Locul Si Rolul Presedintelui Romaniei In Sistemul Politic Romanesc

INTRODUCERE

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.

Instituția șefului de stat își are obârșia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Dintotdeauna, colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice, instituție ce a cunoscut o evidentă evoluție cât privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele.

În dreptul public modern, ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la intrebarea, cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocrația), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democrația)?

Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite și funcționează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile sale cu puterea legiuitoare.

După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață, și republici, în care șeful statului, numit cel mai adesea președinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect (republici prezidențiale sau republici semi-prezidențiale), fie de Parlament (republici parlamentare)

O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a instituției Președintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma de guvernământ republicană, restul reprezentând monarhii constituționale, ceea ce ne duce la concluzia că în majoritatea cazurilor predomină teza unui Președinte de Republică aflat cât mai aproape de un monarh constituțional, cu rol de reprezentare și de arbitru, dispunând de atribuții destul de restrânse și adeseori condiționate de intervenția altor autorități publice.

În sens sociologic și aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impus acestora de cei care exercită puterea.

Prof. G. Burdeanu aprecia că puterea este o forță în serviciul unei idei. E o forță născută din conștiința socială, destinată să conducă grupul în căutarea „Binelui comun „ și capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care o comandă.

Puterea este un fenomen esențialmente social:

a) Ea nu poate fi concepută în afara societății, ea nu se poate manifesta decât prin intermediul relațiilor sociale.

b) În lipsa puterii, societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-și satisfacă rațiunea de a fi. Puterea este necesară societății în aceeași măsură în care societatea este necesară puterii. Ea este o condiție a ordinii sociale și a apropierii idealului comun; iar libertatea și binele nu sunt posibile decât în această ordine. Puterea e specifică și inerentă oricărei colectivități umane, așadar și formelor embrionare constituite spontan și natural. Dar o astfel de putere nu este putere politică. Ea apare atunci când colectivitatea umană devine societate. Acest lucru are loc când cei care alcătuiesc colectivitatea umană au, chiar și în forma rudimentară, conștiința apartenenței la acea colectivitate, ceea ce presupune bineînțeles diferențierea individului de grup. Abia acum, la o asemenea treaptă a evoluției, puterea socială se manifestă ca putere politică1.

Privite în evoluția lor, formele puterii pot fi clasificate grosso modo în: forme preetatice și forme etatice. În cadrul primelor forme, puterea aparține fie grupului însuși („putere autonomă”), fie unui șef sau unui grup minoritar („puterea individualizată”), ținând seama de calitățile și șefului, de tradiții și obiceiuri.

Dar temeiul obiectiv al puterii preetatice, indiferent de formă este existența comunitară și confruntarea comunității cu mediul ambiant. Sacralizarea și încercarea de legitimare a puterii, detașarea ei de funcțiile generale ale colectivității, marchează începutul cristalizării puterii și al alienării ei. Dar statul nu fusese inventat și necesitatea lui devenise stringentă. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credințe sau cutume. Era necesar un cadru instituționalizat care să legitimeze puterea și să-i asigure realizarea și eficacitatea. Ansamblul articulat al instituțiilor și regulilor constituite în acest scop desemnează statul iar puterea astfel instituționalizată este o putere etatică – puterea de stat.

Indiferent de varietatea tipurilor și formelor puterii de stat înregistrate pe parcursul dezvoltării istorice, acesta prezintă câteva trăsături comune și permanente:

Puterea de stat reprezintă forma oficialmente a puterii politice, forma publică sub care se organizează și funcționează această putere.

Puterea de stat are o metodă de conducere specifică, un factor de acțiune în cadrul sistemului social și anume constrângerea.

Puterea de stat este suverană adică are dreptul de a se organiza și de a se exercita, de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, fără nici o imixtiune dar respectând suveranitatea altor state și normele dreptului internațional.

Începând cu prima Constituție franceză, s-a consacrat principiul suveranității naționale, formulat de Rousseau, dar cu admiterea teoriei delegațiunii, fundamentată de Montesquieu în celebra sa lucrare „L’esprit de lois”. Încă din secolul trecut, autorii de drept public și-au pus problema mijloacelor prin care se realizează delegațiunea și a formei pe care aceste mijloace o îmbracă. Multe constituții conțin formulări generice, de felul: „suveranitatea aparține poporului, care o exercită potrivit regulilor statornicite în prezența constituției” sau „suveranitatea aparține poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative”, ajungându-se astfel de la suveranitate la „puterile”, autoritățile sau organele statului, la o varietate de reguli existente între acestea, între puterile statului și cetățean, la modul lor de organizare.

De aici, într-o formulare generică, ajungem la forma pe care o îmbracă puterea politică, instituționalizată ca putere de stat sau mai direct, la forma puterii de stat, sau, pur și simplu, forma de stat.

În literatura juridică română s-a opinat în sensul că forma de stat reprezintă o categorie complexă, având ca elemente componente: structura de stat, forma de guvernământ și regimul politic. Acesta este un sens larg atribuit conținutului noțiunii ”formă de stat”. În sens strict, forma de stat desemnează structura puterii de stat.

Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se constituie între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal (unități administrativ-teritoriale sau formațiuni statale), precum și legăturile specifice dintre întreg și părțile lui componente.

Forma de guvernământ desemnează modul de formare și organizare a organelor statului, caracteristicile și principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special dintre organul legiuitor și organele executive, inclusiv șeful statului.

Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de înfăptuire a puterii, a relațiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales măsura consacrării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.

Dar abordarea problematicii extrem de variate și bogate pe care o presupune tratarea acestui subiect – regimul constituțional (politic) – nu poate fi altfel realizată decât prin prisma și cu ajutorul teoriei separației puterilor în stat și a modului în care acest principiu astfel formulat s-a realizat practic în și prin exercitarea puterii în stat. În aceste condiții o întoarcere la sursă pare inevitabilă. Dar, mai întâi câteva precizări:

problema regimurilor constituționale este subsecventă aceleia privind separației puterilor în stat;

principiul separației puterilor trebuie analizat prin prisma principiului suveranității poporului, ca unic titular al acesteia, iar acesta în legătură cu principiul reprezentativității;

Cap I Caracteristicile regimului politic semiprezidential

Sectiunea I Notiunea de regim politic

În calitate de concept descritiv, regimul politic desemnează formele și instituțiile puterii politice, dispunerea, distribuția și reglementarea lor într-o societate dată și un anumit timp istoric.

În majoritatea limbilor europene, termenul regim este originat în verbul latin regere – a conduce, a cârmui, a guverna, verb din care decurgea și substantivul regnum – domnie, putere, conducere. Originea termenului, aria și durata răspândirii lui reprezintă un exemplu al influenței civilizației politice a Romei antice aupra culturii europene în general.

În sens larg, conceptul regim politic include alături de aspectele referitoare la formele, instituțiile și reglementările funcționării puterii politice a unei societăți date, și practicile politice, modelele comportamentale decurgând sau susținând un regim politic sau altul.

Există două grupuri de teorii care studiază regimurile politice: teoriile politologice și teoriile juridice. Teoriile juridice, ale dreptului constituțional clasic rețin cu precădere organizarea formală a puterilor publice. În accepțiunea aceasta restrânsă, teoriile juridice prezintă distincții între regimul parlamentar și, spre exemplu, regimul prezidențial. Într-o astfel de abordare, specifică teoriilor dreptului cosnstituțional, noțiunea regim politic desemnează exclusiv locul și rolul unei instituții politice în interiorul organizării puterii în statul respectiv. Astfel, prin regim parlamentar se înțelege acea organizare instituțională a puterilor publice în care parlamentul reprezintă cea mai importantă instituție și este constituțional investit cu cele mai importante prerogative; regimul prezidențial desemnează acea organizare a puterii în care instituția președenției are o importanță și un rol quasisimilar parlamentului.

Spre deosebire de teoriile juridice, politologia subliniază faptul că un regim politic este rezultanta unui raport de forțe între cei ce guvernează și cei ce sunt guvernați. Astfel că, în notele definitorii ale conceptului de regim politic sunt incluse informații nu doar asupra organizării formale a puterilor publice ci asupra producerii acestei organizări de către societate, într-un timp și loc istoric; regimurile politice nu pot fi înțelese făcându-se abstracție de practicile politice, de comportamentele politice ale guvernanților (clasei politice) și guvernaților, de cultura politică existentă și ea într-un timp și într-un loc. Acest centru de interes selectiv, specific științei politice, și anume, acela de a gândi regimul politic ca expresie a unei societăți face ca în conceptul politologic de regim politic să fie incluse și aspecte economice, sociale și ideologice.

Prin urmare, conceptul politologic de regim politic depozitează și organizează date (informații) referitoare la:

structurile politice ale unei societăți

mecanismele deținerii și exercitării puterii politice

drepturile și libertățile guvernanților

comportamentele politice ale guvernanților

valorile politice și expresia ideologica a unui timp și loc.

Sectiunea II Principiul separatiei puterilor 

Ideea separatiei puterilor in stat are origini relativ apropiate in timp, ea conturandu-se undeva pe la sfarsitul secolului al XVIII –lea. Scriitorul francez Montesquieu este considerat parintele acestui principiu. Curios este insa faptul ca el nu a numit niciodata aceasta idee ca fiind un principiu, ci doar o ideea politica menita sa asigure libertatea si, in acelasi timp, sa combata tendinta spre totalitarism. Conform scriitorilor acelei vremi, conferirea intregii puteri unui singur organ al statului ar insemna de facto atribuirea unor prerogative nelimitate respectivului organ, ceea ce ar periclita serios libertatea individului. Astfel, conform principiului separatiei puterilor in stat, este necesara divizarea atributiilor principale ale statului si distribuirea echilibrata a acestora unor organe diferite intre care sa nu exista raporturi de subordonare. Asadar organele trebuie sa fie distincte si independente unul fata de celalalt. Bazele acestei teorii au fost puse insa de filosoful englez John Loke, care a subliniat in studiul sau intitulat „Essay on Civil Governement” importanta unei separari a puterii in cadrul unui stat. Conform lui Loke puterea statului s-ar impartii in trei functii esentiale: functia legislativa, functia executiva si functia federativa. Ulterior ideile lui John Loke au fost preluate si adaptate de Montesquieu luand forma pe care o cunoastem astazi. Montesquieu spunea ca „orice om care are o putere este inclinat sa abuzeze de ea”. Din aceste considerente este necesar un mijloc de a opri tendinta abuzului de putere. Asadar, conform principiului, in orice stat exista trei puteri distincte: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca.

Inca din faza sa incipienta, ganditorii vremii au parut extrem de interesati de teorie; si aceasta pentru ca ea oferea o alternativa viabila la totalitarism. Nu era suficient insa ca acest principiu doar sa se nasca; el trebuia realmente aplicat. Problema principala era aceea ca Europa nu era inca pregatita de implementarea acestui nou sistem, si acest aspect se datora in primul rand oponentei dure a monarhiei absolutiste. In fata acestei situatii singura solutie eficienta ar fi fost revolutia insa cel putin pentru moment aceasta solutie ramanea doar o vaga perspectiva, nefiind aplicabila in viitorul apropiat. Pe de alta parte insa Razboiul de Independenta tocmai fusese castigat si astfel, in 1776 coloniile engleze din America de Nord ies complet de sub tutela Imperiului Britanic.

Acest mediu devenea mai mult decat propice pentru implementarea noului principiu nascut pe „batranul continent”. Un exemplu oferit in acest sens este cel al Constitutiei statului North Carolina care mentiona in art. 4 faptul ca puterea legislativa, executiva si judecatoreasca trebuie sa fie separate pe veci si distincte una de alta. Ulterior, articole asemanatoare sau chiar identice au aparut si in constitutiile celorlalte state. Peste nici doua decenii, o data cu adoptarea Constitutiei din 1791, are loc separarea stricta a puterilor si in Franta. Dupa Franta este randul celorlalte state europene care au intrat intr-un vast proces de creare a unor noi regimuri constitutionale ce se vor dovedi puternic influentate de modelul Frantei dar, in acelasi timp, isi vor pastra propriile traditii politice.

De la prima aplicare a principiului separatiei puterilor in stat si pana in vremurile contemporane acesta a imbracat diferite forme de aplicare in practica. In realitate nu exista doua state in care acest principiu sa se manifeste identic desi in fundamentele sale el este acelasi peste tot. Interesat este faptul ca aceste diferente de aplicare s-au constatat atat la state diferite cat si in interiorul aceluiasi stat dar in perioade de timp diferite. Acest aspect este insa cat se poate de normal avand in vedere lupta pentru putere ce s-a dat mereu intre Legislativ si Executiv. De pilda, in Statele Unite desi exista semnul egal intre Presedinte si Congres, printr-o interpretare extensiva a anumitor pasaje din Constitutie, Presedintele S.U.A. se bucura de o putere ceva mai mare decat Congresul. Exemplul cel mai potrivit in acest sens este cel al art. 1, Sectiunea 8 din Constitutia S.U.A. potrivit caruia dreptul de a declara razboi revine Congresului; dar, in acelasi timp, Presedintele S.U.A. este comandantul suprem al fortelor armate; astfel creandu-se o oarecare confuzie, mai multi presedinti din istoria S.U.A. s-au folosit de acest aspect atunci cand au trimis trupe militare americane sa lupte in afara granitelor tarii.

In practica mai avem de a face cu o personalizare a principiului separatiei puterilor in stat. Este vorba de acordarea de catre Parlament a unor prerogative legislative Executivului; altfel spus, in anumite circumstante, executivul poate adopta hotarari si ordonante general-obligatorii si care au forta juridica a unei legi. Ori, in mod normal, executivul nu are astfel de atributii. Ele sunt totusi stipulate de art. 108 alin.1 din Constitutia Romaniei. Motivul invocat de Parlament cu privire la aceste prerogative acordate Guvernului ar fi acela ca domeniile reglementate de executiv sunt de stricta specializare iar dezbaterea lor aici duce la un proces legislativ mai eficient si mai rapid.

