Locul Si Rolul Litaraturii In Procesul Educational

Cap 1-Delimitări conceptuale

Locul și rolul literaturii în procesul educațional.

Mediul educațional are ca scop primordial formare unor viitori adulți care vor fi coordonați și întâmpinați în permanență de principii precum dreptatea, corectitudinea, empatia și prietenia. Aceste principii vor fi dezvoltate prin intermediul materiilor ce se vor studia în învățământ. Una dintre materiile de bază din educație este literatura.

Ce este literatura? Așa cum o definea Gheorghe Crăciun ”Literatura se naște din mișcarea literelor pe hârtie, din mișcarea textului scris de la autor către cititor…” . Literatura în primul rând este o artă cum o consideră marea majoritatea criticilor literari, care la fel ca pictura și muzica transmite sentimente ce ne ”încântă” pe noi, cei care luăm parte la ea. Literatura este un spațiu al culturii, o lume fascinantă în care fiecare dintre își poate găsi locul, trebuie doar să o descoperi și cu greu te vei mai desprinde de ea. Lumea literaturii este o lume imaginară, fictivă prin care este descoperită lumea interioară a poetului, folosirea unor imagini și universuri rupte din lumea obișnuită/reală, o modalitate de reflectare a realității în conștiința umană. Este instrumentul forte în procesul de învățământ, cu ajutorul ei se lărgește orizontul de cunoaștere al copilului, ajută la formarea personala a celui mic, este un mijloc de îmbogățire a vocabularului, ajută la dezvoltarea abilităților de comunicare a copilului și la educarea sentimentelor. Orele de literatura din mediul educațional au numeroase valențe formative așa cum am amintit mai sus, aceste ore sunt mijloace care stârnesc nevoia și curiozitatea pentru lectura și au ca scop trezirea interesului elevilor pentru lumea minunată a poveștilor.

Operele literare abordate în învățământ trebuie alese cu multă rigurozitate de învățător, aceste opere trebuie alese ținându-se cont de particularitățile de vârsta ale școlarului, de caracterul instructiv-educativ transmis prin mesaj, sa aibă valoare artistică și estetică, să fie accesibile diferitelor categorii de vârstă și să exploreze universul infantil. Aceste contribuie la formarea conștiințelor, a convingerilor și a atitudinilor. Expresivitatea prezentă în opere este capabilă să sensibilizeze și să emoționeze.

Receptarea literaturii în școală înseamnă familiarizarea treptată a elevilor cu specificul artistic al literaturii în general și cu particularitățile artistice ale operelor, iar acest lucru este posibil numai prin actul sensibilizator al receptării și prin exerciții ce urmăresc conștientizarea receptării. Lecturarea operelor literare trebuie să fie o permanentă invitație la a gândii, a simți și a-și formula opiniile cu îndrăzneală și originalitate. Elementele receptivității literare urmăresc diferențiat și gradual, în strânsă legătură cu particularitățile de vârstă ale elevilor, dezvoltarea posibilităților afective și intelectuale. Lectura le aduce copiilor informații despre mediul înconjurător, despre oamenii din jurul lor, despre trecutul istoric, despre muncă și profesii. Reprezintă o modalitate de atragere a elevilor prin apelarea la latura empatică/ afectivă. Scopul însușirii literaturii în școală este acela de a-i forma pe elevi în cititori avizați de literatură, capabili să aprecieze personal o operă și s-și motiveze impresiile.

Copiii de vârstă școlară mică, au nevoie de o literatură care să le lărgească orizontul de cunoaștere despre lume, de opere care să le ofere modele de urmat și tipuri de relații sociale, opere literare care să le cultive sensibilitatea și imaginația față de lumea înconjurătoare. Așa cum afirmă și Mihail Sadoveanu ”o carte pentru copii ca să fie bună, trebuie să rămână bună și când copilul ajunge adult.”. Sfera literaturii pentru copii este foarte cuprinzătoare, acoperând aproape toate genurile și speciile literare. Această largă cuprindere a sferei literaturii se datorează interesului și a curiozitătii pe care copiii o au la această vârstă. Literatură pentru copii este o categorie a literaturii adresată copiilor și a fost abordat atât de literatura națională, cât și cea universală, acest tip de include totalitatea creațiilor care sunt accesibile copiilor. Nu toate operele considerate pentru copii au fost adresate lor, sunt opere care au fost scrise pentru copii, însă o mare parte dintre acestea au fost incluse în această categorie datorită accesibilității lor, datorită valorii educative și formative și datorită conținutului atractiv pe care îl are. Putem spune astfel că: „Literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă au fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domenii al creației literare și poate fi apreciată în funcție de criteriile estetice ale acesteia” . Aceste opere literare destinate copiilor investighează universul de cunoaștere al copilului sub toate aspectele lui. Temele esențiale abordate de acest tip de literatură este legat de evocare copilăriei cu accente puse pe aventură, joc, familie și prieteni, iar apoi pe cele care au în prim plan viețuitoarele (necuvântătoarele).

Literatura pentru copii are o valoare educativă prezentând momente și aspecte ale copilăriei în care copilul se regăsește și din care extrage anumite comportamente, oferă modele pozitive, dar totodată și negative pentru cei mici, care contribuie la formarea normelor de conduită socială. Copii înțeleg și învață cu mai multă ușurință ce este bine și ce nu urmărind și analizând comportamentele și acțiunile personajelor din operele literare, decât dacă reflectă asupra proprilor acțiuni și comportamente. Operele literare destinate celor mici, oferă modele cu care copiii se pot identifica cu ușurință datorită capacității autorilor de a aborda teme ce le stârnesc curiozitate și îi pasionează pe școlari, astfel copiii sunt cuceriți de la primul contact cu opera făcând apel la latura afectivă/empatica a copilului. În urma contactului cu o opera literara, copiii trag învățăminte ce îi orientează în viață, fiind o sursă ce oferă numeroase exemple de comportamente văzute de școlari prin intermediul personajelor, aratând consecințele neascultării, lenei, minciunii, dar și răsplata faptelor bune cum ar fi: perseverenți, hărnicia, camaraderie, iar morala oferită de fiecare opera destinate copiilor oferă și contribuie la formarea normelor de conduită socială, aceste învățăminte pe care le trag copiii în urma unei opere sunt datorate personajelor la care predomină aceste calități, de obicei personajele principale din operele pentru copii sunt curajoși, curioși și harnici.

