Locul Si Rolul Legislativului In Sistemul Separatiei Puterilor In Stat

Statul este un fenomen complex, care desemnează o societate organizată, cu o conducere autonomă. “În sens restrâns, prin stat înțelegem un sistem organizațional, care realizează conducerea politică a unei societăți, deținând în acest scop monopolul creării și aplicării dreptului”. Statul este așadar o instituție juridică, dorită și creată de națiune, care i-a acordat acestuia puterea suverană.

Statul se mai poate defini ca fiind modul de organizare și manifestare a puterii publice de pe un anumit teritoriu exercitate asupra unei populații aflate în acel loc și care realizează conducerea socială în ansamblul ei sprijinindu-se, la nevoie, pe constrângerea proprie în vederea aplicării dreptului. Dacă ar fi să utilizăm categoriile filosofice de „esență” și „fenomen” am putea spune că puterea publică sau de stat reprezintă esența, iar statul prin organele sale constituie modul de manifestare al fenomenului specific acestei esențe.

Statul reprezintă cel mai important fenomen social instituțional care constituie și cadrul organizat de conducere și guvernare al societății având și calitatea de reprezentant oficial al acesteia. Statul nu se confundă cu societatea și cu întreaga populație, prin modul de compunere și structura autorităților sale, iar în cadrul unei societăți democratice statul nu este și nu trebuie să fie deasupra sau în afara societății nici opusul acesteia sau individului, exercitând conducerea socială atât în folosul societății în ansamblul ei, a diverselor colectivități, cât și a membrilor ei luați în parte.

Anterior apariției statului cât și ulterior acestui moment societatea a cunoscut diverse puteri sociale, unele chiar cu caracter politic, care aveau sau nu trăsături asemănătoare puterii publice (de pildă, caracter politic, organizat, teritorial și coercitiv). Puterea de stat are și o serie de însușiri proprii care o disting de alte puteri sociale (de genul partidelor politice, organizațiilor sindicale, diverselor asociații, etc.) prin caracterul unic, deplin și suveran al acesteia.

Aceste caracteristici sunt:

Caracterul politic al puterii de stat se manifestă prin aceea că promovează în mod organizat și prin mijloace specifice interese sociale filtrate prin conștiința legiuitorului și consacrate juridic. La nivelul administrației acest caracter se reflectă în modul de compunere și organizare a guvernului, a consiliilor, în alegerea primărilor și desemnarea prefecților, ca și în programul (politic) de guvernare a executivului.

Caracterul teritorial al puterii publice constă în exercitarea acesteia asupra unei colectivități umane așezate permanent pe un anumit spațiu (geografic) delimitat de frontiere, iar apartenența la acesta – inclusiv domiciliul sau reședința persoanei fizice ori sediul persoanei juridice – constituie un criteriu esențial în manifestarea legăturii dintre stat și subiectul de drept (cetățean), precum și în modul de manifestare a jurisdicției sale asupra acestuia, stabilind și limitele geografice în care și până la care se manifestă puterea de stat. La nivelul executivului competența teritorială a organelor centrale și locale, organizarea administrativ-teritorială, autonomia locală, caracterul unitar său compus al statului sunt doar câteva din implicațiile acestui caracter reflectate în constituirea, organizarea, funcționarea și atribuțiile administrației.

Caracterul organizat al puterii publice constă în exercitarea acesteia în și prin anumite forme instituționalizate (numite autorități publice sau puteri în stat) ce exercită anumite atribuții sau funcții (legislativă, executivă și judecătorească) și grupează persoane ce au o calitate determinată (parlamentari, funcționari și magistrați), constituiți în organe sau autorități publice unice sau centrale ori răspândite în teritoriu conform structurii (unitare sau federale) a statului și a împărțirii administrativ-teritoriale a acestuia.

Caracterul coercitiv al puterii publice constă în posibilitatea impunerii cu forța a voinței ce consacră juridic interesele sociale generale oricărui membru, categorie sau colectivitate socială, inclusiv celor care au încălcat legea. Numai puterea de stat deține în societate monopolul constrângerii fizice dispunând de mijloace proprii și adecvate necesare realizării ei, sarcină ce revine spre executare unor autorități executive specializate (poliție, armată, executori, etc.).

Caracterul unic al puterii publice constă în faptul că pe teritoriul unui stat nu pot coexista mai multe puteri publice distincte și opuse ca forme organizate a unor interese social-politice fundamentale divergente, una din ele trebuind necesarmente să se impună și să o excludă pe cealaltă sau pe celelalte. Trebuie însă făcută cuvenita distincție între unicitatea puterii văzută ca ansamblu omogen organizat în promovarea unitară a acelorași interese și modul ei concret de exercitare prin diviziunile categoriale ale sistemului autorităților publice numite și puteri (legislativă, executivă și judecătorească).

Caracterul deplin al puterii publice constă în modul nelimitat în care se exercită, comparativ cu oricare puteri sociale existente și recunoscute care au un domeniu limitat de acțiune (partide, sindicate, asociații, etc.) și care nu pot îngrădi realizarea ei.

Caracterul suveran al puterii de stat este acea trăsătură în conformitate cu care ea este prioritară și primordială oricărei alte puteri sociale interne – față de care este supremă – sau puteri publice externe – față de care este independentă. Aceasta înseamnă că orice putere socială internă este limitată în exercitarea ei la condițiile stabilite sau recunoscute de puterea publică, iar pe plan extern alte state sau organisme internaționale nu pot, de regulă, să-și impună voința intervenind în afacerile altui stat ce respectă normele unanim admise ale dreptului internațional și prevederile tratatelor la care este parte.

Deoarece sarcinile puterii publice nu se pot realiza de către o singură autoritate de stat – dată fiind dimensiunea teritorială și cea numerică a populației – statul este alcătuit din mai multe organe de stat sau autorități publice, ce realizează multiple activități vitale pentru desfășurarea normală a vieții sociale constituite în sisteme sau mecanisme, respectiv aparat de stat. În cadrul lor distingem așa-numitele „puteri” îndeplinind funcțiile sau activitățile fundamentale legislativă, executivă și judecătorească.

Autoritatea publică sau organul de stat reprezintă componenta structurală de bază și forma organizatorică distinctă de constituire și manifestare a puterii publice alcătuită din una sau mai multe persoane și care este înzestrată cu capacitatea juridică de a participa în nume propriu la înfăptuirea sarcinilor revenind în mod specific puterii publice. Persoanele fizice care alcătuiesc autoritățile de stat au calitatea de parlamentari, funcționari și magistrați (dar și alte calități, de pildă, consilieri), fiind, de regulă, numite sau alese (mai rar desemnate, primul ministru, guvernul). Organizarea de stat reprezintă modul de constituire a puterii publice, respectiv modalitățile existenței și înfăptuirii acesteia.

Principiul separației puterilor în stat

Teoria separației puterilor în stat a revoluționat gândirea și practica politică a statelor lumii începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, generând un proces de reînnoire constituțională atât în Europa cât și în America de Nord. Succesul se datora faptului că oferea o alternativă la guvernarea absolutistă și o modalitate de protecție împotriva tiraniei guvernanților.

Separația puterilor este principiul esențial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, relațiile dintre puterea politică și cetățeni, raporturile dintre diferite puteri ale statului. Principiul separatiei puterilor in stat a căpătat o formă coerentă treptat, dezvoltându-se într-o simbioză cu ideea democratică, cu rol decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, în sensul valorificării relației dintre deținătorul suveran al puterii (poporul, națiunea) și organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală și funcționarea puterii, a garanțiilor exercitării drepturilor omului și cetățeanului.

Odată cu adoptarea treptată a unor acte scrise cu valoare de lege fundamentală, în majoritatea țărilor europene este acceptată separația puterilor ca principiu esențial al organizării constituționale a statului. Majoritatea statelor contemporane consacră în mod expres (sau implicit), în textul legii fundamentale principiul separației puterilor în stat.

Sintetizând teoria clasică a separației puterilor vom observa că în orice societate organizată în stat există trei funcții: de edictare de reguli juridice sau funcția legislativă; de executare de reguli sau funcția executivă; de judecare a litigiilor sau funcția jurisdicțională. Fiecărei funcții îi corespunde o putere, conferită unor organe distincte: puterea legislativă (adunărilor reprezentative), puterea executivă (președintelui ori șefului de guvern și miniștrilor) puterea judecătorească (organelor judecătorești).

Așadar s-a observat că modalitățile diferite de aplicare a principiului separației puterilor în stat au drept consecință existența unei varietăți de regimuri politice. Dacă regimurile prezidențiale recunosc un lor important controlului reciproc al puterilor de stat, regimurile parlamentare și semi-prezidențiale practică o colaborare a puterilor mai evidentă, generând o puternică interferență a funcțiilor și o multiplicare a relațiilor dintre executiv și legislativ.

Aceeași clasificare se poate observa și luând în considerare doar locul și poziția șefului de stat. În condițiile separației puterilor, șeful statului poate fi titularul puterii executive (în cazul regimului prezidențial – cum este spre exemplu în S.U.A.), poate fi un arbitru între puterile statului, deținând totodată și unele prerogative ce aparțin puterii executive (regimul semi-prezidențial – spre exemplu Franța) sau poate să reprezinte un simbol al statului, o emanație a puterii legiuitoare, fiind responsabil față de acesta (regimul parlamentar – precum în Germania și Italia). Iar în țările unde s-a păstrat monarhia, reprezentantul acesteia nu deține responsabilități politice.

Nu putem vorbi de o segregare rigidă a celor trei puteri, care nu doar că ar minimaliza principiul suveranității naționale (deoarece puterea aparține națiunii iar nu puterilor publice, care doar o exercită în numele acesteia), dar ar putea produce un blocaj instituțional, care poate perturba funcționarea eficientă. Astfel teoria echilibrului puterilor vine în completarea celei a separației, ca o măsură de siguranță care împiedică deriva autoritaristă a uneia dintre puteri.

In practica principiul separației puterilor în stat sunt se evidențiază prin urmatoarele forme de guvernământ:

1. Republica prezidențială

Dezvoltat, în forma sa clasică, în Statele Unite ale Americii, regimul prezidențial prezintă o arhitectură radical diferită de cea actuală din spațiul românesc. Din punct de vedere al structurii sale, sistemul prezidențial implică câteva opțiuni constituționale precise:

alegerea directă a șefului de stat;

constituirea unei puteri executive monocefale, în cadrul căreia președintele nu este flancat de primul ministru;

separația puterilor în stat, cu imposibilitatea dizolvării camerelor legislative (Senat și Camera Reprezentanților) de către șeful de stat;

dezvoltarea unei puteri judecătorești independente, capabile să exercite atribuții de control constituțional;

absența unui guvern, în sens european al termenului, acesta din urmă fiind înlocuit de un cabinet ce reunește secretari desemnați de șeful de stat cu acordul camerei superioare;

inexistența unui mecanism similar votului de neîncredere (moțiunii de cenzură) din sistemele parlamentare și semiprezidențiale.

În regimul prezidențial, separația puterilor în stat a fost inițial riguros aplicată. Pentru a crea un executiv cât mai independent de puterea legiuitoare și înzestrat cu autoritate egală, acest regim încredințează întreaga putere executivă, adică activitatea de organizare, a aplicării și de punere în executare a legilor, unui președinte, care nu este ales de vreo adunare legiuitoare, ci de alegători prin vot secret, direct sau indirect și care exercită concomitent funcția de șef de stat și de guvern.

Puterea legislativă în SUA este exercitată de către Congres, care e format din două camere: Senatul – format din reprezentanții statelor – câte doi senatori pentru fiecare stat, iar Camera Reprezentanților – din reprezentanții poporului SUA.

Congresul SUA este un organ legislativ cu largi prerogative. Sarcina sa fundamentală este adoptarea legilor prin votarea acestora în text identic, aprobă bugetul de stat, aprobă creditele necesare înfăptuirii politicii preconizate de președinte. Deci, Congresul, votează bugetul în absența căruia orice activitate a puterii executive este paralizată, iar Senaul exercită unele atribuții care au evident impact asupra activității executive, cum este aprobarea, cu majoritatea de două treimi, a tratatelor internaționale sau acordul la numirea unor anumite categorii de funtionari publici.

