Locul Si Rolul Industriei Petroliere In Economia Judetului Prahova

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………………………………………3

Capitolul I. Statutul femeii în societatea comunistă. Conceptul de ,,om nou” ………………..6

Capitolul II. Locul și rolul industriei petroliere în economia județului Prahova …………….13

Capitolul III. Aspecte teoretico – metodologice ……………………………………………..22

Capitolul IV. Studiul de caz ………………………………………………………………….28

Capitolul V. Concluzii ……………………………………………………………………….42

Anexa I. Lista alfabetică a persoanelor intervievate …………………………………………43

Anexa II. Transcrierea interviurilor ………………………………………………………….44

Bibliografie …………………………………………………………………………………..76

INTRODUCERE

A povesti reprezintă, de cele mai multe ori, o formă de împlinire. Unii oameni consideră că experiența de viață pe care au acumulat-o trebuie să fie transmisă mai departe pentru ca ceilalți să beneficieze de ea. Alții sunt de părere că întâmplările din viața lor sunt atât de intime încât nu le pot împărți cu nimeni. Pentru prima categorie umană, verbul ,,a comunica” a căpătat sensul de ,,a-și împărtăși experiența”, gândurile, trăirile, iar prin aceasta se realizează o comuniune în gând și simțire.

Ȋn Dubla intenție a limbajului și problema stilului, Tudor Vianu precizează: ,,Cine vorbește ‹‹comunică›› și ‹‹se comunică››. O face pentru alții și o face pentru el. Ȋn limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social.[…] Ȋn manifestările limbii radiază un focar de viață.” Așadar, beneficiarul actului de comunicare este, pe de o parte, cel care vorbește, iar de cealaltă parte, cel care ascultă. Acest fapt conduce la lărgirea propriei sfere a cunoașterii și chiar a autocunoașterii. Ascultătorul conștientizează că undeva, cândva, un om a trăit o experiență de viață similară lui, iar aceasta îi unește. ,,A spune sau a asculta o poveste a vieții este o trăire puternică.”

Această lucrare încearcă să împărtășească experiența de viață a cinci femei care au lucrat în industria petrolieră în perioada comunistă. Pentru secțiunea aplicativă, a fost folosită metoda interviului de tip poveste a vieții, metodă care a fost definită de către Robert Atkinson în lucrarea sa Povestea vieții – Interviul. Astfel, povestirea vieții reprezintă ,,o metodă de cercetare calitativă care permite colectarea unor informații despre esența subiectivă a întregii vieți a unei persoane. Debutează printr-un interviu înregistrat, este transcrisă și se finalizează printr-o povestire fluentă, redată doar cu cuvintele persoanei care o narează.”

Adunând povestirile de viață ale celor cinci persoane, urmărim să prezentăm cinci ipostaze diferite ale feminității în societatea comunistă, în special ale celor angajate în industria petrolieră, deoarece propaganda comunistă a impus modelul femeii-savant, promovându-se figura Elenei Ceaușescu, al cărei nume era însoțit de titulatura ,,academician-doctor-inginer”.

Deși studiul de caz include povestiri de viață narate de persoanele care le-au trăit, viața va fi privită dintr-un punct de vedere subiectiv pentru că primul critic al povestirii spuse este însuși povestitorul. Doar prin ochii lui vom vedea realitatea. Povestitorul alege ce și cât să povestească din viața sa, cât permite cercetătorului să pătrundă în intimitatea gândurilor și sentimentelor sale. De asemenea, se consideră că sinceritatea este una dintre trăsăturile pe care povestitorul le respectă fără a fi atenționat în mod special. De altfel, Robert Atkinson menționează și el: ,,O poveste a vieții este o relatare pe care o persoană decide să o facă despre viața pe care a trăit-o, narată cât mai complet și mai sincer posibil, atât cât își amintește și în funcție de ceea ce vrea ca alții să afle – de regulă, ca rezultat al unui interviu dirijat de altcineva.”

Tema acestei lucrări, Ipostaze feminine în mediul urban românesc, este una extrem de interesantă, în primul rând, pentru că oferă un portret moral al femeii din România dintr-o perioadă aflată încă în studiu. Ȋn al doilea rând, merită să aflăm aceste povești de viață și chiar să căutăm să aflăm altele noi pentru că, trăind într-o societate care impunea un fals model de gândire și de viață, femeia româncă s-a simțit oprimată, îngrădită în capacitatea ei creatoare.

Demersul de a aduna poveștile de viață ale femeilor nu este unul nou. Zoltán Rostás și Theodora-Eliza Văcărescu au cules și publicat povestirile unor femei, aflate la vârsta a treia, în volumul Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind. Verbul la gerunziu, prezent în titlu, demonstrează că povestea nu s-a încheiat, alte istorii stau și așteaptă să fie scoase la lumină. Autorii remarcă, în introducerea cărții, cât de șocant au fost priviți de povestitoare atunci când au înregistrat poveștile de viață incluse în volum. Zoltán Rostás mărturisea: ,,Bănuiesc că este vorba de un reflex cultural foarte răspândit și adânc înrădăcinat, conform căruia o femeie trebuie să fie cel puțin Jeanne D’Arc, Marie Curie, Ecaterina Teodoroiu sau ‹‹măcar›› participantă la rezistență, încarcerată din motive politice, sau în orice caz cu performanțe mai însemnate decât media bărbaților.” Aceleași priviri pline de uimire și de întrebări nerostite m-au întâmpinat atunci când am solicitat, la rândul meu, interviul. Persoanele intervievate s-au declarat neîncrezătoare că cineva va fi interesat de povestea vieții lor, de experiențele lor de viață, de gândurile și trăirile lor dintr-o epocă trecută. Lucrarea de față vine să demonstreze că femeile au scris istoria alături de bărbați și fiecare experiență de viață, povestită sau nu, este inclusă în această istorie. Parafrazând celebrul dicton al regelui Ludovic al XIV-lea, putem rosti, cu încredere, ,,Istoria suntem noi!”

Am considerat necesar să includem în lucrare un capitol consacrat statutului femeii în societatea comunistă. Ȋn capitolul final, vom realiza o comparație între cele două imagini: cea reală, dedusă din experiențele de viață culese, și cea nereală, impusă, trasată de conducerea de partid și de stat. De asemenea, un alt capitol prezintă un scurt istoric al industriei petroliere, precum și o prezentare generală a rafinăriilor unde care au fost angajate persoanele intervievate.

Având în vedere că dezvoltarea urbană a municipiului Ploiești a depins în mare măsură de industria petrolieră, vom cerceta și aspectul tradiției. H. Culea și Nicoleta Coatu în studiul Etnologia orașului menționează: ,,Socius-ul presupune nu doar coexistența indivizilor, influența lor reciprocă, conștiința unui scop comun etc., ci și o ordine durabilă, o continuitate și o tradiție pentru ca orice societate să ființeze ca o particularitate concretă, specifică.” De aici, cei doi cercetători au ajuns la problema ,,datului” ca fenomen social pe care au studiat-o ținând cont de tradiție – inovație – identitate. Ca urmare, am căutat să descoperim care a fost influența acestei triade în alegerea profesiei de către cele cinci persoane intervievate. De asemenea, vom urmări, prin întrebări dirijate, dacă instrumentele de promovare a imaginii femeii, ,,Scânteia”, ,,Scânteia Tineretului” sau revista ,,Femeia” au influențat în vreun fel viața celor cinci femei.

CAPITOLUL I

STATUTUL FEMEII ȊN SOCIETATEA COMUNISTĂ. CONCEPTUL DE ,,OM NOU”

Conceptul de ‹‹om nou›› a fost introdus odată cu instaurarea regimului comunist în România. Nu numai de la tribunele congreselor partidului se propaga această idee, ci o întreagă literatură, cinematografie, manuale școlare, cursuri universitare veneau să o susțină. Definit, în mod inspirat, de Eugen Negrici ca ,,cel ce a înțeles”, omul nou își are originea în ,,omul sovietic”, o idee preluată de aparatul de partid de la regimul bolșevic instaurat în Rusia și adaptată spațiului românesc. Astfel, prin ,,omul nou” se înțelege omul care face tot ce îi stă în putință, care își sacrifică idealurile personale pentru realizarea idealurilor partidului. Ȋn numele acestei idei abstracte, regimul comunist și-a desfășurat toate forțele care au sacrificat în calea lor orice alt ideal, așa cum, cu câteva decenii în urma lor, conceptul de ,,arian” a implicat într-un război mondial întreaga lume civilizată.

De-a lungul istoriei, societatea a privit în mod diferit femeia. Concepția creștină susținea că rolul femeii este de a fi soție și mamă. Epoca modernă aduce o schimbare de statut a femeii care pătrunde în domenii considerate, pentru mult timp, un apanaj al bărbaților. Laura Grünberg menționează în lucrarea sa (R)Evoluții în sociologia feministă că: ,,Pătrunderea femeilor în lumea academică și științifică, mobilizarea politică a femeilor (mișcarea feministă) din acest secol au schimbat, sau măcar au clătinat, raporturile de putere, conceptualizările despre putere, permițând chestionarea modelelor tradiționale de gândire și din perspectiva ‹‹miopiei de gen›› a științelor sociale.”

O privire atentă asupra societății comuniste conduce la concluzia că rolul femeii a fost exacerbat în România anilor 1948 – 1989 din dorința de a demonstra lumii întregi că epoca nou instaurată este una ideală, supranumele de ,,epoca de aur” venind să sublinieze, încă o dată, că principiile promovate asigură egalitatea de șanse. De altfel, articolele propagandistice ale vremii subliniază acest lucru. Se remarcă abundența superlativelor în fiecare frază a articolului, precum și gradarea ascendentă a ,,grijii” pe care conducerea de partid și de stat susținea că o are pentru femeia româncă, indiferent de ocupația pe care o are aceasta. ,,Femeii i s-a rezervat, de fiecare dată, un loc prioritar. Semn că societatea, conducerea de partid și de stat o prețuiesc, o stimează și o respectă pe cea care astăzi e muncitoare, țărancă, ingineră sau profesoară, dar care n-a încetat să fie soție și mamă. Altfel spus, răspunde de avuția materială a țării, dar și de neasemuita bogăție, singura care poate menține tânără și viguroasă o națiune: copiii noștri.” Articolul nu are autor pentru a sublinia ideea că întreaga societate susține această opinie.

Modelul impus femeii în societatea comunistă de către Elena Ceaușescu a urmărit ideea exprimată de Friedrich Engels, unul dintre teoreticienii comunismului, în lucrarea  Femeia, Familia și Originile Proprietății Private. Acesta susținea că: „Emanciparea femeilor devine posibilă doar atunci când acestea vor putea lua parte la procesul de producție, la scară socială, și când îndatoririle casnice le vor solicita din ce în ce mai puțin. Acest lucru devine posibil numai ca urmare a dezvoltării industriei moderne, pe scară largă, și permite nu numai participarea masivă a femeilor la procesul de producție, dar necesită prezența acestora și, mai mult decât atât, determină transformarea unor sarcini, până atunci domestice, în adevărate industrii.” Astfel, se impune ideea că femeia devine co-participant la construcția societății comuniste multilateral dezvoltate alături de bărbat. Urmând exemplul lui Engels, Nicolae Ceaușescu susținea, în 1989, implicarea femeii în societate și trasa, de la tribune oficiale, direcțiile de urmat de către întreaga societate. Se remarcă, în întregul discurs, enumerarea multiplelor îndatoriri care îi reveneau femeii: ,,Organizația femeilor trebuie să-și aducă o contribuție sporită la afirmarea plenară a maselor de femei în întreaga viață a societății, la creșterea rolului lor în înfăptuirea politicii partidului, în educația tinerei generații, în buna gospodărire a proprietății socialiste, în ridicarea nivelului de civilizație al națiunii noastre. Va trebui să se acorde mai multă atenție promovării în munci de conducere a unui număr mai mare de femei.”

Revista ,,Femeia” era mijlocul de propagandă prin care femeia româncă era ,,învățată” că principalul ei rol în societate trebuie să fie construcția acesteia, urmat de rolul de mamă și soție. Revista publica lunar, pe copertă, imagini ale femeilor care au excelat în acest rol. De altfel, orice publicație a perioadei comuniste nu uita să sublinieze, în articolele sale, rolul femeii, accentuându-l pe cel al Elenei Ceaușescu, implicată activ în construcția societății, ca ,,femeie savant – mamă – soție.” Articolul O forță remarcabilă a societății românești din revista ,,Femeia” are în centru figura Elenei Ceaușescu, idealul feminin spre care trebuia să privească orice româncă. Poate fi observată, cu ușurință, încă o dată, gradarea ascendentă a calităților acesteia, devenită regulă de exprimare: ,,Ȋnsuflețite de personalitatea proeminentă a tovarășei Elena Ceaușescu, militant de frunte al partidului, om de știință de renume mondial, activist social cu înalte calități, întruchipare a celor mai nobile virtuți ale româncei, masele de femei, din toate colțurile țării, năzuiesc să atingă modelul vieții și activității sale exemplare, dăruite în întregime celor mai înaripate idealuri ale poporului din mijlocul căruia s-a ridicat. […] Cu un orizont de cunoaștere îmbogățit, cu o practică a activității sociale amplificată, cu o conștiință a răspunderii maturizată, femeia poate opta azi pentru indiferent ce profesie și accede în orice funcție de conducere.”

Societatea comunistă promova principiul egalității dintre bărbați și femei. Conform acestui principiu, femeile își părăseau ocupațiile tradiționale și se angajau ,,activ” în dezvoltarea societății. La fiecare Conferință națională a femeilor, secretarul general al partidului, Nicolae Ceaușescu, preciza: ,,Se impune să fie combătute cu cea mai mare energie și lichidate cu desăvârșire orice tendințe sau manifestări retrograde de subapreciere a femeilor, a capacității lor de a conduce și organiza, de a îndeplini cele mai mari răspunderi în viața socială.”

Referindu-se la egalitatea de șanse dintre femei și bărbați, promovată de comunism, Jill Massino, în studiul Anonimatul femeii în estetica României ceaușiste, citează un articol al Doinei Pașca Harsanyi ,,egalitatea nu implică afirmarea egală a valorilor femeilor și bărbaților deopotrivă, precum și respectarea lor, ci tratarea femeilor ca bărbați” și concluzionează că astfel au fost minimalizate activitățile tradiționale ale femeii.

Așadar, femeia care trăia în societatea comunistă românească trebuia să răspundă ,,ferm” la orice apel venit din partea partidului comunist, un ,,ocrotitor neobosit al familiei”. Ca răspuns la această ,,permanentă grijă” ce o însoțea, de pe paginile revistelor răsare un chip zâmbitor, încrezător, gata să își asume și alte responsabilități. Cu toate acestea, considerăm că numai dragostea pentru căminul ei a făcut ca femeia să poarte pe umeri această uriașă responsabilitate: familie și carieră. Acest studiu de caz încearcă să observe cum au resimțit femeile din industria petrolieră obligațiile ce le reveneau, ce eforturi au făcut pentru a reuși și cum a fost influențată viața lor de astăzi de acea perioadă.

Ca urmare a promovării excesive, lozincarde, a figurii Elenei Ceaușescu, portretul moral al femeii în societatea comunistă a fost unidimensionat, redus la o imagine ideală și nereală a femeii care trebuia să fie permanent preocupată de cariera ei, de problemele colegelor de serviciu și, în ultimă instanță, de problemele familiale.

Elena Ceaușescu era tratată ca o eroină națională. Conform modelului promovat, femeia româncă trebuia să fie conectată la problemele întregii comunități feminine, la nivel național, să fie într-o continuă competiție cu sine însăși și cu celelalte, să caute să înțeleagă și să aplice principiile promovate de partid. Jill Massino subliniază că ,,Ceaușescu a prezentat comunismul nu ca pe un import sovietic modern, ci ca pe o caracteristică a spiritualității românești” ceea ce conduce la ideea că această organizare socială trebuia să fie adânc înrădăcinată în mintea femeilor, care erau obligate să gândească, să simtă și să acționeze conform acestor principii.

Mai mult decât atât, portretul moral al femeii, promovat de societatea comunistă, este mai degrabă unul abstract decât unul dominat de calitățile unei persoane vii, capabilă de sentimente. Astfel, revista ,,Femeia” propune cititoarelor sale, în fiecare număr al său, imaginile unor femei a căror mare și singură bucurie este binele obștesc.

Trăind guvernate de politica de partid, femeile nu pot gândi decât în lozinci de genul: ,,Medicul educă și reeducă”, ,,Limba muncii este aceeași”, ,,Eu trebuie să pun la inimă totul”. De altfel, toate articolele care făceau referire la activitatea femeilor începeau, invariabil, cu următoarele cuvinte: ,,Pornind de la sarcinile trasate de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, tovarășa […] a subliniat necesitatea sporirii aportului și a implicării tot mai profunde a comisiilor femeilor […] în ridicarea ștachetei calității produselor”.

Calitatea de membru de partid este catalogată ca ,,suprema cinste” după cum mărturisește, într-un interviu acordat revistei ,,Femeia”, în 1984, Elena Florescu: ,,Am vrut să devin membră a partidului pentru că acest lucru înseamnă pentru mine suprema cinste. Ȋnaintea acestui pas de mare răspundere, m-am pregătit, luând exemplu de la comuniștii care-mi sunt tovarăși de muncă. Solidaritatea care-i unește atât la bine, cât și la greu, și faptul că au un cuvânt important de spus când se ivește o problemă de producție, dar și de viață, au constituit alte motive pentru care am dorit să mă număr printre ei. Sunt nerăbdătoare să particip la viața organizației din care am început să fac parte și, bineînțeles, aștept să mi se încredințeze sarcini de îndeplinit, pentru a dovedi tovarășilor mei că nu s-au înșelat acordându-mi încrederea lor.”

Așadar, în jurul femeii este creată o imagine care să reflecte principiile promovate de partidul comunist. Pe prima pagină a revistei de propagandă, revista ,,Femeia”, când nu apărea Elena Ceaușescu sau cuplul Nicolae Ceaușescu – Elena Ceaușescu, apăreau imagini ale unor femei zâmbitoare, fericite, lipsite de griji, imagini despre care se susține că aparțin ,,eroinelor noastre”. Se observă, fără echivoc, falsitatea de care dau dovadă atât imaginile, cât și discursul.

Ȋn concluzie, femeii în societatea comunistă i se asociase un portret moral care contravenea realității, dar susținea politica partidului, obligând femeia româncă să-și asume, cu fiecare zi, tot mai multe sarcini în ceea ce privește activitatea politică sau cariera și să lase în plan secund familia. Această imagine este cea a omului nou care privește ,,mândru” spre viitorul asigurat de partidul comunist.

Ȋn 1971, prin Decretul 301, se înființează Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Acesta avea drept scop ,,educarea omului nou, profund devotat cauzei socialismului și comunismului, cu o înaltă conștiință revoluționară, militant neobosit pentru înflorirea patriei, pentru promovarea a tot ce e nou și înaintat în viața socială. Omul societății socialiste trebuie să se caracterizeze printr-un larg orizont de înțelegere a proceselor dialectice ale lumii, a legilor dezvoltării sociale și, totodată, printr-o înaltă cultura umanistă, incluzând momentele de seama ale civilizației universale, marile descoperiri ale gândirii și creației contemporane. Realizarea acestui tip uman superior cere desfășurarea unei vaste activități politice și cultural – educative, dirijarea într-o unică direcție și folosirea eficientă a tuturor mijloacelor de influențare a conștiinței, de care dispune societatea noastră socialistă.”

Acest consiliu avea puterea de a controla și refuza publicarea operele literare, filmele sau orice altă realizare ce aparținea culturii. Este semnificativ, în acest sens, supranumele de ,,Dumnezeu” atribuit primului președinte al acestui consiliu, Dumitru Popescu. Primul Congres al educației politice și socialiste, 1976, propune ideea de a se înființa Festivalul Național ,,Cântarea României”, prezentat ca o ,, acțiune de masă de importanță deosebită pentru dezvoltarea mișcării artistice, angajarea oamenilor muncii atât în calitate de creatori, cât și de beneficiari ai actului de cultură, pentru educarea politică, patriotică și revoluționară a întregului popor”. Ca urmare a acestui festival, se organizau pe stadioane festivități de mare amploare la care participau echipe alese din toate zonele țării. Urmând modul de organizare văzut de Nicolae Ceaușescu în vizita sa oficială în Coreea de Nord, spectacolul urmărea să preamărească figura ,,conducătorului iubit” și să accentueze rolul de conducător unic, de necontestat al partidului comunist. ,,Pe aceeași scenă și în același spectacol au ajuns să urce actorul Gheorghe Cozorici, recitând poezii omagiale, alături de corul căminului cultural dintr-o comună obscură, iar corul Madrigal succeda unui ansamblu de dansuri populare al unei întreprinderi fruntașe pe ramură. A fost astfel profund afectat bunul simț național, tocmai prin gravele confuzii dintre valori, dând impresia că oricine poate crea opere de artă, oricine poate fi artist, oricine se poate afirma în public”.

Femeia era prezentată în ipostaze ideale, cu zâmbetul pe buze și o bucurie nemărginită în priviri. Fie că făcea parte din grupurile de cântăreți, de dansatori, de sportivi sau prezenta un car alegoric al vreunei întreprinderi, femeia trebuia să-și ascundă problemele zilnice și să participe la acest ,,omagiu” național. Anca Stere, în studiul Câteva aspecte ale ideologizării culturii populare, menționează: ,,Sistemul comunist de propagandă a utilizat grupurile folclorice drept canale de propagare a mesajelor ideologice, fie sub forma discursurilor agitatorilor culturali, fie sub forma impunerii creațiilor cu tematică nouă. Constituirea grupurilor performatoare de folclor cu conținut nou se supune unor criterii artificiale, dictate nu de necesitățile comunității receptoare, ci de cele ale ideologiei comuniste.” Așadar, pentru a sprijini ideologia comunistă, sunt inventate festivaluri care își desfășoară activitatea sub apanajul culturii, dar sunt, de fapt, organizații care să susțină cultul personalității, să omagieze activitatea de ,,conducător neobosit” depusă de Nicolae Ceaușescu.

Anca Stere precizează că existau persoane desemnate în mod special, numite ,,agitatori culturali” a căror unică sarcină era promovarea ideilor partidului prin legătură directă cu oamenii. Sub masca sprijinului pentru cultură, se acorda un interes deosebit brigăzilor artistice de amatori (existente în fiecare întreprindere), creatori populari pentru care se organizau concursuri de creație și de interpretare la nivel național. Această activitate a fost numită inspirat de Anca Stere ,,activitate secundă a creației populare”.

Ȋn articolul Falsificarea folclorului, Alex Ștefănescu remarcă: ,,În timpul lui Nicolae Ceaușescu, în mod special după tentativa sa de ‹‹revoluție culturalã›› din 1971, folclorul va intra în malaxorul uriaș al Festivalului Național ‹‹Cântarea României››, care va avea ca principal scop nu culturalizarea maselor, cum s-a pretins, ci deposedarea creației culte de prestigiu artistic și autoritate morală, amestecarea ei până la indistincție cu creația naivă și cu pseudocreația unor activiști culturali. Folclorul propriu-zis este folosit ca muniție pentru tragerea salvelor de naționalism-comunist la fiecare ocazie festivă. Dragostea partidului comunist pentru folclor, de o consecvență remarcabilă, a deformat de fapt folclorul și i-a pus în primejdie existența, ca o monstruoasă îmbrățișare strangulatoare.”

Ȋn activitățile desfășurate în cadrul Festivalului Național ,,Cântarea României” erau implicați atât tinerii, cât și cei mai în vârstă. Ȋn articolul Afirmarea multilaterală a spiritului creator, publicat în almanahul ,,Scânteia Tineretului”, 1982, C. Ostahie susținea că participarea la festival reprezintă o ,,expresie elocventă a faptului că pe întreg cuprinsul țării, în limba comună a muncii și a creației, toți fiii acestui pământ dau glas bucuriei de a trăi un timp al construcției eroice, al libertății și demnității, al celor mai largi posibilități de afirmare multilaterală a personalității umane.”

Așadar, pentru susținerea ideologiei de partid și de stat s-a pus în funcțiune o uriașă mașinărie de propagandă care nu obosea niciodată, ci, dimpotrivă, născocea mereu alte concursuri (de exemplu Daciada) sau festivaluri care să inducă tinerei generații, și nu numai, modul de gândire comunist.