Literatura pentru copii este o temelie solidă din viața fiecărui copil în care fiecare piatră pusă la temelie cuprinde nevoile copiilor și oferă direcții de dezvoltare. Această temelie conduce copilul pe drumul cel bun, îi oferă modele pozitive și negative puse în paralel din care copilul descoperă personajele pozitive sunt modele demne de urmat, astfel conștient sau nu, școlarii vor alege ca personaje dragi cu care se vor compara personajele pozitive în defavoarea celor negative. Literatura pentru copii contribuie la dezvoltarea sentimentelor pozitive și la diminuarea chiar eliminarea celor negative, urmărește printre numeroasele valențe educative și educarea autocunoașterii necesară pentru a se înțelege și a se cunoaște pe sine. Această latura este responsabilă pentru numeroasele acțiuni pe care le vor interprinde copiii ca viitori adolescenți. Literatura contribuie și la dezvoltarea încrederii în forțele proprii ale copiilor, lucru ce îi va ajută în dezvoltarea lor ca persoană și în evoluția personal și profesională.

Copilul se naște curios, iar literatura destinată lor are rolul de a satisface această nevoie de curiozitate, operele literare pentru copiii conturează una sau mai multe sfere de interes ale copiilor, conturează subiecte ce reies din viața de zi cu zi a copilului, pe care o trăiesc și pe care încearcă să o înțeleagă, ținând cont de gradul redus al dezvoltării psihice a copilului, de sfera de interes, de trebuințele și preocupările centrate în jurul jocului, de nevoia de răspunsuri și de nevoia de adevăr. Operele destinate copiilor oferă o multitudine de întrebări care îi antrenează pe cei mici în căutarea sensului și a semnificației acestor întrebări cu o puternică încărcătură emoțională care duce la descoperirea propriului sens, transmițând informații din domeniile variate ce stârnesc curiozitatea copilului. Oferă repere privind binele, adevărul și fixarea acestora, formarea și modelarea caracterului copiilor, cultivarea sentimentelor morale și a gustului pentru frumos. Personajele acestor opere sunt simboluri ale binelui și ale răului, acestea având rolul de a facilita înțelegerea raporturilor și a rolurilor umane din viața socială a copiilor. Copilul își află un alterego multiplicat în fiecare personaj cu care simpatizează și în care se regăsește. Copiii se regăsesc și de cele mai multe ori trăiesc și se confruntă cu trăirile personajelor îndrăgite dezvoltându-se și manifestându-se totodată latura empatică a elevilor, fiind bucuroși când reușesc să răzbată și să reușească ce își propun.

Literatura pentru copii are două funcții majore pe care le îndeplinește. Una dintre acestea este funcția educativă, înțeleasă ca un mijloc de modelare a caracterului copilului prin apelarea la latura morală a operei, iar ce-a de-a doua este funcția de cunoaștere prin care sunt clarificate aspirațiile copilului față de mediul social al acestuia. Literatura are capacitatea de a fi utilă și plăcută în același timp prin modul în care sunt abordate operele, plăcută pentru că le oferă copiilor surse de satisfacere a curiozității și utilă prin oferirea copiilor situații de impas prin care sunt antrenați să iși pună diferite întrebări care să îi ajute la elucidarea misterului ieșind învingători.

Operele literare studiate în mediul educațional sunt adevărate modele de limbă literară, sunt un mijloc de cultivare și îmbogățire a vocabularului elevilor. Textele operelor literare le oferă copiilor permanent ocazii de dezvoltare a creativității și a sentimentelor/emoțiilor. Învățătorul este un pion important pentru ca literatura să își atingă scopurile, acesta are sarcina de a alege operele potrivite ținând cont de nivelul de dezvoltare al copiilor din clasă și de a le valorizeze din toate punctele de vedere.

Proza scurtă în mediul educațional

Copilul prin literatură își satisface nevoia de investigație și curiozitate specifică vârstei, mergând treptat spre o cunoaștere profundă a lui și a mediului ce îl înconjoară. Literatura pentru copii investighează universul propriu de cunoaștere al copilului, năzuințele, aspirațiile lui cele mai înalte, printr-o minunată transfigurare artistică. Operele destinate școlarilor mici emană prietenie, apelează la procedee artistice precum frumosul, bunătatea, tandrețea, mijloace prin care îl apropie pe copil de universul cărților.

Școlarii nu apreciază la o operă literară minunatele modalități de redactare a cărții de către autor, ei, sunt impresionați de ceea ce numim noi aventură, acțiune, suspans și momente palpitante care îl acaparează pe copil și îl menține curios până la finalul lecției. Mai mulți autori afirmă că, genul preferat de școlari este genul epic, însă nu este preferat doar de ei, ci și de adulți, care, la fel ca școlarii sunt atrași de faptele și acțiunile pe care le regăsește într-o operă literară și nu de descrierea unor imagini sau ipostaze. Copiii sunt curioși să afle ce s-a întâmplat, ce a declanșat conflictul și cum s- terminat și nu își dau seama ce l-au atras mai mult faptele eroilor sau felul/ comportamentul acestora. Textele literare pentru copii se constituie din modurile inedite de îmbinare a elementelor formative cu cele informative. În literatura română și universală, povestirea ocupă un loc remarcabil datorită varietății tematice și a mijloacelor de redactare, contribuind la deschiderea orizontului copiilor, valorificând adevăratele valori și făcând distincția dintre bine și rău, adevăr sau minciună. Lumea poveștilor este o lume în care personajele sunt mari sau mici, bune sau rele, adevăr sau minciună. Lumea poveștilor este o lume în care totul este posibil, o lume la care copilul visează și se regăsește cu mare ușurință, o lume care îi deschide copilului noi orizonturi. Acest tărâm al poveștilor ascunde extrem de multă bogăție. Prin operele literare ale copiilor, aceștia cunosc o altă lume diferită de a lor. Comparativ cu realitatea, povestea conturează o lecție de viață pe care școlarul o privește din afara lumii lui de cunoaștere și o achiziționează ca o nouă învățătură.

