Locul Si Rolul Operei Lui Ion Creanga In Literatura Romana

CUPRINS

Motivarea alegerii temei ………………………………………………………

Personalitatea lui Ion Creangă – Caracterizare………………………………

Povestea și povestirea ………………………………………………………..

Punguța cu doi bani …………………………………………………………..

Capra cu trei iezi ……………………………………………………………..

Dănilă Prepeleac ………………………………………………………………

Stan Pățitul ……………………………………………………………………

Povestea porcului………………………………………………………………

Fata babei și fata moșneagului …………………………………………………

Povestea lui Harap-Alb ………………………………………………………

Povestirea ……………………………………………………………………

Soacra cu trei nurori…………………………………………………………..

Universul de viață al satului și copilului în romanul „Amintiri din copilărie ”. Copilul ca personaj …………………………………………………………..

Caracterizarea personajului Smaranda din Amintiri din copilărie, mama lui Nică……………………………………………………………………………

Lectura explicativă metodă de interpretare a textului literar…………………

Interpretarea textului epic……………………………………………………..

Alcătuirea planului de idei principale…………………………………………

Povestirea sau reproducerea textului………………………………………….

Rezumatul …………………………………………………………………….

Caracterizarea personajului……………………………………………………

Lectura explicativă și lectura interpretativă- metode complementare în citirea textelor literare………………………………………………………………….

Evaluarea cunoștințelor de literatură…………………………………………

Anexe …………………………………………………………………………

Concluzii………………………………………………………………………

Bibliografie ……………………………………………………………………

1.1 Argument

Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umoriști ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creației sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său țărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înțelepciunii populare. Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar și un umorist printre umoriștii lumii, “cu valoare universală, dacă prin universalitate înțelegem expresia cea mai înaltă a originalității naționale a unui scriitor.” Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveștilor, fantasticul folosit, erudiția paremiologică. În legătură cu erudiția paremiologică, Ion Creangă avea o cultură vastă și temeinică legată de studiul proverbelor și zicătorilor. El ia aceste vorbe de duh din popor și le introduce prin formula “vorba ceea”.

Am ales acest titlu pentru lucrarea mea, deoarece mă fascinează universul creației lui Ion Creangă; mă preocupă modul cum ajung până la elevi mesajele, sentimentele transmise de scriitor, modul cum e perceput conținutul lecturilor sale de către elevii de școală primară.

Marele prozator, „Homer al nostru”, așa cum l-a numit G. Ibrăileanu, a creat pentru un public larg. Lectura operelor sale este atractivă, plăcută, atât pentru copii cât și pentru adulți. Cititorul avizat, va desluși în paginile sale, înțelesurile adânci ale proverbelor, vorbelor de duh presărate în opera sa, atmosfera arhaică a satului moldovean de munte. Creangă a creat în paginile sale o lume deschisă cititorilor mari dar și mici. Creangă vede cusururile acestei lumi în care trăiește, cusururi ale societății și ale oamenilor , și le proiectează pe fundalul operei sale , cu dimensiuni mărite , delectându-se în exagerarea conștientă, învățată la școala povestitorului popular, obișnuit să se încadreze cu ușurință în mitic și fabulos. Calitatea râsului lui Creangă dă tonalitate operei sale , deschisă, jovială,plină de un spirit jucăuș . Scriitorul nostru e un vorbăreț neobosit. Oralitatea stilului învățată de la povestitorul popular i se potrivește ca o mănușă. Creatorul acesta de formație populară are însă o conștiință artistică excepțională , în care lucrează geniul său individual.

Niciodată un text oarecare de literatură populară, povestit chiar de cel mai înzestrat narator, nu va cunoaște strălucirea și perfecțiunea, tratării realiste a unui fragment din opera lui Creangă, nu va sugera cu atâta acuratețe viața.

Dragostea pentru lectură nu este un dat; ea se descoperă, se formează prin actul trudnic al citirii, și mai ales prin citirea lecturilor de calitate. La orele de limba și literatura română, lectura explicativă, ca instrument bine folosit, este cea mai eficace în acest sens. De aceea am considerat a prezenta mai amănunțit importanța ei ca metodă de înțelegere a textului literar prezentat școlarilor mici, obiectivele vizate, în ce constă această metodă, precum și nemăsuratele beneficii obținute în urma utilizării ei în mod corect.

1.2 PERSONALITATEA LUI ION CREANGĂ

CARACTERIZARE

Născut la 1 martie 1857 în satul Humulești , județul Neamț, fiul mai mare al lui Ștefan a Petrei Ciubotarul și al Smarandei , fiica lui David Creangă din satul Pipirig , județul Neamț.

În căsuța țărănească din Humulești , de unde se văd ruinele Cetății Neamț , în familia lui Ștefan și a Smarandei se nasc opt copii : Ion, Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana , Teodor,Vasile și Petre. Ultimi trei pier de copii . Ecaterina moare în 1893, iar Zahei , Maria și Ileana trăiesc până în 1919.

1846-1853 – Isteț și neastâmpărat, cum se descrie mai apoi în AMINTIRI DIN COPILĂRIE, Nică urmează școala de pe lângă biserică , avându-l dascăl pe bădița Vasile cel luat cu arcanul la oaste. Verificarea progresului la învățătură se realiza prin procitanii . În fiecare zi a săptămânii se schimba o tăbliță pe băț, iar sâmbăta , un școlar mai mare , un monitor însemna greșelile pe o tăbliță și pentru fiecare greșeală elevul primea o pedeapsă sau o lovitură de bici pe spate. Ca mijloace de educație morală se foloseau calul bălan, Sfântul Nicolai, și colacii. Când școlarii se purtau rău , părintele îi punea să încalece un fel de bancă,poreclită calul bălan, și îi corecta cu Sfântul Nicolai un bici de curele realizat de cojocarul satului. Colacii de la biserică aveau rolul de premii pentru știință.

Ion Creangă mărturisea că ar fi fost un băiat rușinos și chiar fricos chiar și de umbra lui. Când îi vine rândul să încalece pe calul bălan iese afară din clasă fuge acasă și le spune părinților că nu mai vrea să mai meargă la școală.

George Călinescu spunea : „ Firea lui Creangă se dezvăluie așadar din copilărie. Născut în zodia peștilor ca să ne exprimăm în termeni astrologici care plăceau atât lui Gheote era plin de contradicții. Va fi sfios și violent , simțitor și nepăsător , încăpățânat în urmărirea scopurilor sale , dar voind mai multe de odată , întreprinzător și agresiv. Copilul așa sfios care numai de din ambiția de a nu călări pe calul bălan, fuge de la școală , va arunca potcapul, furios la întâia observație a superiorilor. Creangă este încă din copilărie leneș și totuși doritor de a învăța carte stăruitor încet în tihnă. Tata-său îl credea o tigoare de băiat și Creangă însuși mărturisește că pus să facă vreo treabă o cam rărea de pe acasă.”

În anul 1849 Smaranda îl dă pe Ion în grija tatălui ei David Creangă . Acesta îl duce împreună cu fiul său mai mic Dumitru tocmai pe valea Bistriței , la Broșteni, unde vor învăța cu un profesor, N. Nanu până la episodul hazliu cu râia și caprele Irinucăi.

Mama Smaranda dorește să-l facă preot și în toamna anului 1854 este înscris la ˝ fabrica de popi˝ din Fălticeni, unde băiatul, până atunci cunoscut sub numele de Ion Ștefănescu, după tată, se înscrie la 27 noiembrie ca Ion Creangă.

1855-1858 – Desființându-se școala din Fălticeni, Ion Creangă pleacă la Iași, prin insistențele manei sale care-l dorea neapărat preot. Ajunge elev la seminarul teologic Veniamin Costachii de la Socola. Este notat la toate materiile cu bun,foarte bun, și eminet.

În anul 1859 moare tatăl său , departe de Humulești pe moșia Făcăuți.

La 23 august 1859, se căsătorește cu Ileana, fiica preotului I.Grigoroiu de la biserica Patruzeci de sfinți . Slujește ca dascăl și își capătă hirotonia la 26 decembrie 1859.

În 1861 figurează printre cei 14 studenți înscriși la Facultatea de Teologie din Iași , abia înființată în 1860.În anul școlar 1862-1863 nu mai figurează în scriptele facultății, care se și desființează în curând.

Din ianuarie 1864 urmează cu scopul de a intra în învățământ Școala Prepandală , prima școală de învățători din Moldova. După primul an de studii la examenul susținut în 19 iunie 1864, sa remarcat prin obținerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele.

La 26 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care avut loc la Palatul Administrativ , Titu Maiorescu îi înmânează premiul I. Un an mai târziu , la examenul general la care a fost supus în 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota eminență (religie,pedagogie,gramatică română,aritmetică,cosmografie,fizică,caligrafie,muzică vocală,aptitudine pedagogică și purtare).

Ion Creangă la cenaclul Junimea

În 1875 este adus la cenaclul Junimea de Mihai Eminescu. Devine o personalitate populară la întrunirile Junimii pentru că orice vorbă scoate din gură stârnește râsul, celor din jurul său și oriunde merge e așteptat cu ˝sacul de minciuni˝. La tot pasul Creangă are pe limbă vorba ceea: Vorba ceea(cimilitura râmei): apără-mă de găini, că de câni nu mă tem. Când nu e vorba ceea, sunt alte culori țărănești: ,, Te-am așteptat de Crăciun să vii dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga văleu și cuvântul s-a dus, ca fumul în sus și de venit n-ai mai venit’’.

Cimiliturile (ghicitorile) din operă au fost, desigur, mai întâi jucate pe ulițele Iașului și la Junimea: ,, Lată peste lată, peste lată – îmbujorată, peste îmbujorată – crăcănată, peste crăcănată – măciulie, peste măciulie – limpezeală, peste limpezeală – gălbeneală, peste gălbeneală – huduleț.’’ Eminescu, prietenul cel mai bun de la Junimea văzu de îndată în Creangă geniul poporului român, în poveștile spuse acolo, în bojdeuca de vălătuci din mahalaua Țicăului, unde Creangă trăia țărănește.

Luceafărul poeziei românești va avea o influență hotărâtoare asupra marelui povestitor, fiind în primul rând cel ce îl introduce pe Creangă la Junimea.

În revista Junimii, Convorbiri literare, îi apar Soacra cu trei nurori și Capra cu trei iezi. Aproape tot ce scrie Ion Creangă este publicat în revistele Junimii. Aici Creangă are mare trecere prin ˝anecdotele˝ sale spuse ˝pe ulița mare˝, așa cum Caragiale este mult gustat pentru misticismele sale. Tot în această perioadă îl cunoaște pe Slavici. În 1876, în ediția a V-a din Metodă nouă de scriere și cetire, Ion Creangă inserează o altă poveste : Ursul pâcâlit de vulpe, și în același an, în revista Convorbiri literare, publică Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului.

În 1877 apar Povestea lui Stan Pățitul, Povestea lui Harap – Alb, Fata babei și fata moșneagului. Îi lipsește prietenia și compania lui Eminescu, plecat la București, chemat de Slavici ca redactor la revista Timpul. Îi scrie patetic:,, Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin..’’.

În 1878 apar Ivan Turbincă și Povestea unui om leneș.

În 1880 în Albumul macedo – român din București, publică Anecdotă (moș Ion Roată și Unirea ), vizitând și orașul cu acest prilej.

În 1881 începe să publice în Convorbiri literare, capodopera sa Amintiri din copilărie. Prima parte este datată București septembrie 1880, dedicată fiind domnișoarei L. M. – Livia Maiorescu.

În luna noiembrie a aceluiași an, publică evocarea Popa Duhu dedicată profesorului Isaia Teodorescu de la școala domnească de la Tg. Neamț. În Rumaniche Marchen – volum apărut la Leibzig , între scrierile românești traduse de Mite Kremnitz în limba germană, se numără și Punguța cu doi bani, Ivan Turbincă, Fata babei și fata moșneagului, de Ion Creangă. În 1882 apare în Convorbiri literare partea a III- a din Amintiri din copilărie, datată septembrie 1881. În luna martie 1883,în publicația amintită mai sus, publică Cinci pâni iar Moș Ion Roată și Cuza Vodă este publicată în Almanahul Societății academice social – literare România Jună din Viena. Chinuit de boală, Ion Creangă se stinge din viață în noaptea de 31 decembrie 1889Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului.

În 1877 apar Povestea lui Stan Pățitul, Povestea lui Harap – Alb, Fata babei și fata moșneagului. Îi lipsește prietenia și compania lui Eminescu, plecat la București, chemat de Slavici ca redactor la revista Timpul. Îi scrie patetic:,, Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin..’’.

În 1878 apar Ivan Turbincă și Povestea unui om leneș.

În 1880 în Albumul macedo – român din București, publică Anecdotă (moș Ion Roată și Unirea ), vizitând și orașul cu acest prilej.

În 1881 începe să publice în Convorbiri literare, capodopera sa Amintiri din copilărie. Prima parte este datată București septembrie 1880, dedicată fiind domnișoarei L. M. – Livia Maiorescu.

În luna noiembrie a aceluiași an, publică evocarea Popa Duhu dedicată profesorului Isaia Teodorescu de la școala domnească de la Tg. Neamț. În Rumaniche Marchen – volum apărut la Leibzig , între scrierile românești traduse de Mite Kremnitz în limba germană, se numără și Punguța cu doi bani, Ivan Turbincă, Fata babei și fata moșneagului, de Ion Creangă. În 1882 apare în Convorbiri literare partea a III- a din Amintiri din copilărie, datată septembrie 1881. În luna martie 1883,în publicația amintită mai sus, publică Cinci pâni iar Moș Ion Roată și Cuza Vodă este publicată în Almanahul Societății academice social – literare România Jună din Viena. Chinuit de boală, Ion Creangă se stinge din viață în noaptea de 31 decembrie 1889, când cetele de copii cu buhaiul și cu plugușorul vesteau venirea unui nou an și este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași. Este condus pe ultimul drum de prieteni, foști elevi, studenți, învățători.

Postum apar: în 1890 , primul volum din Scrierile lui Ion Creangă, cu o prefață de A. D. Xenopol, basmul Făt-Frumos fiul iepei. În Convorbiri literare (1898), la Editura Minerva apare ediția Opere complete cu o prefață de Gh. T. Kirileanu și Ilarie Chendi.

În 1918 se constituie la Iași, Societatea Ion Creangă ce își propune popularizarea operelor scriitorului în toate straturile sociale, iar bojdeuca este declarată Casă memorială, fiind trecută în custodia Universității din Iași. În luna mai a aceluiași an, la festivalul organizat de societate pentru procurarea de fonduri, își dă concursul și George Enescu.

Monumentala lucrare Viața lui Ion Creangă a lui George Călinescu este publicată în 1938. În 1948, Academia Română îl numește pe Creangă membru de onoare post-mortem. În 1956, la Humulești, în casa în care s-a născut scriitorul, se inaugurează Muzeul memorial Ion Creangă.

Personalitatea remarcabilă a lui Ion Creangă l-a făcut pe George Călinescu să scrie: ,, Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a născut la sat, și încă la satul de munte de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat și păstrător.’’

Într-un cuvânt Ion Creangă este în viziunea lui George Călinescu un scriitor clasic un moralist.

,,Clasici par a fi, cel puțin din exterior – printr-o autosupraveghere devenită stil – Titu Maiorescu, Creangă, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Nicu Gane, Junimiștii în general, ceilalți relevând la niveluri diferite, un aer de clasicitate, fiind capabili de a privi lucrurile în perspectiva universalului’’.

Ibrăileanu descoperea încântat la Creangă maximum de românism. Indiferent de curentul literar în care poate fi încadrată creația unui scriitor, există un fond propriu. Stilul fundamental al unei culturi, în raport cu universalul, se materializează în creație, în dorința de coerență și apartenență la cultura proprie a poporului din care faci parte. . Putem adăuga detașarea lui Creangă, prin intermediul unui personaj de basm (Ivan Turbincă), ce persiflează moartea, lipsind-o de tragism. S-a întâmplat ceva ciudat în momentul când, după stăruințele lui Eminescu, Creangă a început să aștearnă pe hârtie basmele și povestirile sale. A apărut un scriitor scrupulos, supraveghind atent toate detaliile expunerii sale, trăind chinurile stilului despre care vorbise cam în aceeași perioadă Gustav Flaubert. ,,Înainte de a vedea lumina tiparului, el le citește cu grai viu, după cum făcea și Flaubert, pentru a prinde cu urechea justețea cadențelor și pentru a urmări pe figura femeii lui, Tinca Vartic, efectul povestirii sale.’’ Purtat de nestinsa dorință de perfecțiune, ce nu putea fi a unui talent primitiv, nici după ce operele lui apar în Convorbiri literare, nu le consideră ca niște lucrări încheiate, ci caută a le șlefui în continuu. Schița și-o făcea mai întâi în mintea sa, continua pe manuscrise și pe textul tipărit, tocmai datorită faptului că poseda o conștiință de artist, care a fost a generației sale; a lui Eminescu, Caragiale, Slavici, generația clasicilor români.

Un talent necioplit? Cum poate fi necioplit talentul marelui povestitor care, hotărându-se târziu să încredințeze hârtiei o parte restrânsă a depozitului imaginației sale, a continuat să fie mai preocupat de desăvârșirea operei sale decât de sporirea ei.

,, Am scris lung pentru că n-am avut timp să scriu scurt, îi răspundea el lui Maiorescu. Ceea ce a rezultat a fost o operă de un perfect echilibru .Compoziția fiecăreia din bucățile sale este desăvârșită, manifestă o convergență fără lacune a tuturor efectelor, se exprimă pe alocuri în fraze de structură savantă, ca ale istoricilor sau oratorilor antichității…A fost un mare artist, unul din cei mai mari ai literaturii noastre.’’

„ Creangă este autorul cel mai cunoscut , cel mai familiar la noi încă din anii copilăriei fiecărui cititor. Dar tocmai fiindcă Punguța cu doi bani sau capra cu trei iezi sau Amintirile(partea a II-a mai cu seamă) întovărășesc anii primelor lecturi, cititorii rămân cu imaginea unor povești încântătoare , în care nu mai pot discerne mijloacele marii arte.”

Ion Creangă nu a fost un simplu povestitor popular, ci un creator de artă originală . Personalitatea lui artistică a fost în primul rând , atât de puternică , încât a dat naștere unui stil cu o pecete neîndoielnică a originalității și unicității. Stilul său este unic , izbitor , particular , alcătuind un univers întreg , închis , inimitabil al operei scriitorului.

Ion Creangă, răzeș moldovean , s-a născut și s-a format într-o lume din care a luat rezultatele unei experiențe de gândire și milenare .De aici rezultă clasicitatea concentrată, folclorică a conținutului operei sale, care exprimă de cele mai multe ori datele unei viziuni despre lume coincizând cu aceea populară și în care viața , faptele , împrejurările , personajele , structura lor morală , sunt nude, ca cele din folclor, din basmul popular mai ales. Prima trăsătură constitutivă a realismului lui Creangă stă în înrudirea viziunii despre lume a scriitorului cu cea populară , care afirmă cu putere existența materială a lumii.

O altă componentă a realismului său este aceea satirică . Talent satiric prin excelență, Creangă vede cusururile acestei lumi în care trăiește, cusururi ale societății și ale oamenilor , și le proiectează pe fundalul operei sale , cu dimensiuni mărite , delectându-se în exagerarea conștientă, învățată la școala povestitorului popular, obișnuit să se încadreze cu ușurință în mitic și fabulos. Calitatea râsului lui Creangă dă tonalitate operei sale , deschisă, jovială,plină de un spirit jucăuș . Scriitorul nostru e un vorbăreț neobosit. Oralitatea stilului învățată de la povestitorul popular i se potrivește ca o mănușă. Creatorul acesta de formație populară are însă o conștiință artistică excepțională , în care lucrează geniul său individual.

Niciodată un text oarecare de literatură populară, povestit chiar de cel mai înzestrat narator, nu va cunoaște strălucirea și perfecțiunea, tratării realiste a unui fragment din opera lui Creangă, nu va sugera cu atâta acuratețe viața.

