Locul Si Rolul Profesorului
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL 1 LOCUL ȘI ROLUL PROFESORULUI
1.1 Statutul si rolul profesorului
1.2 Meseria de profesor
1.3 Personalitatea cadrului didactic
CAPITOLUL 2 PROFESORUL MODELATOR AL PERSONALITĂȚII ELEVILOR
2.1 Profesorul in contextul celorlalte profesiuni
2.2 Profesorul – organizator si conducator al procesului educational
2.3 Profesorul – diriginte
CAPITOLUL 3 ROLUL CADRULUI DIDACTIC ÎN ȘCOALĂ ȘI SOCIETATE
3.1 Rolul profesorului in clasa de elevi
3.2 Relatia invatator – elev
3.3 Relatiile profesorului cu tinerii
3.4 Relația profesor-familie
CAPITOLUL 4 MICROCERCETARE
4.1 Motivația cercetării
4.2. Scopul cercetării
4.3 Obiectivele cercetării
4.4 Ipoteza cercetării
4.5 Metodologia cercetării
4.6 Lotul cercetării
4.7 Desfașurarea microcercetarii
4.8 Analiza și interpretarea datelor
4.9 Concluziile microcercetarii
CONCLUZII GENERALE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
Lucrarea de față prezintă sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, în ceea ce privește cadrele didactice și influența acestora asupra educației școlarilor, precum și rezultatele unei cercetări personale, prin care mi-am propus investigarea impactului pe care îl au cadrele didactice asupra elevilor, prin utiliazrea unui chestionar aplicat părinților și urmărirea modului în care cadrele didactice se implică în educarea copiilor.
Cultura profesională, capacitatea de a se raporta continuu la elevi, umanismul, obiectivitatea, dreptatea, principialitatea, curajul, corectitudinea, conștiința responsabilității- acestea sunt câteva din calitățile morale pe care un dascăl trebuie să le aibă pentru a putea stabili o relație socio-afectivă cu elevii. Pe baza acestei relații apar și se dezvoltă la viitoarele cadre didactice, acele sentimente superioare care au valoare în societate și care pun bazele eticii profesionale. Sentimentele dirijează în mare măsură conduita, fiind principalul factor motivațional. Ele organizează impulsurile, dorințele, influențează mereu atitudinile și interesele noastre, în funcție de situație. Pentru a realiza educația morală, un cadru didactic trebuie să fie el însuși un model al conduitei morale. Nu se poate discuta despre principialitate, dreptate, umanism și corectitudine, atâta timp cât dascălul face discriminări și nu este obiectiv. O bună cunoaștere a elevilor și o conduită morală exemplară a dascălului, asigură o bună relație socio-afectivă între aceștia, relație care are ca efect stimulativ în procesul instructiv-educativ.
Lucrarea este organizată pe patru capitole dintre care, primele trei abordează o serie de problem teoretice legate de: rolul și locul profesorului în școală și societate, funcțiile și personalitatea cadrului didactic, relația învățător –elev.
În ultimul capitol al lucrării am realizat o microcercetare, în care am prezentat obiectivele, ipotezele, metodologia utilizată, precum și rezultatele ptivind importanța rolului cadrelor didactice în ceea ce privește educația elevilor.
Educarea copiilor înseamnă un mare privilegiu și o mare responsabilitate: un privilegiu de a învăța pe cineva, dar totodata o mare raspundere de a modela un destin
Din ce în mai mult ne dăm seama că orice sistem de educație ar trebui gândit pentru acela care are nevoie de educație sau să fie educat, fie că el este copil, elev, tânăr sau adult.
Elanul, vocația și obligația de a crea școli „ bune ” și de a gândi educația de calitate pentru toți copiii înseamnă schimbare. Și nu una minoră.
Crearea unui învățământ care eliberează potențialul fiecărui subiect din sistemul nostru este sau ar trebui să fie pentru noi, educatori, administratori, părinți, membri ai comunității, legiuitori, decidenți, etc., interesul major.
CAPITOLUL 1
LOCUL ȘI ROLUL PROFESORULUI
A fi educator nu înseamnă a exercita o meserie, înseamnă a împlini o meserie, a face un apostolat. Profesorul ocupă un loc important în activitatea educațională deoarece contribuie la formarea personalității elevilor, la conduita lor în societate, la formarea lor ca indivizi și cetățeni etc.
În acest capitol am tratat aspecte privind cadrul didactic precum: statutul și rolul acestuia, meseria de profesor, precum și aspecte privind pesronalitatea cadrelor didactice.
Statutul și rolul profesorului
Conceptul de profesor îi cuprinde, în sfera sa, pe toți specialiștii învestiți ca
educatori în învățământul de toate gradele. El include toate funcțiile de: învățător,institutor, dascăl, cadru didactic, magistru, educator, profesor de liceu sau universitar, care alcătuiesc detașamentul corpului (personalului) didactic, componentă remarcabilă a intelectualității.
Roluri ale profesorului:
Profesorul conduce în mod dominator, iar în clasă se instituie un climat de autoritate exclusiv în baza statutului său;
Profesorul se integrează, cooperează cu clasa, motivează, sprijină, atunci când elevii dovedesc spontaneitate, inițiativă și afirmare;
Profesorul integrat acceptă trăirile, încurajează, pune întrebări, stimulează participarea, sprijină și folosește ideile elevilor, ia decizii curente împreună cu elevii
dar profesorul dominator se concentreză și asupra propriilor idei, dă indicații, critică, așteaptă ascultarea necondiționată;
În timpul predării – învățării – evaluării, profesorul „instruiește”, conduce interacțiunile în clasă, modul de înțelegere și învățare prin indicații, atenționări, demonstrații, asigurarea condițiilor, oferirea punctelor de sprijin aprobări și dezaprobări, stimulări, completări, reactualizări, exemplificări, explicații, comentarii, etc.
Împreună cu elevii, profesorul poate îmbina tipurile de decizii dacă dovedește flexibilitatea necesară față de proiectul inițial și a format la elevi deprinderile, capacitățile necesare într-un act decizional. Iată câteva dintre acestea
Profesorul are rolul cel mai interactiv în clasă: crează climat adecvat, inițiază, orientează, solicită, antrenează, exemplifică, critică;
Profesorul structurează, organizează forma și conținutul activității în clasă, modul de desfășurare a interacțiunilor, dar poate și delega responsabilități elevilor în rezolvarea unor decizii, sarcini;
În interacțiune, profesorul folosește cel mai des operația de solicitare a elevilor pentru a provoca dialoguri, comunicarea, răspunsuri pe care le comentează, stimulează, optimizează, dezvoltă (în grup);
Profesorul utilizează mai ales evaluarea pozitivă, răspunsurile negative fiind corectate în sens stimulativ, de căutare împreună a soluțiilor adecvate și cu antrenarea grupului;
Profesorul nu numai că provoacă interacțiunea, dar o și structurează, o orientează, menține tonusul, întărește comportamentele pozitive, asigură climatul de comunicare, participare, cooperare;
Discursul profesorului influențează interacțiunea, prin operațiile logice pe care le conține și le provoacă: definire, desemnare, clasificare, comparare, deducție, explicare, evaluare, afirmare de opinii, dirijarea înțelegerii, gestionarea metodică a mijloacelor specifice, evitarea rutinei în modul de conducere și manifestarea atitudinii, sugerare și sprijinire a fluenței și originalității ideilor
În modul de planificare, proiectare a activității, profesorul insistă, nu pe probleme de conținut informațional, ci pe proceduri de interactivitate, în realizarea obiectivelor propuse
Dan Potolea (1988) găsește următoarele roluri principale, după funcțiile asumate și împlinite în plan didactic: de organizare și conducere a clasei ca grup social, de consiliere și orientare școlară și profesională, de îndrumare a activității extrașcolare, de perfecționare profesională și cercetare pedagogică, de activitate socioculturală.
Formal, profesorului i se atribuie roluri, în raport cu activitatea sa instructiv- educativă, cu ipostazele aferente rezolvării diferitelor obiective sau funcții pe care le ocupă și de care răspunde: el este privit ca profesor de o anumită specialitate, ca diriginte- consilier, ca metodist, director, responsabil de catedra metodică, cerc pedagogic, membru al consiliului profesoral sau de administrație, responsabil al unui cabinet de specialitate, lider al unui grup de lucru în școală, șef- membru al unui proiect de cercetare complexă, delegat de către conducere în rezolvarea unei sarcini, inspector școlar, animator cultural, membru în asociații științifice, cercetător- practician, formator- metodist.
Roluri generale ale profesorului în îndeplinirea oricărei activități:
De receptor al diferitelor mesaje;
Emițător de mesaje variate;
Participant în activități specifice;
Realizator, organizator, responsabil al unor acțiuni;
Proiectant de acțiuni, strategii, programe, planuri;
Inițiator de idei, ipoteze, metode, relații;
Agent de soluții- consilier, mediator de situații, conflicte, cazuri;
Diseminator, transmițător de idei, soluții, conținuturi, împreună cu acțiunile de înțelegere a lor;
Utilizator, practician în aplicarea ideilor, modelator;
De decizie, în selecția obiectivelor, conținuturilor, strategiilor, reurselor;
Sursă de informare, model de comportament, purtători de valori;
De consiliere, ghidare;
De apărare, protecție.
Sociologii deduc rolurile profesorului din funcțiile primite și asumate, conform statutului profesional stabilit (de cadru didactic) și reglat din punct de vedere normativ: organizator al procesului de învățământ, educator, partener al educației, membru al consiliului profesoral.
Andrei Cosmovici și Luminița Iacob sintetizează contradicțiile dintre rolul și îndeplinirea lor de către profesor:
Ca informator, transmite, păstrând distanța rece impusă de știință, dar oferă în același timp elevilor valori și este preocupat de formarea- dezvoltarea personalității elevilor;
Ca partener al elevului, sfătuiește, apelează, îndrumă, sancționează, frânează, în timp ce în calitate de examinator, se străduiește să fie cât mai obiectiv;
Ca model, oferă și stabilește cerințe morale, dar ca aspect se axează pe predare și instruire morală..
Profesorii desfășoară, în general, o activitate intelectuală, spirituală. De aceea, profesorii fac parte din categoria socială a intelectualității, specialiști ce lucrează cu mintea, reprezentând un detașament socio-uman important și valoros. Desigur, activitatea lor devine eficientă numai atunci când este legată de realitate, de practica socială.
Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită importanță, aceea care asigură formarea și pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață, de activitatea socioprofesională, morală și cetățenească. Prin aceasta profesorul contribuie la realizarea celui mai important „produs” al societății, omul pregătit prin studii, om calificat, care se integrează în activitatea social-utilă, aducându-și aportul la producerea bunurilor materiale și spirituale, la progresul continuu al societății. Profesorul este principalul factor al educării și pregătirii tinerilor. El este învestit cu un rol îndrumător, contribuind, însă, la pregătirea omului pentru activitatea și creația independentă, în contextul unor relații de cooperarea și ajutor reciproc între el și tineri.
„Munca și personalitatea educativă ale profesorului pot lăsa urme frumoase în mintea și comportamentarea tinerilor, oferindu-le prilejul de a-și aminti cu plăcere, respect și chiar cu venerație de foștii dascăli, cu care pot menține anumite legături spirituale pentru toată viața. Aceste legături pot și trebuie să fie nu numai cu ocazia aniversării unui anumit număr de ani de la absolvirea școlii sau facultății, ele pot să manifeste tot timpul prin: consultații și colaborări pe linie profesională, cultură, științifică și chiar în problemele vieții”. Este plăcut să auzi spunându-se: „ A fost elevul meu, m-am mândrit și mă mândresc cu el”. De asemenea, este tot atât de plăcut și de dorit să auzi: „ A fost profesorul meu. Am avut ce învăța de la el. El mi-a deschis orizontul, spiritul de inițiativă, încredere și dragoste pentru profesie etc. Îi sunt recunoscător etc.”
Având în vedere că personalul didactic constituie un valoros detașament al intelectualității, este necesar ca, o dată cu realizarea obiectivelor lui principale- educarea și pregătirea tinerilor, să se manifeste și ca un detașament și factor de progres social, de dezvoltare a științei și culturii, de ridicare a nivelului cultural al cetățenilor, de rezolvare a diverselor probleme ale vieții.
1.2 Meseria de profesor
Statutul social al profesorului în societatea contemporană pare să fie statutul clasei mijlocii. Meseria de profesor nu se găsește între cele mai solicitate, dar nici între cele evitate. Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deținătorului putere, influență sau venituri superioare. Dar conferă prestigiu și satisfacții, vocația fiind considerată unul dintre motivele de bază în alegerea acestei profesiuni. În urma unui studiu realizat de specialisti, cei care aleg această profesiune aparțin, în ordine, următoarelor categorii socio-profesionale: cadre (termen generic pentru funcționarii cu studii superioare) – 33%, profesiunilor intermediare – 21,2%, patronilor – 16,7%, muncitorilor – 11,7%, agricultorilor – 7,2%. Așadar, se poate constata că meseria de profesor se transmite, mulți dintre tinerii aspiranți la această profesiune având părinți tot profesori sau învățători. Cei ce îmbrățișează aceaste meserii provin din familii în care profesiunile intelectuale sunt prețuite.
În majoritatea țărilor dezvoltate, această meserie este căutată îndeosebi de femei. România nu face excepție de la această regulă. Stereotipul care circulă în câmpul social este acela că meseria de profesor este o profesiune feminină. Unii sociologici cred că însuși specificul acestei profesiuni, care presupune fragmentarea obiectivelor și intensificarea controlului extern, o face neatractivă pentru bărbați. Multe cercetări evidențiază faptul că această meserie pare să convină mai bine femeilor, capabile să accentueze dimensiunea expresivă și afectivă. Salariile mai puțin ridicate îndepărtează, de asemenea, pe bărbații care au aspirații înalte. Se mai adaugă și faptul că meseria de profesor, o redusă perspectivă de carieră, în sensul clasic al termenului, presupunând numai puține diferențe între debutanți și cei cu experiență. Meseria de profesor nu se poate schimba cu ușurință, presupune o traiectorie precis tranșată. Din altă profesiune se pătrunde cu dificultate în această categorie: profesorii care vor să o părăsească, în schimb, găsesc și alte debușee, de regulă în meserii mai cotate.
Conform lui Andrei Cosmovici exercitarea acestei profesiuni presupune însușirea a trei competențe specifice:
competența profesională, constând dintr-o cultură tehnică specifică și o competență interumană care-I permite să lucreze totdeauna cu un public (clasă de elevi) și să coopereze cu ceilalți profesori. Capacitatea de a organiza (munca în echipă, diversitatea sarcinilor) și competența etică completează acest tablou.
capacitatea de a întreține raporturi satisfăcătoare cu eșaloanele ierarhiei superioare: directori, inspectori. Profesorii suportă cu regularitate presiunea controlului, ei sunt evaluați periodic de superiori, avansarea nu este posibilă fără o probă practică în fața unor comisii. Responsabilii ierarhiei notează nu numai punctualitatea și asiduitatea profesorilor, calitatea activităților și eficacitatea, dar și “prezența scenică”, autoritatea în fața elevilor, calitatea dialogului didactic etc.
competența de a dezvolta bune relații cu “beneficiarii”- elevi, parinți, comunitate. Profesorul nu lucrează cu “clienți” individuali, ci cu grupe de elevi. Aceștia, la rândul lor, sunt asistați și supravegheați de părinți și comunitate. Cota profesorilor este fixată, adesea, în funcție de priceperea “de a ține clasa”, de a utiliza corespunzător autonomia și libertatea de care se bucură.