Literatura pentru copii, este o literatură accesibilă lor, deși nu toate operele care aparțin acestei sfere a fost destinată lor, luând drept exemplu opera lui Ion Creangă Amintiri din copilărie, care la un prim contact cu titlul operei pare pentru copii. Această operă este iubită de școlari și utilizată în mediul educațional ca lectură a copilăriei, datorită existenței personajului principal în calitate de copil (Nică), și datorită peripețiilor pe care personajul Nică le face: furatul cireșelor, plecatul la scăldat, etc. Însă această operă este despre copii și nu pentru copii. Este o operă potrivită pentru adolescenți și adulți, putând fi analizată din punct de vedere filozofic. Un interes aparte arată copiii pentru operele literare care au ca personaje principale necuvântătoarele așa cum le numește Emil Gârleanu, aceste opere le stimulează copiilor curiozitatea cu privire la mediul înconjurător. Copiii iubesc foarte mult poveștile cu animale precum Capra cu trei iezi, Ursul păcălit de vulpe, Moartea căprioarei, precum și fabulele care au ca personaje viețuitoarele Ursul și lupul, Bursucul și vulpea, Biju și Grivei, acestea sunt doar câteva titluri din operele lui La Fontaine. Aceste opere sunt accesibile copiilor și sunt bogate în învățăminte, accentuând pe de-o parte latura pozitivă precum bunătatea, simplitatea, ajutorul, prietenia iubirea împărtășită, grija părinților, etc, iar pe cealaltă parte latura negativă: răutatea, minciuna, lăcomia, neascultarea. O altă lecție oferită de operele care au în prim plan personaje animale este responsabilitatea copiilor față de acestea, copiii descoperă citind aceste opere că animalele nu sunt doar „ obiecte” cu care se joacă și atât, ei învață că animalele au și ele sentimente, nevoi, că și ele își exprimă sentimentele și durerile și astfel copiii încep să empatizeze cu ele. Școlarii mici descoperă că animalele trebuie îngrijite, iubite și protejate pentru că și ele fac același lucru cu stăpânii lor. Animalele se dovedesc a fi extrem de recunoscătoare față de stăpâni lor oferindu-le ajutor, protecție și iubire.

Deși literatura pentru copii este la fel de vastă în genuri și specii precum cele pentru adulți, începând de la poezii pentru și despre copii până la romane destinate școlarilor mici. Mă voi opri asupra ceea ce înseamnă proză scurtă, cu precădere pe schițele studiate în mediul educațional la vârsta școlară mică precum și asupra poveștilor și povestirilor pentru elevi

„Proza este un termen împrumutat din latinescul prosa, cu sensul de exprimare, limbaj direct, discurs în linie dreaptă. Cu sens propriu, el are două accepțiuni: fie de modalitate de comunicare, directă și firească, nesupusă regulilor versificației și sensurilor metaforice ale poeziei, fie de operă, creație integrală a unui autor. Cu sens figurat, ea numește concretul, comicul, banalul și cotidianul”

Povestirea

Povestirea este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, limitat de obicei la un singur fir narativ, episod narat din punct de vedere al povestitorului care ia parte la acțiune. Accentul cade pe situație/ pe acțiune, nu pe personaj. Are o intrigă simplă și un număr redus de personaje. „Povestirea are două accepțiuni, este fie un procedeu epic, o tehnică a relatării deosebită de cea a descrierii ori a dialogului, fie o specie a epicului, o formă de organizare ce scoate în relief naratorul și opiniile sale cu privire la eveniment. Are un caracter subiectiv și oral, iar naratorul folosește persoana I, având adesea statutul de personaj martor al evenimentelor” În literatura română, povestirea a fost inaugurată de autori precum Ion Creangă, Ioan Slavici, Al Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda. Copilăriei îi sunt dedicate unele volume de povești și schițe în care se evocă întâmplări din natură, trăiri ale viețuitoarelor pe care autorul le-a personificat și le-a oferit anumite capacități umane, pe care în realitate acestea nu le au. Nici în autorii străini nu au neglijat această categorii de opere destinată copiilor, avem autori precum Ch. Perrault, Frații Grimm, H. Cr. Andersen, Lev N. Tolstoi, autori care au scris volume de povestii închinate copiilor.

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este unul din autorii români care a scris opere dedicare copilăriei, una din aceste opere și ce-a mai reprezentativă pentru copii din ciclul primar este Dumbrava Minunată care este o replică a operei scrisă de autorul străin Lewis Carol Aventurile Alisei în Țara Minunilor

Dumbrava minunată

Dumbrava minunată este o povestire despre copii și scrisă pentru copii, este o operă agreată în mediul educațional, fiind profund valorificată, accentuând trăsăturile de caracter ale Lizucăi în comparație cu cele ale mamei vitrege. Opera are ca mod de expunere narațiunea și descrierea, modalități agreate de copii, textul se centrează în a doua parte pe călătoria fetei în dumbravă, un alt element ce stârnește curiozitatea copiilor și îi atrage, satisfăcându-le nevoia de aventură și cunoaștere a mediului înconjurător.

