. Locul Si Rolul Firmelor Multinationale In Cadrul Economiei Mondiale Si Economiilor Nationale

CUPRINS

=== capitolul I ===

CAPITOLUL I

GLOBALIZAREA ECONOMIEI ȘI

FIRMELE MULTINAȚIONALE

1.1. Procesul de globalizare – proces definitoriu al economiei mondiale

contemporane

1.1.1. Globalizarea: delimitări conceptuale

Globalizarea a devenit o temă extrem de discutată în prezent. În ultimul secol s-a produs o explozie a activității umane. Creșterile sunt prezente la toate nivelele: în numărul populației mondiale, timpul liber, durata de viata, gradul de urbanizare, nivelul de trai, ritmul de inovare. În general, lumea este, astăzi, mai prosperă: PIB – ul mondial s-a multiplicat de trei ori în perioada 1980-2001, de la 10805 miliarde de dolari la aproape 32000 de miliarde dolari. Schimburile de bunuri, servicii, capitaluri sau informații s-au amplificat, iar numărul firmelor multinationale și alianțele strategice între acestea au înregistrat o creștere continuă.

Globalizarea înseamnă: pe de o parte, internaționalizarea piețelor bunurilor, serviciilor și ale factorilor de producție iar pe de altă parte, apariția de firme industriale care se dezvolta la nivel global, și concep in acest scop strategii globale de producție (diviziunea internațională a producției), de comercializare (standarde mondiale, marcă mondială) și de gestiune (prin externalizare sau integrare de specializări în marketing, contabilitate).

Globalizarea are ca și consecință principală – accentuarea interdependenței, a contactelor dintre economiile naționale prin: expansiunea și diversificarea schimburilor de bunuri și servicii și prin mișcarea internațională a capitalurilor (investiții străine directe), difuzarea mai rapidă și mai vastă a tehnologiilor, intensificarea tendinței de liberalizare, respectiv de reducere și eliminare a barierelor naționale dintre economiile statelor lumii.

Globalizarea se poate defini ca o expansiune economică în afara frontierelor politice, regionale și naționale, sub forma de fluxurilor de bunuri și servicii între țări, a schimburilor și investițiilor precum și de populație sau actori economici – firme, bănci – motivați în principal de profituri și concurență. Datorită globalizării, aceleași bunuri, servicii sau factori devin accesibili, în aceleași condiții de preț și de calitate, în toate țările, în același timp.

Globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor și interconexiunilor dintre statele și societățile care fac parte în prezent din sistemul mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile și activitățile desfășurate într-o parte a lumii au consecințe semnificative pentru indivizi și comunități situate la mari distanțe una de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acțiune (întinderea) și intensitatea (adâncimea). Pe de o parte, ea definește un set de procese care cuprind aproape tot globul, sau operează pretutindeni în lume, iar pe de altă parte ea presupune intensificarea nivelurilor de interacțiune, interconectare sau interdependență între statele și societățile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare, alături de extinderea legăturilor are loc și o adâncire â proceselor globale.

Globalizarea economica este una dintre cele mai importante forțe care au modelat lumea în ansamblul său după cel de-al doilea război mondial.

1.1.2. Efecte ale procesului de globalizare

Apărătorii globalizării afirmă că aceasta aduce prosperitate pentru multe milioane de oameni din întreaga lume, sfărâmând bariere naționale și culturale. În paralel, diferite rapoarte oficiale admit că globalizarea posedă și inconveniente, alături de avantaje destul de greu de definit.

Prin eliminarea barierelor din calea concurenței libere, diferite categorii sociale își văd periclitate interesele, sectoare întregi fiind amenințate cu dispariția sau, cel puțin, cu drastice “raționalizări” pentru o așa-zisă creștere a eficienței. Criticii afirmă că, acțiunea haotică a forțelor pieței va accentua, ireversibil, diferența dintre bogați și săraci, chiar la nivel de individ și va produce distrugeri ireversibile mediului natural.

Deschiderea internațională și creșterea economică induse de globalizare

Pe plan teoretic, globalizarea a fost apreciată până de curând, ca un proces benefic și necesar, ca o sursă a creșterii economice. Globalizarea oferă piețe mai largi, posibilitatea producerii și comercializării unei game mai mari de bunuri, șanse sporite pentru atragerea de capitaluri și pentru accesul la tehnologiile de vârf. Volumului valoric al exporturilor mondiale, exprimat în prețuri curente, a crescut de circa 115 ori în perioada 1950-2000, având valoarea de 61 miliarde de dolari în 1950 și aproape 7.000 miliarde dolari în 2000. Cauzele au fost creșterea volumului fizic al producției și creșterea prețurilor pe piața internațională. Cifra de afaceri a filialelor străine a firmelor multinaționale a înregistrat și ea o creștere însemnată , de la 2541 de miliarde de dolari în 1982 la 18517 miliarde de dolari în 2001 (de șapte ori). La sfârșitul secolului, producția mondială a crescut de peste 9 ori față de nivelul anului 1950, cea agricolă de peste 4 ori, iar comerțul mondial de peste 100 de ori, sub aspect valoric.

În perioada anilor 1996-1997, comerțul internațional a cunoscut ritmuri înalte de creștere pentru ca, începând cu 1998 acesta să se reducă într-o proporție semnificativă. Dacă în 1997 volumul exporturilor mondiale a crescut cu peste 10%, ritmul de creștere a scăzut brusc în 1998 la circa 3,5% (Tabel 1.1)

Tabel 1.1

Ritmurile medii anuale de creștere ale exporturilor, importurilor

și producției mondiale, în perioada 1996-1999 (%)

Sursa: UNCTAD-World Investment Report, 2000

În cursul anului 1999, producția mondială s-a intensificat, iar creșterea comerțului internațional s-a accelerat, în mod pregnant, atingând circa 5%, diferențiat pe regiuni cu nivele diferite de dezvoltare. În anul 2000, producția mondială a crescut în raport cu anul precedent cu un procent de 4%.

ISD au crescut continuu până în anul 2001 (Tabel 1.2). În 1997, ISD au atins 414 miliarde dolari, pentru a ajunge la 1088 miliarde dolari în 1999, adică de șapte, respectiv de optsprezece ori mai mult decât nivelul său, în valoare reală, din anii optzeci .Recordul creșterii a fost atins ca și nivel procentual în anul 1998 cu un nivel de 67%. Chiar dacă urmează apoi o scădere se observă că în valoare absolută cifrele sunt impresionante și la nivelul anului 1999 se depășește valoarea de 1000 de miliarde. În următorul an avem o creștere în mărime absolută de aproape 400 de miliarde, care în procente înseamnă 37%.

Urmează în anul 2001 pentru prima dată într-un deceniu o scădere și încă una foarte importantă, evaluată în procente la aproape 51%. Această reducere bruscă a fost rezultatul declinului economiei globale, declin înregistrat mai ales de cele mai mari trei economii ale lumii, care au intrat toate în recesiune. Ca urmare s-a redus brusc valoarea fuziunilor și achizițiilor transfrontaliere. Valoarea lor totală de 594mld $ în 2001, a însemnat doar jumătate din cea înregistrată în anul 2000. Declinul ISD a fost concentrat mai ales în economiile dezvoltate, în care fluxurile de investiții străine directe s-au redus cu 59%, comparabil cu economiile în curs de dezvoltare unde scăderea a însemnat 14%.

Tabel 1.2

Creșterea valorică și procentuală a fluxurilor de ISD

Sursa: UNCTAD- World Investment Report 2002

Creșterea investițiilor străine directe nu a privit în mod egal toate țările. ISD s-au concentrat într-un număr redus de țări: în 1999, 10 țări au primit ele singure 74% din totalul acestor investiții. În ceea ce privește lumea în dezvoltare, numai 10 țări au primit 80% din totalul fluxurilor. Puținele ISD care rămân pentru numeroase țări, printre cele mai puțin avansate, atât de modeste cât sunt, reprezintă un aport important ținând cont de nivelul investiției interne.