Unul din criteriile după care pot fi diferențiațe cadrele didactice înăuntrul organizației școlare este experiența pe care o posedă în activitățile inteprinse cu elevii. Având în vedere dificultatea meseriei de profesor, nuanța personală pe care o capătă în timp stilul de predare, faptul că rareori se potrivesc schemele de acțiune elaborate de alții, ne așteptăm să găsim deosebiri semnificative între profesorii experimentați și cei novici. Profesorii cu experiență și-au format o structură de cunoaștere care le îngăduie să se adapteze repede la orice situație din clasă și să propună cele mai adecvate soluții de moment. Ei au o viziune clară despre elevi și despre școală, știu să lucreze cu toate categoriile de elevi. Profesorii experimentați și eficienți iubesc mai mult copiii, se dovedesc mai implicați și au credința că pot influența performanțele elevilor. În privința utilizării timpului, o resursă destul de importantă în cadrul lecțiilor, sunt capabili să recupereze, fără să se abată prea mult de la planul inițial. Ei nu alocă mai mult timp decât novicii sarcinilor administrative, le acordă atenția cuvenită și obțin, de aceea, rezultate mai bune. În sfârșit, această categorie de profesori contează mai puțin decât cei aflați la începutul carierei pe sprijinul școlii în rezolvarea unor sarcini curente și se arată mai curând dispuși să se descurce cu mijloacele pe care le au.
„Specificitatea condițiilor de muncă ale profesorilor a fost analizată în puține studii în literatura noastră de specialitate. O observație facilă care se poate face în legătură cu aceasta se referă la intensitatea redusă a interacțiunii profesorilor de aceeași școală pe teme profesionale”. Rareori profesorii fac apel la colegi pentru a primi sfaturi sau sprijin- și acesta, paradoxal, se întâmplă cu atât mai puțin cu cât ei sunt mai nesiguri cu privire la eficiența și adecvarea metodelor pe care le folosesc. Solicitarea sprjinului poate fi interpretată de către ceilalți ca o mărturisire a neputinței și incompetenței. De aceea, în afara schimbului de impresii cu privire la elevi, discuțiile profesional informale sunt relative puțin frecvente în școli.
Faptul că profesorul lucrează mai întotdeauna singur cu elevii, la adăpost de privirile colegilor și directorilor, face ca randamentul său să nu poată fi evaluat decât foarte greu. Constatând că prilejurile de evaluare de către inspectori, directori sau de către ceilalți profesori sunt puține și oferă adesea aprecieri neconcludente, Adrian Neculau a propus “evaluarea prin beneficiari”. În evaluarea profesorilor nu trebuie să se plece de la trăsături în sine, ci de la calități în acțiune, valorificate în munca școlară. Aceste însușiri și atitudini sunt cel mai bine sesizate de către beneficiarii lor, de către elevi. De altminteri, acești “evaluatori” sunt cei care le furnizează profesorilor feed-back-ul util pentru continuarea muncii lor. Profesorii declară – și nu o fac în mod formal – că satisfacția lor cea mai mare o reprezintă performanțele înalte și recunoștința elevilor. Feed-back-ul de care ar avea atâta nevoie, cel de la directori și colegi, se lasă așteptat. Astfel, în multe cazuri, școala ratează ocazia de a funcționa ca o organizație eficientă, ce-și stimulează membrii prin sistemul său de evaluare, iar această carență se repercutează asupra performanțelor elevilor.
1.3. Personalitatea cadrului didactic
1.3.1.Calitățile (competențele) personalității profesorului.
Pentru îndeplinirea la un înalt nivel de performanță și eficiență a activității sale complexe, profesorul trebuie să-și formeze și să manifeste o gamă variată de calități (competențe) ale personalității sale, care să-l definească ca specialist, om de știință, om de cultură, pedagog, cetățean și manager.
Printre calitățile principale ale personalității profesorului menționăm: pregătirea de specialitate temeinică (specialiste de înaltă calificare și competență); capacitatea de creație științifică (om de știință); orizont cultural larg (om de cultură);
pregătire, competență, tact și măiestrie psihopedagogice; preocupare și capacitate de perfecționare profesională și psihopedagogică continuă; profil moral- cetățenesc demn (om de înalt profil moral) și capacitate managerială
1.3.2 Pregătirea de specialitate temeinică
„Pregătirea de specialitate temeinică, specifică unor anumite discipline de învățământ, constituie calitatea esențială și fundamentală pentru exercitarea cu competență și eficiență a muncii de profesor. Nu poți exercita profesia de profesor (să nu accepți să fii învestit profesor) dacă nu ai o pregătire temeinică de specialitate, căci nu îi poți pregăti pe alții, dacă tu ca profesor nu ești foarte bine pregătit”.
Pregătirea de specialitate temeinică cere responsabilitate, eforturi, stăruință, pasiune, îndeosebi, iubire de adevăr, de a ști cât mai mult. În primele grade de învățământ s-ar putea ca tineretul să nu sesizeze lipsa de pregătire a profesorului. S-a arătat că și în primele grade de învățământ, elevii, deși n-ar putea demonstra, fac adesea aprecieri asupra pregătirii profesorului, spunând: „este foarte bun, ne învață multe”; s-ar putea să spună și invers. Situația se complică în liceu și în învățământul superior când tinerii își dau seama, într-o măsură apreciabilă, de calitatea și nivelul pregătirii profesorului. De asemenea, nu trebuie uitați anumiți părinți, factori de conducere, inspectori școlari etc. care au un cuvânt de spus, în cunoștință de cauză, asupra pregătirii profesorului.
„Pentru realizarea și manifestarea acestei calități se cere respectarea câtorva condiții și anume: să ne autocontrolăm nivelul pregătirii în domeniul științei pe care o predăm, pentru a constata ceea ce ne-am însușit și ceea ce mai trebuie completat; să continuăm pregătirea de specialitate și după terminarea studiilor- care ne-au oferit posibilitatea de a fi învestiți profesori, participând la forme organizate de pregătire, dar, în primul rând prin studiul individual. Pentru aceasta trebuie să ne preocupăm și să facem sacrificii financiare pentru a avea în biblioteca personală tot ceea ce este mai important în domeniile de specialitate ce le predăm”.
1.3.3 Capacitatea de creație științifică
Profesorul, în calitate de intelectual cu o temeinica pregătire de specialitate, folosește tot ceea ce știința a creat în domeniul disciplinelor predate, documentându-se continuu. Odată stăpânind foarte bine un domeniu de specialitate, profesorul nu trebuie să se mai mulțumească numai cu asimilarea și transmiterea datelor oferite de documentare. El trebuie să încerce să-și dezvolte treptat și capacitatea de creație în domeniul disciplinei predate la început, prin anumite prelucrări, analize, combinări de date existente, realizate independent, care să sporească informația și aplicația în domeniul de specialitate, apoi treptat, pentru cei care predau discipline experimental-aplicative, tehnice, prin cercetare experimentală în laborator, folosind mijloace și tehnici moderne, inclusiv informatice de investigație, în vederea aducerii a ceva nou sub raport ideatic sau acțional (practic). Creația poate fi obținută în domeniul lingvistic, al criticii literare, în arte, în poezie, povestiri, eseuri, nuvele sau romane, cât și în științele fundamentale, după caz. S-a demonstrat că spiritul creativ al profesorului a sporit pregătirea și valențele profesionale, de specialist, i-a dezvoltat autoritatea și prestigiul ca intelectual și dascăl, l-a definit ca cercetător, ca om de știință. Dascălul adevărat trebuie să fie și om de știință.
1.3.4 Orizont cultural larg (om de cultură)
Pentru ca profesorul să poată realiza cu succes problemele instructiv-educative, pentru a se manifesta ca un adevărat intelectual și educator, el trebuie ca, pe lângăpregătirea și creația de specialitate, să aibă și alte resurse pe care să le folosească în activitatea sa complexă de educator. Pentru asigurarea acestor resurse, profesorul are nevoie să dovedească o bogată cultură generală. În acest context, el trebuie să-și însușească informații din domeniul artelor (literatură, pictură, sculptură, teatru, etc). Experiența a demonstrat că posedarea unui larg orizont cultural oferă profesorului posibilitatea de a rezolva cu mai mult succes atât problemele de specialitate, cât și, mai ales, problemele social- umane apărute în viața tinerilor, în relația acestora cu cu factorii educativi.
„Cultura generală bogată a profesorului este, fără îndoială, o posibilitate de formare și influențare a dezvoltării culturii generale a tineretului. Ea este, în același timp, și o posibilitate de dezvoltare și afirmare reală a prestigiului profesorului”.
În condițiile retehnologizării, a dominării calculatoarelor în toate domeniile de activitate, desigur a celor practice îndeosebi, dar nu numai acestora, o cultură generală bogată păstrează profesorul, pe toți educatorii și tinerii studioși, pe toți cetățenii țării într-o atmosferă umanistă, de trăire spirituală și de afectivitate superioară, specifice oamenilor, ferindu-i de a deveni rigizi, tehnocrați, roboți.
Profesiunea de educator, ca de altfel orice profesiune, este rezultatul acumulării unei culturi profesionale, a unei tehnici de lucru, a formării unor calități specifice pe care le presupune această profesiune.
În consecință, personalitatea lui poate fi analizată prin prisma premiselor necesare alegerii unei asemeni profesiuni și prin prisma pregătirii propriu-zise pentru exercitarea ei, iar cel de al doilea la cultura sa, rezultat al pregătirii și experienței acumulate, al formării unor trăsături de personalitate. Natural că acestea din urmă sunt dependente de resursele aptitudinale, toate la un loc circumscriind, însă, personalitatea profesorului în interiorul căreia se produce o fuziune între toate laturile și componentele sale. Forța educației, afirmă K. D. Ușinski, nu se revarsă decât din izvorul viu al personalității omenești. Nici un statut și nici o programă, nici un mecanism al instituției școlare oricât de ingenios și bine chibzuit ar fi el, nu pot înlocui personalitatea în domeniul educației.
Din rațiuni didactice ne vom ocupa separat de principalele laturi ale personalității profesorului. Cultura profesorului este rezultatul educației și pregătirii sale. Componentele ei sunt cultura generală și filosofică, cultura de specialitate și cultura psihopedagogică.
Multiplele sarcini pe care le are de îndeplinit în școală și societate impune, ca o primă coordonată a pregătirii sale, un larg orizont cultural, cuprinzând cunoștințe din diverse domenii ale științei, tehnicii și culturii, dublat de o bază filosofică menită să-i asigure o viziune de ansamblu asupra lumii și devenirii ei. Corolarul acestei culture este deci componenta filosofică care-i permite să înțeleagă sensul și destinul omului în univers.
Cea de a treia componentă, cultura psihopedagogică, se referă la acele cunoștințe, tehnici de lucru și modalități de acțiune care facilitează, în cele din urmă, comunicarea pedagogică. Cunoștințele de cultură generală și cele de specialitate constituie o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru realizarea comunicării pedagogice. Fără declanșarea unei rezonanțe în psihicul celor cărora li se adresează ea este neutră din punct de vedere educativ. Pregătirea psihopedagogică asigură tocmai acest lucru, permițându-i profesorului să transforme informațiile cultural-științifice în mesaje educaționale ce se vor repercuta asupra personalității umane în ansamblul său. Referindu-se la acest efort R. Hubert (1965) subliniază următoarele: “Un chimist își poate limita orizontul de cunoaștere la știința chimiei. Unui profesor de chimie nu-I este permis așa ceva. El nu mânuiește retorte sau alambice, ci conștiințele copiilor”.
Cultura psihopedagogică se compune din cunoștințe de psihologie, pedagogie, metodică, într-un cuvânt, din totalitatea cunoștințelor teoretice privitoare la educația și personalitatea umană, și dintr-un ansamblu de priceperi și deprinderi practice solicitate de desfășurarea, ca atare, a acțiunii educaționale. Personalitatea profesorului presupune și o serie întreagă de calități, determinate de specificul și complexitatea muncii pe care o desfășoară.
Calitățile atitudinale. Întrucât profesiunea de educator presupune raportarea și confruntarea continuă cu alții, anumite calități atitudinale sunt indinspensabile acelora care își aleg și prestează această profesiune. Concentrând și actualizând experiența individului, formată de-a lungul existenței sale, atitudinea își pune amprenta asupra relațiilor pe care le stabilește cu mediul extern. Atitudinea reflectă cel mai adecvat forma primară în care experiența trecută a individului este concentrată, păstrată și organizată pentru ca el să se poată încadra într-o nouă situație. Gama calităților atitudinale este destul de mare. Ne vom opri asupra celor mai semnificative și anume:
Umanismul,în general, și dragostea de copii, în special. „Aflându-se în fața unor ființe umane, adulte sau în devenire, profesorul trebuie să dea dovadă de multă sensibilitate, atașament și respect față de ele, transformându-se în cele din urmă într-un coparticipant la propiile lor confruntări”. O expresie, concretă a umanismului este dragostea pentru copii. Dragostea de copii, trebuința de a se dedica acestor ființe plăpânde și deschise tuturor influențelor, încrezătoare în forța și bunătatea adultului, este prima condiție pentru a deveni un bun educator. Dragostea educatorului este altceva decât dragostea maternă. Ea presupune, în primul rând respect și încredere față de posibilitățile latente pe care le posedă oricare copil, dorința sinceră ca aceste posibilități să se dezvolte, încrederea deplină în viitorul său. Ea nu are nimic comun cu sentimentalismul și compătimirea, cu diverse simpatii manifestate sau ascunse față de unii copii, cu toleranța exagerată. Ea trebuie să-i cuprindă pe toți copiii, fără nici o discriminare. R. Hubert (1965) afirmă că „dragostea pedagogică este în același timp impersonală și personală”.
Calități atitudinale de natură caracterial-morală. Din această categorie face parte spiritual de obiectivitate și dreptate, principialitatea, cinstea, curajul, demnitatea, corectitudinea, modestia, fermitatea, răbdarea, optimismul, stăpânirea de sine etc., ele își pun amprenta asupra comportamentului său în relațiile cu cei din jur.
Conștiința responsabilității și a misiunii sale. După opinia lui R. Hubert (1965), această responsabilitate o asumă față de copii, față de patria sa și față de întraga umaniate. În mâinile sale se află, într-un fel, nu numai viitorul copilului, ci și al patriei și națiunii al cărei membru este. A fi conștient de această misiune și a te dărui total și dezinteresat pentru înfăptuirea ei înseamnă implicit a fi un adevărat patriot. Conștiința responsabilității și a misiunii nu pot fi concepute în afara adeziunii și atașamentului față de valorile culturale, naționale și universale, create de-a lungul veacurilor.
Calitățile aptitudinale. Vom include aici toate acele însușiri psihice care asigură îndeplinirea cu success a diverselor sarcini pe care le implică activitatea instructive- educativă și obținerea în final a unor performanțe ridicate. Ele sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de aptitudini pedagogice. Ca și celelalte aptitudini, ele se manifestă în activitate și pot fi puse în evidență pe baza produselor sau performanțelor acelei activități. Cercetările întreprinse până în prezent au reușit să elucideze unele probleme privitoare la conținutul acestor aptitudini și modul lor de manifestare. În funcție de natura, conținutul și laturile activității pedagogice se face distincția între aptitudini didactice (privitoare la activitatea de instruire) și aptitudini educative (privitoare la activitatea de modelare a personalității umane). Fiecare grupă include apoi diferite aptitudini legate de realizarea unei sarcini concrete (aptitudini metodice, aptitudini de evaluare, aptitudini educative în domeniul educației morale, estetice etc). Dintre multiplele particularități ale proceselor psihice, care fac parte din conținutul psihic al aptitudinilor pedagogice menționăm următoarele:
Calitățile gândirii. Diverse aptitudini pedagogice presupun anumite calități ale gândirii cum ar fi: capacitatea de analiză și sinteză, flexibilitatea, originalitatea etc.
Calitățile limbajului. Capacitatea de a folosi în mod adecvat acest instrument de comunicare este prezentă în toate aptitudinile pedagogice. Este vorba de asemenea calități cum ar fi: inteligibilitatea, claritatea, plasticitatea, expresivitatea, fluența etc. Calitățile atenției. Este vorba de concentrarea, intensitatea, distributivitatea, comutativitatea etc.