Opera sadoveniană ilustrează viața unei fetițe în vârstă de 6 ani pe nume Lizuca Vasiliu, rămasă orfană de mama, aceasta este victima mamei sale vitrege, Mia Vasiliu, care din dorința de a duce o viață fără griji se căsătorește cu tatăl Lizucăi mai învârstă decât ea cu 15 ani. Opera literară are două fire narative, unul care ilustrează viața nefericită a Lizucăi în casa tatălui, alături de mama vitregă, iar cel de-al doile ilustrează călătoria Lizucăi prin dumbrava ce ducea la casa bunicilor materni. Mia Vasiliu avea un ajutor de nădejde în casa soțului, servitoarea casei, aceasta o bătea și o brusca zi de zi pe Lizuca fără nici un regret. Lizuca este caracterizată de Mihail Sadoveanu ca fiind fată „mărunțică, voinică, plinuță, îmbrăcată într-o rochiță de doc albastră ce îi venea strâmb, cu botinele pline de praf și cu șireturile desfăcute, cu colțunii căzuți și cu piciorușele pârlite de soare, iar cu genunchii nu tocmai curați Nu era deloc frumușică și delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprui umbriți de gene negre, aveau în ei câte o mică floare de lumină”. Mia Vasiliu o vedea ca pe o „rușine”, o „nenorocire”, iar servitoarea nu se lăsa mai prejos oferindu-i jigniri precum „gângania dracului”, „dihanie” și „soi rău” atunci când servește șerbetul oferit musafirilor cu degetele. Lizuca avea un prieten de nădejde, cățelul Patrocle, un cățel „roșcat cu picioare strâmbe” Sătulă de bătăile și jignirile servitoarei și ale mamei vitrege, Lizuca hotărăște să plece la bunici. Aici începe cel de-al doilea fir narativ. Lizuca se pregătește de plecare luându-și de mâncare un colț de pâine, câteva hăinuțe și cenușă pentru a presăra pe drum să nu se rătăcească. Ajunsă în dumbravă aceasta își imaginează că se întâlnește cu personajele din poveștile pe care i le spunea bunica, cei șapte pitici care însoțesc o domniță în jurul căreia se adună animalele și păsările pădurii pentru a asculta povești. În această expediție Lizuca află că dumbrava și viețuitoarele ei nu mai sunt protejate. Povestirea se încheie cu găsirea Lizucăi într-o scorbură de copac de către bunici acesteia care au plecat în căutarea ei. Bunicii fetei refuză să o mai lase să plece cu mama vitregă și cu servitoarea casei.

Lizuca și dumbrava rămasă moștenire de la mama ei sunt victime ale lăcomiei și răutății Miei Vasiliu. Dumbrava este personificată de autor, aceasta fiind înfrățită cu omul bun și mai ales cu cei mici cărora le deschide porțile fermecate. Viețuitoarele sunt pașnice și protectoare, iar copacii devin gazde primitoare. Copila se refugiază în dumbravă ferindu-se de răutatea oamenilor precum Mia Vasiliu și servitoarea casei.

Personajele negative ale acestei opere sunt Mia Vasiliu, mama vitregă și servitoarea. La sfârșitul povestirii, mama vitregă devine victima albinelor din curtea bunicilor Lizucăi.

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești

Un alt autor care încântă școlarii mici cu operele sale este Al. I. Brătescu-Voinești, care din dorința de a înfățișa copiilor aspecte din viața diferitelor vietăți din natură a scris opera numeroase opere pe această temă

Puiul

Una dintre aceste opere este Puiul. Această operă satisface una din necesitățile copiilor de a cunoaște mediul înconjurător prin intermediul necuvântătoarelor. Personajele animale sunt unele dintre cele mai îndrăgite și plăcute de școlari. I. Al. Brătescu-Voinești prin intermediul acestei opere literare evidențiază urmările neascultării părinților. Este o operă înduioșătoare care apelează la latura afectivă/empatică a elevilor. Învățămintele reieșite din această povestire au accentuat efectele tragice prin care trece copilul atunci când nu ia aminte de învățămintele date de părinți. Finalul operei este dus la extremă de către autor, însă este favorabilă pentru înțelegerea copiilor. Școlarii se vor identifica pe tot parcursul lecturării operei cu puiul de prepeliță și își vor aminti inevitabil o „pățanie” din vița lor din care au avut de suferit pentru că nu au ascultat sfaturile părinților. Povestirea înfățișează drama unui pui de prepeliță. Povestirea începe cu descrierea peisajului de primăvară în care apare puiul de prepeliță, personajul povestirii, proaspăt eclozat, agitat și neastâmpărat acoperit cu puf galben, care se plimbă în jurul prepeliței-mame care le aduce de mâncare, lui și frățiorilor acestuia. Autorul le oferă personajelor capacitatea de a comunica și de a simții așa cum se întâmplă la oameni prin intermediul personificării. De îndată ce puii cresc, prepelița-mamă le oferă acestora adevărate lecții de comportament, învățându-i cum să-și caute hrană, cum să se ascundă de vânători și mai ales cum să zboare, pregătindu-i astfel pentru lunga călătorie ce avea să înceapă odată cu sosirea toamnei. În viața prepeliței și a puilor săi apar numeroase întâmplări ce îi pun în pericol. O primă întâmplare este momentul când puiul de prepeliță este prins de un flăcău care se afla la secerat cu familia, acesta se află în această situație din cauză că nu a ascultat chemarea mamei sale, din fericire reușește să scape și să se alăture mamei și fraților săi. Această întâmplare a fost doar începutul dramei prin care avea să treacă puiul de prepeliță și prepelița. Venirea sezonului de vânătoare o alertează pe prepelița-mamă care înțelege primejdia prin care avea să treacă dacă nu își apără puii. Pentru a-i distrage vânătorului atenția de la puii săi zboară pe deasupra câinelui, dând dovadă de istețime și curaj, astfel aceasta nu avea cum să fie rănită de vânător, care de frică să nu își rănească camaradul nu trage în prepeliță. Întreaga muncă și zbatere a prepeliței este estompată în momentul când puiul neascultându-și mama, zboară în bătaia alicelor trase de vânător și este rănită la aripă. Durerea prepeliței la vederea puiului rănit este fără margini. Sfâșietor este momentul în care prepelița trebuie să ia decizia de a-și salva ceilalți pui, plecând în țările calde. Suflarea aspră a crivățului a anunțat-o pe prepeliță că a venit momentul plecării, deși i se rupea sufletul pentru puiul rănit. Puiul rănit nu a rezistat mult după plecarea prepeliței. „Puiul cu aripa ruptă își trăia ultimele clipe după durerile înghețului, puiului îi revin în minte ultimele amintiri cu aripa caldă a mamei și iubirea și protecția pe care i-o oferea, apoi se clatină într-o parte și alta și pică mort.”

„Tragica întâmplare a puiului este menită să aibă un efect moralizator pentru cei mici. Ei conștientizând pericolul la care se expun în lipsa neascultării învățămintelor date de părinți.”

Lev. N. Tolstoi

Lev. N. Tolstoi este unul dintre autorii străini care a scris opere pentru copii. Operele scrise de Tolstoi au o deosebită valoare instructiv-educativă asupra micilor cititori, acționând prin puterea exemplului, operele scrise de acesta apelează la latura empatică a elevului și dezvoltă deosebite calități morale.