Efectele globalizarii asupra ocupării

Sunt două probleme care trebuie luate în considerare:

– în rândul țărilor dezvoltate – teama de a fi expuse, din partea noilor țări emergente, la o concurență căreia nu-i vor putea face față și care să provoace o reducere a ocupării și implicit o creștere a șomajului și o scădere relativă a salariilor la nivelul forței de muncă necalificate;

– în rândul țărilor în curs de dezvoltare – teama ca, prin procesul de liberalizare a economiei să nu se ajungă la o distrugere a locurilor de muncă care să agraveze disparitățile de remunerare foarte clare și vizibile.

Studiile fac o distincție între muncitorii calificați și cei necalificați. Globalizarea duce la diminuarea remunerației reale a muncitorilor necalificați și la creșterea salariilor celor calificați. Rezultă o adâncire a inegalităților salariale și astfel, dacă remunerațiile reale nu sunt flexibile, ajustarea se face prin nivelul ocupării.

În ceea ce privește schimburile, există temerea că odată cu deschiderea frontierelor, prin creșterea importurilor din țările cu salarii mici este afectat gradul de ocupare în industriile manufacturiere puternic intensive în muncă – producția acestora fiind concurată de cea a țărilor emergente. Locurile de muncă ale muncitorilor cel mai puțin calificați sunt amenințate, valoarea adăugată a serviciilor lor scade și salariile lor sunt forțate să se reducă. Cu alte cuvinte, eroziunea muncii în industriile cu puternică intensitate a muncii ar antrena o scădere a cererii de forță de muncă necalificată și, prin aceasta, o scădere a câștigurilor muncitorilor mai puțin calificați, în raport cu cele ale muncitorilor calificați.

Alt motiv de neliniște este creșterea ISD în țările cu salarii mici, unde costurile de producție sunt, astfel, mai reduse. Rezultatul este similar cu cel înregistrat de creșterea importurilor din aceste țări. Prin delocalizarea producției, locurile de muncă puțin calificate sunt amenințate cu “exportul” spre spații care oferă oportunități sporite de valorificare a capitalului, ceea ce antrenează o scădere a cererii de forță de muncă puțin calificată în țările industrializate și vine să întărească efectul concurențial al importurilor.

Investiția străină directă poate exercita asupra ocupării și salariilor un dublu efect. Mai întâi, mobilitatea capitalului slăbește puterea de negociere a salariaților, supuși mereu perspectivei unui transfer al capacităților de producție spre alte localizări, respectiv spre țările cu salarii mici: producția și ocuparea în țările dezvoltate se reduc. Fenomenul este important în anumite sectoare. Global, el rămâne foarte limitat.

Progresul tehnic sta la baza suprimării masive a unor locuri de muncă fără o calificare ridicată și conduce la creșterea cererii pentru personal calificat, tot mai mult solicitat în activitatea de concepție, fabricare și punere în practică a noilor mașini și logiciel-uri asociate.

Părerile economiștilor sunt împărțite în această privință, o destul de largă majoritate, în special în SUA, afirmă că progresul tehnic, și nu comerțul cu țările cu salarii mici, este principalul responsabil de creșterea inegalităților în țările dezvoltate. Aceasta, mai ales, plecând de la o simplă constatare: cu toate că sunt în creștere rapidă, importurile din țările emergente rămân încă scăzute în raport cu producția țărilor dezvoltate (ele reprezintă 3% din PIB-ul lor și mai puțin din 10% din producția industrială). În anul 2001, filialele FM însumau aproape 54 de milioane de angajați în comparație cu anul 1982 când se înregistra un nivel de aproximativ 18 milioane(au crescut de trei ori). Fuziunile și achizițiile ca rezultate ale procesului de investire influențează dinamica acestor cifre. Astfel, în 2000 ca urmare a ISD făcute de primele 100 FM, locurile de muncă ale acestora au crescut cu 19%.

Globalizarea și rolul statului

În decursul ultimilor douăzeci și cinci de ani, centrul de gravitate al politicii mondiale s-a deplasat de la agenții publici ai statului la entitățile private. Mai mult, tendința recentă este de trecere de la firma multinatională la firma globală, o firmă cu o organizare transnațională, cu o strategie evidentă de a-și reorganiza activitățile la scară mondială. În fapt, globalizarea este expresia “forțelor pieței”, în sfârșit, eliberate (total sau cel puțin parțial, pentru că de o liberalizare completă nu poate fi vorba) de obstacolele nefaste puse în practică timp de o jumătate de secol.

Chiar dacă, în toate discursurile și studiile efectuate pe marginea globalizării se manifestă o tendință de exagerare a puterii întreprinderii multinaționale și a retragerii economice a statului, nimeni nu contestă ideea că puterea pieței (și, deci, a întreprinderilor) s-a dezvoltat în dauna autorității publice. Diviziunea internațională a muncii a cunoscut însemnate schimbări prin importanța sporită a noilor țări industrializate în cadrul schimbului de mărfuri și servicii și a fluxurilor de investiții străine directe. Autonomia guvernamentală poate fi compromisă și pe măsură ce apar alți actori importanți, la scară mondială (FMI, BM, OMC) sau regională.

Comparativ cu deceniile imediat postbelice – când statul deținea controlul asupra mișcărilor de capitaluri și mărfuri, printr-un sistem întreg de bariere comerciale rolul statului a slăbit. Preocupările pornesc tocmai de la faptul că, prin puterea sporită pe care o dobândesc piețele și multinaționalele, puterea efectivă a statelor se limitează foarte mult; acestea nu mai pot nici determina, nici controla politicile macroeconomice. În prezent, eficacitatea diverselor politici este supusă unor importante constrângeri. Politica bugetară și monetară trebuie să țină cont de reacțiile piețelor internaționale de capitaluri. La fel, mobilitatea sporită a capitalului și a întreprinderilor reduce mult posibilitățile de impunere și de reglementare a activității economice.

O serie de autori consideră că acest diagnostic este, însă, prematur. Se consideră că, dacă unele funcții ale statului își reduc din importanță, iar altele s-au întărit.

În prezent, are loc o reducere a eficacității mijloacelor și instrumentelor clasice de intervenție, în domeniul politicii industriale, monetare, sau pe alocuri, bugetare sau sociale (totodată, statele sunt determinate să intervină tot mai mult pentru a atenua efectele sociale, ca urmare a implicațiilor inegale ale globalizării asupra oamenilor). Statele se găsesc într-un conflict de interese cu FM, pe de o parte, ele caută să atragă investițiile lor, prin politici cât mai atractive posibil, în special, în materie de fiscalitate și de flexibilitate socială, pe de altă parte, ele vor să frâneze manifestările monopolistice a unora din aceste grupuri, întărind arsenalul legislativ.

În același timp, fenomenul de globalizare este însoțit de o integrare economică regională, adică de procesul de creare a unor blocuri comerciale și de o cooperare instituțională regională, fapt de natură să creeze noi probleme. Rolul statului se reduce și în acest caz, suveranitatea acestuia fiind limitată prin noile politici supranaționale și infranaționale.

Concluzii

1.Globalizarea este rezultatul acțiunii omenești și, prin urmare, poate fi modelată politic. O soluție pentru limitarea efectelor induse de globalizare ar fi reducerea gradului de deschidere reciprocă a economiilor prin aplicarea protecționismului. În mediul actual, această tentație are inconvenientele:

– în primul rând, țările dezvoltate sunt marile câștigătoare ale deschiderii internaționale a economiilor, atât sub raportul exporturilor mondiale, cât și al investițiilor internaționale. Totodată, influența lor internațională este legată de prezența lor economică în afara frontierelor naționale.