Calitatea memoriei. Rapiditatea memoriei, trăinicia păstrării și promtitudinea recunoșterii și reproducerii sunt indinspensabile în activitatea profesorului. Ponderea acestor calități și modul lor de combinare diferă de la o aptitudine la alta. Aceste calități oferă aptitudinilor pedagogice un fond propice de manifestare și le imprimă un sens general de acțiune. Adoptând drept criteriu structura psihică internă a aptitudinilor pedagogice vom putea circumscrie câteva aptitudini pedagogice speciale cum ar fi:
Aptitudinea de a cunoaște și înțelege psihicul celui supus acțiunii educative. Este vorba de capacitatea intuitivă, de pătrundere și sesizare rapidă a particularităților psihice individuale. „Cunoașterea lumii interioare a elevului nu se reduce doar la folosirea unor tehnici, acestea fiind, totuși, indinspensabile, la înregistrarea și prelucrarea datelor pe care ni le oferă; ea presupune, totodată, intuiție psihologică. Contactul permanent cu elevii, dublat de o pregătire continuă, nu fac decât să dezvolte și să perfecționeze această aptitudine”.
Aptitudinea empatică. Îi oferă profesorului posibilitatea de a privi toate infuențele prin prisma celor cărora li se adresează și de a prevedea, în acest fel, nu numai eventualele dificultăți ce ar putea fi întâmpinate, ci și rezultatele posibile ce ar putea fi atinse. Această aptitudine stă la baza anticipării finalităților acțiunii educaționale. La polul opus se află egocentrismul, care constă în incapacitatea de a se transpune în situația celuilalt, de a accepta punctul de vedere al acestuia. O hipertrofie a propriei personalități devine o piedică în calea cunoașterii psihicului copilului, generând totodată neînțelegeri și conflicte între profesor și elevi.
Aptitudini organizatorice. Se manifestă în întreaga activitate pe care o desfășoară profesorul: planificarea propriei munci, pregătirea și desfășurarea lecțiilor, îndrumarea activității colectivului de elevi etc.
Spiritual de observație. Este capacitate ce permite sesizarea celor mai fine nuanțe și manifestări ale acțiunii educative. Cu ajutorul ei profesorul poate surprinde și intui starea de spirit și intențiile elevilor, după expresia feței și anumite mișcări.
1.3.5 Pregătirea psihopedagogică și metodică
În concepția pedagogică modernă, pentru ca profesorul să poată concepe, organiza, proiecta cu succes actul educațional el are nevoie neapărat și de pregătire psihopedagogică și metodică.
„Trebuie combătută concepția potrivit căreia dacă ești un bun specialist este și suficient să fii profesor. Viața a demonstrat că adesea foarte buni specialiști, chiar cu calitatea de oameni de știință, n-au fost, întotdeauna și foarte buni educatori”.
Calitatea de educator (de pedagog) nu este înnăscută. La anumiți oameni, la anumiți specialiști, anumite particularități temperamentale înnăscute, desigur și antrenate, dezvoltate, pot servi, în anumite limite, și muncii de educator. Calitatea de educator, tactul, măiestria și talentul de educator, profesia de profesor se obțin prin studii universitare, așa cum se dobândește și calitatea de specialist.
Numai îmbinarea calităților de specialist, de om de știință și de cultură cu calitatea de psihopedagog poate duce la obținerea unei profesii de educator, de profesor, care să se manifeste cu competență și eficiență instructiv-educativă. În acest cadru, un specialist învestit profesor trebuie: să cunoască procesele psihice și caracterisiticile lor în evoluția elevilor, ținând seama de acestea în actul educațional; să cunoască concepțiile și principiile care stau la baza unei pedagogii și a unei educații moderne, democratice; să cunoască cum să transmită și să adapteze conținuturile disciplinelor predate la cerințele particularităților de vârstă și individuale, la cerințele profilelor și specializărilor elevilor etc; să cunoască strategiile didactice necesare conceperii, organizării, proiectării și desfășurării cu eficiență a activităților instructiv-educative cu elevii și să cunoască întreaga problematică a psihologiei și pedagogiei școlare; să iubească tinerii.
În contextul unei pregătiri temeinice și eficiente, un rol deosebit îl au măiestria și tactul psihopedagogic al profesorului.
„Măiestria psihopedagogică reprezintă capacitatea (dimensiunea) complexă, personală și specifică a profesorului de a concepe, organiza, proiecta și conduce (desfășura) cu competență și prestigiu, spirit creativ și eficiență”. Măiestria pedagogică constă în dezvoltarea plenară a tuturor componentelor personalității profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar. Ea este o sinteză a tuturor însușirilor general-umane și pregătirii temeinice și multilaterale, a efortului depus pentru dezvoltarea și consolidarea calităților sale de om și slujitor al unei profesiuni. În același timp, ea presupune dăruire și pasiune, receptivitate față de nou, spirit creator, inventivitate, pricepere de a acționa în conformitate cu cerințele unei situații concrete. Din această cauză măiestria pedagogică nu se confundă cu tehnica didactică, fiind refractară rutinei și șablonismului. Măiestria înseamnă a acționa diferențiat de la o situație la alta, în funcție de factorii noi ce intervin, unul dintre ei având un caracter inedit și imprevizibil. Un profesor care posedă măiestria pedagogică este mai mult decât un bun profesionist, este un artist în meseria sa. Educatorul artist este superior celui de profesie. Dacă și unul și altul își desfășoară întreaga activitate pe baza unor principii și legități științifice, primul posedă în plus capacitatea de a aplica aceste principii șă legități în mod nuanțat și diferențiat de la o situație la alta.
Măiestria didactică se constituie ca știință și tehnică (artă) psihopedagogice. Ea este rezultatul atât al pregătirii și al experienței didactice îndelungate, cât și al interacțiunii tuturor calităților personalității profesorului și într-o măsură importantă a celor psihopedagogice. Ea se obiectivizează în a ști cât, ce și cum să faci eficientă instrucția și educația tinerilor la disciplinele predate. Ea înseamnă capacitatea și competența de a-i învăța pe elevi cum să învețe, cum să se documenteze și, după caz, cum să investigheze singuri, în mod independent. Ea înseamnă capacitatea de a realiza relații eficiente cu elevii, care să asigure o îndrumare exigentă înțeleasă, îmbinată cu acte suple de cooperare, de răspundere și autoexigență din partea tinerilor. Nu există competență a actului educațional care să nu beneficieze de măiestria psihopedagogică a profesorului.
„Tactul psihopedagogic este în fapt o componentă a măiestriei psihopedagogice, care se definește prin capacitatea deosebită personală și specifică a profesorului de a acționa în mod selectiv, adecvat, suplu, dinamic, creator și eficient pentru a asigura reușita actului educațional în cele mai variate ipostaze educaționale, chiar în cele mai dificile”. În acest context, el include o gamă variată de caracteristici specifice personalității profesorului, cum sunt: umanismul și iubirea sinceră și reală față de tineri; cine nu iubește tinerii să nu se facă educator; spirit de creativitate în găsirea și aplicarea celor mai adecvate și potrivite soluții instructiv-educative; mult calm, multă răbdare și pasiune pentru educația tineretului, pentru munca de educator; simțul măsurii în actele educaționale, ton cald, apropiat și optimist, principialitate, obiectivitate, demnitate, suplețe, dar și hotărâre, exigență și înțelegere în toate situațiile actului instructiv-educativ, precum și relații democratice de cooperare, respect și ajutor reciproc.
Tactul pedagogic are calitatea de a umaniza actul educațional al profesorului. Pregătirea metodică, bazată pe măiestria și tactul pedagogic are forța de a spori calitatea și eficiența predării disciplinelor de specialitate. Măiestria și tactul pedagogic precum și pregătirea metodică se obiectivizează benefic în ridicarea calității pregătirii tineretului studios. Din punct de vedere psihic măsura se manifestă în realizarea unui echilibru între diverse stări psihice polare și contradictorii ce apar în mod inevitabil în activitatea profesorului. Pe baza dinamicii interne a acestor stări am putea defini tactul pedagogic ca fiind capacitatea profesorului de a-și menține și consolida stările psihice pozitive și de a le domina și inhiba pe cele negative, oferind astfel răspunsuri și soluții prompte tuturor solicitărilor procesului instructive-educativ.
1.3.6 Preocupare și capacitate de perfecționare profesională, psihopedagogică și metodică, sistematică și continua
„Explozia informațională” deosebită, ca urmare a progresului științific, tehnic, cultural, etic etc., urmată de schimbări continue, chiar de mutații în cadrul disciplinelor predate, în profesiuni, în activitățile social-utile, în condițiile economiei libere de piață necesită o preocupare și o capacitate deosebite de a asigura o perfecționare continuă a pregătirii profesionale, a pregătirii de specialitate și psihopedagogice, în primul rând, dar și o perfecționare în planurile cultural, etic, juridic și cetățenesc, deoarece toate domeniile vieții sociale sunt în evoluție, sunt caracterizate prin schimbări, prin noutăți. În acest context, pregătirea obținută în școală și facultate nu mai este sufiecientă; ea trebuie mereu perfecționată, prin integrarea în ea a tuturor noutăților esențiale de natură ideatică și practică ce apar, și, în același timp, prin eliminarea a ceea ce s-a uzat moral, a ceea ce nu mai prezintă fiabilitate cognitivă sau acțională.
Perfecționarea profesională a profesorului este necesară ca în toate profesiile și datorită pierderilor cognitive de-a lungul timpului și a implicării lor mai reduse sau neimplicării lor. Astfel, un profesor de gimnaziu și de liceu sau chiar din învățământul superior folosește în actul didactic un bagaj informativ mai mic decât cel obținut în școală și facultate și prin studiu individual. Dacă nu am realiza reactualizarea și perfecționarea sistematică și continuă a pregătirii profesionale la nivelul de performanță cerut profesorului, atunci dascălul s-ar plafona, s-ar rutina, și-ar diminua pregătirea. Orice profesor, indiferent specialitatea și gradul (profilul) învățământului la care predă, trebuie în mod obligatoriu să-și perfecționeze sistematic și continuu pregătirea de specialitate și psihopedagogică, ca și celelalte dimensiuni ale personalității lui de dascăl.
Perfecționarea profesională se realizează prin forme organizate de stat sau de factorii ce conduc învățământul de stat și particular, cum sunt cursurile de perfecționare profesională de o anumită durată (o săptămână- o lună), cursurile postuniversitare, doctoratul sau alte forme- cum sunt activitățile în comisiile metodice și ale diriginților, cercurile pedagogice, simpozioanele științifice, întălnirile pedagogice, conferințele prin mass media etc.
Conform lui Ioan Bontaș pentru cadrele didactice există forme speciale de perfecționare, cum sunt:
obținerea definitivatului și gradului II, care necesită pregătire de specialitate, de metodica specialității și de psihopedagogie, care se încheie cu examene la specialitate și metodica specialității și la pedagogie;
obținerea gradului I, care începe printr-un colocviu de admitere și se finalizează prin susținerea unei lucrări și examene la specialitate și pedagogie. Toate formele de perfecționare profesională a cadrelor didactice includ și o inspecție specială la școală, unde cadrul didactic își demonstrează competența profesională de specialitate, metodică și psihopedagogică;
la anumite intervale (circa 5 ani): cursuri de reciclare, încheiate cu colocviu și
studiul individual sistematic și continuu, bază a perfecționării.
1.3.7 Profil moral-cetățenesc demn, civilizat
Profesorul nu este numai un instructor profesional. El este modelator uman, etic și cetățenesc al tinerilor. Munca de educator împlică, în mod obiectiv, calități morale, o conștiință și o conduită morală, demne, civilizate. Profesorul trebuie să cunoască principiile și regulile morale corespunzătoare statului de drept și democratic, ale societății civile libere și să formeze deprinderi de comportare în concordanță cu teoria morală corespunzătoare societății în care trăiește.
„Modelul etic (moral-cetățenesc) demn al profesorului constituie chezășia educării moral-cetățenești demne și civilizate a tinerilor. El este sursă și o forță de influențare etico-cetățenească a elevilor- mai ales”. De aceea, autocontrolul asupra atitudinilor și modului de comportare în orice situație- în familie, pe stradă, în mijloacele de transport, la școală etc. trebuie să însoțească în permanență viața profesorului. Desigur, profesorul va căuta să fie model etico-cetățenesc pentru elevi, dinamizănd spiritul critic, spiritul de independență și creativitate la elevi, pentru ca treptat atitudinile și comportamentul lor să capete amprenta personală, să devină propriul lor modelator etico-cetățenesc, în care autoeducația moral-civică să capete o pondere tot mai mare. Profesorul trebuie să fie un model spiritual și moral-cetățenesc pentru comuniunea socială în care trăiește. Atitudinile și deprinderile etice ale profesorului vor spori competența și eficiența măiestriei și tactului psihopedagogice, vor determina creșterea prestigiului său educativ în școală și în afara ei.
1.3.8 Capacitatea managerială
Locul, rolul și activitatea profesorului alcătuiesc un microunivers instituțional de educație, care, pentru a obține rezultate eficiente, implică în mod obiectiv și necesar și o funcție managerială. Profesorul, în general, este implicat în actul conducerii unității de învățământ prin unele funcții pe care le poate deține (șef de catedră, diriginte, șef de comisie sau reprezentant în consiliile de conducere colective). Însăși activitatea profesorului cu clase și mai ales ca diriginte reprezintă o muncă de conducere. De aceea, profesorul trebuie să cunoască și să aplice în activitatea sa elemente ale principiilor și funcțiile conducerii. Pregătirea profesorului în domeniului managementului educațional (învățământului), chiar de pe băncile facultății, reprezintă o necesitate obiectivă, aceasta fiind cerută de însăși munca de educator, dar și de faptul că din rândul profesorilor se aleg managerii unităților de învățământ, inspectorii școlari etc., care trebuie să conducă cu competență și eficiență.
Școala și educația au fost și sunt mereu expuse/supuse reglementărilor, normelor și imerativelor, fie la nivelul sistemului de învătământ, fie la nivelul fiecărei insitutii, fie la nivelul pedagogiei (și al concepțiilor pedagogice) fie la nivelul practicii educative, fie la nivelul fiecărui elev in parte. Cei mai mulți înțelegem ca domeniul educației este domneniul lui trebuie. Prin educație (și din cărțile concentrate în jurul conceptului de educație) aflăm cum trebuie să învătăm, cum trebuie să găndim, cum trebuie să ne comportam, cum trebuie să interacționam , ce trebuie să facem. Din tratatele de pedagogie aflam cum trebuie să fie un profesor, cum trebuie să-și planifice acrivitatea, cum trebuie să-și trateze elevii, cum trebuie să-și formuleze obiectivele lecției, cum trebuie să evalueze, cum trebuie să-și proiecteze activitatea la clasa, cum trebuie să comunice cu elevii și încă… foarte mulți de astfel de trebuie. Pe scurt, am putea spune, fără a risca prea mult, că cel mai frecvent cuvânt întâlnit in lucrările de pedagogie, de psihopedagogie, de management educațional este cuvântul trebuie
1.3.9 Ținuta profesorului
În orice ocazie, profesorul trebuie să aibă față de alții o atitudine, o poziție și un comportament demne, civilizate. Aceasta necesită ca aspectul său exterior în privința îmbrăcămintei, părului etc. să fie frumos, elegant și îngrijit, în pas cu moda, fără însă a fi extravagant, ieșit din comun. Să facă din profesor, ca educator, un model orientativ elevat, demn și civilizat de ținută.
CAPITOLUL 2
PROFESORUL – MODELATOR AL PERSONALITĂȚII ELEVILOR
2.1 Profesorul in contextul celorlalte profesiuni
Transformările importante intervenite în vederea dezvoltării societății afectează într-o măsură importantă și viața școlii. Cererea crescândă de educație, educație permanentă, integrarea învățământului cu cercetarea și producția, obligă școala să-și revizuiască principiile,obiectivele, structura, metodologia și stilul de lucru, pentru a răspunde adecvat exigențelor tot mai mari pe care societatea i le pune în față.
Obiectivele care stau în fața școlii contemporane, numeroase și complexe, pot fi îndeplinite numai cu un personal devotat, temeinic pregătit și înzestrat cu valoroase calități personale și profesionale. Este subliniată cu deosebire sarcina formativă ce revine personalului didactic în educarea tinerei generații și nu numai aceea de instruire a elevilor. Inversarea de accent de pe informativ pe formativ, nu poate fi realizată doar prin simpla formulare a unor deziderate elevate, întrucât reclamă o reconsiderare a întregului sistem de învățământ și în special o subliniere specială a locului și rolului profesorului în acest sistem, el fiind specialistul care participă la formarea cadrelor pentru toate sectoarele de activitate.