„Lev N Tolstoi este unul dintre marii clasici ai literaturii universale. Pentru copii, Tolstoi, a creat numeroase fabule în proză, povestiri cu întâmplări din viața copiilor și povestiri despre animale. Unele din cele mai cunoscute opere sunt: Păsărica, Un șoricel a ieșit la plimbare, Lebedele, Cei trei ursuleți.”

Păsărica

Păsărica este una dintre cele mai cunoscute povestiri ale lui Lev Tolstoi, această operă înfățișează destinul unei păsări (scatiu). Această pasere este prinsă în capcană de Serioja, un băiețel care a primit în dar de la unchiul său o capcană pentru păsări. Încântat de acest cadou, Serioja face rost de semințe pe care le presară în capcană și o scoate la fereastră, deși mama băiatului nu a fost de acord cu ce vrea să facă băiatul, îl lasă să-și ducă planul la sfârșit învățând astfel ceva. După puțin timp scatiul este prins în capcană, băiatul duce pasărea în colivie, îi dă de mâncare, îi dă apă și îi face curat, dar pasărea nu era fericită, ba chiar era speriată, într-o zi băiatul în timp ce îi curăța colivia uită ușa deschisă, pasărea zboară, se lovește de geam și moare. Din acea zi băiatul nu a mai ținut captivă nici-o pasăre, dându-și seama că a făcut o greșeală și că trebuia să asculte de ceea îi spunea mama lui.

Prin ilustrarea destinului tragic al scatiului, copii înțeleg că de multe ori pot răni pe cineva/ceva, chiar dacă ei consideră că le face un bine. Înainte de a ne satisface unele dorințe trebuie să ne gândim și la binele celui pe care îl „sacrificăm”. Prin această povestire, copiii sunt înduioșați de ceea ce a pățit păsărica, manifestându-și empatia și trăind alături de păsărică acele momente de agonie.

Schița

Pe lângă povestirile amintite mai sus, vom aborda și schițele studiate în învățământul primar. Autori reprezentativi ce și-au pus amprenta asupra acestui tip de operă sunt: Ion Luca Caragiale, Octav Pancu-Iași și Mircea Sîntimbreanu. Operele acestor trei autori le vom aprofunda în acest subcapitol.

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale este unul din cei patru mari clasici ai literaturii române alături de Ion Creangă, Mihai Eminescu și Ioan Slavici. „Arta de care dă dovadă Caragiale constă în talentul său de a da viață unor personaje cu identități de neschimbat. Schițele create de Caragiale sunt adevărate comedii umane, surprinzând mecanismul societății românești și creând un tablou social, politic și moral” . Personajele lui Caragiale sunt plăcute și iubite de școlari.

Dl. Goe…

Una din schițele lui Caragiale îl au în prim plan pe Goe, personajul principal din schița Dl. Goe. Goe este un copil răsfățat peste măsură de cele trei femei are îl îngrijesc: mamițica, mama’mare și tanti Mița. Acestea hotărăsc să îl ducă pe domnul Goe la București cu speranța că nu va mai rămâne repetent și anul care vine. Goe este un copil disprețuitor, neascultător, obraznic și necuviincios atât cu mama lui, cât și cu celelalte două cucoane și cu pasageri din tren. Neascultând de sfaturile date de controlor, acesta își pierde pălăria de „mariner” în care se afla biletul de tren, oprește trenul trăgând semnalul de alarmă, se blochează într-n compartiment de tren și obrăzniciile continuă. La toate aceste obrăznicii ia parte cele trei cucoane care nu fac altceva decât să îl răsfețe, să îi ofere „ciucalată” și să îi ia apărarea în fața controlorului.

Vizită…

O altă schiță a lui Caragiale studiată în învățământ și îndrăgită de copii este Vizită care îl are ca personaj pe Ionel Popescu, un copil de opt ani, fiu de familie burgheză. Dna Popescu, mama lui Ionel, se plânge musafirului venit în vizită cu ocazia zilei lui Ionel că nu mai are timp de viața de societate fiind ocupată cu educația și creșterea copilului. Nu cu mult mai târziu după această afirmație apare și sărbătoritul care arată musafirului inevitabil educația primită de a mama sa. La fel ca în schița Dl. Goe amintită mai sus, Ionel este un copil răsfățat, nerespectuos, neastâmpărat, lipsit de bunele maniere. În prezența musafirului, Ionel aproape că o „dărâmă” pe servitoarea casei, o lovește pe dna. Popescu cu sabia în ochi, se joacă cu mingea în casă, face zgomot asurzitor cu toba și trâmbița de nu se mai auzea mama cu musafirul, fumează, Ionel nu arată respect față de musafir, astfel nici acesta nu scapă „viu” din această vizită, Ionel răstoarnă cafeaua pe musafir și îi toarnă dulceață în șoșoni. Așa cum Goe era costumat în marinar și Ionel este îmbrăcat și tratat ca un maior. Toți ai casei îl răsfață și îl alintă, făcându-i diferite cadouri și lăsându-l să facă ce dorește. Mama care pretinde că este foarte ocupat cu educația acestuia, este cea care îl răsfață cel mai mult și-l încurajează la toate obrăzniciile, luându-l în brațe găsindu-i scuze la orice năzbâtie și admirându-i „deșteptăciunea” de care dă dovadă.

„Caragiale prezintă în schițele „odraslele” clasei dominante a societății, care disprețuind munca, nu caută să le formeze nici copiilor lor deprinderea de a munci, disciplina și respectul față de persoanele din jur. Reușind pe deplin să înfățișeze figura copiilor răsfățați și obraznici ca produs al educației primite într-o familie burgheză.

Personajele lui Caragiale sunt de fapt portretele copiilor răsfățați și lipsiți de respect și disciplină din ziua de azi. Evidențierea acestor trăsături contribuie la educarea copiilor de azi. Deși în primă fază școlarii se amuză pe seama obrăzniciilor făcute de Goe și Ionel, aceștia îi și disprețuiesc în același timp și-i dezaprobă comportamentele nepotrivite, realizând că nu sunt comportamente demne de urmat.”