Indiferent de particularitatile intalnite de la o tara la alta, principiul separatiei puterilor in stat a avut un impact puternic si asupra altor ramuri din sfera politicului. De pilda, avem o multitudine de regimuri politice rezultate din modul de aplicare al acestui principiu. Ideea de baza este una simpla: cu cat principiul separatiei este aplicat mai strict cu atata regimul politic tinde spre liberalism, iar cu cat este mai neglijat regimul politic cade in sfera totalitarismului.

Sectiunea III Tipurile de regim politic

Regimul politic îl putem definica ansamblul instituțiilor și raporturilor prin care clasa politcă își înfăptuiește programul politic.În societatea contemporană există două mari modele de regimuri democratice moderne, regimul prezidential si regimul parlamentar, semi-prezidentialismul îsi propune crearea unui nou regim ce ar urma calea de mijloc dintre cele două, adică ar presupune anumite caracteristici a fiecăruia în vederea obtinerii unui rezultat scontat.

Pentru a putea stabili deosebirile dintre aceste forme de guvernământ voi defini câteva

caracteristici esentiale ele fiecăruia, astfel:

Regimul parlamentar

Trăsături esentiale:

Răspunderea politică și solidară a guvernului în fața parlamentului.

Există un executiv bicefal, reprezentat de guvern și de șeful de stat.

Singurul organ ales de popor este parlamentul, de aici rezultă că si legitimitatea de care dispune parlamentul îl îndreptăteste să fie superior în raport cu presedintele, care îsi derivă

puterea la rîndul său din legitimitatea parlamentului.

– Șeful de stat are atribuții reduse, competențe tradiționale oricărui șef de stat: încheie tratate internaționale, conferă decorații, titluri, primește și acrediteată reprezentanții diplomatici,

promulgă legile adoptate de parlament.

– Șeful de stat poate fi atât monarhul cât și președintele, în funcție de forma de guvernamânt.
– Președintele are atribuții limitate fiind numit pe o anumită perioadă de către parlament.

Astfel conchidem că regimul parlamentar presupune o formă de guvernământ ce alocă putere în mâinile parlamentului, acesta fiind organul legislativ suprem si având cele mai extinse atributii în stat, depăsindu-le pe ale presedintelui, acesta fiind ales de către parlament nu poate fi superior parlamentului. Această model de guvernământ în forma lui clasică îl întâlnim în Marea Britanie, unde rolul presedintelui îl are monarhul, de asemenea regimuri parlamentare au Germania, Italia, Israel, Spania.

Regimul prezidential

Trăsături esentiale:

– atât parlamentul cât și președintele sunt aleși de către popor , de aici rezultă faptul că președintele nu poate să dizolve parlamentul iar parlamentul nu poate demite președintele ( cu o singură excepție care se referă la punerea sub acuzare a președintelui).
– executivul este monocefal fiind reprezentat doar de președinte. Nu există un guvern propriu-zis.
– Miniștrii sunt numiți și revocați în mod arbitral de președinte. Ei răspund doar în fața președintelui.

Dacă urmărim caracteristicile prezidentialismului putem lejer observa că legislativul si executivul sunt clar delimitate ambele având măsura lor de legitimitate, astfel în fruntea guvernului se află presedintele care este ales prin vot direct deci rezultă că are acelasi grad de legitimitate ca si a parlamentului care este de asemenea ales prin vot universal, în acelasi timp într-un regim prezidential presedintele are destule pârghii de influentă a proceselor importante într-un stat, dat fiind faptul că el se află în fruntea executivului, ceea ce îl deosebeste de presedintele în regimul parlamentar, deci putem concluziona că un regim prezidential presupune ca puterea legislativă si executivă să fie divizate, ambele având în frunte un reprezentant direct al poporului, respectiv parlamentul de o parte si presedintele de alta.

Sectiunea IVCaracteristicile regimului politic semiprezidential

Constitutia Republicii a V-a franceze a inaugurat un regim semiprezidential, ale carui caracteristici au fost accentuate prin reforma constitutionala din 1962.

Se caracterizeaza prin doua trasaturi esentiale:

– Presedintele este ales prin vot universal;

– Primul-Minsitru si Guvernul sunt responsabili in fata Parlamentului.

Se pot intalni, in functie de pozitia Presedintelui fata de majoritatea parlamentara mai multe situatii:

A.    Majoritatea este de aceeasi parte cu Presedintele si il cunoaste drept sef. Raportul de forte intre Seful statului si prim-ministru inclina in favoarea primului. De principiu primul-ministru este responsabil doar in fata Parlamentului. In fapt insa, in situatia unui conflict intre Presedinte si primul-ministru, Presedintele va reusi sa-si impuna punctul de vedere, caci are de partea sa majoritatea parlamentara careia ii este sef. In acelasi timp, desi teoretic Presedintele nu poate revoca ministri, in fapt acest lucru se intampla, presedintele dominand Parlamentul, fiind seful majoritatii si prin intermediul acesteia, Guvernul.

B.    Presedintele este membru al majoritatii, dar nu ii este sef. In aceasta situatie, primul-ministru este seful majoritatii, ceea ce face ca rolul Presedintelui sa scada proportional cu cresterea rolului primului-ministru, care domina politica statului fara a fi insa la fel de puternic ca Presedintele in situatia anterioara.

C.    Majoritatea parlamentara este opusa presedintelui. Primul-ministru, sef al majoritatii parlamentare este foarte puternic, fapt care atrage consecinte pe planul raspunderii politice a Guvernului, in sensul ca practic ea nu va fi pusa niciodata in discutie.

Sintetizand, problema raspunderii politice a Guvernului in fata Parlamentului nu se pune in sistemele prezidentiale, ci doar in cele parlamentare si semiprezidentiale.

In Romania, in care sistemul politic este semiprezidential atenuat sau parlamentarizat, Guvernul raspunde numai in fata Parlamentului pentru intreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului raspunde politic solidar cu ceilalti membri pentru activitatea Guvernului si pentru actele acestuia. Prin acest fapt Constitutia din 1991 se apropie  de regimul parlamentar, de care se deosebeste insa in mod esential prin aceea ca Presedintele este ales prin vot universal si direct, desi prin atributii se aseamana cu conducatorul statului in regimul parlamentar.De amintit in acest sens doar cateva din caracteristicile sale :-dreptul de disolutie a Parlamentului este prevazut in conditii foarte restrictive, care practic il fac inexercitabil de catre Seful statului ;         

   -Guvernul in ansamblul sau si membrii sai nu raspund politic fata de Presedinte ;

   -Presedintele nu are atributii decizionale reale in formarea, mentinerea si schimbarea Guvernului ; 

 -Presedintele nu este iresponsabil din punct de vedere politic, el poate fi suspendat de Parlament si demiterea sa supusa referendumului .

Cap II Locul Presedintelui in sistemul de organizare a puterii

Sectiunea I Modul de organizare a puterii executive

  Pentru nominalizarea puterii executive se utilizeaza expresii precum: “puterea executiva”, “autoritatea administrativa”, “administratia de stat”, “administratie publica”, “executiv”. Constitutia Romaniei reglementeaza “Puterea executiva” in Titlul III, capitolele: II (Presedintele Romaniei), III (Guvernul), IV (Raporturile Parlamentului cu Guvernul) si V (Administratia publica). Activitatea autoritatilor executive (administrative) consta in organizarea executarii si executarea in concret a legilor si conducerea politicii nationale, pentru care dispun de aparatul administrativ.

Structurile executive cu sunt: seful de stat; guvernul; ministerele si celelalte organe centrale ale administratiei publice; organele locale ale administratiei publice. Vom mentiona desigur si acel aparat administrativ considerabil insarcinat sa pregateasca si sa execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecarei structuri executive.

a)       Seful de stat, deseori denumit seful executivului, purtand denumirea de monarh sau presedinte, se prezinta cu trasaturi diferite in functie de forma de guvernamant. Seful de stat va fi explicat distinct in cadrul cursului nostru, fapt pentru care aici nu vom merge la detalii.

b)       Guvernul este consacrat in constitutii sub denumiri diferite precum cele de Cabinet, Guvern, Consiliu de Ministri. Aceste denumiri depind de sistemul constitutional, de faptul ca executivul este format din una sau doua structuri.

Guvernul are doua componente si anume seful guvernului (acolo unde exista) si ministri si secretari de stat.  Guvernul este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica.

Cat priveste seful guvernului, le se prezinta sub denumiri diferite, precum de prim-ministru, presedinte, pentru ca si guvernul are denumiri diferite.

c)       Ministerele si celelalte organe centrale ale administratiei publice executa legile in domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se subordoneaza guvernului.

d)      Organele administratiei publice locale isi desfasoara activitatea in unitatile administrativ teritoriale.

Ele cunosc o subordonare ierarhica (pe verticala) fata de organele executive superioare, dar si (uneori) subordonare pe orizontala fata de organele locale alese prin vot de catre cetateni.

Identificarea structurilor executivului nu ridica probleme teoretice deosebite, afara de cea privind aparatul administrativ. in legatura cu aparatul administrativ, numeros dar necesar executivului, se considera ca el nu trebuie privit in afara puterii executive. Chiar daca acest aparat administrativ nu decide in principiu, el face parte din mecanismul administratiei, el fiind mai mult sau mai putin util structurilor de 'putere administrativa'. El intereseaza precumpanitor in relatia administratie-cetatean. Deci nu poate fi considerat din afara, pentru ca astfel l-am lipsi nu numai de eficienta, dar si de raspundere.

Sectiunea II Legitimitatea electrorala a Presedintelui

În ceea ce privește alegerea Președintelui, potrivit art. 81 din Constituție rămas neschimbat: „(1) Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. (3) În cazul în care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.”

Prin această modalitate de alegere, Președintele este într-o bună măsură sustras influenței directe a partidelor politice. În opoziție cu acest mod de desemnare a Președintelui se situează alegerea sa de către Parlament, situație în care legitimitatea acestuia rămâne în granițele confruntării politice dintre partide, iar exercitarea atribuțiilor specifice funcției este supusă presiunilor pe care le pot exercita partidele reprezentate în Parlament.

Prevederea finală a art. 81 stabilește, asemeni altor constituții europene, interdicția exercitării a mai mult de două mandate prezidențiale de către aceeași persoană cu precizarea că mandatele pot fi și succesive, preciazare ce înlătură o posibilă interpretare potrivit căreia președintele în exercițiu nu ar putea candida pentru un nou mandat.

Potrivit art. 82 din Constituție referitor la validarea mandatului și depunerea jurământului: „(1) Rezultatul alegerilor pentru funcția de Președinte al României este validat de Curtea Constituțională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, următorul jurământ: «Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!».”

Aceste dispoziții constituționale reglementează constatarea legalității desfășurării scrutinului prezidențial și a procedurii solemne, în urma căruia noul președinte este în drept să ocupe funcția pentru care a fost ales.

Învestirea în calitate de șef al statului se realizează după o procedură specială și cu solemnitatea corespunzătoare unui asemenea act.

Potrivit art. 83 din Constituția republicată, astfel cum acesta a fost modificat:

„(1) Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. (2) Președintele României își exercită mandatul până la depunerea jurământului de Președintele nou ales. (3) Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”

Prin prelungirea duratei mandatului prezidențial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei revizuiri, s-a intenționat decalarea alegerilor prezidențiale de alegerile parlamentare, devenită o necesitate și pentru viața politică românească. S-a urmărit astfel menținerea continuității instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă și un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.

În perioada exercitării mandatului prezidențial pot interveni unele evenimente care să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuțiilor. În aceste împrejurări vorbim de vacanța funcției și de interimatul funcției reglementate de dispozițiile art. 97, 98 și 99 din Constituție. Astfel, dacă funcția șefului de stat devine vacantă ori dacă acesta este suspendat, sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.

Pentru executarea de către Președinte a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituția României și alte legi ce organizează și funcționează Administrația Prezidențială care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziția Președintelui pentru îndeplinirea atribuțiilor sale. Potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României, republicată în 2001, funcțiile de conducere specifice din cadrul Administrației prezidențiale sunt: consilier prezidențial, cu rang de ministru și consilier de stat, cu rang de secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcție a consilierilor prezidențiali se face de către Președintele României. Personalul Administrației prezidențiale este alcătuit din persoane detașate, la cererea Președintelui României, din ministere și autorități publice, precum și din persoane încadrate direct pe funcțiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească.

Potrivit unor modificări aduse legii, personalul Administrației prezidențiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Președintele României și cu condiția semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare și funcționare a Administrației prezidențiale aprobat de Președintele României. Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum și încetarea detașării, eliberarea sau destituirea din funcție ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Aceste prevederi se aplică și personalului de ordine și pază afectat Administrației prezidențiale.

Aceste dispoziții relativ recent introduse în legea privitoare la serviciile din subordinea Președintelui României nu mai lasă niciun dubiu în privința caracterului „politic” al numirilor în funcție care se fac la nivelul Administrației prezidențiale. Cu alte cuvinte, „Președintele vine și pleacă cu întreg personalul său”.

Sectiunea III Rolul si functiile Presedintelui

Instituția prezidențială este consemnată în capitolul II din Constituția României. Articolul 80 stabilește rolul Președintelui prin care acesta reprezintă Statul Român și garantează independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. De asemenea, președintele veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, având rol de mediator între puterile Statului, precum și între Stat și societate.

Articolul 81 tratează problema alegerii președintelui, prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Președintele poate îndeplini cel mult două mandate, fie ele și succesive. Mandatul președintelui începe în momentul depunerii jurământului și durează până în momentul depunerii jurămâtului de către președintele succesiv. Mandatul are o durată de 5 ani și poate fi prelungit doar în condiții extreme, de război sau catastrofă, prin lege organică. În timpul mandatului, președintele nu poate fi implicat în nicio altă activitate publică sau privată sau a vreunui partid politic și beneficiază de imunitate.