„Fiecare educator, învățător și profesor din întregul sistem de învățământ, trebuie să fie atât un bun specialist în domeniu, cât și un bun educator”. Numai îmbinând aceste două calități, cadrele didactice își vor îndeplini în bune condiții sarcina de înaltă responsabilitate și onoare în formarea tinerei generații.
A reveni mereu asupra rolului și funcțiilor profesorului, înseamnă a încorpora noile achiziții ale cercetării pedagogice și a preciza domeniile și direcțiile de competență ale acestuia.
Rolul profesorului rămâne mereu în prim plan în opera de formare a personalității elevilor. Cu toate că a sporit și influența altor factori în procesul educației, profesorul își păstrează numeroase prerogative în acest domeniu, el fiind principalul modelator al personalității elevilor, începând de la imprimarea unei conduite externe, până la formularea aspirațiilor și idealurilor de viață.
Efectele activității și personalității profesorului au făcut obiectul unor cercetări de pedagogie, psihologie pedagogică și de sociologia educației, urmărindu-se ridicarea eficienței activității pedagogice în general și a profesorului în special. Sporirea funcției profesorului de confident, consilier, transmițător al valorilor culturale, a lărgit câmpul de activitate și a accentuat interdependențele.
Multe cercetări pedagogice analizează procesul de învățământ, rolul școlii și al profesorului în condițiile societății, influențându-le orientarea.
Principalele direcții de cercetare științifică privind rolul profesorului, care a îmbogățit domeniul didacticii sunt:
Personalitatea sa;
Rolul și funcțiile sale;
Comunicarea și relațiile cu elevii;
Pregătirea și perfecționarea;
Eficiența activității sale.
Concluziile desprinse din aceste cercetări au îmbogățit tabloul caracteristicilor educatorilor, au sporit caracterul științific al unor recomandări pedagogice, au fundamentat unele observații și date acumulate în timp și au conferit un caracter științific deciziilor privind organizarea și conducerea procesului de învățământ.
Statutul educatorului se cere și el reconsiderat la toate treptele de învățământ, de la educator până la profesor unversitar.
A reconsidera statutul cadrelor didactice înseamnă reexaminarea dintr-o perspectivă nouă, a-i aduce îmbunătățirile care i se impun, a revedea funcțiile acestor cadre și poziția lor în relațiile lor cu elevii și cu ceilalți factori educativi, a le spori ponderea formativă în ansamblul activităților ce le desfășoară. A revedea statutul cadrului didactic mai înseamnă a-l pune de acord cu noile obiective ale școlii, cu noile date ale cercetării științifice, cu noile modalități de lucru în activitatea didactico- educativă. Noul statut al profesorului impune o pregătire mai complexă, mai largă și mai
temeinică, determinată și de responsabilitatea ce îi revine și de rolul accentuat al elevului în procesul propiei formări, precum și de modernizarea tehnologiei didactice.
Profesorul ocupă o poziție cheie în activitatea de programare, de organizare, realizare și evaluare a procesului educațional.
„Extinderea educației permanente impune și ea modificări substanțiale în statutul profesorului, datorită apariției unor noi specialiști în învățământ, cum sunt planificatorii, animatorii culturali, etc. Creșterea atribuțiilor educative, atât ca activist cultural, cât și ca specialist în coordonarea influențelor educative, fac din cadrul didactic un valoros colaborator al noilor generații în munca de auto- formare și de afirmare a idealului de viață”.
Reflectând concepția care se află la baza pregătirii tineretului și a creșterii nivelului cultural, educativ al populației, profesiunile didactice, asigură prin specificul lor, realizarea parametrilor principali caracteristici omului nou cerut în societate. Profesiunile didactice reflectă trăsăturile importante pe care societatea vrea să le posede tânăra generație. Aceste profesiuni constituie o verigă însemnată în mecanismul vieții sociale, ele vizează realizarea unuia dintre marile imperative ale societășii noastre și anume transmiterea valorilor culturale și asigurarea continuității și creativității sociale.
Încercarea școlii de a pregăti cadre pe măsura exigențelor societății actuale, a impus o necontenită prefacere a sistemului de învățământ, o înnoire și îmbogățire a profilului profesiunilor respective.
Profesorul a constituit punctul de plecare în construirea unei concepții pedagogice despre învățământ și educație, cărora li s-a imprimat o puternică notă socială.
2.2 Profesorul-organizator si conducator al procesului educational
Problematica funcției profesorului este foarte bogată și complexă, iar aspectele cele mai apropiate de munca sa didactică sunt:
profesorul- coordonator al procesului didactic;
profesorul- diriginte;
pregătirea și perfecționarea sa.
Didactica modernă și teoria educației, militează deopotrivă pentru creșterea rolului elevilor în procesul propriilor lor formări, rolul conducător al profesorului în activitatea educațională rămâne un fapt real. Schimbările înregistrate până acum nu fac decât să sporească rolul activ, formativ, de organizator și conducător, al profesorului în activitatea de pregătire a tinerelor generații pentru muncă și viață.
Pregătirea și specializarea profesorului în activitatea didactică și educativă îl îndreptățește să devină proiectantul, organizatorul și conducătorul principal al operei de formare a personalității elevilor.
Profesorul, fiind cel care cunoaște modelul de personalitate ce trebuie format într-o etapă dată, care înțelege mecanismul complicat al construirii personalității, care stăpânește tehnologia activității educaționale, care posedă aptitudinile necesare conducerii unui colectiv și priceperea organizării vieții acestuia, este firesc să fie principalul specialist și participant la opera educativă. Aceste calități îl îndreptățesc pe profesor să fie conducătorul procesului educativ.
Profesorul trebuie să-și proiecteze activitatea în toate detaliile (obiective, resurse, tehnologie, evaluare, decizie) stabilind precis ceea ce vrea să realizeze. Proiectarea muncii didactice și educative pe o perioadă mai apropiată sau mai îndelungată, presupune utilizarea unei tehnici pretențioase, sprijinită pe datele cercetării științifice.
Ca proiectant, profesorul trebiue să cunoască bine cel puțin următorii trei parametri:
obiectivele ce stau în fața școlii;
materia cu care va lucra elevul;
tehnologia specifică proceselor respective, didactice și educative, pe care le va conduce în activitatea sa.
Profesorul va căuta să afle care sunt disponibilitățile fiecărui elev, pe care va trebui să le pună în valoare.
În calitate de conducător el trebuie să creeze condiții optime de lucru și viața, să imprime un stil de muncă plăcut, să introducă o notă de optimism, să mențină o disciplină liber consimțită, să aplice principiile științifice în stabilirea regimului zilnic, a orarului de lucru, a alternării timpului de lucru cu cel liber, să stimuleze la muncă pe fiecare elev și să facă din colectivul clasei un factor educativ. Calitatea de educator îl obligă să exercite și să transpună în practica, la nivelul clasei, toate funcțiile conducerii:
organizarea;
planificarea;
îndrumarea;
coordonarea;
evaluarea;
decizia.
Ca organizator profesorul trebuie să dovedească însușiri obiective în activitatea didactică și educativă, în predarea specialității prin care acționează asupra formării elevilor. Conducerea activității de învățare, crearea motivației necesare, dozarea sarcinilor și stimularea interesului pentru obiectul de învățat pe care îl predă, evaluarea sistematică a rezultatelor obținute și înarmarea elevilor cu un stil de muncă imtelectuală, constituie cerințe de bază ale activității sale.
„Profesorul trebuie să fie principalul animator al vieții colectivului, sarcină pretențioasă, dar importantă și delicată. A ști să insufle entuziasm, să inspire încredere, să mobilizeze forțele, să polarizeze toate energiile și toți factorii, să creeze o atmosferă
tonică, optimistă, să producă un climat favorabil muncii, înseamnă să fie o personalitate puternică, să dispună de calități deosebite și să-i cucerească pe cei cu care lucrează”.
Animator al vieții unui colectiv de elevi poți fi numai dacă ești încălzit de dragoste pentru copii, pasionat pentru munca educativă, animat de dorința de a-i ajuta pe alții, numai dacă te poți transpune în situația altora, dacă ești generos, capabil de sacrificiu și de dăruire. A ști să lupți pentru un scop comun, a ști să-i atragi și pe alții în această acțiune, a ști să perseverezi și să obții ceea ce vrei. Mai mult decât oricare altă profesiune, cea de educator impune să fii entuziast, întrucât este vorba de o activitate colectivă care să desfășoară cu tineri în formare, care au nevoie de entuziasm, de încredere în ei înșiși, în cel ce-i îndrumă și de asemenea, încredere în viitor.
Educatorul trebuie să știe care sunt coordonatele unei activități colectiv reușite, condițiile antrenării membrilor unui colectiv în realizarea unui scop comun, ce fel de perspective i-ar putea atrage și ce stimulente le-ar putea întreține elanul în muncă un timp îndelungat. Aici se îmbină cel mai mult știința cu arta, tehnica de lucru cu talentul, experiența cu inițiativa, tactul cu măiestria, calmul cu entuziasmul, căutările cu siguranța.
Orice profesor este și un creator de modele, de proiecte educaționale, de profile, de metode și procedee, un inovator. O asemenea calitate îi pretinde profesorului imaginație, abilitate, inovație în toate împrejurările, nu numai în cadrul lecțiilor. Orice elev este un unicat și fiecare cere un anumit tratament pentru a realiza optimal. A stabilii condițiile, tratamentul și modalitățile prin care fiecare elev își poate pune în valoare mai bine disponibilitățile și calitățile sale și a obține succese, înseamnă a descoperi specificul fiecăruia și a ști să adaptezi tehnologia educației acestor particularități.
Creativitatea profesorului poate acționa la diferite niveluri: „la nivelul concepției de organizare a predării unei discipline la nivelul sitemului de predare prin originale și eficiente forme de organizarea activității și prin lecții creatoare, la nivelul utilizării unei metodologii diversificate, atractive, interesante; la nivelul relațiilor profesor-elev, spre utilizării unei metodologii diversificate, atractive, interesante; la nivelul relațiilor profesor-elev, spre mobilizarea acestuia pentru autoformare, autoinstruire și autoeducare sub îndrumarea competentă a profesorului”.
Profesorul este creator în sensul adaptării tehnologiei de lucru la specificul fiecărui colectiv și al fiecărui elev, în sensul anticipării, inventării și proiectării de noi modele, obiective, tipologii sau prototipuri de metode, caractere, structuri. Contribuția lui la perfecționarea învățământului și al educației trebuie să fie continuă, consistentă și înnoitoare. Creativitatea profesorului se manifestă în toate domeniile învățământului și educației, cuprinde și activitatea extrașcolară.
A construi lecții interesante, a organiza activități formative variate, atractive, multiple și complexe, a iniția pe elevi în „tainele” specialității și a-i ajuta să-și programeze activitatea, înseamnă a fi creatorul unui sistem de muncă pasionat, captivant, atrăgător.
Implicarea profesorului în activitatea de cercetare pedagogică urmărește să valorifice potențialul creator al unui detașament atât de numeros și să accelereze ritmul progresului în învățământ.
„Într-adevăr pare a fi în contradicție cu orice activitate educativă sănătoasă ca un profesor care observă lipsuri grave să nu încerce să le localizeze sursa pentru a le remedia și să nu manifeste neliniște din cauza dificultăților probabile pe care aceste lipsuri la fac previzibile în însușirea ulterioară a unor cunoștințe”. Practica fiecărui profesor reprezintă o importantă sursă de cunoaștere și cercetare, iar valorificarea forțelor și capacităților personalului didactic la nivelul școlii și a județului este o chestiune de organizare și îndrumare.
Antrenarea cadrelor didactice în cercetarea științifică cere competență și pasiune. Contribuția profesorului la rezolvarea multor probleme didactice, prin cercetare științifică reprezintă o îndatorire profesională și de buna ei organizare depinde într-o mare măsură progresul școlii în care își desfășoară munca, este un titlu de mândrie pentru fiecare educator.
Activitatea educativă a profesorului, presupune în mod necesar finalizarea ei, adică sprijinirea fiecărui elev în acțiunea de calificare și integrare în muncă. Profesorul trebuie să desfășoare și o muncă de consilier și orientator ajutând fiecare elev să-și aleagă corect tipul de studiu și apoi profesiunea care corespunde cel mai bine profilului personalității sale.
Sprijinirea elevilor în formularea proiectului lor de viitor înseamnă cunoașterea temeinică a fiecăruia, dezvoltarea capacităților lor de autocunoaștere, furnizarea unor informații profesionale, sistematice și selective, familiarizarea fiecărui elev cu criteriile unei alegeri raționale și mai ales sensibilizarea lor pentru nevoile forței de muncă. A le conștientiza cerințele economice-sociale și a-i ajuta să țină seama de ele în alegerea profesiunii, înseamnă a face o orientare rațională, pusă în serviciul intereselor comune.
Orice profesor poate și trebuie să dezvolte interesele, aptitudinele și talentele elevilor, ajutându-i să-și valorifice la maximum aptitudinile. Conducerea elevului de-a lungul anilor în școală, astfel încât să se realizeze pe deplin, este cea mai autentică probă a unei acțiuni pedagogice reușite. Modelând personalitatea fiecărui elev, profesorul este preocupat să descopere direcția optimă de dezvoltare a acestuia și de stimulare a capacităților necesare împlinirii sale. El devine astfel specialistul care acordă și o calificată asistență psihopedagogică indinspensabilă dezvoltării multilaterale a fiecărui elev. Ajutând fiecare elev să își aleagă tipul de studii și apoi profesiunea care corespunde cel mai bine personalității sale, profesorul rezolvă nu numai problema orientării profesionale, ci și pe aceea a integrării cu succes a absolvenților în viața profesională ulterioară, este atent la îmbinarea pregătirii teoretice cu cea practică.
Profesorul își afirmă cu adevărat funcția de consilier, fiind un permanent îndrumător al dezvoltării acestora, mulți elevi se recunosc ca fiind opera profesorului lor, atât în ceea ce privește profesiunea aleasă, cât și în ceea ce privește caracterul și atitudinea lor în fața vieții.
Spre rolurile de orientator, consilier și confident al elevilor, trebuie să tindă fiecare profesor. Profesorul este capabil să evalueze continuu, obiectiv și eficient, atât rezultatele elevilor, cât și pe cele ale propriei munci. Aprecierea rezultatelor activității
educaționale, constituie o verigă obligatorie a structurii actului pedagogic. Fără exersarea ei, profesorul nu poate aplica principiile educative și nu poate corecta și adecva propria activitate la cerințele specifice situației.
„Evaluarea rezultatelor înseamnă a dispune de un sistem de probe, a le putea interpreta, a raporta rezultatele unor criterii de referință stabile și obiective și a trage concluzii valabile, care să ducă la îmbunătățirea ulterioară a activității. Evaluarea presupune urmărirea sistematică a eficienței fiecărei acțiuni, raportarea ei la obiectivul proiectat și înregistrarea progresului pe care elevii îl realizează într-un anumit sector, de la o etapă la alta”. Profesorul urmărește în comportamentul elevilor tot ceea ce poate servi la stimularea lor, la dezvoltarea dorinței de autoperfecționare și de creștere a capacității lor de autoevaluare. El va descifra deficiențele constate, cauzele acestora, insuficiența propriei activități și modalitățile de cercetare a tuturor acestora.
Evaluarea presupune tact, apropiere și înțelegere, dar și intransigență, exigență ridicată, pentru asigurarea calităților necesare, atât în munca didactică, cât și în cea educativă. Un educator trebuie să fie un bun „metrolog” pentru a da rezultatelor școlare consistență și eficiență, precizie și exactitate.
„Evaluarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor legate de specialitatea pe care o predă, ca și a abilităților, intereselor, atitudinilor și trăsăturilor caracteriale ale elevilor, are o importanță educativă deosebită,deoarece poate deveni sursa unei motivații susținute”.