Pentru a-i stimula pe copii să observe aspectele negative ale comportamentelor celor două personaje (Goe și Ionel) este necesar ca învățătorul să îndrepte prin discuții atenția copiilor asupra tuturor mijloacelor de caracterizare ale personajelor folosite de autor și prezente în opere, numai așa copiii își vor da de efectele negative ale comportamentelor celor doi.

Octav Pancu-Iași

Schițele lui Octav Pancu-Iași aduc în prim plan animalele și obiectele din imediata apropiere a copilului, care personificate de autor iau aspecte și trăsături omenești. Octav Pancu-Iași își personifică animalele pentru a le arăta copiilor sub o altă formă defectele pe care le au copiii din ziua de azi, implicit ei. Amuzați de pățaniile personajelor din schițele autorului, aceștia se regăsesc în pielea personajelor, lucru ce le ușurează să empatizeze/ trăiască cu ei și astfel treptat se vor lepăda de apucăturile și comportamentele urâte văzând asta dintr-o altă perspectivă, cea de observator și nu cea de „purtător” al comportamentului. Aceste schițe dezvăluie faptele, năzdrăvăniile și mofturile de care dau dovadă copiii. Umorul și gluma sunt mijloace prin care autorul își atrage tânărul public, dându-le un caracter atractiv schițelor.

Schița lui Octav Pancu-Iași este asemănătoare cu schița lui Ion Luca Caragiale Dl. Goe, diferența dintre acestea fiind în cazul personajelor. În cazul schiței lui Octav Pancu- Iași personajele sunt animale personificate, iar în cazul schiței lui I. L. Caragiale personajele sunt animale.

Iedul cu trei capre

Schița Iedul cu trei capre ilustrează viața unui ied răsfățat de trei capre. Capra-mamă care avea întrebuințarea ca în fiecare dimineață să-l îmbrace, capra-mătușă care trebuia să îl hrănească și capra-bunică care trebuia să îl adoarmă în fiecare seară. Toate acestea până într-o zi când cele trei capre au trebuit să plece să ajute o vecină. Când iedul s-a trezit a început să le strige prin toată casa, însă acestea nu răspundeau, a început să plângă, să zbiere, să de-a din picioare, să se trântească pe jos, acțiuni pe care copiii din ziua de azi le fac din ce în ce mai des atunci când nu le sunt îndeplinite dorințele. Auzind zbierătele și țipetele iedului la geamul casei se zărește o vulpe care îi spune iedului că îl îmbracă ea numai să îi de-a hainele, iedul naiv face ce zice vulpea șireată, aceasta ia hainele, le aruncă într-un sac și fuge către târg să le vândă, văzând acestea iedul începe să țipe și mai tare. Nu după mult timp la ușa casei iedului apare ursul care îi spune acestuia că îi dă el să mănânce numai să îi arete unde este mâncarea. Iedul naiv îi arată unde e mâncare, ursul lacom se ospătează și plecă lăsându-l pe ied la fel de flămând. Se face seara caprele nu mai ajung acasă, se apropie ora somnului, iedul flămând și fără haine striga după capra-bunică să vină să îl adoarmă, trecând pe lângă casa iedului, lupul îl aude pe ied și se oferă el să îl adoarmă, însă lupul hain se îndreaptă spre ied cu gândul să îl mănânce, iedul înspăimântat fuge din calea lupului și se întoarce spre seară când caprele erau ajunse acasă. Iedul flămând, înfrigurat și obosit le spune caprelor prin ce a trecut, dar nu înainte de a-și căuta haine, de a mânca și de a se așeza în pat și până să înceapă să le povestească adoarme buștean.

Numele personajelor din această schiță, sunt sugestive și stârnesc râsul, prin intermediul acestei schițe, autorul folosindu-se de procedee artistice variate și artistice contribuie la formarea unor deprinderi de conduită la copii. Astfel schițele lui Pancu-Iași se dovedesc a fi și utile și îndrăgite de școlarii mici.

Emil Gârleanu

Emil Gârleanu este unul dintre autorii de seamă al acestui gen de literatură. Emil Gârleanu a scris numeroase schițe destinate copiilor, volumul Din lumea celor care nu cuvântă este un volum prin intermediul căruia, autorul prezinta ”mici tablouri de viață” prin intermediul personajelor, care așa cum se deduce din titlul volumului sunt animale, personificate de autor.

Schițele lui Gârleanu au o însemnată valoare instructiv și educativă. Constituie un mijloc de cunoaștere a unor aspecte din viața necuvântătoarelor, fie animale, plante sau insecte, fiind date într-o forma literară accesibilă. Schițele lui Gârleanu le trezește școlarilor mici dorința de cunoaștere a vieții animalelor și a modului de trai. Sunt declanșatoare de sentimente pe care le dezvoltă mai mult și mai mult cu fiecare schiță scrisă.

Căprioara

Căprioara, este una din operele cuprinse în volumul Din lumea celor care nu cuvântă. În această schiță, autorul prezintă un episod din viața animalelor, care trăiesc în sălbăticie. Tema acestei schițe cade pe instinctul matern al căprioarei, care își pune viața în pericol pentru a-și salva puiul din primejdie.

Acțiunea schiței începe prin conturarea și evidențierea tristeții pe care o simte căprioara, știind că trebuie să își părăsească puiul. Căprioara își duce puiul în inima pădurii să fie cât mai ferit de primejdii și de ochii lupului, îl mângâie pentru ultima dată și pleacă, dar când se întoarce zărește printre cetinile de brad, ochii vicleni ai lupului și se aruncă în fața lui pentru a-și apăra puiul, care speriat fuge în desișul pădurii. Căprioara sfârșește prinsă în ghearele lupului, iar iedul se pierde în desiș, speriat și orfan, obligat să se apere singur.

Limbajul poetului este unul amplu prin care arată profunzimea trăirilor căprioarei care mai întâi își mângâie puiul , apoi cu tristețe în suflet își conduce puiul spre desișul pădurii. Punctul culminant fiind acela când își sacrifică viața fără să se gândească o clipă la ea pentru a-și salva puiul.

Povestea

Poveștile sunt o altă categorie de opere agreate de școlari, de povești așa cum am amintit mai sus s-au ocupat numeroși autori și români și străini. Un accent deosebit a căzut pe ilustrarea sau punerea în prim plan a poveștilor ce au ca personaje animale sau copii, care au o atracție nedefinită la copii.