CAPITOLUL II

LOCUL ȘI ROLUL INDUSTRIEI PETROLIERE ȊN JUDEȚUL PRAHOVA

Este unanim recunoscut faptul că dezvoltarea unei țări depinde de resursele de petrol de care dispune sau de posibilitatea acesteia de a și le procura. România face parte dintre țările care au numeroase zăcăminte de petrol, cărbune, aur, sare etc. Confom site-ului Camerei de Comerț, județul Prahova încă deține monopolul, la nivel național, în privința industriei chimice și petrochimice.

Ȋn prezentarea orașului, Prefectura Prahova stabilește pe primul loc industria petrolieră: ,,Județul Prahova are, prin tradiție, o vocație economică industrială. Ponderea industriei din punctul de vedere al cifrei de afaceri în totalul activității economice este de aproape 50%, iar în cadrul activităților industriale, principalele ponderi le dețin industria extractivă, de prelucrare a țițeiului și cocsificare a cărbunelui, industria alimentară, a băuturilor și a tutunului și industria de mașini și echipamente.” Ȋn această perioadă, exportul industriei prahovene înregistrează 4,5% din exportul național, iar printre primele produse exportate se numără ,,echipament petrolier, chimic și petrochimic – utilaje de foraj: offshore și onshore; valve, compresoare, angrenaje, motoreductoare, piese de schimb”.

Același rol important al industriei petroliere, în cadrul economiei naționale, este subliniat și de Agenția Națională Agerpres: ,,În cadrul industriei, un rol semnificativ îl are domeniul petrolier. Cele mai importante resurse sunt hidrocarburile și minereurile nemetalifere, a căror exploatare și prelucrare au contribuit la dezvoltarea industrială a județului.”

Când se vorbește despre orașul Ploiești se atașează imediat sintagma ,,orașul aurului negru”. Resursele de petrol de care dispune zona Văii Prahovei au determinat o dezvoltare industrială capabilă să exploreze, să exploateze și să prelucreze țițeiul și derivatele lui.

Petrolul sau ,,aurul negru” cum i se mai spune, datorită avantajelor pe care le oferă, deține, la ora actuală, puterea în întreaga lume. Petrolul dictează prețurile, leagă alianțe și, uneori, influențează împărțirea teritorială a statelor. Ȋncă din 1919, când ministrul francez Henry Bérenger îi scria primului ministru francez Georges Clemenceau, în ajunul conferinței franco-britanice de la Londra asupra viitorului Europei Orientale și Asiei Mici, era recunoscută puterea deținută de această resursă naturală: ,,Cine va avea petrol va avea Imperiul! Imperiul mărilor prin petrolurile grele, imperiul aerului prin esențele ușoare, continentele prin gazolină și petrol lampant, imperiul lumii prin puterea financiară atașată unei materii mai prețioase, mai fermecătoare, mai dominatoare a planetei decât însuși aurul.”

Fructificând resursele naturale ale zonei, Ploieștiul, ,,orașul aurului negru”, a fost locul unde s-a construit prima rafinărie din lume, în 1857, de către frații Teodor și Marin Mehedințeanu. Instalațiile rafinăriei erau destul de primitive, toate utilajele fiind formate din vase cilindrice din fier sau fontă, încălzite direct cu foc de lemne. ,,Fabrica de gaz” a fraților Mehedințeanu a iluminat Bucureștiul, acesta devenind primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant. Pe parcursul celor 158 de ani de industrie petrolieră, în România s-au pus bazele unor mari societăți petroliere: Steaua Română (Câmpina), Româno-Americana (Combinatul Petrotel, astăzi Lukoil), Vega (Concordia, astăzi Rompetrol), Astra Română (Astra, Noris, Lumina), Creditul Minier (Petrobrazi, astăzi OMV-Petrom).

Niculae Napoleon Antonescu menționează că tradiția exploatării petrolului în arealul Văii Prahovei este extrem de veche. ,,Dacii și romanii foloseau păcura, pe care o numeau picula, și smoala în viața de zi cu zi, fie ca medicament, fie la uns osiile carelor și căruțelor, stând ca mărturie în Prahova descoperirile făcute la Hizești-Matița-Păcureți și Târgșorul Nou.” Cea dintâi menționare privitoare la exploatarea petrolului în Prahova este din 1517 în zona satului Secăreani, azi Țintea, numită ,,la Păcuri”. Ȋn vremea lui Matei Basarab (1632-1654), izvoarele de țiței au fost captate prin șanțuri, fiind adunat cu vasul sau folosind cârpe înmuiate. Treptat, locuitorii au perfecționat metodele de extracție a țițeiului utilizând gropi speciale, iar, mai târziu, fântâni căptușite din care scoteau țițeiul cu găleata. Pe de altă parte, Mihail Sevastos menționează că originea petrolului în zona Prahova are la bază legenda potrivit căreia un cioban observă, pe la 1500, că oile sale, în mersul lor, lăsau urme negre. Ciobanul descoperă, astfel, primele izvoare de păcură într-o localitate pe care o numește Păcureți.

Odată cu înființarea primei rafinării de petrol din lume, România ocupă, în mod constant, locuri fruntașe atât la nivelul producției, cât și la nivelul exportului. Astfel, în perioada 1857–1900, ,,România ocupa locul al treilea în rândul producătorilor europeni, iar în anii 1935 și 1936, România ocupa locul al patrulea în rândul producătorilor mondiali. În 1928, România se situa pe locul al șaselea în rândul marilor exportatori mondiali, cu 4,10 % din totalul exportului mondial, după SUA, Venezuela, Mexic, Persia, U.R.S.S., iar în 1937 ocupa locul al cincilea în aceeași ierarhie. Pe continentul european, România a ocupat constant locul I sau II, după U.R.S.S., în exportul mondial de petrol.”

Boom-ul economic, adus de prelucrarea petrolului în Ploiești, a condus la dezvoltarea unei comunități din ce în ce mai mari. Apare primul oleoduct din România în 1899, care leagă Ploieștiul de Câmpina (30 km lungime și o grosime de 6 țoli).

Industria petrolieră a menținut orașul Ploiești și zonele din împrejurimi pe cea mai importantă poziție din punct de vedere economic, de aceea își merită cu prisosință supranumele de ,,oraș al aurului negru”. Numărul rafinăriilor a crescut constant. Ȋn zona Ploieștiului numărul rafinăriilor a crescut vertiginos, de la 3 în anul 1870, la 10 în 1907 și, ulterior, la 15 în 1934. Printre rafinăriile care își desfășurau activitatea în Ploiești putem enumera: Concordia, Rafinajul, Petrol-Block, Redevența, Orion, Speranța, Vega, Astra Română, Unirea etc. Ȋn 1928, Ploieștiul devenea primul oraș al țării care introducea alimentarea publică cu gaz de sondă.

Rafinăriile erau amplasate inițial în exteriorul orașului. Ca rezultat al atragerii forței de muncă în zonă, multe localități prahovene au pornit de la stadiul de cătune sau târguri izolate și au ajuns localități urbane dezvoltate și înfloritoare, cum sunt comunele devenite ulterior orașe: Câmpina, Băicoi, Boldești – Scăieni, în jurul cărora s-au dezvoltat comunități stabile și prospere. Totodată, aceste localități au atras în zonă și alte categorii de muncitori, calificați și necalificați, din aproape toate zonele țării, în speranța schimbării standardului de viață. Dezvoltarea urbană a orașului Ploiești nu întârzie să apară. Astfel, populația orașului a crescut într-un ritm foarte rapid, explicabil prin dezvoltarea intensă a economiei sale.

Ȋn 1904, la Câmpina, se înființează Școala de maiștri sondori, prima școală din lume care avea acest specific. Tot în 1904, ia naștere, în Ploiești, o unitate școlară care pregătea laboranți, operatori sau maiștri, unitate care astăzi poartă numele Colegiul Tehnic Lazăr Edeleanu. Ȋn 1922, se înființează o școală de ucenici în industria petrolieră, școală care astăzi funcționează sub numele de Grupul Școlar Industrial Petrol Teleajen. Toate aceste unități școlare au fost preluate de către regimul comunist nou instalat care a păstrat specificul disciplinelor, dar a schimbat, deseori, numele unității școlare sau organizarea.

Schimbarea orânduirii sociale, începând cu anul 1947, și instaurarea regimului comunist au adus mari modificări în dezvoltarea orașului. Abia acum, după trecerea a 25 de ani de la căderea comunismului, societatea începe să înțeleagă faptul că partidul comunist, prin principiile promovate, urmărea alinierea, uniformizarea populației și supunerea ei totală. Această uniformizare s-a urmărit a se realiza atât la nivel spiritual, cât și la nivel arhitectonic, la nivelul vestimentației, școlare sau muncitorești. Ȋn studiul realizat de Cristina Gafu, Aspecte ale cercetării etnologice în spațiul urban românesc, se menționează că: ,,Una din strategiile care au influențat societatea românească, prin ingerința în structurile sale cele mai profunde, a fost restaurarea spațiului fizic prin tendințele de uniformizare, tipizare, ce aveau drept scop omogenizarea memoriei sociale.” Aceasta înseamnă că prefacerile pe care le-a suferit societatea românească începând cu instaurarea regimului comunist au fost rapide, numeroase și de foarte multe ori dureroase.

Ȋn acest sens, putem spune că dezvoltarea economică a avut atât efecte pozitive, cât și negative. Din punct de vedere economic, societatea s-a dorit a fi competitivă, transformările fiind dictate politic. Astfel, în Ploiești au apărut cartiere noi, populația a crescut, s-au construit numeroase fabrici legate direct sau indirect de industria petrolieră.

Ȋn 1948, a fost înființat, în București, Institutul de Petrol și Gaze (ulterior a purtat și numele Institutul de Petrol, Gaze și Geologie) cu două facultăți de profil. Acesta a fost mutat în 1967 la Ploiești, iar numărul facultăților tehnice a crescut la trei.

Efectele negative au avut și ele un mare impact asupra populației. Ȋn timpul regimului comunist, a fost aplicată așa-numita sistematizare de tip nou care presupunea construirea a mii de locuințe care să ofere un drum cât mai scurt muncitorilor de acasă spre locul de muncă. Mulți dintre locuitorii din spațiul rural, rămași fără pământuri din cauza Revoluției Industrial-Agrare, au fost mutați la oraș. Este epoca în care începe să se nască ,,omul nou”, cel care muncește în uzină, care a renunțat la portul popular, care este invitat să renunțe și la Biserică și la celelalte tradiții. Muncitorii locuiau în blocuri, în spații restrânse, total diferite față de casele și curțile copilăriei lor. Pentru a face loc cartierelor muncitorești, casele tradiționale românești au dispărut și chiar biserici au fost mutate din locul lor. Cristina Gafu subliniază în lucrarea sa că: ,,Ȋn general, modelarea spațiului urban românesc a depins de aplicarea deciziilor administrative”.

Schimbările produse de societatea comunistă au fost radicale. Oamenii nu-și mai spuneau ,,domnule”, ci ,,tovarășe”. Căsătoria în biserici sau botezul copiilor se realizau fără prea mare fast. Ȋn mod oficial, intrarea în biserici era interzisă, dar oamenii au păstrat, în mod tacit, toate tradițiile strămoșești, acestea constituindu-se ca o mișcare de rezistență.

Ca urmare a impactului pe care l-a avut industria petrolieră în dezvoltarea orașului, multe străzi poartă și astăzi denumiri care au legătură cu zonele de exploatare a petrolului, cum ar fi: Bulevardul Petrolului, Chimiei, Aleea Petrochimiștilor, Marin Mehedințeanu, Rafinorilor, Laboratorului, Buștenari, Țintea etc.

Se remarcă și faptul că ploieștenii erau numiți găzari, recunoscându-se, astfel, aspectul predominant al industriei petroliere în Prahova. Profesorii Lazăr Avram și Gheorghe Calcan menționează în studiul lor că deși ploieștenii sunt numiți găzari, o denumire ușor peiorativă care pornește de la faptul că gazul reprezintă o fracție inferioară, totuși: ,,Realizările economice, tehnice și științifice de la Ploiești, din domeniul petrolului, au fost însă mult mai mari. Ploieștiul, prin întreaga sa evoluție economică și industrială, își merită pe deplin titlul de oraș al petrolului și de capitală a aurului negru. Această situație s-a reflectat în mentalul colectiv, cu concretizări în spațiul public prin numirea unui număr însemnat de instituții, asociații, străzi, busturi etc.”

2.1. Istoricul Rafinăriei Vega

Ȋn articolul Evoluția industriei petroliere românești în perioada 1857-1945, Alexandru Danilov menționează că, în 1895, statul român adoptă o primă lege a minelor care deschide drumul capitalurilor străine în industria petrolieră românescă. Se creează astfel condiții, la nivel național, pentru înființarea companiilor petroliere. Mai târziu, guvernul liberal, condus de Vintilă Brătianu, promovează o politică de apărare a intereselor României față de pătrunderea capitalului străin în țară. Această politică este cunoscută sub numele de ,,prin noi înșine” și a condus la elaborarea, în 1924, a unei noi legi a minelor care încerca să limiteze pătrunderea capitalului străin și chiar să ,,românizeze” societățile petroliere existente. Guvernul liberal facilitează acestor societăți obținerea de noi terenuri sau întărește proprietatea asupra celor deja deținute.

Prima mare companie petrolieră care a luat naștere a fost Steaua Română, înființată cu capital german în 1895. Ȋn 1904, se înființează Româno – Americana (filială a companiei americane Standard Oil deținută de magnatul J.D. Rockefeller), Creditul Petrolifer (1905), Concordia (1907), Societatea de Petrol Franco-Română (1905 – considerată cea mai mare infuzie de capital francez de pe piața petrolieră românească), Compania franco-română Unirea- Aquila (1906), iar în 1910, se înființează o altă companie importantă în industria petrolieră românească Societatea Astra Română, care inițial a fost o modestă fabrică de petrol de la marginea Ploieștiului, fondată în 1880. Între 1910 și 1947, Rafinăria Astra Română a aparținut trustului olandez Royal Dutch Shell.

Ȋn 1905, ia ființă Rafinăria Vega, cu un capital german de 5 milioane de lei aur. Ȋn același an, societatea achiziționează un teren, de aproape 70 de hectare, în partea de nord a orașului Ploiești, pe care se construiesc primele instalații de prelucrare a țițeiului, de distilare a păcurii, de obținere a petrolului lampant și a uleiurilor minerale, de fabricare a bitumului pentru asfaltare. Conform datelor statistice, aceste instalații puteau prelucra 80 de vagoane de țiței zilnic. De asemenea, pentru derularea procesului de producție, rafinăria avea puțuri de apă proprii, care sunt funcționale și astăzi. Ȋn perioada 1906 – 1913, inginerul Lazăr Edeleanu a fost directorul general al rafinăriei.

Ȋn 1908, profesorul Edeleanu concepe cea mai însemnată dintre invențiile lui, „procedeul Edeleanu”, care urmărește rafinarea produselor petrolifere cu bioxid de sulf lichid în vederea extragerii selective a hidrocarburilor aromatice. Procedeul a fost aplicat mai întîi, experimental, în România la Rafinăria Vega, apoi industrial în Franța (la Rouen, de către German Borsig Company) și ulterior în lumea întreagă. Ȋn 1956, rafinăria putea prelucra 980 000 tone de petrol pe an.

Din 1997, Rafinăria Vega a devenit membră a grupului Rompetrol, iar astăzi ea aparține firmei KazMunaiGaz, companie de stat din Kazahstan. Spre deosebire de anul 1956, rafinăria poate prelucra, în perioada actuală, 500.000 de tone de țiței pe an și este specializată în prelucrarea de materii prime alternative (naphtha, rafinat de RC, fracție C5-C6, alte fracții petroliere și păcură) și în producția de solvenți ecologici, bitum cu destinație specială, carburanți ecologici pentru încălzire și alte produse specializate.

În 1989, Rafinăria Vega producea gaz-lampant pe care îl vindea la stația Peco – Cina, produs utilizat în activitățile casnice, de asemenea, producea o fracție de benzină, produs de laborator, cunoscută de oameni sub numele de ,,benzină anticancer” care era folosită în scopuri medicinale, dar nerecunoscută de mediile științifice.

2.2. Istoricul Rafinăriei Creditul Minier

Societatea Creditul Minier a fost, încă de la început, una dintre cele mai mari rafinării din România interbelică și a luat ființă cu capital exclusiv românesc, ca urmare a politicii liberale ,,prin noi înșine”. A fost înființată în 1919 și avea sediul în București.

Din consiliul de administrație făceau parte mai mulți fruntași ai grupării politico-economice liberale: I.G. Duca, V. Alimănișteanu, Mircea Djuvara, precum și ingineri români, printre cei mai buni specialiști români în domeniu, Constantin Bușilă, Mihai Constantinescu, Ion Demetrescu, Valeriu Pușcariu, Petre Lucaci, Virgil Tacit, Ilie Popescu.

Rafinăria a jucat un rol important în consolidarea capitalului românesc în industria de profil. Ȋn 1934, Creditul Minier a început construirea în comuna Brazi, lângă Ploiești, a unei rafinării proprii care folosea cele mai performante tehnologii ale epocii. Printre altele, rafinăria producea benzină pentru avioane cu cea mai mare cifră octanică din Europa. Rafinăriile din Ploiești au fost ținta raidurilor avioanelor americane care au bombardat zona provocând mari pierderi materiale.

După război, în 1948, rafinăriile, ca de altfel toate fabricile, au fost naționalizate, activele lor constituind baza înființării întreprinderilor petroliere de stat. Rafinăria Creditul Minier a purtat, în întreaga perioadă comunistă, numele de Combinatul Petrochimic Brazi, dar rafinăria Vega și-a păstrat numele. În această perioadă, sub dictatura partidului comunist se aplică principiile comuniste generale de dezvoltare economică, dezvoltarea realizată în multe cazuri mai mult cantitativ decât calitativ, care a necesitat dezvoltarea tuturor meseriilor industriale. Ȋn 1962, prin hotărâre guvernamentală se ia decizia înființării, în cadrul Combinatului Petrochimic Brazi, a instalației de fabricare a polietilenei de presiune înaltă.

2.3. Istoricul Rafinăriei Româno – Americana

Primul mare trust capitalist american a fost fondat în 1882 de către John Rockefeller și purta numele de Standard Oil Co și se ocupa atât de extragerea țițeiului, cât și de rafinarea și transportul lui. Inițial, Standard Oil împreună cu grupul german asociat băncii Diskonto Gesellscahft au dorit concesionarea unor terenuri și au prezentat o ofertă guvernului român aflat la putere. Daniela Bușă menționează în studiul Investițiile străine de capital în economia României la începutul secolului XX că: ,,Trustul american era interesat în concesionarea construcției conductei principale de transport ce avea să lege perimetrele de extracție din județele Dâmbovița și Prahova cu portul Constanța, în vreme ce grupul german era interesat în exploatarea și comercializarea produselor petroliere. Primul investitor dispunea de capital și experiență, cel de-al doilea de raporturi speciale cu guvernul și oamenii politici de la București.” Ca urmare a pătrunderii capitalului străin în industria românească, Societatea Româno – Americană înființează, în 1904, Rafinăria Româno-Americană. Aceasta își schimbă numele, odată cu instaurarea regimului comunist, în Rafinăria Teleajen, iar mai târziu în Combinatul Petrochimic Teleajen.

Ȋn conștiința colectivă, Combinatul Petrochimic Teleajen a rămas ca o societate la care au avut loc două mari accidente de muncă soldate cu zeci de morți și răniți. Primul accident a avut loc la instalația de piroliză, în noaptea de 6/7 decembrie 1983. Pentru analiza accidentului s-au înființat două comisii: una tehnică, iar cealaltă de protecția muncii. Comisia tehnică a estimat ,,pagube de aproximativ 35 de milioane de dolari, iar incidentul a fost catalogat drept ‹‹accident tehnic››”. Cea de-a doua mare explozie a avut loc la instalația de dezasfaltare, iar comisia a ajuns la concluzia că a fost vorba despre o eroare tehnică.

Ȋn 1998, Combinatul Petrochimic Teleajen a devenit, prin procedură de privatizare, filială a companiei petroliere ruse Lukoil. A urmat un îndelungat proces de modernizare, combinatul reluîndu-și activitatea în anul 2004.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, începând cu 11 iunie 1948, prin legea naționalizării, toate societățile care aparțineau capitalului privat, românesc sau străin, trec în proprietatea statului român. Rafinăria Astra Română va fuziona cu rafinăriile Orion, Noris și Lumina și va purta numele neutru de Rafinăria nr.1 până în anul 1989, când regimul comunist a căzut. Rafinăria Româno – Americana va fi cunoscută sub numele de Rafinăria Teleajen. Distribuția produselor petroliere, de care se ocupa în perioada interbelică societatea Distribuția, a fost asigurată de un lanț de stații petroliere cunoscute sub denumirea PECO, siglă pentru ,,produse etilate cu cifră octanică”.

Importanța zonei Valea Prahovei și a rafinăriilor din Ploiești este subliniată și de numeroasele acorduri pe care România le-a semnat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu Germania pentru furnizarea de combustibil mașinii de război germane. Gheorghe Buzatu precizează, pe baza documentelor studiate, că: ,,În Festung Europa a lui Adolf Hitler, România ocupa de departe locul I în producția de țiței brut, iar Ploieștii între centrele petroliere europene. Tocmai de aceea, ‹‹tăierea›› aprovizionării cu petrol românesc constituia o serioasă lovitură pentru efortul militar german, iar bombardarea regiunii Ploiești era recomandată.” Titlul operațiunii de bombardare, Tidal Wave – Valul nimicitor, exprimă și el importanța acordată petrolului românesc și a orașului Ploiești. Rafinăriile au suferit pagube materiale importante în timpul deselor bombardamente.

CAPITOLUL III

ASPECTE TEORETICO- METODOLOGICE

Lucrarea Ipostaze feminine în mediul urban românesc abordează o temă aflată la intersecția a patru științe: etnografia, antropologia și sociologia. Narcisa Știucă, în lucrarea Cercetarea etnologică de teren, astăzi, citându-l pe Claude Rivière, precizează că etnografia reprezintă o ,,disciplină ce corespunde unei munci descriptive de observație și scriere ce presupune culegerea de date și documente și o primă descriere empirică sub forma înregistrării faptelor umane, a traducerilor, clasării elementelor care sunt socotite pertinente pentru înțelegerea unei societăți.” De asemenea, ,,elaborând materialele furnizate de etnografie, etnologia vizează, după o analiză și o interpretare a acestora, să construiască modele și să studieze proprietățile lor formale la nivel de sinteză teoretică prin analiza comparativă.” Pe de altă parte, antropologia a fost definită de către etnologul francez Jean Copans care ,,identifică patru accepțiuni: ansamblul ideilor teoretice referitoare la om și operele sale elaborate de precursori; tradiție intelectuală și ideologică proprie unei discipline având un anumit mod de înțelegere a lumii; practică instituțională având obiective, obiecte și idei bine definite; metodă și practică de teren.”

Așadar, lucrarea de față va urmări să observe, să descrie, să prezinte evenimentele petrecute în viața unui grup format din cinci femei care au fost angajate în perioada comunistă în cadrul industriei petroliere. Totodată, aceste informații vor fi comparate și analizate. Așa cum am precizat deja, metoda aleasă pentru obținerea informațiilor este interviul de tip povestea vieții.

Pentru realizarea acestui studiu este necesară o cunoaștere prealabilă a societății comuniste. De asemenea, cercetătorul va avea doar ,,rolul de observator, receptor, beneficiar al informațiilor pe care le furnizează sau le mediază informatorii”. Așa cum precizează Cristina Gafu, orice anchetă trebuie să urmărească un plan bine structurat, o ,,parcurgere etapizată a unosr stadii interdependente ale investigației”, precum obținerea informațiilor, dar și ,,interpretarea nedistorsionată a materialelor consemnate, prezentarea concluziilor, astfel încât acestea să nu compromită cercetarea întreprinsă.”

Scopul lucrării este de a contura o tipologie a femeii care a lucrat în industria petrolieră în perioada comunistă. Pentru aceasta, metoda interviului folosește întrebări dirijate care să limiteze factorul subiectivitate. Ȋntrebările vor fi astfel concepute încât să nu permită răspunsuri lapidare, de tipul ,,Da” sau ,,Nu”. Cu toate acestea, trebuie menționat că perioada de premergătoare obținerii informațiilor a fost una de documentare, de înțelegere a societății comuniste, în ansamblul ei. Faptul că societatea comunistă a coincis cu perioada copilăriei mele, că în anul 1989 aveam 23 de ani și lucram în Rafinăria Vega, fiind în același timp studentă la Facultatea de Tehnologia Petrolului și Petrochimie, din cadrul Institutului de Petrol și Gaze – Ploiești, își poate pune amprenta asupra interpretării datelor obținute. Se urmărește, în cadrul studiului, obținerea de informații calitative care să permită selectarea unor concluzii, a unor trăsături cerute de tema aleasă, dar nu por fi excluse întrebările de ordin general, care fac referire la viața personală a celor intervievați pentru că se urmărește crearea unui climat propice povestirii. Ȋn același timp, vor fi alese, de comun acord cu persoanele intervievate, spațiul și timpul acordării interviului. Cristina Gafu menționează în lucrarea sa că ,,în cazul interviurilor cu un singur informator, prezența celorlalți membri ai familiei în apropiere, într-o altă cameră, acționează ca un agent de presiune” de aceea, vom alege spații care să le inducă indivizilor un confort psihic, o stare de bine necesară unei discuții mai ample.