Activitatea pedagogică

În pedagogie Creangă a fost un om înțelept, punând accentul în predarea scris-cititului pe sunet și pe literă, Creangă făcea un pas decisiv în direcția metodei fonetice analitico-sintetice a zilelor noastre.

În 1868, Ion Creangă alături de alți autori tipărește, cu aprobarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare, manualul apărând în 4000 de exemplare.

În 1871 apare Învățătorul copiilor, o carte de cetire în colaborare.

În 1876 Metodă nouă…ajunge la a V-a ediție.

În 1878 Abecedarul său ajunge la a XII- a ediție.

În 1879 publică Geografia județului Iași (pentru școlari).

POVESTEA ȘI POVESTIREA

,, Basmul sau povestea a reprezentat cea mai gustată specie literară pentru copil, el constituind prima hrană spirituală care-i satisface necesitatea de ˝frumos˝ și-l inițiază atât în literatură cât și în universul cognitiv’’.

Termenul de basm, de origine slavă, basni, însemnând născocire, minciună se folosește alături de poveste și reprezintă ,, o compunere literară populară sau cultă al cărei subiect, cu substrat folcloric, este o împletire de întâmplări supranaturale, cu eroi ideali sau fantastici’’.

George Călinescu în Estetica basmului evidențiază rolul basmului:

,, Basmul este un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință observație, morală. Caracterizarea lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și anume ființe himerice, animale. Ființele neomenești din basm au psihologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul dar nu sunt oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi, n-avem de a face cu un basm’’.

Basmul a evoluat din vechi credințe totemice constituite mai apoi în mit și numai după aceea s-a definit ca o specie independentă. Astfel putem explica caracterul universal al narațiunii, unitatea tematică, evoluția ei simplă.

Privită ca specie, povestea dezvoltă niște întâmplări constituite ca fantastice, unde eroii imaginari dezvoltă conflictul dintre Bine și Rău care se termină întotdeauna cu victoria Binelui.

Marile teme ale basmelor sunt: nașterea, moartea, căsătoria, fericirea, nefericirea, bogăția, sinceritatea, modestia, timpul, spațiul, mama vitregă. Cercetătorii acestei specii vorbesc despre basmul propriu-zis și basmul despre animale. Basmul propriu-zis cuprinde basmul fantastic și basmul nuvelistic. Cercetând poveștile lui Ion Creangă, se observă că ele se pot încadra în această schemă.

T. Vianu, Al. Piru și alții au scos în evidență originalitatea scriitorului ca autor de povești, infirmând părerea lui Iacob Negruzzi că scriitorul humuleștean este un talent necioplit sau un autor poporal cum îl denumise Titu Maiorescu.

George Călinescu remarcă, printre primii, că ,, rândurile curate pe care le-a scris Creangă sunt un adevărat fenomen, și cu drag mă opresc înaintea scriitorului energic și vioi, care, înțelept ca poporul, e râzător și sentențios’’. Tot marele critic, atrage atenția că ,, poveștile și snoavele sale ne dau adevăratul spirit al poporului’’

În monografia închinată lui Ion Creangă, G. Călinescu analizează poveștile marelui scriitor și constată că punctul de plecare al acestora îl reprezintă folclorul românesc, ,, ele reactualizând teme și motive de circulație universală cu o vechime de cu o vechime aproape mitică. Astfel, poveștile lui Creangă aci adevărate nuvele de tip vechi, aci narațiuni fabuloase, sunt și ele dezvoltări ale unei observații morale milenare’’.

Tot G. Călinescu remarcă: ,, Efectul literar vine din originala alcătuire a miraculosului ca cea mai specifică realitate’’.

G. Ibrăileanu remarcă faptul că poveștile lui I. Creangă sunt ,, adevărate nuvele din viața de la țară’’, cu un realism vădit, deoarece: ,, creațiilor pur fantastice, ca zmeii ș.a.m.d., Creangă le împrumută o viață curat omenească, și anume țărănească, îi amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de toate zilele din Humulești și îi tratează pe un picior de perfectă egalitate’’.

Ion Creangă este original prin faptul că umanizează fantasticul. Animalele și ființele supranaturale sunt la Creangă țărani de-ai lui, care trăiesc, vorbesc, se comportă precum megieșii lui humuleșteni.

Ion Creangă a ales acele povești care se potriveau cu o mentalitate mai evoluată și cu un gust mai ridicat, mai apropiat de cerințele literaturii culte. El n-a scris toate poveștile pe care le știa pentru că el n-a făcut operă de folclorist, opera lui nu este o simplă culegerea folclorică sau un mediu întâmplător, prin care se rostește fantezia lingvistică a poporului.

Capra cu trei iezi este ilustrarea iubirii de mamă; Dănilă Prepeleac dovedește că prostul are noroc;Punguța cu doi bani dă satisfacție moșilor care nu trăiesc bine cu baba ; Povestea porcului arată că pentru o mamă și cel mai pocit prunc e Făt-Frumos ;Povestea lui Stan Pățitul cuprinde morala bărbaților cu privire la femei ; Ivan Turbincă demonstrează că moartea a fost lăsată de Dumnezeu cu socoteală ; Povestea lui Harap Alb prezintă un fel de dovadă că omul bun și răbdător va trece cu bine peste toate piedicile vieții.

Punguța cu doi bani

Punguța cu doi bani a fost publicată în Convorbiri literare la 1 ianuarie 1876.

Povestea prezintă un moș și o babă care aveau; moșul un cocoș și baba o găină.

„Găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi și baba mânca o mulțime de ouă; iar moșneagului nu-i da nici unul”. Moșneagul îi cere niște ouă dar baba zgârcită și nebună îi spune moșului să-și bată cocoșul pentru a-i face ouă. Moșneagul pofticios și hapsân bate cocoșul și-l izgonește de acasă pentru cănu face ouă. Cocoșul ajuns pe drumuri găsește o punguță cu doi bani cu care se întoarce spre casă dar pe drum se întâlnește cu o trăsură în care se aflau vizitiul, boierul și niște cucoane. Boierul dorește și obține punguța cocoșului cerându-i vizitiului să i-o aducă și pleacă mai departe.

Cocoșul văzând această ispravă urmărește trăsura strigând neîncetat:

„Cucurigu! Boieri mari,

Dați punguța cu doi bani!”

Cocoșul face isprăvi ca un adevărat personaj năzdrăvan,ajungând la niște dimensiuni fabuloase la un moment dat încât are un pântece „cât un munte” și „așezându-se în dreptul soarelui întunecă de tot casa boierului”:„elefantul ți se părea purice pe lângă acest cocoș”, după care se iau într-un hazliu cortegiu toate găinile „cucuiete și boghete ”.

Ajuns la casa boierului cocoșul năzdrăvan înghite cireada oilor și a vacilor, toți banii din lăzile boierului dar nu pleacă fără punguța cu doi bani și odată cu el pleacă toate păsările din grădina boierului. Ajuns acasă la moșneag îl umple de bogății strânse de la boier. Baba cere și ea moșului niște galbeni dar primește același sfat și anume să bată găina să-i adică galbeni; baba bate găina dar acesta nu aduce decât o mărgică și baba crezând că găina și-a bătut joc bate din nou găina până o omoară fără să fie vinovată cu nimic sărmama.

Moșneagul având suflet bun nu o lasă pe babă să moară de foame ci o pune găinăriță.

La fel ca în toate basmele binele triumfă iar personajele pozitive prosperă; cocoșul personaj animal care datorită calităților sale ieșite din comun trece primejdiile în care este aruncat de boier și ajunge astfel să fie prietenul de suflet al moșneagului trăind foarte bine .

Capra cu trei iezi

Povestea a fost publicată în Convorbiri literare din 1 decembrie 1875.

Povestea-fabulă pune măști caracterelor omenești. Scriitorul relatează cu lux de amănunte faptele rele ale unui personaj negativ(lupul) care-i mănâncă caprei doi iezișorii. Capra fiind o ființă mult mai slabă dar având o minte ageră reușește să se răzbune aplicându-i lupului pedeapsa cu moartea. Capra are o reprezentare fidelă împreună cu cei trei iezi ai săi în lumea umană, iar povestitorul o prezintă ca pe o mamă trei copii de la țară care se duce la lucru și le spune copiilor:

„- Dragii mamei copilași ! Eu mă duc la pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul și nu cumva să deschideți până nu auziți glasul meu”. Trecerea dintre planul uman și cel animal se realizează subtil și se îmbină permanent. Copiii, cei trei iezi î-și dezvăluie și ei trăsăturile umane: „Iedul cel mare și cel mijlociu se dau prin băț de obraznici ce erau; iar cel mic era harnic și cuminte. Vorba ceea: Sunt cinci degete la o mână și tot nu seamănă toate unul cu altul.”

Capra î-și atenționează iezii să nu deschidă decât atunci când le va da ea de știre spunându-le:

„Trei iezi cucuieți,

Ușa mamei descuieți!

Că mama v-aduce vouă:

Frunzre-n buze,

Lapte-n țâțe,

Drob de sare în spinare,

Mălăieș

În călcâieș,

Smoc de flori pe subțiori”

Viclenia și cruzimea lupului dar și neascultarea celor doi iezi mai mari duce la moartea acestora fiind mâncați de cumătrul lup. Lupul e plin de toate viciile morale: indiscreția,simularea,disimularea,cruzimea sa este atât de mare încât după ce îi mănâncă pe cei doi iezi mânjește cu sânge pereții și așează cele două capete ale iezilor la ferestre. Greoi și bătrân lupul e pus în situații dificile; ascultă pe la uși,vorbește subțire deși nu se potrivește ființei lui, se îndoaie de șale cam greu.

„De la capră aflăm că lupului, cu toată vârsta înaintată și făptura greoaie, nu-i este străină nici ipostaza de don Juan rustic încă se mai rînja la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua”. Episodul cel mai realizat artistic este dialogul dintre capră și lup când capra îl poftește pe lup la pomana iezilor. Ion Creangă ne dezvăluie lupul un personaj în care descoperim maxim de ipocrizie și disimulare. Capra mergea înainte plângând iar lupul se făcea că plânge.

„- Doamne, cumătre, Doamne, zise capra suspinând, de ce ți-e mai drag în lume tocmai de-aceea n-ai parte.

Apoi dă , cumătră, când ar ști omul ce-ar păți , dinainte s-ar păzi. Nu-ți face dumneata atâta inimă rea , că odată avem să mergem cu toții acolo.

Așa este, cumătre,nu-i vorbă. Dar sărmanii gâgâlici , de cruzi s-au mai dus!

Apoi dă, cumătră, se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișorii cei mai tineri .

Apoi dacă i-ar fi luat Dumnezeu ce mi-ar fi ?

D-apoi așa ?

– Doamne cumătră, Doamne! Oi face eu ca prostul … Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la dumneata pe-acasă ?Că-mi aduc aminte că l-am întâlnit odată în zmeuriș și mi-a spus că dac-ai vrea să-i dai un băiat să-l învețe cojocăria.

Și din vorbă-n vorbă , din una-n alta ajung pîn-acasă la cumătra”.

Simularea participării la durerea caprei, atribuirea gustului pentru iezii fragezi lui Dumnezeu , aerul înțelept, consolator al lupului care ia o alură de ipocrizie pioasă , vorbirea în tâlcuri din scriptură , degajarea cu care în treacăt , lupul aduce vorba despre bănuiala lui împotriva lui nenea Martin, ursul , e sugerată excelent cu dezinvoltura stilului oral ( repetiția lui că). Grotească e șcena cu așezatul greoiului lup pe „scăuneșul de ceară”și cu înghițitul „hâlpav”al sarmalelor nemestecate, producând onomatopeiul zgomot „gogîlț,gogîlț”. Capra este prezentată ca o mamă harnică , îndurerată , femeie răzbunătoare care luptă cu toate mijloacele care-i stau la îndemână pentru pedepsirea lupului care îi mâncase iezișorii, pregătindu-i lupului următoarea capcană: „ Și așa-zicând , pune poalele în brâu, își suflecă mânecile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate . Face ea sarmale,face plachie, face alivenci, face papă cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După asta, așează o lesă de nuiele numai înținată și niște frunzari peste dânsa;peste frunzari toarnă țărână și peste țărână așterne o rogojină. Apoi face un scăuneș e ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure.”

Lupul cade în capcana caprei și în cele din urmă moare în groapă ucis de capră cu bolovani.

Formula de încheiere luată ca atare din basmul popular ne face să revenim la realitate pentru că povestea este după cum spune Ion Creangă este:„ o mare și gogonată minciună”.

Dănilă Prepeleac

Povestea Dănilă Prepeleac a fost publicată în convorbiri literare la 1martie , 1876 și începând cu această poveste intrăm în seria poveștilor cu draci. Dănilă Prepeleac face parte din categoria basmelor despre dracul cel prost fiind axat , în principiu pe același conflict dintre bine și rău, unde eroul sau eroii pozitivi sunt triumfători în finalul basmului.

În basmul Dănilă Prepeleac, dracul este prost, fiind înfățișat în comparație cu personajul principal, el însuși un om pe dos , într-o primă fază chiar un monument al prostiei omenești , când , într-un șir de întâmplări fără logică, își pierde tot avutul. Totuși până la urmă , ca în orice basm întâlnirea cu forțele răului devine benefică, personajul dobândind o avere importantă , un burduf de bivol plin cu bani . Ion Creangă în chip de narator abstract, omniscient , îi face un portret expresiv lui Dănilă din câteva linii morale definitorii. Dănilă este un om sărac, lipsit de noroc căci „fugea el de noroc și norocul de dânsul” la el se adună toate defectele : „era leneș nechitit la minte și nechibzuit la trebi”, în plus avea și mulți copii. Prin contrast, fratele său mai mare era :„harnic , grijuliv și chiabur”. Ca un factor de compensare , prin poziție n nevasta celui sărac era muncitoare și bună la inimă iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgârcită.

„Dănilă Prepeleac este cea dintâi încercare a lui Creangă de a face un om anapoda, un personaj care vorbește și acționează în dodii, un prost și un hîtru în același timp.” Lipsa funcție specifică a basmului face ca fratele sărac să nu aibă de nici unele în propria lui gospodărie, în afară de o pereche de boi cum sunt numai buni de înjugat la car.

Pentru a-i folosi cu folos avea nevoie însă de : grapă, teleagă, plug,sanie, car, tânjală,cârceie,coasă, hreapcă,țăpoi, greblă, astfel e mereu nevoit să împrumute de la fratele cel mare. Nevasta acestuia este o scorpie , care își îndeamnă bărbatul să scape de fratele sărac spunându-i:

„- Frate, frate, dar pita-i pe bani bărbate”. Explicațiile folosite de povestitor din cel mai autentic registru popular, ilustrează o realitate plină de maxime sentimentale:

„ Tot un bou și-o belea”, „Dă-ți popă pinteni și bate iapa cu călcâiele”. Pentru a-și împlini gospodăria,Dănilă este sfătuit să meargă la iarmaroc și să-și vândă boii lui mari și frumoși, cumpărându-și alții mai mici și mai ieftini și cu banii rămași carul de care ducea lipsă. Acum începe în basm o călătorie cu totul ilogică , în care probele inițiatice autentice care maturizează de obicei personajul, sunt înlocuite de schimburi repetate, în urma cărora personajul Dănilă Prepeleac este prezentat de povestitor ca un om căruia-i mânca cânii din traistă și toate trebile câte făcea, le făcea pe dos , acesta se alege după frumusețea de boi doar cu o pungă goală. Faptele petrecute în drumul spre târg sunt lipsite de orice logică sau având logica omului pe dos . Mai întâi boii sunt schimbați pe un car care mergea singur la vale, lui Dănilă Prepeleac părându-i-se avantajos să scape de grija boilor care cer fân și trebuie păziți de lupi. Următorul schimb se face la fel de repede, acum Dănilă da carul care nu mai mergea singur și la deal convins și de astă dată că a făcut o afacere bună.

Momentele de luciditate ale acestui personaj ciudat , de o inteligență scăzută în special în domeniul negustoriei , sunt puține: „De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, am apoi am găsit o căruță …Capra i se pare bună, fiindcă dă lapte și este mai ușor de mânat pe drum. Când însă începe să se smucească în toate părțile , capra este schimbată pe un gâscan, apoi acesta care țipa mereu ga,ga,ga, pe o pungă de cele cu talger și cu baierile lungi”În cele din urmă, Dănilă Prepeleac face bilanțul neobișnuitei afaceri: „Na-ți-o frântă , că ți-am dres-o!Dintr-o păreche de boi de-a mai mare dragul să te uiți la ei am rămas c-o pungă goală.”

La întoarcerea din târg, Dănilă este obligat de situație să ceară iar fratelui său carul și boii pe care îi prăpădește după care sub pretextul că mână caii călare îi cere și iapa acestuia, dar protagonistul își ia o revanșă neașteptată asupra sorții nefaste.

Scena în care se hotărăște să facă o mănăstire pe malul iazului bântuit de dracii lui Scaraoschi este memorabilă. Mai întâi face o cruce și stabilește locul mănăstirii , apoi identifică în pădure copacii trebuitori, narațiunea urmând o enumerație expresivă , mișcarea privirii în peisaj : „ista-i bun de amânare, acela de tălpi, ista de grinzi , acela de tumurugi,acela de tumurugi,cela de coștoarle, ista de toacă.”

O mănăstire la poarta iadului este de neconceput pregătind conflictul dintre bine și rău, în jurul căruia se grupează personajele astfel, Dănilă Prepeleac , devenit personaj pozitiv și dracii în frunte cu Scaraoschi . Tartorul dracilor îi trimite lui Dănilă Prepeleac un burduf de bivol plin cu bani ”, pentru a-l alunga de acolo și a nu sfinți locul. Dar Scaraoschi se răzgândește și schimbă înțelegerea trimițându-l pe drac înapoi , să-i dea comoara pământeanului doar dacă acesta biruie în mai multe încercări , în cele din urmă șase.

Numărul de probe,, deși neconvențional, este totuși magic , permițând, ca în orice basm , trecerea personajului la o altă condiție, în care se dovedește erou învingător.

Toate aceste încercări ilustrează trăsătura fundamentală a personajului,vădită în întâmplările anterioare: efortul minim,conservarea energiei proprii, prin care se va supradimensiona ca personaj. Prima încercare pe care Dănilă Prepeleac trebuie să o treacă este de a lua iapa în spate și de a înconjura cu ea lacul de trei ori numai că în timp ce dracul duce iapa în spinare, Dănilă care acum mai prinsese minte , încalecă și duce iapa între picioare trecând proba fără efort. În cea de-a doua încercare , în care cei doi trebuie să se întreacă la fugă,Dănilă se dovedește foarte inventiv, găsindu-și înlocuitor un iepure pe care în prezintă copilul meu cel mai mic. Dracul pierde urma iepurelui și se întoarce obosit nemaiavând chef să se întreacă și cu Dănilă. Răsturnarea situației e paradoxală: „Până acum toți râdeau de Dănilă Prepeleac , dar acum a ajuns să râdă și el de dracul”

A treia încercare este proba de trântă . Dracul , la sugestia lui Dănilă se luptă cu unchiul său bătrân de 999 de ani și 52 de săptămâni un urs din labele căruia dracul scapă extrem de greu. Proba cu cele mai mari efecte comice este aceea a chiuitului , rezolvată în modul cel mai practic de Dănilă care îl amenință pe Michiduță că va chiui atât de tare încât acesta o să asurzească și o să-i sară creierii din cap și se înțeleg să-l lege pe drac la ochi și la urechi dar în loc să chiuie, îl pocnește pe drac la tâmple cu o drughineață groasă de stejar pe care se bizuia mai mult decât pe cruce , încât dracul o ia la fugă și se aruncă în iaz de durere.

Pentru o nouă probă Scaraoschi trimite alt drac care aruncă buzduganul pe atât de sus, încât acesta se întoarce după trei zile și trei nopți. Dănilă Prepeleac mimează că se pregătește să arunce buzduganul pe lună , la frații săi care aveau mare nevoie de fier , în așa fel încât buzduganul nu se va mai întoarce. Speriat că va pierde buzduganul lăsat moștenire din strămoși, dracul renunță. Un alt drac este trimis pentru a se întrece în blesteme , iar blestemele acestui drac sunt atât de puternice încât de puternice încât îi pocnește lui Dănilă un ochi în cap, poate o pedeapsă pentru toate năzdrăvăniile lui de până atunci.