Aceasta abilitate a profesorului de a evalua corect si realist trebuințele celui care invată implică, in primul rând, capacități de transpunere în situația pshiologică a elevului și dorința de a-l înțelege de pe pozițiile lui. Existența acestei capacități a fost demonstrată experimental de Stroe Marcus (1987). El susține că profesorii trebuie sensibilizați spre o atitudine empatica, indispensabilă în relațiile cu ceilalti. Empatia se inserează în procesul intercunoașterii, fiind adesea condiția înîelegerii psihologice a comportamentelor prezente și viitoare ale elevului. Constatăm că majoritatea studiilor insista foarte mult asupra necesitatii formarii unei competente pedagogice relaționale, a unor capacități de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze comunicarea cu elevii și să-i determine să se implice în situația pedagogica.
Elevii apreciază și îi clasifică pe profesori și după sistemul de evaluare al acestora. Actul de evaluare trebuie să primească o notă mai tehnică și mai obiectivă pentru a spori valoarea științifică a întregii activități pedagogice.
Orice profesor desfășoară o activitate în afara școlii. În relațiile cu membrii familiilor elevilor, profesorul poate îndeplini, atât funcția de îndrumător al acestora, în vederea orientării eficiente a elevilor, cât și de coordonator al influenței familiei și a altor factori din mediul lor de viață, în direcția formării multilaterale a personalității tânărului, ca viitor cetățean.
Profesorul poate influența pozitiv atât pe tineri, cât și pe adulți, prin organizarea și îndrumarea diferitelor forme de activitate: conferințe, dezbateri, serii de întrebări și răspunsuri, audiții și vizionări în colectiv urmate de comentarii, organizate la casele corpului didactic, cluburi, biblioteci, muzee, case de lectură și de creație.
Stimularea intereselor și a talentelor ca și încurajare de orice gen a creaților, trebuie să caracterizeze întreaga activitate a profesorului, dovedindu-și astfel angajarea și responsabilitatea față de colectivitate.
Implicarea profesorului în diferite activități cultural-educative și politico-ideologice constituie o dovadă a înțelegerii superioare a rolului său social, acționănd ca un agent a transformărilor sociale.
2.3 Profesor-diriginte
Munca educativă cu un colectiv de elevi este greu de conceput fără prezența unui îndrumător capabil să organizeze, conducă și să coordoneze ansamblul influențelor ce se exercită asupra membrilor grupului.
„Activitatea de predare a fiecărui profesor presupune integrarea contribuției sale, armonizarea ei cu a celorlalți colegi și mai ales orientarea și adecvarea ei la modelul de personalitatea pe care vrem să-l realizăm. Un asemenea rol îi revine dirigintelui”.
În asamblul profesorului didactic se impune și examinarea activității dirigintelui, acesta fiind promotorul formării și dezvoltării personalității elevilor. Funcția de diriginte îi sporește profesorului responsabilitatea, îi amplifică rolul și îl așează într-un anumit raport cu toți ceilalți factori educativi. Această funcție îl apropie de elevi și îi lărgește simțitor sfera de influență, adăugând la predarea specialității și rolul de coordonator al întregii activități a clasei sale. Dirigintelui îi revine sarcina de a urmări climatul de muncă al clasei, interesul elevilor pentru învățătură, aria lor de informare, stilul de muncă, eficiența activităților colective și mai ales progresul fiecărui elev la fiecare obiect de învățământ și de la o etapă la alta.
Contribuția dirigintelui este hotărâtoare prin modul în care știe să organizeze și să stimuleze dorința și ambiția elevilor de a-și îndeplini cu simț de răspundere toate obligațiile școlare. A le insufla conștiința datoriei și autocontrolul înseamnă a-i ajuta să-și înțeleagă corect statutul de școlar și să dobândească un comportament adecvat. Învățându-i cum să învețe, cum să-și organizeze munca, cum să-și formeze priceperi, deprinderi și atitudini corespunzătoare în activitatea de instruire, dirigintele îi ajută de fapt să se integreze cu succes în colectivul școlar și să-și găsească drumul propriu al auto- realizării și al auto- formării.
Legătura pe care dirigintele o menține cu ceilalți profesori și cu ceilalți factori educativi, prin comparația clasei sale cu celelalte clase și mai ales prin raportarea rezultatelor la obiectivele stabilite pe școală, acesta devine îndrumătorul real al adevăratei formări și dezvoltări al elevilor îmbinând calitatea de profesor cu cea de educator.
Îi ajută pe elevi să înțeleagă corect faptul că instruirea reprezintă principala cale de dezvoltare multilaterală, îi ajută să se maturizeze și să-și conștientizeze principalele îndatoriri școlare. Dirigintele este preocupat să-și pună clasa în legătură cu mediul social, cu viața și cu problemele ei. Frumusețea relațiilor cu ceilalți, utilizarea timpului liber, bucuria de a trăi, nevoia de a cunoaște, grija pentru păstrarea mediului natural, lupta pentru pace, prietenia și solidaritatea cu tineretul înaintat și alte aspecte
ale pregătirii elevilor pentru viața socială, se înscriu de asemenea printre obiectivele principale ale muncii educative a dirigintelui la orice clasă. Conștiința politico- morală
a elevilor va forma nucleul în jurul căruia trebuie să se structureze principalele preocupări ale fiecărui tânăr, a-l ajuta să vadă însemnând a-l orienta.
Orice diriginte urmărește realizarea unor obiective concrete cum sunt:
studierea și cunoașterea personalității elevilor;
organizarea și educarea colectivului de elevi;
asigurarea succesului la învățătură al tuturor elevilor și întărirea disciplinei;
formarea și dezvoltarea profilului moral al fiecăruia;
orientarea școlară și profesională a tuturor elevilor clasei;
organizarea timpului liber al elevilor;
coordonarea eforturilor educative ale tuturor profesorilor clasei și asigurarea unității de cerințe și de acțiune.
Dirigintele, în calitatea de coordonator al influențelor exercitate asupra clasei sale, aduce la cunoștința celor interesați, atât planul de măsuri stabilite, cât și rezultatetele obținute pe diferite linii de acțiune:
cunoașterea elevilor;
rezultatele la învățătură;
aptitudini deosebite;
măsurile educative întreprinse.
Consiliul clasei poate sugera și urmări aplicarea unor măsuri diferențiate pentru remedierea unor neajunsuri, sau pentru consolidarea unor tendințe pozitive înregistrate în conduita colectivului de elevi. Numai o activitate colectivă, condusă și îndrumată cu grijă, poate cuprinde și satisface obiectivele complexe ale muncii educative puse în fața colectivului.
Activitatea extrașcolară a dirigintelui vine să lămurească și să adăncească unele preocupări ale școlii, consolidând cunoștințele, priceperile și depriderile și stimulând interesele, înclinațiile și aptitudinile elevilor. Activitatea practică va cuprinde un sistem de acțiuni educative, organizate în funcție de nivelul de dezvoltare al elevilor clasei, de preocupările și problemele care-i frământă la un moment dat, de faptele de viață care-i mobilizează și interesează
. Astfel de acțiuni sunt:
organizarea unor întâlniri și discuții cu personalități culturale și științifice;
vizite la instituții culturale, muzee, expoziții de artă, spre a le oferi elevilor posibilitatea de a cunoaște concret sensul unei munci desfășurate cu pasiune;
dezbaterea unor fapte de viață, cunoscute de elevi pentru a le influența opiniile;
participarea la acțiuni și evenimente importante care să consolideze deprinderi de muncă și opțiuni școlare și profesionale.
CAPITOLUL 3
ROLUL CADRULUI DIDACTIC ÎN ȘCOALĂ ȘI SOCIETATE
În școală cadrul didactic este conducătorul activității didactice ce se desfășoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele școlare. El este cel care imprimă un sens și o finalitate educativă tuturor premiselor și condițiilor, obiective și subiective, participante și implicate în procesul de învațământ (informații, mijloace, variabile psihice). Privite în sine, informațiile cuprinse în programele și manualele școlare constituie doar premise latente din punct de vedere al formării personalității umane , ele capătă, însă valențe educative ca urmare a prelucrării și transmiterii lor de către cadrul didactic. Tot așa se întâmplă și cu mijloacele de învățământ. Oricât de perfecționate ar fii ele, numai utilizarea lor de către învățător prin integrarea într-o situație de învățare le asigura valențele educative scontate. Dacă ele sunt auxiliare prețioase, scutindu-l pe învățator de unele sarcini, aceasta nu înseamnă că rolul său s-ar diminua, el rămânând în continuare cel care conferă acestor mijloace un sens pedagogic prin modul în care le folosește și prin rezultatele la care ajunge. „Relația pedagogică rămâne, oricât s-ar tehniciza, o relație umană. Cadrul didactic nu poate fi și nici funcția sa nu poate fi restrânsă doar la cea de simplă sursă de cunoștințe, putând astfel fi suplinit și de un mijloc tehnic. El este cel care, prin personalitatea sa amplifică valențele educative ale acestor cunoștințe. Rolul conducător al învățătorului în activitatea didactică rămâne una din coordonatele de bază ale misiunii sale”.
Referitor la diversitatea rolurilor pe care le poate exercita cadrul didactic în literatura de specialitate s-au conturat câteva ipostaze dominante, fiecare din ele punând accentual pe o anumită latură a activității sale, circumscriind, în fond , locul său în procesul de învățământ.
Cadrul didactic, ca expert al actului de predare-învățare: poate lua decizii privitoare la tot ceea ce se întâmplă în procesul de învățământ.
Cadrul didactic, ca agent motivator: declanșează și întreține interesul elevilor, curiozitatea și dorința lor pentru activitatea de învățare.
Cadrul didactic, ca lider: conduce un grup de elevi, exercitându-și puterea asupra principalelor fenomene ce se produc aici. Este un prieten și confident al elevilor, un substitute al părinților, obiect de afecțiune, sprijin în ameliorarea stărilor de anxietate, etc.
Cadrul didactic în ipostaza de cosilier: este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un îndrumător persuasiv și un sfătuitor al acestora.
Cadrul didactic, ca model: prin întreaga sa personalitate, prin acțiunile și comportamentul său este un exemplu pozitiv pentru elevi.
Cadrul didactic ca profesionist reflexiv: se straduieste tot timpul să înțeleaga și să reflecteze asupra întâmplărilor inedite din clasă, să studieze și să analizeze fenomenele psihopedagogice cu care se confruntă.
Cadrul didactic ca manager: supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu părinții și cu ceilalți factori. Cadrul didactic are de-a face cu un tip special de management și anume “managementul clasei” . Acesta include toate deciziile și acțiunile solicitate pentru menținera ordinii în clasă.
Cadrul didactic își asumă deci o multitudine de roluri a caror exercitare este demnă de personalitatea lui. Dar pe lângă activitatea didactică învățătorul desfășoară și o activitate extrașcolară sau cultural-educativă. Întotdeauna profesiunea de dascăl a fost o profesiune socială. „Corolarul conținutului social al acestei profesiuni constă în participarea la evenimentele și frământările social-culturale ale timpului în care trăiește și ale poporului din care face parte”. În această ipostază cadrul didactic ne apare ca pedagog social, animat de grija pentru ridicarea gradului de cultură și civilizație al națiunii sale.
Literatura pedagogică și beletristică ne înfățișează atâtea figuri ilustre de slujitori ai școlii care și-au dedicat o parte din activitatea lor îmbunătățirii condițiilor de viață și cultură ale maselor populare, luptând alături de ele pentru revendicări democratice.
Desfășurându-și activitatea profesională în cadrul școlii, dascălul nu înceteaza de a fi un educator în afara ei, urmărind bineînțeles obiective specifice și apelând la mijloace și forme adecvate. Numai în măsura în care cadrul didactic își continuă misiunea și în afara cadrului profesional pe care i-l oferă școala poate fi considerat un educator al poporului său. Cele două laturi ale activității sale, școlară și extrașcolară, nu numai că se presupun, dar se și întregesc și se completează reciproc, imprimând acestei profesiuni un rol sporit în progresul general al patriei noastre.
3.1 Rolul profesorului in clasa de elevi
Clasa scolara nu este atat un spatiu unde, dupa un ritual academic, se trateaza un subiect din programa, iar profesorul nu este doar persoana care propune continuturi, formuleaza sarcini si cere anumite conduite. In clasa se invata mai mult decat o materie, se invata o lectie de viata. Profesorul stimuleaza si intretine curiozitate elevilor pentru lucruri noi, le modeleaza comportamentele sociale, le intareste increderea in fortele proprii si ii ajuta sa isi gaseasca identitatea. Realiyarea acestor sarcini depinde de masura in care profesorul da calitatile si competenta necesare centrarii cu precadere pe asteptarile, trebuintele si interesele elevilor.
Clasa de elevi este un grup social supus în mod constant influențelor educative exercitate în școală. „Ansamblul de elevi ce o compune este un grup social specific, în cadrul căruia există o varietate de relații educative. Aceste relații au ca suport raporturile interpersonale din cadrul clasei și relația pedagogică educator-educat”. Deși relația profesor-elev are un pronunțat caracter didactic, ea este influențată de pluritatea de relații interindividuale pe care le are elevul în clasă și în afara ei. De aceea este necesar ca profesorul să cunoască grupul ca ansamblu dinamic de relații interumane.
Se știe că profesorul și elevii nu se aleg unii pe alții, iar preferințele lor nu sunt decât întâmplător în concordanță cu relațiile instituționalizate dintre ei. Cu toate acestea ei nu numai că urmează să conlucreze,dar va trebui să conlucreze armonios. Mai întâi, profesorului îi revine sarcina și răspunderea integrării sale în clasa și colectivul clasei de elevi pe care să-l închege. Într-un colectiv format, profesorul devine unul dintre membrii acestuia, îndeplinindu-și funcția în interiorul grupului. Rolul educatorului pe scena școlară depinde de scopul pe care și-l propune să-l atingă prin acțiunea sa pedagogică.
Relația profesor-elev este variată și se constituie într-o rețea de interdependențe. Relațiile informațional-cognitive și relațiile afective sunt subordonate relației de conducere-influențare. Atât relația informațional-cognitivă, cât și cea afectivă, se stabilesc cu scopul de a-i influența pe elevi, și aceasta în multiple sensuri:pentru însușirea cunoștințelor, pentru determinarea unor stări afective favorabile receptării mesajului emis de profesor, pentru determinarea unor modificări de comportament sau stabilizarea unor trăsături de caracter, etc. Profesorul declanșează și întreține interesul elevilor și dorința lor de a învăța și de a răspunde printr-un comportament adecvat cerințelor lui.
„Influențarea elevilor de către profesor se face direct, prin atitudine, mesaj verbal, gestică, mimică, stare afectivă, exemplu personal, adică prin prezența sa activă. Această prezență are funcția de stimul ce determină la elevi un răspuns care poate fi de acceptare formală, accepate cu convingere, imitare, contagiune, rezistență. Indirect, profesorul influențează prin intermediul altor factori educaționali cum sunt colectivul clasei de elevi, familia, consiliul profesoral, comitetul cetățenesc de părinți”.
Rolul profesorului în conducerea pedagogică a activității elevilor se manifestă astfel pe toate planurile implicate de acțiunea educativă. Analiza logică a structurii acestei acțiuni ne permite să determinăm următoarele componente ale comportamentului pedagogic al educatorului în relația cu clasa:
Observă acțiunile și conduita elevilor din clasă în timpul lecțiilor și în activitățile extrașcolare deoarece adecvarea comportamentului pedagogic la specificul vieții clasei nu e posibil fără observarea atentă a colectivului și a fiecărui elev. J. Dewey(1972) considera că educația trebuie să înceapă prin observarea psihologică a capacităților, a intereselor, și a deprinderilor copiilor.
Organizează activitatea clasei fixând programul activității ei intelectuale, iar în clasă structurile organizaționale și funcțiile îndeplinite de aceste structuri.
Comunică clasei informații științifice, valori morale estetice, culturale și recepționează mesajul elevului. Comunicarea se face atât în funcție de cerințele programei, cât și în raport cu preocupările și interesele cognitive ale elevilor.
Mediază în constituirea relației elev-știință chiar dacă achiziționarea cunoștințelor științifice presupune efortul individual al elevului și activitatea sa individuală de căutare, de documentare, de rezolvare a problemelor.