Conținutul articolului care consacră rolul Președintelui reprezintă rezultatul disputei din Adunarea Constituantă cu privire la modalitatea de reglementare a instituției șefului de stat, între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de guvernământ – curentul republican, majoritar, și curentul monarhic, minoritar.

După cum s-a relevat la scurt timp după intrarea în vigoare a Constituției, ceea ce este important pentru definirea funcției de Președinte al României este faptul că el nu dispune de o putere absolută în realizarea funcțiilor sale, acestea fiind funcții proprii puterii executive, iar exercitarea lor este partajată între Președinte și Guvern, ambele autorități aflându-se sub control parlamentar.

Doctrina românească actuală, pornind de la conținutul art. 80 din Constituție, apreciază că Președintele României apare într-o triplă ipostază: de șef al statului, de șef al executivului alături de primul-ministru, și de garant al Constituției și mediator între puterile statului. Această din urmă ipostază, de mediere sau de arbitraj conduce la necesitatea unui Președinte de Republică de a fi neutru și echidistant față de partidele politice, motiv pentru care în art. 84 alin. (1) din Constituție s-a prevăzut expres interdicția de a fi membru al vreunui partid politic, după dobândirea celei mai înalte funcții în stat.

De asemenea, experiența dobândită în timpul dictaturii a îndemnat la un exces de precauții față de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competențele Președintelui, „greutatea” influenței politice a acestuia. S-a articulat astfel un regim mixt, în care balanța este înclinată în favoarea Parlamentului

Rolul Președintelui:

Executivul dualist.

Ținând seama de structura executivului, se poate face distincție între "executivul democratic" și "executivul dualist". În regimul executivului democratic, funcția executivă este deținută de o singură entitate statală, unipersonală sau, destul de rar, colegială. Monocrația executivului excelează mai ales, în condițiile actuale, în regimurile politice prezidențiale, adeseori însă conjunctural.

Executivul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, se caracterizează prin faptul că funcția executivă este încredințată șefului statului și unui organ colegial – Guvernul – având fiecare atribuții pe care le exercită relativ autonom.

În sistemul constituțional românesc, executivul este dualist. Președintele Republicii (art. 80 din Constițutie) și Guvernul (art.101 din Constituție) Totuși spre deosebire de alte state, astfel cum precizeaza art.81 alin. 1 din Constituție, Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

Funcțiile Președintelui.

Președintele României – reliefează art.80 din Constituție – reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între "puterile statului", precum și între stat și societate.

a) Funcția de reprezentare derivă din caracterul "reprezentativ" al Președintelui României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, el are calitatea de a fi purtatorul de cuvânt al poporului român – titularul suveranității. În acest sens, Președintele României este un "organ reprezentativ" – ca și Parlamentul – întrucât legitimarea sa își are izvorul în voința nemijlocit exprimată de corpul electoral. El este deci un organ direct și plenar reprezentativ. Într-un alt sens, mai restrâns și mai potrivit interpretării art. 80 din Constituție, Președintele României este "reprezentantul statului român, adică, juridicește vorbind, el este împuternicitul statului, și prin aceasta al societatii, să-l reprezinte și să acționeze în numele lui. El este titularul unui "mandat legal" al cărui conținut este prestabil prin Constituție, un mandat de durată limitată, care in naștere prin alegere și validarea alegerilor și se stinge normal sau prin voința uneia dintre părți. Este un mandat de drept constituțional și în baza acestuia Președintele își îndeplinește funcția sa de reprezentare.

Președintele reprezintă statul român atât în interior, cât și în exterior. Și reprezentarea nu are doar o semnificație ceremonială. Ea se exprimă prin câteva atribuții. Astfel, pe plan extern, Președintele încheie tratate internaționale în numele României, aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României, primește scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici ai altor state (art. 9) Pe plan intern, Președintele, ca ales al Națiunii – prin corpul ei electoral – participă la exercitarea suveranității naționale (art.2 alin.1), asumându-și totodată raspunderea pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării (art. 80 alin.1)

b) Funcția de garant se realizează intr-o dublă direcție: garant al statului și garant al Constituției. În calitatea sa de garant al statului, Președintele astfel cum s-a mai precizat, își asumă răspunderea pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării. Între mijloacele sale de acțiune, prevăzute în Constituție, menționăm:

– Președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

– Declară imobilizarea parțială sau generală a forțelor armate;

– În caz de agresiune armată împotriva țării, el ia măsuri pentru respingerea agresiunii;

– Instituie starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele localități. În calitatea sa de garant al Constituției, Președintele veghează la respectarea acesteia.

Cu totul de înteles, respecarea Constituției constituind, în același timp, premisa și esența statului de drept, precum și condiția primordială a drepturilor și a libertăților cetățenești. Câteva mijloace practice de acțiune se află la dispoziția președintelui pentru a-și putea îndeplini misiunea sa de "veghe":

– Sesizarea Curții Constituționale înainte de promulgarea legii, pentru verificarea constituționalității ei

– Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);

– Numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculcă – cât privește judecătorii "independența și inamovibilitatea lor, iar în ce-i privește, în general, pe magistrați, sub semnul rigorilor statului de drept.

c) Funcția de mediere se sprijină, moralmente, pe principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal și direct, precum și pe principiul non-apartanenței Președintelui la vreun partid politic. În calitatea sa de "mediator", Președintele nu este un "magistrat suprem" ci, o "simplă magistratură de influență", un factor al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor conferite prin Constituție și în limitele ei, el este un "factor reglator" în mecanismul statal, precum și în raporturile dintre stat și societate. În acest scop, pe de o parte, președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice, iar pe de alta, el înlesnește colaborarea autorităților publice, aplanează sau previne relațiile tensionate dintre acestea ori dintre ele și societate. Iată câteva dintre procedurile constituționale consacrate:

– Președintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și a Senatului (art.63, alin.2);

– Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii (art. 88);

– Solicită Parlamentului atunci când consideră necesar, reexaminarea legii adoptate, înainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);

– Sesizează Curtea Constituțională înainte de promulgarea legii, dacă apreciază că legea sau unele dintre dispozițiile ei sunt neconstituționale (art. 44, litera "a");

– Promulgă legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului  de la "dreptul scris" la "dreptul  trăit" (art.77, alin.l);

– Dizolvă Parlamentul atunci când, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul, sistemul instituțional a fost blocat (art.89, alin.l).

Sectiunea IV Principalele atributii ale Presedintelui Romaniei

În doctrina românească actuală, atribuțiile Președintelui sunt în principal analizate după două criterii. Astfel, după criteriul criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt avute în vedere, în principiu, atribuțiile pe care Președintele le exercită în raporturile sale cu celelalte autorități, constituționale care realizează clasicele funcții ale statului.

Față de puterea legislativă sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu Parlamentul. Față de puterea executivă, Președintele intrând în componența acesteia, după cum am precizat deja, sunt analizate atribuțiile sale în raport cu Guvernul și cu alte autorități ale administrației publice. Față de puterea judecătorească sunt analizate atribuțiile sale în raporturile cu justiția și distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorități publice, atribuțiile sale în raport cu Curtea Constituțională.

După criteriul domeniului în care intervin, specialiștii în drept administrativ evocă, de regulă, atribuțiile Președintelui în domeniul apărării și în cazuri excepționale precum și în domeniul politicii externe.

Sub titlul atribuțiile Președintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina administrativă postdecembristă a analizat în mod tradițional următoarele atribuții: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea și dizolvarea Parlamentului și promulgarea legii.

O prevedere constituțională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de către Președintele României se regăsește și în art. 92 consacrat atribuțiilor în domeniul apărării. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva țării, luate de Președintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoștința Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj.

Rolul mesajelor prezidențiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza forul legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare și a puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea statală sau convulsii în viața socială.

Mesajul constituie un act politic exclusiv al Președintelui pe care Camerele întrunite în ședință comună au numai obligația de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea dezbaterii mesajului cu participarea președintelui este în contradicție cu aceste prevederi.

În ceea ce privește convocarea și dizolvarea Parlamentului, în doctrina occidentală s-a admis în mod tradițional că, de regulă, șeful statului este cel care convoacă și corespunzător „concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici și dreptul șefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare cu președinții Camerelor și Primul-ministru.

A treia atribuție a Președintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii, reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoașterea, în favoarea șefului de stat, fie monarh constituțional, fie președinte de republică, a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autoritățile publice să treacă la executarea prevederilor lor. De aici probabil, includerea Președintelui României în sfera puterii legislative de către unii autori de drept administrativ.

Ca regulă, Președintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Dacă Președintele are însă îndoieli cu privire la conținutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituționalității, fie sub aspectul oportunității, Constituția în oferă două pârghii de acțiune. El poate sesiza Curtea Constituțională și Parlamentul pentru aceeași lege, dar pentru probleme diferite și anume, Curtea Constituțională pentru probleme de natură constituțională, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.

În domeniul apărării, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituție. În exercitarea acestei funcții, prevede art. 92 alin (2) din Constituție, „El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.” Regula enunțată prevede că aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă și numai în cazuri cu totul excepționale ea poate surveni ulterior, în maximum 5 zile.

Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea și necesitatea luării acestei măsuri și deci aprecierea situațiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În al doilea caz, al unor situații excepționale, această apreciere este lăsată într-o prima etapă la îndemâna Președintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a Parlamentului, dar sub condiția aprobării ulterioare a acestuia și încă într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.

Constituția nu precizează care sunt aceste cazuri excepționale, dar ele nu ar putea fi decât situații de o urgență cu totul deosebită, cum ar fi iminența unei agresiuni, amenințarea indubitabilă a țării cu deschiderea ostilităților împotriva sa, etc.

În ceea ce privește cea de-a doua categorie de atribuții constând în măsuri excepționale, conform art. 93 din Constituția republicată: „(1) Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.”

Prevederea privind necesitatea încuviințării de către Parlament a măsurii adoptate a fost apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor state, au existat situații în care starea de asediu sau starea de urgență a dus practic la paralizarea activității forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate și uneori, dizolvat chiar în mod arbitrar.

Din analiza acestor informații este evident că instituirea stării de asediu sau a stării de urgență presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, în condițiile art. 53 din Constituția republicată. De aici problema cu privire la întrebarea cine va putea decide proporțiile acestei restrângeri, Președintele, prin decretul de instituire a măsurii excepționale sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea art. 73 alin. (3) lit. G) din Constituție, care consacră necesitatea adoptării unei legi organice cu privire la regimul stării de asediu și al celei de urgență și respectiv, dispoziția constituțională care dispune expres că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege.

Tot din sfera atribuțiilor prezidențiale care necesită intervenția Parlamentului, de data aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Președintele României, după consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național. (art. 90 din Constituție)

2. Acte și răspundere:

Potrivit art. 100 din Constituția republicată:

“(1) În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența decretului. (2) Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) și (2), articolul 92 alineatele (2) și (3), articolul 93 alineatul (1) și articolul 94 literele a), b) și d) se contrasemnează de primul-ministru.”

Deși art. 100 din Constituție (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele Președintelui”, în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale șefului statului, numite decrete, a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancțiunea inexistenței.

În exercitarea atribuțiilor sale constituționale, Președintele poate fi însă și autorul unor acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de efecte juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului, potrivit art. 88 din Constituție. Prin urmare, Președintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă și o conotație politică, precum și mesaje, declarații, etc., ca acte exclusiv politice.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil decretelor Președintelui, în principiu, ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. Contrasemnarea este cerută expres pentru decretele prin care Președintele: înaintează Parlamentului spre ratificare, tratatele internaționale pe care le-a încheiat; acreditează sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declară mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate sau ia măsuri de respingere a unei agresiuni armate declanșate împotriva țării, intituie starea de asediu sau de urgență; conferă distincții, face avansări în gradele superioare ale armatei și acordă grațierea individuală. Dacă aceasta constituie regula, excepția o constituie doar decretele care concretizează atribuții inerente Președintelui, ca de exemplu, desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcții publice.

Contrasemnarea decretelor Președintelui contribuie, în esență, la angajarea răspunderii șefului Guvernului pentru conținutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale, cât și cu voința organului pe care primul-ministru îl reprezintă.

Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat și opinia conform căreia contra-semnătura premierului este o condiție formală esențială de valabilitate a decretului, fără de care actul este lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent și răspunderea solidară a acestuia, alăturată șefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidențiale – certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ.

În cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru intră în sfera relațiilor Președintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind condiționată de consultarea sau încuviințarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în special cere de numiri în funcții, sunt supuse unor condiții stabilite de lege, majoritatea fiind condiționate de propunerile altor autorități publice.

Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea decretului Președintelui.

În ce privește natura juridică a decretelor Președintelui, acestea sunt calificate de toți autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice. Prin urmare, decretele pot fi atacate în instanța de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu excepția decretelor care intră în sfera actelor excepționale de la controlul în contencios administrativ.

Cap III Raporturile Presedintelui cu Parlamentul
Sectiunea I Mesaje

In calitate de șef al Statului» dar și de unul dintre cei doi șefi ai puterii executive, Președintele României are legături instituționalizate cu Parlamentul, autoritatea reprezentativă supremă a poporului român și unica putere legiuitoare a țării, care exercită controlul asupra Guvernului și administrației publice.

Este necesară și normală posibilitatea constitutională ca Președintele să-și facă cunoscute Parlamentului, opiniile sale cu privire la problemele națiunii, printr-un mesaj.

Art.88 din Constituție stabilește: 'Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii'. Fata de modul de redactare se impun cateva precizari:

În practică, rămâne la latitudinea Președintelui să aprecieze ce anume reprezintă  ''principalele probleme politice ale națiunii'  a căror
rezolvare este de competența Parlamentului;

Forma prin care Presedintele adreseaza mesajul este aleasa de
acesta, putand exista trei mari situatii: prezentare directa de Presedinte,
citirea mesajului de un imputernicit si trimiterea mesajului sub forma unei
scrisori publice.