Puterea judecătorească este reprezentată în SUA de Curtea Supremă, compusă din judecători inamovibili numiți pe viață de către președinte și confirmați de Senat. De asemenea, dacă ținem cont de faptul că jurisprudența este izvor de drept aici, vom realiza corect competența puterii judecătorești care ține nu numai de sfera înfăptuirii justiției, ci și de cea a înfăptuirii executivului și legislativului.

2. Republica parlamentară

Dacă regimul prezidențial se distinge prin tendința de a izola puterile statului, astfel încât să le dea o autoritate egală în vederea realizării unui echilibru între ele, punctul de plecare al regimului parlamentar este în schimb altul. În forma sa inițială, acest sistem politic realiza o separație suplă a puterilor in stat. Aparatul de guvernare era astfel creat încât să reflecte îndeosebi colaborarea lor, chiar Montesquieu referindu-se la cele trei puteri, spunea că "elles seront forcées d'aller de concert ".

Modelul clasic al acestui regim politic îl constituie Marea Britanie. Regimul parlamentar în forma sa clasică presupune în esența un executiv alcătuit dintr-un șef de stat independent din punct de vedere politic și cabinet ministerial răspunzător în fața parlamentului atât pentru propriile acte făcute în exercițiul atribuțiilor lui, cât și pentru cele ale șefului statului. Șeful statului poate fi ereditar (împărat, rege, țar etc.) sau ales pe un termen limitat fie de corpul electoral, fie de adunările legiuitoare.

Deși în acest sistem rolul șefului statului apare sensibil diminuat, căci pentru a fi valabile actele lui trebuie să fie contrasemnate de un ministru, el exercita totuși, ca arbitru suprem în luptele politice, o anumită infuență asupra activității executivului și prin urmare poate acționa ca o contra greutate în raporturile lui cu guvernul.

O altă trăsătură distinctă a regimului parlamentar este faptul că, fața în față cu acest executiv bifurcat se găsește o putere legiuitoare formată din una sau două adunări. În ultimă ipostază, cel puțin una din camere trebuie să fie desemnată, printr-un scrutin mai mult sau mai puțin larg, de către alegători, în timp ce ceea de-a doua poate să aibă un caracter aristocratic (cum este Camera Lorzilor din Anglia), să fie aleasă pe baza unui sufragiu mai restrâns decât cel instituit pentru prima cameră.

Miniștrii sunt responsabili în fata organului legislativ atât personal, pentru activitatea proprie, cât și colectiv, alături de ceilalți membri din guvern pentru activitatea acestuia.

Putere legislativă este exercitată de Adunări bicamerale în statele cu regim parlamentar precum: Marea Britanie, Spania, Italia sau Adunări monocamerale în țări ca: Suedia, Danemarca, și Grecia. Principale atribuții ale Adunărilor sunt ordin legislativ. Controlul executivului este mai mult diminuat față de republicile prezidențiale, regimul politic caracterizându-se prin colaborarea dintre puteri.

În legătură cu puterea judecătorească, constituțiile țărilor de tip parlamentar consfințesc faptul că judecătorii sunt inamovibili și se supun numai constituției și legilor țării. Ei nu pot fi revocați, suspendați, mutați sau pensionați împotriva voinței lor, înainte de expirarea duratei legale a funcției ce o îndeplinesc.

3. Republica semi-prezidențiala

O formă mixtă de înfăptuire a principiului separației puterilor o constituie regimul semi-prezidențial, în care organizarea exercitării prerogativelor statului are unele caracteristici aparte.

Astfel, președintele este ales, ca și în republica prezidențială, prin vot direct de către corpul electoral, deci nu de către Parlament, în două tururi de scrutin în Franța, Portugalia, Austria, Irlanda. Pe de altă parte, ca în orice republică parlamentară, miniștrii sunt responsabili în față Parlamentului, care îi poate determina să demisioneze prin mijlocirea votului de încredere, la rândul său, Președintele poate dizolva Parlamentul. Așadar, rolul și funcțiile Președintelui în republica semi-prezidențiala îi conferă o poziție superioară în relațiile sale cu Guvernul, față de Președintele republicii parlamentare.

A doua componentă a executivului semi-prezidențial o constituie Guvernul, în frunte cu primul-ministru, care răspunde de activitate Guvernului și asigură executarea legilor.

Un model al acestui regimul parlamentar o intalnim in Franța, care prezinta, din punct de vedere structural, un executiv bifurcat, format dintr-un șef de stat iresponsabil din punct de vedere politic și un guvern răspunzător de activitatea sa în față Adunării Naționale. Pe de altă parte, pe plan funcțional președintele republicii franceze nu are o putere discreționară în numirea guvernului ci trebuie să-l desemneze astfel încât să se bucure de încrederea majorității Adunării Naționale.

Puține sunt Constituțiile în care să fie consfințită cu atâta claritate dominarea Parlamentului de către puterea executivă în ce privește desfășurarea activității legislative, ca în Constituția franceză actuală.

Exercitarea puterii legislative este încredințată Parlamentului (Adunarea Națională) care ratifică tratatele internaționale încheiate de șeful statului, declară război, alege pe membrii Înaltei Curți de Justiția, dezbate moțiunile de cenzură, etc.

Cât privește controlul asupra Guvernului, este de menționat faptul ca înființarea unor comisii parlamentare de anchetă este supusă unor norme prohibitive, care nu au favorizat utilizarea frecvență a acestor mijloace de control.

Trecând la cazul românesc, putem afirma că separația puterilor în stat a reprezentat o constantă a istoriei constituționale moderne, începând (într-o formă oarecum rudimentară) chiar cu Regulamentele Organice. În constituțiile comuniste s-a respins vehement acest principiu, postulat ca incompatibil cu unitatea puterii de stat.

Acest principiu este reafirmat odată cu decembrie 1989, menționat chiar în Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale, apoi în Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și Președintelui României.

Dezbaterile Adunării Constituante au scos la iveală anumite rezerve față de actualitatea și relevanța acestui principiu, motiv pentru care nu a fost inclus în mod expres în textul legii fundamentale din 1991. De menționat însă că în articolul 80, cel de-al doilea alineat atribuie Președintelui funcția de mediere “între puterile statului”. Atât prevederea respectivă, cât și structura de ansamblu a legii fundamentale, adăugându-se și mecanismele de control reciproc și de echilibru al puterilor stipulate de Constituție, constituie suficiente argumente pentru a considera afirmarea implicită a principiului separației puterilor în textul legii fundamentale din 1991. Revizuirea Constituției în 2003 a oferit oportunitatea consacrării în mod expres a “principiului separației și echilibrului puterilor”.

1.3. Integrarea legislativului în sistemul autorităților publice

De-a lungul evoluției dreptului s-au cristalizat o serie de principii, adică idei de bază general valabile ce se regăsesc în normele care reglementează instituțiile dreptului. Dintre principiile menite să asigure drepturile omului prin limitarea puterii autorității și funcționarilor publici, precum și prevenirea exercitării abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva: principiul separației puterilor, al echilibrului, cooperării și controlului reciproc al acestora; toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la o protecție egală a legii; dreptul fiecăruia de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente, împotriva acelora care îi violează drepturile și libertățile recunoscute prin Constituție sau alte legi; nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat, în mod arbitrar; imparțialitatea și independența justiției; prezumția de nevinovăție; garantarea dreptului la apărare; neretroactivitatea legii și aplicarea legii penale mai blânde pentru individ; principiul legalității; principiul garantării dreptului fiecărei persoane vătămate de o autoritate publică; principiul responsabilității puterilor statului și funcționarilor publici; exercitarea drepturilor și libertăților poate fi îngrădită numai de lege și numai „în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți” în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării într-o societate democratică; principiul supremației Constituției. Aceste principii nu fac altceva decât să continue limitarea puterilor statului în raport cu individul pentru care au fost separate și organizate în așa fel încât să se poată controla și limita reciproc, înlăturându-se astfel posibilitatea căderii vreuneia din acestea în absolutism, iar a statului în anarhie.

Montesquieu afirma că orice om care ar deține întreaga putere într-un stat (legislativă, executivă și judecătorească) ar fi tentat să abuzeze de ea, de unde și concluzia că divizarea acesteia în părți ce cooperează, dar se și controlează reciproc este de natură a asigura echilibrul și stabilitatea puterilor și, în mod deosebit, folosirea non-abuzivă a acestora.

Principiul separației puterilor a fost proclamat de Revoluția franceză pentru a pune capăt absolutismului când o singură persoană concentră toată puterea în stat, adică puterea de a face legi, de a le executa precum și de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută expresia monarhului „L'Etat c'est moi”, sintagmă care exprimă cel mai bine concepția cu privire la putere, dominantă până la Revoluția franceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă și judecătorească, a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri trebuind să fie deținute și exercitate de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai la separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasă pentru că poate duce la anarhie. Astfel, din păcate, imediat după Revoluția din 1789, în Franța acest principiu a fost inițial „folosit mai ales pentru a proteja autoritățile administrative de orice ingerință a tribunalelor”, întărindu-se în loc să se limiteze puterea executivă de către puterea judecătorească. Aceasta a fost posibilă ca urmare a înființării unor structuri hibrid, administrativ-judecătorești, care soluționau exclusiv conflictele dintre autorități și individ în locul autorităților judecătorești.

La germani, dezvoltarea concepției de Reichsstaat este rezultatul direct al vechiului ideal al supremației dreptului, prin care trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat aparat administrativ.

James Madison arăta că „acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în aceleași mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puțini, fie ereditari, autonumiți sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiție a tiraniei”.

Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme în practică, astfel:

– disputarea între acestea a supremației, ori tendința de exercitare fără limite a puterii ce o dețin;

– lipsa de cooperare între puteri, care poate provoca reciproc greutăți și piedici etc.;

– necunoașterea reciprocă a activității lor, lipsa de control reciproc limitat între acestea, izolarea acestora cu efecte negative pentru realizarea scopului lor, care duc la: paralelism, imixtiuni, disfuncționalități, măsuri în contratimp, oportunități diferite, ineficiență etc.

„Puterile nu sunt și nu trebuie să fie izolate. La aceasta s-ar opune, însăși ideea suveranității care este unică și indivizibilă, iar în practică s-ar ajunge la nesfârșite conflicte. Guvernate de ideea egalității între ele, puterile trebuie să colaboreze și să se controleze reciproc, stabilind o interdependență complexă între ele. Cu acest chip se împiedică abuzurile, se înlătură conflictele și se ajunge la unitatea cu care trebuie să se exercite suveranitatea națională. Tocmai în realizarea acestei unități stă meritul alcătuitorilor noii Constituții, care va trebui să cuprindă principiul separației puterilor”.

În consecință, principiul separației puterilor a fost perfecționat în scopul unei funcționări eficiente a acestora în realizarea menirii lor. Astfel, la principiul separării puterilor s-a adăugat sintagma „al egalității acestora”, care înseamnă că nici una nu trebuie să domine pe alta și nici una nu se subordonează alteia. Regula egalității puterilor presupune:

– toate puterile sunt egale, principiu consacrat constituțional;

– toate puterile se subordonează numai Constituției și legilor date în baza acesteia (principiul domniei legii); spre exemplu, Parlamentul nu poate să elaboreze o lege contrară Constituției; nu este indicat că puterile separate să funcționeze pe principiul piramidei;

– faptul că legile elaborate de Parlament sunt obligatorii pentru celelalte puteri nu înseamnă că acesta este superior celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu toate legile elaborate de Parlament trebuiesc executate orbește de celelalte puteri. Astfel, în cazul legilor date de Parlament prin încălcarea dispozițiilor constituționale, cei interesați pot obține, după anumite proceduri prevăzute de lege, declararea lor ca neconstituționale și deci, acestea nu mai pot produce efecte juridice.