Dănilă Prepeleac , care de la începutul acestor întâmplări încerca să-ți ducă acasă greul sac de bani , rezolvă ultima probă foarte simplu, dracul este pus să ia în spate burduful cu bani și pe Dănilă deasupra și să meargă acasă pentru că acolo î-și uitase personajul blăstămurile părintești . Acolo copiii lui Dănilă vor tăbărî asupra dracului cu ragila și pieptenii de pieptănat câlți, așa numitele blăstămuri părintești , și îl vor schingiui după voia lor , încât dracul fuge cât mai repede și mai departe de acest loc .

Sfârșitul basmului nu este decât cel consacrat prin tradiție : eroul va trăi până la adânci bătrâneți , netulburat de nimeni , în desfătare și bogăție, mâncând și bând , înconjurat de fii și de nepoți.

Ca în toate poveștile lui Ion Creangă, pe această temă , dracul nu este un personaj malefic și tenebros, ci neajutorat, comic,cu minte puțină, foarte ușor de păcălit chiar și de către cel mai prost dintre oameni.

1.7 Stan Pățitul

Povestea lui Stan Pățitul este publicată în Convorbiri literare din 1 aprilie 1877, fiind o poveste cu draci din acelea în care Ion Creangă excelează ,dar aici nu mai este vorba de un conflict și de întreceri între erou și diavoli ca în Dănilă Prepeleac , ci de un pact special. Citind povestea, descoperim încă de la început un flăcău stătut care se numea Stan, zis și Ipate trecut de treizeci de ani.

Muncind încă din copilărie pe la unii și pe la alții , reușise să strângă ceva avere, stare foarte asemănătoare cu a oricărui gospodar din Humulești : o căsuță , puține parale , câteva oi , un car cu boi și o văcușoară cu lapte. În această situație, ca oricare om de la țară , Stan se gândește să se însoare dar are o adevărată problemă însurătoarea la această vârstă fiind trecut de treizeci de ani și locuind în mediul țărănesc. Burlăcia și însurătoarea sunt prezentate foarte bine de Ion Creangă în zicala : „până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alții ; de la 25-30 îl însoară o babă , iar de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac”.

Stan merge într-o zi la pădure pentru a-și încărca un car cu lemne, după ce termină de lucru se așează la masă și îi rămâne o bucată de mămăligă pe care o pune pe o teșitură , cu gândul că cineva o va mânca și va zice bogdaproste apoi pleacă spre casă. În vremea aceea dracii erau trimiși pretutindeni, pe apă și pe uscat de către Scaraoschi să vâre vrajbă între oameni și să le facă pacoste. Cel care fusese repartizat la pădure nu găsește pe nimeni căruia să-i facă rău iar acest drac mănâncă boțul de mămăligă fără să zică bogdaproste,și se întoarce la șeful lor. Din cauză că nu a știut ce a spus Stan primește pedeapsă să slujească trei ani fără simbrie , dar la sfârșit va lua din casa lui Stan ceva care-i va fi de trebuință la talpa iadului , ale cărei căpătâie au început să putrezească .

Scaraoschi nu spune exact ce trebuie să ia exact slujitorul său pentru a pune la încercare încă o dată iscusința acestuia, astfel apare pactul dintre Chirică (dracul) și Stan.

Apariția lui Chirică la poarta lui Stan e o scenă din viața cotidiană a satului .

„- Țibă , Hormuz! Na, Bălan! Nea, Zurzan!

Dați-vă-n lături , cotarle! …Da cine ești tu , măi , Țâcă? Și ce cauți aici spaima câinilor?

De unde să fiu , bădică? Ia, sunt și eu un biet sărman și vreu să intru la stăpân”

Odată realizată înțelegerea Chirică prin puterea și iscusința de care a dat dovadă îl ajută pe Stan să își sporească rapid averile.

Limbajul țărănesc este prezent în toate conversațiile, chiar și în inventarul averii lui Stan.

„Ce garduri streșinite cu spini,de mai nici vântul nu putea răzbate prin ele! Ce șuri și ocolale pentru boi și vaci; perdea pentru oi, poieți pentru paseri, cotețe pentru porci, sâsâiac pentru păpușoi , hambare pentru grâu , și câte alte bunuri făcute de mâna lui Chirică cât ai bate din palme. ”

Întâmplarea lui Stan , ar putea ilustra proverbul ;fă-te frate cu dracul până treci puntea, după cum reiese din dialogul dintre Stan și Chirică, dracul deghizat:

„- Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică ! Tot cu dracii ești tu, bine zic eu.

Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi , dacă nu-i fi și cu dracii oleacă , apoi cică te fură sfinții și iar nu-i bine.”

Elementul de basm în povestea lui Stan pățitul e minim , constând doar în seceratul miraculos al lui Chirică și operația chirurgicală asupra nevestei lui Stan , căreia tot Chirică îi extrage coasta cea de drac.

Însurătoarea cea mult amânată este pe cale să fie realizată , dar nu oricum nevasta lui Stan trebuie să aibă doar o coastă de drac , pentru a fi o femeie serioasă. După două încercări nereușite cea dea treia alegere primește avizul lui Chirică și Stan se însoară. Odată însurat Stan urma să încerce tăria de caracter a soției. Deghizat acesta merge la o babă mijlocitoare. La fel ca toate babele din poveștile lui Creangă , acesta rea din cale-afară , e un tălpoi de babă , capabilă de lucruri îngrozitoare . Personajul se definește cu o claritate extraordinară prin limbajul său. Aceasta ia punga cu bani de la Stan pentru a o aduce prin propriul meșteșug la ea acasă pe nevasta lui Stan pentru a se întâlni cei doi , baba se bate cu mâna peste gură, mimează greutatea îndeplinirii cererii, se vaită că îi plesnește obrazul de rușine și, promite doar pe jumătate:

„ – Om bun , mâncate-ar puricii, să te mănânce! …eu știu ce vrea să zică durerea de inimă , bat-o pârdalnica s-o bată! … Nu știu, zău cum a sta și asta , î-mi plesnește obrazul de rușine , când gândesc cum am să mă înfățoșez femeii aceleia cu vorbe de acestea …Mă duc și eu într-un noroc , să vedem , și de-oi putea face ceva , bine de bine, iar de nu , mi.i crede și dumneata , că știu cum se fac de greu trebile acestea și rar le scoatem la capăt.”

Prin geniul său , scriitorul nu a copiat vorbirea humuleștenilor ci a selectat materialul verbal și l-a ordonat în contexte menite a sugera viața autentică, impunându-se de la sine înțelegerii scriitorului fără ajutorul dicționarului.

Pentru a caracteriza personaje și situații povestitorul apelează la sacul fără fund al proverbelor luate din mediul țărănesc , popular.

Pentru a arăta cum omul harnic așezat la casa sa , precum Stan încheagă ceva avere zice: „Vorba ceea și piatra prinde mușchi , dacă șade mult într-un loc ”. Situația bărbatului căruia i sa urât cu burlăcia :

„Vorba cântecului : De urât mă duc de-acasă /Și urâtul nu mă lasă/De urât să fug în lume /Urâtul fuge cu mine”

Baba reușește să îndeplinească cererea lui Stan și-i aduce nevasta, care vine cu copilul pentru a avea un pretext. Drumețul deghizat, le cinstește pe amândouă până le îmbată , apoi el își ia copilul și pleacă acasă. Revenindu-și din băutură și negăsind copilul , neștiind ce să facă pun la cale să dea foc casei pentru a spune că a ars copilul înăuntru. Baba rămâne fără casă deși nu era prea încântată de plan dar femeia lui Stan îi promite că va sta la ea deoarece i se împlinise slujitorului său vremea de plecare. Pentru a nu fi văzută femeia îi propune babei să intre într-un sac până la plecarea lui Chirică. Ajunsă acasă femeia spune că are în sac buci de la mama ei pentru făcut saci. Chirică ajutat de Stan scoate coasta de drac a nevestei, iar Stan primește ultimele sfaturi de la slujitor pentru a avea grijă de nevastă și de a fi ținută mai din scurt. Pentru anii slujiți Chirică are dezlegare să ia ce dorește din casă . Neuitând cuvintele lui Scaraoschi , Chirică ia sacul cu babă cu tot și pleacă.

Finalul poveștii se adresează direct cititorului-spectator, într-o formulă cu totul originală .

„ Și iaca șa, oameni buni , s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă , trăind în pace și cu nevastă și cu copiii săi.” Și după aceea , când îi spunea cineva câte ceva de pe undeva , care era cam așa și nu așa , Ipate flutura din cap și zicea:

„- Ia păziți-vă mai bine treaba, și nu-mi tot spuneți cai verzi pe pereți, că eu sunt Stan Pățitul”.

1.8 Povestea porcului

Povestea porcului a apărut în revista Convorbiri literare în data de 1 iunie 1876.

În această poveste este prezentat Făt-Frumos preschimbat în porc prin știința unei vrăjitoare fiind găsit în această stare de către niște bătrâni fără copii, care îl îndrăgesc și îl și-l îngrijesc considerându-l băiatul lor.

Împăratul locului a dat de știre că va mărita pe fata sa după cel care va reuși să ridice un pod de aur pardosit cu pietre scumpe de la casa sa și până la palat , porcul se oferă să îndeplinească această condiție , reușește și capătă de soție pe fiica împăratului , cu care va trăi fericit până ce ea , ascultând de sfatul maică-si aruncă noaptea în foc pielea cea de porc pe care Făt-Frumos o leapădă la culcare . Pedeapsa ei va fi despărțirea de soț, care dispare, și purtarea sarcinii în pântec ani de-a rândul, până la reîntâlnirea cu Făt-Frumos care singur o va putea izbăvi de blestem. Toate peripețiile fetei de împărat pornită în căutarea soțului ei întâlnirile ei cu sfânta Miercuri, sfânta Vineri și sfânta Duminică , folosirea darurilor primite de la acestea în scopul căpătării bunăvoinței acelei hârci , care îngrijea la palatul lui Făt-Frumos, și întreg finalul întâlnirii sunt povestite plăcut , dar cu foarte puțină specificitate a stilului lui Creangă decât evident , cea sintactică. Sunt unele componente ale acestui stil presărate de-a lungul poveștii , dar puține și neafectând structura personajelor sau nepunând-o în valoare decât foarte puțin.

Astfel, purcelul aduce o notă de pictură realistă , animalieră , prin înregistrarea exactă de către scriitorul dotat cu observația detaliilor caracteristice , a mișcărilor specifice ; baba îngrijitoarea palatului lui Făt-Frumos , transformată în scroafa cu 12 purcei peste care dăduse moșneagul , care urmăresc să-i dea o nuanță accentuat grotească .

Ea era viespea care înălbise pe dracul … o vrăjitoare strașnică care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume apoi e succesiv numită hârca, talpa iadului,știrba-baba-cloanța, băboiul, tălpoiul,hoanghina aceste denumiri o arată pe babă așa cum e înfățișată mereu în opera lui Creangă ca o persoană detestabilă.

Descoperim obiceiul țărănesc al îmbăierii cu prilejul îmbăierii purcelului de către mama sa adoptivă (baba). Baba e surprinsă ca și capra, într-o acțiune foarte familiară țărăncilor cu copii sau moașelor , acțiune descompusă în gesturile ei componente:

„Apoi, sprintenă,ca o copilă, face degrabă leșie, pregăteștede scăldătoare , și fiindcă știa bine treaba moșitului , ia purcelul îl scaldă , îl trage frumușel cu untură di opaiț pe la toate încheieturile , îl strânge de nas și-l smuță ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă și-l îngrijește așa de bine , că peste câteva zile îl scoate din boală”. Făt-Frumos este mult mai bine realizat din ipostaza e porc decât din punct de vedere al detaliului sugestiv, al conturului realist. Soția sa impresionează prin simplitate deși este fată de împărat ajunsă la casa porcului destinat ai fi soț , ea se supune ca o femeie simplă : și sa și apucat de gospodărie!. În curând după căsătorie , fiica împăratului e cuprinsă de dor să-și mai vadă părinții ca orice țărancă, lăsându-și bărbatul acasă. Scena repudierii ei de către socrii e scena izgonirii unei neveste de la țară din casa soțului ei. Interesantă de menționat pentru mentalitatea laică a lui Creangă este imanența sfinților. Tânăra nevastă e mirată că întâlnește pe sfânta Miercuri pe lumea aceasta. Un moment mai deosebit îl constituie și o scurtă prezentare a unei faune fabuloase , întâlnită tot de fata de împărat în gureroasele lei peregrinări: „ …au trecut peste nenumărate țări și mări , și prin codri și pustietăți așa de îngrozitoare în care fojgăiai balauri, aspide veninoase, vesilicul cel cu ochi fermecători, vidre cu câte douăzeci și patru de capeteși altă mulțime nenumărată de gângănii și jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu guriel cascate , numai și numai să-i înghită ; despre a căror lăcomie vicleni și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească”.

Valorile morale legate de animale amintesc de tradițiile populare rămase din vechile timpuri .

Finalul este memorabil la fel ca în toate poveștile binele învinge răul, vicleșugul babei este descoperit și este pedepsită ca atare ajungând să moară în chinuri groaznice.

Făt-Frumos a făcut și nunta și cumetria totodată și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi , dacă nu sa încheiat.

1.9 Fata babei și fata moșneagului

Povestea este publicată în Convorbiri literare în 1887 și are ca temă vestita dramă a copiilor vitregi, informație furnizată chiar de titlul poveștii. Formula de început demonstrează apartenența la specia basmului: Era odată … .

Subiectul acestei povești este construit pe antiteză, individualizând două tipuri de caracter, în mod direct de către povestitor, chiar în expozițiune, printr-o suită de adjective care se referă atât la însușirile fizice, cât și la trăsăturile de comportament:

,, Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; se alinta cu s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului.

Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase … noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare’’.

Pe măsura narării faptelor, apar în mod indirect trăsăturile de caracter motivate de acțiuni individuale.

Nevasta moșului murise și acesta se însoțise cu o babă văduvă, fiecare dintre ei având câte o fată, cum se întâmplă de multe ori și în viața de toate zilele.

Povestitorul insistă printr-o caracterizare directă asupra moșului, pentru că în casa lui începuse a cânta găina și cocoșul nu mai avea nici o trecere. Moșul era un gură cască și un biet moșneag.

Ion Creangă urmărește în poveste în mod realist comportamentul celor două personaje centrale, fata moșneagului și fata babei, în viața obișnuită a satului. Fata moșului e izbitor de asemănătoare Cenușăresei din povestea Cendrillon de Charles Perrault, doar că fata moșului face munci de țărancă de la munte: se duce în pădure după lemne, merge la șezătoare unde torcea câte un ciur de fuse în timp ce fata babei răsfățată și leneșă, viclenea și huzurea fiindcă era fata mamei.,, Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei, iar fata moșneagului era oprită cu asprime de toate aceste, iar duminica fata babei era împopoțonată și netezită pe cap, de parc-o linsese vițeii’’.

Pentru că ,, gura babei umbla ca melița și baba și cu fiică-sa îl umple de bogdaproste că fata lui nu ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă, că-i soi rău … că-i laie, că-i bălaie’’, moșul se hotărî să-și alunge fata de acasă.

Autorul este plin de ironie la adresa moșului, care după ce-i dă sfaturi fetei să fie supusă, blajină și harnică face observația că în casa lor a avut parte de mila părintească și de îngăduință și în străini ,, nu ți-ar putea răbda nimeni câte ți-am răbdat noi’’.

Evoluția subiectului urmează îndeaproape structura tipologică a basmului, fata trebuind să treacă probele hărniciei, modestiei, bunătății sufletești: îngrijește o cățelușă bolnavă, un păr plin de omizi și crengi uscate, curăța și împrospătează o fântână părăsită, reconstruiește un cuptor stricat. Drumul parcurs este un adevărat drum de inițiere, de întărire a calităților caracteriale pozitive ale fetei moșneagului.

Estetica basmului include prezența simbolică a cifrei trei: trei sunt probele la care este supusă fata.

Inițial eroul fiind modest, neînsemnat, după ce se declanșează conflictul, își arată forța și cutezanța, prin trecerea succesivă a probelor.

Folosirea personificării în dialogul fetei cu toate aceste ˝personaje˝ întreține condiția fantasticului și argumentează prin concretețea faptelor caracterul frumos al fetei moșneagului.

Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum slujește la Sfânta Duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau balauri și tot soiul de jivine mici și mari respectiv erau copiii Sfintei Duminici.

Potrivit proverbului După muncă, și răsplată, fata moșului ar fi trebuit să aleagă din mulțimea de lăzi aflate în podul casei Sfintei Duminici pe cea mai frumoasă; modestia, calitate caracteriologică a fetei moșneagului ce iese în evidență printr-o caracterizare indirectă ,, ea nefiind lacomă, ș-alege pe cea mai veche și mai urâtă dintre toate …’’ (lăzile). Sfânta Duminică binecuvântează pe fată ,, care ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie tot pe drumul pe unde venise.’’

Din momentul acesta destinul fetei și statutul său se schimbă radical: în ladă se aflau herghelii de cai, cirezii de vite și turme de oi iar cățelușa, părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese: slabă de aur, pahare de argint, pere gustoase, pâine caldă, provocând necaz și declanșând un imens sentiment de invidie babei și fetei sale.

Antiteza adaugă conflictului basmului, călătoria probelor, în plan negativ de această dată, pentru fata babei, care,, pornește trăsnind și plesnind.’’

Pe același traseu parcurs de fata moșului, în fața acelorași personaje, fata babei se comportă total diferit, antitetic, conform argumentului popular expus sub forma unei sentințe că ,, mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată și leneșă.’’ La Sfânta Duminică bucatele ,, le-a făcut afumate, arse și sleite’’ încât aceasta când a venit de la biserică, ,, și-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit acasă’’.

Mândria deșartă și lăcomia ies la iveală când a ales lădița cea mai frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce făcuse.

La întoarcere cățelușa, părul, cuptorul, fântâna îi refuză darurile, stârnind mânia fetei babei.

Și cum orice faptă rea nu rămâne nepedepsită și în povești întotdeauna Binele învinge Răul, baba și fata ei sunt mâncate de balaurii din lădița Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume.

Ironia autorului revine asupra moșului în finalul – deznodământul – basmului; ,, acum găinile nu mai cântau cocoșește în ograda moșului’’ pentru că altfel n-ar mai fi avut zile multe, iar moșul a rămas pleșuv de cât îl netezise baba pe cap și spetit de multul,, cercat în spatele lui cu cociorva , dacă-i copt mălaiul.’’

Personajele sunt concepute conform structurii clasice, fiecare personaj fiind purtătorul unei trăsături de caracter dominante: fata moșului – hărnicia, în antiteză cu fata babei – lenea, moșul era un gură cască, iar baba – răutatea.

Basmul este presărat cu o sumedenie de expresii populare pitorești și pline de savoare ce caracterizează indirect personajele construite pe principiul simetriei antitetice: moșul – baba, fata moșului – fata babei, fata moșului era sora cea mai scoarță, piatră de moară pe când fata babei – busuioc de pus la icoane.

În plan moral sunt dezvăluite mai multe concluzii:

Bine faci, bine găsești;

Omul harnic are numai de câștigat;

Vorba dulce mult aduce;

Pomul se cunoaște după roade iar omul după fapte;

Oralitatea stilului este dată și de bogăția proverbelor și a expresiilor populare, întâlnite ca pretutindeni în scrierile lui Ion Creangă.

1.10 Povestea lui Harap – Alb

Povestea lui Harap- Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare în 1877.

Pe lângă eterna luptă dintre Bine și Rău, cu triumful Binelui, tema basmului are și caracter moral, referindu-se la eroul principal care, înainte de a deveni împărat, trebuie să parcurgă un drum inițiatic, maturizarea în astfel de împrejurări ajutându-l să-și înțeleagă supușii și să-i conducă cu responsabilitate.