Camerele se întrunesc în ședință comună pentru primirea mesajului Președintelui României. Astfel, se poate realiza colaborarea dintre puterea legiuitoare și puterea executivă în scopul soluționării unor probleme importante ale națiunii. Mesajul nu produce efecte juridice (așa cum produce decretul prezidențial), singura urmare a acestuia constând în obligația Camerelor reunite de a-1 primi și nu de a-1 dezbate.

Obligația constituțională a Parlamentului se limitează la primirea mesajului. Dezbateri au loc numai dacă Parlamentul consideră că soluționarea problemelor cuprinse în mesaj poate fi efectuată în cadrul competenței sale.

         În  Decizia nr. 87/1994 a Curții Constituționale se mentionează: 'Președintele, ca principiu, nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece ar insemna să-și angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziției sale constituționale de reprezentant al natiunii și l-ar situa într-o situație similară cu cea a Guvernului, care, potrivit art. 108 alin. 1 din Constituție răspunde politic în fața Parlamentului'.

Forma ca și conținutul mesajului, este stabilită de șeful statutului însă prezentarea directă de către Președinte arată importanța pe care o acordă momentului politic și ar impune o atitudine corespunzătoare din partea Parlamentului. Uneori mesajul poate fi citit de un consilier prezidențial sau trimis pe cale oficială sub forma unei scrisori publice.

Referitor la natura juridică a mesajului Președintelui, pentru elucidarea divergențelor apărute între opiniile grupurilor parlamentare, Curtea Constituțională a adoptat decizia prin care arată că mesajul este „mijlocul prin care Președintele comunică Parlamentului opiniile sale referitoare la problemele politice ale națiunii”.Pentru aceasta, instanța constituțională a avut în vedere că potrivit art. 99, doar decretele Președintelui se contrasemnează, consecința fiind că mesajul este un act exclusiv și unilateral al Președintelui și nu produce efectele unui decret.

Primirea mesajului de Parlament este și un mod de a colabora al celor două autorități statale, alese prin vot universal, direct, aspect specific regimului nostru parlamentar.

Sectiunea II Referendumul

Atât cuvântul Referendum cât și cel de plebiscit, provin din limba latină.

Astfel, „în dreptul roman, gerunziul verbului referare desemna o procedură prin care întreg corpul electoral (diferit de plebe) era consultat în mod direct cu privire la o temă precisă, conferind astfel legitimitate deciziei adoptate”.

Referendumul este folosit în procesul de consultare a cetățenilor unei țări, în mod direct, în legătură cu un text de lege sau cu o problemă de interes național.

„Și în antichitate, ca și astăzi, referendumul era apreciat drept instrumentul prin excelență al democrației directe, în care alegătorii își stabileau opinia și adoptau o decizie (de regulă cu caracter normativ) în mod direct, fără nici un intermediar”.

În legătură cu plebiscitul, acest cuvânt vine tot din limba latină, cuvintele plebs și scire dând naștere unei instituții puțin diferite care constă în adresarea unei întrebări (scire) plebei (cetățeni fără drept de vot), opinia astfel exprimată putând fi ignorată de adunarea patricienilor și a soldaților.

În zilele noastre între cele două instituții juridice diferențele sunt doar de nuanță și de conotație. Numai la nivel terminologic cuvântul referendum are mai degrabă astăzi o conotație pozitivă, în sensul favorizării unei reale democrații, chiar dacă riscurile abuzului și a transformării sale într-un plebiscit nu sunt minore. Aceasta datorită faptului că în zilele noastre termenul de plebiscit ar putea să ducă, în urma utilizării abuzive și greșite, la confirmarea legitimității autorității care îl inițiază.

În orice caz, Referendumul este o formă de democrație directă, în care cetățenii cu drept de vot decid o alternativă care i se propun, spre deosebire de democrația reprezentativă în care aleșii decid pentru ei.

În legătură cu procedura legislativă, referendumul propune cetățenilor cu drept de vot o alternativă directă, ocazionată de un buletin de vot cu doar două opțiuni: Da sau Nu.

Rezultatul votului este determinat prin numărarea voturilor valabile exprimate, în final, publicându-se rezultatul însumării opțiunilor votării în forma votului direct exprimat individual cu Da și Nu.

Majoritatea referendumurilor, cu unele excepții, caz în care este nevoie de o lege specială în care să se menționeze excepția, necesită doar o majoritate simplă (jumătate din totalul voturilor valabile exprimate plus unul) pentru a determina rezultatul final.

Democrația semidirectă consacrată prin art. 2 alin. 1 este rezultatul îmbinării democrației reprezentative cu cea directă. Ultima implică folosirea de mijloace prin care se manifestă voința poporului. Unul dintre ele este referendumul.

Astfel, conform art. 50, Președintele, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național, ce ar putea apărea la un moment dat.

Pentru ca Președintele să nu abuzeze de acest drept, legiuitorul constituant a impus condiția ca organizarea referendumului să fie precedată de consultarea Parlamentului. Prin aceasta se reliefează o trăsătură dominantă a regimului parlamentar, adică echilibrul puterilor.

Față de această situație când este facultativ, referendumul poate fi și obligatoriu, potrivit art. 147 alin. 3 privind modificarea Constituției.

Exigențele organizării referendumului trebuiesc privite și prin reglementările art. 144 lit. g din Constituție, potrivit cărora, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului și confirmă rezultatul acestuia.

Sectiunea III Consultarea pentru desemnarea la functia de prim-ministru

Această importantă atribuție a Președintelui este reglementată atât de art. 85, cat și de art. 102 din Constituție. Aceste dispoziții constituționale exprimă sintetic procedura după care are loc formarea Guvernului. Acesta procedura de investitură a Guvernului cuprinde patru etape:

1. Desemnarea candidatului pentru funcția de prim – ministru;

2. Solicitarea de către candidatul la funcția de prim – ministru a votului de încredere;

3. Acordarea votului de încredere;

4. Numirea Guvernului de către Președintele României.

Intr-o prima variantă a proiectului Constituției toate aceste etape erau grupate în textul art. 102, deși etapa a patra se regăsea ca atribuție și la instituirea Președintelui României. în final, prin admiterea a mai multor amendamente, s-a adoptat textul art. 102 în forma actuală, care însă cuprinde numai primele trei etape ale procedurii investiturii. Din dispozițiile art.102, rezulta următoarele aspecte:

Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim – ministru;

persoana este desemnată pentru a candida la funcția de prim – ministru după ce Președintele se consultă cu conducerea partidului care a obținut în urma alegerilor parlamentare majoritatea absoluta în Parlament;

in cazul în care nu se înregistrează o majoritate absolută în Parlament de nici un partid, atunci Președintele va proceda la consultarea tuturor partidelor parlamentare.

In îndeplinirea acestei atribuirii, care este esențialmente politică, Președintele României organizează consultări politice cu partidele reprezentate în Parlament, în scopul degajării unei majorități parlamentare pentru desemnarea și stabilirea unei personalități care sa candideze la funcția de prim – ministru.

In legătură cu desemnarea unui candidat la funcția de prim – ministru s-a ridicat problema dacă primul ministru trebuie să fie un deputat sau un senator. Această problemă a format obiectul unor vii discuții în adunarea constituțională . S-a convenit că nu este necesar să se prevadă expres acest lucru deoarece se pot ivi și situații când Președintele țării să fie obligat de împrejurări să recurgă la o persoană independentă deci ne alese în corpurile legiuitoare, dar care sa convină forțelor politice. O asemenea soluție este corecta deoarece permite Președintelui un mai larg evantai de opțiuni în desemnarea candidatului pentru funcția de prim – ministru.
La desemnarea candidatului pentru funcția de prim – ministru se are în vedere ca Președintele nu numește pe primul ministru, ci o persoană care candidează în fața Parlamentului pentru această funcție. Ca urmare, până la obținerea votului de investitură, persoana nu are decât calitatea de candidat și nu cea de prim – ministru cum este în Constituțiile altor tari . Semnificația acestei desemnări constă în faptul ca organul chemat sa hotărască asupra viitorului prim – ministru nu este Președintele țării – care are numai atribuția de a desemna un candidat – ci Parlamentul, ca organ suprem, reprezentativ al tarii.

Desemnarea candidatului la funcția de prim – ministru are semnificația unui mandat acordat de Președintele României, personalității desemnate pentru formarea listei viitorului Guvern, elaborarea programului de guvernare a acestuia și prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere de către Parlament.

Aliniatul 2, art. 102 din Constituție prevede ca în termen de 10 zile de la desemnare, candidatul pentru funcția de prim – ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.

In acest scop, între candidatul la funcția de prim – ministru și partidul sau coaliția de partide care susțin desemnarea acestuia de către Președinte, au loc consulari politice. Lista Guvernului și programul de guvernare se elaborează, în cadrul acestor consultări politice, cu acordul candidatului la funcția de prim ministru, care este singurul îndreptățit să solicite acordarea votului de încredere.

Votul Parlamentului care se constituie într-un fapt juridic înseamnă încheierea contractului de guvernare, de aceea apare și răspunderea politică exclusivă a Guvernului în fața Parlamentului potrivit reglementarilor art. 108 din Legea Fundamentală.

Votul de încredere, după cum rezultă din art. 102, privește acceptarea în bloc, a două elemente ce constituie obiectul acceptului: lista Guvernului și programul de guvernare, între care trebuie să existe o legătură intrinsecă. Ca urmare, primul – ministru se angajează la înfăptuirea unui program anume (care constituie suportul principal al așa numitului “contract de guvernare”) cu un Guvern al cărui componență garantează realizarea acestui program.

In cazul în care, în termenul de 10 zile, candidatul la funcția de prim ministru nu va reuși să întocmească lista guvernului și să elaboreze programul de guvernare, el poate depune mandatul încredințat de Președintele României. Depunerea mandatului poate avea loc și înainte de împlinirea acestui termen dacă, în cadrul negocierilor politice ce au avut loc imposibilitatea stabilirii unei formule guvernamentale este evidentă. După împlinirea termenului de 10 zile, Președintele României poate retrage mandatul acordat, mai ales dacă impasul creat este cert, începând noi consultări politice pentru desemnarea unui nou candidat. Termenul de 10 zile nu poate fi privit ca fiind de decădere, ci doar limita de la care Președintele României poate retrage candidatului mandatul acordat, spre a începe noi negocieri.

Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în ședință comună, ca expresie a majorității deputaților și senatorilor, pe baza dezbaterii atât a programului de guvernare cat și a listei Guvernului. Cele două camere se întrunesc în ședința comună iar pentru obținerea încrederii, este nevoie de un forum majoritar absolut.

Încercând să scoatem în evidență rolul Parlamentului României în acordarea votului de încredere, exemplificăm acest rol prin Hotărârea Parlamentului din 12. septembrie. 1996 pentru acordarea încrederii Guvernului care prevede următoarele:

“Având în vedere dezbaterile care au avut loc în ședință comună a Camerelor Deputaților și Senatului, din data de 11. decembrie. 1996, asupra Programului de guvernare și a întregii liste a Guvernului, prezentate de domnul Victor Ciorbea candidatul pentru funcția de prim – ministru, în conformitate cu rezultatul votului consemnat în proces verbal din data de 11. septembrie. 1996, în temeiul art. 102, al. 3 din Constituția României.

În cazul neacordării votului de încredere procedura de investire reîncepe prin organizarea de noi consultări politice de către Președintele României pentru desemnarea candidatului la funcția de prim – ministru.

Sectiunea IV Dizolvarea Parlamentului

Față de regimurile prezidențiale și cele de „adunare” care nu prevăd această prerogativă în regimurile parlamentare Președintele poate dizolva Parlamentul. Constituția a restrâns însă această atribuție a Președintelui României doar în cazurile când trebuie format un nou guvern, fie după alegerile parlamentare sau în urma exprimării unui vot de neîncredere în guvernul existent. Potrivit art. 89, după consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare Președintele poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură. Deci Președintele nu este obligat, ci el poate dizolva Parlamentul. S-a lăsat astfel posibilitatea ca șeful statului să-și dovedească astfel calitățile de negociator și mediator pentru ca autoritățile statale să funcționeze normal. Această măsură este în același timp și recunoașterea eșecului demersurilor și a divizării intereselor politice și a neputinței partidelor de a ajunge la un consens.

Prevederea că dizolvarea se poate face odată pe an are în vedere dificultățile în organizarea alegerilor și scăderea interesului electoratului pentru ele.

Din rațiuni de suveranitate și siguranță națională, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui și nici în timpul stării de asediu sau urgență. În maxim 3 luni după dizolvare se organizează alegeri iar după alte 3 luni se face investirea guvernului nou. Dacă nu s-ar reuși aceasta și ar înceta și mandatul Președintelui, am fi într-un blocaj constituțional: vacanța funcției prezidențiale, lipsa unui guvern care să aibă încrederea Parlamentului și un guvern provizoriu nelegitim.

Parlamentul nou ales se intruneste la convocarea Presedintelui Romaniei, in cel mult 20 de zile de la desfasurarea alegerilor. Conform art. 63, alin.l, Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc in 2 sesiuni ordinare, pe an. Prima sesiune incepe in luna februarie si nu poate depasi sfarsitul lumi iunie. A doua sesiune incepe in luna septembrie si nu poate depasi sfarsitul lunii decembrie. Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc si in sesiuni extraordinare, la cererea Presedintelui Romaniei, a biroului permanent al fiecarei Camere ori a cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor. Prin urmare, Parlamentul nou ales se intruneste la convocarea Presedintelui fie in sesiune ordinara, fie in sesiune extraordinara daca, data convocarii expira, in cadrul termenului limita de 20 de zile, in timpul sesiunii sau al vacantei parlamentare.

