea celor ce nesocotesc dispoziții de drept administrativ, în raporturile dintre autoritățile publice administrative, precum și dintre acestea și particulari (persoane fizice sau juridice). Condiția esențială pentru angajarea răspunderii contravenționale este săvârșirea unei contravenții.

Contravenția este definită în art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor , ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și care este prevăzută și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau prin hotărâre a consiliului local sau consiliului județean.

Răspunderea contravențională angajează aplicarea unor sancțiuni, precum avertismentul, amenda contravențională sau închisoarea contravențională.

Potrivit dispozițiilor art. 83 din Legea nr. 188/1999, răspunderea contravențională a funcționarilor publici (implicit și a secretarului unității administrativ-teritoriale) se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat.

5.3. Răspunderea civilă a secretarului unității administrativ-teritoriale

Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, răspunderea civilă a funcționarilor publici se angajează:

Pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;

Pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

Pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile;

În primele două cazuri, repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în cel de al treilea caz, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză (în speță secretarul unității administrativ teritoriale) se poate adresa instanței de contencios administrativ.

Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

5.4. Răspunderea penală a secretarului unității administrativ-teritoriale

Conform dispozițiilor art. 86, alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, răspunderea funcționarului public pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă, se angajează potrivit legii penale.

Acest tip de răspundere a funcționarilor publici este cea mai gravă formă a răspunderii și intervine pentru săvârșirea unor fapte ce prezintă un pericol deosebit și care sunt denumite infracțiuni.

În cazul în care secretarul unității administrativ-teritoriale este trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, cum ar fi:

Infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității;

Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul;

Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției;

Infracțiuni de fals sau fapte de corupție;

Infracțiuni săvârșite cu intenție, incompatibile cu statutul de secretar al unității administrativ-teritoriale;

persoana care are care competența necesară de numire în funcția publică (primarul sau președintele consiliului județean, după caz) va dispune suspendarea acestuia din funcția publică pe care o deține.

Dacă instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar secretarul unității administrativ-teritoriale își va relua activitatea și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

În cazul în care secretarul unității administrativ-teritoriale a fost condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru o infracțiune în legătură cu activitatea sa, conducătorul instituției publice este obligat să-l destituie din funcție, în conformitate cu prevederile art. 98, alin. 1, lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici ceea ce-i va atrage și eliminarea din Corpul funcționarilor publici și pierderea tuturor drepturilor dobândite în carieră.

Capitolul 6. STUDIU DE CAZ

Între Comuna Bîrgăuani, județul Neamț în calitate de concedent, reprezentată legal prin primar Șchiopu Petrică și S.C. Conos Agro S.R.L. în calitate de concesionar, cu sediul social în localitatea Suceava, județul Suceava reprezentată legal prin d-nii Moroșanu Iulian și Gheorghiu Radu, s-a încheiat Contractul de concesiune înregistrat la Primăria comunei Bîrgăuani sub nr. 3296 din 24.09.2008 pentru un imobil teren proprietate privată a comunei Bîrgăuani în suprafață de 42 ha compus din 3 trupuri de teren de 41,71 ha teren livadă extravilan sat Breaza, 0,25 ha teren arabil extravilan sat Breaza și 0,04 ha teren curți construcții intravilan sat Bîrgăuani, pentru o perioadă de 49 de ani.

În luna noiembrie 2013 d-l Șchiopu Petrică – primarul comunei Bîrgăuani ia inițiativa rezilierii acestui contrcat de concesiune printr-o hotărâre de de consiliu local motivat de faptul că concesionarul nu exploatează corespunzător livada lăsând-o în paragină iar această atitudine a sa nu denotă buna credința și diligența unui bun proprietar sau a unui profesionist conform contrcatului încheiat. În acest sens s-a instituit o comisie care în urma unei vizite pe teren a încheiat procesul verbal de constatate nr. 4803/25.11.2013 în care s-a menționat starea deplorabilă în care se afla livada. În baza acestui proces verbal și având în vedere prevederile art. 36 alin (2) litera c) din Legea nr. 215/2001 privind administrațai publică locală, republicată și actualizată, în ședința Consiliului local Bîrgăuani din data de 29.11.2013 s-a adoptat Hotărârea nr. 36 prin care s-a reziliat contractul respectiv de concesiune.