Ion Creangă

Ion Creangă este unul din numeroșii autori români ce au închinat povești copiilor de pretutindeni. În operele lui Creangă predomină viața satului, astfel autorul a creat un adevărat tezaur de povești ce au fermecat copilăria fiecăruia dintre noi. Citind operele lui Creangă, școlarii iau contact cu diferite tipuri de oameni din viața satului: harnici, curajoși, veseli, cinstiți.

Fata babei și fata moșneagului

Citind această poveste, copiii vor înțelege că oamenii sunt răsplătiți după priceperea și dragostea cu care își îndeplinesc sarcinile, după bunătatea și modestia fiecăruia.

Povestea Fata babei și fata moșneagului este o operă care dezvoltă sentimentele copiilor cu fiecare rând pe care îl parcurge. Poveste începe cu un paralelism între fata babei, care era leneșă, urâtă și rea și fata moșneagului care era oropsită, muncitoare, bună, blândă și frumoasă, la fel și moșneagul și baba erau după asemănarea fetelor pe care le îngrija. Fata moșneagului era cea mai muncită din casă si cea mai neapreciată, văzând aceste lucruri fata cu inima ruptă își ia la revedere de la bătrânul ei și pleacă în lumea largă. Nici drumul nu a fost tocmai unul liniștit, însă calitățile fetei, bună voința și iubirea erau evidențiate cu cât înainta pe drum. Bunătatea fetei moșneagului era evidențiată din modul în care a răspuns la cererile celor care i-a cerut ajutorul, prin modul în care a oferit ajutor cățelușei bolnave, a fântânii secate, a cuptorului stricat și a părului plin de omizi și prin modul în care a îngrijit orătăniile Sfintei Duminici. În modestia ei se mulțumește cu lada cea mai mică drept răsplată de la Sfânta Duminică pentru dragostea și devotamentul de care a dat dovadă în munca îndeplinită. Bunătatea și hărnicia fetei a fost răsplătită și de cățelușa bolnavă, de fântână, de cuptor și de păr. Răsplata fetei arată copiilor roadele muncii ei, roadele muncii sunt pâinea coaptă, perele zemoase și apa rece și limpede. Aceste roade îi oferă fetei și moșneagului o viață liniștită și îmbelșugată.

Paralelismul continuă, când fata babei vede bogățiile cu care a venit acasă fata moșneagului și hotărăște să plece și ea pentru a-i aduce babei o avere. Însă diferența dintre cele două se vede pe parcursul drumului. Fata babei în loc să îngrijască cățelușa, părul, fântâna, cuptorul și animalele Sfintei Duminicii ea le-a rănit lovindu-le și trecând nepăsătoare pe lângă ele. Însă și răsplata a fost după fapte așa cum a fost și la fata moșneagului. Părul, fântâna, cuptorul și cățelușa nu a răspuns la dorințele ei, iar lada aleasă de la Sfânta Duminică, lada cea mai mare îi aduce sfârșitul și ei și babei, pedeapsa primită de cele două încheie povestea lui Caragiale.

Ch. Perrault

Poveștile dedicate copiilor din învățământul primar i-au interesat și pe autorii străini, nu doar cei români. Unul dintre acești autori este Ch. Perrault care a dedicat numeroase dintre operele sale copiilor insuflându-le dorința de „a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiți și, în același timp, se naște în sufletul lor teama față de nenorocirile ce și s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi”. Perrault își caracterizează operele ca o „ haină plină de vrajă, de mister și de farmec” . Cele mai cunoscute opere ale lui sunt: Scufița roșie, Motanul încălțat, Frumoasa din pădure adormită, Cenușăreasa.

Scufița Roșie

Scufița roșie este una dintre cele mai cunoscute povești, a fost preluată și prelucrată și de alți autori. Este o operă creată special pentru copii, spre a evidenția ideea că în relațiile dintre oameni există și dușmani șireți și lacomi, de care trebuie să se ferească. Personajul principal a acestei povești este o fetiță foarte frumoasă și iubită de toată lumea. Numele de Scufița Roșie îi revine datorită scufiței din lânică roșie pe care i-o croșeta bunica cu multa dragoste. Aflând ca bunica s-a îmbolnăvit, mama o trimite să îi ducă ceva de mâncare, niște plăcinte și unt. Casa bunicii era într-un sat vecin și drumul până acolo era printr-o pădure. La jumătatea drumului, Scufița Roșie se întâlnește cu un lup. Fetița naivă și neascultând povața dată de mamă când a plecat de acasă, de a nu vorbi cu străinii, aceasta îi povestește lupului unde se duce și de ce. Lupul, viclean i-o ia înainte, pe un drum mai scurt. Ajuns la casa bunicii, lupul se dă drept nepoata bătrânei, pătrunde în casă și se aruncă asupra bătrânei înghițind-o dintr-o dată. Apoi se așeză în locul bunicii, dând dovadă de lăcomie. Când Scufița intră în casa bunicii, aceasta se miră de ochii, urechile, brațele și dinți mari ale bunicii. Lupul se azvârle și asupra scufiței înghițind-o și pe ea. Povestea se încheie când vânătorul le salvează pe bunica și scufița din burta lupului.

Specificul scriitorului este de a-i pune pe cititori în fața greșelilor eroilor și a urmărilor tragice ale acestor greșeli. Povestea are multiple valențe formative, are o morală și învățăminte din care școlarii pot lua aminte. Și aici apare imaginea lupului.

Hans Christian Andersen

H. Ch. Andersen este un alt autor ce și-a arătat măiestria și priceperea în operele destinate școlarilor mici. Elementele ce caracterizează operele lui Andersen sunt duioșia și umorul. Poveștile lui Andersen sunt inspirate fie din folclor, fie din viața sufletească a acestuia. Unele opere înfățișează unele etape din viața autorului și care au ca personaje, membrii familiei. Fetița cu Chibrituri este o operă imaginată după sora sa vitregă pierdută, mama sa este înfățișată în opera N-a fost bună de nimic, iar imaginea tatălui apare în opera Ce povestea bătrâna Ioana.