Dizolvarea Parlamentului se poate decide numai in caz de criza guvernamentala cu respectarea unor conditii stabilite in articolul 89 din Constitutie:

–   sa existe cel putin 2 solicitari privitoare la acordarea votului de investitura;

–   sa fi trecut mai mult de 60 de zile de la data primei cereri si de a se acorda votul de investitura;

–    sa fi fost consultati presedintii celor doua Camere si liderii grupurilor parlamentare;

–    in cadrul sesiunii extraordinare, de regula, nu se poate dezbate decat problema pentru care a fost convocat acesta, neputandu-se extinde, ulterior, si la alte probleme;

–   sa nu fie vorba de ultimele sase luni ale mandatului Presedintelui Romaniei;

–   sa nu fie vorba de stare de asediu sau stare de urgenta.

În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data.

Sectiunea V Reexaminarea legilor

După votare, orice lege este înaintată șefului statului pentru promulgare . Promulgarea se face în maxim 20 de zile de la primire. Deci promulgarea constituie o parte obligatorie a procedurii de elaborare și adoptare a legii, grăitoare în acest sens fiind și prevederile art. 58 „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”.

Termenul de 20 de zile pentru promulgare este un termen de decădere, pentru că după împlinirea lui legea intră în vigoare chiar nepromulgată și Președintele nu mai poate cere reexaminarea legii și nici să se pronunțe Curtea Constituțională asupra constituționalității ei.

Potrivit prevederii mai sus evocate, Presedintele poate cere reexaminarea legii, pentru orice motive, care pot merge de la inacceptabilitatea unor texte pana la indreptarea erorilor materiale, caz in care legea se va intoarce la Camere, fiind puse in discutie observatiile facute de acesta. Intr-o astfel de situatie Parlamentul trebuie sa tina cont de observatiile Presedintelui care, trimitand spre reexaminare o lege inainte de promulgare, urmareste sa determine forul legislativ sa mai reflecteze o data la continutul acesteia, in special pe considerente de oportunitate, Parlamentului neputand sa-i fie stabilita o obligatie expresa in acest sens. Sub aspect procedural, cererea de reexaminare se adreseaza printr-un mesaj prezidential avand ca efect repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou in dezbatere a legii, incepand cu acea Camera in care a fost initial dezbatuta.

Reexaminarea este sinonima cu o noua lectura a legii adoptate, dar una in care nu este obligatorie rediscutarea intregii legi.

Astfel, ca urmare a noii dezbateri pot aparea doua situatii: fie parlamentari isi insusesc in totalitate sau doar partial punctul de vedere al Presedintelui, acesta fiind obligat apoi sa o promulge in termen de 10 zile, fie parlamentarii isi mentin punctul de vedere initial, refuzand sa tina cont de propunerile facute de Presedinte, votul fiind acelasi ca si la inceput, dupa tipul de lege adoptata, Presedintele fiind de asemenea obligat sa promulge legea in maxim 10 zile dupa ce i-a fost retumata.

A doua parghie constitutionala o gasim in art. 146 lit. a) din Constitutia republicata, potrivit caruia, Presedintele Romaniei, alaturi de alte subiecte de drept, poate sesiza Curtea Constitutionala inainte de promulgarea legii, evident doar cu unele aspecte de neconstitutionalitate ale acesteia. Daca solutionand sesizarea, Curtea Constitutionala decide ca legea este constitutionala, o retrimite Presedintelui care va fi obligat sa o promulge in termen de 10 zile.

Daca dimpotriva, Curtea Constitutionala impartaseste pozitia Presedintelui, total sau doar partial, legea se retrimite Parlamentului care va fi obligat sa reexamineze dispozitiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curtii Constitutionale.

O problema care s-a ridicat in doctrina, in absenta unor precizari legislative adecvate priveste raspunsul la intrebarea daca Presedintele ar putea cere direct Parlamentului reexaminarea legii sub aspectul neconstitutionalitatii dar sa sesizeze in acelasi timp cu aceleasi aspecte si Curtea Constitutionala. La o analiza atenta, raspunsul nu poate fi decat negativ. Desi nimic nu opreste ca Presedintele Romaniei sa sesizeze numai Curtea Constitutionala sau numai Parlamentul, invocand in cererea de reexaminare si motive de neconstitutionalitate, o buna ordine juridica nu permite ca una si aceeasi problema de neconstitutionalitate sa fie sesizata concomitent Parlamentului si Curtii pentru ca s-ar ajunge la un blocaj institutional.

De asemenea, nu pot fi sesizate unele aspecte de neconstitutionalitate Curtii Constitutionale si altele sa fie cuprinse in cererea de reexaminare adresata Parlamentului. Ramane insa deschisa posibilitatea ca Presedintele sa „sesizeze' Curtea Constitutionala si Parlamentul cu aceeasi lege, dar pentru probleme diferite si anume, Curtea Constitutionala pentru probleme de natura constitutionala, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.

Președintele poate cere o singură dată Parlamentului să reexamineze legea înainte de promulgare. Mesajul prin care se cere aceasta se adresează camerei ce a adoptat prima legea, iar dacă legea a fost adoptată în ședință comună atunci și obiecțiile Președintelui se dezbat în ședință comună a camerelor.

Sectiunea VI Supendarea Presedintelui si punerea sub acuzare

Suspendarea poate opera în cazul în care șeful statului savârseste fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției. Suspendarea din funcție a Președintele României poate fi declanșată de cel putin o treime din numărul deputaților și senatorilor. Formularea cererii de suspendare din funcție se aduce imediat la cunoștinț Președintelui. Prezentarea propunerii de suspendare din functie se face in sedinta comuna a celor doua Camere. Dupa prezentarea cererii de suspendare din functie se da cuvântul Presedintelui României, pentru a-si putea prezenta explicatiile. Prezentarea cererii de suspendare este urmata de consultarea deputatilor si senatorilor cu privire la suficienta sau insuficienta informatiilor privitoare la derularea procedurii de suspendare din functie a Presedintelui României. Consultarea se face prin vot. In cazul in care deputatii considera ca exista suficiente informatii privitoare la suspendarea din functie a Presedintelui României, propunerea de suspendare, insotita de actele adiacente, se transmite Curtii Constitutionale spre consultare, stabilindu-se si termenul de pronuntare.

După primirea avizului consultativ al Curtii Constitutionale, in termen de 24 ore, presedintii celor doua Camere trebuie să asigure întrunirea Camerei Deputatilor si Senatului in sedinta comuna, pentru a se pronunta asupra propunerii de suspendare din functie. Participarea Presedintelui României la dezbateri nu este obligatorie, dar el are dreptul de a lua parte la dezbatere, la cererea sa, oricând, pentru a da explicatii asupra faptelor ce i se imput.

Suspendarea din funcție a Presedintelui României se decide cu vointa majoritatii deputatilor si senatorilor, exprimata prin vot secret, cu bile. În virtutea art.69 din Regulamentul sedintelor comune, votul aprobativ al Parlamentului se consemneaza intr-o hotarâre care se transmite, in 48 de ore, Presedintelui României. Aceeasi hotarâre se transmite si Guvernului, in vederea initierii proiectului de lege privind organizarea si desfasurarea referendumului pentru demiterea Presedintelui.

Punerea sub acuzare a Presedintelui României pentru inalta tradare este reglementat de art.84 alin.3 din Constitutia României, in deplina concordanta cu primele doua alineate ale aceluiasi articol, care stipuleaza incompatibilitatile si imunitatea de care se bucura Presedintele României. Regulamentul ședintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului prevede că cererea de punere sub acuzare a Presedintelui României trebuie sa cuprinda descrierea faptelor care ii sunt imputate si incadrarea lor juridica. In deplin acord cu regulile parlamentare, pentru a se furniza Parlamentului informatii concludente cu privire la cauza in discutie, se va proceda la constituirea unei comisii de ancheta pentru investigarea faptelor imputate sefului statului. Dupa ce comisia de ancheta isi indeplineste misiunea, prin depunerea raportului, in termen de 48 ore, Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc in sedinta comuna pentru examinarea si dezbaterea acestuia.

În astfel de cazuri, se procedează la o organizare a dezbaterilor in cadrul careia se stabilesc timpii de interventie parlamentara acordati fiecarui grup politic, oridinea luarilor de cuvânt si alte reguli privitoare la derularea dezbaterilor. In final propunerea comisie de ancheta se supune votului secret cu bile.

Hotarârea prin care se dispune punerea sub acuzare a Presedintelui României este urmata de o cerere a presedintilor celor doua Camere, adresata Procurorului general, de a sesiza, potrivit legii, Curtea Suprema de Justitie. In toate fazele procedurii parlamentare, Presedintele României are dreptul de a se apara in fata acuzatiilor care-i sunt aduse.

Punerea sub acuzare a Presedintelui României ridica, pe fond, problema calificarii infractiunii de inalta tradare, in circumstantele in care legea penala nu defineste aceasta infractiune.

„Camera deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui României pentru inalta tradare, cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor. Competenta de judecata apartine Curtii Supreme de Justitie, in conditiile legii. Presedintele este demis de drept de la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare“. În raport cu textul constitutional, se pune problema daca el tine loc de lege penala sau nu. Interpretarea acestui text este dependenta de intelegerea imunitatii prezidentiale si a exceptiei constitutionale, care admite posibilitatea trimiterii in judecata penala a Presedintelui României.

Într-o prima opinie, se apreciaza ca, de regula, constitutiile nu definesc inalta tradare. De asemenea, exista o unanimitate a punctelor de vedere ca inalta tradare nu se identifica cu infractiunea de tradare, prevazuta in toate codurile penale, prima având un caracter mult mai complex.

În aceasta opțiune, înalta trădare nu se cere a fi incadrata intr-un text penal, ea fiind circumscrisa în zona celei mai grave incalcari a juramântului si a intereselor poporului si ale tarii, in exercitiul prerogativelor prezidentiale. Retinerea acestei fapte revine in exclusivitate Parlamentului care, hotarând asupra punerii sub acuzare a Presedintelui României, este dator sa stabileasca si faptele pe care i le pune in sarcina, calificate drept inalta tradare. Acelasi autor nu exclude incriminarea faptelor sefului de stat ca urmare a intrunirii conditiilor comiterii faptelor prevazute de Codul penal cu privire la interesele tarii.

Se poate observa ca in aceasta opinie dualista, temeiul trimiterii in judecata il constituie atât textul constitutional, cât si textul legii penale, interpretarea lor apartinând legiuitorului, care o poate face pe criterii politice, juridice sau imbinând ambele dimensiuni ale argumentarii.

Dintr-un alt punct de vedere, se sustine ca raspunderea pentru inalta tradare reprezinta singura exceptie de la regula neresponsabilitatii, in plan juridic, a Presedintelui României, stabilita de art.84 alin.2 al Legii fundamentale. In acest context, inalta tradare opereaza in concordanta cu textele Codului penal, dar se situeaza deasupra acestora, prin incalcarea grava a atributiilor prezidentiale, datorata abdicarii de la juramântul asumat la preluarea mandatului si a tradarii intereselor nationale.

In aceasta opinie, textul constitutional echivaleaza cu suportul penal pentru tragerea la raspundere a sefului de stat, dar prin aplicarea regulilor partii generale a Codului penal privitoare la raspunderea penala. Asa se explica de ce inalta tradare nu poate fi definita intr-un cod penal si nici in alta lege speciala, deoarece continutul unei asemenea fapte nu poate fi stabilit.

Aceasta opinie este criticata de un alt autor, care arata ca exponentul opiniei citate admite posibilitatea ca Parlamentul, care are vocatia sa decida ridicarea imunitatii prezidentiale este dator sa-si motiveze hotarârea, definind elementele constitutive ale faptei deduse judecatii, sub conditia admiterii definitiei de catre, Curtea Suprema de Justitie.

In ceea ce ne priveste, suntem inclinati sa credem ca, desi codurile penale nu definesc o infractiune cu titlul de inalta tradare, care poate fi savârsita in exclusivitate de seful statului, textul constitutional, care face o asfel de calificare pentru faptele savârsite de persoana care indeplineste o astfel de functie, nu poate ramâne fara urmari juridice. Nu impartasim ideea ca o persoana ar putea fi condamnata pentru inalta tradare in absenta unui text legal, care sa incrimineze faptele savârsite cu incalcarea Constitutiei. Cu alte cuvinte, Parlamentul poate admite trimiterea in judecata a sefului de stat pentru fapta de inalta tradare pe motive pur politice, legate de incalcarea Constitutiei, dar Curtea Suprema de Justitie nu poate condamna persoana in cauza in afara unui suport a legii penale, care sa permita calificarea incalcarii indatoririlor sefului statului ca infractiuni.

Sustinerile noastre se bazeaza si pe argumentele pertinente ale autorilor monografiei Drept parlamentar, care considera ca aceasta procedura poate fi integrata si in sfera procedurilor de numiri, fapt pentru care ea poate fi considerata ca o procedura de cvasicontrol. In acest sens, punerea sub acuzare a Presedinteui României pentru inalta tradare nu are valoarea unui act de acuzare si, cu atât mai mult, a unei hotarâri de condamnare. O abordare contrara ar fi potrivnica principiului separatiei puterilor in stat, care rezerva justitiei, astefel exclusivitatea realizarii sale de catre instantele judecatoresti, stabilite de lege. Ca atare, actiunea parlamentara de punere sub acuzare a Presedintelui României nu are o alta semnificatie decât aceea de ridicare a imunitatii prezidentiale. Argumentul esential in acest sens il constituie art.64 din Regulamentul Camerei Deputatilor si Senatul potrivit caruia, daca se hotaraste punerea sub acuzare a Presedintelui României, Parlamentul, sub semnatura presedintilor celor doua Camere, solicita de indata procurorului general sa sesizeze, potrivit legii, Curtea Suprema de Justitie. Sesizarea nu paralizeaza prezumtia de nevinovatie, iar demiterea din functie a Presedintelui României opereaza numai la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti de condamnare.