Conduce, îndrumă, controlează și evaluează activitatea clasei.
Dialoghează cu clasa. Activitatea sa educativă implică un dialog continuu și variat cu elevii. Desfășurarea dialogului profesor-clasă solicită un context de relații educative pozitive.
Cooperează cu elevii din clasă în realizarea sarcinilor ce revin grupului, în realizarea scopurilor propuse, în desfășurarea lecțiilor și a activităților extradidactice, în fixarea unor reguli de conduită, în elaborarea deciziilor.
Stimulează activitatea elevilor prin aprecieri, îndemnuri, prin încurajarea eforturilor pe care ei le fac. E. Planchard (1992) a remarcat că din dorințele elevilor referitoare la relațiile lor cu profesorii se desprinde necesitatea unei intervenții umane care să-i susțină, să-i încurajeze și să le arate cu bunăvoinșă când și unde au greșit.
Ajută pe elevi în activitatea lor, dându-le sfaturi, arătându-le cum trebuie să procedeze în rezolvarea unei probleme sau în pregătirea lecțiilor. Kriekemans A. (1967) include în relația pedagogică ajutorul pe care profesorul îl dă copilului pentru a deveni om matur care și-a asumat responsabilitatea propriei sale existențe. Astfel, ajutorul se exercită pe planul formării morale a individului.
Coordonează relațiile interumane din clasă și activitatea grupurilor de muncă existente în cadrul ei, urmărind întărirea solidarității grupului.
Orientează acțiunile organizate de clasă, urmărind formarea idealului de viață al elevilor, deschizându-le liniile de perspectivă.
Caracterizează clasa ca grup educativ, conturând trăsăturile ei specifice, factorii de coeziune care acționează în cadrul ei și perspectivele ei de dezvoltare.
Comportamentul pedagogic al profesorului se manifestă în atitudini suple, variate, în funcție de acțiunea educativă în care el este angajat. În procesul educativ el este pentru elevi figura centrală și ca urmare atenția lor se îndreaptă spre el. Profesorul trebuie să-și autoregleze comportamentul său pdagogic pentru a se prezenta în fața elevilor într-o manieră de încredere și de ajutor pentru ei. Comportamentul pedagogic se împletește în cadrul lecțiilor și în afara lor cu o anumită tonalitate afectivă, care apropie sau îndepărtează pe elevi de educator și de obiectul pe care îl predă, îi entuziasmează pentru valorile culturale și pentru școală sau le strecoară în suflet răceală și indiferență.
Prin comportamentul lui afectiv profesorul impune elevilor un anumit comportament, individual și de grup. Eficiența acțiunii de influențare, sensul și intensitatea influenței pe care o exercită educatorul asupra elevilor depind în mare măsură de tonul afectiv al relațiilor lui cu elevii.
Comportamentul emoțional al profesorului influențează direct comportamentul elevilor prin contagiune și indirect, prin climatul afectiv pe care îl determină în clasă. Acest comportament poate fi „factor de stimulare a unor stări afective tonice sau de diminuare a capacității de muncă a elevilor și de blocare a relațiilor de comunicare între elevi și profesor”, după cum arată V. Popeangă (1973). Relațiile apropiate între profesor și elev, bazate pe încrederea elevului nu numai în competența profesională a profesorului, ci și în competența sa ca sfătuitor, pe capacitatea empatică a profesorului sunt dorite de către elevi.
Ei se adresează profesorilor pentru a obține sfaturi doar dacă sunt destul de apropiați de ei, dacă au încredere că vor fi înțeleși și bine sfătuiți. În măsura în care o fac, elevii nu se adresează oricărui profesor, ci numai acelora care îi înțeleg. Elevii își doresc relații mai apropiate cu profesorii pentru a găsi în aceștia sprijin moral ori de câte ori au nevoie. „Universul relațional al clasei de elevi, analizat din punct de vedere al influenței educaționale în contextul grupului școlar și abordat, din punct de vedere științific, sub auspiciile managementului clasei de elevi, devine unul dintre cele mai importante de a cărui cunoaștere și aplicare depinde succesul demersului educativ al cadrului didactic”.
3.2 Relația învățător-elev
Când profesorii vor fi mai aproape de elevi, când vor dispărea și violența verbală și gestul brutal, când se va renunța la pedeapsă și se va face apel la simțul demnității și al rațiunii, când se vor învelera noblețea muncii, a cinstei și a politeței, prin exemplul educatorilor înșiși, atunci se va stabili un climat cu adevărat propriu educației omului.
Esența și caracterul relațiilor educaționale sunt determinate de anumite condiții subiective și obiective. Printre cele mai importante se numără: personalitatea învățătorului, condițiile generale în care se desfășoară procesul de educație și concepția pedagogică aflată la baza acestui proces.
Personalitatea învățătorului constituie factorul subiectiv principal care imprimă un anumit caracter și o anumită intensitate interacțiunilor sale cu elevii. După cum se știe, el organizează și conduce activitatea instructiv- educativă din școală, prelucrează și transmite cunoștințele cuprinse în curriculum și manualele școlare, modelează prsonalitatea copilului, desfășoară o bogată activitate extrașcolară, sprijină ceilalți factori educativi care se asociază eforturilor școlii etc.
Condițiile generale în care se desfășoară instrucția și educația reprezintă un factor obiectiv care influențează, într-o mare măsură, interacțiunea dintre învățător și elevi. Este vorba, desigur, de condițiile materiale, de dotarea școlii cu mijloace de învățământ, de aspectele organizării școlare, de atmosfera generală, stilul de muncă, etc.
În sfârșit, un factor de maximă importanță, care influențează relațiile învățător- elevi, îl constituie concepția pedagogică ce stă la baza activităților educaționale. După modul în care sunt formulate finalitățile educației (ideal,scopuri și obiective), modul în care este privită natura copilului și posibilitățile de formare a trăsăturilor sale de personalitate imprimă contactului și raporturilor reciproce dintre educator și educat o anumită orientare, un anumit caracter.
„Adeseori, între învățător și elevi se pot manifesta, în mod spontan sentimente de atracție sau de respingere, de simpatie sau antipatie, de acceptare sau neacceptare etc”.
De regulă, atunci când sub aspectul comunicării didactice, relațiile învățător- elevi, sunt de tip unidirecțional, învățătorul apare în fața clasei doar în calitate de transmițător de informații. În asemenea condiții, este preocupat mai mult de receptarea celor transmise și mai puțin de dimensiunea afectivă sau emoțională a vieții și activității din clasă. Această stare, alături de eventualele sentimente de respingere, antipatie sau neacceptare, manifestate uneori față de anumiți elevi, conduce la traumatizarea relațiilor pedagogice, cu implicații negative asupra rezultatelor învățării și a educației școlare pe ansamblu.
Din asemenea motive, consider că atât în procesul formării inițiale a învățătorului, cât și în formarea sa continuă, un accent deosebit trebuie pus pe dezvoltarea a două dintre competențele personalității sale: competența morală și competența psihosocială; prima este asigurată de elementele ce conferă o bună funcționalitate conduitei morale a învățătorului: cunoașterea valorilor și normelor morale ale societății, capacitatea de autocontrol asupra atitudinilor și modul său de comportare în orice situație; existența unor deprinderi și obișnuințe morale, conform cu exigențele moralei sociale, precum și cu exigențele deontologiei pedagogice; constituirea sa ca nivel spiritual și moral- cetățenesc pentru comunitatea socială în care trăiește etc. Cea de-a doua- competență psihosocială- presupune: capacitatea învățătorului de a adopta un rol diferit; posibilitatea sa de a influența cu ușurință indivizii și grupurile de elevi; capacitatea de a utiliza corect puterea și autoritatea; capacitatea de a adopta rapid diferite stiluri comportamentale etc. Interdependența și fuziunea celor două tipuri de competențe, alături de aptitudinile sale pedagogice, precum și de alte trăsături de personalitate, stau la baza relaționării corecte și eficiente a învățătorului cu elevii în procesul educației.
După cum se știe, dezvoltarea unor relații socio-afective pozitive între învățători și elevi, bazate pe sentimente de simpatie, atracție și acceptare, permite constituirea unui climat psihosocial favorabil, unei conlucrări eficiente între participanții la acțiunea de instruire.
Așa cum ramarca Jean Piaget, „pe la șapte – opt ani, sentimentul dreptății capătă o formă mai mare decât supunerea, devenind normă centrală. Din acest punct de vedere, ne putem întreba dacă o clasă ”cuminte” este în mod automat și o clasă „bună”; ori dacă niște copii „răi”, adică mai puțin disciplinați, mai puțin supuși, sunt cu adevărat răi”.
Sentimentul justițiar, de care vorbește J. Piaget, în situația școlară se exercită evident, cu precădere, asupra personajului principal, care este învățătorul. Deoarece, el este cel care, și asta o știu atât elevul cât și cadrul didactic, conduce, cel care dirijează viața. Persoana învățătorului joacă deci, un rol fundamental. El este speranța copilului și amăndoi știu asta. Esențial este modul în care învățătorul întămpină această speranță și o împlinește.
Așadar, dacă, așa cum se desprinde din cele prezentate, învățătorul este agentul moral în contextul educației școlare, ce are el de făcut? Un singur lucru, extrem de simplu în enunț, și anume, să-și cunoască rolul de mentor moral și să-l accepte. Să accepte faptul că, în ochii elevului, el nu este atât cel care știe, cât acela care cunoaște: el nu este atât cel care trăiește, cât acela care există. În mare măsură, într-o anumită perioadă a școlarității, copilul trăiește efectiv prin intermediul învățătorului, care este însăși existența.
În acest context, minimumul cerut învățătorului este credibilitatea: de orice fel ar fi persoana ce locuiește înăuntrul său, persoana dinafară nu trebuie să trezească bănuieli copilului, ci e nevoie a părea cel puțin, dacă altfel nu se poate, că este cea adevărată.
În ceea ce privește maximumul, acesta se numește autenticitate. Autenticitatea, mai întâi față de sine, apoi față de ceilalți. Învățătorul trebuie să creadă în valorile pe care le cere elevilor săi. El trebuie să știe cum să trăiască în ele și să arate calea pentru cei care vor să urmeze drumul său. De mai mult, el trebuie să fie acele valori.
De bună seamă, între cele două extreme, între ceea ce numim maximum și minimum, există o paletă largă de credințe și comportamente, determinată de însăși natura umană. Valoarea fundamentală însă, pe această scală a specificității individuale, trebuie să fie numai una: adevărul moral.
Aceasta pentru că un copil poate fi mult timp înșelat, decât dacă el dorește aceasta. Faptul că un copil nu posedă operațiile mentale ce se presupune a le avea adultul, faptul ca el nu „pricepe” multe lucruri, aceste realități psihologice, deci, nu sunt într-o corespondență directă cu ceea ce copilul simte, cu ceea ce el intuiește. Dezvoltarea spirituală și afectivă, deși legată de cea intelectuală, nu sunt în dependență absolută de aceasta din urmă. Un copil va simți întotdeauna adevărul, dar și minciuna; va fi rănit de nedreptate și va înceta să mai aibă încredere. Aceste ecouri ale nedreptății rămân în sufletul copilului și îl fac să privească cu bănuială lumea dimprejurul său și să suspecteze mai târziu, adulții din rândul cărora și el face parte.
Se poate întâmpla însă un lucru și mai grav. Prin definiție, copilul este o făptură făcută pentru iubire și care tânjește după afecțiunea celor maturi, mai ales a persoanelor importante din viața sa, de obicei, părinții și învățătorul. Pentru a câștiga această iubire, el este gata să accepte ca bune, lucruri respinse cu putere dacă vin de la alți adulți; non-valorile pot deveni valori în viața unui copil, dacă cel ce le reprezintă este o persoană îndrăgită: ”răul” devine „binele” pentru simplu fapt că adultul ce-l promovează este o persoană importantă din acel moment. Este ușor pentru un matur să modifice o viață de copil, fără măcar să-și dea seama de aceasta.
Așadar, responsabilitatea morală a învățătorului este uriașă. Moralitatea nu se poate măsura și influența, benefică ori nu, este imposibil de cuantificat dacă ne aflăm pe teritoriul eticii, așa cum se face în evaluarea informației predată de învățător și achiziționată de elev. Răspunderea morală este invizibilă și acționează pe termen lung, mult timp dupa ce influența propiu-zisă și-a încetat acțiunea.
„Dascălul trebuie să fie personal și empatic în comportament, echilibrat în raționamentul moral, stăpânind cu autoritate rolul de consilier, asumându-și conștient funcția de agent moral în contextul școlar”.
3.3 Relatiile profesorului cu tinerii
În copilărie – supuși educației, regulilor și imperativelor -, am luat valorile, standardele și preferințele (educatorilor) învățate și le-am ridicat la rangul unor obligații, necesitați, pretenții și imperative rigide ți nesanatoase. Părinții, profesorii, mediul relațional au contribuit in aces sens. Putem, însă, schimba și inlocui imperativele și pretențiile aberante, arogante cu dorințe și preferințe sănătoase.
Procesul de învățământ fiind un proces bilateral, presupune în mod obiectiv și necesar stabilirea și manifestarea de relații umane și educaționale eficiente între profesori și elevi (studenți, cursanți). Relațiile se stabilesc între profesor și elev, între profesor și grupul studios (clasă, grup, an de studiu) și cu foștii elevi, deci cu absolvenții.
În istoria învățământului s-au stabilit și manifestat mai multe tipuri de relații dintre profesor și tineretul studios. Acestea sunt: autoritariste, libere, democratice.
Relații autoritariste (autocrate). Din grecește autos (lui însuși); kratos- putere. Relațiile autoritariste (autocrate) fac din profesor factorul dominator al procesului instructiv- educativ, el dirijând și hotărând totul; acest tip de relație înăbușă orice spirit de inițiativă, de independență, de creativitate, de acțiune și răspundere personală ale elevului. Ele sunt o frână de dezvoltarea personalității. Ele formează „roboți” și nu oameni adevărați. Formula „magister dixit”- maestrul a spus- definește tipul de relații didactice autoritariste(autocrate). Astfel de tip de relații a fost determinat de specificul societății și statutului autoritarist, autocrat, totalitar. Ca atare, ele trebuie abandonate din învățământ.
Relații libere (laisser-faire)- fără constrângeri. Asigurarea unei dezvoltări libere, bazate pe relații libere și pe încredere între profesor și tineret a făcut obiectul concepțiilor multor pedagogi și oameni de seamă ca: J.J. Rousseau, L.Tolstoi, M.Montessori, C.Freinet, O.Decroly etc. Unele din aceste sisteme pedagogice sunt preconizate ca alternative educaționale în țara noastră. Aceste relații libere nu înseamnă libertinaj. Acest tip de relații „urmărește să dezvolte la elevi spiritul de inițiativă și de independență, spiritul de observație, spiritul critic, dar și responsabil și creativ, într-un cuvânt să dovedească calitățile care să-i asigure într-o măsură importantă autoeducația, autocontrolul și autoaprecierea eficiente”.
Or, a ne închipui educația, actul educativ fără formaerea și susținerea – simultan cu increderea în sine – a încrederii în ceilalți fără deschiderea copilului și a menținerii deschiderii sale către celălalt (bazată pe încrederea în ei) este ca și cum ne-am închipui ființa umană fără miraculoasa ei simetrie: doar cu un ochi, doar cu o sprânceană, doar cu un picior etc.; sau ca și cum ne-am închipui-o cu un ochi mai mare și unul mai mic, cu o ureche foarte mare si cu una foarte mică, cu o mână prea lungă și cu alta mult prea scurtă ș.a.m.d. Pe scurt, este că și cum ne-am închipui omul hâd si respingător.