Controlul reciproc al puterilor presupune:

– căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, poate acționa în judecată o altă putere sau structură a acesteia atunci când aceasta abuzează, încălcând legea;

– alegerea ori numirea funcționarilor unei puteri de către o altă putere, ori prin cooperare între puteri;

– dizolvarea, suspendarea, demiterea funcționarilor unei puteri de o altă putere, în condițiile legii (de regulă cu cooperarea unei alte puteri, pentru a se putea controla);

– avizul sau acordul reciproc în exercitarea puterilor; de exemplu unele acte din activitatea de reglementare separată a Camerelor Parlamentului, sunt urmate de mediere, conform legii, atunci când acestea diferă etc., deci Camerele Parlamentului se controlează reciproc cooperând.

Ca urmare, reglementarea și funcționarea puterilor statului, conform principiului separării, egalității, cooperării și controlului reciproc al acestora, este o garanție a realizării interesului general în condițiile legii, și respectiv al exercitării nonabuzive a puterii.

Capitolul II. Organizarea si functionarea Parlamentului in România

2.1. Bicameralismul in Parlamentul României

Între cele două variante de structură oferite în cuprinsul «tezelor» Constituției, Adunarea Constituantă a optat pentru un Parlament bicameral, întrucât: bicameralismul constituie o tradiție în organizarea constituțională democratică din România; el reprezenta deja o realitate; el este de natură să asigure calitatea procesului legislativ, o „Cameră de reflecție” contribuind substanțial la ameliorarea demersului legislativ.

Parlamentul – spune art. 61 alin. (2) din Constituție – este alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Ambele Camere sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, ele sunt alese pentru un mandat de 4 ani, principial, ele sunt învestite cu prerogative identice (își adoptă regulamentele proprii, își constituie aceleași organe directoare și lucrează în aceleași sesiuni, deputații și senatorii au aceleași drepturi și îndatoriri, Camerele participă de pe poziții egale la procesul legislativ etc.).

O singură prerogativă a fost constituită exclusiv în favoarea Senatului, dar și aceasta a fost apoi aplatizată prin reguli corelative ori de complinire. Astfel, Avocatul Poporului era numit de Senat [fostul art. 55 alin. (1) din Constituția României înainte de octombrie 2003], dar el prezența rapoarte celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora (fostul art. 57 din Constituția României înainte de octombrie 2003).

În condițiile păstrării structurii bicamerale a parlamentului, noul art. 75 din Constituție realizează, pe de o parte, o distribuire între cele două Camere a materiilor susceptibile de legiferare, iar pe de alta dezbaterea și adoptarea proiectelor de legi și a propunerilor legislative într-o «primă» și o «a doua lectură», aceasta din urmă definitivă, urmărindu-se astfel:

diferențierea celor două Camere;

asigurarea celerității procesului legislativ;

înlăturarea procedurii de mediere între cele două Camere.

În acest context, marcând efortul de „adaptare” și „justificare” a bicameralismului, aducem în atenție câteva observații:

a) Predeterminarea termenului în care o Cameră trebuie să dezbată și să adopte, cu unele excepții, un proiect de lege sau o propunere legislativă poate fi nu numai stânjenitor, dar și motiv scuzabil pentru superficialitate;

b) O situație poate fi demnă de «invidiat» – sau de condamnat? – anume adoptarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative de către Camera sesizată în „primă lectură" chiar prin expectativa de a-1 dezbate și adoptă;

c) Considerarea propunerii sau a proiectului ca fiind adoptat, atunci când s-a depășit termenul, nu numai că nu are nici o explicație rezonabilă – este o sancțiune, o prezumție sau o ficțiune juridică – dar, astfel, deși bicameral, Parlamentul funcționează ca unicameral – un paradox dintre cele inacceptabile;

d) La același rezultat se ajunge și atunci când prima Cameră sesizată a respins proiectul sau propunerea și a doua Cameră o adoptă ca lege sau când prima Cameră a adoptat proiectul sau propunerea și totuși, a doua Cameră o respinge definitiv. Anularea voinței – tacite sau exprese – a uneia dintre Camere pune inevitabil sub semnul întrebării utilitatea acesteia;

e) Sistemul nu înlătură, în toate cazurile, „naveta legislativă”, din moment ce este posibilă întoarcerea legii în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituție, intră în competența sa decizională, acea prevedere este definitiv adoptată dacă și cea de-a doua Cameră este de acord; „în caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată…" [art. 75 alin. (4) din Constituție]; și tot astfel se procedează când „Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competența decizională aparține primei Camere" [art. 75 alin. (5) din Constituție].

Aceste câteva observații pot fi calificate simple speculații teoretice, fiind – cum se știe – mult mai lesne să observi critic decât să rezolvi. Este oricum un sistem ingenios care poate va fi mai benefic decât cel precedent.

Soluția adecvată ar fi fost însă alta, dependentă exclusiv de voința politică, o soluție simplă, eficace, revoluționară, în afara oricăror suspiciuni sau stigmatizări, în consonanță cu așteptările unicameralismul.

Camerele Parlamentului sunt legal constituite după validarea a cel puțin două treimi din mandatele celor ce le alcătuiesc, în vederea organizării activității de validare a mandatelor și pentru desfășurarea celorlalte activități specifice primei ședințe a legislaturii, fiecare Cameră își alege un „birou de vârstă”, alcătuit din decanul de vârstă al membrilor Adunării și 4 secretari, desemnați din rândul celor mai tineri deputați, respectiv senatori.

Activitatea acestui birou vremelnic încetează, după constituirea legală a Camerelor, odată cu alegerea președintelui Camerei și a Biroului ei permanent.

Camera Deputaților dezbate și adoptă «în primă lectură» proiectele de legi și propunerile legislative privind:

ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri – [art. 75 alin. (1) din Constituția României];

obligația mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanțării [art. 31 alin. (5) din Constituția României];

categoriile de funcționari publici care nu pot face parte din partidele politice [art. 40 alin. (3) din Constituția României];

condițiile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare [art. 55 alin. (2) din Constituția României];

organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului [art. 58 alin. (3) din Constituția României];

organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării [art. 73 alin. (3) lit. e) din Constituția României];

contenciosul administrativ [art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituția României]; organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi [art. 73 alin. (3) lit. 1) din Constituția României];

organizarea generală a învățământului [art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituția României];

organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală [art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituția României];

înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ [art. 79 alin. (2) din Constituția României];

componența Guvernului [art. 102 alin. (3) din Constituția României];

incompatibilitățile membrilor Guvernului [art. 105 alin. (2) din Constituția României];

recunoașterea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului și a ministerelor [art. 117 alin. (2) din Constituția României];

structura sistemului național de apărare, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare și ale celorlalte componente ale forțelor armate, precum și statutul cadrelor militare [art. 118 alin. (2) și (3) din Constituția României];

folosirea limbii minorității naționale [art. 120 alin. (2) din Constituția României];

compunerea înaltei Curți de Casație și Justiție, regulile de funcționare a acesteia, înființarea unor instanțe specializate, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii [art. 126 alin. (4) și (5) din Constituția României];

condițiile de înnoire a Curții Constituționale [art. 142 alin. (5) – art. 75 alin. (1) din Constituție].

Celelalte proiecte de lege sau propuneri legislative se supun dezbaterii și adoptării, în „primă lectură”, Senatului – art.75 alin. (1) teza finală din Constituția României.

Practic, în afară de proiectele lege și propunerile legislative, Senatul, ca primă Cameră sesizată, deliberează și statuează asupra proiectelor de legi organice cu privire la:

teritoriu [art. 3 alin. (2)] din Constituția României;

cetățenie [art. 5 alin. (1) din Constituția României];

simbolurile naționale [art. 12 alin. (4) din Constituția României];

egalitatea în drepturi [art. 16 alin. (4) din Constituția României];

dreptul de proprietate privată [art. 44 alin. (2) din Constituția României];

jurământul deputaților și senatorilor [art. 70 alin. (1) din Constituția României].

De asemenea, aparțin competenței sale și următoarele categorii de legi organice: sistemul electoral, organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice, organizarea și desfășurarea referendumului, regimul stării de mobilizare a forțelor armate și al stării de război, regimul stării de asediu și al stării de urgență, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora, acordarea amnistiei și a grațierii colective, statutul funcționarilor publici, regimul juridic al proprietății și al moștenirii, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială, statutul minorităților naționale; regimul general al cultelor [art. 73 alin. (3) din Constituție], prelungirea mandatului Președintelui României [art. 83 alin. (3) din Constituție], regimul juridic general cu privire la formele proprietății [art. 136 alin. (3), (4) și (5) din Constituție], Consiliul Economic și Social [art. 141 – art. 75 alin. (1) teza a doua din Constituție].

2.2. Organizarea Parlamentului Romaniei

Organizarea parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a statului este o motivație a structurii unicamerale a parlamentului. Un parlament este format din majoritatea parlamentară, precum și din minoritatea parlamentară denumită deseori opoziție.

Camerele Parlamentului precum și Parlamentul în întregul său sunt organisme cu o compoziție numeroasă, care lucrează și decid numai în plenul lor, în sesiuni. S-a realizat o organizare internă a deputaților sau senatorilor, care cuprind birouri, comitete, comisii, grupuri etc. Aceste structuri interne de lucru sunt organizate și își desfășoară activitatea potrivit regulamentului fiecărei camere. Această organizare stă sub amprenta autonomiei organizării Parlamentului.

Legea fundamentala – Constitutia Romaniei, nu impune modul de constituire a celor doua Camere insa limiteaza numararul maxim al deputatilor si senatorilor, calculat in raport cu numarul de locuitori ai tarii. Trebuie precizat insa faptul ca constutuirea Camerelor parlamentului nu este lasata in van, ea este supusa controlului legislativ prin prevederile Legii electorale nr. 370/2004.

Organizarea internă a Parlamentului presupune existența unor organisme colegiale, care decid și lucrează tocmai pentru ca activitatea parlamentară să se desfășoare în bune condiții.

Organizarea Parlamentului, în vederea desfășurării activității parlamentare, cuprinde: grupuri parlamentare, birouri permanente, și un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

2.2.1. Grupurile parlamentare

Grupurile parlamentare constituie organisme interne ale camerelor, urmare a organizării deputaților și senatorilor care, având aceeași concepție politică sau orientării înrudite, se reunesc voluntar pentru eficiența acțiunii politice.

Activitatea partidelor politice și a altor formațiuni angajate în campania electorală continuă, în cadrul Parlamentului, prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcătuite de regulă din parlamentarii care aparțin aceleiași formațiuni sau care subscriu aceluiași program ori sunt adepții acelorași idei. Sistemul grupurilor parlamentare este compatibil numai cu principiul pluralismului politic. Grupurile parlamentare asigură suplețea activității Parlamentului, precum și concentrarea diverselor tendințe politice existente în cadrul acestuia.

Constituția României spune doar că „deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere" [art. 64 alin. (3) din Constituție]. Din perspectivă și a altor dispoziții constituționale, dar mai ales ale regulamentelor, rolul semnificativ al grupurilor parlamentare este indeniabil. Ele fac propuneri pentru alegerea componenței biroului permanent și a comisiilor parlamentare, ca și pentru alegerea președintelui Adunării, reprezentanții grupurilor pot participa la ședințele biroului permanent și la consultările politice organizate de acesta, grupurile pot propune amendamente și își pot prezenta în plen punctele comune de vedere prin delegați, grupul parlamentar poate sesiza Curtea Constituțională pentru verificarea constituționalității regulamentului Camerei [art. 146 lit. c) din Constituție], liderii grupurilor parlamentare sunt consultați de Președintele României în ipoteza în care acesta își propune dizolvarea Parlamentului [art. 89 alin. (1) din Constituție].

Eficiența grupurilor parlamentare depinde însă de evoluția fenomenului politic, „un pluripartitism excesiv conduce la atomizarea grupurilor și, deci, a Parlamentului, astfel încât formarea majorităților necesare pentru adoptarea unor măsuri devine o operație aproape farmaceutică, în care afinitățile cu caracter personal și sprijinul grupurilor minoritare capătă un rol excesiv".