– în al doilea rând, datorită revoluției informaționale, este imposibil astăzi să se asigure protecție față de efectele negative ale globalizării, prin închiderea frontierelor. Pe de alta parte, protecționismul nu răspunde la probleme fundamentale, precum localizarea capacităților de producție și a ocupării.

2.Globalizarea mai mult transformă, decât reduce, rolul statelor. Statele trebuie să adapteze acțiunile și programele lor la noile cerințe și constrângeri. Este o provocare dublă:

Pe plan intern, statele păstrează un loc important, prin rolul central al politicilor naționale. Firmele naționale aflate la originea globalizării pot fi încurajate sau stimulate prin comportamentul puterilor publice – prin întărirea sau reducerea obstacolelor de natură politică față de concurență, schimburi, investiții, etc. Globalizarea este un fenomen dual: este purtătoare de prosperitatea globală și, la fel, este însoțită de o creștere a riscurilor și insecurității individuale. Nevoia sporită de protecție colectivă se poate asigura numai de entitatea națională.

Pe plan extern, statele trebuie să vegheze ca prin dezvoltarea cooperării internaționale să se permită tuturor țărilor să obțină performanțe care conduc la prosperitate viitoare.

3.Reducerea “distanței economice” între țări și regiuni, ca și între actori economici înșiși (întreprinderi, bănci, indivizi), dar și a nuanțării suveranității naționale în raport cu alte guverne, cu piața, atât la scară națională, cât și internațională.

4.Globalizarea aduce reguli noi în lupta pentru avantajul competitiv între întreprinderile unei țări și între țări. Acest motiv a condus la asocierea fenomenului de globalizare cu un climat de instabilitate și incertitudine crescută. Globalizarea, comportă trei aspecte – o interdependență crescută, un recul al suveranității naționale în materie de acțiune politică și un mediu înconjurător mai nesigur și mai instabil.

5.Prin diviziunea internațională a muncii mai adâncă și o repartiție mai eficace a economisirii, globalizarea duce la o productivitate și un nivel mediu de viață mai ridicate precum și, la un acces mai larg la produse externe, oferind consumatorilor posibilitatea de a-și procura la un cost mai mic, o gamă extinsă de bunuri și servicii.

6.Globalizarea are ca efect o liberalizare accentuată a accesului firmelor în alte spații precum și în deplasarea și stabilirea persoanelor.

7.Globalizarea are un rol important și asupra ocupării prin accesul sau difuzarea progresului tehnic și prin libertatea de deplasare a persoanelor.

8.În primul rând de acest proces este legată creșterea economică internațională, firmele au acces la piețe și condiții de producție deosebit de favorabile și dintre cele mai variate.

9.Globalizarea sporește reacția economiilor naționale la manifestările conjuncturale externe, accelerând transmiterea impulsurilor pozitive, dar și a șocurilor negative.

10.Acest proces determină mai ales creșterea puternică a concurenței pe plan internațional, ceea ce stimulează inovația și sporește eficiența.

11.În aceste condiții, crește importanța reglementării multilaterale a relațiilor economice și implicit, ar putea crește rolul organismelor și organizațiilor internaționale cu atribuții în domeniu (OMC, FMI).

1.2. Firmele multinaționale și investițiile străine directe: componente

majore ale globalizării

1.2.1. Definiții ale investițiilor străine directe

Firma multinațională este cea care, pentru a se dezvolta, recurge cel mai des la investițiile străine directe. Investiția străină directă nu este însă, în mod exclusiv, acțiunea firmei multinaționale ci poate fi efectuată și de alți agenți decât întreprinderile private: diverse organisme de stat, rolul sectorului public în operațiunile de asociere între țări de primire și țări de origine este foarte important. Investiția internațională nu reprezintă decât o fracțiune din investiția totală în lume; dar prin eforturile novatoare impuse, prin impactul efectelor antrenate, ea are un rol deosebit în conturarea și modelarea relațiilor, prezente și viitoare, dintre țări. Pentru că pregnant are ca scop obținerea de profituri, ISD se manifestă ca un fenomen instabil. Într-o dezbatere investitor – țara de primire, așteptărilor de câștig ale țării de origine i se opun interesul național și cel de ordin social al celei de-a doua.

Investițiile străine directe reprezintă și un mecanism de integrare a sistemelor de producție în diferite țări. Astăzi, un număr tot mai mare de firme multinaționale urmează strategii de integrare complexe, caracterizate printr-o realocare a factorilor de producție, în cadrul unei diviziuni internaționale a muncii tot mai sofisticate. În acest mediu, verigile lanțului de producție și de distribuție pot fi implantate în străinătate, rămânând însă integrate în rețeaua societății mamă.

Investiția directă este opusul investiției de portofoliu. Aceasta constă în cumpărarea de acțiuni ale unei firme în străinătate, fără a dobândi capacitatea de control asupra acesteia și corespunde, mai curând, urmăririi creșterii cotațiilor bursiere ale unor titluri financiare sau perceperii de dividende sau dobânzi. Investitorii de portofoliu nu exercită nici o influență asupra gestiunii unei societăți ale cărei acțiuni sau obligațiuni le posedă. Investițiile de portofoliu desemnează ansamblul depozitelor bancare și al plasamentelor financiare sub formă de titluri publice sau private.

Chiar dacă, uneori, este dificil să se facă distincție între cele două forme (din rațiuni contabile, juridice sau statistice), se consideră că, pentru ca o investiție străină să fie directă, investitorul străin trebuie să posede 10% sau mai mult din acțiunile comune sau din drepturile de vot într-o întreprindere. Investiția directă cuprinde orice investiție, fie că este vorba de o nouă achiziție sau de un simplu împrumut, odată ce firma care investește, deține mai mult de 10% din firma străină. Astfel, deținerea de către investitor a unui procentaj din activele firmei vine în sprijinul definirii noțiunii de control, pe care se bazează, în principal, distincția între investiție directă și investiție de portofoliu. Acest procent de 10% este prevăzut de reglementările și statisticile din SUA. În Franța, procentul este de 20%, în Germania de 25% iar în Japonia și Marea Britanie de 25%. În general, mărimea pachetului de control al acțiunilor variază invers proporțional cu dimensiunea firmei și numărul de acțiuni emise de ea.

Investiția străină directă mai este definită ca„ fluxuri de capitaluri internaționale, prin care o întreprindere dintr-o țară creează sau dezvoltă o filială într-o altă țară”. Astfel, investiția străină directă corespunde unei creșteri a capacității de producție în străinătate, prin intermediul filialei sale. Trăsătura distinctivă a investiției străine directe este aceea că, aceasta antrenează nu numai un transfer de resurse, ci este însoțită și de un alt element decisiv: achiziția controlului și a puterii de decizie a firmei investitoare asupra activelor generatoare de valoare adăugată, create în străinătate, în virtutea unui interes de lungă durată al firmei. Prin aceasta, filiala nu are numai obligații financiare în raport cu societatea mamă, ci ea face parte din una și aceeași structură organizațională.

În consecință, investiția directă nu este numai o mișcare de capitaluri; fluxurile de investiții directe, indiferent de destinația lor, reprezintă suma următoarelor elemente:

– cumpărarea de acțiuni de pe o piață străină sau emise de o firmă din altă țară;

– cumpărarea de obligațiuni de pe o piață străină sau emise de către o firmă din altă

țară;

– construirea unei societăți noi sau deschiderea unei filiale într-o altă țară;

– acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă țară sau unui agent

economic străin ce operează pe propria piață;

– achiziționarea unei firme străine sau fuziunea cu o firmă străină;

– participarea cu capital investițional la constituirea de societăți mixte;

– încheierea unor contracte internaționale de leasing sau franchising (în cazul acesta nu

orice contract internațional de leasing sau franchising reprezintă o formă de ISD).