Secțiunea VII Decizia Curtii Constitutionale privind propunerea de revizuire a Constitutiei

Prin articolul unic pct.77 din propunerea de revizuire a Constituției se solicită să se modifice art.89 alin.(1), după cum urmează: „(1)După consultarea președinților celor două Camere și a președinților partidelor, a formațiunilor sau a alianțelor politice parlamentare, Președintele României dizolvă Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin trei solicitări de învestitură.”

Propunerea de modificare vizează dispozițiile constituționale referitoare la atribuția Președintelui de a dizolva Parlamentul. O primă modificare privește condiția consultării prealabile a președinților partidelor, a formațiunilor sau a alianțelor politice parlamentare, care o înlocuiește pe cea a consultării liderilor grupurilor parlamentare, prevăzută în actuala Constituție.

În condițiile în care prezenta Constituție prevede posibilitatea Președintelui de a dizolva Parlamentul, propunerea de modificare instituie obligația acestuia de a dizolva legislativul dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile neacordării votului de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare, pe de o parte, și respingerea a cel puțin trei solicitări de învestitură, pe de altă parte. Numărul solicitărilor de învestitură a fost mărit la trei pentru a corela dispoziția constituțională cu propunerea de modificare care vizează prevederile art.103 referitoare la procedura de învestitură a Guvernului.

Curtea constată că există o contradicție între ipotezele de aplicare a dispozițiilor constituționale astfel modificate: pe de o parte, norma imperativă privind obligația Președintelui de a dizolva Parlamentul dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiții menționate mai sus, și, pe de altă parte, condiția consultării prealabile a președinților partidelor, a formațiunilor sau a alianțelor politice parlamentare. Cu alte cuvinte, deși ar fi întrunite condițiile obiective referitoare la neacordarea votului de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare, și respingerea a cel puțin trei solicitări de învestitură, care ar determina în sarcina Președintelui obligația de a dizolva Parlamentul, reglementarea condiției consultării prealabile a subiecților de drept prevăzuți în norma modificatoare —care în mod evident nu poate fi consacrată doar formal, fără a i se conferi efecte juridice —, anulează caracterul imperativ al dispozițiilor ulterioare.

Așa fiind, pentru ca dispozițiile constituționale ale art.89 alin.(1) să producă efectele juridice în scopul cărora au fost reglementate, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, ca textul să fie reformulat astfel încât Președintele României să poată dizolva Parlamentul în condițiile strict consacrate.

Cu privire la noțiunile nou – introduse, Curtea reține că, potrivit art.1 din Legea nr.14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.550 din 6 august 2012, „Partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public”, iar în temeiul art.28 alin.(1), „Partidele politice se pot asocia pe baza unui protocol de asociere, constituind o alianțăpolitică”. Legea nu cuprinde în conținutul său nicio referire cu privire la noțiunea de „formațiuni politice”. Prin urmare, Curtea recomandă legiuitorului constituant ca, prin normele pe care le edictează, să nu opereze cu termeni și noțiuni care nu au corespondent în realitatea juridică, să folosească un limbaj precis, concis și să stabilească norme cu valoare de principiu.

Prin articolul unic pct.79 din propunerea de revizuire a Constituției se modifică art.90, după cum urmează:„(1) Președintele României sau cel puțin 250.000 de cetățeni cu drept de vot pot cere poporului să-și exprime voința, prin referendum, cu privire la probleme de interes național, cu excepția celor referitoare la revizuirea Constituției.(2) Cetățenii care inițiază organizarea referendumului trebuie să provină din cel puțin jumătate dintre județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.(3) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puțin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.”

Propunerea de modificare vizează introducerea unui nou titular al dreptului de a iniția referendumul național cu privire la problemele de interes național, subiectul colectiv constituit din 250.000 de cetățeni cu drept de vot, care respectă condițiile de dispersie teritorială instituite prin alin.(2) al art.90 —cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin jumătate dintre județele țării. Or, în condițiile în care, prin propunerea de revizuire a Constituției, se operează modificări cu privire la dispozițiile art.3 din Constituție, și anume se introduce regiunea ca unitate administrativ-teritorială, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea alin.(1) al art.90, astfel încât noile dispoziții să fie corelate cu modificările propuse art.3 alin.(3) din Constituție.

De asemenea, inițiatorii legii de revizuire a Constituției propun restrângerea sferei problemelor de interes național care pot face obiectul referendumului, excluzându-le pe acelea care sunt susceptibile a determina o revizuire a Constituției. Propunerea este în acord cu prevederile art.150 din Constituție, care prevăd că „Revizuirea Constituției poate fi inițiată de […] cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot”. Prin urmare, cetățenii își pot manifesta inițiativa de revizuire a Constituției pe această cale, prevăzută de Constituție și de lege,

înlăturându-se astfel situația criticabilă a organizării a două referendumuri cu același obiect: unul care să constituie temeiul declanșării procedurii de revizuire a Constituției și cel de-al doilea prin care se finalizează procedura de revizuire, potrivit art.151 alin.(3) din Constituție.

Însă Curtea apreciază că sintagma „cu excepția celor referitoare la revizuirea Constituției”comportă un grad sporit de generalitate, care poate determina confuzie cu privire la interpretarea și aplicarea sa și, prin urmare, recomandă, cu unanimitate de voturi, înlocuirea acesteia cu sintagma „cu excepția celor care impun revizuirea Constituției”.

Cu privire la procedura de organizare și desfășurare a referendumului, rolul Curții Constituționale, în temeiul art.146 lit.i) din Constituție, este acela de a veghea la respectarea procedurii și confirmarea rezultatelor acestuia. Or, în situația nou-creată prin introducerea subiectului colectiv constituit din 250.000 de cetățeni cu drept de vot, Curtea Constituțională va trebui să verifice îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei referendare de către cetățeni: întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei și caracterul constituțional al obiectului inițiativei referendare —respectarea limitei impuse de legiuitorul constituant.

În acest context, Curtea precizează că referendumul, indiferent de caracterul său —decizional sau consultativ —, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranității naționale, întemeiate pe art.2 din Constituție, care consacră voința constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democrației reprezentative, suveranitatea națională aparține poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative, prin exprimarea voinței cetățenilor în cadrul alegerilor libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.

Întrucât pot exista situații în care problematica asupra căreia poporul este chemat să își exprime voința să afecteze interesele reprezentanților aleși (cum este cazul reducerii numărului de parlamentari sau al reducerii indemnizațiilor parlamentarilor), Comisia de la Veneția, în documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13—14 octombrie 2007), a reținut că efectele referendumului trebuie să fie expres prevăzute în Constituție sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că este decizional. Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau a altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ.

Dacă însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura ulterioară.

În cazul referendumului consultativ, faptul că nu este stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce distinge un referendum consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinței populare —această voință nu poate fi ignorată de aleșii poporului, întrucât este o expresie a suveranității naționale —, cicaracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenția altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voința exprimată de corpul electoral (a se vedea Decizia nr.682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.473 din 11 iulie 2013).

Această interpretare se întemeiază și pe principiul loialității constituționale, desprins și interpretat prin coroborarea dispozițiilor constituționale ale art.1 —„Statul român”, art.2 —Suveranitatea” și art.61 —„Rolul și structura” (Parlamentului), principiu care, în această materie, impune ca autoritățile cu competențe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de față Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze și să identifice modalități de punere în practică a voinței exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l-ar reduce pe acesta la un exercițiu pur formal, un simplu

sondaj de opinie.

În concluzie, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reglementarea, în cadrul dispozițiilor art.90 alin.(1) din Constituție, a efectelor juridice pe care rezultatul referendumului consultativ le produce, precum și a procedurii ulterioare organizării unui astfel de scrutin.

Pentru formularea unei astfel de recomandări, Curtea a ținut seama și de situația juridică creată ca urmare a organizării referendumului național din 22 noiembrie 2009, inițiat de Președintele României și confirmat de Curtea Constituțională prin Hotărârea nr.37 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.923 din 30 decembrie 2009. Cu acel prilej, Curtea a reținut că voința politică a poporului, manifestată prin intermediul referendumului, a fost aceea a desființării uneia dintre Camerele Parlamentului și

a stabilirii unui număr maxim de parlamentari, determinat potrivit condițiilor legale, modificări esențiale în structura autorității legiuitoare, care impuneau modificarea Legii fundamentale. Voința populară exprimată la acest scrutin a rămas fără consecințe juridice.

În ceea ce privește dispozițiile alin.(3) al art.90, acesta instituie la nivel constituțional pragul/condiție de validare a referendumului național: participarea a cel puțin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.

Reglementarea sau modificarea condițiilor privind validarea referendumului este de competența exclusivă a legiuitorului, numai acesta fiind cel îndreptățit potrivit art.73 alin.(3) lit.d) din Constituție să reglementeze organizarea și desfășurarea prin lege organică a acestui instrument de consultare populară.

Curtea apreciază că stabilirea cvorumului de participare la referendum este un atribut al legiuitorului ordinar, astfel că nu se impune reglementarea unei norme de rang constituțional cu un atare obiect.

Prin urmare, Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, eliminarea dispozițiilor art.90 alin.(3), propus a fi introduse prin legea de revizuire.

În cazul în care legiuitorul constituant nu își însușește recomandarea formulată de Curte, este necesară introducerea în Constituție a unor norme tranzitorii cu privire la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor care stabilesc cvorumul de participare la referendum, moment care nu poate fi anterior celui stabilit de Curtea Constituțională prin Decizia nr.334 din 26 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.407 din 5 iulie 2013, respectiv anterior împlinirii unui an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a dispozițiilor legale prin care se aduc modificări legii referendumului.

Prin articolul unic pct.80din propunerea de revizuire a Constituției se modifică art.91, prin introducerea unui nou alineat, alin.(1), după cum urmează: „(1) Președintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene având ca temă relațiile externe ale Uniunii Europene, politica de securitate comună, modificarea sau completarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.”

Formularea cuprinsă în art.10 alin.(2) teza a doua și art.15 alin.(2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitor la compunerea Consiliului European —șefii de stat sau de guvern ai statelor membre —, este una generică și nu obligă statele membre care au un executiv bicefal să asigure reprezentarea lor atât prin șeful de stat, cât și prin cel al Guvernului, ci, mai degrabă, prin interpretarea teleologică a textului, se ajunge la ideea că scopul acesteia este de a asigura reprezentarea statului membru la cel mai înalt nivel de către autoritatea publică competentă.

Prin urmare, sintagma utilizată în propunerea legislativă de revizuire a Constituției, potrivit căreia „Președintele reprezintă România la reuniunile Uniunii Europene”, prezintă un grad mare de generalitate, creând confuzie cu privire la competențele instituției prezidențiale în acest domeniu.

Curtea recomandă, cu unanimitate de voturi, reformularea acestor dispoziții în sensul circumscrierii obligației de reprezentare a României de către șeful statului la reuniunile Consiliului European.

Prin articolul unic pct.85 din propunerea de revizuire a Constituției se modifică art.95, prin introducerea unui nou alineat, alin.(3), după cum urmează: „(3) Dacă referendumul de demitere din funcție este valid, dar propunerea de demitere nu întrunește o majoritate de 50% plus unu din voturile valabil exprimate, Parlamentul va fi dizolvat, urmând ca în termen de 45 de zile calendaristice să se organizeze alegeri parlamentare anticipate. Prevederile art.90 alin.(3) se aplică în mod corespunzător.”

Norma modificatoare instituie o sancțiune politică aplicată Parlamentului în ipoteza în care propunerea de demitere a Președintelui României, ca urmare a suspendării din funcție prin hotărârea Senatului și a Camerei Deputaților, adoptată în ședință comună, nu întrunește majoritatea de 50% plus unu din voturile valabil exprimate la referendumul organizat pentru demiterea șefului statului. Astfel, dacă decizia Parlamentului de a-l suspenda și, ulterior, de a-l demite pe Președinte nu are susținerea populară, manifestată în mod democratic prin referendum, sancțiunea aplicată legiuitorului apare ca o consecință firească în mecanismul funcționării instituțiilor statului, în cadrul democrației constituționale.

Astfel, norma propusă instituie un nou caz de dizolvare a Parlamentului, care intervine de jure, în temeiul dispoziției constituționale. Însă norma nu este clară și previzibilă din perspectiva momentului în care operează sancțiunea —„Parlamentul va fi dizolvat”—și nici din perspectiva actului juridic prin care se constată dizolvarea. Atât timp cât dizolvarea este condiționată de validitatea referendumului și de constatarea rezultatului acestuia, atribuții care intră în competența Curții Constituționale, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă completarea normei constituționale în sensul că, în ipoteza dată, dizolvarea Parlamentului să fie constatată prin aceeași hotărâre a instanței constituționale prin care sunt confirmate rezultatele referendumului.

Întrucât Curtea a recomandat eliminarea modificărilor propuse dispozițiilor art.90 alin.(3), care stabilesc cvorumul de participare la referendum, pe motiv că reglementarea nu are rang constituțional, cu unanimitate de voturi, se recomandă și eliminarea dispozițiilor art.95 alin.(3) teza a doua.

Cap IV Raportul cu Guvernul
Sectiunea I Numirea Guvernului

Conform art. 85, al. 1, din Constituție, Președintele României numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

Cu alte cuvinte, Președintele României numește Guvernul, având ca fundament al acestei atribuții tocmai votul de investitură al Parlamentului. Șeful statului nu numește Guvernul așa cum îl propune primul – ministru, ci așa cum l-a aprobat Parlamentul prin votul de investitură. Astfel putem exemplifica acesta atribuție a președintelui prin actul emis de Președintele României: Decret pentru numirea Guvernului României care cuprinde următoarele:

“In temeiul art. 85, al. 1 și al art. 94, lit. c din Constituția României având în vedere hotărârea Parlamentului României nr. 12 din 11.decembrie. 1996 pentru acordarea încrederii Guvernului, Președintele României decretează: Articol unic – Se numește Guvernul României în următoarea componență ….”.

Deci numirea, numirea nu poate fi refuzata, ea trebuind sa fie conforma cu cele rezultate din votul de încredere acordat.