Deoarece elevul este în formare și nu are experiență, trebuie ca această educație liberă și bazată pe încredere să aibă în vedere respectarea câtorva condiții: să aibă la bază o concepție educațională care să înceapă printr-o îndrumare suplă și competentă, care, desigur, să nu-l frâneze pe elev, ci să-i ofere modele flexibile, care să-i deschidă drumul cunoașterii, al autoinstruirii eficiente, învățându-l cum să învețe singur, independent; să-i dezvolte spiritul de răspundere, de autocontrol și autoapreciere, pentru ca nu cumva libertatea să-l plafoneze, să-i limiteze auoconstrucția; să evite relațiile de libertinaj, în sensul ca elevul să facă orice, fără nici o răspundere, pentru a nu se ajuge la ineficiență educațională; să conștientizeze și să accepte de bună voie necesitatea îndrumării profesorului, a exigenței sale, ca unul care are calitatea de a evalua dacă evoluția educațională a elevului este sau nu corespunzătoare și altele.
Relațiile democratice. Relațiile democratice pornesc de la drepturile omului, de la respectul față de om, ca și de la necesitatea ca omul tânăr să aibă o evoluție pozitivă ascendentă, în sensul de a se dezvolta ca personalitate complexă, integrală, ca un profesionist competent și creativ, ca un cetățean loial și demn. Acest tip de relații presupune următoarele caracteristici și condiții: înțelegerea necesității obiective a stabilirii și manifestării de relații interumane și educaționale democratice între profesor și elev și acceptarea conștientă a rolului îndrumător al profesorului; îmbinarea exigenței constructive, mereu sporite cu respectul față de elev ca om, cetățean, ca personalitate în devenire, care va trebui să dovedească spirit de independență, de inițiativă, spirit critic și creator, colaborare și ajutor reciproc, ca parteneri și factori responsabili ai aceluiași proces, care să aibă ca finalitate obținerea unei temeinice și elevate pregătiri a elevului, în vederea integrarii lui socio-profesionale eficiente și creative.
Relația profesor-familie
Apariția unor mize familiale ale școlarizării și resemnificarea raporturilor familie – școală au condus la o implicare mai consistentă a părinților în activitatea școlară a copiilor și la multiplicarea interacțiunilor personale între reprezentanții școlii și membrii familiei: „[…]dacă între familie și școală ca instituții au existat dintotdeauna raporturi sociale, interacțiunile individuale între părinți și cadrele didactice au dobândit importanță numai începând cu anii 60”.
Sunt identificate două dimensiuni principale ale acestei implicări:
– dimensiunea relației părinte – copil, vizând controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutorul acordat de părinți în rezolvarea temelor și, în general, în îndeplinirea sarcinilor și suportul, respectiv susținerea morală și materială a activității școlare a copilului;
– dimensiunea relației familie – școală, care se referă, în special, la alegerea filierei și unității școlare și la contactele directe ale părinților cu reprezentanții instituției școlare, cadre didactice și administratori. Aceste contacte pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfășurate în cadrul formal al negocierilor între administrația școlară și asociațiile părinților, al reuniunilor de informare a părinților cu privire la conținuturile și metodele școlare, orarelor, exigențelor cadrelor didactice, al lecțiilor deschise pentru părinți, al atelierelor de lucrări practice sau în cadrul informal al unor excursii, vizite, ieșiri ale elevilor la diferite activități sportive, serbări, aniversări etc. Ele îmbracă, însă, și forma unor întâlniri interindividuale, în cadrul formal la unor întâlniri programate la inițiativa cadrului didactic sau a părintelui ori în cadrul informal al întâlnirilor, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, la ieșirea din școală sau din diferite spații publice, al vizitelor la domiciliile elevilor.
Atitudinile cadrelor didactice față de diferitele forme de legătură cu familiile sunt diferite. Categoria socială din care provine populația școlară este importantă: contactele mai frecvente sunt căutate de cadrele didactice care predau unei populații ce provine din categoriile mijlocii. Nivelul de învățământ este, de asemenea, relevant: contactele cele mai frecvente și diverse sunt identificate la nivelurile de bază ale învățământului și mai ales pe parcursul anilor școlari care marchează trecerea de la un ciclu la altul, începutul sau sfârșitul unui ciclu.
Caracteristicile elevilor reprezintă o variabilă importantă: atât părinții cât și cadrele didactice manifestă o mare disponibilitate în a-și coordona acțiunile exercitate asupra copiilor cu handicap. Nivelul reușitei școlare este, de asemenea, important: reprezentanții școlii organizează mai frecvent întâlniri formale cu părinții copiilor aflați în dificultate și deplâng faptul că tocmai aceștia evită legăturile cu școala.
Sunt semnalate si alte aspecte al raporturilor școală – familie și anume: indiferent dacă părinții sau / și cadrele didactice doresc să nu comunice, ei sunt, practic, „condamnați” să o facă prin intermediul elevului care joacă rolul de „punte de legătură”, de mesager și mesaj în același timp. Indiferent de forma comunicării, copilul are posibilitatea să modifice conținutul și forma mesajului (și chiar de multe ori o face), modelând prin aceasta raporturile între adulți.
Date fiind toate aceste forme de legătură și în special comunicarea cotidiană inevitabilă realizată prin intermediul copilului, școala face parte integrantă din viața cotidiană a familiei și, reciproc, familia face parte din viața cotidiană a școlii.
VOCAȚIA PEDAGOGICĂ
Care sunt aceste calitati? sunt ele inascute sau dobamdite? poti invata sa fii un profesor bun?. Dupa Rene Hubert (1965), principala calitate a profesorului este vocatia pedagogica experimata in „a te simti chemat, ales pentru aceasta sarcina si apt pentru a o indeplini”. El considera ca vocatiei pedagogice ii sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogica, credinta in valorile sociale si culturale, constiinta responsabilitatii fata de copii , fata de intraga umanitate.
Un alt raspuns la intrebarile anterioare este oferit de M.A. Bloch (1968), care considera ca „arta pedagogica, ce este inaninte de toate arta de a te pune la dispozitia copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le intelege universul, de a le sesiza interesele care ii anima, se intemeiaza in mare parte pe un dar, pe care candidatii la functia de profesor il au sa nu il au”
Daca M:A Bloch sustine ca asta de a-i invata pe altii reprezinta un dar natural, exista si autori care cred ca meseria de profesor se invata ca oricare alta meserie.
În raport cu aptitudinile, vocația apare ca o sinteză coerentă de forțe instrumentale și valori moral-sociale, o interacțiune optimă pentru ceva și atitudini față de același obiect în cadrul unei înalte conștiințe axiologice și în baza unei riguroase tendințe de autodepășire. Ea este o înclinație, o predispoziție socială, ce se manifestă ca o nevoie puternic resimțită de a efectua un anumit tip de activitate, conținând procese raționale și impulsiv-afective care contribuie la decizia vocațională.
Astfel, vocația pedagogică, proprie educatorului de vocație, care îl deosebește de educatorul de profesie, ar fi dependentă de o serie de însușiri, unele înnăscute: hazul, darul intuitiv de a-i cunoaște pe copii, flerul, bunul simț, inteligența, voința de desăvărșire. Multe dintre aceste însușiri psiho-morale ca și altele de ordin fizic (fizionomie, voce) sau intelectual (spirit de observație, atenție, calitatea gândirii de a fi sistematică și clară, bogăția imaginației, a memoriei) se includ in structura competenței didactice.
„Educatorii care-și investesc dragostea și încrederea în elevii lor îi ajută să devină mai valoroși și să aibă o părere bună despre ei. Cei care știu cum și cănd să le dea copiilor o mângăiere îi ajută să fie deschiși, atenți și comunicativi. Prin acest comportament profesorii adaugă valori suplimentare nu numai vieții copiilor, dar si colegilor lor.”
CAPITOLUL 4
MICROCERCETARE
4.1 Motivația cercetării
Un învățământ de calitate este acela în care toți elevii, indiferent de mediul de proveniență și de nivelul dezvoltării intelectuale sunt sprijiniți și încurajați în dezvoltarea lor. Învățământul contemporan trebuie să asigure o educație diferențiată. Lipsa diferențierii poate avea ca rezultat insuccesul, eșecul școlar, pentru că nu s-a produs acea adaptare a actului instructiv-educativ la cerințele și posibilitățile diferite ale subiecților ce alcătuiesc colectivul școlar.
Activitatea școlară presupune existența unui cadru organizat și a unui climat adecvat, pretinde adaptarea unor forme de lucru cu elevii care să asigure progresul fiecăruia. Cunoașterea psiho-pedagogică a elevului este condiția de bază în desfășurarea unei activități diferențiate și individualizate.
Prezenta cercetare se concentrează pe analiza rolului cadrelor didactice în educația elevilor. Am ales să realizăm această microcercetare, deoarece considerăm că în ultimii ani educația elevilor este înțeleasă tot mai greșit de către cadrele didactice, ei considerând că întreaga responsabilitate le revine părinților, fără realizeze că majoritatea acțiunilor lor se reflectă în comportamentul și educația elevilor.
Cadrele didactice influentează și modelează, de la cea mai fragedă vârstă, persoana umană. Unii merg chiar mai departe si sustin ca influența acesteia asupra persoanei este atat de mare, încat egaleaza actiunea celorlate grupuri sociale, precum grupul de prietenii
4.2 Scopul cercetării
Scopul cercetării este acela de a aprecia în ce măsură acțiunile cadrelor didactice își pune amprenta asupra comportamentelor și asupra personalității elevilor și de a identifica efectele neimplicării cadrelor didactice în educația elevilor.
4.3 Obiectivele cercetării
Cercetarea a avut ca obiectiv general identificarea rolului cadrelor didactice în educația elevilor. Obiectivele specifice sunt :
– analiza modului în care cadrului didactc își exercită funcția educativă (acțiuni specifice desfășurate cu școlarii, timpul investit în educația acestora);
– modul în care cadrele didactice se implică în educația și influența acestora asupra dezvoltării educației și personalității elevilor
4.4 Ipoteza cercetării
Dacă cadrele didactice se implică activ în educația elevilor și investesc timp și efort în educația lor, atunci copiii vor beneficia de un mediu optim de dezvoltare și educație.
4.5 Metodologia cercetării
a) Documentarea. În această etapă am studiat multiple materiale de specialitate, cu profil psihopedagogic, care m-au ajutat la conturarea unei viziuni de ansamblu asupra temei propuse spre abordare, precum și la formularea ipotezelor și a obiectivelor microcercetării.
b.)Ancheta, folosind ca instrument de anchetă, chestionarul;
Prin chestionar am identificat modul în care cadrele didactice se implică în educația copiilor lor și impactul pe care îl au acțiunile lor asupra educației elevilor și asupra formării personalității acestora
Chestionarul cuprinde 20 de întrebări, la care am adaugat și câteva întrebări de identificare a respondenților. Tipul chestionarului utilizat este chestionar de opinie, chestionar ce oferă date de ordin subiectiv, imposibil de observat direct, acesta studiază și atitudinile, motivatiile și interesele, dispozitiile și inclinațiile unei persoane.
4.6. Lotul de cercetare
Chestionarul s-a administrat unui număr de 30 de părinți, din medii total diferite. Vârsta părinților este cuprinsă între 25-35 ani.
De asemenea, sexul celor chestionați este diferit, 18 subiecți sunt de sex feminin, adică (60 %), și 12 de sex masculin, respectiv (40 %).
Am dorit să aflăm modul în care aceștia percep influența asupra elevilor pe care o au cadrele didactice.
Fig. 1 – Sexul respondenților
Vârsta părinților chestionați este cuprinsă între 25 și 35 de ani. Mai exact, 5 (16,66%) persoane de 25 de ani, 10 (33,33%) persoane de 28 de ani, 7 (23,33%) persoane de 31 de ani, 5 (16,66%) persoane de 33 de ani și 3 (10%) persoane de 35 de ani.
Fig. 2 – Vârsta respondenților
Starea civilă a părinților este distribuită în felul următor: 23 (76,66%) persoane căsătorite, 3 (10%) persoane necăsătorite, 1 (3,33%) persoană divorțată, 3 (10%) persoane trăiesc într-o uniune consensuală, în lotul de cercetării negăsindu-se niciun părinte văduv.
Fig. 3 – Starea civilă a respondenților
De asemenea, mediul de proveniență al celor chestionați este diferit, el fiind reprezentat de mediul rural având o pondere mai mare, reprezentând 17 (56,66%) părinți și restul 13 (43,33%) părinți, provenind din mediul urban.
Fig. 4 – Mediul de proveniență al respondenților
Studiile cu ponderea cea mai mare sunt reprezentate de cele medii, 20 dintre părinții chestionați având doar liceul, procentul fiind de (66,66%), 3 părinți au studii submedii, adică (10%) și 7 dintre aceștia (23,33%) au terminat o facultate.
Fig. 5 – Studiile respondenților
4.7 Desfășurarea microcercetării
Documentarea pedagogică a avut loc în perioada ianuarie 2015 – mai 2015, perioadă în care am studiat diferite materiale, cărți, studii realizate de diferiți cercetători, reușind să parcurg o bibliografie însemnată.
Următoarea etapă a cercetării a fost observația sistematică, dar totodată am observat și comportamentele unor școlari din alte medii apropiate mie: rude, vecini, colegi. Observația a avut drept scop surprinderea unor trăsături de personalitate și a unor comportamente întâlnite la elevi.
Chestionarul a fost administrat părinților în prima săptămână a lunii mai 2015, rugându-i să fie cât mai sinceri și să își rezerve timpul necesar pentru a reflecta asupra întrebărilor.
4.8. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor
Prin intermediul chestionarului am putut constata faptul că rolul cadrelor didactice în educația elevului este perceput ca având o importanță semnificativă. Cu ajutorul cadrelor didactice, elevii învață lucruri folositoare acum, dar și pentru viitor, și pentru o bună dezvoltare a comportamentelor, atitudinilor, valorilor, deci, în ansamblu, a personalității lor.
La prima întrebare a chestionarului, majoritatea părinților sunt de părere că, profesorii ai invațamantului primar își cunosc elevii foarte bine, ceea ce este un lucru favorabil, o primă condiție în a le oferi o bună educație, fiind aceea de a-și cunoaște elevii foarte bine. Astfel, 16 dintre femei (88,88%) și 7 dintre bărbați (58,33%) au răspuns folosind varianta de răspuns – „foarte bine”, 2 (11,11%) dintre persoanele de gen feminim si 3 (25%) dintre bărbați au răspuns folosind varianta – „bine” și 2 (1,66%) persoane de gen masculin au răspuns folosind varianta „suficient”.
Fig. 6 – Întrebarea nr. 1 „Cât considerați că își cunosc cadrele didactice elevii?
La întrebarea nr. 2 „Cât timp efectiv credeți că îi alocă cadrul didactic copilului dvs într-o zi? ”, putem observa că majoritatea părințior sunt de părere că învățătorii petrec aproximativ 30 de minute efectiv cu copilul lor.
Timpul petrecut cu elevii este, deasemenea, foarte important pentru a-i cunoaște cât mai bine și pentru a le oferi o educație cât mai bună.
Fig. 7 – Întrebarea nr. 2 „Cât timp efectiv credeți că îi alocă cadrul didactic copilului dvs într-o zi?”
Prin răspunsurile furnizate la a 3 întrebare, “Cine se ocupă mai mult de educația elevului?” reiese faptul că părinții sunt de părere că ei se ocupă mai mult de educația copilului, la această variantă de răspuns, 13 (72,22%) dintre persoanele de gen feminin chestionate răspunzând că părinții se ocupă mai mult de educația copilului, în timp ce 3 (16,66%) dintre acestea sunt de părere că se ocupă mai mult cadrul didacti și doar 2 (11,11%) au răspuns folosind varianta “în egală măsură”. În cazul persoanelor de gen masculin, la această întrebare s-a folosit prima variantă de răspuns de către 7 (58,33%) bărbați, în timp ce doar 2 (16,66%) dintre aceștia au răspuns folosind varianta de răspăuns „cadrul didactic” și 3 (25%) dintre persoanele de gen masculin au optat pentru varianta de răspuns „în egală măsura”. Din cele mai vechi timpuri, părinții sunt cea care se ocupă de educația copiilor, însă, și cadrele didactice ar trebui să aibă un rol semnificativ în această educație, fiind faptul că elevii petrec foarte mult timp în școală.
Fig. 8– Întrebarea nr. 3 „Cine se ocupă mai mult de educația elevului?”