Titlul ne face cunoscut și numele personajului principal: Harap – Alb. Este construit dintr-un joc de cuvinte care face aluzie la povestea prințului devenit din stăpân slugă; cuvântul ˝arap˝ sau ˝harap˝, în secolul trecut îi definea pe arabi, ca pe niște ființe exotice; cuvântul a fost atribuit țiganilor, ce erau robi sau slugi boierești; harapul este un personaj intrat în spațiul european din basmele orientale. Numele, un oximoron, sugerează faptul că eroul trebuie să învețe lecția umilinței, să fie slugă la cel rău, dar să-și respecte jurământul făcut, așa cum face un prinț; Harap – Alb va primi o strălucire, un nimb de erou din situații din care nu vede nici o ieșire, din numele lui aproape deducem acest paradox.

Subiectul este unul specific basmului, chiar dacă acțiunea este mai complexă și implică un număr relativ de personaje.

Narațiunea este densă. Încă de la început vedem hotărârea împăratului de a-și supune fiii la o probă a curajului, pentru a descoperi care este mai vrednic să moștenească tronului fratelui său, Împăratul Verde, fără urmași de parte bărbătească.

Fiul cel mare și cel mijlociu primesc să meargă în țara depărtată și fiecare întocmai ca un țăran de pe Bistrița, care s-ar duce la tăiat lemn, în pădure cere bani de cheltuială și straie primeneală dar se dovedesc a fi nevrednici de această misiune.

Împăratul spune pe șleau celor doi fii prea fricoși, tocmai ca un humuleștean ce și-ar mustra copiii:

,, Din trei feciori câți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica??

Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mâncarea dragii mei … Să umblați numai așa, frunza frăsinetului, toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de craiu, asta nu miroasă a nas de om … .’’

Harap – Alb, mezinul se dovedește a fi cel mai curajos și reușește să treacă de prima încercare la care-l supune tatăl său, grație sfaturilor înțelepte ale Sfintei Duminici, pe care le urmează flăcăul.

Fiind trimis în Grădinile Ursului să aducă salăți, învață să fugă de pericolul invincibil.

În confruntarea cu Cerbul săvârșește primul act de vitejie. Vrând să-l piardă, Spânul îl trimite pe Harap – Alb să aducă nestematele cerbului fermecat, care trăiește într-o pădure de care nimeni nu se poate apropia, căci Cerbul poate ucide cu privirea orice vietate; Sfânta Duminică, îi vine din nou în ajutor, sfătuindu-l de bine. Trecând probă răbdării, Harap – Alb îl ucide în somn, tăindu-i capul dintr-o singură lovitură; deși cerbul, ajuns pe tărâmul morții îl cheamă pe nume, el rezistă până în amurg, când cerbul își pierde puterile și Harap – Alb îi poate lua capul împodobit cu nestemate. Ținându-și cuvântul dat, deși pe drumul de întoarcere e întâmpinat de crai mari și împărați care-i oferă împărății și averi în schimbul scumpului odor, Harap – Alb se întoarce la stăpânul său Spânul.

Trimis să-i aducă drept soață Spânului fata împăratului Roș, în drum își face prieteni de nădejde, cunoscând valoarea prieteniei adevărate:

Gerilă, ,, o dihanie de om care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci și patru de stânjeni de lemne și tot atunci striga cât îl lua gura că moare de frig … omul acela era ceva de spăriet, avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. Și când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-o acoperea pântecele. Și ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă.’’

Flămânzilă, ,, o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.’’

Setilă, ,, o arătare de om băuse apa la 24 de iazuri și o gârlă, pe care umblau numai 500 de mori, și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.’’

Ochilă, ,, care vede toate și pe toți, altfel de cum vede lumea cealaltă, numai pe sine nu se vede cât e de frumușel, parcă-i un boț chilimboț boțit, în frunte cu un ochiu, numai să nu fie de diochi!’’

Păsări–Lăți–Lungilă, ,, fiul săgetătorului și nepotul arcașului, brâul pământului și scara ceriului; ciuma zburătoarelor și spaima oamenilor.’’

Cei cinci tovarăși sunt personificări ale forțelor elementare ale naturii care-l vor ajuta pe Harap – Alb să-și îndeplinească misiunea.

Această ultimă încercare va fi cea mai dificilă, împletind drumul inițierii, dând prilejul unor comentatori ai basmului să vadă în el un Bildungsroman, un adevărat roman al formării eroului.

Craiul îi dă fiului său un sfat, considerat de căpătâi: să se ferească de omul spân și de omul roș. Deși pare o probă simplă, pentru că nu presupune nici luptă aprigă, nici alte pericole, se dovedește totuși de netrecut.

Sfatul părintesc: ,, în călătoria ta tu ai să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș, dar mai ales de cel spân,’’ din naivitate îl calcă și va deveni sluga spânului, jurând pe paloș și primind numele de Harap – Alb.

În credințele vechi românești, omul spân reprezintă primejdia de neînlăturat, piaza – rea, simbolul acesta este asociat aici cu granița care se ridică între casa părintească și lume; întâlnirea cu Spânul anunță începutul marilor probe prin care el va urma să treacă. Fântâna e un simbol; răscrucea dintre real și ireal, în codrul ce seamănă cu un labirint, din care Harap – Alb nu poate ieși fără îndrumare.

Drumul spre împărăția unchiului care, la început părea o răsplată nemeritată, se transformă într-o luptă continuă, purtată cu dârzenie, hotărâre, încredere, deoarece doar el din cei trei fii ai împăratului se rușinase de morala tatălui său și chiar dorise să spele această rușine. Drumul este o călătorie mitică, o metaforă a vieții. El învață să depășească toate obstacolele apărute în cale, testându-și inteligența, curajul, răbdarea, generozitatea, onoarea, primind o lecție de viață care îl va schimba în bine și-i va schimba firul vieții.

Începutul și sfârșitul drumului sunt marcate prin două experiențe pe care eroul trebuie să le treacă singur, fără ajutor, fără prieteni, pentru că la capătul său va dobândi o nouă condiție, de ființă care a trăit toate experiențele posibile și mai ales învierea din moarte. Ba mai mult, calul îi spune lui Harap – Alb: ,, să fi vrut, de mult i-aș fi făcut pe obraz’’ ( Spânului ).

Devenit slugă, pierzându-și toate atuurile dobândite prin originea princiară, eroul își începe ascensiunea de la cea mai de jos treaptă. Spânul, mai presus de orice îi pune la încercare onoarea de om.

Adevărata încercare a prințului este tocmai condiția de slugă, motiv frecvent în basme și în operele de inițiere. S-ar putea crede că povestitorul a parodiat aici schema tradițională a personajului de basm, atribuindu-i eroului său prea multă naivitate sau chiar lașitate. Însă povestea este serioasă și destinul lui Harap – Alb este hotărât chiar de Dumnezeu, după cum îi explicase Sfânta Duminică și de aceea eroul se lasă în știrea lui Dumnezeu.

Din perspectivă mitică, drumul lui Harap – Alb înseamnă suprema pregătire a eroului, căci presupune cunoașterea propriilor limite și a lumii. El află puterea răbdării, valoarea prieteniei, moartea și învierea.

Scene semnificative se petrec la curtea Împăratului Roș care, perfid, nu vrea să le dea fata, supunându-i la numeroase încercări: îi pune să doarmă într-o casă de aramă înroșită în foc; ,, aici în plin fabulos dăm de scene de u realism poznaș. Gerilă, Ochilă și celelalte monstruozități ale basmului se ceartă în casa de fier înroșit, ca dascălii în gazdă la cuibotariul din Fălticeni, să aleagă macul de nisip, să bea și să mănânce peste măsură, să o ghicească pe fata împăratului.

Trecând cu bine peste toate încercările, ei merg spre curtea Împăratului Verde.

Demascându-i-se identitatea, Spânul îl ucide pe Harap – Alb; va fi pedepsit cu moartea la rândul său, de către calul năzdrăvan iar eroul principal cunoaște ultima parte a destinului său – învierea din moarte, etapă decisivă, ce-i desăvârșește experiența, maturitatea. El se căsătorește cu fata Împăratului Roș, moștenind împărăția unchiului său, Împăratul Verde.

În basmul Harap – Alb, Creangă ,, a realizat cu mijloacele comediei o vastă galerie de eroi, exploatând în primul rând vorbele lor’’.

Flămânzilă, lihnit de foame, încearcă să acapareze bunăvoința împăratului prin cuvinte de lingușire, umilință: ,, parcă v-a ieșit un sfânt din gură, destul o minciună la un car de oale’’.

Setilă, învingându-și timiditatea zice:,, Poate ni-i da și ceva udeală pentru că în ea stă toată puterea și îndrăzneala, dă-i cu cinstea să piară rușinea.’’

Ochilă e rezonabil și cumpătat: ,, Luminarea sa știe ce ne trebuie, ia mai îngăduiți oleacă … doar nu v-au mas șoarecii în pântece.’’

Gerilă se gândește la o guvernare în care împăratul e ,, tată flămânzilor și a însetaților’’.

Formele vorbirii vii, dialogate, câștigă astfel teren, insinuându-se până și în țesătura pasajelor pur narative și învederând nerăbdarea cu care prozatorul așteaptă clipa în care putea să dea cuvântul personajelor înseși.

Personajele manifestă un fel de bucurie a cuvintelor, o poftă de vorbă molipsitoare, irezistibilă.

Tipică este sfada de proporții homerice din basm.. ,, Creangă este Homer al nostru’’. Dialogul se desfășoară cu îmbelșugare, vreme îndelungată. Protagonistul este Gerilă, supărat că a trebuit să răcească, de dragul prietenilor săi, casa de aramă, că ,, înfocată cum o găsiseră, pentru dânsul, era numai bună.’’

Riposta colectivă este aidoma, având același tipic.

(Gerilă) ,, …- Acuș vă târnuiesc prin casă, pe rudă pe sămânță; încaltea să nu se aleagă nimic nici de somnul meu, dar nici de-al vostru.

– Ia tacă-ți gura, măi Gerilă, ziseră ceilalți. Acuș se face ziuă, și tu nu mai stinchești ci brașoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai ești! … Hojma tolocănește pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi, ești bun de trăit numai în pădure, cu lupii și cu urșii, dar nu în case împărătești și între oameni cumsecade.’’

Deși pleacă de la un model folcloric, Creangă se depărtează de acesta, printr-o selectare a limbajului, modificări ale compoziției, ale personajelor. În această direcție, N. Manolescu arată:

,, Creangă e altceva, nici narator țăran, nici folclorist, culegător, producător, basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor. Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial, Creangă trăiește cu ingenuitate întâmplările povestite.

Geniul humuleștean este această capacitate extraordinară de a-și lua în serios eroii (fabuloși sau nu, oameni sau animale), de a le retrăi aventurile de a pune cu voluptate în fiecare propriile lor aspirații nerostite, slăbiciuni, viții, tulburări și uimiri, adică de a crea viață’’.

Creangă nu înfățișează tărâmul celălalt. Personajele fantastice, sunt la Creangă țărani de-ai lui, în așa fel încât în cadrul fabulos al basmului, apar scene de un realism poporal.

Umorul este o altă trăsătură ce diferențiază basmul lui Creangă de cel popular. Umorul rezultă din absurdul situațiilor, al exprimării mucalite, al diferitelor apelative caricaturale, din ironie și caracterizări pitorești.

Povestirea

,, În limba română, povestirea are două accepțiuni:

1. ca modalitate de existență a genului epic, ca semn distinctiv al acestuia și în acest caz se confundă cu narațiunea, pentru că a nara = a povesti;

2. ca o specie literară a genului epic, o narațiune subiectivizată ( o relatare a povestitorului, implicat ca martor sau personaj al întâmplării), care narează in singur fapt epic’’.

Povestirea are de cele mai multe ori un singur fir epic, interesul nu se concentrează, ca în nuvelă, asupra personajului, ci asupra situațiilor povestite.

Povestitorul face, de regulă, apel la ascultătorii virtuali, ca și cu ar fi ei de față, naratorul participă intens, simțind nevoia de a relata.

Din punct de vedere al structurii, povestirea poate exista ca o unitate epică autonomă, ori structurată în capitole, când se introduc mai multe narațiuni, legate într-un ciclu( Hanul Ancuței de M. Sadoveanu).

Particularitățile povestirii sunt: oralitatea, motivată prin faptul că naratorul trebuie să întrețină curiozitatea și atenția ascultătorului, prin care dialogul este susținut de un sistem de convenții, echivalent cu însăși arta de a povesti; atmosfera, prin care povestitorul creează o stare de așteptare, tensiune, vrajă, cultivând o tactică ce urmărește asigurarea interesului ascultătorului.

Timpul evocat este unul trecut, îndepărtat, uneori nedeterminat; de aceea, povestitorul prezintă întâmplările într-un mod viu, colorat, pentru a facilita reprezentarea acestora de către ascultători; aspectul atemporal, mitic, specific povestirii oferă un caracter general întâmplării, făcând, de multe ori, dintr-o situație individuală o experiență a cunoașterii de sine.

Tonul povestirii este de fiecare dată nostalgic, reflexiv.

Soacra cu trei nurori

Soacra cu trei nurori este prima povestire citită mai întâi la Junimea , apoi publicată în Convorbiri literare din 1 octombrie 1875.

În povestirea lui Creangă, după o expoziție scurtă,cuprinzând însă toate elementele definitorii pentru caracterele în prezență , babă și feciori , acțiunea se desfășoară cu destulă rapiditate la început , în vremea de huzur a babei când aceasta le asuprea cu muncile pe cele două nurori mai vârstnice.

În momentul apariției nurorii celei tinere apare si conflictul această noră nu acceptă să fie păcălită și asuprită de către soacra ei .

„Cum ? Eu văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, și ea să doarmă?.”

Această noră pregătește și reușește demascarea soacrei sale, punând la cale un chef și o bine meritată bătaie dar și interpretarea subiectivă a vorbelor si gesturilor acuzatoare ale babei.

Narațiunea foarte strânsă la început, se desface la ivirea personajului calitativ nou, primind elementele tipice ale debitului lui Creangă atunci când însoțește un erou din cei care-i sânt dragi, și anume dialogul,comentariul ironic sau aluziv , paradoxele , strigăturile satirice etc. Capacitatea de individualizare realistă a scriitorului se dezvăluie în această povestire. Cu personajele secundare lucrurile se sfârșesc destul de repede : feciorii ca și nurorile sunt niște proști neinteresați . Cei trei feciori ai babei sunt nalți ca niște brazi și tari în vârtute, dar slabi de minte după ideea populară la care Ion Creangă subscrie neîntrerupt, că un trup mare , învestit cu multă putere fizică, ascunde un duh bicisnic.

Cei trei feciori apar o singură dată si se descoperă ca fiind lipsiți de personalitate , obișnuiți să asculte de mamă , cum aveau probabil, după aceea , să asculte de neveste ei reactionează în cor :

„ – Da ce face mămuca ? întrebară cu toții odată, când dejugau boii.

Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură , mămuca nu face bine ce face ; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.

Cum ? ziseră bărbații, înspăimântați, scăpând răsteele din mână?

Cum ? Ia , sunt vreo cinci-șese zile de când a fost să se ducă cu vițeii la suhat , și un vânt rău pesemne a dat peste dânsa , sărmana! …Ielele i-au luat gura și picioarele .

Fii se răpăd atunci cu toții în casă la patul mâne-sa…Toți plângeau și nu se puteau dumiri despre semnele ce face mama lor.”

Buimăcirea feciorilor babei e într-adevăr comică . Și nurorile sunt sugerate tot în treacăt , deși poate ceva mai insistent decât feciorii ele fiind legate de acțiunea hotărâtoare a nurorii celei tinere . Caracterizările lor sunt substanțiale încă de la început. Cea dintâi, nu prea tânără , naltă și uscățivă, însă robace, și supusă, adică în vorbirea lui Ion Creangă , bătrână și urâtă, place feciorului în mod obligatoriu , fiindcă place babei atotrânduitoare. La fel cea de-a doua , mai în vârstă și ceva mai încrucișată , dar foc de harnică, deci mai bătrână decât prima și pe deasupra și sașie , dată în dar feciorului mijlociu.

Supunera nurorilor care aproape nu mai dormeau de frica soacrei , e ilustrată prin înregistrarea acțiunilor de muncă săvârșite de cea mai mare ,care migăia prin casă , acuș la sturjit pene , acuș îmbăla tortul, acuș pisa mălaiul și-l vântura de buc.

Somnul este o adevărată tortură pentru această femeie , desfășurându-se pe furate între pene, caiere,fusele cu tort și bucul de mălaiu, instrumentele torurii casnice , cu totul diferit de somnul comod , leneș al soacrei . Pe acest fundal de prostie si supunere stăpânește nestingherită soacra, baba cea rea , caracterul principal , spre a cărui rotunjire converg toate episoadele. Fiecare din acestea aduce câte o notă nouă în complexul caracterologic al personajului central.

Încă de la primele paragrafe , se accentuează avariția babei, care lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. Avariția bătrânei bogate e dublată de un egoism monstruos, evident în hotărârea de a ține pe lângă ea pe feciori și nurori pentru binele și huzurul ei. Monologul care statornicește această hotărâre introduce un ic satiric în legătură cu moralitatea babei la tinerețe o aluzie la unele bănuieli pe care le nutrise pe vremuri răposatul soț la adresa ei :

„ Voi priveghea nurorile , le-oi pune la lucru , le-oi struni și nu le-oi lăsa nici un pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei . Soacră-mea – fie-i țărâna ușoară ! – așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu – Dumnezeu să-l ierte ! – nu s-a putut plânge că l-am înșelat , s-au i-am răsipit casa …deși câteodată – erau bănuieli …și mă probozea …dar acum s-au trecut toate!”

Descoperim amestecul nepotrivit al babei în viața feciorilor cu prilejul însurătorii celui dintâi, căruia ea îi găsește nevastă pe placul ei . Ipocrizia babei reiese din vorba cu cămașa de soacră: luându-și camașa de soacră netăiată la gură , ea voia să arate lumii modestia și blânda ei rezervă .

Canonul la care este supusă nora dintâi adaugă la trăsăturile de până atunci ale babei cruzimea. Somnul babei, care dormea lăfăiată și sforăind , sporește la adăpostul minciunii misterul despre ochiul neadormit întreținut cu atâtea aparențe contrarii de personaj. Pe deasupra, bătrâna mai e și violentă : sculându-se cu noaptea în cap ea începe a trânti și-a plesni prin casă de necaz că o găsește ațipită pe mult chinuita noră blajină. Iar după venirea nurorii celei nealese de ea , care-i pune la îndoială autoritatea , baba dă drumul întregii sale răutăți: rodea în nurori cum roade cariul în lemn, precum și gurii sale rele . Până și după ce se produce momentul culminant al povestiri , cu stâlcirea babei în bătaie , autorul mai adaugă o notă nouă în contextul caracterului principal , tot printr-o aluzie . Nurorile așezară baba într-un așternut curat , ca să-și mai aducă aminte de când era mireasă. Deci, avară , egoistă, de o moralitate îndoielnică la tinerețe , indiscretă , ipocrită , crudă, leneșă, mincinoasă, violentă, rea, murdară, baba e un personaj negativ destul de complex , pe care Creangă îl individualizează excelent printr-un joc hazliu de aparențe și esențe.

Înfățișarea ei grotească culminează cu imaginea finală, baba în pat , umflată cât o bute.

Nora cea tânără , aleasă , cu inteligență , de către soțul ei , și nu de către soacră , reprezintă în jocul de forțe aflate în luptă în această povestire esența răzvrătirii împotriva tiraniei babei. Nu întâmplător ea este , între cele șapte personaje , singura mai șugubață. Tânăra femeie descoperă minciuna despre ochiul neadormit , prin vizita născocită a părinților ei . La fel ca tuturor personajelor lui Creangă și ei îi plac petrecerile, viața largă , generoasă ospețele și cântecele. Petrecerea pregătită de ea cu un cuptor de plăcinte , cu pui pârliți în frigare și prăjiți în unt , cu un castron de brânză și mămăliguță , prezintă admirația lui Ion Creangă pentru tânăra noră.