Fenomene care, deși «subiective», pot fi considerate «obiective», pe suprafața uneori a „nisipurilor mișcătoare”, au dat naștere unor practici discutabile sau controversate precum: ajutorul dat de un grup parlamentar, prin împrumutarea unora dintre membrii săi, unei alte formațiuni politice pentru a-și constitui un grup, reprezentarea de către un parlamentar a unui partid politic care nu a rezultat din alegeri, sciziunea grupurilor parlamentare, părăsirea de către parlamentar a grupului din care face parte, pentru a se alătura altuia ori pentru a deveni independent, constituirea unui grup parlamentar al independenților etc.

2.2.2. Birourile permanente

Biroul permanent este organul de lucru al Camerei. El este indubitabil un organ de stat, un organ intern al Camerei, având de îndeplinit «atribuții» prevăzute în Constituție, în celelalte legi și în regulamente.

Birourile permanente – precizează art. 64 alin. (5) din Constituție – se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere. Această precizare are deplină semnificație mai ales în condițiile existenței unui grup parlamentar majoritar. Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (5) din Constituție, birourile permanente „se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere". Configurația politică rezultată din alegeri constituie principiul esențial al alcătuirii Biroului permanent, fără distincție dacă această alcătuire se produce la începutul legislaturii sau în condițiile rezultate după revocarea din funcție a președintelui Camerei înainte de expirarea mandatului".

Biroul permanent este ales de către fiecare Cameră și este chemat să organizeze desfășurarea muncii parlamentare, precum și să asigure condițiile materiale necesare acestei activități. S-ar putea deci spune că Biroul permanent are, pe de o parte, competențe politice, iar pe de alta «atribuții administrative».

Ca principale competențe politice, Biroul permanent:

a) Propune Adunării perioada în care se va desfășura sesiunea, iar la terminarea acesteia, data la care Camera își va relua lucrările;

b) Solicită președintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;

c) Supune aprobării Camerei regulamentul acesteia, precum și propunerile pentru modificarea lui;

d) Pregătește și asigură desfășurarea, în bune condiții, a lucrărilor Camerei;

e) Supune votului deputaților, respectiv al senatorilor, componența nominală a comisiilor parlamentare;

f) Primește și distribuie proiectele și propunerile de legi, precum și rapoartele comisiilor;

g) întocmește proiectul ordinii de zi a ședințelor parlamentare;

h) Organizează relațiile Camerei cu parlamentele altor state și cu organizațiile parlamentare;

i) Supune spre aprobare Camerei componența delegațiilor permanente la organizațiile parlamentare mondiale sau regionale;

j) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de regulament sau însărcinări date de respectiva Adunare.

Atribuțiile administrative ale Biroului permanent constau în conducerea și controlul serviciilor Adunării, în stabilirea statutului unora dintre funcționarii Adunării, prezentarea proiectului de buget spre aprobare Camerei și a contului de încheiere a exercițiului bugetar.

Birourile permanente sunt constituite din președintele Camerei, 4 vicepreședinți, 4 secretari și un număr de 2 chestori în cazul Senatului, și respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaților.

Președintele Camerei este ales, prin vot secret, dintre candidații propuși de grupurile parlamentare. Este declarat ales candidatul care a întrunit, la primul tur, votul a cel puțin jumătate plus unu din totalul membrilor respectivei Adunări. Dacă niciun candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, în cadrul căruia vă fi declarat președinte candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi din totalul voturilor exprimate.

Președintele are următoarele atribuții:

a) Conduce lucrările Biroului permanent;

b) Asigură menținerea ordinii în timpul dezbaterilor și respectarea regulamentului;

c) Anunță rezultatul votării și hotărârile adoptate;

d) Asigură legătura Camerei cu Președintele României, cu cealaltă Cameră și cu Guvernul;

e) Reprezintă Camera în relațiile interne și externe;

f) Convoacă membrii Camerei în sesiuni ordinare sau extraordinare;

g) Conduce lucrările Biroului permanent;

h) Sesizează Curtea Constituțională. în condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) și b) din Constituție;

i) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de Constituție, de legi organice și ordinare, de regulamentul Camerei, de alte hotărâri ale acesteia, precum și însărcinările date de Cameră.

Având ca reper temeiul legal al atribuțiilor președintelui, s-ar putea distinge între atribuții constituționale, adică cele prevăzute în Constituție și în legi organice și atribuții parlamentare, cele prevăzute în legi ordinare, în regulamentul Camerei sau în alte hotărâri ale acesteia.

Astfel, potrivit Constituției, convocarea Camerelor în sesiuni ordinare și extraordinare se face de președinții acestora [art. 66 alin. (3) din Constituție]; președintele Camere; este informat despre reținerea, arestarea sau percheziția deputatului sau senatorului. pentru a se obține încuviințarea Camerei; președinții Camerelor sunt consultați în vederea dizolvării Parlamentului [art. 89 alin. (1) Constituție]; președintele Senatului sau, după caz, președintele Camerei Deputaților asigură interimatul funcției de Președinte al României [art. 98 alin. (1) Constituție]: prin intermediul președintelui Camerei se solicită informațiile și documentele necesare Camerei sau comisiilor acesteia [art. 111 alin. (1) Constituție]; președintele Camerei sesizează Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității unei legi, al unui tratat sau al unui al: acord internațional sau al regulamentului Camerei [art. 146 alin. (1) lit. a), b) și c) Constituție].

Vicepreședinții sunt aleși, prin vot secret, în aceleași condiții ca și președintele, propunerea grupurilor parlamentare, în cadrul numărului de locuri stabilite pentru fiecare grup parlamentar. Vicepreședinții îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent atribuțiile președintelui, în absența acestuia, precum și alte sarcini încredințate de Biroul permanent.

Secretarii se aleg după o procedură identică cu cea stabilită pentru alegerea vicepreședinților. în principal, ei veghează la redactarea proceselor verbale la ședințelor și le autentifică prin semnătura lor, întocmesc lista înscrierilor la cuvânt, prezintă propunerile amendamentele și orice alte comunicări adresate Adunării, efectuează apelul nominal, notează rezultatul votului, țin evidența hotărârilor adoptate, asistă pe președinte în realizarea atribuțiilor ce-i revin.

Chestorii sunt și ei aleși după procedură, deja descrisă, pentru desemnarea președintelui, a vicepreședinților și a secretarilor. Ei verifică modul de gestionare a patrimoniului Camerei, exercită controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate, prezintă respectivei Adunări proiectul de buget al acesteia și încheierea exercițiului bugetar anual, asigură menținerea ordinii în localul Adunării și îndeplinesc alte atribuții, în conformitate cu dispozițiile președintelui Camerei și ale Biroului ei permanent.

2.2.3. Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt cele mai importante organele interne de lucru a Camerelor, ele constituind „sistemul vascular” al Parlamentului.

Fiecare Cameră – spune art. 64 alin. (4) și (5) din Constituție – își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui și comisii comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configurației politice a fiecărei Camere. Așadar, potrivit Constituției, există comisii permanente și comisii speciale, comisii ale fiecărei Camere și comisii comune.

Pentru fiecare comisie, numărul de locuri care, revine fiecărui grup parlamentar se stabilește de Cameră, la propunerea Biroului permanent, cu precizarea că la Camera Deputaților, Regulamentul prevede că în cadrul comisiilor permanente pot participa un număr de 11-33 de deputați, cu excepția Comisiei pentru regulament, care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaților. Membrii comisiilor sunt desemnați prin acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice a Camerei.

Necesitatea acestor comisii poate fi justificată sub cel puțin următoarele aspecte:

a) Asigurarea continuității muncii parlamentare, între sesiunile și chiar între ședințele Camerelor;

b) Pregătirea lucrărilor fiecărei Camere, iar uneori a Parlamentului, mai ales în perspectiva adoptării unor decizii;

c) îndeplinirea corespunzătoare a unora dintre funcțiile esențiale și specifice ce revin Parlamentului, prin chiar natura sa (mai ales funcția de deliberare legislativă și funcția de control asupra activității executive);

d) Diviziunea muncii parlamentare și, în măsura posibilă, specializarea acesteia;

e) Asigurarea operativității și eficacității activității parlamentare.

Din punct de vedere al organizării interne, structura comisiilor permanente este diferită la Senat față de Camera Deputaților, în sensul că în cadrul Senatului, conform art. 48 din Regulamentul Senatului, comisiile sunt conduse de un birou compus dintr-un președinte, un vicepreședinte și un secretar, în timp ce la Camera Deputaților, conform art. 45 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaților, comisiile permanente își aleg birourile, compuse din câte un președinte, 2 vicepreședinți și 2 secretari, cu excepția Comisiei pentru regulament, al cărei birou este compus din președinte, un vicepreședinte și 2 secretari. Funcțiile din biroul Comisiei pentru regulament sunt ocupate în ordinea mărimii grupurilor parlamentare. 

Din perspectiva principiului autonomiei Parlamentului, regimul juridic al comisiilor parlamentare este lăsat la discreția fiecărei Camere, cu condiția ca modul de reglementare a statutului comisiilor să nu contravină Constituției, legilor organice și ordinare, hotărârilor sau altor rezoluții ale Parlamentului.

Simplificând lucrurile, grupăm comisiile parlamentare în două categorii:

a) permanente;

b) temporare (comisiile speciale, de anchetă, de mediere și cele ad-hoc sau excepționale).

Comisiile permanente sunt constituite pe durata legislaturii. Numărul, denumirea și competența fiecărei comisii sunt stabilite de fiecare Cameră, fie direct, prin regulamentul acesteia,11 fie printr-o hotărâre ulterioară regulamentului. Un număr restrâns de comisii permanente are drept consecință cuprinderea unui număr mare de membri, ele devenind niște „mini parlamente", lipsite de operativitate și eficacitate. Un număr mare de comisii poate conduce la dublarea ramurilor sau domeniilor Executivului, „fiecare președinte de comisie jucând rolul unui contra-ministru".

Comisiile permanente au ca atribuții principale:

a) întocmirea raportului său avizului asupra proiectului sau propunerii legislative;

b) Efectuarea, în cadrul competenței lor, a anchetelor parlamentare, cu încuviințarea Camerei;

c) Avizarea, în scris sau oral, a amendamentelor la proiectele de legi sau la propunerile legislative;

d) Dezbaterea și adoptarea hotărârilor asupra altor probleme trimise lor spre examinare de Biroul permanent.

Comisia este sesizată în fond, atunci când proiectul de lege, propunerea legislativă sau amendamentele la acestea aparțin competenței comisiei, prin specificul materiei ce face obiectul viitoarei reglementări. Comisia sesizată în fond elaborează raportul. Orice altă comisie, la cererea Biroului permanent sau din inițiativă proprie, elaborează un aviz. în raportul comisiei sesizate în fond se va face referire la toate avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul său propunerea respectivă.

Raportul comisiei cuprinde propuneri motivate privind:

a) Admiterea fără modificări a actului examinat;

b) Respingerea actului examinat;

c) Admiterea actului cu modificări.

Comisiile temporare sunt comisii speciale comisiile de anchetă, comisiile de mediere și comisiile ad-hoc sau excepționale. Ele își desfășoară activitatea până când Camera sau, după caz, Parlamentul decide definitiv asupra lucrărilor încredințate acestora.

Comisiile speciale sunt constituite, de la caz la caz, de către fiecare Cameră pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte obiective, indicate în hotărârea de înființare a comisiei. O comisie specială se substituie deci competenței obișnuite a unei comisii permanente

Comisiile de anchetă pot fi constituite, de fiecare Cameră, la cererea a cel puțin unei treimi din membrii acesteia. Reglementările în materie sunt lacunare. Și aceasta, nu în ceea ce privește instituționalizarea însăși a comisiilor de anchetă, care, la urma urmelor, nu sunt decât un corolar logic și indispensabil al prerogativelor parlamentare, un instrument pentru exercitarea funcției de control parlamentar, ci cât privește condițiile de înființare a acestor comisii, prerogativele și natura lor juridică.