3.1. Etapa preliminară

Un cercetător se poate situa pe două poziții: cea de ,,outsider” sau cea de ,,insider”. Ca outsider, cercetătorul trebuie să depună un efort susținut pentru a cunoaște nu numai societatea comunistă și principiile ei, ci și regulile și modul de organizare a unei rafinării. De asemenea, trebuie să-și caute informatorii apelând la relații de familie sau de prietenie. Ca insider, cercetătorul cunoaște deja aceste reguli, modul de funcționare al unei rafinării, instalațiile aflate în funcțiune la un moment dat într-o rafinărie. Toate aceste noțiuni îi sunt necesare pentru a putea depista eventualele exagerări, inadvertențe din partea persoanelor intervievate. Mai mult, cercetătorul poate apela la foști colegi de muncă sau de școală. Pentru tema abordată în această lucrare am apelat la persoane despre care știam că au lucrat într-o rafinărie, la foști colegi de muncă, angajați în alte departamente decât cel în care am lucrat eu, și la prieteni: ,,Poziția de insider îi asigură cercetătorului, de la început, o poziție privilegiată din perspectiva numărului mai mare de legături pe care le poate stabili cu posibili informatori, pe baza faptului că este perceput ca fiind o persoană de încredere, de bună credință, sau măcar reprezintă o figură familiară.”

Totodată, bibliografia selectată mi-a oferit posibilitatea unei baze teoretice cu privire la statutul femeii în societatea comunistă. Am căutat și studiat revistele ,,Femeia” publicate în perioada comunistă tocmai pentru că această publicație a constituit organul central de promovare a ideilor propagate de partidul comunist în rândul femeilor. De asemenea, am studiat și alte articole care aveau ca temă comunismul și statutul femeii în societate. Pe de altă parte, utilizarea studiilor de etnografie și folclor au reprezentat un mijloc de înțelegere clară a modalității de realizare a interviului, de selectare a persoanelor intervievate și chiar de formulare a întrebărilor.

3.2. Selectarea persoanelor intervievate

Problema selectării persoanelor ce vor fi intervievate a fost una spinoasă. Ȋn primul rând, nu toate persoanele cărora le-am solicitat interviul au răspuns în mod pozitiv. Unele s-au temut de înregistrarea poveștii lor pe un suport tehnic, invocând diferite motive, altele au considerat că povestea lor nu prezintă un interes deosebit astfel încât să fie spusă.

Robert Atkinson menținonează că ,,Partea dificilă a interviului este stilul personal sau mai degrabă interpersonal, care îl invită pe cel ce își relatează povestea să facă acest lucru la nivel profund, sensibil.” Aceasta înseamnă că cercetătorului îi revine sarcina dificilă de a încerca să înlăture tracul, să creeze o atmosferă astfel încât intervievatul să uite de faptul că există un aparat care înregistrează spusele sale.

3.3. Chestionarul

Ghidul de interviu poate avea următoarea configurație:

A. Ȋntrebări generale:

1. Ȋmi puteți spune când și unde v-ați născut?

2. Ce studii aveți?

3. Care este meseria la care ați visat în copilărie sau în timpul școlii?

4. A avut vreunul dintre profesori o influență deosebită asupra dumneavoastră?

5. V-ați făcut prieteni în timpul anilor petrecuți în școală? Petreceați împreună cu ei timpul liber?

6. Ați păstrat legătura cu prietenii făcuți în timpul studiilor?

7. La terminarea studiilor ce meserie doreați să aveți?

8. Unde și cum v-ați angajat prima dată?

9. Cum v-ați simțit în prima zi de muncă?

10. V-ați făcut prieteni printre colegii de muncă? Petreceați timpul liber cu ei? Vă implicați în problemele lor de viață?

11. Unde lucra soțul dumneavoastră? Aveți copii?

B. Ȋntrebări specifice

1. Ce meserii au avut părinții dumneavoastră? Au lucrat tot în industria petrolieră?

2. Cum ați ajuns să lucrați în industria petrolieră? V-ați dorit? V-a influențat cineva?

3. Cum ajungeați la serviciu? Cum era organizat (în schimburi, de zi)?

4. Cum arăta o zi din viața dumneavoastră în acea perioadă?

5. Cum vă petreceați timpul liber? Care erau modalitățile de petrecere a timpului liber?

6. Cum vă împărțeați între îndatoririle de serviciu și cele casnice? Vă ajuta cineva? Ce eforturi ați făcut pentru a reuși?

7. Cum ați resimțit obligațiile de serviciu? Vă gândeați la ele acasă? Le discutați în familie?

8.Ați fost abonată la vreo revistă sau la vreun ziar în perioada comunistă? Ȋl citeați frecvent? Ce articole vă interesau?

9.V-ați regăsit vreodată în portretul moral al femeii așa cum a fost el schițat de către partidul comunist?

10.V-ați propus vreodată să semănați cu acest portret?

11. Cum a fost influențată viața dumneavoastră de astăzi de acea perioadă?

12. Care era opinia dumneavoastră despre rolul femeii în societate în acea perioadă? Care este opinia dumneavoastră acum?

13. Ați urmărit/ participat la Festivalul Național Cântarea României?

14. Partidul comunist susținea permanent grija pentru femei, copii, familie. Cum simțeați acest lucru?

Ȋntrebări de încheiere

1. Există ceva ce am omis din povestea vieții tale?

2. Cum vi se pare ideea de a aduna povestirile de viață ale mai multor femei într-o lucrare?

Robert Atkinson remarcă faptul că este necesar ca cercetătorul să formuleze, în încheierea interviului, o concluzie prin care să-i arate persoanei intervievate cât de mult a însemnat pentru el această experiență și că îi este recunoscător pentru tot ceea ce i s-a împărtășit.

3.4. Interviul

Interviul propriu-zis a fost înregistrat la ora și ziua stabilite de comun acord cu fiecare persoană în parte. De asemenea, am urmărit ca spațiul să fie unul propice povestirii, iar persoana intervievată să se simtă relaxată, să nu există persoane străine care să exercite presiune asupra celei intervievate.. Multe dintre interviuri le-am luat acasă la aceste persoane, la cererea lor expresă.

Pe parcursul interviului am încurajat persoanele prin gesturi sau întrebări suplimentare care trebuiau să fie puse pentru o bună înțelegere a poveștii vieții. Am încercat să vorbesc cât mai puțin, dar, încă din prima clipă, am observat emoțiile pe care le aveau persoanele intervievate. Cercetătorul trebuie să demonstreze calitățile unui fin observator al psihologiei umane. Uneori, am lăsat povestea ,,să curgă”, chiar dacă povestitorul schimbase ușor subiectul, pentru a nu crea o situație defavorabilă povestirii. Unele întrebări au fost anticipate în timpul discuției de către intervievat, chiar înainte de a le rosti, astfel încât era necesar să renunț a le mai pune și să le înlocuiesc cu altele care să incite la continuarea povestirii.

Se observă, în cadrul interviului, funcția psihologică a acestuia. Relatările evenimentelor, din viața fiecărei persoane intervievate, conțin dese întreruperi, oftaturi și chiar râsete. Robert Atkinson notează faptul că interviurile de tip povestea vieții ,,încurajează revelarea sinelui și ne ajută să ne concentrăm și să ne integrăm, pentru obținerea unei mai bune înțelegeri a experiențelor noastre, a sentimentelor pe care le avem referitor la ele și a semnificației lor pentru noi.” De asemenea, se remarcă faptul că persoanele intervievate încearcă să ordoneze evenimentele vieții lor, astfel încât relatarea lor să fie coerentă. Interviul are la bază o relație de încredere stabilită între cercetător și intervievat. De aceea, am respectat dorința personelor intervievate de a rămâne anonime. Am încheiat fiecare interviu mulțumind povestitoarei pentru încrederea acordată, asigurând-o că nu voi schimba nimic din ceea ce tocmai povestise.

3.5. Transcrierea

Cea mai laborioasă etapă, pentru realizarea acestei lucrări, a fost transcrierea interviurilor acordate. Deși scopul acestei lucrări nu este unul lingvistic, nu am omis pauzele, interjecțiile folosite, cum ar fi hmm! sau eh!, dar nici modul cum au fost pronunțate cuvintele. De asemenea, de multe ori, am notat și oftaturile sau râsetele, tocmai pentru a sublinia emoțiile trăite de persoanele intervievate cu ocazia rememorării experiențelor lor de viață.

CAPITOLUL IV

STUDIUL DE CAZ

Ȋn studiul Infern sau Paradis pierdut? Aspecte din viața muncitoarelor din Cluj-Napoca, Denisa Florentina Bodeanu notează: ,,Ȋn România comunistă definiția ocupațională a unui grup de indivizi nu era neutră. Ea situa o anumită categorie de persoane pe o scală a respectabilității sociale, iar, pe această scală, femeia muncitoare era plasată într-un segment superior.” Aplicând teoriile marxiste și preluând modelul sovietic, societatea comunistă românească promovează ideea egalității dintre bărbați și femei. Promovarea acestei idei se concretizează prin îndepărtarea femeilor de modelul tradițional, acela de soție și mamă, și angajarea lor în câmpul muncii. Denisa Florentina Bodeanu susține: ,,Găsind în ideea asupririi de clasă o expresie analogă poziției sociale a femeilor în raport cu bărbații, comuniștii au asimilat în mod artificial lupta pentru emancipare a femeilor cu lupta de clasă.” Astfel, se promovează imaginea femeii-muncitoare, care participă alături de bărbat, la realizarea tuturor sarcinilor trasate de partidul comunist.

Un rol esențial în propagarea ideologiei de partid a revenit presei. Articolele au devenit purtătoare de mesaje politice care urmăreau schimbarea modului de a gândi al românilor. De aceea, promovând imaginea Elenei Ceaușescu, partidul comunist încerca să creeze un tipar de gândire și comportament. Femeile erau permanent supuse unui ,,bombardament” psihic. Orice activitate pe care o desfășurau debuta cu glorificarea partidului și cu luarea unui angajament de a acționa, a munci și a gândi conform sarcinilor trasate de partidul comunist. Presa vremii, atât cea scrisă, cât și cea audio-vizuală, reda imaginea unei femei extrem de mulțumite de poziția sa în societate. Erau selectate persoane care aveau diferite ocupații a căror sarcină era de a omagia fiecare vizită, gest sau acțiune a cuplului Nicolae Ceaușescu – Elena Ceaușescu. Astfel, pentru a omagia rolul de om de știință al Elenei Ceaușescu erau alese femei care dețineau titluri universitare.

Ȋn articolul Eminentă personalitate a științei și culturii contemporane, articol publicat în revista ,,Femeia”, 1983, prof.dr.doc.ing. Rodica Vîlcu, prorector al Institutului Politehnic București, preciza: ,,Rolul femeii în societatea noastră s-a cristalizat prin contribuția nemijlocită a primei femei a țării, a tovarășei academician doctor inginer Elena Ceaușescu. Domnia-sa constituie, prin profilul său moral și înalta conștiință a demnității naționale și a dragostei de țară, un exemplu grăitor pentru femeile acestui pământ, promovând alesele virtuți de comunist ale celor ce muncesc neobosit: dinamismul și promptitudinea în acțiune, dublate de conștiința profesională în importantele acțiuni realizate.” Așadar, Elena Ceaușescu a reprezentat întruchiparea mitului salvatorului pentru societatea comunistă însoțindu-l pe soțul ei, Nicolae Ceaușescu.

Urmând acest exemplu, femeia care trăia în societatea comunistă trebuia să depună ,,muncă neobosită”, ,,activitate neobosită”, să ,,răspundă ferm” la solicitările partidului comunist, să dovedească o ,,angajare puternică” și să ,,dea o înaltă apreciere” activității depuse de conducătorii societății. Elena Ceaușescu și-a ,,ales” ca domeniu de manifestare a ,,personalității multilaterale” de care dădea dovadă industria petrolieră. De aceea, peste femeile care lucrau în industria petrolieră plana imaginea ,,primei femei a țării” asemenea unei săbii a lui Damocles.

Tema acestui studiu de caz prezintă opiniile a cinci femei angajate în industria petrolieră în perioada comunistă. Referindu-se la ,,activitatea neobosită” pe care o desfășura Elena Ceaușescu, persoanele intervievate au declarat un adevăr știut de întreaga societate, acela că imaginea Elenei Ceaușescu era una falsă. Una dintre femeile intervievate, care a lucrat ca laborantă în Combinatul Petrochimic Brazi, spune: ,,Eu am auzit-o pe Elena Ceaușescu vorbind la tribună, pe teme de chimie…și când am auzit-o spunând despre ,,procentul de ca-co-doi” pe nu știu unde, care nu știu ce face atmosferei, am rămas uimită. Eu tocmai trecusem prin școala asta de laboranți, unde s-a-nvățat chimie, și nu se pupa deloc cu ce știam eu …Și nu eram nici pe departe declarată academician.”

O altă opinie, mai puțin dură, este exprimată astfel: ,,Păi, pe Elena Ceaușescu am privit-o, cum a privit-o toată lumea…știam realitatea …nu era nici academician, nu era nici doctor, nu era nici inginer… era o femeie simplă care mai degrabă era susținătoarea soțului ei și era nevasta șefului de stat.”

,,Păi, era un hai și în tot ce spuneam, ziceam ,,codoi” și …mi se părea o femeie…se vedea clar că e incultă…se vedea clar că sunt foarte multe persoane pe lângă ea care o îndemnau să facă lucru’ ăsta…cred că nici ei nu-i trecea prin cap să pună atâtea în față, doctor nu-știu-de-care…știam de-atunci că lucrările nu sunt ale ei.”

Ȋn condițiile societății comuniste, se dezvoltă un anumit model comportamental: toate femeile renunță la statutul de casnică și se angajează. Cele mai tinere sunt angajate conform repartiției guvernamentale obținute în urma absolvirii unei forme de învățământ. Cele mai în vârstă se angajează din cauza lipsurilor materiale resimțite în familie, precum și în căutarea unui trai mai bun. ,,M-am angajat la Rafinăria Vega, la terminarea liceului după ce-am luat diploma de bacalaureat am…mi s-a dat și repartiție…Așa era atunci.”

Se observă că, în copilărie, majoritatea persoanelor intervievate visau să ajungă învățătoare, educatoare sau profesoare, fiind influențate de dăruirea pe care o dovedeau cadrele didactice din școlile gimnaziale pe care le-au urmat. ,,Profesoara de fizică. Frumoasă, elegantă, coafată…și asta visam … profesor.” ,,Ulterior aș fi vrut să fiu profesoară de română…aveam o profesoară care-a murit de tânără…o profesoară de română în Cornești …da’ o profesoară foarte bună care practic ne captiva și învățai de plăcere și erai fascinat de ea.”

Alegerea unei rafinării ca loc de muncă nu a reprezentat o înclinație deosebită a femeilor intervievate. Unul dintre factorii care au determinat această alegere a fost întâmplarea. ,,Pentru că sora mea…una dintre surori stătea undeva pe la Mizil…da, așa stătea, la Mizil… și mai aveam o colegă de …colega mea de bancă până în clasa a șaptea care nu știu prin ce relații a auzit ,,Domne’ la Câmpina e școală de petrol și gaze.” Și dacă la Iași n-am putut să intru la asta…la desen tehnic…zic, aaa, mă duc și eu acolo. Și-asta a fost ideea. Nu mi-am dat seama că o să-mi placă sau n-o să-mi placă…da’ de ce să stau la agricultură…și-am plecat acolo…am vrut să am și eu o meserie mai bună.”

Un alt motiv al alegerii unei meserii în industria petroliere era rolul predominant al acesteia în economia județului Prahova, precum și dificultățile financiare din familie. ,,Păi, pă vremea aia industria petrolieră era…și-acum e, da’ pă vremea aia industria chimică, petrochimică era în vogă și…căzusem la facultate și ai mei au zis că ,,N-am cu ce să te țin. Pui mâna și te angajezi.”. Deja sor-mea lucra de vreo doi ani în Brazi la…contabilitate, la salarii …așa, și m-a angajat și pe mine la laborator.”

Alt motiv îl constituie sfatul dat de părinți sau rude: ,,Către cariera asta am fost influențată mai mult emoțional, cred eu…aveam o relație foarte bună cu tata fiind …crescând fără mamă și…numai cu tatăl meu care datorită faptului că a trăit într-o familie săracă și-a dorit pentru mine să mă dezvolt și să pot să urmez o carieră în petrol, o carieră superioară…pentru că erau multe rafinării și era singura posibilitate datorită locației să fiu aproape de casă, aproape de servici, aproape de facultate, aproape de el.”

Pentru niciuna dintre femeile intervievate, lucrul în industria petrolieră nu a reprezentat o tradiție. Părinții avuseseră alte meserii. ,,Mama croitoreasă și tata maistru la Uzina Mecanică Plopeni. De-acolo a ieșit la pensie…acolo a lucrat toată viața.” ,,Mama a fost…niciodată n-a fost angajată…cel mai bun lucru care l-a făcut a fost brigadier la CAP și…avea grijă să facă pontaje sau cum se zicea…scria prezența pe catastifele care apoi s-au păstrat…în rest a avut o meserie particulară de a zugrăvi și a face…pe vremuri se numea ,,a face cu rolul”, și-atât, iar tata a fost agent agricol în primărie, în primii ani, în tinerețe, a fost luat la…nu știu cum se numea…județ, municipiu…în oraș pentru școlarizare și mama s-a opus pentru că era căsătorită la 16 ani și…i-a fost teamă că o lasă…și-și găsește pe altcineva în oraș și l-a retras și-apoi a lucrat în construcții…ceea ce nu i-a plăcut niciodată…și-a regretat toată viața.”

Viața într-o rafinărie, unde lucrează mii de oameni, reprezintă un univers. Fetele își găsesc aici viitorul soț pentru că nu aveau timp pentru a frecventa altă societate. ,,Păi, a lucrat cu mine.[…] Da, la DVA. El a terminat școala de maiștri.” ,,Păi…ne-am cunoscut la servici…la Brazi…am fost prieteni vreo doi ani …și-apoi ne-am luat.” ,,La începutul serviciului, nu, și-apoi am fost și colegi de secție… după doi ani, n-am mai lucrat împreună, am fost în locuri diferite…dar, am mers la aceeași direcție Combinatul Călărași.”

Deși absolviseră o școală cu profil tehnic, unele dintre femei au urmat cursuri de perfecționare organizate de rafinăria sau combinatul unde lucrau. ,,Trebuia să mai înveți niște lucruri. Am făcut cursuri de reciclare, când am trecut din instalație la laborator, ca laborant…am făcut șase luni de zile.” ,,M-au trimis ei…numai cu pregătirea asta…nu lucra oricine în laborator …da’ problema nu asta era, problema era că eu am făcut un liceu teoretic și mi-a fost greu pentru că cu chimia n-am avut-o niciodată. Slavă Domnului, am dat peste o șefă de laborator căreia i-am explicat că nu știu chimie…așa mi-a zis ,,Te înscrii imediat la cursuri.”…pe de-o parte… și pe de altă parte, ea m-a luat ca și elevă, zis, și n-aveam nicio clipită liberă și a zis: ‹‹O., ia și citește broșurica asta.››”

Totuși, cursurile de pregătire care durau între șase și opt luni nu reprezentau o garanție că absolvenții lor se puteau descurca în orice situație intervenită la locul de muncă. De cele mai multe ori, cele care urmau astfel de cursuri erau nevoite să lucreze pe lângă persoane care aveau mai multă experiență. Expresia ,,A fura meseria” capătă, în acest context, un aspect practic. ,,…și erau colege care aveau șapte-opt-zece ani vechime și…nimănui nu-i plăcea să-l învețe pă noul venit. Era mult de muncă și li se părea o corvoadă să iei un nou angajat și să-i spui tot ce trebuie.”

Prima zi de muncă a fost pentru majoritatea femeilor o experiență neplăcută. Motivele sunt diferite în funcție de instalația sau atelierul unde lucrau femeile. ,,Pentru că eram femeie și lucram în atelierul electric, unde majoritatea erau bărbați…De-abia terminasem liceul…nu aveam experiență…da’…până la urmă…m-am acomodat…da’ oricum…cam reticenți așa când vedeau o femeie în atelier…erau neîncrezători.” ,,Rău…eu m-am simțit marginalizată pentru că pe vremea aia făceam niște studii și urma, așa cum era pe vremea aia, ca cel care face niște studii să devină un fel de șef, să conducă poate și pe oamenii care atunci îți erau șefi sau colegi…lucru care s-a și întâmplat ulterior…și pentru asta am fost privită cu ostilitate încă de la început. Lucrările cele mai grele le făceam eu pentru că eram viitoarea doamnă inginer, așa mi se spunea cu ironie…și trebuia să fiu învățată cu absolut toate lucrurile grele.”

Ȋntr-o societate dominată de sarcini de partid, trasate de la tribune oficiale, precum și de faptul că femeia trebuia să îndeplinească atât îndatoririle casnice, cât și pe cele de serviciu, timpul liber este foarte redus. Ȋncepând cu anul 1976, partidul comunist ia hotărârea ca săptămâna de lucru să fie redusă la 44 de ore (Hotărârea nr. 3 a CC al PCR din 3 noiembrie 1976). Se preconiza ca această hotărâre să intre în vigoare treptat, urmând ca la sfârșitul perioadei propuse, 1982, să devină un mod de lucru generalizat. Ȋn industria petrolieră, această hotărâre nu putea fi aplicată decât personalului care lucra de zi. Cei care lucrau în instalații aveau un program special în trei schimburi. Pentru majoritatea femeilor, lucrul în schimburi era dificil. ,,Era greu. Era obositor că pă vremea aia… până încoace …până în ‘șaizeci și ceva se lucra șase zile…șase-șase-șase și pă urmă aveai trei zile libere…și era greu șase nopți…era greu, nu ca acuma când e patru zile…Ȋți dădea trei zile liber, da’ și șase nopți.” ,,Schimbu’ unu și doi erau mai frumoase, da’ schimbu’ trei …iarna…naveta…nu era prea grea naveta că făceai douăzeci și cinci de minute din centru până la Brazi, era mașină specială, da’ mi-era greu că…era noapte. Când toată lumea dormea, tu trebuia să pleci…hm, da’ au trecut.”

Drumul până la locul de muncă presupunea trezirea la cinci dimineața. ,,Păi, mă trezeam cu o oră mai devreme, nu.. Trebuia să mă aranjez, să mă îmbrac…deci, te trezeai la cinci și jumătate, că la șase jumătate trebuia să fii în stație.” Pentru cele care nu locuiau în oraș, naveta era mult mai grea. ,,Dimineața…mă trezeam la patru jumătate dimineața, la cinci și zece aveam mașina în stație, care nu era prea aproape de mine, deci, mergeam șapte-opt minute pe jos până în stație și…la…șase fără douăzeci – șase fără un sfert ajungeam în sud. Din sud, aveam autobuzul douăș’unu care mergea spre Vega. Deci, eu intram la Vega la șase sau la șase și cinci, cu o oră mai devreme decât colegii mei de birou și…a fost foarte, foarte greu.”