S.C. Conos Agro S.R.L. depune contestația nr. 612/10.12.2013 prin care consideră HCL Bîrgăuani nr. 36/29.11.2013 ca find nulă din următoarele motive:

hotărârea nu prevede motivele de rezilere,

hotărârea încalcă prevederile art. IX din contrcatul de concesiune referitoare la modificarea, rezilierea și încetarea contrcatului,

hotărârea nu prevede teremenul de la care își produce efectele

și solicită să nu se pună înaplicare această hotărâre până la clarificarea legalități acesteia.

Prin adresa nr. 5134/15.01.2014 Primăria comunei Bîrgăuani răspunde punctual la contestație respingând-o, invocând printre altele și prevederile art. 57 alin (1) lit. c) din OUG nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică care prevede cazul în care încetează contrcatul de concesiune corespunzător cazului de față.

Urmare acestei situații S.C. Conos Agro S.R.L. introduce acțiunea civilă la Tribunalul Neamț Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 806/103/2014, prin care solicită anularea HCL Bîrgăuani nr. 36/29.11.2013 prin care se dispune rezilierea contrcatului de concesiune nr. 3296 din 24.09.2008 ca find nelegală și netemeinică, precum și suspendarea aplicări acestei hotărâri până la soluționarea cauzei din următoarele motive:

Consiliul local Bîrgăuani nu are competența de a dispune rezilierea Contractului de concesiune;

Hotărârea de reziliere încalcă prevederile art. IX din contrcatul de concesiune referitoare la modificarea, rezilierea și încetarea contrcatului,

Hotărârea de reziliere nu prevede motivele de rezilere,

Hotărârea de reziliere nu prevede teremenul de la care își produce efectele rezilierea, nefiind un act normativ.

Consiliul local Bîrgăuani și Comuna Bîrgăuani prin primar introduce prin avocat Dorel Burcă întâmpinare prin care solicită respingerea cereri ca fiind nefondată din următoarele motive:

Consiliul local are inițiativă și hotătăște, în condițile legii, în toate problemele de interes local,

Contrcatul de concesiune care are ca obiect punerea în valoare a unor bunuri propriateta privată a statului sau unităților administrativ-teritoriale, nu va fi supus copetenței instanțelor de contencios administrativ,

Hotărârea de reziliere a contractului a avut la bază nerespectarea obligațiilor asumate de concesionar,

Solicitarea de suspendare a actului administrativ este nefondată

S.C. Conos Agro S.R.L. depune răspuns la întâmpinare în care arată că:

Pârîta a invocat greșit prevederile art. 36 alin (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice local, consiliul local având doasr cometența da a aproba doar darea ăn concesiune a suprafețelor de teren,

Rezilierea contractului de concesiune trebuia cerută în fața instanțelor de drept comun find vorba de rezilierea unui act juridic civil și nu administrativ.

Tribunalul Neamț – Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal constatând că prin HCL Bîrgăuani s-a reziliat un contact de concesiune ce vizează un bun din domeniul privat al comunei care trebuie supus regulilor de drept comun și nu de drept administrativ reține că actul adminstrativ contestat a fost încheiat cu încălcarea principiului legalități și principiului relativității actelor juridice fiind lovit de nulitate absolută și pronunță Sentința Civilă nr. 181/CA/24.04.2014 prin care adminte cererea reclamantei S.C. Conos Agro S.R.L. și anulează HCL Bîrgăuani nr. 36/29.11.2013.