Textele corespunzătoare din cele două regulamente nu fac nici o referire la circumstanțele și limitele constituirii unei comisii de anchetă. Considerăm că acestea ar putea fi cel puțin următoarele:

a) Existența unui fapt determinat, susceptibil de anchetă;

b) Inexistența unei proceduri judiciare deschise cu privire la acel fapt sau a unei hotărâri judecătorești definitive;

c) Adoptarea unei legi, dacă prin ancheta parlamentară se derogă de la dispozițiile legale în vigoare, întrucât prin hotărârea unei singure Camere nu pot fi create proceduri sau jurisdicții contrare celor prevăzute prin lege. Numai astfel se respectă independența autorităților publice, competența exclusivă a organelor administrative și judecătorești și principiul legalității.

Comisiile de mediere sunt constituite, la inițiativa președinților celor două Camere, numai în cazul în care una dintre Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă de revizuire a Constituției cu modificări față de textul adoptat de cealaltă Cameră. În acest scop, birourile permanente ale Camerelor, la propunerea grupurilor parlamentare și respectându-se proporția membrilor fiecărui grup parlamentar în totalul membrilor Camerelor, desemnează deputații și senatorii care vor face parte din comisia de mediere și îi supune aprobării Camerei.

Comisia își alege un birou și ea însăși – potrivit regulamentelor – își stabilește regulile după care își va desfășura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul. Activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului.

Comisiile excepționale sunt cele care urmează să elaboreze o lucrare de o deosebită însemnătate (de exemplu, elaborarea proiectului de Constituție sau de revizuire a acesteia), să se pronunțe asupra unor împrejurări de excepție (bunăoară, angajarea responsabilității penale a vreunui membru al Guvernului sau a Președintelui României) sau să audieze unele persoane în legătură cu evenimentele care stau în atenția Camerelor.

2.3. Funcțiile Parlamentului și exercitarea lor

Rațiunea de a fi a unui parlament este aceea de a acționa. Altminteri, parafrazând în marginea malițioasei ironii a lui Victor Hugo, parlamentul rămâne doar decorul unor «parlamentări» terne, inutile și iritante. Produs al voinței generale și forma de exprimare a acestei voințe, parlamentul trebuie să acționeze în sensul ei. Dar ce anume făcând și prin ce mijloace? Răspunsul sugerează ideea de funcții ale parlamentului și de proceduri constituționale pentru îndeplinirea lor. Funcțiile semnifică rolul parlamentului, iar procedurile constituționale sunt mijloacele tehnice, constituite ca atare, pentru îndeplinirea rolului său.

Potrivit unora, parlamentul are o triplă misiune, inerentă democrației: informarea, controlul, legiferarea.

2.3.1. Funcția de informare

Într-o democrație pluralistă, Legislativul și Executivul trebuie să se informeze mutual. Folosul este reciproc. Parlamentul nu-și poate îndeplini cu eficiență funcția sa deliberativă – și mai ales legislativă – decât dacă el acționează în deplină cunoștință de cauză. Legea nu este o măsură în sine și nici pentru sine. Ea constituie expresia activității raționale desfășurată sub semnul imperativelor vieții sociale. Rezultă de aici necesitatea amplificării și aprofundării laturii cognitive a procesului de construire a reglementărilor juridice, vizând atât stările de fapt, cât și stările de conștiință, atât prezentul, cât și anticiparea.

Consecință firească a depășirii acestei trepte și a valorificării laturii cognitive, construirea reglementărilor juridice mai implică o latură axiologică și volitivă, o acțiune de apreciere, opțiune și decizie. Rezultatul îmbinării celor două lături în procesul creațiunii de drept constituie substanța ce urmează să dobândească expresie juridică, în conținut și formă, prin mijlocirea elementelor de tehnică legislativă. Fundamentarea științifică a actului normativ, relevarea împrejurărilor care îl fac necesar, evaluarea rezultatelor preconizate, dar și a celor corelative, paralele sau opuse, toate acestea și încă multe altele presupun informare.

Conținutul și cuprinderea informației, continuitatea sau permanența acesteia, condițiile în care această informație parvine Parlamentului sunt factori decisivi pentru aprecierea eficacității reale a controlului parlamentar. Mai ales că – așa cum s-a remarcat cu foarte multă vreme în urmă – „veritabilul oficiu al unei adunări reprezentative nu este de a guverna – această îndatorire fiindu-i radicalmente improprie – ci de a supraveghea și de a controla guvernământul" . Informarea este utilă și indispensabilă și autorităților administrative, în primul rând Guvernului. El se sprijină pe o voință parlamentară și acționează în sensul acesteia. Numai astfel răspunderea politică a Guvernului părăsește domeniul ipotezelor teoretice, intrând în actualitate. Dar, dacă informarea – această exigență prealabilă îndeplinirii altor funcții și ea însăși o funcție – este satisfăcută, nu poate fi indiferentă modalitatea practică de realizare.

Mărginindu-ne la ceea ce prevede Constituția, procedeele de informare pot fi grupate în: mijloace aflate la dispoziția cetățenilor (petițiile), mijloace aflate la dispoziția parlamentarilor, mijloace aflate la dispoziția Camerelor și a organelor ei interne, mijloace rezervate inițiativei Guvernului, cu sau fără angajarea răspunderii lui politice.

2.3.2. Funcția de control

Functia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separatiei puterilor in stat. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităti publice, după cum activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităti de influentare din partea altor organe (Curtea Constitutională, Presedintele României sau Guvernul).

Pentru exercitarea și eventual, finalizarea controlului parlamentar, Constituția indică sau articulează diverse proceduri, majoritatea lor putându-se finaliza prin sancțiuni constituționale.

Dintre diversele proceduri și mijloace de control parlamentar, le menționăm pe următoarele: încunoștințarea, consultarea prealabilă, aprobarea (prealabilă, ulterioară sau prealabilă și ulterioară), acceptarea programului de guvernare, interpelarea, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege întrucât unele dintre aceste proceduri și mijloace de control sunt indisociabile de sancțiunea, pozitivă ori negativă, prevăzută de Constituție, în sensul finalizării lor, le examinăm sub titlul „sancțiunile controlului”.

Încunoștințarea neîntârziată a Parlamentului, printr-un mesaj, constituie obligația Președintelui României, atunci când, producându-se o agresiune armată împotriva țării. el a luat măsuri pentru respingerea agresiunii. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, acesta se convoacă de drept, în 24 de ore de la declanșarea agresiunii [art. 93 alin. (3) din Constituție].

Consultarea prealabilă a Parlamentului este prevăzută în două situații:

a) Atunci când Președintele României decide să dizolve Parlamentul, întrucât acesta nu a acordat votul de încredere Guvernului, după respingerea a cel puțin două solicitări succesive de învestitură [art. 89 alin. (1)];

b) Când Președintele României înțelege să solicite poporului exprimarea voinței lui, prin referendum, cu privire la probleme de interes național (art. 90 din Constituție). Consultarea Parlamentului este obligatorie; facultativă rămâne însă, pentru Președintele României, receptarea consilierii.

Aprobarea este formă de încuviințare a unei acțiuni sau a unui act, din partea Parlamentului, validându-se astfel acea acțiune sau acel act. Aprobarea este, uneori, prealabilă: Președintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate [art. 92 alin. (2) din Constituție]. Alteori, aprobarea este ulterioară:

Dacă, în cazuri excepționale, Președintele a adoptat deja măsura mobilizării, aprobarea Parlamentului trebuie să intervină în cel mult 5 zile de la adoptarea măsurii [art. 92 alin. (2) teza a doua din Constituție)];

Atunci când Președintele instituie starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale, el trebuie să solicite Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia [art. 93 alin. (l)]. Există însă și situații în care «aprobarea» trebuie să intervină atât anterior, cât și posterior emiterii actului: Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative.

Interpelarea, considerată uneori ca „procedeu-tip de informare și control” , este o veritabilă injoncțiune adresată Guvernului sau unuia dintre membrii acestuia pentru a da explicații asupra politicii trecute sau asupra atitudinii pe care înțelege să o adopte în legătură cu o problemă actuală sau viitoare. Este un mijloc de control eficace, dar, după unii, și periculos, pentru că, atunci când urmează un vot, acesta se desfășoară.

2.3.3. Funcția deliberativă

Voința Parlamentului nu se exprimă numai prin lege ci în multe alte moduri (de exemplu, prin hotărâri normative sau individuale ori prin acte cu un caracter exclusiv politic) și chiar în mai multe alte situații decât cele legislative. Concis și clar, funcția deliberativă nu se identifică cu funcția legislativă. Prima are o sferă mai largă; cea de-a doua este o componentă a celei dintâi.

Totuși, Parlamentul excelează ca autoritate legiuitoare. Această «prețiozitate» își găsește confirmarea și în Constituție: Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a țării [art. 61 alin. (1) din Constituție]. Iată motivul pentru care, examinând funcția deliberativă a Parlamentului, examinăm în fapt funcția lui legislativă.

Camera Deputaților și Senatul – ne precizează art. 67 din Constituție – adoptă legi, hotărâri și moțiuni. Indicarea actelor juridice ale celor două Camere – și implicit ale Parlamentului – este expresă și limitativă.

Legile sunt acte juridice supreme în arhitectura sistemului juridic. Ele se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului. Rezultă de aici că:

a) Toate celelalte acte juridice normative nu pot contrazice legea existentă; nu o pot dilata, nu o pot restrânge, nu o pot abroga;

b) Dimpotrivă, stă la discreția legii posibilitatea de a modifica sau de a anula orice acte juridice normative, ce-i sunt de altfel subordonate;

c) Legea nu poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăși.

Hotărârile, ca varietate a actelor juridice ale Camerelor și ale Parlamentului, se deosebesc de legi sub un întreit aspect: prin forța lor juridică, prin conținutul lor și prin procedura de adoptare. Astfel:

a) Hotărârile au o forță juridică inferioară legilor:

b) Ele pot avea un conținut normativ sau individual, fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor;

c) Din punct de vedere procedural, deosebirile sunt numeroase și mai evidente: hotărârile pot să fie și emanația de voință a unei singure Camere; regulile privitoare la inițiativa legislativă nu le sunt întocmai aplicabile; ca regulă. hotărârile Camerelor se adoptă cu majoritatea simplă, dacă legea fundamentală nu prevede altfel [art. 76 alin. (1) și alin. (2) din Constituție)]; înainte de adoptare, ele nu comportă examinarea în una sau în mai multe comisii permanente; nu sunt supuse promulgării. nu fac obiectul controlului de constituționalitate din partea Curții Constituționale; nu trebuie, în mod necesar, să fie publicate în Monitorul Oficial al României.

Moțiunile își revendică mai greu statutul de acte juridice distincte, ele fiind de fapt o varietate a hotărârilor. Termenul moțiune semnifică o rezoluție, adică un text votat de un organ deliberativ, privitor la funcționarea șa sau pentru a-și exprima opinia ori voința asupra unei probleme determinate.

Distincția dintre moțiune și lege este evidentă, sub aceleași aspecte delimitatoare precum cele dintre legi și hotărâri. Așezarea însă a moțiunilor alături de hotărâri poate a fi o sursă de ambiguități. Regulamentele Camerelor oferă câteva criterii procedurale și demarcatoare.

Capitolul III. Organizarea si functionarea Parlamentului in alte state

3.1. Studiu comparativ privind organizarea și funcționarea Parlamentului în Franța si Romania

Istoria dezvoltării politice a Franței prezintă un interes deosebit deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernământ, începând cu monarhia absolută, monarhia constituțională, imperiul, dar și republica parlamentară, ajungându-se în prezent la o republică semiprezidențială. Pentru istorici, dar mai ales pentru politologi, Franța este țara celor cinci republici care au marcat tot atâtea etape distincte ale evoluției în planul organizării politice.

Prima republică franceză a fost instaurată prin Constituția adoptată pe 24 iunie 1793. Victoria revoluției franceze – simbolizată prin dărâmarea Bastiliei pe 14 iulie 1789 (dată devenită zi națională a Franței) – a însemnat înlăturarea absolutismului monarhic și a pregătit instaurarea formei de guvernământ de factură republicană.

A Doua Republică Franceză este numele dat regimului politic din Franța între 1848 și 1852. Președinte al statului devine Ludowic Napoleon, iar pe 2 decembrie 1852 el pune capăt regimului prezidențial printr-o lovitură de stat în stil bonapartist.