Ȋn contextul lucrului la tură sau al trezitului dimineața devreme, al îndatoririlor casnice este evident că timpul liber era extrem de redus. Majoritatea femeilor declară că petreceau foarte puțin din timpul liber alături de colegii de serviciu. ,,Numai așa discutam ca la servici…sau dacă ne duceam, în liber, la munte…sau la o chermeză…sau la o prăjitură…mă duceam la bal, da’ când eram liberă, că lucram la tură.” ,,Da’ nu mai avea nimeni timp liber …pentru că m-am angajat, m-am măritat, au venit copiii…da’ petreceam destul timp la servici.” Chiar și activitățile dedicate timpului liber erau supuse, de fapt, lipsei acestuia. ,,N-aveam timp liber…cât am fost la facultate…A, după ce am terminat facultatea, pot să spun că mai aveam timp liber, dar era duminica pentru că, la noi, sâmbăta se muncea…Sâmbăta după-amiază îți făceai treburile casnice…cumpărături și lucrurile care trebuiau făcute în casă…duminica, în a doua parte a zilei, te pregăteai pentru a doua zi…copii, lecții și ce mai aveai de făcut…plus de-asta, n-aveai ce face…poate te duceai la cinema unde rulau aceleași filme comuniste, despre ce realizări a făcut nu știu ce comunist.” ,,…dacă ne duceam, în liber, la munte…sau la o chermeză…sau la o prăjitură…mă duceam la bal, da’ când eram liberă, că lucram la tură.” ,,Timpu’ liber…aveam foarte puțin timp liber…eram aproape singură, pentru că lucram în tură inversă, sărbătorile, Paște, Crăciun tot singură pentru că unu’ era liber și celalalt la servici …cu copiii…câteodată ne duceam la Ziua Femeii, când s-a-ntâmplat să fie bărbatu’ meu liber, erau acțiuni organizate de sindicat și…la un restaurant și ne duceam toate colegele…și petreceam acolo câteva ore…Da’ nu în fiecare an, că nu eram liberă în fiecare an.”

Se constată că viața într-o rafinărie nu aduce cu sine prea mulți prieteni, ci dimpotrivă, este o sursă constantă de stres, de invidie. Cele care lucrau în colective în care predominau femeile declară că bârfa era un mod de viață. ,,La început, n-am lucrat femei multe că de-aia m-a și încântat să mă mut și când am trecut într-un laborator unde era multe femei…pffff…nu mai îmi plăcea…pentru că era o bârfă!!!…că așa suntem noi femeile…unele, nu toate…chiar dacă avem copii, nu contează!… tot ne interesează, ce-a mai făcut ăla, cine-a mai murit, cine s-a însurat, cine s-a mai născut… Da’ dacă nu te bagi în tărâțe, nu prea te mănâncă porcii!” Cele care lucrau în colective în care numărul bărbaților predomina se simțeau ocrotite și li se atribuiau sarcini de serviciu mai ușoare. ,,…fiind mai mulți bărbați și mai puține femei…într-un fel ocroteau, așa, femeile…știi…cele care lucrau în instalații erau la munci mai ușoare pe care puteau ele să le facă…și eu chiar am fost favorizată.” Cele care făceau parte din colective formate din cinci-șase persoane, cum ar birourile care centralizau datele, reușeau să-și facă prieteni printre colegii de muncă. ,,…da, pentru mine puneam pachet și mâncam la birou, cu colegii. Cea mai frumoasă perioadă…norocul meu ei au fost.”

Pentru rezolvarea îndatoririlor casnice, femeile se sprijineau, adesea, pe soț sau pe părinți. ,,Nimeni…noi, unu’ pe altul. Ȋmi amintesc de bilețelele pe care mi le lăsa bărbatu’ meu: ,,Vezi că am făcut cutare, cutare…îți rămâne să…” nu știu ce…Mai greu era când erau copiii bolnavi…,,Vezi c-a făcut febră”, ,,Dă-i tratamentu’ la …nu știu cât”…Odată, Ana era suspectă de scarlatină, eu eram schimbu’ doi …și…Când să te duci cu ea la Județean, când să te-ntorci, cu cine s-o lași, cu cine s-o…?… în sfârșit.” ,,Am locuit cu părinții…tot timpul am locuit cu părinții…și după căsătorie și…m-ajuta părinții, îmi vedeau de copii…vorb-aia, veneam acasă, găseam cald în casă, toate lucrurile făcute…mâncare…veneam de la serviciu și mă ocupam de copii, pe urmă…mai călcam…treburi de casă.”

Toate femeile intervievate resimt obligațiile de serviciu ca pe o povară. Pentru a fi apte de muncă, sacrifică timpul petrecut alături de copii sau lucrează în ture inverse cu soțul lor pentru a reuși. ,,Păi…dacă eram schimbu’ unu, mă trezeam la cinci, mă aranjam eu, mă îmbrăcam, dup-aceea trebuia să trezesc copilul, îl aranjam, îl îmbrăcam, îl duceam la creșă …la creșa 47 de lângă Școala 29…la șase fără un sfert plecam cu el. Ȋntr-un sfert de oră trebuia s-ajung să-l dezbrac, să-l las și s-ajung și-n stația mea, unde la șase și cinșpe minute venea mașina pentru Brazi. Bărbatu-meu lucra…lucram în tură inversă …eu îl duceam și el îl lua.” ,,Erau insuportabile la un moment dat…mai ales când aveai probleme de toate felurile … când aveai responsabilități la servici, aveai responsabilități la facultate, aveai responsabilități acasă. Pe alea de la servici le închideam simplu, munceam și nu știam nimic altceva, la școală nu-mi permiteam să-mi iau concediu decât foarte puțin, nu atât cât aș fi avut nevoie…și-acolo era o nemulțumire pentru că aveam tot timpul restanțe și tot timpul simțeam că nu mai pot termina.”

Ȋn rafinărie, ca și în alte unități industriale, exista ,,politica nepotismului”. Multe dintre angajate se bazau pe relații pentru a putea fi angajate într-un post mai bun sau pentru a putea scăpa de îndatoririle de serviciu. ,,Atunci era politica nepotismului la putere …Cutărică își aducea nepoții, îi punea în posturi cheie…cu mai puțină muncă…Și cei care n-aveau spatele asigurat, și eu am fost una dintre ele, da …duceau tot greul. Păi, eu am fost laborantă, fișa postului era una destul de …mare și-aveam: deci, laborant analize chimice, fizice, spectrale și cromatografice. Magazia de materiale chimice cădea pă umerii mei. Colegele mele, alea cu spatele asigurat, aveau un volum de muncă la jumătate, cu pretextu’ era că îi e rău, că e bolnavă, că e așa…Și cine venea să completeze restu’…tot eu.” ,,Era un maistru acolo care vroia să și-o aducă pă nevastă-sa, da’ nu putea.” ,,Erau promovate acele femei care știau să se dea bine pe lângă persoanele cu poziție…cele care știau să dea din coate și să acceadă prin alte metode…relații extraconjugale, care multe s-au păstrat și astăzi…Habar n-aveai!…Acum nu mai poți să judeci, n-ai cum, da’ atunci asta era…Mai erau cele care erau promovate prin nepotisme…fratele…văru’…”

Majoritatea femeilor susțin că sentimentul dominant în rafinărie, în perioada comunistă, era teama. ,,…singura chestie care m-a afectat treizeci și doi de ani de muncă era stresu’…da’ nu stresu’ creat dă volumu’ mare dă muncă, stresu’ creat de șefi …Grija față dă om, față dă angajat era egală cu zero. Nu le păsa. Ce le păsa, era ca tu să-ți faci treaba mort-copt …Și nu-i păsa ce simți tu…că ești obosit, că nu dai randament, că ești gravidă sau că ..ai probleme acasă sau că …Asta a fost singura mea chestie care m-a afectat! Cred că, pă vremea aia, s-a făcut treabă multă cu frica. Teama față de șef …față de partid…Păi, da, era …Cred că era politică de partid asta …să te porți urât. Urât…e puțin spus, urât…dur…Deci, la noi în laborator se lucra cu duritate ..și n-am văzut, în afară dă ultimii șase ani, șef care să n-abuzeze un pic dă funcție. Deci, n-am văzut!!!…să ieși în capul holului și să strigi…,,Cutare, să vină la mine.” și tu deja să tremuri!?” Pentru unele dintre femei, această hărțuire zilnică din partea șefilor determină o reacție de revoltă. ,,Și chiar am avut discuții și cu domnul Olaru, și cu domnul Constantin, și bețe-n roate, și ironii, și cu completarea în caiet ce-ai făcut pe ziua de azi…și să nu uite nimeni de la biroul mecano-energetic că din ziua în care eu nu am mai scris în acel caiet, pentru că domnul Olaru scrisese ‹‹Doar atât!!! Credeam că aveți mai multe posibilități intelectuale!›› din acea zi nu s-a mai scris în caiet pentru că am spus că eu nu voi mai scrie.”

Majoritatea femeilor discutau problemele de serviciu acasă. Se sfătuiau cu soțul, mai ales dacă acesta lucra în același domeniu și cunoștea problemele existente într-o rafinărie. ,,Sigur. Păi, cum să nu. Aș vrea să văd și eu pe cineva care sunt amândoi la același servici și nu zice…azi m-am supărat pentru nu știu ce…mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut cutare…toată lumea discută acasă…Că nu discuți tot timpu’, nu, da’ măcar trei vorbe, tot zici acasă…Uite ce-am făcut astăzi!…” Altele, dimpotrivă, considerau că nu este potrivit să discute în familie problemele de serviciu. ,,Mă detașam, casa era casă, serviciul era servici…Nu lucram în același domeniu cu soțul…fiecare cu serviciul lui, iar casa era casă.” ,,Discutam…da’ nu făceam discuții prea lungi și o pasiune din asta…pentru că eu, de obicei, îmi rezolv singură problemele.”

In ceea ce privește presa comunistă, unele dintre persoanele intervievate au fost abonate la cotidianele centrale ,,Scânteia”, ,,Scânteia tineretului” sau ,,România liberă” pentru că aceste abonamente constituiau o sarcină de partid, iar celelalte găseau acasă sau la serviciu aceste ziare. Niciuna, însă, nu a fost interesată de articolele politice, ci de cele de divertisment. Ȋn revista ,,Femeia”, toate căutau articolele cu sfaturi practice pentru treburile casei. ,,Cred că am fost abonată…era ,,Scânteia Tineretului”…sau cam așa ceva …am fost abonată o perioadă scurtă…de nevoie …pentru că la un moment dat se punea problema să intri…eram UTC-iști, apoi se punea problema să fii membru de partid și trebuia să citești tot timpu’ d-acolo ceva, să știi ce vizite și unde s-a mai dus tovarășu’ …Citeam ziaru’…da’ citeam mai mult articolele de sport pentru că mi-aduc aminte că era atunci în vogă un tenismen de care eram îndrăgostite toate fetele…acum nu mai știu cum îl chema…” ,,Și revista ,,Femeia”…nu mereu, da’ o mai cumpăram câteodată…pentru modele, pentru rețete…mai erau acolo modele de femei…se scriau despre femei, mai aflam una-alta despre actrițe.” ,,Da, am cumpărat revista ,,Femeia”…erau sfaturi, erau rețete…am păstrat câteva reviste, pân-acu’ zece-cinșpe ani…da’, cred că citeam articolele care mă priveau pă mine ca femeie…nu cred că m-a pasionat politica vreodată …Nu citeam politică pentru că deja o simțeam pe propria mea piele la servici.” Pentru altele, abonamentul la ziar nu a constituit o obligație pentru că nu erau membre de partid. ,,Nu, nu. A dat Dumnezeu și n-am fost obligată. Ajunsesem în ultimul timp să fiu obligată, da’ m-am mutat de-acolo. Revista ,,Femeia” o luam foarte rar. Dar eu făceam lectură beletristică, asta mi-a plăcut, mai mult decât orice. Dar de-astea cu politica nu mi-a plăcut niciodată. Dar de obligație, mă duceam la ședințele de sindicat sau alte ședințe care se făceau, că eram obligați.” Dacă vreun angajat nu se prezenta la ședințe, era certat. ,,Nu pățeai nimic, dar îți dădea o mustrare, te avertiza că nu e bine, că nu știu ce și …ziceai, mă, de ce să-mi facă observație, că n-ai făcut p-aia, n-ai dres p-aia…Așa mă duc acolo, îmi pierd timpul cinci-zece minute, cât era… și gata.”

Niciuna dintre femei nu s-a regăsit în portretul moral schițat de partidul comunist. Și-au dat seama că principiile pe care le susținea partidul comunist nu aveau nicio legătură cu viața lor. Chiar dacă nu comentau deciziile politice, femeile își vedeau de viața lor și de rosturile lor. Unele nu s-au simțit niciodată egale cu bărbatul. ,,Pe de o parte nu m-am simțit niciodată femeia-egala bărbatului pentru că așa cum ți-am spus, la început, chiar dacă mergea chestia asta, care era un slogan de fapt, ăsta niciodată nu era pus în practică, niciodată nu erai egala bărbatului, nici măcar acasă, nici măcar la servici…Totdeauna, ca femeie, nu erai promovată decât dacă aveai niște relații de partid …cum era înainte, mergeau foarte mult relațiile.”

Pe de altă parte, pentru a putea ocupa un post, era obligatoriu ca femeile să fie membre de partid. O altă modalitate de a atrage femeile să fie membre de partid era încheierea contractului pentru o perioadă nedeterminată ,,de probă.” ,,Păi, a trebuit să mă fac membră de partid… pentru că am uitat să vă zic că am fost angajată temporar și ca să devin permanent, asta a fost condiția, cel puțin la noi în laborator…a fost condiția să mă fac membru de partid.” Altele nu au fost membre de partid, dar soții lor, da. ,,Tata n-a fost membru de partid, mama a fost…da’ habar n-are despre ce era vorba…e o doctrină sau…Ȋn facultate, nu-mi păsa că al meu coleg era membru de partid și ar fi avut…nici nu dădeam importanță. Iar când am lucrat…știu, atât, n-am simțit-o pe pielea mea, dar știu că soțul meu nu și-a obținut post de conducere la Călărași până nu i s-a făcut dosaru’ și a fost făcut membru de partid. Da’ eu niciodată nu m-am gândit să devin membră de partid și nici c-aș vrea o funcție mai mare decât cea pe care o meritam conform studiilor.” Unele au făcut tot ce au putut pentru a nu deveni membre de partid. ,,Păi, m-am strecurat și eu cum s-au strecurat și alții. Am fost doar UTC-istă. Și când să mă facă membră de partid…că se făcea un anumit număr…cine vroia să aibă o funcție, nu putea să aibă, dacă nu era membru de partid, asta o știam precis…și cum eu n-aveam funcție, că eram laborantă sau operatoare, sau am fost șefă de tură, nu se punea problema să fiu eu moț… Și ajunsese la laboratoare, să facă un anumit număr în fiecare lună și când să mă facă membră de partid, eram într-un alt laborator și aici aveam o ingineră foarte cumsecade și zice…‹‹Eee, uite că acuma trebuie să mai facem o membră de partid.››…Și m-am gândit: ‹‹Mie îmi vine rându’!›› și erau fetele… că laboratorul nu era prea mare, majoritatea erau făcute deja, când m-am dus eu acolo, și zice: ‹‹Vă vine rându’, doamna C.››, zic: ‹‹E, domnișoară, dacă nu se poate, m-oi face și membră de partid până la urmă.›› Și numa’ bine că atunci se pornea combinatu’ de cauciuc și dă dispoziție șefu’ ăl mare, pă CTC, zice: ‹‹Din fiecare laborator, câte un om sau doi pentru laboratorul de la combinat ca să nu mai angajăm oameni.›› …Și cum eu eram ultima dusă acolo, eram prima plecată. Și zice: ‹‹Pă cine dăm? P-ăla? P-ăla? Mi-a venit mie rându’.›› Zic: ‹‹Io sunt, că am venit ultima››și am făcut așa un spirit de glumă și-am zis: ‹‹Domnișoară, îmi pare rău că plec de la dvs nu numai că colectivul e foarte bun și suntem puține și ne-mpăcăm, da’ pentru că nu mă mai fac membră de partid…că pân-ajung acolo, până pornim instalația..ă-hă..mai durează.››”

Este bine cunoscută perioada în care Nicolae Ceaușescu promova ideea eliberării statului de orice împrumut extern. Pentru aceasta, fiecare cetățean sau instituție trebuia să facă economie în sectoarele în care acest lucru era posibil. Cei care au trăit chiar și o scurtă perioadă sub orânduirea comunistă nu pot uita cum învățau cu lumânarea aprinsă, din cauza economiei de energie electrică, sau cum se îmbrăcau cu mai multe rânduri de haine pentru a putea rezista frigului din apartamente. De aceea, fiind întrebate cum au resimțit grija purtată de partid, femeile m-au privit nedumirite. Unele și-au adus aminte de cozile imense la care stăteau pentru a se aproviziona. ,,Nu, era lozincă. Era lozincă pentru că am avut copilul în anii ’83 și poate că …atunci a început criza…e groaznic să ai copil și să ți se stingă lumina să nu poți să-l schimbi noaptea decât cu lumânarea sau să n-ai cum să-i încălzești laptele la miezul nopții sau să fie frig să…groaznic…am trăit clipe de coșmar…nu ne dădeau căldură …peste pijama îmi puneam încă două capoade groase, de monton, ca să pot să adorm…nicio grijă, nicio grijă…totul, totul lozică. Singurul lucru bun și-l recunosc și-l spun: Toată lumea avea un serviciu…ăsta a fost singurul lucru bun, dar când te duci cu banii care i-ai luat de la serviciu, în ziua plății la Vega, și stai la rând la portocale, două ore, și te joacă în picioare, și portocalele s-au dat prin spate la secretarul de partid și la nu știu cine…și tu n-ai apucat o portocală pentru copii…nu mai e nicio grijă…Poa’ să spună oricine, orice! Am venit de la Călărași, n-aveam mutație, c-am zis să-mi păstrez …era chestia între oraș și oraș …vroiam Ploieștiul…și-am zis că nu fac la țară, c-apoi nu mai pot să-mi fac de oraș, n-aveam buletin, n-aveam un gram de zahăr pentru mine ca persoană, n-aveam un gram de zahăr pentru soțul meu ca persoană, ulei – nu, pâine – nu. Deci, groaznic…Ce grijă?!..Nicio grijă…” Putem considera că această alergare continuă după cele necesare traiului zilnic conduce la o involuție pe plan spiritual. Cărțile deveniseră și ele un obiect de contrabandă. Tot ce era de calitate se dădea ,,pe sub mână.”

Fiecare dintre femeile intervievate declară că au avut de învățat din această perioadă. Unele consideră că a fost o experiență de viață. Altele susțin că viața reprezintă o școală din care nu ai cum să ieși fără să înveți ceva. ,,Păi…perioada aia m-a influențat, pot să spun în sensul că sărăcia la care am fost atunci supusă …am luat numai lecții de viață, lecții de viață personală …faptul că a trebuit să lupt și a trebuit să învăț. După ce am terminat studiile …a trebuit să învăț ca ceea ce făceam să fac mai bine, să încep să înțeleg cum trebuie să te vinzi. De fapt, eram ca un robot care muncea, nu aveam timp pentru mine, da’…pe de altă parte, lucrul ăsta m-a ajutat.” ,,Eu zic că da…pentru că înveți…fără să vrei, înveți tot timpu’…și pă măsură ce înaintezi în vârstă, n-ai cum să nu înveți niște lucruri mai bune…sau să nu vezi și să zici: ,,Mă, parcă mi s-ar preta să fie și pentru mine așa!”…și devii un alt om, domne’…că toată lumea vrea ceva mai bun…să-ți fie mai bine, să nu te cerți cu lumea, să nu te doară capu’ că să uită ăla nu știu cum.”

Ȋn privința Festivalului Național ,,Cântarea României”, toate femeile au declarat că a fost o ocazie unică, o rampă de lansare pentru cântăreții care nu ar fi fost descoperiți altfel. De asemenea, toate femeile au declarat că odată politizat festivalul și-a pierdut din frumusețe, dar îl urmăreau pentru că aveau ce urmări altceva. ,,Am participat…când zici așa, ți se pare o glumă…era foarte frumos…sincer…era foarte frumos, până a fost politizat și s-au folosit alții…dar eu am fost în tabără la Tuzla, lângă Constanța, după ce-am câștigat un concurs la ,,Cântarea României” de la Liceul Energetic…Am fost cei mai fericiți…și era …se-nvățau poezii, se făceau scenete de teatru, se citea foarte mult, se cânta…” ,,N-am urmărit și nu-mi plăcea pentru că acolo erau numai cântece patriotice…erau și cântece populare …da’ erau cu aceeași tentă…să preslăvim partidul comunist și conducătorul iubit…Și-acolo, în Coreea…dacă-mi aduc bine aminte…era o cântăreață care i-a cântat un cântec popular românesc…și ea era coreeancă…și a fost atât de fascinat de treaba asta că apoi toată lumea cânta muzică populară numai pentru el.” ,,E, nu la Festivalul ,,Cântarea României”, da’ …pentru că eu veneam dintr-un mediu artistic, o vreme m-am ocupat de ansamblul Constelația Brazilor, așa se numea atunci orchestra de muzică populară și de dansuri. Dar nu puteam să onorez plecările extrajudețene pentru că eu aveam deja familie și așa…Mi-ar fi plăcut…Doamna care a preluat conducerea ansamblului, pentru că era o doamnă cu spatele asigurat, era scoasă din producție, eu nu. Da’ mi se pare că avem câțiva cântăreți de muzică populară descoperiți la festival.”

Toate femeile au considerat că nu pot cataloga societatea comunistă ca una exclusiv negativă. Au existat și lucruri bune, cum ar fi siguranța unui loc de muncă, siguranța de a merge pe stradă noaptea, locuința primită ca angajat al rafinăriei (acolo unde a fost cazul). Comparând viața în societatea de azi cu aceea trăită sub comunism, toate femeile au declarat că prima era mult mai sigură. ,,…dintr-un anume punct de vedere…Am locuit într-o casă dată de Brazi, prin grija partidului…tot prin grija partidului, cei care terminau școala profesională sau liceul industrial de profil erau angajați …lucruri care nu se mai întâmplă acum …Era bine că toată lumea avea un serviciu, era bine că aproape toată lumea avea o casă …Mi se pare că erau vagabonzi mai puțini…Atunci parcă nu-mi era frică să ies pe stradă…eu veneam la doișpe noaptea de la servici …nu-mi era frică să merg pă stradă chiar dacă erau luminile stinse…energia electrică oprită…ceea ce nu se întâmplă astăzi.” ,,Pentru om în general, da…de ce să nu fim cinstite…adică, în ce consta grija…problema e că să nu stai fără servici, un plafon deasupra capului, ți-l punea…cum-necum, ți-l punea …un salariu aveai, puteai să mergi noaptea pă stradă…că eu făceam naveta și noaptea ieșeam la douășpe și nu mi-era frică că viu pă stradă, acuma nu mă duc nici mai devreme pă stradă…și sunt bătrână, da’ la vârsta aia…Era o siguranță.” ,,Păi, acuma…știi cum e…fiecare perioadă are și ceva bun. Acuma nu putem să spunem că perioada comunistă a fost numa’ neagră. Toată lumea avea servici, pe vremea aia…trăiam toți la același nivel …normal că nu îți dorești să trăiești la același nivel, îți dorești să fii diferențiat…și dacă voiai să fii diferențiat, nu puteai…pentru că nu te puteai ridica.”

Fără nicio excepție, femeile intervievate pot fi, cu ușurință, înscrise în tiparul femeii luptătoare. Toate au declarat că se simt împlinite prin copiii lor, că familia a reprezentat un refugiu și un punct de sprijin. Ultima persoană intervievată a menționat dragostea ca sentiment care a determinat-o să reziste tuturor tensiunilor. ,,Probabil pentru că ne-am iubit…adică, să fii căsătorit, dar singur, trei sferturi din viață…și totuși, să reziști…e foarte greu.”

Ideea de a aduna povestirile lor de viață într-o singură lucrare li s-a părut interesantă, dar numai dacă aceasta nu rămâne ,,literatură de sertar.” ,,Da’ de ce nu…da’ numai să aibă iz…adică, știu eu…să aibă un rost, să fie cu …că cine vrea învață…și cui îi place să citească…că degeaba scrii zece cărți, dacă nu-i place să citească, nu să uită la niciuna…că acuma cam așa e…nu mai citește nimeni.” ,,Mi se pare interesantă, dar mi-ar plăcea să fie ridicată la o poziție…la…să fie cunoscută…dacă rămâne undeva acolo într-un reportofon și nu e dusă mai departe, nu e cunoscută…ca lumea să învețe din ele …”

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Ȋn opinia acestor femei, societatea comunistă a fost una care respecta ființa umană, dar numai la nivel ideatic. La nivel practic, nimic nu semăna cu ideile care se propagau de la tribunele oficiale. Fiecare om care a trăit în acea perioadă are o poveste de spus, o experiență de împărtășit. Dacă ea este cunoscută, urmașii pot realiza o radiografie cât mai fidelă a societății comuniste.

Interviurile luate au venit să confirme ceea ce am susținut în prima parte a acestei lucrări. Dragostea este liantul care le-a determinat pe femei să facă față tuturor sarcinilor, tuturor încercărilor vieții. Tradițiile în familie, așa cum au fost învățate de la părinți, au fost păstrate. Respectarea tradițiilor a fost, de fapt, o mișcare de rezistență prin care întregul popor român a putut supraviețui regimului comunist.