O enumerare de termeni tehnici apare în momentele de sfârșit ale babei , când nurorile pentru a-i grăbi sfârșitul , pomenesc de toate cele necesare înmormântării și despre credințele legate de moarte , despre „stârlici, toiag , năsălie, poduri , paraua din mâna mortului , despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare.” Pentru mentalitate laică nesuperstițioasă a lui Creangă este semnificativă folosirea uneori tocmai a credințelor populare în scopul îngrozirii sau convingerii celor proști . Aici nurorile sperie pe babă cu strigoi și năzdrăvănii înfiorătoare ; mai târziu, nora tânără explică bărbaților nenorocirea care a lovit-o pe soacră prin intervenția ielelor care i-au luat gura și picioarele.

Astfel, „această poveste trecută de Boutèiere în rândul poveștilor fantastice , este , în realitate, o poveste realistă întemeiată pe o satiră a caracterelor omenești , susținută cu mijloacele caracteristice ale artei lui Creangă , care se dezvăluie de la prima lui operă ca un mare autor satiric.”

Universul de viață al satului și copilului în romanul Amintiri din copilărie

Copilul ca personaj

Nică

“Amintiri din copilărie” reprezintă opera de maturitate artistică a lui Creangă, dovedind un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat și cu o excepțională capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut până atunci în literatura română. Cartea este un “roman” al vârstei inocente și al formării, al modelării umane. Proiectată în spațiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria nu reflecta numai dominantele vârstei, ci și specificul mediului ambiant. De aceea, “Amintiri din copilărie” este și o evocare a satului tradițional, un tablou fidel al unei lumi trăind în spiritul obiceiurilor fixate printr-o existență multimilenară.

Nică a lui Ștefan a Petrei – cum își numește Creangă personajul – copil, constituie elementul principal care leagă într-un tot armonios întreaga lume a Amintirilor din copilărie – singurul roman al copilăriei țărănești din literatura noastră, cum afirma Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Principala grijă a autorului este însă evocarea vârstei de aur pentru că, dacă prin amănunte Nică este propria sa ipostază, așa cum i-o păstrează amintirea, tipologic vorbind, eroul său este “copilul universal” (G. Călinescu): “așa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii de când lumea asta și pământul”.

Imaginea personajului (care se interferează până la suprapunere cu cea a povestitorului) se construiește treptat – treptat, pe de o parte prin modalitatea autoprezentării, folosită în mai multe rânduri, ca, de pildă, în încheierea părții a doua: ,, Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!’’ Sau: ,, Și nu că mă laud, căci lauda-i față: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi deie alții; și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă’’. Tonalitatea fundamental luminoasă a cărții – asigurată de acea retrăire realizată din perspectiva copilului – care colorată, în asemenea împrejurări, ca și în altele, de duioșia umorului matur, stare amendată aproape întotdeauna de ironie, de autoironie sau de atitudinea celui ce face haz de necaz.

Născut într-o familie de țărani răzeși, liberi, Nică avea unsprezece ani in timpul revoluției de la 1848. Școala rurală avea formă și conținut bisericesc. Armata țării era recrutată silnic, cu arcanul. Numai preotul și dascălul știau carte în sat, de aceea idealul răzeșilor era ca odraslele lor să învețe făcutul sumanelor, pentru a le vinde la târg și a-și menține astfel independența materială (aceasta e dorința lui Ștefan a Petrei), ori să învețe carte, spre a intra în rândul clerului scutit de bir (aceasta e dorința Smarandei).

Majoritatea isprăvilor lui Nică, trecute de mult și devenite frumoase prin ceața amintirilor, sunt în legătură tocmai cu cele două posibile ocupații viitoare ale copilului. El încearcă să fie negustor, ducând la târg o pupăză, ceasornicul satului, și se întrece cu fetele la tors lână, dobândind porecla de Ion Torcălăul. Ca viitor preot, umblă cu kiraleisa și se înfruptă din pomul mortului chiar pe vreme de holeră.

Frumusețea cărții stă în totala dezinvoltură cu care omul matur povestește propria-i copilărie, identificându-se, până la un punct, cu mentalitatea vârstei, dar privind-o cu nemărginită simpatie și umor.

Multe isprăvi sunt picarești („picaresc” – gen de literatură în proză, de diverse medii sociale, reliefând amănuntul pitoresc). Astfel smântânitul oalelor, furtul cireșelor din grădina mătușii Mărioara, dărâmarea casei Irinucăi, mersul cu plugușorul sau la scăldat, sunt întâmplări din această sferă. Peripețiile sunt reprezentate scenic, iar autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personaje, pentru că autorul își joacă rolul său de copil și ne invită să gustăm farmecul vârstei de aur, povestind, la persoana I și dintr-o perspectivă subiectivă, întâmplările propriei sale vieți. ,, Este un personaj autorul care stă în fața noastră, gesticulează și vorbește. Mai sunt în Amintiri și alți eroi care vorbesc și care se definesc prin cuvânt după legile teatrului. Aceste personaje sunt jucate tot de povestitor, încât în rolul lor intră conținutul obiectiv, dar și interpretarea de actor a povestitorului’’.

La începutul fiecărui capitol, eroul – narator înfățișează satul natal, (casa părintească, oamenii, rezonanța istorică a locurilor) ca pe cel mai frumos loc din lume. Humuleștii sunt sat mare și vesel, cu biserică frumoasă, în care vuirea vatalelor sugerează hărnicia; de aceea își exprimă mândria că aparține prin naștere acestui univers vechi, răzășesc: ,, Nu știu alții cu sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele … parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!’’ Acest sat este matricea poporului român, iar Nică, centrul acestui univers. El exclamă: ,, Doamne, frumos era pe-atunci,’’ efuziune lirică specifică notei verbale a personajului, stilului său substanțial. Eroul – actor se caracterizează astfel singur.

Nică este un personaj complex. El urmează să se inițieze în legile vieții, să parcurgă drumul greu spre cunoaștere (precum Harap – Alb). De aceea romanul, se deschide, în mod simbolic, cu elogiul părintelui Ioan Humulescu, întemeietorul de școală. Acolo, în chilia durată la poarta bisericii, eroul apare ca ,, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra sa.’’ Schița de portret fizic se completează, încă din capitolul I și sub aspect caracteriologic. Aflăm că la școală el se dovedește slăvit de leneș, așa că se sperie grozav de Calul Bălan și de Sfântul Nicolai.

Autocaracterizarea aceasta este autoironie. Știm că la studii Ion Creangă a fost foarte bun; dar aici era necesar să ne comunice faptul contrar că era leneș pentru efecte de stilistică. În altă parte va scrie că nu se omora cu cartea, în schimb, fire robustă, îi plăcea joaca, poznele, șotiile, glumele,ca la orice copil sănătos. Romanul arată cum, prin intervenția plină de tact a Smarandei și a părintelui Ioan, băiatul începe a învăța și dobândește roadele cuvenite, după o muncă pe măsură și după puterile lui: ,, … când aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi ieu alte gânduri … și bădița Vasile mă pune să ascult pe alții, și altă făină se macină acum la moară.’’

Astfel opera dobândește, încă din capitolul I, semnificații de simbol, Creangă situându-și personajul în lumea celor ce-au ales drumul învățăturii, drumul anevoios al cunoașterii. Anii de școală vor deveni deci itinerariul spre cunoaștere. Hazul monologic al autorului este real în descrierea primilor dascăli, a metodelor primitive de educație, în evocarea colegilor de școală ai eroului sau în zugrăvirea discuțiilor contradictorii purtate de părinți cu privire la învățătura copilului lor mai mare.

Nică e foarte harnic și priceput la muncile de acasă, cântă frumos în biserică, e nelipsit de la clăcile satului, iubește folclorul. Dar, om cu simțul umorului, scriitorul știe să se autopersifleze adesea ca în următorul autoportret: ,, … prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi deie alții, și când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă.’’

În capitolul al doilea, evocarea caldă a satului natal e simbolizată prin casa părintească, loc al nașterii eroului și loc al copilăriei fericite: ,, Și Doamne, frumos era pe-atunci!’’ – exclamă autorul. În fond , nu copilăria în sine este evocată aici, ci o lume care a fost, frumoasă prin însuși modul cum scriitorul o vede în amintire. Creangă mărturisește cu venerație dragostea adâncă față de mamă, cea care îl va împinge cu atâta stăruință spre învățătură, determinându-i viitorul.

Conturul personajelor se realizează, în Amintiri, prin caracterizarea directă, prin acțiune ori prin limbaj (ca și la I. L. Caragiale). În cazul lui Nică, ne întâmpină și caracterizarea făcută de alte personaje eroului principal. Pentru Ștefan a Petrei, el este ,, o tigoare de băiet, colbăit și leneș de n-are păreche,’’ care toată ziulica bate prundurile după scăldat în loc să-i ,, deie ajutor la treburi după cât îl ajută puterea.’’ Iritat de insistențele Smarandei care ținea morțiș ca băietul să se facă popă, Ștefan a Petrei își dă în vileag nemulțumirea într-o replică memorabilă: ,, – Dimineața, până-l scoli, îți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere de mâncare. Cât îi mic, prinde muște cu ceaslovul … Iarna pe gheață și la săniuș. Tu cu școala ta l-ai prins cu nărav.’’ Smaranda, în schimb, în slăbiciunea ei pentru feciorul mai mare, ajunsese a crede că va ieși al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, dacă va învăța carte. De aceea îl și avertizează ea, înaintea plecării la școală: ,, Să nu mă faci ia, acuș, să ieu culeșerul din ocniță, și să te dezmierd, cât ești de mare!’’ Alegând drumul nebătătorit de înaintașii săi – cel al cunoașterii – eroul încearcă să desprindă dezrădăcinarea de satul său natal, de vatră, să respingă aventura în necunoscut.

Plecarea la școala din Broșteni însemnase prima ruptură de vatra satului, marcând totodată și intrarea într-o lume plină de primejdii și neprevăzut: căderea în Ozana, tunsul pletelor, așezarea în gazdă la Irinuca, umplerea de râie căprească, dărâmarea bojdeucii, fuga cu pluta pe Bistrița și masul la bunica Nastasia , care-i compătimește pe mititei că ,, i-a mâncat râia prin străini.’’

Uluitoarea năvală a întâmplărilor și faptelor săvârșite duc la completarea indirectă a fișei caracteriologice a eroului. Totodată remarcăm rapiditatea cu care se derulează isprăvile: jocurile din casa părintească, obiceiurile de Anul Nou, furtul cireșelor, cearta cu moș Chiorpec etc. ele dau dinamismul anecdotic specific, conturând destinul lui Nică drept protecție a universului în care s-a născut.

Elanul cu care Nică se dăruiește faptei, conferă evenimentelor narate proporții hiperbolice. Când plânge sau râde, când se bate, când îi e foame și sete și frig, eroul cheltuiește o mare cantitate de energie, identificându-se cu fiecare faptă a sa. Consecința va fi frecvența ideii la superlativ: ,, Și unde nu încep a fugi, de-mi scăpărau picioarele’’; ,,.. Și făceam un tărăboiu, de se strânsese lumea ca la comedie.’’ Copil inteligent și sănătos, Nică face și bucuria, dar și necazul părinților, pentru că hârjoana, glumele și poznele se țin lanț. De exemplu: la Târgu Neamț și Fălticeni, alte școli pe la care a mai învățat eroul, sunt înfățișate desele petreceri la gazda humuleștenilor, Pavăl ciubotariul.

Experiența adolescentului se îmbogățește și mai mult, iar întâmplările din mediul catihetic seamănă cu cele ale studenților din mediul sorbonar, zugrăvite de scriitorul francez Rabelais. Nică formează acum un cuplu picaresc cu Zaharia lui Gâtlan; confecționând poște, ei le pun noaptea la tălpi lui Nică Oșlobaru, apoi lui Trăsnea și la urmă lui Ion Mogorogea, cel nătâng și zgârcit. Urmarea va fi un comic homeric: se încinge o bătaie crâncenă, toată clăcușoara terminându-se cu ,, fereștile sparte, soba dărâmată, par smuls din cap, sânge pe jos, Pavăl cu pieptul ars și Ion cu călcâiul fript.’’

Mai toate întâmplările povestite – în mai mulți ani și pe rând ca la moară – cum glumește I. Creangă, sfârșesc cu eșec. Acest lucru are o dublă semnificație: a) autorul reușește să creeze plastic sentimentul duratei, al desfășurării în timp, implicând totodată reprezentarea dificultăților și a obstacolelor pe care trebuie să le înfrângă, prin munca lui tenace, eroul. Despre Nică și Dumitru, care formează un cuplu picaresc la Broșteni și la întorsul, pe Bistrița, acasă, autorul scrie: ,, Și ne coborâm noi (…) și caii lunecau … și eu cu Dumitru mergeam zgribuliți și plângeam în pumni de frig’’; se realizează fluxul elementelor narațiunii. Nică trebuie să învețe din toate întâmplările câte ceva: că oamenii sunt buni și răi; harnici și leneși; iubitori, inteligenți și întreprinzători, ca Smaranda; ori hâtri ca moșneagul din târg. Oamenii pot fi nătângi și zgârciți, ca Ion Mogorogea, ori hursuzi ca mătușa Marioara, moș Vasile și popa Oșlobanu.

Strânsa identificare a eroului cu vatra, cu mediul în care s-a născut apare în celebrul portret realizat de autor în capitolul al III-lea: ,, Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești,’’ în care evidențiată este autoironia.

Întrucât caracterul complex al personajului trebuie înfățișat printr-o varietate de procedee, la începutul părții a II-a, autorul monologhează cu propriul cuget: ,, – Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, când ai fi și tu ceva și de ce te miri unde, îmi zice cugetul meu; dar așa (…) asurzești lumea cu țărăniile tale!

– Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci și eu sunt om din doi oameni.’’

Disimulându-și intențiile, scriitorul scoate la lumină procesul dificil al devenirii intelectuale, chipul unui artist genial, conștient de valoarea propriei creații. Sintagma un om din doi oameni pune în evidența complexitatea personalității artistului, acel amalgam de stări și atitudini, de gânduri și frământări sufletești care-i sunt caracteristice.

În capitolul al IV-lea eroul, părăsind satul, în ziua de Sfântul Ioan Botezătorul, iese din tărâmul miraculos al copilăriei și pătrunde într-un mediu inferior Humuleștilor: satele de câmpie și apoi rătăcăniile de pe ulițele Iașilor. Când Nică și Zaharia lui Gâltan sosesc la Socola, e noaptea târziu; căruța e trasă de moș Luca sub un plop mare, deci sub cerul liber, ceea ce devine simbolul unei lumi necunoscute. Destinul personajului stă de-acum sub semnul timpului și-al relativității istoriei.

Farmecul lui Creangă, așezat între marii prozatori ai lumii, ca Mark Twain, Flaubert, Turgheniev, Dickens, ,, se dovedește inanalizabil ca și farmecul poeziei eminesciene și el constă în talentul literar de a caracteriza oamenii după modul lor verbal. De fapt tot textul Amintirilor este distribuit monologic și dialogic, la povestitor ca erou subiectiv și la personaje ca eroi obiectivi, jucați însă de povestitorul însuși’’.

Caracterizarea personajului Smaranda din Amintiri din copilărie, mama lui Nică

Folosind un procedeu compozițional specific, cel al povestirii în ramă, autorul evocă universul vieții țărănești, reconstituind atmosfera patriarhală a satului de munte.

Din prima secvență a narațiunii, aflăm date etnografice exacte asupra mediului: o serie de amănunte semnificative din viața oamenilor de la munte, cu îndeletnicirile acestora, cu bucuriile,necazurile și grijile lor.

,, Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești … parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!’’

Detaliile specifice unui interior țărănesc, configurând casa tradițională din secolul trecut, sunt prezentate de autor prin enumerare: stâlpul hornului (unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei), prichiciul vetrei (cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel), cuptiorul (pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de mijoarca). Elementele acestea nu rămân fără determinanți: stâlpul hornului era legat cu motocei, prichiciul, humuit sau cuptiorul sunt definite cu rolul pe care-l aveau în jocul copiilor.

Urmează o imagine de ansamblu, casa părintească fiind descrisă din interior, ea simbolizând copilăria însăși, vârsta fericită, când, ,, … și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și casa ni era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururi în petrecere cu noi și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea.’’

Creangă se autodefinește astfel: ,, Și eu eram vesel ca vremea cea bună și șturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa’’ – mărturisire lirică ce ne pregătește pentru a introduce, în centrul amintirilor, ca pe un simbol impunător al întregii copilării, chipul scump al mamei. După trecerea vremii, autorul o vede intr-o lumină deosebit de frumoasă, zugrăvind-o cu dragoste, respect și recunoștință:

,, Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori … Ieși copile cu bălai, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea! Și vremea se îndrepta după râsul meu.’’

Detaliile realiste, dezvăluind datini și credințe vechi, prezente în satul românesc, se înlănțuie cu imaginea mamei, care se ridică la treapta sublimului uman.

Calitățile excepționale o plasează în mit.

Datinile perpetuate în satul românesc, practicile străvechi dezvăluie, încă o dată, felul de viața al oamenilor. Mama crede cu tărie în aceste datini. Ea ,, știa a face multe și mari minunății: alunga nourii de deasupra satului, abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea ușii; închega apa numai cu două picioare de vacă; … bătea pământul sau păretele sau vreun lemn, când odorul i se pălea la cap, la mână sau la picior, ușurând suferințele copilului; buchisea tăciunii în sobă cu cleștele ca să se mai potolească dușmanul; când mamei nu-i venea la socoteală căutătura feciorului, îndată pregătea cu degetul îmbălat cu puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării, zicând: – Cum nu se deoache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se deoache copilașul!’’

Smaranda Creangă este o femeie simplă, o țărancă de la munte, neștiutoare de carte, ca și Vitoria Lipan, din Baltagul de M. Sadoveanu; așa se si explică credința ei în superstiții, vrăji și descântece. În schimb, este o femeie harnică, isteață, dornică de învățătură și năzuind să asigure copiilor o viața mai bună. Deși e înglodată în treburi, ea găsește timp să învețe, să citească o dată cu băiatul ei mai mare. De aceea, copilul vede în ființa care i-a dat viață o adevărată zeiță, de unde și acea atitudine de venerație pentru mama sa, realizată printr-un adevărat imn filial, prezent în următorul fragment:

,, Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte, și-mi aduc bine aminte, că-ci brațele ai m-au legănat … și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat.’’

Pentru tot ce i-a transmis, copilul este recunoscător. Ne amintim că atunci când Nică o lasă înglodată în treburi și fuge la scăldat, ea îl pedepsește luându-i hainele, iar când acesta se întoarce rușinat și flămând, îl dojenește blând ca să-și schimbe purtarea.

Fiică de vornic, Smaranda știe să poarte discuții lungi și convingătoare cu soțul ei pe teme educative: de exemplu, scena întâmplării tatălui, care venea noaptea de la pădure de la Dumesnicu, cu consemnarea unor năzdrăvănii ale copiilor, scoaterea mâțelor de prin ocnițe și cotruțe. Este aici un umor de situație: mama, exigentă și dârză, nu are aceeași viziune asupra jocului copiilor, precum tatăl. Când ea ,, se lasă câte oleacă ziua, să se hodinească, băieții tocmai ridicau casa în slavă. Când începea a toca la biserică, Zahei, «cel cuminte», fugea și el afară și toca în stative, de pârâiau părții casei și duduiau fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și vătraiul, face o hodorogeală și un tărăboi de-ți ie auzul; apoi își pun câte o țoală în spate și câte un coif de hârtie pe cap și cântă «Aleluia și Doamne miluiește, popa prinde pește», de te scot din casă. Și asta în toate zilele de câte două – trei ori, de-ți vine câteodată să-i cosești în bătaie …’’

Stârnește voia bună a cititorului opinia contrară pe care o exprimă tatăl copiilor, într-un dialog savuros (comic de situație):

,, – … Poi dă, măi femeie, tot ești bisericoasă, de s-a dus vestea, încaltea ți-au făcut și băieții biserică aici pe loc, după cheful tău.