A Treia Republică Franceză este numele dat regimului politic din Franța între 1870 și 1940. Instituțiile statului definite de Constituția din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaților, aleasă pe 4 ani, și Senatul alcătuit din senatori numiți pe viață sau recrutați prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputaților, al cărei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o reînnoire a mandatelor efectuându-se o dată la trei ani.

A Patra Republică este numele dat sistemului politic de stat republican în Franța din iunie 1944 până în octombrie 1958. Din multe puncte de vedere a reprezentat o continuare a celei de a treia republici ce a existat înaintea războiului. A păstrat aceeași caracteristică de sistem politic parlamentar instabil cu guverne incapabile să obțină sprijinul Parlamentului, în cei 12 ani de existență ai republicii existând 24 de guverne.

Cea de a Cincea Republică este un regim parlamentar în care puterea executivă colaborează cu puterea legislativă în cadrul unui sistem de separare a puterilor. Spre deosebire de regimurile prezidențiale (în genul celor din Statele Unite, Brazilia) unde cele două puteri sunt strict separate, fiecare putere dispune de un mijloc de presiune asupra celeilalte:

– Adunarea Națională poate răsturna guvernul printr-o moțiune de cenzură;

– Președintele poate dizolva Adunarea Națională.

Spre deosebire de celelalte regimuri parlamentare (în genul celor din Regatul Unit, Germania), a cincea republică funcționează optimal dacă majoritatea parlamentară și președintele sunt de aceeași parte a spectrului politic, situație în care premierul este responsabil de asemenea, în mod practic dar nu in mod legal, în fața Președintelui care îi poate cere să demisioneze.

Parlamentul este constituit din Adunarea Națională, formată din 577 deputați aleși pentru 5 ani prin sufragiu universal direct și din Senat, format actualmente din 331 senatori, număr care va crește la 341 în 2008 și la 346 în 2011. Senatorii sunt aleși pe o durată de 6 ani de către un colegiu electoral format din "marii electori" și este reînnoit cu jumătate la fiecare trei ani.

Figura 1. Sistemul politic al Republicii a 5- a.

Potrivit art. 24 din Constituția Franței, sistemul parlamentar actual al Franței este bicameral și este compus din:

"Camera superioară" , care este Senatul Franței

"Camera inferioară", care este Adunarea Națională a Franței; Adunarea este corpul proeminent.

Membrii Adunării Naționale reprezintă națiunea, iar senatorii reprezintă colectivitățile locale și pe francezii rezidenți în străinătate.

Parlamentul României este de asemenea bicameral: Senatul și Camera Deputaților, specificat în art. 61, al. (2) din Constituție, iar resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea; la fel se procedează și în cazul regulilor de organizare și funcționare, reguli ce sunt conținute în regulamentele proprii, adoptate de fiecare Cameră, existând așadar în ambele state o autonomie financiară și administrativă a Parlamentului.

În ceea ce privește reprezentativitatea minoritaților naționale, în Parlamentul României, organizațiile aparținând minorităților care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a putea fi reprezentați în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat (art. 62, al. (2), Constituția României), deci la fel ca în cazul Franței, se încearcă o cât mai veridică reprezentativitate în Parlament.

Adunarea Națională este aleasă prin vot universal, egal, direct și secret pentru un mandate de 5 ani și se compune din 577 de deputați. Pentru continuitatea activității forului reprezentativ suprem, mandatul acestuia durează până la constituirea legală a noului for legislativ, cu excepția cazului în care Președintele Republicii decretează dizolvarea Parlamentului și organizarea alegerilor anticipate.

Senatul este ales prin sufragiu universal, indirect pentru un mandat de 9 ani. Aceasta înseamnă că alegătorii desemnează membrii unui colegiu electoral care, la rândul său, îi va alege pe senatori în cele 321 de circumscripții electorale. Colegiul este format din deputați, consilieri regionali, consilieri și delegați ai consiliilor municipale. Senatul are o situație cu totul specială, prin aceea că nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor săi este de 9 ani, pe baza unei reînnoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, însă, o propunere de revizuire constituțională, ceea ce face din el unul din garanții Constituției.

În cazul duratei mandatului Parlamentului din cele două state, exista o diferență notabilă: în Franța, Adunarea Națională este aleasă pe un mandat de 5 ani, iar Senatul pe un mandat de 9 ani, spre deosebire de Romania, unde cele două Camere sunt ambele alese pe un mandat pe 4 ani, conform art. 63 din Constituție.

Rolul Senatului poate fi rezumat la 3 funcții principale:

a) formează o contrapondere la puterea exercitată de Adunarea Națională

b) datorită mandatului de 9 ani, înlătură influențele concentrării puterii de către un președinte influent sau de către un partid, care ar dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentară. Într-o asemenea situație Senatul ar echilibra raportul de forțe, nepermițând Adunării Naționale să adopte măsuri discreționare.

c) Contribuie la îmbunătățirea proiectelor de lege aprobate de Adunarea Națională

Cea de „a treia Cameră” a Parlamentului, cum este numită în literatura de specialitate, Consiliul Economic și Social, cuprinde 230 reprezentanți ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitând un rol consultativ pentru programe pe termen lung

Nici un membru nu poate fi urmărit, arestat, deținut sau judecat datorită opiniilor sau voturilor emise în timpul exercitării mandatului. În materie corecțională sau penală, Biroul Adunării poate accepta arestarea sau altă măsură privativă de libertate. Mandatele imperative sunt nule. Dreptul de vot este personal. Afară de cazurile când Parlamentul se reunește normal, sesiunile extraordinare sunt deschise și închise prin decretul Președintelui Republici.

Organizarea și funcționarea fiecărei Camere legislative sunt stabilite printr-un regulament interior,elaborate de acestea.Constituția prevede că regulamentele Camerelor, înainte de a fi puse în aplicare, se supun Consiliului Constituțional în vederea controlului constituționalității lor.

Fiecare Cameră își alege mecanisme colegiale de conducere, și anume: Biroul și Conferința președinților. Biroul Adunării Naționale reflectă configurația politică a acestuia potrivit grupurilor parlamentare și este format din: → 1 președinte

→ 6 vicepreședinți

→ 12 secretari

→ 3 chestori

Președintele Adunării Naționale este și președintele Biroului, ceilalți membri ai acestuia alegându-se anual în sesiunea parlamentară deschisă la 2 aprilie. Conferința președinților este formată din Președintele Camerei, vicepreședinții Biroului, președinții comisiilor permanente și ai grupurilor parlamentare, precum și raportorul general al bugetului Camerei respective. Rolul Conferinței președinților este, în principal, de a stabili ordine de zi a Camerei din perspectiva raporturilor acesteia cu Guvernul.

O altă diferență, peste care nu se poate trece, este cea referitoare la modalitatea de alegere a membrilor Camerelor Parlamentului: membrii Adunării Naționale sunt aleși prin vot universal, egal, direct și secret, iar membrii Senatului francez prin vot universal, indirect (alegătorii vor desemna un colegiu electoral care, la rândul său, îi va alege pe senatori), în timp ce, Camerele Parlamentului român sunt alese prin vot universal, direct, egal si secret, conform prevederilor din art. 4 și 5 din Legea 35/2008, respectiv fiecare alegător are dreptul la un vot pentru alegerea celor două Camere, deputații și senatorii fiind înscriși în colegii uninominale, potrivit principiului reprezentării proporționale.

Lucrările Camerelor sunt conduse de președinții acestora, în ambele state, însă Președintele Adunării Naționale este ales pentru întreaga legislatură a Camerei, iar cel al Senatului pentru un mandat de 3 ani, spre deosebire de România, unde ambii președinți sunt aleși pe întreaga legislatură a Parlamentului (art. 64, al 2, Constituția Romaniei ).

Parlamentul lucrează în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Inițiativa convocării unei sesiuni extraordinare a Parlamentului aparține primului ministru sau Adunării Naționale, dar nu Senatului. Sesiunile ordinare sunt prevăzute cu date fixe chiar în Constituție art.28. Prima sesiune ordinară se deschide la 2 octombrie și durează 45 de zile, iar a doua la 2 aprilie și nu poate depăși 45 de zile. Discutarea legilor este precedată de o dezbatere în cadrul comisiilor. Acestea funcționează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale. Comisiile parlamentare pot fi de două categorii: comisii legislative și comisii de anchetă sau control.

Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.

În ceea ce privește inițiativa legislativă aceasta poate aparține Primului Ministru sau parlamentarilor, dar există unele limitări cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse inițiative parlamentare. Astfel, inițiativa parlamentară nu se poate referi decât la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de către Constituție.

Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi, asigurarea posibilității de informare fiind o condiție esențială a controlului. Astfel, trebuie menționate aici, ca și în alte parlamente întrebările și interpelările adresate Guvernului; de asemenea declarațiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înființate de Parlament, precum și controlul efectuat de parlamentari asupra înfăptuirii politicii europene.

Parlamentul francez se întrunește de drept în sesiunea ordinară, care începe în prima zi lucrătoare a lunii octombrie și se încheie în ultima zi lucrătoare a lunii iunie (art. 28 din Constituția Franței), în mod asemănător procedând și Parlamentul român (art. 66, al. 1 ). În schimb se procedează diferit când este cazul întrunirilor în sesiuni extraordinare, care în România au loc la cererea Președintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor (art. 66, al. 2), iar în cazul Franței, la cererea Primului-ministru sau a majorității membrilor Adunării Naționale (art. 29).

Atât in Franța, cât și în România, Camerele Parlamentului își aleg fiecare mecanisme colegiale de conducere (art. 64, al. 2, Constituția română). O altă asemănare, constatată în Constituția României în art. 64, al. 5, în cadrul fiecărei Camere se formează grupuri parlamentare care reflectă configurația politică a Camerei respective.

3.2. Studiu comparativ privind organizarea și funcționarea Parlamentului în Olanda si Germania

Ambele state, atat Olanda cat si Germania au jucat un rol important in economia europeana si reprezinta doua mari puteri pe plan european cat si pe plan international, avand un sistem administrativ solid si bine structurat.

Privind cele doua tari prin prisma structurii, pe care tocmai am definit-o mai sus, constatam ca Olanda este o monarhie constitutionala ereditara iar Germania un stat federal.

Olanda este o monarhie constitutionala ereditara, cu un sistem de guvernare parlamentar, conform constitutiei intrate in vigoare la 17.02.1983.

În Olanda, cu un sistem de guvernare parlamentar, se recunoaste separarea puterilor in stat si impartirea autoritatii dupa cele trei ramuri: autoritate juridica, legislativa si executiva.

Parlamentul Olandei se numeste Statul General si este format din doua camere numite simplu: Prima Camera si a doua Camera

Prima Camera – este formata din 75 de membrii alesi dintre membrii celor 12 consilii ale provinciilor

Camera a doua – reuneste 150 de membrii alesi prin vot direct pentru un mandat de 4 ani. Este considerata mai importanta in comparatie cu prima camera.

Dupa Guvern a doua Camera a Parlamentului are dreptul de a initia legi si dreptul de a le amenda. In practica 90% dintre propunerile administrative sunt initiate de catre guvern pe care le trimit ulterior celei de a doua camera a Parlamentului. Propunerile sunt dezbatute in una din cele 29 de comisii, in care parlamentarii isi desfasoara cea mai mare parte a activitatii. Aceste reuniuni sunt de obicei publice. Fiecare propunere legislativa a Guvernului este dezbatuta cu ministrul implicat direct. Comisia poate organiza o audiere publica pentru acea propunere. Ca o prima regula, procesul de vot se realizeaza prin participarea ambelor Camere. Cand o propunere este acceptata de de a doua cameraa Parlamentului, aceasta este trimisa Primei Camere pentru discutia pe comisii la acest nivel. In sesiunea plenara Prima Camera ia decizia referitoare la propunere, dar fara sa faca vreo modificare de continut deoarece legea nu-i da acest drept. Dupa aprobarea in Parlament, Monarhul confirma propunerea legislativa si o publica in Ziarul National. Se intampla frecvent ca o propunere legislativa sa devina lege dupa dezbateri destul de lungi care uneori dureaza cativa ani.