Cu toate că a fost promovată excesiv, imaginea Elenei Ceaușescu nu a devenit un model pentru femeile care au lucrat în societatea comunistă. Acestea au menționat faptul că întreaga societate era conștientă de faptul că lucrările care purtau semnătura Elenei Ceaușescu erau, de fapt, ale altor oameni de știință. Un alt element al rezistenței anticomuniste l-au constituit glumele, bancurile care se spuneau despre cuplul prezidențial în cercuri restrânse.

Toate femeile au subliniat faptul că respectarea îndatoririlor de serviciu și a celor casnice, balanța înclina deseori spre cele dintâi, în primul rând din cauza fricii care domnea în întreaga societate. Pentru respectarea îndatoririlor casnice, femeile aveau nevoie atât de înțelegere din partea soțului, cât și de ajutorul acestuia.

Denisa Florentina Bodeanu notează în lucrarea sa: ,,[…] ar fi cel puțin ciudat să ne reprezentăm poporul român ca pe un popor dostoievskian format din milioane de adulți care au cunoscut zilnic drama sfâșietoare de a trăi într-un regim politic pe care îl detestau în adâncul conștiinței. Potrivit grilei de valori pe care le-a inoculat-o statul totalitar, ei au trăit bine în perioada comunistă și nimic nu le va zdruncina această convingere. Acești oameni vo considera întotdeauna că viața normală e cea pe care au cunoscut-o ei și că perfecțiunea e întruchipată de sistemul socio-cognitiv în care s-au născut și s-au format.” Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că acest studiu de caz nu este suficient pentru a explica nostalgia pe care o resimt oamenii atunci când vorbesc despre societatea comunistă.

ANEXA I

LISTA ALFABETICĂ A PERSOANELOR INTERVIEVATE

1. C.G., născută la 14 mai 1942. Studii: școală profesională (2 ani), liceul și 6 luni curs de recalificare. A lucrat ca operator chimist, laborant în Combinatul Petrochimic Teleajen, Combinatul Petrochimic Brazi, Uzina 1 Mai. Ȋn prezent este pensionară. Locuiește în Ploiești. Interviul a fost realizat la data de 27 iunie 2015. – subiect investigat 4.

2. C.G., născută la 1 mai 1958. Studii: Institutul Politehnic București, subinginer. A lucrat la Combinatul Siderurgic Galați, Rafinăria Vega. Ȋn prezent este administrator la propria firmă. Locuiește în comuna Pucheni, județul Prahova. Interviul a fost luat la data de 26 iunie 2015. – subiect investigat 2.

3. I.O., născută la 25 decembrie 1955. Studii: liceul și curs de calificare de 8 luni. A lucrat ca laborant în Combinatul Petrochimic Brazi. Ȋn prezent este pensionară. Locuiește în Ploiești. Interviul a fost luat la data de 29 iunie 2015. – subiect investigat 5.

4. M.E., născută la data de 18 iulie 1966. Studii: Institutul de Petrol și Gaze Ploiești. A lucrat ca vânzător produse petroliere, ulterior inginer în cadrul PECO Ploiești și Depozit Combinat Petrochimic Teleajen. Ȋn prezent lucrează ca inginer la OMV-PETROM. Locuiește în Ploiești. Interviul a fost luat la data de 26 iunie 2015. – subiect investigat 3.

5. T.S., născută la data de 15 aprilie 1962. Studii: liceul. A lucrat ca electrician în Rafinăria Vega. Ȋn prezent lucrează la firma Yazaki. Locuiește în Păulești, județul Prahova. Interviul a fost luat la data de 24 iunie 2015. – subiect investigat 1.

ANEXA II

TRANSCRIEREA INTERVIURILOR

Subiect investigat 1: S.T., 24.06.2015, Păulești, fostă angajată a Rafinăriei Vega

Cercetător: Ȋmi puteți spune când și unde v-ați născut?

S.T.: Da. Ȋn Ploiești m-am născut …pe 15 aprilie 1962.

C: Ce studii aveți?

S.T.: Studii medii. Liceul…liceul industrial.

C: Care este meseria la care ați visat în copilărie sau în timpul școlii?

S.T.: Ȋmi plăcea să fiu învățătoare, educatoare…mi-a plăcut, am încercat …după terminarea clasei a opta am dat examen la Liceul Pedagogic, am intrat, am făcut 10 clase…după …la finalul clasei a zecea am dat examenul de treaptă, așa cum era în perioada comunistă și …am picat…

C: Și visul s-a spulberat?

S.T.: Da. Și…visul s-a spulberat… Da.

C: Și apoi ați urmat alt liceu?

S.T.: Apoi am urmat liceul industrial de chimie…Am făcut anul III și anul IV de liceu acolo…deci, am terminat un liceu industrial…

C: A avut vreunul dintre profesori vreo influență deosebită asupra dvs?

S.T.: Da. Profesoara de matematică de aici, domnișoara Iovulescu…mi-a fost și dirigintă și vedeam în ea un model, așa, de …om…și ca profesie îmi plăcea…Ceea ce făcea ea mi-aș fi dorit să fac și eu.

C.: V-ați făcut prieteni în timpul anilor petrecuți în școală?

S.T.: Da…nu eram o ființă retrasă, da’ n-am păstrat prietenia de-a lungul anilor…așa că…ne-am revăzut la cincisprezece ani de la terminarea liceului și de-atunci nu..Da’ dacă ne-ntâlnim așa pe stradă …mai vorbim…nu… mai schimbăm amintiri…

C.: Petreceați cu ei timpul liber?

S.T.: Da. Mai mergeam la filme…în perioada aceea, nu prea puteam să stau mult în oraș …era vorba de mașini…știi…în perioada comunistă nu prea aveam transport așa…sâmbăta-duminica aveam mașini mai rare…eu eram de la țară, ei erau din oraș…și…mai greu… cu naveta.

C.: Ați păstrat legătura cu prietenii făcuți în timpul studiilor?

S.T.: Nu.

C.: Unde și cum v-ați angajat prima dată?

S.T.: M-am angajat la Rafinăria Vega, la terminarea liceului după ce-am luat diploma de bacalaureat am…mi s-a dat și repartiție…Așa era atunci…Am avut de ales între Rafinăria Vega, Brazi și rafinăria Teleajen…sau (ezită)…Combinatul Teleajen…dar…(oftează)…am ales Vega pentru că eram mai aproape de… mai ușoară naveta…față de Păulești…Am avut pe bunicul meu din partea mamei, tatăl mamei mele, a lucrat la Vega și unchiul meu, fratele mamei, a lucrat în Vega și …am zis de ce să nu continuăm tradiția…(râde) să mergem așa…fiecare generație să facem un drum la Vega. (râde)

C.: Cum v-ați simțit în prima zi de muncă? Cum ați fost primită de colectiv?

S.T.: Cam…cum să zic…nu prea aveau încredere în mine…nici superiorii, nici colegii…

C.: Pentru că erați femeie?

S.T.: Pentru că eram femeie și lucram în atelierul electric, unde majoritatea erau bărbați…De-abia terminasem liceul…nu aveam experiență…da’…până la urmă…m-am acomodat…da’ oricum…cam reticenți așa când vedeau o femeie în atelier…erau neîncrezători…nu era o meserie pentru o femeie…Eu nu-mi dorisem așa ceva…și-așa că m-am dus cam neîncrezătoare… De fapt, nu mi-a plăcut niciodată, am făcut fără să-mi placă ceva…da’ așa au fost timpurile.

C: V-ați făcut prieteni printre colegii de muncă? Petreceați timpul liber împreună?

S.T.: Da…aveam…mai mergeam tot așa cu ei …și la film, și în parc…da’ eram tineri. S-a creat un atelier nou, Atelierul Electric 2, și am avut chiar colegi de liceu care au lucrat cu mine. Vreo patru din colegii de liceu au luat și ei repartiție la Vega și am fost colegi de …

C.: Și așa v-a fost cumva mai ușor?

S.T.: Da…mai ușor de suportat…da….

C.: V-ați implicat vreodată în problemele lor de viață? Ale colegilor sau colegelor?

S.T.: Nu…nu…

C.: Nu știați secrete, nu vă împărtășeați secrete?

S.T.: Nu…nu…

C.: Sunteți căsătorită?

S.T.: Am fost căsătorită. Sunt văduvă. Soțul meu a decedat acum șase ani…și am două fete gemene…ele nu fac aceeași meserie…

C.: Nu le-a plăcut?

S.T.: Nu…nici în rafinărie, nici în uzină, nici unde a lucrat soțul…Soțul a lucrat aproape douăzeci de ani la Uzina Mecanică Plopeni, pe urm-a lucrat la Lukoil, pe urm-a lucrat la ISAF București …așa…și pe urm-a lucrat la …pe platformele marine la o firmă din asta care exploata petrol …țiței…pe mare. Ele au făcut dreptul, Colegiul juridic Francez. Una este avocată în București, cealaltă este consilier juridic. Lucrează, în prezent, amândouă…Ele probabil m-au moștenit, pe undeva, că le-a plăcut limbile străine…limba română…

C.: Deci, într-un fel, să zicem, v-ați realizat prin copii!

S.T.: Da. Și am luptat pentru asta. Să nu ajungă într-o fabrică. Nu mi-a plăcut, în general, ca o femeie să lucreze în fabrică.

C: De ce credeți că o femeie nu trebuia să lucreze în fabrică? Ce ar trebui să facă o femeie?

S.T.: Meserii de femeie.

C.: Care ar fi?

S.T.: Știu eu?…coafeză…bucătar…patiser…cofetărie…croitorie…

C.: Părinții ce meserii au avut?

S.T.: Mama croitoreasă și tata maistru la Uzina Mecanică Plopeni. De-acolo a ieșit la pensie…acolo a lucrat toată viața.

C.: Cum ați ajuns să lucrați în industria petrolieră? Cum priveați industria petrolieră?

S.T.: Se vorbea tot timpul de industria petrolieră. Prahova e reprezentativă pentru țara noastră în industria petrolieră, și în foraj, și în utilaj și…se vorbea de exporturile care se făceau cu utilajul ăsta petrolier…era, oricum, dezvoltat în Prahova. Pentru prahoveni a prins bine asta. Toată lumea a avut un loc de muncă…majoritatea…N-a fost o zonă defavorizată…Pe vremea lu’ Ceaușescu se găseau locuri de muncă…în industria petrolieră și pentru industria petrolieră…dar…mie nu mi-a plăcut…da’…am ajuns acolo vrând-nevrând.

C.: Cum ajungeați la serviciu? Cum era organizat?

S.T.: Am lucrat numai schimbu’ unu…servici de zi…la atelierul electric…făceam și…am fost întâi la bobinaj, unde se rebobinau motoarele și pe urmă am lucrat la magazie, făceam bonuri din astea de magazie…magazia cu materiale electrice a atelierului…deci undeva…cave mai pentru femei…

C.: Simțeați că bărbații vă marginalizează?

S.T.: Nu…parcă simțeam că mă ocrotesc…fiind mai mulți bărbați și mai puține femei…într-un fel ocroteau, așa, femeile…știi…cele care lucrau în instalații erau la munci mai ușoare pe care puteau ele să le facă…și eu chiar am fost favorizată…

C.: Dar egalitatea femeilor cu bărbații? Ce îmi aduc eu aminte este că existau femei care lucrau în instalații și făceau aceleași munci ca bărbații…nu știu dacă erau și sudorițe…

S.T.: Erau și câteva sudorițe…erau…da’ nu știu dacă sudau aceleași …depinde ce sudau…mai ușor, nu conducte de importanță…ceva mai mic…

C.: Cum arăta o zi din viața dumneavoastră în acea perioadă?

S.T.: Mă sculam dimineața…pe la cinci dimineața, pregăteam pachețelul…lăsam pachețelele copiilor, făceam pachețelul soțului…și plecam cu mașina specială de șase fără zece care trecea prin sat. Venea de la Canton…mi se pare…și strângea toată lumea. Coboram la Spitalul Județean și de-acolo mergeam pe jos până la Vega…o luam pe la Castor pe-acolo, pe linia ferată, traversam tot câmpu’ până ajungeam la Vega.

C.: Cum vă împărțeați între îndatoririle de serviciu și îndatoririle casnice? Cine vă ajuta?

S.T.: Am locuit cu părinții…tot timpul am locuit cu părinții…și după căsătorie și…m-ajuta părinții, îmi vedeau de copii…vorb-aia, veneam acasă, găseam cald în casă, toate lucrurile făcute…mâncare…veneam de la serviciu și mă ocupam de copii, pe urmă…mai călcam…treburi de casă.

C.: Aveați timp să vă jucați cu copiii?

S.T. Aveam timp fiind ajutată…de părinți, de soră…așa…foarte mult…și aveam timp să mă mai joc cu ele.

C.: Cum ați resimțit obligațiile de serviciu? Vă gândeați la ele acasă? Le discutați cu soțul?

S.T.: Nu, nu. Mă detașam, casa era casă, serviciul era servici…Nu lucram în același domeniu cu soțul…fiecare cu serviciul lui, iar casa era casă.

C.: Ați fost abonată la vreo revistă sau la vreun ziar în perioada comunistă? Ȋl citeați frecvent? Ce articole vă interesau?

S.T.: Personal, nu, dar tatăl meu avea abonamente la ziarul ,,Scânteia” și zilnic aveam un ziar în casă…mai răsfoiam din el, așa…nu mi se păreau lucruri interesate…(râde)…aș fi vrut altceva, nu ceea ce scria în ziare…Mai cumpăram ziarul ,,Magazin” că apărea la sfârșit de săptămână…în ăla mai găseai știri, așa…

C.: Revista Femeia?

S.T.: Și revista ,,Femeia”…nu mereu, da’ o mai cumpăram câteodată…pentru modele, pentru rețete…mai erau acolo modele de femei…se scriau despre femei, mai aflam una-alta despre actrițe.

C.: Celebrități? Nu muncitoare?

S.T.: Nu. Nu mă interesau. (râde)

C.: V-ați regăsit vreodată în portretul moral al femeii așa cum a fost el schițat de către partidul comunist?

S.T.: …Așa datoria de femeie mi-am făcut-o…Mi-am educat copiii…mi i-am crescut cu drag…cum am văzut la părinți. Am fost de acord, așa, cu familia…cu respectarea tradițiilor de până atunci, nu cu cele impuse de partid…

C.: Cum a fost influențată viața dvs de astăzi de viața de atunci? Ați învățat ceva? Priviți altfel lucrurile?

S.T.: Nu mi-a plăcut perioada aceea.

C.: De ce?

S.T.: Nu mi-a plăcut pentru că n-am avut posibilitate să fac altdeva…ceea ce-mi plăcea. Terminai un liceau, trebuia să dai la facultate. Făcusem doi ani de pedagogic, doi ani de liceu industrial. Am dat la facultate…bineînțeles că n-am intrat…pentru că …nu aveai cum, nu aveai pregătirea necesară. Erau locuri puține, pe vremea aceea. Se dădeau repartiții. Locurile erau puține, concurența era foarte mare. Trebuia să fii foarte bine pregătit… Și nu se dădea posibilitatea să faci altceva…nu existau școli postliceale …ca să faci altceva…erai într-un fel îngrădit să faci cam …ce se găsea, ce ți se oferea, fără să alegi tu. Nu aveai posibilitatea, așa…să alegi. Mi-ar fi plăcut să fac altceva…cum să zic…Legea învățământului de atunci mi s-a părut prost gândită…din moment ce am intrat la un liceu, prin concurs, fiind concurență și la vremea aceea, ce …de ce a trebuit după doi ani să dau iarăși alt concurs și să mă reorientez…Pentru ce?…Pe când în ziua de azi, e altceva…îți alegi de la bun început…și chiar poți să schimbi. Există mai multe feluri de școli, de colegii, de facultăți particulare chiar…E o paletă mai largă…Partidul comunist nu-ți oferea așa ceva…te-ngrădea, pe undeva…

C.: Care credeți că era rolul femeii în societate în acea perioadă? Era egala bărbatului? Avea libertate?

S.T.: Era o femeie marginalizată…așa mi se pare acum …că a fost o femeie marginalizată, femeia comunistă. Știa serviciul, programul de opt ore, schimburile unu, doi și trei, copii și…acasă. Erau slăvite femeile muncitoare… țesătoare…strungărițe… (râde) mai puțin profesori… sau femei care făceau și altceva…decât femeia muncitoare era…cea care avea o școală profesională și o calificare…era mai slăvită…mai promovată decât celelalte.

C.: Cum vă petreceați timpul liber pe vremea aceea?

S.T.: Pe vremea aceea, mergeam…la Bucov…mai plecam în concedii…poate mai mult decât acum…oferite de sindicat și mergeam cu familia la mare, la munte…tot cu familia…

C.: Pe vremea aceea s-a organizat Festivalul Național Cântarea României. Ați Participat?

S.T. Am participat…că te obliga de la UTC…aveam clubul rafinăriei, făceam concursuri …din astea…programe…eram în cor, eram într-un grup vocal.

C.: Vă plăcea sau…

S.T.: Ȋmi plăcea să cânt…și în școală fusesem…îmi plăcea să cânt…da’ nu-mi plăcea că ne târa la toate festivalurile. Ȋn timpul liber te mai chema că era sâmbăta-duminica fel de fel de concursuri…trebuia să participi…că n-aveai ce să faci…că te cânta pe urmă în ședințele de UTC, te considera că nu îți îndeplinești…era ca și o sarcină și asta .

C.: Partidul comunist susținea permanent grija pentru femei, copii, familie. Cum simțeați acest lucru?

S.T.: Faptul că aveai un loc de muncă…asta…era bine…și pentru soț și pentru soție, aveai un salariu, îți puteai crește copiii…asta era bine, într-un fel…

C.: Dar în rest?

S.T.: Dar în rest…nu prea avea grijă partidul.

C.: Ieșeau bancuri pe tema aceasta?

S.T.: Ieșea tot felul de bancuri…cred că numai din supărarea oamenilor…da’ nu prea le spuneai, nu puteai să comentezi la servici așa ceva.

C.: Dar imaginea Elenei Ceaușescu?Femeia-savant?

S.T.: Nu mi se părea că era o femeie-savant…vorbea lumea că nu are studii, nu are…și cu toate astea era promovată…

C.: Ai amintiri frumoase din timpul acela?

S.T.: Priveam lucrurile cu alți ochi…eram mai tineri… aveam altă forță, altă putere…Acuma, nu pot să spun…nu mă consider o femeie evoluată de la perioada comunistă la perioada democrației…eu a trebuit să mă adaptez…de trei ori am făcut altceva…am lucrat în perioada comunistă în rafinărie…s-a terminat și rafinăria, s-a terminat și perioada comunistă… am lucrat, pe urmă, într-un laborator de producție de medicamente, la Eurofarm Brașov, vizavi de Centrul de Calcul… acolo… exista un mic laborator de producție…deci am făcut altceva…acolo am lucrat la ambalat de medicamente…a trebuit să mă reorientez și să mă adaptez din mers…da’ nu pot să spun că am evoluat că n-am făcut nicio școală în sensul ăsta…nu…A fost o perioadă mai grea, o perioadă mai nesigură, asta de tranziție. Bineînțeles că am trecut prin perioade de șomaj…și eu și soțul meu…perioade grele…greu…atunci nu exista treaba asta…A fost mai bine că am aflat și noi de la televizor, din spusele altora ce înseamnă Europa, ce înseamnă democrația, ce înseamnă țările civilizate…da’ asta nu înseamnă că eu am ajuns acolo…N-am ajuns că n-au existat…resursele și banii ca să mă pot duce să văd ce înseamnă…pe urm-am lucrat la Yazaki și lucrez și-acuma, de doișpe ani…în condiții mai grele, cerințele sunt mult mai mari decât atunci, mult mai mari. Și programul la trei schimburi, de opt ore…dar…ca-n orice fabrică din asta cu patron …dispoziția la program prelungit, dacă avem de lucru mai mult, stăm chiar douăsprezece ore…tot timpul obligații…Acum am prins și perioada asta de tranziție …atunci aveam treizeci și cinci de ani… nu eram o persoană foarte tânără…treceam spre a doua parte a vieții…Atunci când ești mai tânăr, găsești soluții, găsești mai ușor de lucru, ești privit altfel…acuma te duci la interviuri și deja, dacă ești trecut de o anume vârstă, ești privit altfel și nu mai au încredere în tine…că îmbătrânești, că nu mai ai forța necesară, nu mai poți să reziști la program, la cerințele lor. Și atunci e foarte greu. Și dacă intri, trebuie să te menții…și e greu să te menții de la o anumită vârstă încolo…foarte greu.

Subiect investigat 2: G.C., 26 iunie 2015, fostă angajată a Rafinăriei Vega

C.: Ȋmi puteți spune unde și când v-ați născut?

G.C.: Da. Ȋn anul 1958, 1 mai 1958, în comuna Pucheni, județul Prahova.

C.: Ce studii aveți?

G.C.: Facultate. Institutul Politehnic București, Facultatea de Energetică și după ani de zile …Universitatea Spiru Haret, Finanțe-Bănci.

C.: Care este meseria la care ați visat în copilărie sau în timpul școlii?

G.C.: Profesor.

C.: A fost vreunul dintre profesori care v-a influențat să visați la meseria aceasta?

G.C.: Da, da. Profesoara de fizică. Frumoasă, elegantă, coafată…și asta visam … profesor.

C.: V-ați făcut prieteni în timpul anilor petrecuți în școală? Petreceați împreună timpul liber?

G.C.: Da. Foarte mulți…da. Am și la ora actuală…prietenă din clasele V-VIII, foarte, foarte bună; din liceu și facultate, două prietene cu care păstrăm legătura, mai mult decât prietenie…normală…întâlniri an de an.

C.: Cum vă petreceați timpul liber?

G.C.: Vacanțele, în general, la țară…de foarte puține ori în anii copilăriei o tabără, eventual, de foarte puține ori, iar…în anii de liceu, am început să plec în tabere cu colegi, cu școala…cu părinții n-am fost în concediu.

C.: Unde și cum v-ați angajat prima dată?

G.C.: La terminarea studiilor am fost subinginer și am fost, prin repartiție guvernamentală, la Combinatul Siderurgic Călărași.

C.: Cum v-ați simțit în prima zi de muncă? Cum ați fost primită de colectiv?

G.C.: Am ajuns destul de devreme față de ceilalți stagiari…cu o săptămână…m-am prezentat la personal, acolo m-au întrebat …din întâmplare…am nimerit că directorul economic era ploieștean, Scăunaș se numea, și…nu știam cine e, normal … și m-a întrebat dacă am unde să stau și cum de-am ajuns de la Ploiești la Călărași. Ajunsesem de la Ploiești la Călărași pentru că a fost primul an în care posturile orașelor mari au fost blocate de Elena Ceaușescu și primele orașe, și cele mai bune în facultatea noastră, au fost Giurgiu, 3 locuri, pe care nu le-am prins, și-apoi a urmat Călărașiul, încă 7 posturi…și-așa am ajuns la Călărași.

C.: V-ați făcut prieteni printre colegii de muncă? Petreceați timpul liber cu ei?

G.C.: Da…da… Erau petrecerile de pe vremuri în care cea mai mare plăcere era ori să ne-ntâlnim la o terasă ori, pe rând, într-o săptămână într-o familie, în a doua săptămână în altă familie cu care jucam canastă. Și făceam…o pizza… nu prea găseam cașcaval și puneam brânză de la o altă fată, că era machidoancă, și…da, ne petreceam foarte mult timp …plus că la majoritatea colegilor, aia era perioada când au apărut căsătoriile, la majoritatea colegilor am participat la căsătorii civile și nunți.

C.: Ați lucrat împreună cu soțul dvs?

G.C.: La începutul serviciului, nu, și-apoi am fost și colegi de secție… după doi ani, n-am mai lucrat împreună, am fost în locuri diferite…dar, am mers la aceeași direcție Combinatul Călărași.

C.: Aveți copii?

G.C.: Da…unu…(ezită – celălalt a murit la o vârstă fragedă, iar doamna evită să vorbească despre acest fapt – n.n.)

C.: Ce meserii au avut părinții dvs?

G.C.: Mama a fost…niciodată n-a fost angajată…cel mai bun lucru care l-a făcut a fost brigadier la CAP și…avea grijă să facă pontaje sau cum se zicea…scria prezența pe catastifele care apoi s-au păstrat…în rest a avut o meserie particulară de a zugrăvi și a face…pe vremuri se numea ,,a face cu rolul”, și-atât, iar tata a fost agent agricol în primărie, în primii ani, în tinerețe, a fost luat la…nu știu cum se numea…județ, municipiu…în oraș pentru școlarizare și mama s-a opus pentru că era căsătorită la 16 ani și…i-a fost teamă că o lasă…și-și găsește pe altcineva în oraș și l-a retras și-apoi a lucrat în construcții…ceea ce nu i-a plăcut niciodată…și-a regretat toată viața.