Astfel, de aici deducem că investiția internațională este „acea investiție care încorporează un element de extraneitate”.

Cele prezentate conduc la concluzia că, investiția străină directă este un flux care ia forma unei anumite combinații de capitaluri financiare și de active imateriale sau materiale precum, tehnologie, competențe de gestiune și de comercializare și alte active. Prin esența lor, fluxurile de ISD nu se reduc la un simplu transfer internațional de capital, ci realizează o extensie a competențelor tehnologice, organizaționale, manageriale ale unei firme într-o economie gazdă, alta decât a sa. Ca urmare, și veniturile obținute de investitori formează o combinație de dobânzi, dividende, drepturi de licență, rente sau comisioane de gestiune.

Importanța investițiilor străine directe, comparativ cu schimburile comerciale, se poate evidenția prin aspectele: în primul rând, spre deosebire de schimbul cu mărfuri și servicii, investiția străină directă nu are o natură autolichidativă, imediată sau amânată, în sensul că, ea nu se reduce la o tranzacție strict delimitată; în al doilea rând, ea introduce o “dimensiune intertemporală” foarte importantă, decizia de implantare generează fluxuri (producție, schimb, repatrierea profitului) care, se întind, în mod necesar, pe mai multe perioade de timp. O a treia particularitate a investiției străine directe este aceea că, ea implică transferuri de drepturi patrimoniale și prin aceasta, de putere economică. În al patrulea rând, în decizia de investiție a firmei există o componentă strategică evidentă, prin prisma orizontului de timp mult crescut dar, mai ales, prin motivațiile substanțial mai bogate, decât în cazul unui simplu export.

Investiția străină directă este “o investiție care implică o relație pe termen lung și confirmă interesul durabil al unei entități rezidente într-o țară(investitor străin direct sau societate-mamă) față de o întreprindere rezidentă în altă țară(întreprindere beneficiară, afiliată, sau filială străină). ISD presupune ca investitorul să exercite o influență considerabilă asupra gestiunii întreprinderii beneficiare. Această investiție cuprinde tranzacția inițială între cele două entități și toate tranzacțiile ulterioare dintre firma-mamă și filialele străine. ISD cuprinde trei elemente: capitalul vărsat pentru cumpărarea de acțiuni la unitatea din străinătate, profiturile reinvestite și împrumuturile intra-grup. Fluxurile de ISD sunt evaluate în valoare netă( credite în contul de capital minus debitele între investitori direcți și filialele străine) pe un an dat”.

Investitorii străini direcți mai pot obține controlul managementului altor entități de afaceri și prin alte mijloace decât deținerea unui anumit pachet de acțiuni. Acestea sunt numite “forme neechitabile” de ISD, și includ printre altele: subcontractări, contracte de management, diferite aranjamente, franchising, autorizări și împărțirea producției.

1.2.2. Definiții ale firmelor multinaționale

Privită prin prisma structurii sale, economia mondială în curs de globalizare reunește două mari componente ce se intersectează. Una este formată din economiilor naționale ca entități de bază, care nu sunt izolate, ci conectate prin comerț, relații financiare, investiții, schimburi științifice, asistență tehnică, convenite prin diverse acorduri. Unele state se grupează în uniuni economice de diferite tipuri, “alianțe” economice regionale, dar în ansamblu, nu manifestă o atracție spre o grupare planetară. Această componentă ar putea fi numită economia mondială cu frontiere. A doua componentă este reprezentată de firmele multinaționale și băncile internaționale, care formează o rețea, aflată, în unele privințe, deasupra granițelor naționale. Acest conglomerat mondial este constituit din legături și alianțe între diferite firme și bănci multinaționale, între firme multinaționale și cercuri financiare internaționale cu interese comune de durată sau temporare, din legăturile comerciale intra-firmă ale corporațiilor sau cu alții, din investițiile directe sau filialele implantate în toate colțurile lumii, centrele lor de cercetare-dezvoltare, resursele materiale și umane de care dispun, rețelele de comunicații și informații, inclusiv internetul. Această componentă majoră ar putea fi numită economia mondială transfrontalieră.

Firmele multinaționale nu seamănă cu firmele individuale capitaliste din secolul trecut și nici măcar cu societățile, trusturile și alte asocieri internaționale de tip monopolist formate la pragul dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea, care s-au dezvoltat până după cel de-al doilea război mondial ca forme dominante. Ele sunt sisteme economice dezvoltate din trusturi sau corporații internaționale anterioare sau create în perioada ultimelor decenii, care constau din active tangibile și intangibile – capital investit în producția de bunuri și/sau servicii, capacități de cercetare-dezvoltare, tehnice.

Firma multinațională sau corporația transnațională cum mai este numită reprezintă un fenomen economic aflat în plină dinamică. Pe plan internațional nu s-a manifestat un consens nici măcar cu privire la denumirea fenomenului. Astfel noțiunea "întreprindere multinațională" este utilizată de autorii anglo-saxoni, iar termenul "corporație transnațională " este folosit de către UNCTAD și de către economiștii ce lucrează cu această organizație.

Firma multinațională nu are definiție unanim acceptată, între elementele de ordin cantitativ care ar condiționa această calitate fiind menționate fie un număr minim de țări în care firma să fi investit, fie o pondere minimă a activelor deținute în străinătate în totalul activelor unei firme. Unii economiștii au stabilit ca relevant un număr minim de 5-6 țări și o pondere minimă a activelor în străinătate de 25%. Față de aceste detalii cantitative este mai importantă natura lor care decurge din deținerea de active care produc valoare adăugată în economii naționale distincte și din coordonarea lor sub o strategie comună, elaborate de firma-mamă. În sens strict, o firmă transnațională nu include decât entități legate între ele prin relații de proprietate. Dar, într-o viziune mai largă se consideră că relația de dependență pe care o dezvoltă, spre exemplu, un subcontractant a cărui producție este destinată în exclusivitate sau într-un procent ridicat unei mari firme transnaționale și pe o durată mai lungă de timp face ca acesta să intre sub sfera de influență a politicii și strategiei respectivei firme.

Referitor la denumirea fluxurilor prin intermediul cărora corporațiile transnaționale dezvoltă active productive în străinătate, deși își face loc tot mai mult expresia “investiții internaționale”, dominantă în literatura de specialitate rămâne sintagma de investiții străine directe pentru că marchează foarte clar ideea controlului exercitat de nerezidenți asupra respectivelor fluxuri. Există și formula alternativă “capital antreprenorial” care acoperă complexitatea acestor fluxuri prin care nu se urmărește pur și simplu obținerea unui venit generat de componenta financiară a “pachetului investițional”, ci realizarea unei rente economice prin utilizarea integrată a resurselor transferate.

Firmele multinaționale cuprind firmele-mamă și filialele acestora din străinătate: o companie mamă este definită ca fiind cea care controlează activele altor entități dintr-o țară sau din mai multe țări, altele decât cea pe teritoriul căreia a fost înființată, de obicei prin deținerea unei părți din capitalul social. În acet context, de obicei se consideră suficientă deținerea a cel puțin 10% din capital pentru a fi garantat controlul asupra activelor.

Fluxurile de ISD pe plan mondial sunt generate aproape în întregime de către firmele multinaționale. Ele decid amplasarea de active productive in străinătate in funcție de următoarele motivații: de posibilitatea de captare a cererii în spațiul de implantare sau de posibilitatea valorificării unor factori de producție cu prețuri mai scăzute.