Este aici una din trăsăturile dominante ale formei noastre de Guvernământ reglementate de Constituție. Chiar dacă Paramentul și Președintele României sunt aleși prin vot universal și direct, iată că, prin acordarea votului de încredere Guvernului, Parlamentul devine mai reprezentativ, confirmând astfel dispoziția art. 58, al. 1 care prevede: “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman.”

După ce Guvernul a fost numit, potrivit art. 103, al. 1 din Constituție, primul ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor depune individual, în fata Președintelui României jurământul de credință prevăzut de art. 82.

Obligativitatea depunerii jurământului decurge din prevederile art. 50, al. 2, potrivit cărora cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, ca expresie a obligației de fidelitate față de țară, trebuie să depună jurământul cerut de lege.

Importanța depunerii jurământului constă în aceea că de la această dată, Guvernul, în întregul său și fiecare membru își poate exercita mandatul.

Sectiunea II Remanierea

Potrivit art. 85, al. 2, din Legea Fundamentala, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revoacă și numește, la propunerea primului – ministru, pe unii membri ai Guvernului.

In legătură cu conținutul noțiunii de remaniere guvernamentală, acesta semnifică o modificare în componentă guvernului deja aprobat de Parlament în sensul ca în locul unui sau unor miniștri care au figurat în lista aprobată de Parlament se numesc alți titulari.

Ideea care rezultă din dispozițiile art. 85, al. 2, este următoarea: primul – ministru, nu poate propune Președintelui în cadrul unei remanieri, suplimentarea Guvernului cu alte persoane, fără a înlocui pe nimeni aceasta însemnând o completare a Guvernului ce ar duce la încălcarea voinței Parlamentului, exprimată prin votarea inițială a listei guvernamentale, așa cum prevăd dispozițiile art. 102.

Trebuie reținut faptul ca președintele nu poate încuviința numirea decât a unor membri ai Guvernului și nu a acestuia în întregul sau.

In cazul în care remanierea ministerelor depășește anumite limite, echivalent cu o modificare totală a componenței Guvernului sau în cazul în care chiar o singură numire, făcută în urma raporturilor dintre Președinte și prim – ministru, este neconvenabilă Parlamentului, acesta își poate exprima neîncrederea în noua formațiune guvernamentală. Dacă Guvernul își modifică programul sau politica promovată, el trebuie să solicite din nou un vot de investitură, angajându-și răspunderea în acest sens.

Art. 105 din Constituție prevede că funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Încetarea funcției de membru al Guvernului are semnificația fie a unei sancțiuni, cum este în cazul revocării, fie a unei consecințe legate de starea de incompatibilitate sau a altei consecințe cu caracter obiectiv, în cazul decesului sau pierderii drepturilor electorale, fie a exercitării unui drept, în caz de demisie.

Deci prin cazurile de încetare a funcției de membru al Guvernului, se află și revocarea. Aceasta este urmarea firească a situațiilor de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului. Odată revocată, persoana care deține funcția de membru al Guvernului trebuie sa fie desemnată o altă persoană care să ocupe această funcție. Deasemenea se face de primul ministru și se numește în funcție de președintele României.

Revocarea este consecința faptului că însuși Guvernul a fost numit de Președinte și că lista Guvernamentală a fost întocmită de primul – ministru. în calitate de șef al Guvernului, este firesc ca primul ministru să ceară revocarea unui membru al acestuia, în cazul în care și-a pierdut încrederea pe care i-a acordat-o cu ocazia întocmirii și propunerii listei guvernamentale. Aceasta pornind de la dispozițiile art. 108, al. 1, din Constituție care statutează răspunderea membrilor Guvernului. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acesteia.

Pierderea drepturilor electorale se refera la următoarele cazuri: punerea sub interdicție, în cazul debililor sau alienaților mintal, condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale sau pierderea cetățeniei române ori obținerea și a unei alte cetățenii decât cea română.

Art. 105 prevede posibilitatea ca prin lege să se stabilească și alte cazuri în care încetează funcția de membru al Guvernului. O asemenea ipoteza o constituie legea responsabilității ministeriale.

Sectiunea III Participarea la sedinte. Consultarea

In conformitate cu dispozițiile constituționale din art. 101, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării, potrivit programului sau de guvernare prezentat spre aprobare și acceptat de Parlament. Deci el are răspunderea politică directă a rezolvării tuturor problemelor cu care se confruntă țara.

Președintele României, în calitate de șef al statului, are datoria de a veghea la buna funcționare a autorităților statului de a se implica în luarea unor decizii privind soarta națiunii. El însă nu este șef al Guvernului (ca în republicile prezidențiale), cu toate ca prin funcția sa se află în funcția autorității executive. Ba din contră, o serie din activitățile pe care le desfașoară, necesită contraînsemnarea din partea primului – ministru.

Contrasemnarea înseamnă și angajarea răspunderii primului – ministru în ceea ce privește conținutul actului. Asumarea răspunderii este urmarea firească a responsabilității care derivă din atribuțiile Guvernului; ea presupune și cunoașterea realităților atât de necesare în conducerea tarii.

Pentru luarea unor hotărâri importante, a unor decizii care privesc soarta națiunii, Președintele are nevoie de un cadru juridic care să-i permită menținerea contactului cu Guvernul.

Astfel, art. 86 oferă șefului statului posibilitatea de a convoca Guvernul pentru consultări cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită.

In legătură cu conținutul acestui articol, în cadrul ședinței Adunării Constituante din 29. octombrie. 1991, a fost propusă o altă redactare a acestui text, potrivit căruia Președintele este “obligat” a consulta Guvernul în probleme urgente și de importanță deosebită, motivându-se ca acceptarea acestei propuneri “pe deoparte va mari responsabilitatea și va micșora responsabilitatea Președintelui țării în același timp creând un echilibru” în final a fost adoptat termenul “poate”, lăsând la latitudinea Președintelui României decizia sa aprecieze în ce măsură chestiunea face necesară consultarea Guvernului.

Prin folosirea conceptelor generale “probleme urgente și de importanță deosebită” se are în vedere o diversitate de împrejurări, specifice atât politicii interne (înlăturarea efectelor calamităților ori sinistrelor, stabilirea măsurilor excepționale în domeniul apărării țării) cât și politicii externe (îndeplinirea unor tratate internaționale).

Dispozițiunea din art. 86, este menita sa ofere Președintelui cunoașterea opiniei membrilor Guvernului și a șefului acestuia asupra temeiurilor de fapt și de drept în virtutea cărora o decizie de importantă majoră pentru societate să se ia. Punctul de vedere exprimat de Guvern este consultativ, Președintele nefiind deci obligat să și-l însușească.

Secțiunea VI

Participarea la ședințele Guvernului

Prin reglementarea articolului 87 din Constituție legiuitorul român a oferit posibilitatea Președintelui României de a afla dar și de a rezolva conform atribuțiilor sale, unele probleme care apar în activitatea executivului.

Astfel, Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politică externă, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice, și la cererea primului – ministru, în alte situații. Prevederile acestui articol fiind strâns legate de cele cuprinse în articolul 86, instituie o modalitate de implicare a șefului statului în analiza și rezolvarea unei anumite categorii de probleme.

In legătură cu acest articol s-au purtat discuții în cadrul Constituției existând multe păreri: “participarea Președintelui la ședințele Guvernului sa se facă în toate cazurile la cererea primului ministru”; participarea Președintelui României în toate cazurile când se dezbat probleme de politică externă, deoarece el reprezintă statul în relațiile internaționale. Ulterior articolul a fost adoptat în forma actuala, încercând să se lase la aprecierea statului, necesitatea și mai ales oportunitatea implicării sale în complexa activitate specifica Guvernului.

Utilizarea termenului “poate” în textul constituțional, permite șefului statului sa-si exercite rolul de a veghea la buna funcționare a autorităților publice.

In legătură cu participarea Președintelui României la ședințele Guvernului s-a făcut diferențierea dintre participarea din inițiativă proprie și participarea al cererea primului – ministru.

Enumerarea domeniilor privitoare la politica externă, apărarea țării și asigurarea ordinii publice în care urmează să se discute probleme de interes național, nu limitează situațiile când Președintele României poate sa se implice în activitatea executiva. Dacă din cunoașterea ordinii de zi a ședințelor de Guvern Președintele României consideră că unele probleme prezintă importanță pentru națiune și manifestă interes pentru a participa la desfășurarea lor este normal să poată lua parte la aceste ședințe din inițiativă să și nu la aprecierea primului – ministru.

Formularea “la cererea primului – ministru” nu limitează posibilitatea participării Președintelui României la ședințele Guvernului. S-a urmărit să fie și o posibilitate și pentru primul ministru de a solicită prezentă șefului statului într-un moment important în activitatea Guvernului.

De menționat este faptul ca Președintele României nu poate participa la toate ședințele Guvernului întrucât nu are prerogative specifice, ca de exemplu, în sistemul semiprezidențial francez .

Președintele prezidează ședințele Guvernului atunci când participă. Deci Președintele participa la dezbateri, conduce ședințele Guvernului, își poate expune opinia motivând-o, poate solicită informații, dar însă nu este în măsură să decidă sau să dispună luarea unei hotărâri, însă ia parte la votarea celor ce se propun.

Trebuie pus în evidentă și rolul Președintelui României de a fi mediator între autoritățile statale, precum și între stat și societate, președintele va cere o amplă prezentare a situației create, astfel încât să se adopte hotărârile cele mai bune.

Președintele nu poate face parte din Guvern, acesta fiind condus de prim – ministru și dacă ar lua vreo decizie și-ar angaja răspunderea alături de Guvern.

Dat fiind rolul deosebit de important al Președintelui României de garant al independenței, al unității statului și de mediator între puterile statului, între stat și societate, participarea sa la ședințele guvernamentale trebuie să se caracterizeze printr-o maximă obiectivitate, întrucât el s-ar substitui primului – ministru în conducerea Guvernului, nu s-ar găsi în practica principiile statului de drept și separația puterilor.

Secțiunea V Decizia Curtii Constitutionale privind propunerea de revizuire a Constitutiei

Prin articolul unic pct.75 din propunerea de revizuire a Constituției se modifică art.85, prin introducerea unui nou alineat (3), după cum urmează: „(3) Președintele

României nu poate refuza propunerea prim-ministrului de revocare și numire a unor membri ai Guvernului.”

Cu privire la conținutul normativ al propunerii legislative de revizuire a Constituției, Curtea observă că Președintele, în caz de remaniere guvernamentală, revocă și numește, în vreme ce, în caz de vacanță a postului, doar numește pe unii membri ai Guvernului.

Cu privire la numirea membrilor Guvernului, în situația învestirii Guvernului și aprobării Programului de guvernare, Parlamentul îi verifică, prin comisiile permanente, pe candidații pentru funcția de ministru și apoi dezbate și aprobă prin hotărâre, în ședința comună a Camerelor Parlamentului, cu votul majorității deputaților și senatorilor, Programul de guvernare și lista completă a Guvernului. Hotărârea Parlamentului, semnată de președinții Camerelor, se înaintează de către aceștia de îndată Președintelui României, spre a proceda la numirea Guvernului, așa cum prevede art.90 din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.461 din 25 iulie 2013. Numirea Guvernului de către Președintele României nu se face la sesizarea prim-ministrului, ci la sesizarea președinți lor celor două Camere ale Parlamentului și în baza hotărârii Parlamentului de aprobare a Programului de guvernare și a listei complete a membrilor Guvernului. Obligația constituțională a Președintelui României se fundamentează pe hotărârea Parlamentului și, în executarea acesteia, Președintele emite decretele de numire în funcție a membrilor Guvernului, urmată de depunerea jurământului de credință cerut de lege. Acesta este cadrul juridic obligatoriu pentru situațiile prevăzute de art.85 alin.(1) și (3) șiart.103 din Constituție, dispoziții dezvoltate în prevederile Regulamentului ședințelor comune ale Camerelor Parlamentului.

Din textul Constituției rezultă că, în cazurile prevăzute la alin.(1) și (3) ale art.85,numirea de către Președintele României a miniștrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului și de învestire, pe această bază, a miniștrilor, de către șeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român este un act obligatoriu, iar dacă Președintele ar refuza a-l aduce la îndeplinire ar săvârși o faptă gravă de încălcare a Constituției.

Spre deosebire de reglementarea consacrată în art.85 alin.(1) și (3) din Legea fundamentală, alin.(2) al aceluiași articol prevede, în prezent, că „Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului”. Interpretarea textului impune concluzia că, în acest caz, Președintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situația de a decide el însuși numirea unor miniștri, la propunerea prim-ministrului.

Curtea observă că intenția inițiatorilor propunerii legislative de revizuire a Constituției a fost aceea de a elimina diferențele prevăzute în ipotezele celor trei alineate ale art.85, respectiv modificarea alin.(2) în sensul înlăturării competenței decizionale a Președintelui României în numirea membrilor Guvernului. Însă norma constituțională propusă prevede, ca procedură parlamentară, doar audierea candidaților la funcția de membru al Guvernului în comisiile de specialitate ale Parlamentului.

Cu privire la rolul comisiilor permanente, Curtea constată că acestea sunt organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul ședințelor comisiilor se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a pregăti și facilita desfășurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care vor avea loc în plenul acestora. Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este a unui act preliminar, cu caracter de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Rapoartele și avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, nu și din perspectiva soluțiilor pe care la propun, Senatul și Camera Deputaților fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul își îndeplinește atribuțiile constituționale.

Așa fiind, modificarea operată cu privire la procedura de numire a unui membru al Guvernului în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, respectiv instituirea obligației constituționale de audiere a candidatului în comisiile de specialitate ale Parlamentului, organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului a căror activitate are caracter pregătitor, nu creează o situație identică ipotezelor prevăzute de alin.(1) și (3) ale art.85, în care numirea de către Președintele României a miniștrilor este un act de executare a unei hotărâri a Parlamentului și de învestire, pe această bază, a miniștrilor, de către șeful statului.