La întrebarea nr. 4 „Cum a-ți descrie relația dintre elev și cadrul didactic?”, majoritatea persoanelor chestionate își descriu relația dintre copiii lor și cadrul didactic ca fiind una bazată pe înțelegere, această variantă de răspuns având cea mai mare pondere în rândul răspunsurilor oferite de către ambii părinți. Așadar, 10 (55,55%) femei și 8 (6,66%) bărbați au răspuns folosind prima variantă de răspuns spunând că relația dintre elev și cadrul didactic este bazată pe înțelegerem 5 (27,77%) dintre femei și doar 2 (16,66%) dintre bărbați sunt de părere că relatia este una de încredere, 3 (16,66%) dintre persoanele de gen feminin și 2 (16,66%) de gen masculin au folosit a patra variantă de răspuns si anume relație de sprijin. Niciunul dintre părinți nu au fost de părere că relația dintre elev și cadrul didactic este conflictuală.
Prin urmare, o bună relație cu elevul este baza esențială a oferirii unei bune educații și a dezvoltării personalității copilului.
Fig. 9 – Întrebarea nr. 4 „Cum ați descrie relația dintre elev și cadrul didactic?
La: întrebarea nr. 5: “Întrebați zilnic copilul despre activitățile susținute în școală?”, toate persoanele chestionate au răspuns afirmativ, astfel putem observa interesul părinților pentru tot ceea ce face copilul, interes favorabil dezvoltării armonioase a acestui, precum și pentru a putea monitoriza influența cadrelor didactice în educația copiilor.
Fig. 10 – Întrebarea nr. 5 „ Întrebați zilnic copilul despre activitățile susținute în școală?”
Și următoarea întrebare nr.6 a chestionarului “Credeți că evaluarea/notarea elevilor de către cadrul didactic se realizează corect?” are o mare pondere de răspunsuri afirmative, respectiv 17 (94,44%) dintre persoanele de gen feminin și 11 (91,66%) din cele de gen masculine au răspuns că “în mare măsură” se realizează corect și doar 1 (5,55%) femei și 1 (8,33%) bărbat sunt de părere că nu se realizează corect “în mică măsură”. Procentul mare pe care îl are prima variantă de răspuns la această întrebare, ne face să observăm că există o mare încredere și în corectitudinea cadrului didactic în ceea ce privește evaluarea elevilor.
Fig. 11 – Întrebarea nr. 6 „Credeți că evaluarea/notarea elevilor de către cadrul didactic se realizează corect?”
La următoarea întrebare nr.7 „Cât de bine cunoaște cadrul didactic interesele și nevoile elevului?”, majoritatea părinților, atât femeile cât și bărbații, au precizat că ei consideră că profesorii își cunosc foarte bine elevii. Așadar 12 (66,66%) dintre femei și 9 (75%) dintre bărbații chestionați au folosit prima variant de răspuns “foarte bine”, 5 (27,77%) dintre persoanele de gen feminin și 3 (25%) de gen masculin au optat pentru variant de răspuns „bine” și doar un răspuns din partea unei mămici (5,55%) pentru variant “suficient”. Faptul că majoritatea părinților sunt de părere că învățătorul își cunoaște foarte bine elevii, este un lucru favorabil pentru educația acestora.
Fig. 12 – Întrebarea nr. 7 „Cât de bine cunoaște cadrele didactice interesele și nevoile elevului.?”
La întrebarea 8 a chestionarului„Considerați că dacă elevii eșuează în învățare, este vina cadrului didactic, a școlii sau a curriculum-ului?”, 12 (66,66%) dintre persoanele de gen feminine chestionare și 10 (83,33%) dintre cele de gen masculine au pus prima variant de răspuns și anume că dacă elevii eșuează în învătare, este vina cadrului didactic. Doar 3 (16,66%) dintre femei sunt de părere că este vina școlii și 3 (16,66%) dintre femei și doar 2 (16,66%) dintre bărbați sunt de părere că vina o poartă curriculum-ul.
Fig. 13 – Întrebarea nr. 8 „Considerați că dacă elevii eșuează în învățare, este vina cadrului didactic, a școlii sau a curriculum-ului?”
La întrebarea nr. 9 a chestionarului, părinții au fost de acord cu faptul că învățătoarea ar trebui să le educe copilul și să le spună tot timpul cum evoluează acesta și, de asemenea, să primească informații cu privire la formarea și dezvoltarea personalității elevului. Astfel, la întrebarea nr. 9 „Ce așteptați de la cadrul didactic?”, 10 (55,55%) dintre femei și 10 (83,33%) dintre bărbați au răspuns „să educe elevul”, 6 (33,33%) dintre persoanele de gen feminine au răspuns „să coopereze”, 2 (11,11%) femei și 2 (16,66%) bărbați au folosit varianta „să spună cum evoluează elevul”. Părinții ar trebui să relaționeze permanent cu cadrele didactice pentru a afla informații esențiale despre dezvoltarea personalității elevilor, despre modul în care acesta evoluează.
Fig. 14 – Întrebarea nr. 9 „Ce așteptați de la cadrul didactic?”
La întrebarea nr. 10 „Ați dori să primiți informații de la cadrele didactice cu privire la formarea și dezvoltarea personalității copilului dvs?”, părinții, atât de gen feminin, cât și masculin, au răspuns în unanimitate afirmativ ceea ce înseamnă că ei doresc să fie tot timpul informați cu privire la formarea și dezvoltarea personalității elevului.
Fig. 15 – Întrebarea nr. 10 „Ați dori să primiți informații de la cadrele didactice cu privire la formarea și dezvoltarea personalității copilului dvs?”
La întrebarea nr. 11, „Sunteți mulțumit de rezultatele elevului?” am observat ca 10 (55,55%) dintre femei și doar 2 (16,66%) dintre bărbați au răspuns că sunt foarte mulțumiți de rezultatele elevului, 6 (33,33%) femei și 8 (66,66%) bărbați au răspuns că sunt mulțumiți iar un număr de 2 (11,11%) persoane de gen feminin și 2 (16,66%) de gen masculin au răspuns că sunt nemulțumiți de rezultatele copilului.considerand ca profesorul nu-si da interesul in actul de invatare. Faptul că majoritatea părinților sunt mulțumiți și foarte mulțumiți de rezultatele elevilor demonstrază rolul major al cadrelor didactice în educația elevilor, ceea ce este un lucru favorabil.
Fig. 16 – Întrebarea nr. 11 „Sunteți mulțumit de rezultatele elevului?”
4.9 Concluziile Microcercetarii
Toate datele obținute în urma chestionarului susțin ipoteza cercetării pedagogice și anume, dacă cadrele didactice se implică activ în educația elevilor și investesc timp și efort în educația lor, atunci copiii vor beneficia de un mediu optim de dezvoltare și educație
Centralizând răspunsurile am constatat că dacă există o bună relație între elevi și cadrele didactice, elevii sunt bine educați, își dezvoltă armonios personalitatea, ei participând cu interes la școală și la toate activitățile, deducându-se de aici că o bună rerlație cu cadrele didactice are un impact pozitiv asupra preșcolarului și că rolul acestora este esențial pentru educarea și dezvoltarea elevilor.
Totodata prin răspunsurile părinților la chestionar am observat faptul că o bună relație cu cadrele didactice îi determină pe elevi să fie mai sociabili și să se adapteze mai ușor condițiilor și cerințelor impuse.
Rolul educației este hotarâtor în formarea si dezvoltarea personalitatii elevilor, pentru dezvoltarea acestuia, în posibilitatea interactionării cu mediul, de a-l cunoaste si de a-l stapâni prin explorari, încercari, exercitii, experimente, în descoperirea de către
fiecare elev a propriei identități și în dobândirea deprinderilor de a învața, a fost necesară tratarea interdisciplinara a problemelor.
În urma microcercetării am constatat că învățătorii au un rol esențial în educația elevilor, rol pe care nu îl poate exercita decât în stransă colaborare cu părinții elevilor.
În concluzie, putem spune că, cadrele didactice au un rol deosebit în educația elevilor, în formarea și dezvoltarea sa armonioasă
CONCLUZII
Concluzionând și pornind de la importanța învățământului, de la specificul profesiunii și de la responsabilitatea ce revine profesorului în asigurarea dezvoltării optime a personalității, se deduce faptul că domeniul didactic ar trebui să beneficieze de cei mai buni candidați. Se ține seama de faptul că ei vor lucra cu omul în devenire, iar efectele muncii lor se resfrâng asupra întregii vieți a elevului.
Obiectivele trebuie să țină seama de principalele aspecte ale pregătirii profesionale: teoretică și practică, individuală și colectivă. Strategia perfecționării trebuie să fie adecvată obiectivelor urmărite prin opera de perfecționare, să fie nu numai de accord cu cerințele unui învățământ modern, ci să cultive autoperfecționarea.
Dacă perfecționarea profesorului este temeinică și completă, perfecționarea acestuia poate realize cu mai mult succes modelarea personalității, aptitudinilor și a calităților profesionale ale elevilor.
Profesorul care nu-și pune întrebări în legătură cu activitatea proprie (cum am conceput activitatea respectivă?; cum s-ar putea activitatea mai bine?) poate avea și nereușite în experiența didactică; el nu va putea progresa și nici nu-și va perfecționa stilul de muncă.
Dar profesorul care îmbină formele de perfecționare cu cele individuale de autoperfecționare și luptă mereu pentru o calitate superioară a muncii sale, profesorul care dă dovadă de cunoștințe, de dragoste pentru profesia aleasă, va avea multe reușite în profesia didactică, pe care acesta o desfășoară.
Concluziile desprinse din cercetări recomandă pentru activitatea didactică următoarele:
profesorul trebuie să aibă un larg orizont cultural;
profesorul trebuie să aibă o bună pregătire de specialitate și de psihopedagogie;
profesorul trebuie să-și păstreze un rol de conducător în activitatea didactică;
calitățile profesorului trebuie să ofere o securitate emoțională copiilor;
afecțiunea profesorului corelează pozititv cu randamentul la învățătura elevilor;
profesorul trebuie să fie un adevărat model, nu numai un simplu tranzitor;
eficiența muncii profesorului este determinată de stilul lui de lucru și de competența sa profesională;
comunicarea directă cu elevii rămâne principala cale de influențare a conduitei elevilor;
profesiunea didactică cere o autoperfecționare continuă.
Din această lucrare se mai subînțelege că atitudinea profesorului la lecție modelează personalitatea elevilor prin faptul că el trebuie să fie:
pasionat de subiectul lecției;
să cunoască foarte bine subiectul lecției;
să cunoască metodele de dobândire a cunoștințelor și să fie convins că cea mai bună metodă de învățare este prin descoperire proprie;
să se transpună în locul elevilor, încercând să sesizeze dificultățile și anticiparea lor;
profesorul trebuie să transmită nu numai informație, ci și priceperea de a folosi informația.
O bună relație profesor- elev se bazează pe respect reciproc. Elevul respectă profesorul pentru abilitățile de predare, calitățile personale, cunoștințe și profesionalism; și profesorul respectă fiecare elev ca individ și efortul acelui elev de a învăța. Este important de reținut că respectând fiecare elev ca individ nu este același lucru cu un fel de respect generalizat pentru o clasă ca întreg; și că respectul profesorului trebuie arătat și simțit, altfel elevul nu își va da seama.
În concluzie, profesorul ca specialist, om de cultură, educator, cetățean și manager exercită o profesiune de o deosebită importanță, valoare și responsabilitate socio- umană, fiind factorul principal al modelării unei personalității armonioase a tinerilor.
Educația și formarea profesională a copiilor, a tinerilor au ca
finalitate principală formarea competențelor, înțelese ca ansamblu multifuncțional
și transferabil de cunoștințe, deprinderi/abilități și aptitudini, necesare pentru:
a) împlinirea și dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în
viață, conform intereselor și aspirațiilor fiecăruia și dorinței de a învăța pe tot
parcursul vieții;
b) integrarea socială și participarea cetățenească activă în societate;
c) ocuparea unui loc de muncă și participarea la funcționarea și dezvoltarea unei
economii durabile;
d) formarea unei concepții de viață, bazate pe valorile umaniste și științifice, pe
cultura națională și universală și pe stimularea dialogului intercultural;
e) educarea în spiritul demnității, toleranței și respectării drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului;
f) cultivarea sensibilității față de problematica umană, față de valorile moral-
civice și a respectului pentru natură și mediul înconjurător natural, social și
cultural.
BIBLIOGRAFIE
Albu, Gabriel, , Profesorul și vremurile, Eseuri de pedagogie socială. Editura Paralela 45, Pitești, 2009
Bătrânu, Emilia, Educația în familie, Editura politică, București, 1980
Bontaș, Ioan, Pedagogie, Editura All, București, 2001
Bunescu, Gheorghe, Școala și valorile morale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998
Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminița, Psihologie Școlară, Editura Polirom, Iași, 1998
Cristea, Sorin, Pedagogie generală. Managementul educației, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996
Cucoș, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, București, 2002
Dicu, Aurel, Probleme de psihologie a educației, Editura Științifică, București, 1973
Dumitrana, Magdalena, Învățătorul- agent moral în contextul educației primare, Revista Învățămânul primar, nr. 3/1996, pp.54-57
Hubert, Rene, Traite de pedagogie generale, PUF, Ediția a VI-a, Paris apud Ioan Bontaș, Pedagogie, Editura Bicc All, București, 2000
Mialaret, Gaston, Introducere în pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
Mitrofan, Nicolae, Aptitudinea pedagogică, Editura Academiei, București, 1988
Narly, Constantin, Pedagogie generală, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996
Neculau, Adrian, apud Andrei Cosmovici, Luminița Iacob, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1998
Okon, Wincenty, Personalitatea profesorului în Didactica generală, București, 1974
Pavelcu, Vasile, Personalitatea profesorului, în Psihologia pedagogică, București, 1967
Piaget, Jean, Judecata morală la copil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980
Potolea, Dan, Pregătirea psihopedagogică. Manual pentru definitivat și gradul didactic II, Editura Polirom, Iași, 2008,
Sălăvastru, Doina, Psihologia educației, Iasi 2004
Salade, Dumitru, Perfecționarea personalului didactic în pas cu cerințele unui învățământ modern, Editura Didactică și Pedagogică, 1975
Stanciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiale, vol.I, Editura Polirom, Iași, 1997
Ușinki, Konstantin, Omul ca obiect al educației. O experiență de antropologie pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București
*** Legea educației naționale (Legea nr.1/2011)
http://www.academia.edu/7150636/CURS_1_PSIHOLOGIA_EDUCATIEI
http:/www.didactic.ro/files/19/rolulprofesorului-nclasadeelevi.doc.
www.educatiepentruviitor.ro
http:/www.calificative.ro
ANEXE
Anexa 1
CHESTIONAR
1. Cât considerați că își cunosc cadrele didactice elevii?
foarte bine bine
suficient insuficient
2. Cât timp efectiv credeți că îi alocă cadrul didactic copilului dvs într-o zi?
aprox. 2 ore aprox. 30 min
aprox. 1 oră sub 30 min
3. Cine se ocupă mai mult de educația copilului?
părinții
cadrul didactic
în egală măsură
4. Cum ați descrie relația dintre copilul dv și cadrul didactic?
bazată pe înțelegere relație de sprijin/suport
bazată pe încredere altfel
5. Întrebați zilnic copilul despre activitățile susținute în școală?
da
nu
6. Credeți că evaluarea/notarea elevilor de către cadrul didactic se realizează corect?
în mare măsură
în mică măsură
7. Cât de bine cunoaște cadrul didactic interesele și nevoile elevului?
foarte bine
suficient
deloc
8. Considerați că dacă elevii eșuează în învățare, este vina cadrului didactic, a școlii sau a curriculum-ului?
cadrul didactic
școala
curriculum
9. Ce așteptați de la cadrul didactic?
să educe copilul să coopereze
să nu mă deranjeze să spună cum evoluează copilul
nu știu
10 Ați dori să primiți informații de la cadrele didactice cu privire la formarea și dezvoltarea personalității copilului dvs?
da
nu
11. Sunteți mulțumit de rezultatele copilului dvs.?
foarte multumit
multumit
nemulțumit (de ce?)
Anexa 2
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Locul Si Rolul Profesorului (ID: 159776)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.