Prin urmare, firma multinațională este agent emitent al investiției străine directe, proprietar al activelor create astfel în străinătate, inițiatoar al producției internaționale pentru că realizează un transfer complex de resurse și totodată organizează producția internațională prin activele productive pe care le administrează. Investiția străină directă este un flux de capital antreprenorial (resurse financiare, transfer tehnologic, competențe manageriale și organizaționale, cultura firmei). Producția internațională cuprinde ansamblul activelor productive în străinătate, controlate, deci, din afara spațiilor de implantare și generând efecte în economia receptoare.

Este evidentă legătura dintre cele trei elemente: prin intermediul investiției străine directe întreprinderea transnațională dezvoltă activități de producție internațională. Procesul decizional privind realizarea de ISD implică întrunirea obligatorie a trei condiții: deținerea de către firmă a unor avantaje de competitivitate, decizia de valorificare a acestora prin internalizare și nu prin schimbul de piață și existența unor factori de localizare care să susțină avantajele de competitivitate și pe cele de internaționalizare.

Firmele multinaționale sunt mari conglomerate cu o geografie proprie. Ele nu generează numai bunuri și servicii, ci și capital bănesc pentru investiții, noi tehnologii, practici de organizare. Acest sistem nu este închis, el este în interacțiune și relații de schimb cu sistemele altor firme multinaționale și cele din țările-gazdă

Aceste firme sunt principalul agent al globalizării economiei actuale pentru că dispun de o forță economică superioară multor state naționale. Impactul lor asupra economiei mondiale este evident dacă analizăm următoarele date:

– conform Raportului mondial al investițiilor pe 2002, elaborat de UNCTAD, astăzi există aproximativ 65000 de firme multinaționale, cu peste 850000 de afiliați străini în întreaga lume (în 1970 erau 7000 de firme-mamă).

– în 2001, afiliații străini reprezentau a 10-a parte din PIB-ul mondial și a 3-a parte din exporturile mondiale. Dacă s-ar lua în considerare însă valoarea activităților FM din întreaga lume asociate cu relațiile non-capital (de ex. subcontractări internaționale, licențe) atunci, ele ar deține o parte și mai mare din aceste agregate.

– valoarea adăugată a primelor 100 FM a crescut mai repede decât a tuturor țărilor în ultimii ani, reprezentând 4.3% PIB global în 2000, comparativ cu 3.5% în 1990. Aceasta înseamnă că importanța acestor companii în cadrul economiei globale este în creștere (UNCTAD 2000).

– din primele 100 de economii ale lumii 29 sunt FM în conformitate cu o listă UNCTAD(2000), listă care ordonează țările si FM în termeni de valoare adăugată. Din primele 200 FM cu cea mai mare avere în străinătate în 2000, Exxon este pe primul loc, în termeni de valoare adăugată (63 miliarde $). Ca și mărime economică, această FM poate fi comparată cu economiile statelor Chile sau Pakistan. Nigeria e comparabilă cu Daimler Chrysler și General Electric, iar Philip Morris este la egalitate cu Tunisia, Slovacia și Guatemala.

Cel mai bun indicator pentru măsurarea gradului de transnaționalizare al firmelor este indicele transnaționalizării calculat ca „medie aritmetică a trei rapoarte: raportul între active deținute în străinătate și total active, raportul între vînzări în străinătate și total vînzări, raportul între angajați în străinătate și total angajați”.

Indicele variază puternic în funcție de domeniile de activitate. Universul transnaționalelor nu include doar marile firme. Surse importante ale avantajelor de competitivitate sunt și flexibilitatea și posibilitatea reorientării rapide a firmelor mai mici. Un studiu realizat de UNCTAD în 1995 arăta că în cadrul indicelui de transnaționalitate ponderea cea mai mare o are forța de muncă angajată în străinătate în totalul forței de muncă a firmelor (44%), prin comparație cu celelalte două componente ale indicelui și anume ponderea activelor și a vânzărilor în străinătate în totalurile de la nivelul firmelor (26% și respectiv 28% ). În concluzie acest indice este cel mai bun indicator al impactului globalizator al FM.

Firmele multinaționale sunt suportul noii realități a internaționalizării producției iar încercarea a le defini urmărește precizarea unor elemente de natură să evite ambiguitățile.Terminologia utilizată pentru a defini firma multinațională este foarte variată, neexistând o definiție care să întrunească o adeziune totală. Sunt posibile diferite combinații terminologice: firmă internațională, globală, întreprindere multinațională, grup plurinațional, societate transnațională, mare unitate interteritorială, corporație mondială, companie supranațională.

Astăzi, vocabularul cel mai des utilizat gravitează în jurul expresiei firmă (corporație sau întreprindere) multinațională (sau transnațională ).

FM cuprind firmele-mamă și afiliații lor din străinătate. O întreprindere-mamă este definită ca o întreprindere care controlează activele celorlalte entități localizate în alte țări decât cea de reședință(de proveniență), de obicei prin obținerea unui anumit procent din acțiunile comune sau din drepturile de vot. Un procent de 10% sau mai mult din acțiunile comune sau drepturile de vot ale unei întreprinderi încorporate(unite), sau echivalentul pentru cele neîncorporate (neunite), este în mod normal considerat ca o limită pentru controlul activelor. Un afiliat străin este o întreprindere încorporată sau neîncorporată în care un investitor rezident într-o altă economie, deține drepturi care îi permit o influență permanentă în managementul acelei înterprinderi (un procent de 10% din drepturile de vot sau acțiunile comune cel puțin).

Afiliații pot lua formele :

– filială: întreprindere aflată într-o țară gazdă, în care altă entitate deține mai mult de jumătate din drepturile de vot și are dreptul să numească sau să schimbe majoritatea membrilor consiliului de administrație sau din management.

– asociat: o întreprindere aflată într-o altă țară, în care un investitor deține cel puțin 10% dar nu mai mult de jumătate din drepturile de vot .

– sucursală: o întreprindere neîncorporată aflată într-o altă țară care poate lua formele : (1) birou sau sediu permanent al investitorului străin, (2) parteneriat sau societate mixtă între investitorul străin și una sau mai multe terțe părți, (3) terenuri, clădiri (cu excepția celor deținute de entități guvernamentale si /sau bunuri imobile deținute de un rezident străin, (4) bunuri mobile(vase, avioane) prin care se derulează un contract cu o țară, alta decât cea a investitorului străin pentru cel puțin un an.

Societatea multinațională reprezintă extinderea unei întreprinderi în afara granițelor propriei țări. Ea alcătuiește un ansamblu vast pe scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală: societatea-mamă și un număr de filiale implantate în diferite țări. „Calea de formare a societăților multinaționale o reprezintă investițiile de capital în economia altor țări. O întreprindere este multinațională plecând din momentul în care, ea realizează investiții directe în străinătate sau se angajează în activități de cooperare directă cu străinătatea”. O investiție străină directă este o investiție realizată de o întreprindere nerezidentă sau o întreprindere rezidentă sub control străin, prin intermediul creării sau extinderii unei întreprinderi, al unei achiziții sau fuziuni sau al participării la o întreprindere nouă sau existentă. O astfel de investiție are ca obiect stabilirea de legături economice și durabile cu o întreprindere și, ca efect, acela de a da posibilitatea investitorului să exercite o influență reală asupra gestiunii întreprinderii. Dimensiunile firmei multinaționale au devenit atât de complexe și globale, încât nu mai pot fi cuprinse într-o definiție. Se consideră că sunt patru elemente principale, drept constitutive ale firmei multinaționale:

Amploarea activităților

Factorul dimensional este considerat a fi reprezentativ, existând o corelație semnificativă între multinaționalitatea unei firme și talia sa, măsurată în cifra de afaceri, în forța de muncă utilizată și în active financiare. Criteriul taliei nu are totuși o valoare absolută.