Curtea constată că, după cum comisiile permanente parlamentare au îndreptățirea de a verifica corespunderea candidatului pentru funcția propusă, în raport de anumite condiționări-criterii stabilite de lege [potrivit art.2 din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 2 aprilie 2001, „Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țară, se bucură de exercițiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale și nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare], fără a exercita un drept de veto, tot astfel nici Președintele României nu are drept de veto față de propunerea prim-ministrului, dar o poate refuza pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Așa fiind, propunerea de modificare a alin.(2) al art.85 nu înlătură competența decizională a Președintelui României în numirea membrilor Guvernului.

În considerarea acestor argumente, propunerea de revizuire a dispozițiilor art.85 devine lipsită de logică juridică prin introducerea alin.(3) care prevede interdicția Președintelui României de a refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor miniștri. Mai mult, în contextul analizat mai sus, între momentul formulării propunerii și momentul numirii în funcție a ministrului, potrivit dispozițiilor alin.(2), se desfășoară audierea candidatului în comisiile de specialitate ale Parlamentului în scopul verificării condițiilor corespunzătoare funcției, astfel că dispozițiile alin.(3) ignoră și rolul Parlamentului în procedura de numire a miniștrilor.

Curtea apreciază că prevederile art.85 alin.(3) nu au nicio justificare în cadrul constituțional astfel reglementat. Prim-ministrul nu poate impune o anumită opțiune cu privire la persoanele care vor ocupa funcția de membru al Guvernului nici Parlamentului și nici Președintelui, autoritățile statului având obligația constituțională de a-și exercita cu bună-credință și în spiritul colaborării loiale competențele pe care Legea fundamentală le stabilește în sarcina fiecăreia

Prin urmare, Curtea, cu unanimitate de voturi, recomandă reformularea dispozițiilor art.85 alin.(3) în sensul potrivit căruia Președintele României poate refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor membri ai Guvernului pentru neîndeplinirea condițiilor legale.

CONCLUZII

Sintetizând aspectele și considerațiile constituționale care rezultă din modul de desemnare a șefului statului, rolul și atribuțiile Președintelui României, trăsăturile caracteristice ale raporturilor acestuia cu autoritățile publice și popor, așa cum au fost ele prezentate în capitolele anterioare, putem concluziona în următorul mod:

1. Președintele României este ales prin vot universal egal, direct, secret, liber exprimat. Este reglementarea care, alături de cea privind organizarea alegerilor prezidențiale în două tururi de scrutin, se regăsește în republicile semiprezidențiale, constituind singura asemănare cu aceasta. Deși Parlamentul este ales tot prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat bucurându-se de aceeași reprezentativitate ca și Președintele României, legea fundamentală l-a calificat ca “organul reprezentativ suprem al poporului român”.

2. Președintele României nu are drept de inițiativă legislativă, acest drept aparține Guvernului, parlamentarilor și unui număr de 250000 de cetățeni cu drept de vot (art. 73 alin 1 Constituție).

3. Deși Președintele este unul din subiectele care are inițiativa revizuirii Constituției, nu poate exercita acest drept din proprie inițiativă, ci numai la propunerea Guvernului.

4. O singură dată, Președintele poate refuza promulgarea unei legi (art.77 alin.2) În urma reexaminării de către Parlament, promulgarea devine obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate (art.77 alin.3)

5. Președintele încheie tratatele internaționale în numele României acestea fiind negociate de Guvern și pentru a produce efecte juridice trebuie să le supună spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile (art.91 alin.1)

6. La propunerea Guvernului, Președintele acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 91 alin.2)

7.Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate. Hotărârea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, numai în cazuri excepționale și în cel mult 5 zile de la adoptare (art.92 alin.2)

8. Președintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, dar le aduce la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj (art.92 alin.3)

9. Potrivit legii, Președintele instituie starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele localități, însă solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia (art.93 alin.1)

10. Președintele emite decrete în exercitarea atribuțiilor sale, care le publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor atrage inexistența acestora.

11. Decretele emise de Președinte pentru exercitarea atribuțiilor referitoare la:

– încheierea de tratate, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici, declararea mobilizării forțelor armate, respingerea agresiunii armate, instaurarea stării de asediu sau a stării de urgență, conferirea decorațiilor și a titlurilor de onoare, acordarea gradelor de mareșal, general și amiral și acordarea grațierii individuale, se contrasemnează de Primul-ministru (art.99 alin.2)

12. Președintele poate să dizolve Parlamentul dar după consultarea celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare, precum și dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare. De asemenea Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată pe timp de un an calendaristic și dizolvarea nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui și nici în timpul stării de asediu sau a stării de urgență (art.89)

13. Președintele României poate fi suspendat din funcție de Parlament (art.95 alin.1-2)

14. Președintele poate fi demis de popor, în urma organizării referendumului (art.95 alin.3)

15. Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare (art.84 alin.3)

16. Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul dar pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art.85 alin.1)

17. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului Președintele revocă și numește pe unii membrii ai Guvernului, dar la propunerea Primului-ministru (art.85 alin.2)

18. Guvernul în întregul său și fiecare membru al său solidar cu ceilalți membrii, răspund politic numai în fața Parlamentului (art.108 alin.1)

19. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, poate fi cerută nu numai de Președintele României ci și de Camera Deputaților și Senat. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului, obligă Președintele României să-l suspende din funcție.

20. Președintele României poate cere poporului să-și exprime prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național, numai după consultarea Parlamentului (art.90)

Prin urmare reglementările constituționale au dorit o îngrădire a atribuțiilor Președintelui României, legea fundamentală din 1991 adaptată soluției caracteristice republicilor parlamentare. De alt fel chiar Antonie Iorgovan este de părere că “suntem mai aproape de un sistem parlamentar decât de unul semiprezidențial, suntem în prezența unui sistem semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat”.

Un exemplu reprezentativ pentru regimul semiprezidențial este cel francez unde rolul politic al Președintelui republicii este foarte important. În comparație cu rolul președintelui francez rolul Președintelui României este mai atenuat. În această ordine de idei făcând referire la articolul 11 din Constituția Franței unde se stipulează că Președintele “poate supune referendumului orice proiect de lege asupra organizării puterilor publice, asupra reformelor politica economică sau socială a națiunii și privind sarcinile publice care contribuie la acesta, sau vizând autoritatea ratificării unui tratat care, fără a fi al constituției, ar avea implicații asupra funcționării instituțiilor”, s-ar putea aduce completări la articolul 90 din Constituția României cu privire la referendum, astfel încât Președintele să poată propune referendum în mai multe probleme de interes național fără o prealabilă aprobare a Parlamentului. Tot în comparație cu Franța unde Președintele poate participa la toate ședințele Guvernului propunem o completare în acest sens la articolul 87 din Constituția României unde la primul aliniat se stipulează că Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și la cererea primului ministru, în alte situații. Și în această situație putem propune o extindere a prerogativelor Președintelui României și anume participarea la toate ședințele Guvernului nu numai în anumite situații strict prevăzute în Constituție.

Făcând aceste comparații este ușor de remarcat că rolul politic al Președintelui României este mult diminuat, toate atribuțiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri și condiționări specifice regimului parlamentar și uneori mai excesive ca în orice regim parlamentar. În acest sens putem menționa cu titlul de exemplu atribuția de dizolvare a Parlamentului și cele menționate mai sus. Și la acest articol s-ar putea aduce completări în sensul că Președintele ar putea dizolva oricând Parlamentul asemeni Președintelui Franței.

Considerăm că pentru a se stabili un regim politic semiprezidențial deplin în România și nu unul atenuat ca cel existent, o condiție necesară și suficientă în acest sens este augmentarea prerogativelor Președintelui. În încercarea de a extinde sfera prerogativelor Președintelui României și pentru a dovedi rolul important al acestuia, considerăm că cele câteva sugestii menționate mai sus și-au găsit justificarea.

Președintele României având rolul de mediator între puterile statului și între stat și națiune are la dispoziție o serie de mijloace în acest sens.El desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru,numește și revocă unii membri ai Guvernului și ai Curții Constituționale ,adresează mesaje Parlamentului și îl convoacă.

Deși Parlamentul și Președintele sunt alese prin vot universal și direct ,Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului” român .Parlamentul apare astfel „mai reprezentativ” prin faptul că el acordă votul de încredere Guvernului ,Președintele doar îl numește .Prin urmare adoptând regimul parlamentar monist sau teoria responsabilității unilaterale a Guvernului,Constituția prevede că Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar pentru activitatea Guvernului și pentru activitatea acestuia.

Președintele României nu răspunde politic decât în fața electoratului ,răspunderea pentru actele sale revine tot Guvernului ,prim-ministrul având obligația de a contrasemna decretele emise de președinte.

Referitor la raporturile dintre stat și popor ,Constituția prevede că statul român este stat național și suveran ,iar suveranitatea aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative-Parlament și Președinte-dar și prin referendum.

Îmbinând democrația directă cu democrația reprezentativă,regimul politic românesc se caracterizează printr-o democrație semidirectă, fapt ce permite ca poporul să intervină în procesul legislativ prin inițiativa legislativă și referendum.

Referitor la drepturile si libertățile fundamentale ,a fost mărită sfera acestora și s-a instituit un nou sistem de principii pentru garantarea acestora.În primul rând prin trecerea la economia de piață s-a instituit un regim juridic identic pentru proprietatea privată și proprietatea public și au fost restituite terenurile și imobilele confiscate de regimul comunist.În conformitate cu documentele internaționale privind drepturile omului și cu ideile umaniste ,România garantând dreptul la viață a interzis pedeapsa cu moartea, tortura și pedepsele sau tratamentele crude, inumane și degradante .

Un mare pas spre democrație a fost acordarea dreptului la întrunire și asociere ,libertatea conștiinței și libertatea de exprimare . În urma acestui fapt mass-media este apreciată ca fiind a patra putere în stat .

Preluând instituția „Ombudsman” instituită de Constituția Suediei în 1809 ,Constituția României a instituit instituția Avocatul Poporului pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.În îndeplinirea acestui scop el se bucură de independență față de autoritățile publice și nu e supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ.

În ceea ce privește sistemul electoral , regimul politic românesc a adoptat scrutinul de listă și de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentări proporționale.Drepturile electorale ale cetățenilor români sunt dreptul de a alege și de a fi ales .Constituția prevede că votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat .

Față de alte state, România nu a admis ca drept electoral dreptul de revocare. Aceasta s-a impus ca urmare a faptului că suveranitatea nu se poate exercita în nume propriu de nici o persoană sau în grup, iar în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și de aceea orice mandat imperativ este nul.

În concluzie putem afirma că regimul politic românesc este bazat pe pluralismul politic, în care separația puterilor se caracterizează prin suplețe și dinamism și în care drepturile și libertățile fundamentale sunt garantate și respectate, realizându-se astfel premisele unei democrații reale.

BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri,manuale

1.Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan Georgescu.,-Drept admnistrativ,Partea I și a II a, Ed.Fudației România de Mâine,București 2008

2.Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universității Titu Maiorescu,București,2002

3.Buta Gh.,-Curs de drept constituțional,Facultatea de Studii Europene-IDD,Ed. Universității Babeș- Bolyai,Cluj-Napoca,2002

4.Deleanu I.,Instituții și proceduri constituționale –în dreptul comparat și în dreptul român, Editura CH Beck, 2008

5.Drăganu T.,Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I,Editura Lumina Lex, 2008

6. Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ,vol I,Ed. All Beck,București 2001

7. Ioan A.,Drept administrativ comparat, ed a II-a, Editura Lumina Lex,Bucuresti, 2009

8. Ionescu Cristian – Tratat de drept constitutional contemporan. Editia 2, Ed CH BECK

9.Muraru I., Tănăsescu S., -Drept constituțional și institușii politice, ediția a X-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2002

10. Tofan D., –Drept administrativ-curs universitar, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

Publicații

1.Revista Dreptul nr. 2 si 3/2009

2.Revista Pandectele romane nr.9/2012

3.Revista Transilvana de Stiinte Administrative nr. 1/2012

4.Revista de drept public nr. 6/2008

5.Revista studii de drept romanesc nr. 1/1996

Legislație

Constituția României, 1965

Constituția României, 1991

Constituția României 2003

Site-uri web

www.juridice.ro

www.dreptonline.ro

www.euroavocatura.ro

www.monitoruloficial.ro

BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri,manuale

1.Albu E.(coordonator),Cristina Banu, Traian Popescu,Bogdan Georgescu.,-Drept admnistrativ,Partea I și a II a, Ed.Fudației România de Mâine,București 2008

2.Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universității Titu Maiorescu,București,2002

3.Buta Gh.,-Curs de drept constituțional,Facultatea de Studii Europene-IDD,Ed. Universității Babeș- Bolyai,Cluj-Napoca,2002

4.Deleanu I.,Instituții și proceduri constituționale –în dreptul comparat și în dreptul român, Editura CH Beck, 2008

5.Drăganu T.,Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I,Editura Lumina Lex, 2008

6. Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ,vol I,Ed. All Beck,București 2001

7. Ioan A.,Drept administrativ comparat, ed a II-a, Editura Lumina Lex,Bucuresti, 2009

8. Ionescu Cristian – Tratat de drept constitutional contemporan. Editia 2, Ed CH BECK

9.Muraru I., Tănăsescu S., -Drept constituțional și institușii politice, ediția a X-a revăzută și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2002

10. Tofan D., –Drept administrativ-curs universitar, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

Publicații

1.Revista Dreptul nr. 2 si 3/2009

2.Revista Pandectele romane nr.9/2012

3.Revista Transilvana de Stiinte Administrative nr. 1/2012

4.Revista de drept public nr. 6/2008

5.Revista studii de drept romanesc nr. 1/1996

Legislație

Constituția României, 1965

Constituția României, 1991

Constituția României 2003

Site-uri web

www.juridice.ro

www.dreptonline.ro

www.euroavocatura.ro

www.monitoruloficial.ro