Atunci cand propunera porneste de la Statul General procedura este aproximativ asemanatoare desi nu in totdeauna Guvernul poate sa intervina in dezbaterile parlementare. In afara de rolul sau important in procesul legislativ, principala componenta a Statului General este aceea de monitorizare a Guvernului pe care o exercita in diverse forme.

Parlamentul poate interpela membrii Guvernului fie in scris fie oral, direct, poate initia cercetari parlamentare, formarea de comisii si poate propune motiuni.

Cea mai importanta functie a Primei Camere a Parlamentului olandez este competenta de a revizui si de a controla. Aceasta inseamna ca deciziile celei de a doua Camera pot fi analizate de Prima Camera.

Pentru desfasurarea activitatii, parlamentarii sunt ajutati de 29 de comisii permanente. In principal seful celei de a Doua Camera decide numarul membriilor din fiecare comisie permanenta, actiune pentru care seful Camerei consulta Prezidiul Camerei si partidele politice.

In afara acestora se pot constitui si Comisii speciale,cum ar fi cea de determinare a nivelului cheltuielilor Guvernului, comisii pentru dezbaterea unor probleme specifice constitutionale, politice, administrative. In ultimii ani numarul lor a fost redus foarte mult de la 50 la 5 comisii speciale.

Prima Camera a Parlamentului are constituite 19 comisii pemanente si doua comisii speciale. Deciziile in legatura cu marimea si competenta acestora sunt luate urmand aceeasi procedura ca si pentru a doua Camera.

In desfasurarea activitatii, Camerele sunt sustinuta de un Secretar si echipa lui. Fiecare secretar este numit de Camera si nu poate fi membru al Statului General. El este reponsabil pentru pregatirea, redactarea deciziilor Camerei si pentru obtinerea avizelor tehnice de procedura, pentru asistarea sefilor camerelor, prezidiului si comisiilor. Fiecare comisie este asistata de un secretar sau adjunctul sau. Secretarul celei de a doua Camera nu este numai seful Biroului sau dar si cel care sustine din punct de vedere organizatoric camera, urmarind toate serviciile de secretariat, libraria parlamentara, serviciile de stenografie. In desfasurarea acestor activitati sunt implicati in total 400 angajati, pentru a doua camera, in timp ce pentru prima numarulul personalului este mai mic.

Germania este o republica federala caracterizata de o structura administrative policentrica, un sistem de cooperare la nivel federal si o puternica pozitie a Cancelarului Federal.

În general se afirmă că Parlamentul federal german se compune din Dieta federală (Bundestag) și Consiliul federal (Bundesrat), ceea ce nu este tocmei corect. Potrivit Curții Constituționale, Consiliul federal nu are calitatea propriuzisă de cameră superioară a Parlamentului, întrucât nu are caracter reprezentativ și nu exercită anumite funcții tipice pentru o cameră parlamentară.

Deci, Bundestarul ar fi o instituție care reprezintă landurile în cadrul procesului legislativ.

Rezultă că Parlamentul federal german în sens constituțional strict, este alcătuit dintr-o singură cameră reprezentând poporul în ansamblul său, anume Dieta federală. Participarea landurilor la procesul legislativ prin Consiliul federal – indispensabila statului federal, ne determină să convenim totuși că parlamentul german este bicameral inegalitar.

Dieta este compusă din 622 deputați aleși prin vot universal direct proporțional cu numărul populației în timp ce Consiliul este compus din membri ai guvernurilor landurilor, numiți și revocați de acestea.

Indiferent de numărul reprezentanților unui land prezenți la ședințele Consiliului, fiecare land dispune de un anumit număr de voturi, determinat în principiu tot de numărul populației.

Durata legislaturii este determinată de mandatul Dietelor federale, în principiu de 4 ani. Dizolvarea Dietei poate fi pronunțată de Președintele federal dar numai dacă nu reușește să aleagă un Canceral federal și dacă refuză un vot de investitură cerut de Cancelar.

Dreptul de inițiativă legislativă aparține membrilor Dietei federale, Consiliului și Guvernului federal.

Procedura legislativă cunoaște 3 variante diferite:

– procedura pentru situațiile în care acordul Consiliului este obligatoriu;

– procedura legislativă ordinară;

– procedura pentru stare de necesitate legislativă.

Atat in Olanda cat si in Germania autoritatea legislativa este exercitata de un psrlament bicameral.In sistemul administrativ olandez Parlamentul este format din Prima Camera si Camera a doua,iar in Germania Parlamentul este format din Adunarea Federala (Bundestag) si Consiliul Federal(Bundestrat)

Parlamentarii din cele doua tari sunt sprijiniti in desfasurarea activitatii lor de comisii de lucru, dar in afara acestora se pot constitui si comisii speciale cum ar fi in Olanda, cea de fundamentare a bugetului ce stabileste nivelul cheltuielilor publice angajate de guvern,comisii pentru dezbaterea problemelor specifice de constitutionalitate, de politica si administrative. In Germania propunerile supuse aprobarii Parlamentului Federal sunt studiate in detaliu de catre Comisii/Comitete Parlamentare. La nivel Federal,Comisiile Parlamentare sunt foarte puternice,iar membrii lor cerceteaza cu mare grija orice propunere si au dreptul sa amendeze sau sa le reformuleze,ori de cate ori este necesar. In plus, Comisiile Expert constituite ad-hocpot fi solicitate sa cerceteze implicatiile si sa deruleze o analiza stintifical. Exemple de Comisii Expert in Bundestag sunt cea pentru Femei si Societate si Politica Viitoare pentru Energie Nucleara.

In ambele state propunerile legislative sunt initiate de catre Guvern.In Olanda propunerile sunt discutate in Cabinet inainte ca opiniile respective sa fie transmise Consiliului de Stat. Cand Consiliul de stat formuleaza opinia sa ,membrii Guvernului pot sa faca unele comentarii in legatura cu aceasta trimitandu-le ulterionr celei de a doua Camera a Parlamentului.Propunerile sunt discutate in una din cele 29 de comisii,in care parlamentarii isi desfasoara cea mai mare parte a activitatii. In Germania principala functie a Guvernului Federal este sa pregateasca deciziile politice si legislative, in timp ce responsabilitatile administrative sunt delegate catre landuri.

Atat in Germania cat si in Olanda principala competenta a Parlamentului este aceea de a controla activitatea Guvernului. In Olanda principala atribuite a Statutului General este aceea de monitorizare a Guvernului, pe care o exercita in diferite forme:

poate numi membrii Guvernului fie in scris, fie oral, direct,

poate initia cercetari parlamentare,

initiaza formarea de comisii,

propune motiuni.

In Germania Bundestag-ul reuneste 662 membrii care reprezinta legislativul responsabil pentru alegerea Cancelarului Federal si are ca atributie principala controlul asupra activitatii Guvernului.

In Olanda ca si in Germania camerele parlamentare difera semnificativ, in ceea ce priveste rolul lor in luarea deciziilor, dar si in ceea ce priveste structura organizatorica si reprezentativitatea. In Olanda cea de a doua Camera este mai importanta din punct de vedere al rolului in gestionarea politicilor si este formata din membrii alesi direct pe baza de reprezentare proportionala. In Germania Bundestrat-ul este institutia care reuneste reprezentantii prin care landurile participa la activitatea legislativa a Federatiei iar membrii sunt alesi prin vot direct, acestia fiind membrii ai guvernelor landurilor sau delegati ai acestora.

Daca in Germania vorbim despre un parlament federal in Olanda este doar parlament la nivel de stat .

Prima Camera a Olandei este compusa din 75 de membrii, alesi indirect de catre membrii celor 12 Consilii Provinciale, pentru un mandat de 4 ani. In schimb in Germania membrii primei Camere sunt alesi pe 4 ani prin sistemul de reprezentare proportionala si majoritate simpla.

Cea de a doua Camera a Olandei este mai importanta din punct de vedere politic si este formata din 150 de membrii alesi direct pe o perioada de 4 ani pe baza de reprezentare proportionala. In schimb in Germania cea de a doua Camera contine 69 de membrii alesi de cele 16 guverne ale landurilor, fiecare avand intre 3 si 6 locuri in functie de populatie.

3.3. Studiu comparativ privind organizarea și funcționarea Parlamentului în Polonia și Finlanda

Conform Constituției Republicii Poloneze din anul 1997, Polonia este o republică parlamentară bazată pe principiul separării puterilor în stat.

Parlamentul, puterea legislativă, este împărțit în două camere – Seim (camera inferioară) cu 460 de membri, și Senatul (camera superioară) cu 100 de membri. Membri sunt alesi prin vot universal, direct, egal, secret și proporțional pentru o perioadă de 4 ani. Poate fi deputat orice cetățean polonez care are 21 de ani împliniți. Pentru a deveni senator trebuie să fi împlinit vârsta de 30 de ani. Deputatii reprezintă circumscripțiile în care au primit mandatul electoral.

Deputații aceleiași formațiuni politice creeaza grupuri parlamentare. În aceste grupuri parlamentare sunt elaborate proiectele de legi și amendamentele lor, numai marile grupuri fiind capabile să introducă noi dispoziții legislative. Deputații iau parte la ședințele dietei și au dreptul să adreseze întrebări și să-i interpeleze pe membrii consiliului de miniștri. Parlamentarii dezbat proiectele de legi în comisii permanente sau speciale, create să examineze diferite probleme privind administrația statului și viața publică. În dietă se află comisii parlamentare, iar în senat comisii senatoriale.

Parlamentul polonez îndeplinește în primul rând o funcție legislativă stabilind dreptul care se impune tuturor cetățenilor polonezi. Dieta stabilește dreptul prin votarea legilor care sunt documente de drept de cel mai înalt nivel, venind ca importanță imediat după Constituția Republicii Poloneze.

Seimul și Senatul aleg din cadrul lor un președinte al camerei și vicepreședinți, care formează un prezidiu. Președintele Seimului este ales ca reprezentant suprem al camerei inferioare a Parlamentului. Prerogativele sale sunt conducerea dezbaterilor camerei și reprezentarea Seimului în exterior. Ambele camere creează și comisii parlamentare – permanente, care au drept scop pregătirea proiectelor din domeniul legislației și controlului – în prezent funcționează 41 de comisii (27 în Seim și 14 în Senat). Există și comisii speciale, create cu scopul de a cerceta cazurile concrete ale camerelor, care sunt dizolvate în urma realizării activității.

Una din principalele sarcini ale dietei este votarea bugetului statului. Dieta decide asupra resurselor și cheltuielilor publice, exercitând astfel o influență nu doar asupra economiei poloneze și a securității statului, ci și asupra vieții de zi cu zi a cetățenilor. Funcția de control exercitată de parlament, funcție care se manifestă prin exercitarea votului de neîncredere, prin influența asupra alcătuirii consiliului de miniștrii sau prin numirea comisiilor speciale de anchetă, este de asemenea foarte importantă. Parlamentul are dreptul să numească înalții funcționari precum: purtătorul de cuvânt al drepturilor cetățenești, președintele Camerei Supreme de Control, președintele Băncii Naționale sau membrii Consiliului Național al Radioului și Televiziunii. Coordonarea lucrărilor parlamentare este asigurata de: președinții dietei și senatului, prezidul dietei și senatului, convenția seniorilor compusă din președinții, vicepreședinții și conducătorii grupurilor parlamentare, comisiile dietei și ale senatului.

Parlamentarii pot crea cluburi parlamentare formate din cel puțin cincisprezece membri. Membrii Seimului pot de asemenea forma grupuri parlamentare, care necesită cel puțin 3 membri.

Finlanda este o republica prezidentiala conform Constitutiei adoptate la 17.07.1919, amendate in 1987 si ulterior ratificate.

Finlanda este democrație parlamentară, condusă de președinte, primul-ministru și Eduskunta, și își are sediul în Helsinki (Helsinki/Helsingfors).