Apreciez că soluția instanței este corectă întrucât printr-un act administrativ nu se poate rezilia un act juridic civil supus regulilor de drept comun și nu de drept administrativ, motiv pentru care nici nu s-a mai depus recurs în această cauză.

CONCLUZII

Instituția juridică a secretarului, la nivelul tuturor unităților administrativ-teritoriale, are deja un caracter istoric, fiind întâlnită pentru prima dată în istoria dreptului administrativ românesc în Legea pentru consiliile comunale din anul 1864 și Legea pentru consiliile județene din același an. Potrivit acestui act normativ, secretarul era șeful cancelariei administrației comunale, care reunea toți funcționarii din cadrul serviciilor comunale sau județene, după caz.

De fapt, funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale a fost percepută de-a lungul timpului ca o funcție de conducere, dar niciodată nu a fost calificată de lege ca o funcție de conducere. Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală, marcată de necesitatea reformării structurilor administrative nu a reușit să clarifice locul și rolul secretarului în sistemul funcțional al administrației publice locale.

Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală (care a abrogat Legea nr. 69/1991) a condus la o clarificare a statutului instituției secretarului în sensul că pentru prima dată s-a stabilit prin norme juridice că secretarul ocupă o funcție publică de conducere și de asemenea au fost stabilite condiții de admisibilitate în această funcție și au fost limitate unele drepturi ale celui care ocupă această funcție.

Chiar dacă în prezent sunt clarificate unele aspecte cu privire la statutul juridic al funcției secretarului, nu putem să nu remarcăm inconsecvența legiuitorului în a stabili fără echivoc, rolul și locul secretarului în administrația publică locală, până la această dată neexistând suficientă voință politică pentru adoptarea unei Legi privind Statutul secretarului unității administrativ-teritoriale.

Denumirea funcției are mai mult o conotație lingvistică și nu o conotație logico-juridică și din păcate nici modificările aduse prin Legea nr. 286/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală nu au clarificat pe deplin rolul și locul secretarului în administrația publică locală ca efect al atribuțiilor sale de conducere. Dacă în vechea formă a legii secretarul unității administrativ teritoriale era numit de către prefect, după promovarea concursului organizat în condițiile legii, potrivit reglementărilor actuale, secretarul unității administrativ teritoriale este numit de către primarul localității, după promovarea concursului organizat de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici și cu avizul acesteia.

Cu toate acestea apreciez că modificările legislative aduse prin Legea nr. 286/2006 cu privire la statutul funcției de secretar al unității administrativ teritoriale nu sunt de natură să o politizeze, ci dimpotrivă, prin soluția aleasă referitoare la actul de numire – dispoziție a primarului sau a președintelui consiliului județean – se acceptă descentralizarea actelor de decizie la nivelul autorităților locale. Au existat, există și vor fi neînțelegeri între aleșii locali și secretari pe cauze care trebuie tratate în mod individual de la caz la caz. Nu există prevederi legislative care să fie în măsură să reglementeze neînțelegerile pentru că acestea au la bază motive personale și diferă în funcție de calitatea umană și a unora și a altora.

Ca o părere personală, legiuitorul a comis o mare greșeală în momentul adoptării Legii nr. 286/2006, modificând un statut al secretarului reglementat de pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza și care nu suferise astfel de modificări nici în perioada comunistă. Prin Legea nr. 286/2006 a fost schimbat statutul de secretar al unității administrativ-teritoriale într-un mod în care acesta poate fi numit sau destituit de către primar sau președintele consiliului județean, acest lucru dând cu mulți ani înapoi statutul de funcționar public al secretarului și de reprezentant al statului în avizarea legalității actelor emise de către autoritățile administrației publice locale.