– Ei, apoi, minte ai omule? Mă mieram eu, de ce-s și ei așa de cuminți, mititeii, că tu li-i dai nas și le ții hangul. Ia privește-i cum stau toți treji și se uită țintă în ochii noștri; parcă au de gând să ne zugrăvească’’ – răspundea femeia la ironie.

După felul în care se adresează bărbatului, Smaranda se socotește superioară lui ca putere de înțelegere a lucrurilor și mai sensibilă la înnoiri.

Deoarece copiii nu se potoleau cu hârjoana, Smaranda era nevoită să devină aspră: ,, și nu puteam dormi de incuri, până ce era nevoită biata mamă să ne facă musai câte un șurub – două în cap, și să ne deie câteva tapangele la spinare.’’

Înduioșat de amintire, autorul notează: ,, Și numai așa se putea liniști biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!’’

A doua zi jocurile începeau de la capăt, ,, și iar lua mama nănașa din coardă, și iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta? Vorba ceea:

Pielea rea și răpănoasă

Ori o bate, ori o lasă …’’

Smaranda este individualizată în special prin hărnicia și dragostea ei de mamă, un accent special dobândind dârzenia cu care urmărește ambiția de a-l vedea pe Nică preot.

Smaranda este o femeie deschisă, prietenoasă, bucuroasă de oaspeți. După întâmplarea cu pupăza, ea o cheamă pe mătușa Marioara, cu care se sfădise din pricina lui Nică, la o masă, cu plăcinte și un pahar de vin ca ,, cele rele să se spele, cele bune să se-adune.’’

Moș Nichifor Coțcariul

,, Moș Nichifor Coțcariul este întâia mare nuvelă românească de atmosferă, și din ea se trage toată nuvelistica noastră modernă’’.

În povestirea glumeață Moș Nichifor Coțcariul, ce a vrut să fie o scurtă anecdotă, o snoavă, avem de a face cu un personaj comic, caracterizat scurt, încă din titlul povestirii. Moș Nechifor nu-i un harabagiu ca oricare, este unul coțcariu, trompeur, tradus de francezi, impostor de englezi, birbaccione de italieni. Felul său de a fi e bine cunoscut de călugărițele ce mergeau des la Neamț, cât și drumeților care știu de ce i se strică tocmai lui căruța în drum.

Creangă a intuit legile genului; deosebirea dintre roman și nuvelă e că actele eroilor de roman sunt previzibile prin deducție. Eroul nuvelei nu este om de acțiune, eroii nu fac aproape nimic, trezind mai degrabă un sentiment de contemplație decât pe cel epic.

,, Nuvelistul a preferat întotdeauna pe micul-burghez, pe provincial, pe funcționarul mărunt, pe acela, în sfârșit care nu poate fi niciodată eroul unei drame oricât de grozave ar fi momentele prin care trece’’.

Eroul de nuvelă se exprimă mai cu seamă prin ticuri de gesticulație și de vorbire. El își prepară un monolog, transformat uneori într-un dialog ˝forțat˝, care cuprinde toată atitudinea lui în viață. Eroul de roman poate să intre la infinit în intrigi noi, figura de nuvelă n-are decât o singură prezență posibilă, aceea a formulei sale. Meșteșugul nuvelistului stă în alegerea celui mai tipic moment reprezentativ; dacă eroul e impiegat, momentul acesta poate fi drumul la slujbă; Moș Nichifor Coțcariul fiind harabagiu, Creangă a ales unul din drumurile cu harabaua.

Căruțașul face toate mișcările automatismului său, își spune monologul și nuvela se încheie prin epuizarea figurii; o altă nuvelă cu același personaj nu mai este cu putință, pentru că în oricare altă împrejurare moș Nichifor va spune aceleași vorbe, va face aceleași gesturi. Ideea de progres este exclusă din nuvelă; căruța lui moș Nichifor este legată cu teie, cu curmeie și de aceea, când merge face tronca, tronca! tronca, tronca! Iepele lui sunt albe ca zăpada, fiindcă înlocuindu-le cumpără altele de același fel. Astfel harabagiul poate fi recunoscut oricând, gesturile și purtarea sa fiind oarecum rigide, șablonate, producând comic, nu însă bufonerie.

,, Moș Nichifor nu e un individ, ci o speță, ca toți eroii adevărați de nuvelă’’.

Prin intermediul artei lui Creangă, un bătrân, fără a fi ilustru, de la Tg. – Neamț, intră în circulația curentă și în legendă, alături de Harap-Alb și de Ivan Turbincă.

De natură epică este faptul esențial, călătoria spre Piatra – Neamț împreună cu evreica Malca, restul este șablon, ușor de prevăzut. Și când întâlnește un om pe drum, moș Nichifor zice:

,, Alba-nainte, alba la roate,

Oiștea goală pe de-o parte.

Hii! Opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!!!’’

Întâlnind femei, el cântă:

,,Când cu baba m-am luat,

Opt ibovnice-au oftat:

Trei neveste cu bărbat

Și cinci fete dintr-un sat…’’

Tot ce vorbește harabagiul face parte dintr-un monolog tipic; cu o altă evreică s-ar fi repetat același monolog; trecând pe lângă un sat, moșul începe automat repertoriul său:

,, Doamne, jupânesică, Doamne! Vezi satul ista mare și frumos? Se chiamă Grumăzeștii. De-aș ave eu atâția gonitori în ocol și d-ta băieți, câți cazaci, căpcăuni și alte lifte spurcate au căzut morți aici din vreme în vreme, bine-ar mai fi de noi’’. Apoi omul trece la o altă considerație care-i stă pe suflet:

,, Asemene și eu gonitori, jupânesică…că de băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul; nu i-ar mai muri mulți înainte, să-i moară! De-oiu pune eu mâinile pe piept, are să rămâie căruța asta de haimana și iepșoarele de izbeliște’’.

Plăcerea de a vorbi face ca moș Nichifor să monologheze; un evreu vine să-l tocmească și harabagiul deschide gura și spune:

,,- D-apoi a fi având chilotă multă, cum e treaba dumneavoastră, jupâne…numai nu-i vorbă , că poate să aibă, căci și căruța mea e largă; poate să încapă într – însa cât de mult. Apoi fără să ne zbatem, jupâne Ștrul, mi-i da treisprezece lei, un irmilic de aur, și ți-oi duce-o, știi, cole, ca pe palmă; că, după cum vezi, căruța acum am adus-o de la încălțat și i-am tras și o unsoare de cele a dracului, de are să meargă cum îi sucala’’.

Multe cuvinte sunt inutile, asta observându-se și din gestul căruțașului care, primind o plată cu mult mai mică decât cea cerută, primește să plece cu căruța pentru că: ,, răpede zvârle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia repede cojocul între umere și biciul în mână’’, întrebând când vor porni.

Și glumele sunt tipice la moș Nichifor. Când trece pe lângă codrul Grumăzeștilor, vorbește de lup, Malca se sperie și se încleștează de gâtul moșului. Când vrea să-ți exprime sentimentele, apelează la o exclamație:

,,- Tă – vă pustia privighetori, să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!’’

Întâmplându-i-se un accident în drum, moșul rămâne liniștit, de parcă și acest lucru ar fi fost previzibil și repararea căruței să fie însoțită din nou de un comentariu pregătit de căruțaș pentru asemenea evenimente:

,,- Ia nu mai meni a rău, jupânesică – zice el acum – că doar n-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. Până-i îmbuca d-ta ceva și iepele iestea și-or șterge gura c-o- leacă de coșolină, eu am și pus capătul.’’

În cele din urmă, după un popas în pădure, ajung la Piatra. Moșul și-a deșertat toate cuvintele și a epuizat toate gesturile automate.

,, Este multă viață în această nuvelă, dar ea nu vine din complexitate sau din limba scriitorului, ci doar dintr-un dar de comediograf, care surprinde automatismul verbal al eroilor’’ înrudită cu observația lui Caragiale.

,, Misterul lui Creangă nu e aici graiul bogat, ci talentul literar, de a caracteriza oamenii după modul lor verbal. Același era, cu alt mediu, talentul lui Caragiale.’’

Nichifor Coțcariul e un pretext de portret; singurul portret amplu al lui Creangă. Jovialul căruțaș nu e o închipuire din povești. Datele sale biografice probează existența sa reală, harabagiul a fost odată când a fost, contemporan cu bunicul bunicului lui Creangă. El își conturează personajul în direcția posibilului. Păstrând aparența reprezentării realiste, prozatorul face apel la clasicul se spune ca în basm: ,, Spunea tata, că i-au spus și lui bătrânii care auziseră din gura lui moș Nichifor, că pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul Neamțului.’’

Tehnica narativă este astfel ,, un aliaj de realism și ficțiune’’. Moșul are sub aspect moral, comportarea unui țăran cu experiență de viață, dar care știe că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei. El acționează în virtutea unui cod nescris al profesiunii lui: ,,Se ferea de ridicături fiindcă se temea de surpătură’’. Inteligență practică, el evită diferendele cu călugării jurându-se ,, să nu mai aibă de-a face cu parte duhovnicească, motivare succintă și cu umor, căci era evlavios moș Nichifor, și tare se mai temea să nu cadă sub blăstămul preoțesc.’’

Așa cum e , glumeț și tăios, seamănă cu un Nastratin Hogea de la munte, amator de pilde, râzând în secret de oameni, cărpănos cu baba lui, neașteptat de amabil și nu lipsit de tandrețe.

,, Lui Nichifor Coțcariul i se poate suprapune direct, ca personaj real, ironistul Creangă, încât Coțcariul, nu o dată, e un alter ego al naratorului’’.

Apar des scheme din basme. Nevasta căruțașului poate fi lesne identificată cu soacra din Soacra cu trei nurori: ,, Băbătia de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scârțâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-a făcut de vrăjit, ba că i-a făcut de ursită, ba că i-a făcut de plânsori și tot umbla din babă în babă cu descântece și cu oblojele, încât lui moș Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteală și de aceea nu-i erau mai niciodată boii acasă.’’

Creangă întreține în nuvela sa atmosfera de fabulos. Iepele alergau ,, de ți se părea că zboară, nu altă ceva’’, bătrânul își îndeamnă zmeoaicele în felul eroilor din povești. În relatările lui, se vorbește de lupi și balauri. Prin dozarea nuanțată a elementelor, episodul cu imaginarii balauri e reprezentativ:

,,- Iacă și dealul Bălaurului, jupânesică. Ia, aici a căzut odată un bălaur grozav de mare, care vărsa jăratic pe gură și când șuiera, clocotea codrul, gemeau văile, fiarele tremurau și se băteau cap în cap de spaimă, și țipenie de om nu cuteza să mai treacă pe aici.

– Văleu! Și unde-i balaurul, moș Nichifor?

– D-apoi, mai știu eu , jupânesică?

– Pădurea-i mare, el știe unde s-a înfundat. Unii spun că, după ce a mâncat foarte mulți oameni și a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spuind că i-ar fi dat lapte de vacă neagră și cu acesta l-ar fi făcut să se ridice iar la ceriu, de unde a căzut. Mai știu și eu pe cine să mai cred? că oamenii vorbesc vrute și nevrute. Noroc numai că eu știu solomonii și nu mă prea tem eu de bălauri. Pot să prind șerpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.’’

Solomonarul – harabagiu ce-și aprinde luleaua cu amnarul nu are nimic în comun cu vrăjitorii; e un lăudăros inocent. Cărăușul lui Creangă face parte de drept dintre oaspeții sadovenieni de la Hanu- Ancuței.

Stilul e funcțional, sobru, deci cu minimum de literatură, economia mijloacelor stilistice fiind semnul artei.

LECTURA EXPLICATIVĂ METODĂ DE INTERPRETARE A TEXTULUI LITERAR

Lectura explicativă este o îmbinare a cititului / lecturii cu explicațiile necesare în scopul înțelegerii mesajului textului; reprezintă un complex de metode: lectura, conversația, explicația, povestirea, demonstrația, exercițiul.

Componentele lecturii explicative:

Noțiunea de lectură explicativă are un sens larg. Lectura explicativă înseamnă citirea însoțită de explicarea conținutului citit, în vederea înțelegerii lui. Explicațiile nu trebuie înțelese ca un scop în sine, ele urmăresc înțelegerea în mod just de către elevi a ideilor care sunt expuse într-un anumit text literar, pe care să poată să le exprime clar și pe deplin în vorbirea lor.

Lectura operelor literare constituie un mijloc principal prin care elevii au posibilitatea să cunoască multe din aspectele caracteristice vieții, ale naturii, este principalul mijloc de lărgire a orizontului intelectual al elevilor.

Operele literare realizează aceste obiective prin intermediul imaginilor artistice. Literatura nu comunică noțiuni, ci imagini vii cu o importanță educativă deosebită. Ea exercită o influență din punct de vedere afectiv asupra elevilor, asupra sentimentelor, voinței și imaginației lor în direcția dorită de autor. Această particularitate a operelor literare, de a reflecta realitatea prin imagini vii, influențează puternic psihicul elevilor, deoarece mai ales imaginația și sentimentele joacă un rol foarte important în dezvoltarea copilului și a adolescentului.

Această caracteristică a operelor literare impune, din punct de vedere metodic, unele trăsături specifice în citirea și studierea lor.

Cea mai importantă trăsătură specifică se referă la prima lectură a textului literar, care trebuie să fie o citire integrală a lui.

Din categoria textelor cu conținut literar fac parte diverse feluri de genuri și specii:

– povestirea,

– poezia,

– fabula,

– proverbele,

– ghicitorile

În procesul citirii și studierii lor va trebui să se țină seama de particularitățile lor ca specii literare diferite.

Activitatea pregătitoare în vederea citirii integrale a textului literar

Lectura celor mai multe opere literare necesită o pregătire prealabilă a elevilor, pentru a ușura înțelegerea conținutului operei respective. Activitatea de pregătire a lecturii creează condițiile legăturii dintre experiența de viață a elevilor și înțelegerea textului literar, dintre conținutul de idei al textului și capacitatea receptivă a elevilor față de influența educativă a acestui conținut asupra lor. În fiecare operă literară pot exista mai multe idei, însă una din ele este cea principală, este cea pentru care a fost scrisă opera respectivă și pe care scriitorul o dezvăluie cititorului cu ajutorul imaginilor artistice. În jurul ei gravitează celelalte idei secundare.

Așa de exemplu, în textul Povestea unui om leneș, după Ion Creangă, prezent în manualul de clasa a II- a, ideea principală, pe care trebuie să o identifice elevii, este pedepsirea lenei și a celor ˝ bolnavi ˝ de ea. În vederea înțelegerii depline a acestei idei, putem purta cu copiii o convorbire despre lene și urmările ei, sau vom explica proverbul ˝ Lenea e cucoană mare, care cere de mâncare. ˝Vom creea astfel și atmosfera necesară, și starea sufletească corespunzătoare, vom stimula atenția și interesul elevilor.

Altă modalitate este completarea unui rebus din care, pe verticală, să reiasă numele autorului acestei povești. La început, în clasele mici, li se cere elevilor să memoreze doar numele scriitorului operei respective. Ulterior, pe măsură ce vor citi și alte opere literare ale aceluiași scriitor, li se comunică, mai ales la clasele a III- a și a IV- a, și date biografice ale lui. Activitatea pregătitoare creează condiții favorabile pentru perceperea conștientă de către elevi a unui text literar, însă elevii, bine îndrumați, își vor forma treptat deprinderea de a citi și înțelege un text în mod independent.

Citirea integrală a textului literar

Orice text literar se prezintă ca o unitate de idei și fapte, de sentimente, și, ca atare , cunoașterea și înțelegerea lui trebuie să înceapă cu perceperea integrală a acestei unități, ceea ce se realizează prin citirea integrală a textului din manual, în clasă. Una din cerințele esențiale ale citirii integrale a textului este ca ea să se realizeze în așa fel, încât elevii să participe afectiv, să trăiască evenimentele relevate în text, să trăiască emoțiile provocate de acestea. Acest lucru se poate realiza numai printr-o citire expresivă. La clasele mici, respectiv clasa I și a II-a, prima lectură se realizează de către învățător, deoarece elevii acum deprind sau consolidează actul citirii expresive. La clasele mai mari, a III-a și a IV-a prima lectură poate fi realizată de către elevii care și-au format deprinderea de a citi expresiv.

În cazurile în care textul este de mică întindere, simplu și nu conține dialoguri, prima sa citire se poate realiza pe baza citirii independente a elevilor, în gând. Pentru a asigura caracterul conștient al citiri în gând, e bine să fie însoțită de o temă; de pildă , pentru lectura La cireșe, un fragment din opera lui Ion Creangă Amintiri din copilărie, prezentat în manualul de clasa a III-a, elevii pot primi ca temă în cadrul citirii independente, să afle cine îl descoperă pe Nică urcat în cireș. Pentru lectura La Broșteni, un alt fragment din opera sus amintită a aceluiași autor, în cadrul lecturii independente, elevii trebuie să afle care a fost primul eveniment petrecut la școala din Broșteni, de îndată ce Nică și Dumitru se duc acolo. În vederea verificării dacă elevii au înțeles cele citite, e necesar să li se pună unele întrebări în legătură cu conținutul textului. Această activitate are mai mult un rol constatativ pentru învățător; el vede în ce măsură elevii au înțeles legătura dintre faptele, fenomenele aflate în text, dacă au identificat personajele, justețea cu care apreciază comportamentul personajelor. Întrebările adresate pot fi de felul: ,, Care sunt personajele prezente în lectură?’’ ,, Pe care dintre ele îl simpatizați mai mult?’’ ,, Cu care dintre comportamentele prezentate nu sunteți de acord? De ce?’’ Urmează apoi o analiză amănunțită a lecturii respective, cu aprecierea faptelor, a comportării personajelor.

După citirea integrală a textului din manual, prin care se realizează prima percepție artistică a textului literar, nu se trece imediat la citirea pe unități logice, ci se precizează, cu ajutorul elevilor: numele autorului, cu date biografice pe care, pentru elevii mici, le comunică învățătorul, iar pentru elevii mai mari, cadrul didactic va avea grijă să completeze cu date noi ceea ce elevii cunosc deja, titlul lecturii, acțiunea în linii mari, numele personajului principal. Se pun întrebări, care nu vizează însă probleme de adâncime și de amănunt ale textului citit și apoi se trece la cea de-a doua citire.

Citirea textului literar pe fragmente și analiza acestora

Sarcina acestei etape este de a asigura înțelegerea clară și precisă a fiecărui fragment, pe baza analizei lui. La citirea textului pe fragmente trebuie activizați și elevii care citesc mai slab, făcând astfel exerciții, pentru a-și forma deprinderea de a citi corect. Analiza fragmentelor se face pe bază de întrebări. În funcție de nivelul clasei, se stabilește și numărul de fragmente, la clasele mici numărul lor este mai mare, pentru că îi ajută să rețină mai ușor conținutul fragmentelor în vederea analizei lor, deci și numărul întrebărilor va fi mai mare. La clasele a III-a și a IV-a analiza textului se face pe fragmente mai mari, care cuprind acțiuni relativ închegate. Elevii răspund la întrebări , de preferință folosind cuvinte și expresii proprii. Se pun întrebări care se referă la acțiunile personajelor, la locul acțiunii, etc. Tot acum, și foarte important, are loc explicarea unor cuvinte și expresii noi sau neînțelese de elevi. Acestea se integrează apoi în noi enunțuri, pot constitui o parte a temei pentru acasă, când se cere elevilor să alcătuiască , de pildă, un scurt text, în care să fie introduse și aceste cuvinte și expresii noi.

Interpretarea textului epic

Receptarea textului epic cere evidențierea unor caracteristici ale operelor literare în funcție de specie, dar și realizarea, în același timp, a unora dintre obiectivele cognitive (a cunoaște, a aplica, a analiza, a sintetiza) și afective (a reacționa, a recepta, a valorifica, a interioriza valorile) ale educării și instruirii în literatura română. Textul trebuie adus în universul sensibil al elevilor, să se folosească criterii de investigare și valorificare a operelor, de descoperire și apreciere a gândurilor și sentimentelor încorporate creației. Metodologia modernă a receptării optime a unui text epic trebuie să țină seama de principiul tratării diferențiate a textelor, de principiul analizei simultane a relației dintre conținut și expresie, de principiul participării active, conștiente și creatoare a elevului, toate acestea ducând la o viziune analitică și sintetică a operei literare.