Existența de filiale în mai multe țări

Acesta a constituit primul criteriu de definire a unei firme multinaționale, majoritatea definițiilor se opresc asupra acestui aspect.

Unitatea de centru de decizie

Filialele sunt amplasate în mai multe regiuni, dar supuse unui centru unic de decizie. Ideea este că firma duce o politică transnațională, dar ea recurge, întotdeauna, la o gestiune comună și la o strategie unică, conducerea aparținând unei entități naționale care asigură centralizarea celor mai importante funcții (strategie, control). Totuși, identitatea bazei naționale pune uneori probleme. Anumite firme au o proprietate și un mod de gestiune în totalitate internaționalizate, dovedindu-se dificil a le da o naționalitate de origine.

Perspectiva strategică mondială

Este o trăsătură distinctivă importantă. Firma multinațională este o întreprindere (un grup) care a pornit de la o bază națională, și s-a dezvoltat implantând mai multe filiale, într-un număr de țări, iar pentru asta a conceput o strategie și o organizare la scară mondială.

Într-un sens general „întreprinderile multinaționale cuprind societăți și alte entități, cu capital privat, public sau mixt, stabilite în diferite țări și legate de așa manieră încât, una sau mai multe dintre ele sunt în măsură să exercite o influență importantă asupra activităților celorlalte și, în particular, să împartă cunoștințele și resursele cu ele”. Gradul de autonomie al fiecărei entități în raport cu altele este foarte variabil de la o întreprindere multinațională la alta, potrivit naturii legăturilor care unesc aceste entități și diverselor domenii de activitate.

Liviu Voinea definește FM ca o „entitate economică formată dintr-o firmă-mamă și filialele ei în mai multe țări, caracterizată de internaționalizarea producției, se bazează pe un „bazin” internațional de resurse umane, materiale și financiare, și promovează la scară globală un anumit set de valori proprii (sistemul de conducere, grija față de mediu, implicarea în viața comunității, marca, inovarea, angajații, etc.)”.

Pe baza acestei prezentări se poate observa că nu există un criteriu universal valabil pentru a înțelege firma multinațională, iar recurgerea la unul sau altul dintre criterii poate modifica numărul de întreprinderi considerate. Dacă menținem drept criteriu controlul unui stabiliment în mai mult decât o țară, firmele se numără cu miile. Dacă adoptăm drept criteriu dificil de cuantificat – existența unei strategii mondiale, rămân foarte puține. Ceea ce conferă un caracter specific firmelor multinaționale este activitatea de producție internațională, consecință a investițiilor străine directe.

.

=== capitolul III ===

CAPITOLUL III

IMPACTUL FIRMELOR MULTINAȚIONALE

3.1. Firmele multinaționale, piața internă și piața internațională

Firmele multinaționale prin extinderea zonei geografice de producție și comercializare realizează de fapt o suprimare a pieței internaționale în regiunile respective în favoarea unei piețe interne a firmei. Pe aceasta nu mai sunt valabile regulile clasice ale pieței ci primează interesele de eficiență la scară globală ale corporației. Influența firmelor se poate extinde însă și asupra piețelor de export-import ale economiilor-gazdă.

Sistemul de producție al unei firme multinaționale este de fapt o piață internă pentru elementele constitutive: firma-mamă și filialele locale și străine, pe care acestea din urmă au bineînțeles un acces privilegiat.

Pe piața internă a corporației se manifestă, și un alt tip de prețuri, preferențiale, numite prețuri de transfer. Ele nu sunt determinate de legile normale ale pieței pentru ci sunt stabilite pe baza unor politici și interese interne. Utilizarea acestei variante de prețuri înseamnă manipularea prețurilor în vederea avantajării, performanței de ansamblu a companiei.

Se urmarește, prin aceste prețuri o localizare geografică cât mai pofitabilă, a firmei, în sensul reducerii impozitelor pe profit și a unor taxe sau contribuții. Ele se manifestă în următorul fel, pentru scoaterea veniturilor dintr-un stat gazdă firma-mamă vinde bunuri și servicii filialei la un preț ridicat iar filiala practică la vânzarea în sens invers un preț redus, realizând un profit nesemnificativ. Dacă operațiunea se execută în sens invers aunci filiala este cea care salvează veniturile firmei-mamă de regimuri mai dure de impozitare.

Transformarea prețurilor poate evita restricționările impuse de țara-gazdă, privind repatrierea dividendelor, profitului și evită presiunile statului, dacă acesta solicită creșterea slariilor sau reducerea prețurilor. Practicarea prețurilor de transfer este privită negativ de către țara de implantare, de multe ori generând obiecții din partea autorităților. Firmele de obicei neagă faptul că recurg la această practică, informațiile disponibile fiind în consecință puține. Au fost efectuate unele studii în rândul mai multor firme multinaționale privind intensitatea utilizării prețurilor de transfer. Unul aparține lui Robock și Simmons (preluat din Anda Mazilu- Transnaționalele și competitivitatea) și în el se afirmă că majoritatea corporațiilor transnaționale practică aceste prețuri la nivel intrafirmă, în funcție de cazurile specifice statelor de implantare.

Prețurile de transfer depind de importanța comerțului intrafirmă, iar aceasta se stabilește în funcție de strategia de internaționalizare a firmei multinaționale. Intensitatea comerțului este corelată prin urmare cu gradul de integrare al activităților firmei. Se disting urmatoarele variante de integrare.

Cazul unei corporații cu un grad redus de integrare a activității, ale cărei filiale au autonomie funcțională ridicată și sunt de fapt replici la dimensiuni reduse ale firmei-mamă, amplasate în diferite state ale lumii și pentru care comerțul intrafirmă are valori reduse. Sensul fluxurilor este dinspre firma originară spre filiale.

Cazul firmelor care folosesc strategii de integrare complexă, și în cadrul cărora comerțul intra-firmă este cel mai important și are cea mai mare ampoare. În această situație sunt internaționalizate toate activitățile firmei nu doar producția, și fiecare filială poate îndeplini o anumită funcție pentru firmă în ansamblul său. Prin urmare fluxurile circulă cu mai mare intensitate în cadrul firmei multinaționale, și în mai multe sensuri: dinspre filială spre firma-mamă, între filiale și de la firma-mamă spre filiale.

În concluzie, pe masură ce crește gradul de integrare al activităților din cadrul corporației transnaționale, are loc și o interacțiune mai mare între firma-mamă și entitățile componente. Valorificarea unor factori locaționali permite realizarea unei eficiențe sporite a activității și specializarea filialelor pe anumite segmente ale procesului de producție, firma originară devenind piață de desfacere pentru produsele filialelor. În situația în care filialele sunt destinate comercializării, ele constituie principala piață internă din cadrul firmei multinaționale.

Structura și intensitatea comerțului intra-firmă variază și în funcție de ramura de activitate. Ramurile în care se manifestă o concurență puternică (produse electrice și electronice, autovehicule, telecomunicații), cu un grad mare de inovare tehnologică au un nivel de internaționalizare al producției mai mare. Pentru a fi eficiente pe piață aceste firme trebuie să deruleze un comerț intra-firmă ridicat. În cazul serviciilor de consultanță, management, marketing, prestarea lor pe o anumită piață nu este posibilă fără o implementare în regiunea respectivă.

În alte domenii, implementarea pe piață pentru atragerea cererii, nu este obligatorie dar prezintă unele avantaje: ocolirea restricțiilor privind importurile, înțelegerea mai bine a preferințelor și comportamentului consumatorilor și reacția promptă la apariția unor schimbări ale acestora.