Personajele care apar în basmele sale sunt adevărate simboluri ale calităților omenești. Conținutul poveștilor lui Andersen influențează conduita morală a școlarului, conturează trăsături pozitive de caracter, înlăturându-le pe cele negative.

Fetița cu chibrituri

Opera Fetița cu chibrituri înfățișează drama unei fetișe chinuite, trimisă de tatăl său să vândă cutii de chibrituri pentru a aduce bani în casa. Acțiunea se petrece în noaptea Anului Nou. Opera lui Andersen are ca temă copilăria nefericită din mediul citadin. Drama fetiței este anticipată de autor încă de la început prin afirmația „ce-a din urmă noapte”.

Personajul acestei opere este o fetiță săracă, desculță ce colinda străzile ca să facă bani, dorind să vândă câteva cutii de chibrituri. Dezamăgită și speriată de soarta ce o va avea dacă se va duce acasă fără bani, hotărăște să se adăpostească, dorința de a se încălzi o face pe fetiță să uite de teama tatălui și scoate din cutie un chibrit pe care îl aprinde. Odată cu aprinderea primului chibrit apare „magia”, fetița trece de la starea de veghe la cea de vis, aceasta vede în acel chibrit o scăpare din viața ei. În imaginea acelui chibrit, fetița se vede la gura unei sobe, cu flăcări mari, care o încălzea. Imaginea sobei durează atât cât arde chibritul, pentru câteva momente fetiței nu i-a mai fost frig sau teamă. Fetița scoate un alt chibrit pe care îl aprinde, noua imagine este ce-a a unei case cu masa pusă, la fel imaginea durează cât arde chibritul. Stingerea chibritului o reîntoarce pe fată la realitatea rece și neiertătoare. Fetița își caută alinarea într-un alt băț de chibrit, în imaginea căruia se vede lângă un pom de Crăciun , iar luminițele din el duceau către cer, ilustrând imaginea unui cer înstelat, o stea cade spre fetiță și aceasta se gândește la bunica sa care îi apare în față. Dorind să-și revadă bunica mai aprinde un ultim chibrit, bunica apare din nou în fața ei, o ia în brațe și se înalță amândouă spre cer, acum fetiței nu îi mai era frig, foame sau teamă, era fericită.

Finalul poveștii ne aduce la realitate neiertătoare, a doua zi, fetița zăcea moartă, degerată de frig.

Fetița prin aprinderea repetată a bețelor de chibrit, încearcă să găsească o lume mai bună, în care este iubită și protejată, o lume în care foamea, oboseala, frica și frigul dispar.

Opera lui Andersen înfățișează imaginea tristă a copiilor sărmani ce trăiesc într-o societate nedemnă, lacomă și rea.

Operele amintite mai sus, sunt opere destinate copiilor din ciclul primar, utilizate în diferite momente ale lecției. Aceste opere au multiple valențe formative, pot fi analizate si prelucrate din mai multe puncte de vedere, sunt opere prin care se poate dezvolta latura empatică/emoțională la școlari, oferindu-le posibilitatea de a se transpune în pielea personajelor, de a simți și trăi sentimentele acestora. În atingerea scopurilor amintite mai sus, cadrul didactic are rolul principal, el este pionul dezvoltării și îndeplinirii acestor scopuri.

Precizările programei școlare

Programa școlară este unul din documentele fără de care un cadru didactic nu si-ar putea desfășura activitatea la clasă. Programa școlară este un document official, construit după noul model de proiectare curriculară ce este centrat pe dezvoltarea de competențe. Structura programei școlare include o notă de prezentare prin care descrie rolul și importanța acesteia în activitatea la clasă a cadrului didactic, prezentarea celor două competențe (generale și specifice) de care cadrul didactic va trebui să țină cont de ele în momentul întocmirii proiectului de lecție și pe care va trebui să le dezvolte pe parcursul unui an/ciclu școlar. Pe lângă aceste competențe, programa pune la dispoziția cadrului didactic exemple de activități de învățare de care se poate folosi, însă nu este obligatoriu, programa oferindu-i cadrului didactic liberatatea de a alege ce activități dorește să susțină la oră, să modifice sau să completeze activitățile de învățare. Pe lânga aceste competențe și exemple de activități programa pune la dispoziția cadrului didactic și conținuturile învățării, care sunt de fapt achiziții pe care elevul trebuie să le dobândească până la sfârșitul ciclului școlar. Iar în final, programa școlară, oferă cadrului didactic sugestii metodologice ce includ strategii didactice, proiectarea unor activități de învățare și elemente de evaluare.

Programa școlară pentru comunicare în limba română din mediul educațional vizează patru achiziții fundamentale care trebuiesc dobândite de către elev pe întreg ciclul școlar. Aceste achiziții sunt grupate pe patru domenii și anume: Comunicarea orală ce pune accent pe ascultare, vorbire și interacțiune. Citire/ lectură, scriere/redactare și elemente de construcție a comunicării. Pentru dobândirea acestor achiziții, cadrul didactic se ghidează în redactarea proiectării lecțiilor de competențele generale și specifice puse la dispoziție de programa școlară. Competențele generale sunt patru la număr și fiecare competență corespunde unei achiziții fundamentale prezentate mai sus. Competențele generale vizează: receptarea de mesaje orale în contexte de comunicare cunoscute, exprimarea de mesaje orale în diverse situații de comunicare, receptarea unei varietăți de mesaje scrise, în contexte de comunicare cunoscute și redactarea de mesaje în diverse situații de comunicare. Fiecărei competențe generale îi corespunde un număr de minim trei, maxim patru competențe specifice care se regăsesc pe tot parcursul unui ciclu școlar. Aceste competențe generale și specifice din programa școlară trebuie să se regăsească în fiecare proiect de lecție întocmit de cadrul didactic.

Competența generală, care ne interesează și corespunde temei de licență este competența care face referire la receptarea unui mesaj scris. Receptarea unei varietăți de mesaje scrise, în contexte de comunicare cunoscute. Pentru abordarea acestei competențe, ”programa școlară recomandă utilizarea textelor literare sau nonliterare de mică întindere: în clasa I textul să aibă circa 75 de cuvinte, în clasa a II, textul să nu depășască 120 de cuvinte, iar în clasele a III și a IV textul să aibă o întindere de până la 300 de cuvinte.”