C.: Cum ați ajuns să lucrați la Rafinăria Vega?

G.C.: La Rafinăria Vega am ajuns după șapte ani de muncă la Călărași când a trebuit să ne gândim foarte bine ce alegem, și eu și soțul meu…el e din Târgu Jiu, eu din zonă, Prahova. Am avut probleme cu copilul (cel care a murit – n.n.)…care era crescut de mama și atunci…am stat, ne-am gândit, ne-am uitat la orașe și-am zis că Ploieștiul e mai mult industrializat. Soțul meu a găsit înaintea mea servici…s-a transferat la Brazi…și după opt luni, am găsit și eu în Rafinăria Vega un post, la mecano-energetic. De fapt, mai întâi și mai întâi am găsit în Teleajen, dar mi s-a părut distanța prea mare și-am renunțat. Și erau ani în care serviciul…

C.: Deci n-a fost o tradiție?

G.C.: Nu…nu…

C.: Cum vi s-a părut lucrul în industria petrolieră?

G.C.: Nu greu, nu ușor și nici interesant…pentru că am dat de oameni care deja cunoșteau tainele meseriei în petrol și care nu erau dispuși să-mi spună nimic altceva…Noii stagiari totdeauna au fost priviți că au venit de pe băncile școlii fără să aibă habar …erau foarte puțin dispuși să-ți explice ceva…trebuia să prinzi din zbor…dacă erai interesat și-ți băgai acolo, cât de cât nasul, ca să observi ce fac, da…dar am avut și unul din ingineri, domnul …îmi scapă numele…domnul Oancea care mi-a explicat toată rafinăria…m-a cocoțat până sus.

C.: Eu îmi amintesc că domnul Oancea nu prea suporta femeile în rafinărie.

G.C.: Nu știu ce s-a întâmplat…și eu înțelesesem, s-a purtat foarte frumos, dar poate că soțul meu lucra în rafinărie, la Centrală (Industria petrolieră, ca de altfel toate industriile, era centralizată. Centrala reprezenta forul superior.- n.n.) și…era pe aceeași direcție…pe parte de electro…și poate a fost puțin influențat, deși eu zic că n-a avut nimic personal cu mine.

C.: Cum ajungeați la serviciu? Cum era organizat?

G.C.: Foarte greu. Dimineața…mă trezeam la patru jumătate dimineața, la cinci și zece aveam mașina în stație, care nu era prea aproape de mine, deci, mergeam șapte-opt minute pe jos până în stație și…la…șase fără douăzeci – șase fără un sfert ajungeam în sud. Din sud, aveam autobuzul douăș’unu care mergea spre Vega. Deci, eu intram la Vega la șase sau la șase și cinci, cu o oră mai devreme decât colegii mei de birou și…a fost foarte, foarte greu. Norocul meu a fost că am obținut de la directorul Olaru acordul ca să fac raportarea de dimineață la minister pentru consumurile de energie electrică și-atunci plecam exact cu o oră mai devreme încât…iar s-ajung la sud, iar s-ajung așa…oricum făceam …dacă stau să mă gândesc vreo treisprezece ore sau paisprezece uneori…dus-întors.

C.: Cum arăta o zi din viața dvs în acea perioadă?

G.C.: Nu m-am ocupat în mod deosebit cu pachetu’…adică soțul meu dintotdeauna s-a descurcat că era o cantină unde își permitea să mănânce, unde avea un abonament, de fapt, iar…da, pentru mine puneam pachet și mâncam la birou, cu colegii. (râde) Cea mai frumoasă perioadă…norocul meu ei au fost …Mereu îi spun lui Marian (actualul coleg de serviciu – n.n.) ce cloacă era în Vega când am intrat. Bineînțeles că toată lumea s-a interesat cine sunt, a cui sunt, de ce-am ajuns, pentru ce-am ajuns…și cea mai mare ,,durere” că nu m-a cunoscut niciodată secretarul de partid…niciodată, niciodată…și nu-și închipuiau cum eu n-am trecut p-acolo, cum de s-a putut. Eu nu trecusem…întâmplător, nu trecusem.

C.: Cum vă împărțeați între îndatoririle de serviciu și îndatoririle casnice? Vă ajuta cineva?

G.C.: Nu. Niciodată n-a fost o problemă pentru mine …absolut niciodată…stăteam cu părinții. Mama a făcut absolut toate treburile, și-a văzut și de copii, și tata era pensionar…copiii erau principala lor preocupare…n-am avut nicio problemă. Iar eu chiar, ani de zile, pot să zic că nu mai știam de nimic…doar de serviciu…bineînțeles că de educația copiilor m-am ocupat…școală, relația cu învățătorii, cu profesorii…n-am neglijat. Și ce le ofeream ca să ne simtă prezența, un concediu la mare…c-așa e frumos.

C.: Vă gândeați la obligațiile de serviciu acasă? Le discutați cu soțul, mai ales că lucra la Brazi, în Centrală?

G.C.: Discutam…da’ nu făceam discuții prea lungi și o pasiune din asta…pentru că eu, de obicei, îmi rezolv singură problemele.

C.: Sunteți o femeie luptătoare?

G.C.: Da, da…Și chiar am avut discuții și cu domnul Olaru, și cu domnul Constantin, și bețe-n roate, și ironii, și cu completarea în caiet ce-ai făcut pe ziua de azi…și să nu uite nimeni de la biroul mecano-energetic că din ziua în care eu nu am mai scris în acel caiet, pentru că domnul Olaru scrisese ,,Doar atât! Credeam că aveți mai multe posibilități intelectuale!” din acea zi nu s-a mai scris în caiet pentru că am spus că eu nu voi mai scrie.

C. V-ați simțit îngrădită, controlată?

G.C.: Nu…nu…n-am ajuns nicicum la inimile oamenilor…erau bisericuțe foarte multe…și chiar lucrul ăsta…urât de tot în Vega…adică, în Călărași eu n-am simțit lucrul ăsta…Bine că în Călărași am ajuns 200 de stagiari în aceeași toamnă și …ce bisericuță să faci…decât îmi place sau nu-mi place colegul, prietenul…pe când aici, nu…era o tradiție…tradiții, prietenii…nu știu cât de sincere prietenii, da’ erau și n-am…n-am pătruns, dar nici n-am simțit că totuși mi-a purtat cineva o ură sau…o antipatie din aia dusă la extrem.

C.: Ați fost abonată la vreo revistă sau la vreun ziar în perioada comunistă?

G.C.: Păi, erau…acasă veneau ,,Scânteia” și ,,România liberă”, cred.

C.: Le citeați? Ce articole vă interesau?

G.C.: Titlurile așa…nu…nu am fost niciodată și nu știam ce vremuri vor veni …n-am fost niciodată să accept ideile alea și…bătutu’ cu pumnu-n piept că s-au construit șantiere, că s-au făcut canale …nu…nu mi-au plăcut ideile astea…nu mi-au plăcut, dar nu le-am comentat.

C.: De ce nu le-ați comentat?

G.C.: Nu le-am comentat pentru că știam că n-avem nicio putere, știam că…dacă asta e linia, asta e …și la un moment dat mi-am dat seama că foarte multă lume consideră c-așa trebuie să fie.

C.: Ca un dat?

G.C.: Așa trebuie să fie…dacă te-ai fi răzvrătit și-ai fi comentat ceva, cred că ar fi zis…aaa, vine și ăsta cu o idee revoluționară, ce-o fi în capu’ lui, săracu’…Vai de capu’ lui!

C.: Eu îmi aduc aminte că am văzut în rafinăria Vega, deși nu din prima zi când am fost angajată, un ofițer de securitate. L-ați cunoscut?

G.C.: Nu. Niciodată …nici nu mi-a fost frică absolut niciodată…și glumeam și mai ziceam și câte-o prostie, și cu bancurile alea cu Ceaușescu …n-am avut…pentru că n-am fost niciodată în conflict, n-am avut niciodată nicio problemă, eu n-am știut de securitate.

C.: Ȋn perioada aceea s-a construit un portret moral al femeii, promovat de imaginea Elenei Ceaușescu, femeia-savant. Pe de altă parte, se promova principiul egalității dintre bărbați și femei. V-ați regăsit vreodată în acest portret moral?

G.C.: Ȋncă din facultate aveam …băieții care toți au tras să devină membri de partid, era un picuț mai greu în facultate, vroiau și un pic de funcție ca apoi să aflu că li se dădea și la medie un punctaj…pentru activitate. Eu n-am fost membră de partid. Niciodată eu nu mi-am închipuit că eu pot să urc o treaptă-două-trei pentru c-aș fi membru. Absolut niciodată. Tata n-a fost membru de partid, mama a fost…da’ habar n-are despre ce era vorba…e o doctrină sau…Ȋn facultate, nu-mi păsa că al meu coleg era membru de partid și ar fi avut…nici nu dădeam importanță. Iar când am lucrat…știu, atât, n-am simțit-o pe pielea mea, dar știu că soțul meu nu și-a obținut post de conducere la Călărași până nu i s-a făcut dosaru’ și a fost făcut membru de partid. Da’ eu niciodată nu m-am gândit să devin membră de partid și nici c-aș vrea o funcție mai mare decât cea pe care o meritam conform studiilor.

C.: V-ați propus vreodată să semănați cu acest portret? Cu femeia-savant?

G.C.: Nuuu…nu…Păi, era un hai și în tot ce spuneam, ziceam ,,codoi” și …mi se părea o femeie…se vedea clar că e incultă…se vedea clar că sunt foarte multe persoane pe lângă ea care o îndemnau să facă lucru’ ăsta…cred că nici ei nu-i trecea prin cap să pună atâtea în față, doctor nu-știu-de-care…știam de-atunci că lucrările nu sunt ale ei…pe chimie…știam de-atunci…și cum să-mi propun așa ceva…chiar dacă sunt fraieră, sunt fraieră până la locul meu unde …nu-mi trebuia …da’ nici prin cap nu-mi trecea.

C.: Cum a fost influențată viața dvs de astăzi de acea perioadă? Ați învățat ceva?

G.C.: Da. Totu’ a fost o experiență, până la urmă…și eu …am studiat …majoritatea au ajuns …femeile de vârsta mea…majoritatea au rămas casnice. Pentru mine a fost încă o experiență, a fost încă o luptă …și din totdeauna m-am luptat…nu m-am oprit niciodată.

C.: Se vede lucrul acesta!

G.C.: Totdeauna m-am luptat…iar ca să nu-mi recunoacă cineva munca …era o tragedie pentru persoana respectivă.

C.: Care era opinia dvs despre rolul femeii în societatea comunistă?

G.C.: Eu nu zic c-a fost o vreme foarte rea…nu știu cine se plânge…eu am simțit din plin egalitatea în drepturi cu bărbații, cu băieții…niciodată nu m-am simțit inferioară lor. Am știut că în posturi de conducere ajung întâi bărbații, întâi și-ntâi…chiar am recunoscut la un moment dat că bărbații sunt mai stăpâni pe ei, în situații limită vorbesc, și acționează mai bine…și-am zis acolo le e rolul și eu trebuie să fiu sub ei…Femeia a evoluat și nu…A evoluat o parte a femeilor care sunt nu bătăioase, foarte bătăioase …Acum sunt foarte multe femei care se luptă să ajungă într-un post de conducere…pentru că femeile…unele, sunt mult mai îndrăznețe decât bărbații…și mai fac și impresie cu ținuta…sincer…da, da…să nu zic altceva, ținuta.

C.: Ați urmărit sau participat la ,,Festivalul Național Cântarea României”?

G.C.: Da. Am participat…când zici așa, ți se pare o glumă…era foarte frumos…sincer…era foarte frumos, până a fost politizat și s-au folosit alții…dar eu am fost în tabără la Tuzla, lângă Constanța, după ce-am câștigat un concurs la ,,Cântarea României” de la Liceul Energetic…Am fost cei mai fericiți…și era …se-nvățau poezii, se făceau scenete de teatru, se citea foarte mult, se cânta…eu am avut voce, am cântat…la superlativ, cred că dacă mergeam la Conservator, auzeați de mine acum…Mie mi-a plăcut. Ȋn ultimul timp s-a politizat…devenise cultul personalității…adică, trebuia să stai drept în coru’ ăla, să transpiri că erai filmat și vedea la televizor…

C.: Se susține că acest festival a luat naștere în urma vizitei lui Nicoale Ceaușescu în Coreea.

G.C.: Da, în Coreea. Da’ nu vedem ce s-a întâmplat în Coreea…n-am ajuns…poate că s-a-ncercat treptat…dar la-nceput au fost descoperite talente…adică nu știu dacă uită cineva ce a însemnat ,,Cenaclul Flacăra”…indiferent cum e considerat Păunescu…erau valori, erau talente…ceea ce încearcă să se facă și astăzi, da’ altfel…cu ținuta.

C.: Partidul comunist susținea permanent grija pentru femei, copii, familie? Cum simțeați acest lucru?

G.C.: Nu, era lozincă. Era lozincă pentru că am avut copilul în anii ’83 și poate că …atunci a început criza…e groaznic să ai copil și să ți se stingă lumina să nu poți să-l schimbi noaptea decât cu lumânarea sau să n-ai cum să-i încălzești laptele la miezul nopții sau să fie frig să…groaznic…am trăit clipe de coșmar…nu ne dădeau căldură …peste pijama îmi puneam încă două capoade groase, de monton, ca să pot să adorm…nicio grijă, nicio grijă…totul, totul lozică. Singurul lucru bun și-l recunosc și-l spun: Toată lumea avea un serviciu…ăsta a fost singurul lucru bun, dar când te duci cu banii care i-ai luat de la serviciu, în ziua plății la Vega, și stai la rând la portocale, două ore, și te joacă în picioare, și portocalele s-au dat prin spate la secretarul de partid și la nu știu cine…și tu n-ai apucat o portocală pentru copii…nu mai e nicio grijă…Poa’ să spună oricine, orice! Am venit de la Călărași, n-aveam mutație, c-am zis să-mi păstrez …era chestia între oraș și oraș …vroiam Ploieștiul…și-am zis că nu fac la țară, c-apoi nu mai pot să-mi fac de oraș, n-aveam buletin, n-aveam un gram de zahăr pentru mine ca persoană, n-aveam un gram de zahăr pentru soțul meu ca persoană, ulei – nu, pâine – nu. Deci, groaznic…Ce grijă?!..Nicio grijă…

C.: Cum vi se pare această idee de a aduna într-o lucrare poveștile de viață ale mai multor femei care au lucrat în industria petrolieră, cum este cazul nostru?

G.C.: Păi, cred că orice poveste e interesantă…și frumoasă…și plus că nu i se întâmplă fiecăruia același lucru…altele și altele sunt problemele.

Subiect investigat 3: E.M., 26.06.2015, angajată în cadrul societății de distribuție a produselor petroliere, PECO – Depozit Teleajen

C.: Ȋmi puteți spune când și unde v-ați născut?

E.M.: Ȋn Cornești, Dâmbovița, 18 iulie 1966.

C.: Ce studii aveți?

E.M.: Superioare, facultate. Institutul de Petrol și Gaze

C.: Care este meseria la care ați visat în copilărie sau în timpul școlii?

E.M.: Ȋnvățătoare…pentru că îmi plăcea să stau în preajma copiilor și-mi plăcea să rămân cât mai mult timp încadrată în copilărie…eu n-am avut o copilărie, de fapt…

C.: A avut vreunul dintre profesori sau învățători vreo influență asupra dvs?

E.M.: Ulterior aș fi vrut să fiu profesoară de română…aveam o profesoară care-a murit de tânără…o profesoară de română în Cornești …da’ o profesoară foarte bună care practic ne captiva și învățai de plăcere și erai fascinat de ea.

C.: V-ați făcut prieteni în timpul anilor petrecuți în școală? Petreceați împreună cu ei timpul liber?

E.M.: Da, foarte mulți…petreceam timpul cu ei…ne-ntâlneam la diverse ocazii …la zile de naștere, nunți…mulți dintre ei mi-au fost colegi de servici, mai târziu.

C.: Ați păstrat legătura cu prietenii făcuți în timpul studiilor?

E.M.: Da, am păstrat…cu câțiva…nu foarte mulți.

C.: Unde și când v-ați angajat prima dată?

E.M.: M-am angajat ca vânzător la o stație de produse petroliere …în distribuția de produse petroliere, în urma repartiției pe care am primit-o de la liceu…Am făcut liceul de chimie și am primit o repartiție la ITLPV, pe vremea aia, transport produse petroliere…PECO… și am fost angajată ca vânzător la stația din Bucov, unde prima zi de servici a fost și prima zi de studenție…am făcut facultatea la seral.

C.: A fost greu să urmați și scoală și serviciu?

E.M.: A fost foarte greu, dar am fost nevoită…pentru că situația materială era precară…eu neavând părinți eram îngrijită de bunici care nu puteau să-mi asigure… suportul să termin o facultate la zi.

C.: Deci ați fost o luptătoare!

E.M.: Am fost o luptătoare, da.

C.: V-ați făcut prieteni printre colegii de muncă? Vă implicați în problemele lor de viață?

E.M.: Foarte prietenă am fost cu colegii de serviciu și de la prima zi de …primul loc de muncă și până acum, am aceiași prieteni.

C.: Unde lucrează soțul dvs? Aveți copii?

E.M.: Am copii, am o fetiță și soțul meu nu lucrează momentan datorită unor probleme medicale.

C.: Ce meserii au avut părinții dvs? Au lucrat în industria petrolieră?

E.M.: N-au lucrat în industria petrolieră. Părinții nu mai sunt de foarte mult timp…Tata lucra în comerț și probabil de la el moștenesc stilul ăsta de negociator…unde lucrez acum, lucrez în vânzări și negociez contracte pe produse petroliere.

C.: Cum ați ajuns să lucrați în industria petrolieră? V-a influențat cineva?

E.M.: Către cariera asta am fost influențată mai mult emoțional, cred eu…aveam o relație foarte bună cu tata fiind …crescând fără mamă și…numai cu tatăl meu care datorită faptului că a trăit într-o familie săracă și-a dorit pentru mine să mă dezvolt și să pot să urmez o carieră în petrol, o carieră superioară…pentru că erau multe rafinării și era singura posibilitate datorită locației să fiu aproape de casă, aproape de servici, aproape de facultate, aproape de el.

C.: Cum ajungeați la serviciu? Cum era organizat?

E.M.: Prima dată ajungeam foarte greu la servici, era organizat în schimburi și datorită faptului că trebuia să merg la facultate, trebuia să lucrez zilnic până la ora 15, după care la ora 16 începeam cursurile la facultate…și pentru a avea posibilitatea să merg la facultate, sâmbetele și duminicile erau întotdeauna ocupate, schimbul II la locul de muncă…ca să recuperez faptul că mi se permitea să plec la școală…nu aveam concedii, nu aveam vacanțe…practic, sesiunea…trebuia să merg și la servici, să merg și în sesiune, nu știu dacă aveam patru zile…drept pentru care rezultatele mele școlare nu erau atât de bune.

C.: Cum v-ați simțit în prima zi de muncă?

E.M.: Rău…eu m-am simțit marginalizată pentru că pe vremea aia făceam niște studii și urma, așa cum era pe vremea aia, ca cel care face niște studii să devină un fel de șef, să conducă poate și pe oamenii care atunci îți erau șefi sau colegi…lucru care s-a și întâmplat ulterior…și pentru asta am fost privită cu ostilitate încă de la început. Lucrările cele mai grele le făceam eu pentru că eram viitoarea doamnă inginer, așa mi se spunea cu ironie…și trebuia să fiu învățată cu absolut toate lucrurile grele.

C.: Cum arăta o zi din viața dvs în acea perioadă?

E.M.: Mă trezeam la ora cinci dimineață, la ora șase aveam…eu locuiam atunci în vestul Ploieștiului, la ora șase aveam autobuzul care mă ducea spre nord, iar de la nord aveam altă mașină care ne colecta pe toți colegii care lucram la Bucov și de-acolo ne ducea la stația Bucov unde începeam serviciul la ora 7, și îmi luam seria la pompă, și intram la pompă, iar puținele minute libere pe care le aveam, sau dacă aveam vreodată o pauză, trebuia să mătur, să spăl pavaju’ de la stație, să șterg pompele …că n-aveai dreptu’ să stai nici măcar zece minute, iar pauza de masă era un sendviș pe care îl făceai și-l mâncai mai mult din mână…și cu miros de benzină…niciodată nu erai curat…Pe vremea aia, benzina era cartelată și aveam niște mănuși tăiate la degete ca să pot să folosesc foarfeca și să tai bonulețul de benzină… să-l decupez din talonul clientului. Și după ce terminai programul, la ora unu, trebuia să te duci să speli tava de ulei, unde se făcea schimbul de ulei, pe care prima dată o degresai cu motorină, cu benzină, apoi o spălai cu apă caldă cu dero și…ți se lipea practic pe geru’ ăla de minus douăzeci de grade …ți se lipea cârpa de mână…și tu trebuia să faci, pentru că erai omu’ care făcea studii superioare și, după mentalitatea de atunci, trebuia să fii greu încercat.

C.: Cum vă împărțeați între îndatoririle de serviciu și îndatoririle casnice? Vă ajuta cineva?

E.M.: (oftează) Datorii casnice la început să zic că nu aveam…stăteam în gazdă și practic aveam un pachet care mi-l luam pentru o săptămână de-acasă de la bunicii mei și cu ăla mă descurcam și cu salariul pe care-l aveam plăteam gazda și mai plăteam naveta…mașina până la școală și practic…atât…ajungeam la nouă acasă…asta la-nceput…după primii doi ani de facultate m-am căsătorit …dup-aia viața a fost mult mai grea…pentru că au intervenit responsabilitățile casnice, au intervenit …că mentalitatea era ca o femeie să nu fie ajutată prea mult decât e rolul ei de femeie…spălat, călcat…încă, atunci, nu era lumea atât de evoluată și chiar dacă se spunea că femeia era egala bărbatului…din contră.

C.: Cum ați resimțit obligațiile de serviciu? Vă gândeați la ele acasă? Le discutați în familie?

E.M.: Erau insuportabile la un moment dat…mai ales când aveai probleme de toate felurile … când aveai responsabilități la servici, aveai responsabilități la facultate, aveai responsabilități acasă. Pe alea de la servici le închideam simplu, munceam și nu știam nimic altceva, la școală nu-mi permiteam să-mi iau concediu decât foarte puțin, nu atât cât aș fi avut nevoie…și-acolo era o nemulțumire pentru că aveam tot timpul restanțe și tot timpul simțeam că nu mai pot termina…La un moment dat chiar am avut tendința să renunț, să mă înscriu la subingineri, să scurtez timpul de studii pentru că pur și simplu nu mai puteam face față. Ȋn anul III de facultate am rămas însărcinată, a venit și-un copil…atunci am resimțit cel mai greu că a fost o perioadă foarte, foarte grea pentru mine…efectiv mă simțeam neînțeleasă, am avut și avut și probleme de sănătate legate de stres pe care atunci nimeni nu le înțelegea, nu le trata nimeni și din cauza asta m-am îmbolnăvit foarte devreme și am stat vreo trei ani numai în spital, probleme foarte grave, boli ale colagenului și se presupunea chiar că am să mor…dar am scăpat.

C.: Ați fost abonată la vreun ziar sau la vreo revistă în perioada comunistă? Ȋl citeați? Ce articole vă interesau?

E.M.: Cred că am fost abonată…era ,,Scânteia Tineretului”…sau cam așa ceva …am fost abonată o perioadă scurtă…de nevoie …pentru că la un moment dat se punea problema să intri…eram UTC-iști, apoi se punea problema să fii membru de partid și trebuia să citești tot timpu’ d-acolo ceva, să știi ce vizite și unde s-a mai dus tovarășu’ …Citeam ziaru’…da’ citeam mai mult articolele de sport pentru că mi-aduc aminte că era atunci în vogă un tenismen de care eram îndrăgostite toate fetele…acum nu mai știu cum îl chema…

C.: Ȋn perioada comunistă, se promova ideea egalității dintre femei și bărbați, era promovată Elena Ceaușescu, femeia-savant, dar și femeia muncitoare care pune pe primul loc interesele partidului. V-ați regăsit vreodată în portretul moral al femeii așa cum a fost el schițat de partidul comunist?