Alcătuirea planului de idei principale

Pe baza analizei fiecărui fragment, elevii vor descoperi și formula ideea principală, fie sub formă de enunț, fie sub formă de titlu. În condițiile textului literar, delimitarea fragmentelor este relativ ușoară, textul oferind criterii evidente de delimitare. În funcție de natura operei literare respective, fragmentele se pot delimita după:

a ) succesiunea în timp a acțiunilor și a evenimentelor;

b ) locul acțiunii;

c ) apariția personajelor;

d ) legătura dintre cauză și efect a acțiunilor, faptelor, atitudinilor, personajelor

Cea mai simplă formă de executare a planului este sub formă de desene, ușor de folosit în clasa I, în etapa postabecedară, când, după delimitarea fragmentelor de către învățător și formularea orală a unui titlu corespunzător fiecăruia, elevii pot primi ca temă să ilustreze fiecare fragment printr-un desen.

Planul are o mare importanță în formarea deprinderii de a povesti pe scurt cele citite. În clasa a II –a și a III- a planul se face în colectiv, iar în clasa a IV-a îl fac elevii, în mod independent.

Formularea enunțiativă, ordonată a ideilor în succesiunea lor, îi orientează pe copii în relatarea momentelor acțiunii, a desfășurării ei, mai ales atunci când în povestire sunt mai multe personaje și întâmplări care se împletesc între ele.

Activitatea de întocmire a planului este strâns legată de munca de analiză a vocabularului, a limbii poetice a operei. Această legătură se exprimă în faptul că, în alegerea titlului potrivit, elevii aleg uneori cuvintele și expresiile cuprinzând în întregime sau în parte însăși ideea principală a fragmentului. Așadar, ideile principale se pot formula în propoziții scurte, titluri, sau prin citate.

Povestirea sau reproducerea textului

Importanța acestei activități constă, pe de o parte, în faptul că asigură o înțelegere mai profundă, precum și refacerea unității textului citit pe fragmente, iar pe de altă parte, că reprezintă un exercițiu valoros pentru formarea la elevi a deprinderii de exprimare corectă, coerentă și frumoasă. Povestirea textului pe baza planului de idei este o activitate de bază în cadrul lecturii explicative.

Am observat că atunci când textele sunt mai scurte și simple, povestirea se poate face imediat după elaborarea planului de ide. Dacă textul literar este mai lung, atunci se mai recitește o dată, spre a da posibilitate elevilor să rețină mai bine conținutul.

Povestirea elevilor trebuie să îndeplinească anumite cerințe:

– să reliefeze în mod clar ideea principală a textului;

– să evite digresiunile și amănuntele inutile;

– să fie construită din propoziții corecte, concise;

– să folosească corect sensul cuvintelor și expresiilor noi;

– să nu întrebuințeze cuvinte care sunt de prisos (iată, pe urmă), care diminuează cursivitatea și frumusețea vorbirii;

– să folosească intonația corespunzătoare;

Din experiența mea la catedră , am constatat că e bine ca elevii să fie lăsați mai întâi să povestească așa cum pot, fără a fi întrerupți cu întrebări, chiar dacă mai întâmpină greutăți în ceea ce privește urmărirea firului logic al povestirii; prin întrebări ajutătoare, explicații, oferite elevilor ulterior, le dăm posibilitatea de a-și corecta propria expunere. Se corectează pe loc doar greșelile de acord, fără comentarii, sau când elevii fac greșeli grave, ca de pildă, denaturarea conținutului textului. Comentariile de prisos și întreruperea expunerii pe care o face copilul nu fac decât să ridice obstacole în urmărirea firului logic al acțiunii.

Povestirile se fac întrebuințând cuvinte proprii sau apropiate de text. Calitatea povestirii este rodul preocupării învățătorului; dacă pe parcursul citirii pe fragmente a textului a reușit să-i facă pe elevi să înțeleagă cele citite și i-a ajutat să folosească expresii noi, povestirea integrală a textului cu cuvinte proprii se va realiza cu mult mai repede și mai ușor.

Povestirea cu folosirea limbii literate specifice autorului este, de obicei, rezultatul unei munci minuțioase. Pentru realizarea ei, e bine să se combine povestirea pe fragmente cu povestirea ulterioară în întregime a textului. Procedând în acest fel, copiii folosesc fără greutate cuvintele și expresiile din text.

O mare grijă trebuie să avem pentru expresivitatea povestirii elevilor. Ei pot povesti expresiv doar atunci când au înțeles profund ceea ce urmează să povestească, când trăiesc cele citite și când există un stimulent de a transmite toate acestea ascultătorilor. Reproducerea unui text se poate face amănunțit sau pe scurt. O povestire pe scurt poartă numele de rezumat.

Rezumatul

O deosebită însemnătate o au îndrumarea și învățarea copiilor de a povesti pe scurt textul studiat. O activitate de acest gen este mai dificilă , necesitând reproducerea în propoziții mai puține a ceea ce este esențial într-un text. Pentru o astfel de povestire, la intrarea în școală, copiii nu dețin nicio experiență. În acest scop, se apelează tot la povestirea pe bază de plan, și anume cel alcătuit pe bază de propoziții interogative ( pentru elevii de clasa II- a ). În clasele a III-a și IV-a se folosește, în acest scop, planul alcătuit din propoziții eliptice. Transformând propozițiile eliptice în propoziții enunțiative, elevii realizează o povestire scurtă. Elevii trebuie să înțeleagă deosebirile dintre cele două feluri de povestiri și corelația dintre ele.

Alte procedee ale lecturii explicative mai sunt citirea pe roluri și lectura selectivă. Acest gen de lectură cuprinde mai multe variante:

– învățătorul pune întrebări, iar elevii răspund alegând citatele potrivite.

– aleg expresiile ce caracterizează un anumit personaj al operei.

Lectura explicativă, analiza literară specifică

S-ar părea că e pretențios să se vorbească, în ciclul primar de analiza literară, de vreme ce această cale specifică de cunoaștere a valorilor estetice ale operelor literare este urmată cu precădere de persoane inițiate în studiul literaturii. Și totuși lucrul acesta e pe deplin posibil dacă avem în vedere că lectura explicativă – metodă specifică folosită la lecțiile de limba și literatura română – nu este altceva decât analiza literară la dimensiunile textelor pe care le citesc elevii din ciclul primar, adaptată nivelului capacităților intelectuale ale acestora.

Făcând această afirmație avem in vedere că, întocmai ca și în cadrul analizei literare, lectura explicativă este un act de cunoaștere, realizat prin intermediul instrumentelor muncii cu cartea. ,, Lectura explicativă poate fi definită: a înțelege și a aprecia. Ea presupune un act de gândire și de educație’’.

Ca și analiza literară, lectura explicativă urmărește în egală măsură analiza fondului unui text (idei, sentimente) și a formei acestuia. Aceste două laturi sunt inseparabile. Analiza formei nu poate fi un scop în sine, ci este subordonată înțelegerii mesajului textului. Prin studierea mijloacelor de expresie, deci a formei, se asigură o mai bună înțelegere a semnificației conținutului.

După cum se vede, analiza literară, folosită în toată complexitatea ei abia în clasele liceale, își găsește locul și în clasele mici, sub forma lecturii explicative, adaptată la particularitățile de vârstă ale elevilor.

Modalitățile prin care elevii de ciclul primar sunt conduși spre înțelegerea mesajului unui text literar, depind atât de conținutul tematic al textului respectiv, cât și de genul și specia literară în care se încadrează. Oricât de nefiresc ar părea, toate textele din manualele de citire ale ciclului primar (avem în vedere în special pe cele de clasele a III-a și a IV-a) se încadrează, într-un fel sau altul, într-un gen și specie literară sau, eventual, pot să conțină pasaje, replici din genuri diferite.

De aceea, în abordarea unui text de citire este necesară cunoașterea raportului dintre au tor si realitatea pe care o exprimă, a modalităților specifice de a înfățișa această realitate. Nu poate fi înțeleasă o poezie lirică, dacă nu se pornește de la ceea ce are specific o asemenea creație: exprimarea directă de către autor a gândurilor și sentimentelor sale. Pentru a fi înțeleasă o asemenea operă trebuie parcurs drumul invers pe care l-a parcurs autorul: de la imaginile artistice spre gândurile și sentimentele care le-au generat.

Chiar în ciclul primar, elevii pot fi desprinși cu o anumită metodologie în analiza și comentarea unui text literar, în general. Indiferent de specificul textului, trebuie să de descopere, mai întâi, conținutul (de idei, sentimente) și apoi modalitățile de exprimare a acestui conținut. Cu alte cuvinte, investigarea unui text solicită răspuns la două întrebări: ,, Ce exprimă, ce înfățișează autorul în opera respectivă?’’ și ,, Cum, prin ce mijloace exprimă acest conținut?’’ Răspunsurile la aceste două întrebări nu se formulează, însă, în mod succesiv, ci – mai degrabă – simultan.

Dacă în formularea răspunsului la prima întrebare, referitoare la conținut, nu există procedee variabile în funcție de genul literar, răspunsul la cea de a doua întrebare trebuie îndrumat în funcție de genul literar. Tocmai forma în care este îmbrăcat un anumit conținut dă nuanța specifică genului respectiv, iar dacă această nuanță nu este cunoscută, nici conținutul nu poate fi dezvăluit în mod corect, în plenitudinea lui. Lucrul acesta este variabil mai ales în cazul textelor lirice, în general al celor cu o valoare educativă, care își pierd din forța lor evocatoare, emoțională, dacă nu se pornește de la dezvăluirea sensului figurat al formelor de expresie folosite de autor. În creația lirică se are în vedere nuanțarea sau evoluția sentimentului, gradarea lui, care sunt date de imaginile artistice, iar acestea sunt realizate prin anumite procedee stilistice și prin versificație.

În cazul textelor ce se încadrează în genul epic, ideile, sentimentele, gândurile sunt purtate de persoane, de faptele și atitudinea acestora, de evenimente sau întâmplări. Ca atare, analiza acestor texte se bazează tocmai pe interpretarea faptelor înfățișate.

Susținând ideea introducerii elevilor din ciclul primar în analiza textelor de citire în funcție de diversitatea lor, de apartenența lor la un anume gen sau specie literară, nu avem în vedere renunțarea la metodele specifice lecțiilor de citire la ciclul primar. Lectura explicativă rămâne metoda care poate asigura atât dezvăluirea mesajului unui text, cât și familiarizarea elevilor cu instrumente ale muncii cu cartea. Componentele lecturii explicative oferă resurse multiple de valorificare deplină a conținutului unui text de citire, indiferent de genul sau specia din care face parte. Ceea ce apare deosebit, va fi ponderea pe care o va avea, în efectuarea analizei textului, fiecare din elementele lecturii explicative.

Componenta principală a lecturii explicative este tocmai analiza textului pe unități, ceea ce presupune cunoașterea creației literare în întregimea ei, prin descompunerea ei în elementele constitutive și prin studiul rolului și locului fiecăruia în structura operei. Imaginea literară este considerată astăzi, cum bine se știe, o realitate polivalentă, polisemantică, ceea ce înseamnă că interpretările diverse nu fac decât să-i sporească bogăția. La aceasta mai trebuie adăugat faptul că interpretarea unui text mai este determinată și de particularitățile individuale ale celui care îl antrenează.

Pentru a putea manifesta personalitatea fiecărui cititor al unei creații literare este necesar ca acesta să dispună de capacitatea de a se orienta în textul citit, în funcție de ceea ce are specific acest text, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al formei. De aceea, este utilă o incursiune în metodologia analizei câtorva categorii de texte care le întâlnesc școlarii mici în manualele de citire sau în alte cărți accesibile lor.

Caracterizarea personajului

Caracterizarea personajului este o compunere pe baza textului literar care are o structură specifică, ținând cont însă de cerințele si părțile generale ale unei compuneri.

O astfel de lucrare – după ce se realizează încadrarea personajului în opera, pe baza datelor despre autor și operă – trebuie să reliefeze următoarele aspecte:

I. INTRODUCERE:

1. Ce loc ocupă personajul în operă

2. Ce fel de personaj este (raportat la realitate)

3. Cine este personajul

4. În ce împrejurări este înfățișat el

II. CUPRINS:

5. Care sunt însușirile fizice și morale ale personajului așa cum se desprind ele:

a. din prezentarea directă:

– de catre autor

– de catre alte personaje

– de catre personajul însuși (autocaracterizare)

b. din prezentarea indirecta:

– faptele personajului

– comportarea, gandurile și frământările lui sufletești

– relația cu celelalte personaje

– aspectul fizic și vestimentar al personajului

– încadrarea într-un anumit mediu

– punerea personajului în situații limită

– nume și felul de a vorbi

III. ÎNCHEIERE:

6. Care este atitudinea scriitorului față de personaj

7. Ce categorie tipologică mai largă reprezintă personajul

8. Ce modalitati (procedee) de caracterizare foloseste autorul

LECTURA EXPLICATIVĂ ȘI LECTURA INTERPRETATIVĂ- METODE COMPLEMENTARE ÎN CITIREA TEXTELOR LITERARE

În citirea textelor literare simpla exersare a actului cititului nu poate asigura însușirea capacității elevilor de a se orienta într-un text, dacă nu se are în vedere, în același timp, înțelegerea mesajului unei creații literare, științifice sau de altă natură, înțelegere realizată pe baza analizei multiple a textului.

Destul de frecvent, conținutul esențial al unui text este asimilat de elevi fie prin reproducerea lui de către învățător, fie prin memorarea mecanică a acestuia. În asemenea cazuri, elevii rămân deseori doar la ,,litera” textului și nu sunt stimulați să analizeze, să interpreteze, să exprime opinii, impresii personale cu privire la mesajul lucrării citite.

Lectura explicativă, modalitate de lucru folosită în studierea literaturii mai ales la clasele mari, a început să constituie și pentru școlarii mici un mijloc de a-i pune în contact direct cu cartea, de a-i învăța să descopere și chiar să aprecieze valențele multiple ale expresiei tipărite. Ea a devenit o metodă specifică utilizată la lecțiile de citire la clasele I-IV și prin însăși denumirea ei, atrage atenția asupra faptului că reprezintă lectura însoțită de explicațiile de rigoare, care permit dezvăluirea mesajului transmis de text. Nu este vorba doar de simple explicații date de învățător, ci de angajarea efortului intelectual al elevilor în acest proces. Lectura explicativă nu e doar un scop în sine; ea constituie, în primul rând o modalitate de lucru utilizată de învățător pentru a-i ajuta pe elevi să recepteze mesajul unui text. Din acest punct de vedere, lectura explicativă reprezintă un instrument de lucru la îndemâna învățătorului, folosit la lecțiile de citire. Lectura explicativă trebuie să devină însă și un instrument de lucru pentru elevi, un mijloc de familiarizare a acestora cu valorile informative, formativ-educative, artistice ale unui text, precum și instrumente ale muncii cu cartea.

Și totuși, în ultima perioadă lectura explicativă a devenit un mijloc ineficient în analiza textelor literare mai ales ținând cont de complexitatea acestora în manualele recent apărute.

De aceea, este necesar a fi utilizată și lectura interpretativă care nu vine să îi ia locul ci doar să o completeze, să ajute la o mai bună înțelegere a textului citit, pentru că ea poate fi definită astfel:

,, …a înțelege și a aprecia. Ea presupune un act de gândire și de educație.”

Lectura interpretativă urmărește în egală măsură analiza fondului unui text (idei, sentimente) și a formei acestuia. Aceste două laturi ale ei sunt inseparabile. Analiza formei nu poate fi un scop în sine, ci este subordonată înțelegerii mesajului textului. Prin studierea mijloacelor de expresie, deci a formei, se asigură o mai bună înțelegere a semnificației conținutului. La aceasta mai trebuie adăugat faptul că interpretarea unui text mai este determinată și de particularitățile individuale ale celui care îl analizează, de capacitatea acestuia de a se orienta în textul citit.

Lectura explicativă și lectura interpretativă sunt două metode viabile, prima specifică mai ales orelor de citire, a doua orelor de lectură, metode care pot fi utilizate separat dar și amândouă, completându-se reciproc.

Manualul de limba română de clasa a II-a conține texte de o mare varietate și cu un grad ridicat de dificultate, învățătorul urmând să recurgă la diferite mijloace pentru a-i ajuta pe elevi în înțelegerea și apoi interpretarea lecțiilor de citire.

Programa prevede pentru aceste lecții 1-2 ore în care elevii trebuie să se familiarizeze cu textul respectiv și apoi, prin diferite exerciții să pătrundă în esența lui. Însă, pentru textele lirice, cele tip descriere sau narațiuni mai lungi sunt insuficiente două ore pentru ca elevii să poată ajunge la interpretarea corectă a mesajului artistic. Pentru aceste texte este bine să recurgem la amândouă metodele: lectura explicativă și cea interpretativă. Se pot folosi noțiuni de teorie literară accesibile copiilor având în vedere că la această vârstă procesul de memorare permite înmagazinarea unui volum imens de cunoștințe. Elevii pot opera cu noțiuni ca ,,vers,”, ,,rimă”, ,,tablou din natură” încă din clasele I-II.

Modalitatea în care este tratat textul literar la clasă constituie punctul de plecare în procesul de educare a lecturii. Dacă elevii simt, înțeleg, recepționează în mod corect textul literar, ei se vor orienta spre o lectură de toate genurile, pe care o vor asimila corect, cu toate consecințele ce decurg din acestea: completarea informației, perfecționarea exprimării, dezvoltarea capacității intelectuale, educarea simțului, emoției și sentimentelor estetice.

Lectura explicativă și lectura interpretativă urmăresc, în egală măsură, atât explicarea textului cât și analiza fondului acestuia.

,, Nu este suficient să știi să citești textul ci să și înțelegi ceea ce citești”- aceasta ar trebui să fie premisa pentru care lectura explicativă și cea interpretativă au o importanță covârșitoare.

Etapele de folosire a celor două metode în orele de citire ar putea fi următoarele:

CONȚINUTURI DE ÎNVĂȚARE

Nu este nevoie să fie folosite toate componentele unei metode ci, mult mai eficient ar fi dacă învățătorul ar recurge doar la acelea care ar conduce la înțelegerea deplină a mesajului. Prin întrepătrunderea unor componente ale lecturii explicative cu cele ale lecturii interpretative acesta va asigura însușirea de către elevi a valorilor multiple ale mesajului unui text, precum și capacitatea acestora de a se orienta cu ușurință în textul citit.

Numai astfel o lecție de citire se va înscrie pe traiectoria unui învățământ modern, solicitând efortul intelectual al elevilor, prin căutări și interpretări, acestea fiind unele din caracteristicile modului uman de a exista.

Evaluarea cunoștințelor de Literatură

Pentru sistemul de învățământ evaluarea devine un instrument care permite autoreglarea procesului didactic . Retroacțiunea sau feed-back-ul este un principiu fundamental al oricărei acțiuni eficiente, care constă în asigurarea operativă a informației despre efectul acțiunii. Altfel spus , după fiecare demers didactic , la toate disciplinele de învățământ se obțin informații despre ce și cât au înțeles elevii , ce cunoștințe,priceperi,deprinderi și capacități și-au însușit și , în funcție de acestea, stabilim obiective noi sau insistăm asupra celor pe care nu le-am atins într-o măsură mulțumitoare. Evaluarea stimulează astfel atât elevul,cât și profesorul sau învățătorul. Evaluarea este privită cu interes și de familie, care în multe cazuri intervine în scopul ameliorării pregătirii .

Evaluarea are funcție constatativă,selectivă și educativă.

La disciplina Limba și literatura română evaluarea are un pronunțat caracter aplicativ. Cunoștințele se însușesc cu adevărat în mod temeinic în procesul aplicării lor .

Evaluarea trebuie privită în strânsă legătură cu obiectivele operaționale stabilite după programele școlare , realizând închiderea circuitului învățării.