Președintele Republicii Finlanda este ales prin vot direct pentru o perioadă de 6 ani de către populația cu drept de vot. Finlanda este formată din 6 provincii. Provinciile sunt divizate în 90 de districte la nivel local. Autoritatea provincială este parte constituantă a executivului în teritoriu și în consecință nu are cadre alese prin vot. Sistemul de împărțire administrativă nu s-a schimbat din anul 1634, de când a fost creat. În anul 1997 provinciile au fost reorganizate și din 12 provincii au mai rămas doar 6 mari provincii.

Puterea legislativă este exercitată de de un președinte și de un parlament, unicameral, format încă din 1906 din 200 de membrii, aleși prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani.

Membrii parlamentului aleg la rândul lor un Speaker și doi adjuncți ai acestuia .Parlamentul Finlandei este divizat în comisii. Proiectele sunt trimise Parlamentului de către Guvern sau pot fi inițiate chiar de parlamentari.

O asemănare între cele două sisteme aministrative este reprezentată de faptul că atât În Polonia cât și în Finlanda, autoritatea legislativă este exercitată de către Parlament alcătuit din parlamentari aleși prin vot direct, secret.

Din punctul meu de vedere, o deosebire importantă între cele două autorităti legislative este preprezentată de organizarea acestora și anume: Parlamentul, puterea legislativă în Polonia, este împărțit în două camere – Seim (camera inferioară) cu 460 de membri, și Senatul (camera superioară) cu 100 de membri. În Finlanda, puterea legislativă este exercitată de de un președinte și de un parlament,cunicameral, format din 200 de membrii, aleși prin vot direct, secret pentru un mandat de 4 ani de către populația cu drept de vot în vârstă de peste 18 ani.

Sistemul politic polonez spre deosebire de cel finlandez se sprijină pe pe platformele partidelor politice. De aceea în alegerile parlamentare ca și în cele ale colectivităților locale, candidații care sunt susținuți de un partid politic important au cele mai mare șanse să fie aleși. În consecință,intră în Parlament candidații care fac parte din cele mai puternice formațiuni politice.

În Finlanda, spre deosebire de alte țării, activitatea Parlamentului este controlată de Guvern și de diferite instituții publice. La rândul lor, parlamentarii pot trimite sesizări scrise membrilor Consiliului de Stat și solicită interpelării ale acestora, însă în astfel de cazuri au nevoie de susținerea a cel puțin 20 de parlamentari. Parlamentul Finlandei se constituie ca parte în acordurile internaționale care au implicații legale și financiare, dar și în soluționarea celor mai importante probleme care șin de politica externă și de apărare. În cadrul Parlamentului finlandez funcționeaza 13 comisii speciale implicate direct în dezbateri pe probleme constituționale, de legislație, de politică externă și financiar –bancare. Alături de acestea pot fi constituite Comisii Extraordinare pentru probleme în domeniul social, al educației și al apărării.

Fiecare comisie este formată în mod normal din 17 membrii, toți parlamentari. Parlamentul formulează 45 de propuneri de membrii iar apoi dintre aceștia se aleg membrii comisiilor. În practică, partidele colaborează și împart locurile între ele potrivit principiului reprezentării proporționale. Una dintre cele mai importante este Comisia Financiară care are misiunea de a elabora bugetul de stat. La aceasta se adauga Comisia Constituțională care are un rol special în a examina apriori constitutionalitatea legilor. Comisia Reunită reunește 45 de membrii aleși în ședință plenară și are rolul de a examina toate hotărârile după prezentarea lor în Parlament. Speaker-ul, adjuncții lui și Șeful comisiilor Parlamentare au sarcina de a planifica activitatea Parlamentului. Atât speaker-ul cât și comisiile sunt asistați în realizarea propriilor sarcini de către un Birou al Parlamentului formant din aproximativ 400 de persoane.

3.4. Studiu comparativ privind organizarea și funcționarea Parlamentului European și Parlamentul României

Parlamentul European potrivit tratatelor comunitare, este institutia compusa din reprezentantii statelor reunite in Comunitati, definitie care nu a fost modificata prin tratatul de la Maastricht. Este reglementat de articolele 137 la 144 din tratatul CE (carora le corespund articolele 20 la 25 Tratat CECA; 107 la 114 Tratat CEEA).

Sediul central al Parlamentului European se afla la Strasbourg. Acolo se tin cele 12 sedinte anuale in plen, a cate patru zile fiecare. Comisiile si fractiunile se mai pot de asemenea intruni la Bruxelles, unde de curand a avut loc si o sedinta plenara. La Luxemburg se afla sediul Secretariatului General.

Secretariatul General este condus de un secretar general si este alcatuit din 8 directii, fiecare fiind condusa de un director general, la care se adauga un Birou juridic. Directiile Generale mai apropiate sferei politice isi au sediul la Bruxelles, celelalte la Luxemburg. Aici lucreaza circa 3500 de angajati, adica peste jumatate din personal, multi dintre acestia fiind traducatori si functionari ai serviciilor administrative.

Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetateni ai Uniunii Europene. Incepand cu 13 iunie 2004, acesta are 732 de membri. S-a decis ca numarul maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de 4 si respectiv maxim de 99 de deputati pentru fiecare stat membru. Desemnati initial de parlamentele nationale din cadrul membrilor acestor parlamente, potrivit procedurii fixate de fiecare stat, membrii Parlamentului european sunt alesi incepand cu anul 1979 prin vot universal direct, in baza Actului pentru alegerea reprezentantilor in Parlamentul European prin vot universal direct, anexat la decizia Consiliului din 20 septembrie 1976. Alegerile trebuie sa aiba loc in cursul unei perioade unice pentru toate statele membre, insa reprezentantii nu sunt inca alesi dupa o procedura uniforma in toate statele membre.

Organele de conducere sunt presedintele si biroul acestuia si care sunt desemnati, conform articolului 140, alineatul 1, de Parlamentul european dintre membrii sai. Presedintele este cel care conduce activitatile Parlamentului, prezideaza sesiunile plenare, intrunirile Biroului (buget, chestiuni administrative, de personal, de organizare), intrunirile Conferintei Presedintilor, reprezinta Parlamentul in plan international.

Conferinta Presedintilor este formata din presedintele Parlamentului si presedintii grupurilor politice, ea stabileste competentele si numarul membrilor comisiilor si al delegatiilor parlamentare, elaboreaza calendarul si ordinea de zi a sesiunilor plenare.

Biroul format din presedintele Parlamentului European, 14 vicepresedinti si 5 chestori are statut de observator, membrii lui sunt alesi pentru un mandat de 2,5 ani, cu posibilitate de prelungire. Biroul stabileste liniile directoare pentru functionarea interna a Parlamentului, intre care:

– bugetul Parlamentului European;

– organizarea administrativa si financiara;

– functionarea secretariatului si a sub-departamentelor sale.

Chestorii – sunt responsabili, sub instructiunile Biroului, pentru problemele administrative si financiare ale deputatilor europeni. Ei se asigura ca acestia beneficiaza de infrastructura necesara pentru a-si putea exercita mandatul.

Sistemul de grupuri politice in Parlamentul European este foarte specific si special. In loc sa urmareasca interesele nationale, deputatii europeni se reunesc in grupari supranationale, reprezentand interese comune.

Fiecare din acestea isi numeste un presedinte (sau doi co-presedinti), un birou si un secretariat. Grupurile se constituie prin remiterea unei declaratii presedintelui Parlamentului european cuprinzand denumirea grupului, semnatura membrilor sai si componenta biroului. Numarul minim al deputatilor necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la 26 daca acesti deputati apartin unui singur stat membru, la 21 daca sunt din doua state membre, la 16 daca sunt din trei state membre si la 13 daca sunt din patru state membre sau mai multe. Deputatii europeni nu pot apartine decat unui grup politic.

Unii parlamentari europeni nu apartin nici unui grup politic. Ei sunt denumiti membri neafiliati. Grupurile politice sunt vitale in functionarea Parlamentului European: ele decid ce probleme vor fi discutate in sedintele plenare, intocmesc amendamente la rapoartele ce urmeaza sa fie votate in sesiunile plenare si, inainte de plenare, ei decid ce pozitie va adopta grupul lor politic intr-o privinta sau alta. Nici unul din membri nu poate fi fortat sa voteze intr-un fel sau altul.

Pentru a pregati rapoartele pe diferite tematici pentru sesiunile plenare, deputatii europeni sunt grupati in comitete specializate. Intr-un comitet pot functiona 25-78 membri. Fiecare comitet are un presedinte, un birou si un secretariat.  Comitetele parlamentare se intalnesc o data sau de doua ori pe luna la Bruxelles. Dezbaterile lor sunt publice.

Comitetele intocmesc, revizuiesc si adopta propuneri legislative si rapoarte la propria initiativa a deputatilor. Ei iau in considerare propunerile Comisiei Europene si ale Consiliului de Ministri si, atunci cand considera necesar, stabilesc rapoarte care vor fi prezentate in sesiunea plenara.

Parlamentul poate stabili sub-comitete, comitete temporare sau comitete de investigatie, care sa trateze probleme specifice. Activitatea din comitete este coordonata de presedintii acestora .

In Parlamentul European functioneaza in prezent 20 comitete parlamentare. Delegatiile Parlamentului European interactioneaza cu parlamentele statelor care nu fac parte din Uniunea Europeana. Ele joaca un rol important in a ajuta dezvoltarea influentei Europei in plan international. Exista 35 delegatii, fiecare formata din circa 15 membri. Parlamentul European are patru tipuri de delegatii.

Parlamentul european impreuna cu Consiliul Uniunii Europene adopta legislatia europeana (directive, ordonante, decizii). Aceasta co-participare la procesul legislativ asigura legitimitatea democratica a textelor de lege adoptate. Parlamentul european nu are (inca) drept initiativ, adica nu poate inainta propriile proiecte de legi; acest lucru insa a fost prevazut in noua Constitutie a Europei.

Parlamentul European impreuna cu Consiliul sunt organele bugetare ale Uniunii Europene. Comisia Europeana intocmeste un proiect de buget. In faza de aprobare a bugetului Parlamentul si Consiliul au posibilitatea de a efectua modificari. La capitolul venituri bugetare ultimul cuvant il are Consiliul, la cel de cheltuieli il are Parlamentul.

Parlamentul are puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Inainte de numirea membrilor acesteia, Parlamentul analizeaza in comisiile sale competenta si integritatea comisarilor desemnati. Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de incredere. In afara de acestea, Parlamentul exercita un control politic prin Consiliul de Ministri si Consiliul European.

Istoria parlamentară în România începe cu anul 1831 când, în Țara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituțional denumit Regulamentul organic.

Sub regimul politic instituit de Convenția de la Paris, forul legislativ a cunoscut un evident proces de modernizare, iar prin Constituția din 1866, s-au pus bazele moderne ale forului legislativ ca Reprezentanță Națională. În februarie 1938, regele Carol al II-lea, care a subminat rolul instituției parlamentare, a impus un regim de monarhie autoritară.

După 23 august 1944, Parlamentul a fost reorganizat într-un singur corp legislativ, Adunarea Deputaților, care va fi transformată, prin Constituția din 1948, în Marea Adunare Națională. Revoluția din Decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere și pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separația puterilor și răspunderea guvernanților în fața organelor reprezentative

Asemănări între cele doua parlamente sunt urmatoarele:

Membrii sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat

Numărul membrilor Parlamentelor este stabilit prin lege electorală, în raport cu populația țării.

Membrii parlamentelor fac parte din grupuri parlamentare, respectiv partide politice. 

Ambele parlamente își pot constitui comisii temporare de anchetă.

Organizarea și funcționarea se stabilește prin regulamente proprii. 

Sunt conduse de către un președinte.

Ambele parlamente au putere legislativă, adopta legi organice, ordinare și constituționale, respectiv legi europene( foi de parcurs, ordonanțe, decizii).

Inceea ce priveste deosebirile între cele doua parlamente, le redam in tabelul de mai jos:

Tabelul 1. Deosebiri

Consolidarea dimensiunii parlamentare, atât la nivel național cât și la nivel european, este destinată să aducă o contribuție consistentă în legitimarea democratică a procesului politic și în luarea deciziilor.