E.M.: Nu. Pe de o parte nu m-am simțit niciodată femeia-egala bărbatului pentru că așa cum ți-am spus, la început, chiar dacă mergea chestia asta, care era un slogan de fapt, ăsta niciodată nu era pus în practică, niciodată nu erai egala bărbatului, nici măcar acasă, nici măcar la servici…Totdeauna, ca femeie, nu erai promovată decât dacă aveai niște relații de partid …cum era înainte, mergeau foarte mult relațiile, dacă aveai în familie membri de partid sau dacă erai ruda nu știu cui, pur și simplu erai și tu atunci promovată ca femeie, tocmai pentru a propaga imaginea Elenei Ceaușescu, dar de fapt erau promovate femeile care aveau relații care aveau rădăcini adânci în familie în partidul comunist. Nu, nu m-am regăsit…nici așa, nici așa…Păi, pe Elena Ceaușescu am privit-o, cum a privit-o toată lumea…știam realitatea …nu era nici academician, nu era nici doctor, nu era nici inginer… era o femeie simplă care mai degrabă era susținătoarea soțului ei și era nevasta șefului de stat.

C.: Și atunci de ce i s-a acordat titlul academic?

E.M.: Pentru că atunci…fiind o dictatură, era impus…ea n-avea studiile potrivite, da’ era promovată și-atunci muncea o grămadă de oameni sub ea, se duceau să o ridice…așa cum erau multe femei promovate la nivel de conducere în întreaga țară…Asta nu înseamnă că, acuma, aruncăm în femeile care meritau să fie promovate … pentru că întotdeauna au fost și femei bune, da’ nu erau încurajate.

C.: Cum a fost influențată viața dvs de astăzi de viața din acea perioadă? Ați învătat ceva? Ați văzut ceva bun în perioada aceea?

E.M.: Păi…perioada aia m-a influențat, pot să spun în sensul că sărăcia la care am fost atunci supusă …am luat numai lecții de viață, lecții de viață personală …faptul că a trebuit să lupt și a trebuit să învăț. După ce am terminat studiile …a trebuit să învăț ca ceea ce făceam să fac mai bine, să încep să înțeleg cum trebuie să te vinzi. De fapt, eram ca un robot care muncea, nu aveam timp pentru mine, da’…pe de altă parte, lucrul ăsta m-a ajutat. M-am mutat la Teleajen, după ce m-am îmbolnăvit…Am avut parte de o conjunctură favorabilă, eram singurul om cu studii superioare și când a ieșit șeful de atunci la pensie, fiind singurul om cu studii superioare, am dat un examen pe post, totu’ era practic și era normal…eram singurul om îndreptățit să rămân pe post.

C.: Care este opinia dvs despre rolul femeii în societatea comunistă?

E.M.: Rolu’ femeii, pe vremea aia, era rolul dictat de prima doamnă a țării, adică dacă ești femeie, poți obține posturi foarte înalte, poți avea aceeași capacitate, ca și bărbatul. Erau femei care aveau aceeași capacitate ca și bărbatul, erau într-adevăr femei care erau bune, numai că acele femei nu erau promovate. Erau promovate altele, în detrimentul acelor femei. Erau promovate acele femei care știau să se dea bine pe lângă persoanele cu poziție…cele care știau să dea din coate și să acceadă prin alte metode…relații extraconjugale, care multe s-au păstrat și astăzi…Habar n-aveai!…Acum nu mai poți să judeci, n-ai cum, da’ atunci asta era…Mai erau cele care erau promovate prin nepotisme…fratele…văru’… ea fiind femeie, și-atuncea ea era promovată și rareori se-ntâmpla, cum a fost norocul meu…să ai un noroc și să fii tu singura, în momentul ăla, acolo și să știi despre ce este vorba …Viața te poate duce pe cursu’ ăsta…și să te poți menține mai târziu…Acum mult mai multe femei se pot numi capabile…Ȋn business-ul privat nimeni nu-și permite ca să pună o femeie care accede prin relații extraconjugale …pentru că altfel compania nu mai generează profit.

C,: Cum vă petreceați timpul liber în perioada comunistă?

E.M.: N-aveam timp liber…cât am fost la facultate…A, după ce am terminat facultatea, pot să spun că mai aveam timp liber, dar era duminica pentru că, la noi, sâmbăta se muncea…Sâmbăta după-amiază îți făceai treburile casnice…cumpărături și lucrurile care trebuiau făcute în casă…duminica, în a doua parte a zilei, te pregăteai pentru a doua zi…copii, lecții și ce mai aveai de făcut…plus de-asta, n-aveai ce face…poate te duceai la cinema unde rulau aceleași filme comuniste, despre ce realizări a făcut nu știu ce comunist.

C.: Ați urmărit sau participat la Festivalul Național ,,Cântarea României”?

E.M.: Nu. N-am urmărit și nu-mi plăcea pentru că acolo erau numai cântece patriotice…erau și cântece populare …da’ erau cu aceeași tentă…să preslăvim partidul comunist și conducătorul iubit…Și-acolo, în Coreea…dacă-mi aduc bine aminte…era o cântăreață care i-a cântat un cântec popular românesc…și ea era coreeancă…și a fost atât de fascinat de treaba asta că apoi toată lumea cânta muzică populară numai pentru el.

C.: Partidul susținea că poartă permanent grija pentru femei, copii, familie. Cum ați simțit acest lucru?

E.M.: Păi, acuma…știi cum e…fiecare perioadă are și ceva bun. Acuma nu putem să spunem că perioada comunistă a fost numa’ neagră. Toată lumea avea servici, pe vremea aia…trăiam toți la același nivel …normal că nu îți dorești să trăiești la același nivel, îți dorești să fii diferențiat…și dacă voiai să fii diferențiat, nu puteai…pentru că nu te puteai ridica. Dar pe de altă parte, poate mulți regretă perioada aia… acum diferențele între bogați și săraci s-au adâncit. Noua perioadă este una în care trebuie să te adaptezi, să fii deschis la nou, să încerci tot timpul să te dezvolți pe cont propriu…sau să încerci să vezi partea plină a paharului. Abia acum mi-am dat seama de viața trăită atunci…când am avut posibilitatea să plec și să văd și altceva.

C.: Ce crezi că le-a determinat pe femei să lupte?

E.M.: Nu știu…pe mine m-a determinat competiția…eu am un spirit competitiv… aparent nu, dar sunt mereu în competiție cu lumea și cu mine însămi…întotdeauna am fost așa. Eu am fost un copil pentru care lucrurile primare au contat și am vrut, cu timpul, să mă dezvolt și…probabil, simțind că se poate, am fost tot timpul într-o competiție…

C.: Cum vi se pare ideea aceasta de a aduna la un loc poveștile de viață ale mai multor femei care au lucrat în industria petrolieră?

E.M.: Mi se pare interesantă, dar mi-ar plăcea să fie ridicată la o poziție…la…să fie cunoscută…dacă rămâne undeva acolo într-un reportofon și nu e dusă mai departe, nu e cunoscută…ca lumea să învețe din ele …

Subiect investigat 4: C.G., 27 iunie 2015, fostă angajată la Combinatul Petrochimic Teleajen și Combinatul Petrochimic Brazi

C.: Ȋmi puteți spune unde și când v-ați născut?

C.G.: Da, satul Alexandru Odobescu, comuna Buda, 14 mai 1942.

C.: Ce studii aveți?

C.G.: Medii.

C.: Care este meseria la care ați visat în copilărie sau în timpul școlii?

C.G.: Practic aicea…nu visam chiar nimic la vremea aia…era după război și nu…Ȋn primul rând, vroiam să dau la desen tehnic, da’ n-am putut pentru că nu mă primea. Era școala tehnică…ultimul an care se mai făcea școala tehnică și nu m-a primit din cauză că părinții mei nu erau oameni foarte săraci, erau de nivel mediu și …n-aveam dosaru’ cum trebuie și…nu mă întreținea, era greu de întreținut …că nu era nici acolea lângă mine, era tocmai pă la Iași o școală din asta de desen tehnic și-mi plăcea…dar, dacă n-a fost să fie, am trecut la petrol și gaze.

C.: A avut vreunul dintre profesori vreo influență deosebită asupra dvs?

C.G.: Da. Mi-a plăcut profesoara de matematică și profesorul de fizică că era un zbir. (râde) Era profesor la liceu și avea pretenții la nivelul nostru mai mari așa… și când ne scotea la tablă, el nu te așteptai să te asculte…aoleu, când m-o asculta, că ce notă oi lua, nu… într-o jumate de oră, asculta jumătate din clasă. Ne scotea în rând și punea o întrebare, da’ n-aștepta să te gândești mult, câteva secunde…n-ai zis, gata…tu,tu,tu…gata nota…termina cu tine…și-i luasem frica că știam că vine ora de fizică și trebuia să înveți și să știi dumnezeiește…că dacă nu învățai și te scotea și nu știai, luai notă proastă…și nu-ți convenea să iei tot timpu’, mai luai o dată, de două ori, da’ nu tot timpu’…că trebuia să treci clasa.

C.: Era mai greu la școală atunci sau mai ușor?

C.G.: Era mai greu atunci…adică, nu mai greu, se învăța mai mult, mai multă seriozitate…că acu’ îi văd și eu p-ăștia, păi, dacă nu știe să lege două vorbe…dă-o-ncolo de treabă…E bine așa?!…

C.: V-ați făcut prieteni în timpul anilor de școală? Petreceați timpul liber împreună cu ei?

C.G.: Da, sigur că da, ca toți copiii. Noi…timpul liber…în primul rând, cu meditația…că trebuia să înveți pentru a doua zi și când să făceau reuniuni școlare…c-așa se făcea.

C.: Ce făceați la reuniuni școlare?

C.G.: Dansam.

C.: Ce muzică ascultați?

C.G.: Muzică…care era pă vremea aia. Era din astea…puse…cu plăci, cu pick-up…Și te mai duceai la o distracție de-asta…te mai duceai și la un film, dacă te învoia pedagoga…și dacă-ți dădea voie să te duci, te duceai, dacă nu, nu…

C.: Unde ați făcut școala?

C.G.: Liceul aici în oraș, da’ școala profesională la Câmpina.

C.: Ați păstrat legătura cu prietenii făcuți în timpul studiilor?

C.G.: Da, am colege cu care vorbesc și-acuma adică, ne dăm telefon, ne-ntâlnim din când în când…s-a făcut și-o reuniune la nu știu câți ani…Așa, când ne-ntâlnim mai zicem așa vreo vorbă-două, da’ ne interesează actualitatea acuma, că suntem în vârstă toate…Ce ne mai interesează ce făceam când aveam șaișpe ani?! (râde)

C.: Unde și cum v-ați angajat prima dată?

C.G.: La Teleajen, la Blocul de ulei…prin repartiție guvernamentală…cum era atunci…și-am fost repartizată în Teleajen ca operatoare, că asta era meseria, la o instalație de DVA…instalația în vid și atmosferică…

C.: Cum v-ați simțit în prima zi de muncă? Cum v-a primit colectivul?

C.G.: Foarte bine că eram singura fată…și erau și băieți mai mari ca mine cu un an-doi…numai maiștrii erau mai duri că erau mai mari ca noi…da’ noi așa ca colectiv ne-am împăcat foarte bine…mai repede mă împac cu băieții decât cu femeile.

C.: Vă implicați în problemele lor de viață? Petreceați împreună timpul liber?

C.G. Nu. Numai așa discutam ca la servici…sau dacă ne duceam, în liber, la munte…sau la o chermeză…sau la o prăjitură…mă duceam la bal, da’ când eram liberă, că lucram la tură.

C.: Unde a lucrat soțul dvs?

C.G.: Păi, a lucrat cu mine.

C.: Acolo l-ați cunoscut?

C.G.: Da, la DVA. El a terminat școala de maiștri…bine, c-a făcut armata…a lucrat la Pitești câteva luni de zile…era repartizat acolo că el a făcut școala de maiștri plătită de combinat …de fapt, de Teleajen era plătită și…ăștia avea pretenție să lucrezi tot în combinat, da’ școala l-a repartizat la Pitești și p-ormă, prin intervenția cuiva, a venit și a dat examen la combinat și a intrat la combinat și n-a mai plătit școlarizarea că a suportat combinatul cheltuiala…așa era atunci.

C.: Ce meserii au avut părinții dvs? Au lucrat tot în industria petrolieră?

C.G.: Agricultori.

C.: Și atunci cum ați ajuns în industria petrolieră? Cine v-a îndemnat către industria petrolieră și de ce nu către altă industrie?

C.G.: Pentru că sora mea…una dintre surori stătea undeva pe la Mizil…da, așa stătea, la Mizil… și mai aveam o colegă de …colega mea de bancă până în clasa a șaptea care nu știu prin ce relații a auzit ,,Domne’ la Câmpina e școală de petrol și gaze.” Și dacă la Iași n-am putut să intru la asta…la desen tehnic…zic, aaa, mă duc și eu acolo. Și-asta a fost ideea. Nu mi-am dat seama că o să-mi placă sau n-o să-mi placă…da’ de ce să stau la agricultură…și-am plecat acolo…am vrut să am și eu o meserie mai bună.

C.: Cum ajungeați la serviciu? Cum era organizat?

C.G.: Păi, făceam naveta, aveam mașini speciale de-aici din oraș. Păi, mă trezeam cu o oră mai devreme, nu.. Trebuia să mă aranjez, să mă îmbrac…deci, te trezeai la cinci și jumătate, că la șase jumătate trebuia să fii în stație. Am lucrat la trei ture.

C.: Cum vi s-a părut programul?

C.G.: Era greu. Era obositor că pă vremea aia… până încoace …până în ‘șaizeci și ceva se lucra șase zile…șase-șase-șase și pă urmă aveai trei zile libere…și era greu șase nopți…era greu, nu ca acuma când e patru zile…Ȋți dădea trei zile liber, da’ și șase nopți…

C.: Cum arăta o zi din viața dvs?

C.G.: Păi, de dimineață până seara…în primul rând mă duceam la servici, apoi veneam acasă și gospodărie.

C.: Vă ajuta cineva cu treburile casnice?

C.G.: Nu, nu…pentru că eu dacă n-am avut copii…ne ajutam unul pe-altul.

C.: Discutați problemele de serviciu cu soțul?

C.G.: Sigur. Păi, cum să nu. Aș vrea să văd și eu pe cineva care sunt amândoi la același servici și nu zice…azi m-am supărat pentru nu știu ce…mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut cutare…toată lumea discută acasă…Că nu discuți tot timpu’, nu, da’ măcar trei vorbe, tot zici acasă…Uite ce-am făcut astăzi!…

C.: Până la urmă, v-a plăcut meseria? Ați avut satisfacții de pe urma ei?

C.G.: Da. Am avut satisfacții materiale…și cum treceau anii se putea câștiga mai mult…că și-atunci să dădea niște trepte, se dădeau niște examene, da’ mai luai niște bani…Trebuia să mai înveți niște lucruri. Am făcut cursuri de reciclare, când am trecut din instalație la laborator, ca laborant…am făcut șase luni de zile…Și-acolo a fost mai ușor…era mai curat…numai că era bârfa mare…erau femei multe. La început, n-am lucrat femei multe că de-aia m-a și încântat să mă mut și când am trecut într-un laborator unde era multe femei…pffff…nu mai îmi plăcea…pentru că era o bârfă!!!…că așa suntem noi femeile…unele, nu toate…chiar dacă avem copii, nu contează!… tot ne interesează, ce-a mai făcut ăla, cine-a mai murit, cine s-a însurat, cine s-a mai născut… Da’ dacă nu te bagi în tărâțe, nu prea te mănâncă porcii!

C.: Ați fost abonată la vreo revistă sau la vreun ziar în perioada comunistă?La revista ,,Femeia”?

C.G.: Nu, nu. A dat Dumnezeu și n-am fost obligată. Ajunsesem în ultimul timp să fiu obligată, da’ m-am mutat de-acolo. Revista ,,Femeia” o luam foarte rar. Dar eu făceam lectură beletristică, asta mi-a plăcut, mai mult decât orice. Dar de-astea cu politica nu mi-a plăcut niciodată. Dar de obligație, mă duceam la ședințele de sindicat sau alte ședințe care se făceau, că eram obligați.

C.: Și dacă nu vă duceați la ședinte ce pățeați?

C.G.: Nu pățeai nimic, dar îți dădea o mustrare, te avertiza că nu e bine, că nu știu ce și …ziceai, mă, de ce să-mi facă observație, că n-ai făcut p-aia, n-ai dres p-aia…Așa mă duc acolo, îmi pierd timpul cinci-zece minute, cât era… și gata.

C.: Partidul comunist susținea ideea egalității dintre bărbat și femeie. Multe femei prestau muncibărbătești…

C.G.: Așa cum am lucrat și eu ca operatoare…și eu, ca operatoare, nu stăteam cu telefonul…ca operatoare în instalație…mă interesam de țitei, ce se produce, cât se produce…că dădea o serie de derivate și trebuia să le știi pe toate…le făceai raport cât se face într-un schimb, în opt ore de tură…astea se făceau…erau obligatorii.

C.: V-ați regăsit vreodată în portretul moral al femeii așa cum a fost el schițat de partidul comunist?

C.G.: Nu, sinceră să fiu. Pentru că nu mă interesa politica.

C.: Ați reușit să nu fiți membră de partid?

C.G.: Păi, m-am strecurat și eu cum s-au strecurat și alții. Am fost doar UTC-istă. Și când să mă facă membră de partid…că se făcea un anumit număr…cine vroia să aibă o funcție, nu putea să aibă, dacă nu era membru de partid, asta o știam precis…și cum eu n-aveam funcție, că eram laborantă sau operatoare, sau am fost șefă de tură, nu se punea problema să fiu eu moț… Și ajunsese la laboratoare, să facă un anumit număr în fiecare lună și când să mă facă membră de partid, eram într-un alt laborator și aici aveam o ingineră foarte cumsecade și zice…,,Eee, uite că acuma trebuie să mai facem o membră de partid.”…Și m-am gândit: ,,Mie îmi vine rându’!” și erau fetele… că laboratorul nu era prea mare, majoritatea erau făcute deja, când m-am dus eu acolo, și zice: ,,Vă vine rându’, doamna C.”, zic: ,,E, domnișoară, dacă nu se poate, m-oi face și membră de partid până la urmă.” Și numa’ bine că atunci se pornea combinatu’ de cauciuc și dă dispoziție șefu’ ăl mare, pă CTC, zice: ,,Din fiecare laborator, câte un om sau doi pentru laboratorul de la combinat ca să nu mai angajăm oameni.” …Și cum eu eram ultima dusă acolo, eram prima plecată. Și zice: ,,Pă cine dăm? P-ăla? P-ăla?” Mi-a venit mie rându’. Zic: ,,Io sunt, că am venit ultima” și am făcut așa un spirit de glumă și-am zis: ,,Domnișoară, îmi pare rău că plec de la dvs nu numai că colectivul e foarte bun și suntem puține și ne-mpăcăm, da’ pentru că nu mă mai fac membră de partid…că pân-ajung acolo, până pornim instalația..ă-hă..mai durează.”

C.: Și ați lucrat la Uzina de cauciuc?

C.G.: N-am lucrat până la urmă. Că m-am dus la șefu’ ăl mare și era acolo o ingineră, de la o altă instalație, și avea nevoie de oameni …și eu nu mai voiam să mă duc la pornire că mă săturasem…fusesem la pornire la piroliză, fusesem la…polietilenă…și nu mai îmi trebuia…Era muncă mai multă și foarte mult balamuc…probe peste probe…nu erau bune, trebuia să le refaci…mai și greșeai, poate, câteodată…și zic: ,,Aoleu, nu mă duc la Cauciuc sub nicio formă, da’ zic văd eu!” și dacă tot am fost acolo, pă hol, să-i zic: ,,Domnu’ inginer, eu nu vreau să mă mai duc la cauciuc că m-am săturat!”…aveam și vreo treizeci și ceva de ani…și vine inginera și ne știa, așa…și zice: ,,Ce-i cu dvs?”. Păi, zic: ,,Uitați așa, așa… că …sunt dată la Cauciuc pentru pornire.”, ,,Aoleu, zice, nu vreți să veniți la mine? Că am nevoie de-un om.”, ,,Cu plăcere!”…lucra la DMT…,,Că am nevoie să vă pun șefă de tură.”…,,Aoleu, să nu mă puneți șefă de tură…vin ca laborantă, nu ca șefă de tură…că nu-mi trebuie.”…Că aveai răspundere față de fetele astea care…și nu e bine…că fiecare e cu firea lui…Și p-ormă a intrat ea și-a vorbit…că am nevoie de doamna…și-așa am scăpat de cauciuc…și de-a mă face membră de partid…că n-am mai apucat…Și-aicea era foarte greu totuși că…la un moment dat trebuia să fie un laborant care să asiste pă rampa de încărcare a produsului finit pentru străinătate…că să nu bage sacii sparți, că să nu-i bage cu gunoaie…ăăăă, o serie întreagă de cerințe …și se făcea și un raport…și n-avem decât doi băieți…și cum eu sunt așa mai zvăpăiată, știu eu?!…zice: ,,N-ați vrea să lucrați pă rampă?”, ,,Păi, știu eu?!, hai să-ncercăm!”…Și-am lucrat pă rampă, da’ era foarte greu, că erau la încărcare mai mult țigani d-ăștia, că ăștia făceau munca de corvoadă, că ăilalți…erau, mai…na!…mai stilați…și-am lucrat destul de mult la-ncărcare…că vedeam sacu’ spart, dați-l afară, vedeam sacu’ murdar, dați-l afară…și-am lucrat acolo vreun an jumate…și-apoi m-am mutat la laborator…la 1 Mai.

C.: Era mai bine?

C.G.: Nu era mai bine…da’ m-am enervat, că era ca peste tot când vin pilele…vine ăla, vine ăla…și când era vorba de categorii, pă noi ne dădea la urmă, îi băga p-ăștia…și-a fost una venită de la Onești și-avea școala viticolă…și-a băgat-o la categorie…și-am zis: ,,Mă frate, cu școala viticolă de doi ani, vii ș-o bagi la categorie!!!”…și-am zis că dacă-mi găsesc loc undeva, plec…cu paie, cu gunoaie…și s-a ivit o portiță la 1 Mai, mi-a zis cumnată-mea: ,,Hai, mă, nu vii la Uzină?”, ,,Vin, mă, da’ nu așa…numai dacă mă cheamă Uzina”…că pierdeam din vechime, dacă plecam la cererea mea…și-ți dai seama că eu nu vreau să pierd din vechime că eu lucrez de la șaișpe ani, și-acuma am 38 de ani mai mult…să-mi pierd vechimea, s-o iau iar…nu-mi convine…Și la cererea Uzinei, m-am mutat la 1 Mai, și-am lucrat la laborator…la tratarea apei, pă partea de chimie, da’ vrun an jumate, mai mult n-am stat…și-apoi m-am dus la laboratoru’ de fizico-chimice…Era un maistru acolo care vroia să și-o aducă pă nevastă-sa, da’ nu putea…și dacă al meu avea trecere pă la personal… zice: ,,Nu vreți să veniți la mine…că iese o doamnă la pensie și o să am un loc în laborator?” …nu știu ce…și m-a încântat…Da’ era mai greu că era vorba de măsurat, de alte calcule…de tot felu’ de chestii din astea …p-ormă am dat examen de categorie și-am luat categorie…Și era și cu salariu’ bine…că la vreo două-trei luni după ce-am plecat, le-a tăiat din salariu la Brazi…și-am scăpat și de tură…și-am scăpat și să mă fac membră de partid, și-am scăpat și de bârfă pentru că aicea erau numai băieți.

C.: Cum a fost influențată viața dvs de astăzi de acea perioadă? Ați învățat ceva din acea perioadă?

C.G.: Eu zic că da…pentru că înveți…fără să vrei, înveți tot timpu’…și pă măsură ce înaintezi în vârstă, n-ai cum să nu înveți niște lucruri mai bune…sau să nu vezi și să zici: ,,Mă, parcă mi s-ar preta să fie și pentru mine așa!”…și devii un alt om, domne’…că toată lumea vrea ceva mai bun…să-ți fie mai bine, să nu te cerți cu lumea, să nu te doară capu’ că să uită ăla nu știu cum…că-l jignești…nu-l jignești pă altu’, nu mă jignește nici el pă mine…

C.: Care este opinia dvs despre rolul femeii în societatea comunistă?

C.G.: Părerea mea e că nu merita să fii numai mamă și să stai la cratiță…în primul rând că te plafonezi…și nu știi să faci decât oala cu mâncare și să speli și să calci și să stai după plozi…e bine să și știe omu’ ceva…să aibă o cultură, să aibă un orizont mai dezvoltat…adică, să fie în bine, nu în rău…că, dacă ești mai cultivat un pic, și căsnicia îți merge altfel…

C.: Ați urmărit sau ați participat la Festivalul ,,Cântarea României”?