O asemenea viziune atrage atenția asupra faptului că pentru asigurarea succesului deplin al activității didactice încă din acțiunea de proiectare a lecțiilor este necesară conturarea unei concepții clare cu privire la sistemul de evaluare pentru fiecare dintre obiectivele formulate.

La rândul lor , obiectivele operaționale vor fi măsurabile. Orice evaluare se face pornind de la obiectivele operaționale urmărite , permițând compararea corectă a rezultatelor obținute cu cele așteptate.

Distingem trei tipuri de evaluare, în funcție de momentul aplicării probelor de evaluare :

Evaluarea inițială, denumită și predictivă se practică la începutul unui ciclu de școlaritate , al unei clase , la începutul studierii unui capitol, în scopul de a stabili obiectivele de instruire , limitele de timp și spațiu, conținuturile instruirii și strategiile didactice de utilizat.

Evaluarea formativă se face continuu , fiecare lecție având un astfel de moment , pentru ca învățătorul să aibă permanent informații despre nivelul la care s-a însușit un segment al materiei de predat-învățat , prilej cu care s-au stabilit obiective cognitive, afective, psihomotorii. Evaluare formativă are în acest caz valoare diagnostică.

Evaluarea sumativă este periodică și cumulativă. Ea se practică după parcurgerea unei unități mai mari de conținut, stabilind performanțele finale.

Instrumentele de măsurare sunt foarte variate. Unele vizează îndeplinirea obiectivelor cognitive și acest lucru se poate realiza în cea mai bună măsură. Li se cere copiilor să exemplifice , să recunoască , să analizeze , să transforme , să producă structuri de limbă adecvate subiectului lecției. Fiind comportamente măsurabile , putem constata dacă obiectivele vizate s-au atins sau nu. Mai greu stau lucrurile cu obiectivele afective : atitudinea față de învățătură, față de muncă, curiozitatea intelectuală , interesul pentru a ști , dragostea față de natură, față de animale. În acest caz , evaluarea se face prin observarea comportamentului copiilor în timpul lecției și în afara ei.

Pentru evaluarea obiectivelor cognitive sunt utilizate probe orale sau scrise, care constau în întrebări la care se așteaptă răspunsuri construite de elevi sau răspunsuri la alegere pe baza celor sugerate; pot fi utilizate dictările, se poate cere alcătuirea unor mici compuneri pe baza cerințelor formulate de învățător , completarea unor texte lacunare , completări de scheme sau tabele , chiar jocuri didactice.

Școala românească utilizează în ultima vreme fișele de evaluare , care conțin teste, adică liste cu cerințe concepute astfel încât să acopere întreaga arie care trebuie evaluată , pe baza obiectivelor dinainte stabilite. Un termen relativ nou pentru cerință este acela de item. În fișele de evaluare se folosesc următoarele tipuri de itemi :

itemi cu alegere dublă (asocierea unui cuvânt cu da/nu, adevărat/fals, corect/incorect, greșit)

itemi de tip pereche (asocierea elementelor așezate pe două coloane)

itemi cu alegere multiplă – alegerea unui răspuns corect dintr-o listă de soluții

itemi cu răspuns scurt (un cuvânt esențial dintr-o definiție, precizarea unui amănunt dintr-un text literar , legat de chestiune de gramatică)

itemi de completare

itemi de tip eseu

S-a demonstrat rolul important al evaluării formative , continue, în procesul de învățare. Acest fapt are și o altă consecință, foarte importantă, educarea capacității de autoevaluare.

Învățătorul trebuie să-i determine pe elevi să înțeleagă criteriile de apreciere și semnificația notelor acordate. Sunt folosite câteva tehnici în scopul educării aptitudinii de autoapreciere:

Notarea în colaborare cu copiii , ceea ce asigură un deziderat al acțiunii pedagogice,acela de transformare a elevului din obiect al educației în subiect al ei, participant la propria formare .

Autonotarea , controlată de învățător .

Testele mai noi indică și punctajul pentru fiecare item, de aceea copilul poate să-și evalueze singur rezultatele.

Anexe

Proiect de lecție nr 1

Propunător : Tarbă Cristian

Clasa : a III – a

Disciplina : Limba și literatura română

Unitatea de învățare : Exprimarea acordului / dezacordului în comunicare

Elemente de conținut : ,, Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă

Tipul lecției : mixtă ( predare – învățare – evaluare )

Obiective operaționale :

Cognitive

OC1 – să recunoască personajul, titlul și autorul povestirii pornind de la enunțurile

prezentate ;

Nivel minimal : recunoașterea personajului ;

Nivel mediu : recunoașterea personajului și a titlului ;

Nivel maximal : recunoașterea personajului ,titlului și autorului .

OC2 – să citească corect, fluent și expresiv textul :

Nivel minimal : citirea în ritm propriu cu rostirea clară a fiecărui cuvânt ;

Nivel mediu : parcurgerea integrală a textului și desprinderea ideii centrale a textului;

Nivel maximal : citirea expresivă și desprinderea învățăturii din text .

OC3 – să recepteze , prin lectură conținutul de idei al textului :

Nivel minimal : intuirea semnificației unor cuvinte noi din text, introducerea lor în

enunțuri proprii;

Nivel mediu : intuirea timpului , a personajelor, si locului desfășurării acțiunii pe

baza întrebărilor ;

Nivel maximal : povestirea în limbaj propriu a textului, ordonarea logică a ideilor

principale si descoperirea unor proverbe ce s-ar potrivi conținutului

textului .

OC4 – să analizeze comportamentele personajelor :

Nivel minimal : redarea acțiunilor personajelor principale ;

Nivel mediu : identificarea însușirilor personajelor principale ;

Nivel maximal : analizarea comportamentelor personajelor aducând argumente proprii .

B. Psihomotorii :

OM1 – să-și dirijeze atenția către centru de interes vizat de învățător ;

OM2 – să utilizeze mijloacele de învățământ în mod corespunzător ;

OM3 – să păstreze poziția corectă în bancă pe durata lecției .

Afective :

OA1 – vor adopta o atitudine pozitivă față de muncă ;

OA2 – vor aproba / dezaproba conduita personajelor .

Resurse :

Metodologice :

1. Strategia didactică : mixtă ;

2. Metode și procedee : conversația, explicația, observația, Brainstorming, Tehnica

Pălăriilor gânditoare ;

3.Mijloace didactice : planșe, jetoane, fișe, pălării din carton colorat ;

Forme de organizare : frontal, pe grupe, individual .

Temporale : 50 minute .

DEMERSUL DIDACTIC

Anexa 1

Completați spațiile punctate cu cuvintele lipsă ( analiza lor ), apoi recunoașteți personajul , povestea și autorul :

Boierul …………………… cocoșul în fântână .

Capra …………………… cu iarbă proaspătă din pădure.

Cățelușa …………………. la marginea pădurii .

ANEXA 2

„Pălăriile gânditoare”

Anexa 3

Grupa I

Completați ciorchinele cu însușirile fetei moșneagului:

Grupa II

Completați ciorchinele cu însușirile fetei babei:

(Anexa 4 )

Fișă de evaluare

1.Alege răspunsurile corecte:

Fata moșneagului era: Fata babei era:

harnică modestă

bună slută

țâfnoasă leneșă

Învățătura textului este:

să fim buni

să fim leneși

să-i ajutăm pe cei în suferință

2. Completeză cu răsplată primită de fata moșneagului:

Cuptorul …………………………

Fântâna …………………………

Părul i-a dat fetei moșneagului …………………………

Cățelușa …………………………

Sfânta Duminică …………………………

3. Unește cuvintele cu sens opus :

frumoasă leneșă

harnică rea

bună încrezută

modestă urâtă

Anexa 5

Alegeți dintre proverbele următoare pe cele care se potrivesc cu învățătura poveștii:

1.Unde-i minte îi și noroc.

2.La plăcinte înainte,

La război înapoi.

3.Prietenul la nevoie se cunoaște.

4.Pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte.

5.Bine faci, bine găsești!

6.Cine nu învață la tinerețe va plânge la bătrânețe.

7.Ulciorul nu merge de multe ori la apă.

PROIECT DE LECȚIE nr 2

Propunător: Tarbă Cristian

Clasa a III-a

Aria curriculară : Limbă și comunicare

Disciplina : Limba și literatura română

Conținuturi : Textul narativ

Subiectul : Amintiri din copilărie, de Ion Creangă

Titlul lecției : mixtă

Obiective operaționale

A.Cognitive

OC1 – să recunoască titlul și autorul pornind de la imaginea prezentată

OC2 –să citească corect, cursiv și conștient textual

Obiective de exersare

Nivel minimal-citirea corectă și cursivă a textului

Nivel mediu-citirea corectă, fluentă și conștientă a textului

Nivem maximal-citirea corectă, fluentă, conștientă și expresivă a textului

OC3 – să folosească cuvintele noi și îmbinările de cuvinte din textul lui Ion Creangă în alte contexte:

Obiectiv de dezvoltare:

Nivel minimal-explicare cuvintelor cu ajutorul dicționarului;

Nivel mediu-explicarea cuvintelor și a expresiilor noi în context;

Nivel maximal-alcătuirea unor enunțuri folosind cuvintele și expresiile noi.

OC4-să extragă mesajul lecturii povestind pe scurt momentele acțiunii

Obiective de performanță:

Nivel minimal-identificarea momentelor acțiunii pe baza ilustrațiilor;

Nivel mediu-prezentarea cursivă și concisă a momentelor acțiunii;

Nivel maximal-povestirea fluentă, cu referiri precise asupra personajelor narațiunii.

Obiective de acomodare:

Nivem minimal-recunoașterea titlului

Nivel mediu-recunoașterea titlului și a autorului

Nivel maximal-recunoașterea titlului, a autorului și a secvenței din text, ilustrată în imaginea prezentată.

B.Motrice

OM1-să foileteze cu grijă manualul și caietul

OM2-să păstreze poziția corectă în bancă

C.Afective

Elevii:

OA1-vor dori să participe activ la lecție

OA2-vor aproba/dezaproba conduita și faptele eroilor din poveste

Resurse :

-Marcela Peneș, Vasile Molan, Limba română clasa a IV-a, Editura Aramis 1996.

-Carmen Iordăchescu, „Să dezlegăm teinele textelor literare”, cls. a IV-a, Editura Carmen, pag. 165;

-Ion Creangă , „Povești, povestiri, amintiri”, Editura Minerva București-1975.

B. Metodologice:

1.strategia didactică: mixtă;

2.metode și procedee – de transmitere –orală: explicația, conversația, problematizarea;

-scrisă:muncă independenta;

-de acțiune reală:lectura explicativă, povestirea, jocul de rol;

-de exploatare directă: observarea.

3.mijloace didactice: fișe de evaluare, planșe.

4.forme de organizare: frontală, individuală.

C.Temporale: 45 minute.

DEMERSUL DIDACTIC

PROIECT DE LECȚIE nr3

Unitatea de învățământ: Școala Națională „Oprea D. Iorgulescu ”.

Clasa: a II-a

Propunător: Tarbă Cristian

Obiectul de învățământ: Limba și literatura română

Unitatea de învățare: Unitatea 8 – „Prietenia”

Subiectul: „La șezătoare” – Recapitulare

Durata : 45 min

Obiective operaționale:

O1- să găsească cuvinte/perechi de cuvinte cu înțeles asemănător;

O2- să îmbogățească înțelesul propoziției date, adăugând unul sau mai multe cuvinte;

O3- să completeze cuvintele date cu litera m înainte de p sau b;

O4- să înlocuiască toate cuvintele subliniate cu altele cu înțeles opus;

Metode de predare-învățare: observația, exercițiul, conversația, explicația ;

Mijloace de învățământ: manuale, caiete speciale, fișe de lucru;

Forme de organizare a activității: frontal, individual ;

Tipul lecției: recapitulare;

DEMERSUL DIDACTIC

Nume și prenume: _______________________ Data: ––––

La șezătoare

1. Completează cuvintele cu litera m sau n:

câ_p, câ_d, la_pă, co_pot, fru_ză, u_brelă.

2. Transformă cuvintele după model:

pădure – împădurit

bogat –

bătrân –

prieten –

3. Înlocuiește cuvintele subliniate cu altele cu înțeles asemănător:

Vrednicia alungă sărăcia.

La arborele căzut, toți aleargă să taie ramuri.

4. Scrie în casetă cuvinte cu înțeles opus celor subliniate:

Gură multă, treabă ____________ .

Banii se câștigă greu, dar se cheltuie ____________ .

Nume și prenume: _______________________ Data: ––––

FIȘĂ DE LUCRU

1. Alege varianta corectă:

înbolnăvit/îmbolnăvit

îmbobocit/înbobocit

unbră/umbră

umbrelă/unbrelă

unple/umple

împreună/înpreună

cimpanzeu/cinpanzeu

Citiți proverbele următoare și subliniați cuvintele cu înțeles opus:

Strânge bani albi pentru zile negre.

– Apele cele mici în cele mari se varsă.

Nume și prenume: _______________________ Data: ––––

FIȘĂ DE LUCRU

Dacă vei completa corect rebusul găsind cuvinte cu același înțeles pentru cele date, vei obține pe verticală de la A la B calificativul pe care îl meriți.

A

sfârșit

primejdie

țară

grăiește

armată

etern

vesel

sărmana

rămurea

odaie

B

Nume și prenume: _______________________ Data: ––––

FIȘĂ DE LUCRU

Dacă vei completa corect rebusul găsind cuvinte cu același înțeles pentru cele date, vei obține pe verticală de la A la B calificativul pe care îl meriți.

A

sfârșit

primejdie

țară

grăiește

armată

etern

vesel

sărmana

rămurea

odaie

B

PROIECT DE LECTIE nr 4

Propunător : Tarbă Cristian

Clasa : a – III- a B

Disciplina: Literatura pentru copii (opțional)

Subiectul lecției: Binele și răul în basmele: Albă – ca – Zăpada de Frații Grimm, Cenușăreasa de Frații Grimm, Cei trei purceluși (basm popular), Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă, Sarea în bucate de Petre Ispirescu.

Tipul lecției: lecție – concurs

Scopul lecției: Consolidarea deprinderilor de citire corectă, conștientă, fluentă și expresivă a unui text literar; dezvoltarea imaginației și a gândirii creatoare;

Obiective de referință:

Îmbogățirea permanentă a vocabularului;

Dezvoltarea unor trăsături morale pozitive: voința, sociabilitatea, autodepășirea;

Formarea capacității de a crea;

Perfecționarea deprinderii de participare la dialog;

Participarea la activitățile de grup, inclusiv la activitățile de joc, atât în calitate de vorbitor cât și în calitate de auditor;

Obiective operaționale:

Recunoașterea personajelor din povești, după ghicitori și după unele replici ale acestora;

Compararea personajelor negative cu cele pozitive;

Transformarea unui mic dialog în povestire;

Ordonarea ilustrațiilor după succesiunea faptelor;

Redarea în idei scurte , după ilustrații, a întregii povestiri;

STRATEGII DIDACTICE:

a) METODE ȘI PROCEDEE:

tradiționale: conversația, explicația, exercițiul, observația, jocul didactic;

moderne: Floarea literara;

b) MATERIAL DIDACTIC: planșe ilustrând principalele momente din fiecare povestire; fișe de lucru pentru fiecare grupă de elevi;

c) FORME DE ORGANIZARE: individual, perechi și pe grupe a câte 6 elevi;

RESURSE:

TEMPORALE: 55 min.

UMANE: 30 elevi; propunătoarea

Organizarea concursului

Se formează grupele de elevi, câte 6 elevi, în 5 grupe.

Se numesc grupele: Grupa Albei – ca – Zăpada, Grupa Cenușăresei, Grupa Celor trei purceluși, Grupa Fetei babei și a fetei moșneagului și Grupa Sarea în bucate.

Se anunță regulile concursului: prin ridicarea mâinii, câte un elev din fiecare echipă va răspunde; punctajul este de 2 puncte ptr punctaj complet, 1 punct pentru răspuns incomplete, 0 puncte pentru neștiință, bonus primesc doar echipe ale căror elevi sunt disciplinați.

La final, fiecare elev va primi o diplomă de participare la concurs și dulciuri.

Desfășurarea lecției

Concluzii

În zilele noastre și anume în epoca exploziei informaționale, când mijloacele mass – media promovează de multe ori exemple negative , literatura constituie o șansă pentru educarea sensibilității și a gustului pentru textul literar de calitate.

Formarea gustului pentru citit se impune ca o necesitate de prin rang, fiind una dintre metodele ce dau cele mai bune rezultate în modelarea personalității elevilor și formarea profilului lor moral, fiindcă literatura oferă modele, dezvoltă imaginația, ajută la formarea gustului pentru frumos.

Operele prozatorului Ion Creangă oferă o lectură atractivă și plăcută, educativă în același timp, dar nici pe departe ușoară. De aceea elevii au nevoie de mult sprijin în înțelegerea conținutului lecturilor studiate sau citite în timpul liber.

Orice text literar care este interpretat de un cadru didactic bine pregătit, abil în transmiterea cunoștințelor, sporește valoarea literară a acestuia, transformând imaginea într-un model.

De aceea elaborarea și ierarhizarea corectă a obiectivelor, comunicarea lor într-o formă accesibilă și atractivă, selectarea, organizarea, prelucrarea pedagogică a conținuturilor, respectarea și îmbunătățirea permanentă a limbajului elevilor, argumentarea logică, respectul pentru elev, valorificarea feed- back-ului, sunt câteva exigențe ce se impun în actul învățării.

Bibliografie

Studii de Metodică a limbii și literaturii române și Pedagogie

Chiosa, Clara, Georgeta, Orientări noi în temele compunerilor școlare, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1986

Cerghit, Ioan, Metode de învățare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Crețu, Elvira, Dezvoltarea vorbirii la cl. I, a II-a și a III-a – îndrumător metodic, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1981

Dumitru Logel , Elena Popescu, Elena Stroescu-Logel , Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Carminis,Pitești 2007

Ministerul Educației și Cercetării, Curriculum Național, București, 2000

Ministerul Educației și Cercetării, Programa școlară, clasele I și a II- a, Editura Didactic

Press S. R. L.,București, 2004

Molan, Vasile, Metodica desfășurării orelor de compunere – expunere la ciclul primar,

Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2000

Popescu – Neveanu, Paul, Studii de Didactică și Psihologia învățării, Editura Didactică

și Pedagogică, București, 1974

Postelnicu, Constantin, Fundamente ale didacticii școlare, Editura Aramis, București, 2000

Șerdean, Ion, Didactica limbii și literaturii române în școala primară, Editura Teora, București, 1998

Șerdean Ion , Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar,Editura Corint, București, 2008

Șerdean, Ion, Orientări noi în metodologia predării limbii române la ciclul primar, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1982

Manuale școlare

Bucinschi, Mihaela, Limba și literatura română, manual pentru cl. a III-a, Editura Radical, București, 2005

Constantinescu, Elena, Limba și literatura română, manual pentru cl. a III-a, Editura Teora, București, 2004

Mihăescu, Mirela, Limba și literatura română, manual pentru cl. a II-a, Editura Erc Print, București, 2000

Pădureanu, Victoria, Limba și literatura română, manual pentru cl. a II-a, Editura Aramis, București, 2002

Peneș, Marcela, Limba și literatura română, manual pentru cl. a III- a, Editura Aramis, București, 2002

Peneș, Marcela, Limba și literatura română, manual pentru cl. a IV- a, Editura Aramis, 2002

Peneș, Marcela, Limba și literatura română, manual pentru cl. a II-a, Editura Ana, București, 1998

Auxiliare

Birău, Rodica, Să dezlegăm tainele textelor literare, cl. a III-a, Editura Carminis, Pitești, 1995

Consiliul Național pentru Curriculum, Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română- învățământ primar și gimnazial, Editura Aramis, București, 2002

Manea, Iulia, Comunicare- auxiliar pentru cl. a II-a, Editura Europroduct, Pitești, 2008

Mare- Ilie, Paula, Lectură- tehnici de lucru, pentru cl. a III-a, a IV-a, Editura Carminis, Pitești, 1996