Secretarul unității administrativ teritoriale este în primul rând garantul respectării legalității dispozițiilor emise de primar, președintele consiliului județean și a hotărârilor adoptate de consiliile locale și județene, a conformității acestor acte administrative cu prevederile legale în materia supusă reglementării, dar și cu alte acte juridice de forță juridică superioară subsecvente legii, iar prin stabilitatea pe funcție garantată de lege asigură continuitatea în administrația publică locală, și ca o părere personală, secretarul unității administrativ teritoriale ar putea să exercite funcția de consultant al primarului sau al președintelui consiliului județean ceea ce ar oferi calitate și autoritate actului de administrație publică.

De secretarul unității administrativ teritoriale depind într-o anumită măsură, credibilitatea administrației publice locale și imaginea acesteia. În ciuda responsabilității funcției, a volumului mare de muncă și a condițiilor (în special, personal de specialitate insuficient, în subordine), secretarii reușesc să asigure funcționalitatea sistemului administrativ, în ciuda unei renumerații jenante. O salarizare indecentă și un volum supraaglomerat de muncă nu vor putea conduce niciodată la recrutarea unui personal bine pregătit profesional și performant.

Responsabilitatea, vocația și dedicația pentru actul administrativ sunt trei caracteristici care definesc funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale. Este funcția cea mai accesibilă cetățeanului, cea mai stabilă și implicată în toată activitatea autorităților publice locale iar în spatele acestei funcții stă o muncă sisifică a unui lucrător din umbră, considerat a fi în general omul bun la toate, care poate găsi soluții pentru îndeplinirea oricăror sarcini sau activități din domeniul administrației publice locale.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI ȘI MANUALE UNIVERSITARE

Emanuel Abu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu –„Drept Administrativ”, Partea I, Editura Fundației „România de Mâine”, București 2008,

Emanuel Abu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu – „Drept Administrativ”, Partea a II-a, Editura Fundației „România de Mâine”, București 2008,

Anton Trăilescu – ,,Drept administrativ” , ediția 4, Editura C. H. Beck, București, 2010;

Dumitru Brezoianu, Mariana Oprican – „Administrația publică în România”, Editura C. H. Beck, București, 2008;

Emil Bălan – „Drept administrativ și Procedura administrativă”, Editura Universitară, București 2002;

Verginia Vedinaș – ,,Statutul funcționarilor publici. Comentarii, doctrină, legislație, jurisprudență”, Editura Universul Juridic, București, 2009;

Antonie Iorgovan – ,,Tratat de Drept Administrativ”, vol. I, ediția a IV-a, Editura C. H. Beck, București, 2005;

Romeo-Paul Postelnicu – „Statutul funcționarilor publici”, Editura Universitară ,,Carol Davila”, București, 2006,

Ion Alexandru – „Administrația publică. Teorii, realități, perspective”, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 200l;

Ion Deleanu – ,,Drept Constituțional și Instituții politice”, Tratat, vol. I, Editura All Beck, București, 2002;

Corneliu Manda – „Drept administrativ – Tratat elementar”, Editura Lumina Lex, București, 2004;

Rodica-Narcisa Petrescu – „Drept administrativ”, ediție revăzută și adăugită, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001;

Valentin Prisăcaru – „Actele și faptele de drept administrativ”, Editura Lumina Lex, București, 2001;

ACTE NORMATIV

Constituțiile României din anii 1923, 1946, 1952, 1965, 1991 și revizuită în 2003

Legea nr.188/1999 – privind Statutul Funcționarilor Publici, cu republicările, modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici;

Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici cu modificările și completările ulterioare

Hotărârea Guvernului nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină;

Legea unificării administrative din iulie 1925;

Legea pentru organizarea administrației publice locale – Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 170 din 3 august 1929;

Legea administrativă din 27 martie 1936:

Legea nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului României, publicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 8 septembrie 1950;

Legea nr. 5/1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor până la alegerile locale;

Legea nr. 69/1991 – legea administrației publice locale, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali;

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;

Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată și actualizată;