C.G.: Nu…n-am avut treabă…da’ l-am văzut la televizor…păi, te-ncânta că altceva n-aveai de văzut…și erai mulțumită că vedeai p-ăia că mai dansează, că mai cântă unu’ muzică populară…că mai spune unu’ o svoavă…Aveam si brigăzi artistice…și la Brazi, și la 1 Mai…da’ n-am participat niciodată, că nu mi-a plăcut.

C.: Partidul comunist susținea că poartă permanent grija familiei, a femeii, a copiilor. Cum simțeați acest lucru?

C.G.: Pentru om în general, da…de ce să nu fim cinstite…adică, în ce consta grija…problema e că să nu stai fără servici, un plafon deasupra capului, ți-l punea…cum-necum, ți-l punea …un salariu aveai, puteai să mergi noaptea pă stradă…că eu făceam naveta și noaptea ieșeam la douășpe și nu mi-era frică că viu pă stradă, acuma nu mă duc nici mai devreme pă stradă…și sunt bătrână, da’ la vârsta aia…Era o siguranță…De multe ori când lucram la Teleajen și pierdeam mașina, că nu eram singura, mă duceam pă jos până la Teleajen…că nu mi-era urât, mă mai duceam cu cineva, și nu mi-era urât…da’ acuma ți-e frică să te duci…

C.: Cum vi se pare ideea de a aduna poveștile de viață ale mai multor femei într-o lucrare?

C.G.: Da’ de ce nu…da’ numai să aibă iz…adică, știu eu…să aibă un rost, să fie cu …că cine vrea învață…și cui îi place să citească…că degeaba scrii zece cărți, dacă nu-i place să citească, nu să uită la niciuna…că acuma cam așa e…nu mai citește nimeni…pă copii trebuie să-i învețe părinții…că dacă nu-l înveți când e mic, ce să știe când e mare?!…eu așa cred…

Subiect investigat 5: O.I., 29 iunie 2015, fost angajată a Combinatului Petrochimic Brazi

C.: Ȋmi puteți spune când și unde v-ați născut?

O.I.: M-am născut în Starchiojd, județul Prahova, 25 decembrie 1955.

C.: Ce studii aveți?

O.I.: Liceul teoretic și cursul de laborant de opt luni.

C.: Unde ați făcut liceul?

O.I.: La cinci…la Alexandru Ioan Cuza.

C.: Care este meseria la care ați visat în copilărie?

O.I.: O, n-are nicio legătură cu chimia…Am visat să mă fac cântăreață…am făcut cinci ani de vioară și canto clasic…da’ n-a fost să fie.

C.: De ce n-a fost să fie?

O.I.: Păi …canto clasic la Școala Populară de Artă…am dat examen la muzică, la Brașov, la secția compoziție și n-am luat…și până la sesiunea a doua m-am și măritat. Și cam așa a apus cariera mea muzicală.

C.: A avut vreunul dintre profesori vreo influență deosebită asupra dvs în timpul școlii?

O.I.: Da, profesoara mea de literatură universală și profesorul meu de engleză.

C.: V-ați făcut prieteni în timpul anilor de școală? Petreceați împreună cu ei timpul liber?

O.I.: Da. Cu unii dintre ei sunt și acuma…hm, prieteni…un telefon…de două-trei ori pe an. Una dintre colege e asistentă la Județean și la o nevoie…mai apelez.

C.: Unde și când v-ați angajat prima dată?

O.I.: Păi, prima și ultima…a fost pe 16 aprilie 1975, la Brazi și am făcut cursurile alea în timp ce lucram…paralel, așa…și de-acolo am și ieșit la pensie.

C.: V-ați făcut prieteni printre colegii de muncă?

O.I.: Da, puțini, ce-i drept…da’ mi-am făcut.

C.: Petreceați timpul împreună cu ei?

O.I.: Da’ nu mai avea nimeni timp liber …pentru că m-am angajat, m-am măritat, au venit copiii…da’ petreceam destul timp la servici.

C.: Vă implicați în problemele de viață ale prietenelor? Vă sfătuiați cu ele?

O.I.: Nu aveam decât trei prietene cu care sunt și-acuma…atâția ani…și da, știam și secretele…unele se înțelegeau bine cu soții, altele nu…singurul loc unde se eliberau era la servici că nu mai aveau …timp și de alte lucruri.

C.: Unde lucra soțul dvs?

O.I.: Păi…ne-am cunoscut la servici…la Brazi…am fost prieteni vreo doi ani …și-apoi ne-am luat.

C.: Aveți copii?

O.I.: Doi. Cosmin, 37 de ani și Ana, 28.

C.: Ce meserie au avut părinții dvs? Au lucrat în industria petrolieră?

O.I.: Nu. Tata a lucrat la CFR, muncitor necalificat și mama a lucrat vreo doi-trei ani ca femeie de serviciu la Liceul Energetic, în tinerețea ei…și dup-aceea s-a lăsat…casnică …și nici n-a apucat să ia pensia.

C.: Cum ați ajuns să lucrați în industria petrolieră?

O.I.: Păi, pă vremea aia industria petrolieră era…și-acum e, da’ pă vremea aia industria chimică, petrochimică era în vogă și…căzusem la facultate și ai mei au zis că ,,N-am cu ce să te țin. Pui mâna și te angajezi.”. Deja sor-mea lucra de vreo doi ani în Brazi la…contabilitate, la salarii …așa, și m-a angajat și pe mine la laborator.

C.: Cum ați făcut cursurile de laborant?

O.I.: M-au trimis ei…numai cu pregătirea asta…nu lucra oricine în laborator …da’ problema nu asta era, problema era că eu am făcut un liceu teoretic și mi-a fost greu pentru că cu chimia n-am avut-o niciodată. Slavă Domnului, am dat peste o șefă de laborator căreia i-am explicat că nu știu chimie…așa mi-a zis ,,Te înscrii imediat la cursuri.”…pe de-o parte… și pe de altă parte, ea m-a luat ca și elevă, zis, și n-aveam nicio clipită liberă și a zis: ,,O., ia și citește broșurica asta.” Și în doi-trei ani de zile m-am pus la punct…și doamna era mândră de mine și și eu eram mândră de mine când se angaja cineva că zicea: ,,Uite, ia-o în primire și dacă nu știe ceva, o să zic că nu știi tu.” Deci, m-a luat de la element chimic, de la structură electronică…noțiuni pă care eu nu le înțelesesem la liceu…și le-am înțeles acuma.

C.: Cum ajungeați la serviciu? Cum era organizat? La ce instalații ați lucrat?

O.I.: Deci, am lucrat la trei schimburi douăzeci și cinci de ani…și dup-aceea ultimii șase ani de zile…și am lucrat la instalația de ape, la aproape toate instalațiile după platformă…la ape, la DMT – dimetiltereftalat- , la fenol, la acetonă, la colină și dup-aceea, în ultimii ani, la laboratorul central…în față.

C.: Vă era greu la schimb?

O.I.: Da. Schimbu’ unu și doi erau mai frumoase, da’ schimbu’ trei …iarna…naveta…nu era prea grea naveta că făceai douăzeci și cinci de minute din centru până la Brazi, era mașină specială, da’ mi-era greu că…era noapte. Când toată lumea dormea, tu trebuia să pleci…hm, da’ au trecut.

C.: Cum arăta o zi din viața dvs în acea perioadă?

O.I.: Păi…dacă eram schimbu’ unu, mă trezeam la cinci, mă aranjam eu, mă îmbrăcam, dup-aceea trebuia să trezesc copilul, îl aranjam, îl îmbrăcam, îl duceam la creșă …la creșa 47 de lângă Școala 29…la șase fără un sfert plecam cu el. Ȋntr-un sfert de oră trebuia s-ajung să-l dezbrac, să-l las și s-ajung și-n stația mea, unde la șase și cinșpe minute venea mașina pentru Brazi. Bărbatu-meu lucra…lucram în tură inversă …eu îl duceam și el îl lua…așa…la schimbul doi la fel…și tot așa…ani de zile. Chiar și la școală…trebuia să fie cineva acasă cu ei, să facă lecțiile, să-i controleze…eh!…

C.: Cum vă petreceați timpul liber?

O.I.: Timpu’ liber…aveam foarte puțin timp liber…eram aproape singură, pentru că lucram în tură inversă, sărbătorile, Paște, Crăciun tot singură pentru că unu’ era liber și celalalt la servici …cu copiii…câteodată ne duceam la Ziua Femeii, când s-a-ntâmplat să fie bărbatu’ meu liber, erau acțiuni organizate de sindicat și…la un restaurant și ne duceam toate colegele…și petreceam acolo câteva ore…Da’ nu în fiecare an, că nu eram liberă în fiecare an.

C.: Cum vă împărțeați între îndatoririle de serviciu și cele casnice? Cine vă ajuta?

O.I.: Nimeni…noi, unu’ pe altul. Ȋmi amintesc de bilețelele pe care mi le lăsa bărbatu’ meu: ,,Vezi că am făcut cutare, cutare…îți rămâne să…” nu știu ce…Mai greu era când erau copiii bolnavi…,,Vezi c-a făcut febră”, ,,Dă-i tratamentu’ la …nu știu cât”…Odată, Ana era suspectă de scarlatină, eu eram schimbu’ doi …și…Când să te duci cu ea la Județean, când să te-ntorci, cu cine s-o lași, cu cine s-o…?… în sfârșit.

C.: Ce-ați făcut?

O.I.: Păi, am fost cu fi-miu, că diferența dintre ei e dă opt ani…am venit acasă și-am lăsat-o cu el și …eu ca să prind mașina de schimbu’ doi…ș-am lăsat-o cu el…

C.: Dar nu puteați să luați concediu medical pentru copii?

O.I.: Ba da, dar…asta e o altă temă…Depinde și de șefu’ de laborator …Am avut parte de niște șefi afurisiți…Sub pretextu’ că așa era politica, n-aveai timp nici să mori …și sub amenințarea asta că…te mut, dacă-ți iei concediu medical…teama să nu mă dea la o altă instalație…veneai la servici mort-copt. Odată, am adus-o p-asta mică de la grădiniță și zic: ,,Stai să te joci jos la parter…cu o vecină mică…și dup-aia mami te strigă să vii să mănânci.” Era tot așa …răcită, bolnavă…nu mai știu ce-avea și stătea cu Cosmin două-trei ore până venea Costel și vecina aia a luat-o la ea în casă, fără să-mi spună. Când am ieșit eu afară, Cosmin plângea că n-o găsea pă sor-sa. Am strigat-o, am fost pă la blocuri, prin spațiile verzi…pă colo, pă colo…n-am văzut-o…n-am…nu-mi spunea nimeni unde poate fi Ana. La-m sunat pe Costel la servici, s-a-nvoit…a venit el cu bicicleta…așa, în salopete…ca să pot să plec eu…vă dați seama, deci, aveam copilu’ pierdut și eu am plecat la servici pentru că nu cred c-aș fi găsit înțelegere dă la șefa dă laborator. Am explicat șefei ce s-a-ntâmplat și, în sfârșit, mi-a dat voie acasă…înapoi…și cu bărbatu-meu am început să căutăm iar fata…și la un parter o femeie își punea niște lucruri pă sârmă …la parter… și-am întrebat-o: ,,N-ați văzut..așa, așa…”, ,,Ba da, de vreo două-trei ore e o fetiță străină la mine, a adus-o fi-mea , da’ nu știe să spună unde stă.” Ana plângea…Ȋn sfârșit, mi-am recuperat copilul, ș-am plecat înapoi la servici, pă la șapte…și la unșpe am venit iar.

C.: Cum ați fost primită în prima zi de muncă?

O.I.: Nu prea bine…pentru că primul meu loc de muncă a fost la DMT …și erau colege care aveau șapte-opt-zece ani vechime și…nimănui nu-i plăcea să-l învețe pă noul venit. Era mult de muncă și li se părea o corvoadă să iei un nou angajat și să-i spui tot ce trebuie …și atunci mi-a dat șefa, domnișoara Ionescu, parc-o văd…mi-a dat cartea laboratorului ,,Uite, înveți singură…și să prinzi din mers.” Nu prea înțelegeam eu mare lucru …una e să furi meseria, alta e să și știi ce să faci când furi meseria…A fura o meserie …mă gândesc…e a face ce vezi la celălalt că face…să coși, să desenezi sau așa…Da’ când faci o analiză chimică, o experiență într-un laborator chimic, e altceva…Da’, norocu meu că am început cursurile alea și așa…ușor, ușor…Dup-aceea de la DMT, am plecat la fenol, în locul unei colege care era internată, avea o scleroză în plăci și era internată șase-șapte luni pă an și…am dat peste șefa asta a mea, doamna Căpitanu, Dumnezeu s-o țină sănătoasă!, care m-a luat, cum v-am zis, de la zero …și mi-a explicat de-a fir a păr cum stau treburile…și în câțiva ani de zile eram sigură pă mine și…altfel mă descurcam.

C.: Cum ați resimțit obligațiile de serviciu? Vă gândeați la ele acasă? Le discutați în familie?

O.I.: Nu mă gândeam la ele acasă…singura chestie care m-a afectat treizeci și doi de ani de muncă era stresu’…da’ nu stresu’ creat dă volumu’ mare dă muncă, stresu’ creat de șefi …Grija față dă om, față dă angajat era egală cu zero. Nu le păsa. Ce le păsa, era ca tu să-ți faci treaba mort-copt …Și nu-i păsa ce simți tu…că ești obosit, că nu dai randament, că ești gravidă sau că ..ai probleme acasă sau că …Asta a fost singura mea chestie care m-a afectat! Cred că, pă vremea aia, s-a făcut treabă multă cu frica. Teama față de șef …față de partid…Păi, da, era …Cred că era politică de partid asta …să te porți urât. Urât…e puțin spus, urât…dur…Deci, la noi în laborator se lucra cu duritate ..și n-am văzut, în afară dă ultimii șase ani, șef care să n-abuzeze un pic dă funcție. Deci, n-am văzut!!!…să ieși în capul holului și să strigi…,,Cutare, să vină la mine.” și tu deja să tremuri!? …Ultimii șase ani au fost cei mai frumoși …au fost după Revoluție …s-au schimbat, au mai ieșit la pensie ș-au venit alții.

C.: Ați fost abonată la vreo revistă la vreun ziar în perioada comunistă?

O.I.: Nu cred…,,Scânteia” parcă era …în schimb, veneau la servici abonamentele… pă laborator…și mi se pare că lunar, în ședințele de partid …

C.: Ați fost membră de partid?

O.I.: Păi, a trebuit să mă fac membră de partid… pentru că am uitat să vă zic că am fost angajată temporar și ca să devin permanent, asta a fost condiția, cel puțin la noi în laborator…a fost condiția să mă fac membru de partid.

C.: Ce vârstă aveați când v-ați angajat?

O.I. Nouășpe. Nu prea știam eu cum stă treaba cu partidu’… Atunci am crezut că politica partidului este chiar o politică dreaptă …așa am crezut eu…Mi-amintesc că la una din ședintele de partid am spus o prostie …M-au invitat să iau cuvântul …la sfârșit, despre concluziile ședinței, și am zis: ,,Mi-a plăcut ședința de partid. A fost singura sedință la care n-am ațipit”. Am zis eu…Acu’, dup-atâția ani de zile, mi-e rușine c-am zis așa…

C.: Citeați presa?

O.I.: Citeam pentru că …

C.: Articolele de partid?

O.I.: Mai erau și altele? (râde)

C,: Dar revista ,,Femeia” ați cumpărat-o vreodată?

O.I.: Da, am cumpărat revista ,,Femeia”…erau sfaturi, erau rețete…am păstrat câteva reviste, pân-acu’ zece-cinșpe ani…da’, cred că citeam articolele care mă priveau pă mine ca femeie…nu cred că m-a pasionat politica vreodată …Nu citeam politică pentru că deja o simțeam pe propria mea piele la servici.

C.: Ȋn perioada comunistă, s-a promovat ideea egalității femeii cu bărbatul, iar femeia era ,,invitată” să-și asume mari responsabilități. Pe de altă parte, era promovată imaginea Elenei Ceaușescu, academician-doctor-inginer. V-ați regăsit vreodată în portretul moral al femeii așa cum a fost el schitat de partidul comunist?

O.I.: Nu, niciodată. Eu am auzit-o pe Elena Ceaușescu vorbind la tribună, pe teme de chimie…și când am auzit-o spunând despre ,,procentul de ca-co-doi” pe nu știu unde, care nu știu ce face atmosferei, am rămas uimită. Eu tocmai trecusem prin școala asta de laboranți, unde s-a-nvățat chimie, și nu se pupa deloc cu ce știam eu …Și nu eram nici pe departe declarată academician …Și de-atunci, au început la mine semnele de întrebare …cu privire la pregătirea doamnei Elena Ceaușescu.

C.: Ȋn Brazi funcționa Uzina de Cauciuc și se spunea că Elena Ceaușescu ar fi inventat acest procedeu. Ați auzit?

O.I.: Am auzit, că am lucrat la Brazi chiar în perioada aia, da’ n-am lucrat la Cauciuc…Da’ sunt convinsă că în spatele ei au fost adevărații inventatori…pentru că altfel n-ar fi mers…Și Cauciucul a fost o perioadă când a avut productivitate bună, s-a și exportat și a mers destul…Da’ nu cred că ea …

C.: V-ați propus vreodată să semănați cu acest portret moral?

O.I.: Nu. Din punctul meu de vedere, morala comunistă a fost…un bluf …N-a mers…o minciună …o utopie… Atunci era politica nepotismului la putere …Cutărică își aducea nepoții, îi punea în posturi cheie…cu mai puțină muncă…Și cei care n-aveau spatele asigurat, și eu am fost una dintre ele, da …duceau tot greul. Păi, eu am fost laborantă, fișa postului era una destul de …mare și-aveam: deci, laborant analize chimice, fizice, spectrale și cromatografice. Magazia de materiale chimice cădea pă umerii mei. Colegele mele, alea cu spatele asigurat, aveau un volum de muncă la jumătate, cu pretextu’ era că îi e rău, că e bolnavă, că e așa…Și cine venea să completeze restu’…tot eu. Când eram tânără îmi plăcea…Nu prea înțelegeam eu…Hai, mă, s-o ajut!…Da’, acu’ la bătrânețe, până în pensie, când m-am dumirit cum e cu nepotismu’ ăsta, începusem să protestez. Da’…pentru că n-avea nimeni cine să mă susțină, protestele mele se alegeau cu penalizări…la salariu. Odată, am fost cântată într-o ședință de partid, pentru că am îndrăznit să protestez…și vreo trei luni am fost penalizată cu nu știu cât la sută…la salariu. Cine era penalizat în felul ăsta de partid, era stigmatizat o bună perioadă…Da’ a trecut.

C.: Cum a fost influențată viața dvs de astăzi de acea perioadă? Ați învățat ceva?

O.I.: Am învățat…am învățat că trebuie să continui să fii așa cum ești tu…corect…și-acuma nu-mi pare rău…să nu te lași dus de val și să muncești.

C.: Care era opinia dvs despre rolul femeii în societate în acea perioadă?

O.I.: Nu știu dacă …în vremea aia, femeile erau chiar așa promovate …sau, mă rog, nu la locul meu de muncă …Promovarea nu să făcea în funcție de performanțele tale, promovarea să făcea în funcție de cine îți ținea spatele. Mi se pare că o dată, în treizeci și doi de ani, am fost pusă la gazeta de perete cu…cel mai bun muncitor…la poartă, la intrare…Și toată lumea se întreba de ce…Promovarea să făcea așa, pă ochi frumoși…pă relații…Deci, așa era la locul meu de muncă…nu știu în altă parte.

C.: Ați urmărit sau ați participat la Festivalul Cântarea României?

O.I. E, nu la Festivalul ,,Cântarea României”, da’ …pentru că eu veneam dintr-un mediu artistic, o vreme m-am ocupat de ansamblul Constelația Brazilor, așa se numea atunci orchestra de muzică populară și de dansuri. Dar nu puteam să onorez plecările extrajudețene pentru că eu aveam deja familie și așa…Mi-ar fi plăcut…Doamna care a preluat conducerea ansamblului, pentru că era o doamnă cu spatele asigurat, era scoasă din producție, eu nu. Da’ mi se pare că avem câțiva cântăreți de muzică populară descoperiți la festival.

C.: Partidul comunist susținea permanent că poartă grija copiilor, a familiei, a femeii. Ați simțit grija aceasta?

O.I.: Da…dintr-un anume punct de vedere…Am locuit într-o casă dată de Brazi, prin grija partidului…tot prin grija partidului, cei care terminau școala profesională sau liceul industrial de profil erau angajați …lucruri care nu se mai întâmplă acum …Era bine că toată lumea avea un serviciu, era bine că aproape toată lumea avea o casă …Mi se pare că erau vagabonzi mai puțini…Atunci parcă nu-mi era frică să ies pe stradă…eu veneam la doișpe noaptea de la servici …nu-mi era frică să merg pă stradă chiar dacă erau luminile stinse…energia electrică oprită…ceea ce nu se întâmplă astăzi.

C.: Există ceva ce credeți că ar fi trebuit să vă întreb și nu v-am întrebat?

O.I.: Da…Poate întrebarea: Cum a rezistat familia?…

C.: Și cum a rezistat familia?

O.I.: Probabil pentru că ne-am iubit…adică, să fii căsătorit, dar singur, trei sferturi din viață…și totuși, să reziști…e foarte greu.

C.: Cum vi se pare ideea aceasta de a aduna poveștile de viață ale mai multor femei într-o lucrare?

O.I.: E interesantă…Asta e povestea mea…Alții au altă poveste…și da, ar folosi copiilor noștri. Sunt generații de după Revoluție care ar putea să știe cum a fost. Noi care am și trăit perioada aia…a fost greu, da’ am făcut față…sacrificiu mult…da.

BIBLIOGRAFIE:

Lucrări de referință

Atkinson, Robert, Povestea vieții. Interviul, Traducere de Sebastian Năstuță, Editura Polirom, Iași, 2006.

Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009.

Gafu, Cristina, Aspecte ale cercetării etnologice în spațiul urban românesc, Editura Karta-Graphic, Ploiești, 2011.

Gafu, Cristina, Narațiune și narativitate în mediile folclorice actuale, Editura Pro Universitaria, Craiova, 2012.

Grünberg, Laura, (R)Evoluții în sociologia feministă. Repere teoretice, contexte românești, Editura Polirom, Iași, 2002.

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Editura Fundația Pro, București, 2003.

Rostás, Zoltan, Văcărescu, Theodora-Eliza, (coord.), Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, Editura Curtea Veche, București, 2008.

Știucă, Narcisa, Cercetarea etnologică de teren, astăzi, Editura Universității București, București, 2007.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Postfață și bibliografie de Al. Hanță, Editura Minerva, București, 1988.

Articole apărute în reviste:

***, O forță remarcabilă a societății românești, în Revista ,,Femeia”, martie 1979, anul XXXII, nr.3.

Culea, H., Nicoleta Coatu, Etnologia orașului – considerații etnosociologice (un program de cercetare etnologică a urbanului), în ,,Revista de Etnografie și Folclor”, I, tom 36, nr.5-6, Editura Academiei Române, București, 1991.

Ostahie, C., Afirmarea multilaterală a spiritului creator, în Almanahul ,,Scânteia Tineretului”, 1982.

Popescu, Aneta, O profundă implicare a comisiilor femeilor din industria ușoară în întreaga activitate productivă, în Revista ,,Femeia”, iulie 1985, anul XXXVII, nr. 7.

Stere, Anca, Câteva aspecte ale ideologizării culturii populare, în ,,Caiete de etnologie și antropologie -Sympozia”, nr.1/2002, Editura Aius, Craiova, 2002.

Vîlcu, Rodica, Eminentă personalitate a științei și culturii contemporane, în Revista ,,Femeia”, ianuarie 1983, anul XXXVI, nr.1.

Webografie:

www.agerpres.ro

www.arhivelenationale.ro

www.cciph.ro

www.ceeol.com

www.convorbiri-literare.dntis.ro

www.cnsas.ro

www.ebooks.unibuc.ro

www.enciclopediaromaniei.ro

www.greenly.ro

www.historia.ro

www.history-cluj.ro

www.infogazedesist.eu

www.lege-online.ro

www.monitoruljuridic.ro

www.onomasticafelecan.ro

www.prefecturaprahova.ro

www.rafinarie.ro

www.readingfromtheleft.com

www.wikipedia.org

www.wikipedia.ro