Tot un factor de influență este și dimensiunea economiei de origine a firmei multinaționale. Dacă statul de origine are o piață internă mare, fluxurile se vor orienta mai mult dinspre filiale spre firma-mamă iar în cazul celălalt ele sunt mai reduse. Cu cât este mai mică piața țării de origine, a firmei multinaționale cu atât se impune mai mult să fie valorficată cererea de pe piețele externe.

Mai este și cazul filialelor-sursă, ale căror produse nu sunt destinate pieței țarii gazdă ci se comercializează în alte zone, și ele se folosesc în cazul unor factori de producție cu costuri reduse.

Dimensiunea actuală a globalizării producției determinată de creșterea considerabilă a influxurilor de investiții străine directe înainte de 2001 ca urmare adoptării de către un număr mare de state a unor politici tot mai relaxate și stimulatoare a investițiilor, a accelerării progresului tehnologic și accesului la noile tehnologii, determină ca la acest nivel al structurilor productive, să fie tot mai complexe cerințele pentru atingerea competitivității. Eficiența firmelor multinaționale, se verifică cel mai bine însă în afara piețelor interne, acolo unde se lovesc de concurența directă a celorlalte mari companii, adică pe piețele internaționale. Tranzacțiile firmelor multinaționale pe aceste piețe iau forma exporturilor spre țara de origine sau către terțe țări, sau a vănzărilor pe piețele locale, cea de implantare în cadrul în cazul filialelor, sau a țării de origine, în siuația vânzărilor firmei-mamă.În multe cazuri, piețele de implantare sunt diferite de piețele de desfacere ale produselor filialelor.

În concluzie, strategiile de integrare ale multinaținalelor presupun o îmbinare a tranzacțiilor clasice cu investițiile străine directe, cu încheierea de alianțe strategice cu alte companii, pentru a obține economii de scară și o diversificare a produselor.

3.2. Impactul asupra statelor gazdă

Măsurile adoptate de statele-gazdă au în vedere în principal trei chestiuni fundamentale: cea a balanței de plați, problema mediului concurențial și problema socială.

3.2.1. Impactul asupra balanței de plăți

Impactul asupra balanței de plați a unei țări, depinde: de scopul investiției, de natura activității și de stadiul de dezvoltare a proiectului investițional.

● după scopul investiției:

filialele străine în căutare de cotă de piață implică în general mai multe importuri decat exporturi;

filialele care se bazează în activitatea lor pe resursele locale și urmăresc eficientizarea activității proprii (nu sunt sacrificate pentru eficientizarea activității globale) implică mai multe exporturi decât importuri.

● după natura activității:

nivelul și dinamica importurilor și exporturilor variază în funcție de domeniul de activitate al FM. Unele industrii exportă mai mult decat altele.

● după stadiul de dezvoltare al proiectului investițional:

filialele aflate la început necesită importuri masive de echipamente și de produse intermediare, însă pe măsura intrării în etapele ulterioare ale proiectului investițional se va înregistra o scădere a importurilor pe unitatea de produs finit, concomitent cu creșterea aportului furnizorilor locali;

remunerarea capitaluilui străin se realizează doar după ce investiția devine functională și/sau profitabilă; fluxurile externe care rezultă sunt considerabile și ele pot fi maximizate prin tehnica prețului de transfer.

Pe lângă aceste aspecte, mărimea și natura tanzacțiilor externe ale filialelor sunt influențate de factori caracteristici fiecărei țări, ca de exemplu: mărimea pieței, decalajul tehnologic, stadiul de dezvoltare, diferite avantaje de locație).

Efectele FM asupra balanței de plăți a statului-gazdă pot fi directe și indirecte.

Din rândul celor directe fac parte: exportul de bunuri și servicii, investițiile directe în țară, împrumuturile de pe piețele externe pentru finanțarea investițiilor, importuri de bunuri și servicii, plăți datorate capitalului străin (dividende, profituri distribuite, dobânzi la creditele intra-firmă).

Gradul de integrare al filialei este și el un factor care influențeaza plățile către statul-gazdă. Astfel, filialele care au rolul de inovator global (în fluxul tehnologic) sau de actor strategic (în fluxul de capital) au un impact pozitiv asupra balanței de plăți a țării în care își desfășoară activitatea. Filialele FM care joacă rolul de implementator (în fluxul tehnologic) sau de actor redistributiv (în fluxul de capital) au un impact negativ asupra balanței de plăți.

Filialele complet integrate, cu un nivel ridicat atât al importurilor cât și al exporturilor intra-firmă, au un impact variabil asupra balanței de plăți; cum în general acestea sunt predispuse sa folosească prețul de transfer impactul lor poate fi considerat negativ. Celelte tipuri de filiale au un impact direct neclar dar pot exercita o influența indirectă semnificativă.

Impactul indirect constă în:

● contribția investițiilor străine directe la formarea capitalului intern, impulsionează creșterea economică prin multiplicatorul investițiilor și prin efectul de antrenare. Rata creșterii economice influențeaza la rândul său alte variabile macroeconomice, ca de exemplu, exportul, importul, rata economiilor toate acestea reflectandu-se direct sau indirect în balanța de plăți.

● fluxurile de capital rezultate din activitatea FM influențează decisiv nivelul ratei de schimb și ca urmare prețul și volumul bunurilor tranzacționate.

● FM pot ajuta firmele naționale să producă bunuri pentru care există cerere externă contribuind în acest mod la creșterea exporturilor.

● FM pot apela la furnizorii locali care folosesc produse din import și atunci contribuie la creșterea importurilor.

În urma realizarii de diverse studii asupra impactului FM asupra unor economii naționale, în unele cazuri s-au înregistrat efecte pozitive în altele efecte negative și ele depind de volumul ISD.

În privința României, un studiu din 1996 arăta că ponderea stocului de ISD în PIB era de doar 3,2% ceea ce însemna că impactul asupra economiei românești era foarte redus. Acesta pondere a crescut însă în 1999 la aproximativ 17% dar această valoare se află sub un nivel minim de 40%, considerat de specialiști ca semnificativ.

O cercetare a Agenției Române pentru Dezvoltare (1994) arăta că sub 5% din producția filialelor românești ale FM era orientată la acea dată spre export. Încă din 1992 ponderea materiilor prime și componentelor directe procurate de pe plan local în totalul celor folosite de filialele FM în România era de 86,7%. Potrivit acestor informații se pare ca la acea dată filialele FM în România erau filiale puțin integrate în sistemul corporatist (filiale externe sau inovatori locali).

O cercetare mai recentă (Munteanu Costea , 2000) evidențiază o schimbare a situației . Frecvența și intensitatea activității de export sunt maxime pentru firmele cu capital majoritar străin față de cele cu capital local. Valoarea exporturilor depășește 75% din cifra de afaceri în 46% din aceste firme. Domeniile principale în care ele activează sunt textile și mobilă. Se manifestă însă practicarea pe scară largă a prețurilor de transfer, fapt evidențiat prin nivelul mediu al profitabilității (profituri-pierderi / cifra de afaceri) pe ramură: -17,8% pentru firmele străine din industria metalurgică, -8,9% pentru firmele străine din sectorul mijloacelor de transport. Mai mult, dintre firmele străine care au preponderent activitate de export, 25% exportă în pierdere. Ponderea importurilor de materiale este mult mai mare în cazul firmelor străine față de cale naționale. Astfel, în industria textilă și de încălțăminte mai mult de jumătate din firmele străine importă materiile prime și materialele în proporție de 100%.

Ca și concluzie, transnaționalele în căutare de piață și cele în căutare de exporturi coexistă și își împart sectoarele de interes. Se constată o creștere a ponderii transnaționalelor în căutare de exporturi. Acestea au niveluri superioare de performanță în ceea ce priveste productivitatea muncii, gradul de utilizare a capitalului, managementul și efortul investițional. Ele sunt orientate spre sectoare cu valoare adaugata redusă, importă mult și realizează exporturi în pierdere.