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții cu republicările, modificările și completările ulterioare;

Decretul-Lege nr. 8/1990 privind organizarea și funcționarea organelor locale ale administrației de stat;

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

Ordonanța Guvernului României nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor;

BIBLIOGRAFIA

1) Alexandru Negoiță, Drept administrativ. Editura Sylvi, București, 1998

2) Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, voi. l, Editura AII Beck, București, 2001

3) Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București, 2000

4) Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor, Editura C.H.Beck, București, 2001

5) J.M. Aubi, P. Bon, Droit administrați/de biens, Dalloz, 1991

6) Ch. Debbasch ș,a, Droit administrați/de biens, P.U.F., 1999

7) Emanuel Albu, Drept administrativ și știința administrației, Partea I, Editura Fundația România de Mâine, București, 2008; Partea II, 2008

8) Liviu Giurgiu, Domeniul public; Repere juridice, Editura Tehnică, București, 1997;

9) E. Bălan, Domeniul administrativ, Editura Lumina Lex, București, 1998

10) I.St. Mândreanu, Concesiunile asupra domeniului public. Natura lor juridică, București, 1943

11) Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, voi.I, ediția a IV-a, București, 1934

12) G. Rarincescu, Contenciosul administrative român, București, 1936

13) E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuți, 1944

14) Mircea Preda, Drept administrativ Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2000

15) T. lonașcu, S. Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă și alte drepturi principale, Editura Științifică, București 1964

16) Constantin Stătescu, Drept civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

17) Anton Trăilescu, Drept administrativ, Editura AII Beck, București, 2005

18) L. Pop, Drept civil. Drepturi reale, Editura Universul Juridic, 2006

19) Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas, 2004

20) Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura AII Beck, București, 2007

21) E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, București, 2000

22) Emanuel Abu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu –„Drept Administrativ”, Partea I, Editura Fundației „România de Mâine”, București 2008,

23) Emanuel Abu, Cristina Banu, Traian Popescu, Bogdan Georgescu – „Drept Administrativ”, Partea a II-a, Editura Fundației „România de Mâine”, București 2008,

II. Legislație

1) Decretul-lege nr. 31/1954, publicat în Buletinul Oficial nr.8 din 30 ianuarie 1954

2) Decretul nr.478/1954 privitor la donațiile făcute statului, publicat în Buletinul Oficial al României, nr.46 din 10 decembrie 1954

3) Constituția României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 31 octombrie 2003

4) Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.37 din 20 februarie 1991 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l din 5 ianuarie 1998

5) Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.3 din 13 ianuarie 1997 și nr.933 din 13 octombrie 2004

6) H.G. nr.834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 20 decembrie 1991

7) Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.l39 din 2 iunie 1994

8) Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr.7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.61 din 26 martie 1996

9) Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 iulie 1997, modificată substanțial prin Legea nr.410/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.986 din 27 octombrie 2004

10) O.G. nr.43/1997 privind regimul drumurilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 29 august 1997 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 29 iunie 1998

11) H.G. nr.548/1999 privind aprobarea Normelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 15 iulie 1999

12) O.U.G. nr.226/2000 privind circulația juridică a terenurilor cu destinație forestieră, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.606 din 25 noiembrie 2000

13) Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005

14) Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.373 din 10 iulie 2001

15) O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 30 iunie 2001.

16) H.G. nr.445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 24 mai 2002.

17) OU.G. nr.74/2005 privind înființarea Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.572 din 4 iulie 2005

18) H.G. nr.219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.302 din 11 aprilie 2005

19) O.U.G. nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.337/2006

20) O.U.G. nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.569 din 30 iunie 2006, aprobată prin Legea nr.22/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.35 din 18 ianuarie 2007

21) H.G. nr.525/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.395 din 12 iunie 2007

22) Ordinul nr. 11/2007 al președintelui Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice pentru aprobarea Regulamentului privind supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr.609 din 4 septembrie 2007

A N E X E