3.2.2. Impactul asupra mediului concurențial

Impactul FM asupra mediului concurențial al statelor-gazdă nu este neapărat nociv. Pătrunderea unei FM pe o piață națională cu un anumit număr de concurenți poate mări gradul de competiție pe piața respectivă. Ca urmare a intervenției corporației se pot manifesta aspectele: reducerea prețurilor (daca ea este mai eficientă decât firmele locale), diferențierea produselor, introducerea de produse noi ca urmare a activității de cercetare-dezvoltare. Există de asemenea posibilitatea ca pe lângă avantajele obținute de consumatori, să se realizeze o îmbunătățire a performanțelor firmelor locale.

De exemplu, pătrunderea lui Coca-Cola și Pepsi-Cola pe piața indiană nu a îndepărtat producătorii locali și întreaga industrie a băuturilor răcoritoare a profitat de pe urma campaniilor publicitare ale celor două FM. La începutul lui 1997, mărcile locale Thums Up și Campa aveau cote de piață comparabile cu cele deținute de cele 2 mari corporații. În alte țări înfiltrarea FM a însemnat renunțarea la produse ineficiente și de proastă calitate.

Și în România investițiile FM în domeniul băuturilor răcoritoare a avut un efect de stimulare a competiției. Au apărut producători locali importanți, cum ar fi European Drinks, s-au dezvoltat diferite mărci de ape minerale, ca de exemplu Dorna.

Numeroase studii (Blomstrom 1983, Cantwell 1989, Kokko 1992, Harrison 1994) consideră că efectele de antrenare în economia locală datorate activității FM depind de mărimea acestei activități. Se apreciază că productivitatea firmelor locale crește direct proporțional cu expunerea lor la concurența FM, aceasta fiind măsurată prin cota de piață a FM. Dar, efectele pozitive au loc atunci când firmele locale dispun deja de anumite capacități tehnologice dobândite anterior pătrunderii pe piață a FM (Cantwell, 1989). Acest fapt sugerează că posibilitatea producerii efectelor de antrenare este mai mare în cazul investițiilor realizate de FM care nu dețin o poziție dominantă pe piața mondială sau care provin din state în curs de dezvoltare. În aceste cazuri șansele firmelor locale sunt mai mari pentru că asemenea FM funcționează în sectoare în care munca este factorul intensiv iar aportul tehnologic este mai puțin pregnant.

Alt efect de antrenare alături de îmbunătățirea tehnologiei și ca urmare creșterea productivității, este dezvoltarea capacității de export. Multe statistici subliniază că filialele FM orientate spre export acționează ca și catalizatori ai dezvoltării capacității de export a firmelor locale, prin deschiderea accesului la piețe străine.

În cazul în care FM-ale apar în sectoare de activitate neexploatate de întreprinzătorii locali sau există o diferență foarte mare între forța competitivă a FM-ale și cea a firmelor locale iar competiția din partea altor corporații sau a importatorilor este nesemnificativă, filiala FM care pătrunde pe o astfel de piață deține de la început o poziție dominantă. Piața nu poate funcționa eficient și se înregistrează supraprofituri pentru filiala respectivă în detrimentul bunăstării consumatorilor și a creșterii dinamice a acelor sectoare de activitate.

Cele mai multe probleme tind să apară în țările în curs de dezvoltare și în cele cu economie în tranziție din doua motive majore:

● nevoia de resurse financiare și de management competent pentru aceste state le determină să facă o privatizarea grăbită a multor unități industriale importante, și astfel are loc o transformare a monopolului de stat în monopol privat. Monopolul de stat are o limită maximă a prețului stabilită de motivația electorală a factorilor de decizie în timp ce monopolul privat nu are o astfel de limită.

● instituțiile acestor state, cu atribuții privind respectarea competiției nu își îndeplinesc rolul, fie pentru că sunt lipsite de autoritate( ca urmare a lipsei de putere a statului de care aparțin, stat care nu-și permite să adopte decât politici slabe față de FM), sau în cazul cel mai generalizat ca urmare a extinderii fenomenului de corupție în aceste țări.

3.2.3. Impactul asupra mediului social

Prin mărimea sa, FM are un număr total de angajați mai mare decât firmele locale care activează în aceeași industrie. Dar, datorită tehnologiei avansate de care dispune, o corporație generează mai puține locuri de muncă decât o firmă locală la un nivel egal al producției. Numărul și pregătirea angajaților depind de motivațiile investiționale ale FM. Astfel, corporațiile în căutare de resurse alături de cele în căutare de eficiență globală folosesc forța de muncă ieftină și calificată. Invers, pentru cele în căutare de piață, mâna de lucru locală este situată pe un plan secundar.

În privința condițiilor de lucru, Raportul UNCTAD/1999 confirma faptul că personalul angajat de filialele FM-ale este mai bine plătit și lucrează într-un mediu mai bun decât cel oferit de firmele locale. Raportul UNCTAD identifica trei motive pentru salarizarea ridicată din FM-ale:

● filialele FM obțin, în special în țările în curs de dezvoltare și cele în tranziție( datorită decalajului tehnologic mare) un nivel mult mai ridicat al productivității decât firmele locale iar salariile mai mari sunt generate de această productivitate.

● filialele care prezintă un grad înalt de integrare în sistemul corporatist trebuie să asigure aceeași calitate a producției / serviciilor în întreaga lume și de aceea angajează forță de muncă foarte bine pregătită, experimentată și stabilă, calități în schimbul cărora se oferă salarii mari.

● prin mărimea sa, FM este o țintă mai ușor de atins de către diferite organizații sindicale și de grupurile de presiune și mai atente la propria imagine decât firmele naționale, astfel încât uneori ele cedează unor presiuni salariale. Această motivație nu este una convingătoare și cel mai adesea nu se aplică, mai ales în țările cu economie în tranziție. În România, marile FM-ale au grile de salarizare bine definite și foarte rigide, și nici un angajat nu este indispensabil.

Deși din aceste date rezultă o imagine favorabilă a impactului FM asupra mediului social realitatea este că de multe ori, activitățile FM-ale conduc direct sau indirect la creșterea șomajului. Astfel, fuziunile și achizițiile conduc la reducerea semnificativă a locurilor de muncă existente. Menținerea locurilor de muncă sau oferirea de alternative depinde mai ales de puterea de negociere a statului-gazdă, de politica pe care el o adoptă. Aceste efecte negative pot lua formele: falimentul sau restructurarea unor competitori locali ca urmare a intensificării concurenței prin pătrunderea FM-ale pe piața locală.

În aceste condiții, cel care trebuie să se ocupe de menținerea bunăstării este statul și nu firma multinațională, care își urmărește interesele ei. Statul are la dispoziție două tipuri de politici intervenționiste: abordarea specifică și abordarea de ansamblu.

Abordarea specifică, include politici de discriminare pozitivă și de atragere a ISD mai ales în zonele cu șomaj ridicat sau în industrii intensive în muncă, prin oferirea de diferite avantaje fiscale și de alt tip FM-ale. Tot în categoria abordării specifice intră și politicile de impunere a unor condiții privind forța de muncă, acest demers variind de la caz la caz. Rezultatele acestor măsuri, au dezavantajul că sunt limitate în timp și spațiu.

Abordarea de ansamblu, vizează modificarea în timp a doi parametrii fundamentali ai statului-gazdă: nivelul general de dezvoltare economică și nivelul educației forței de muncă.

Creșterea nivelului general de dezvoltare economică se poate realiza doar prin strategia de dezvoltare națională, care trebuie să pună accentul pe măsurile de promovare a competiției, să ofere astfel FM-ale un climat investițional favorabil, care să le atragă să realizeze investiții pe „loc gol”(singurele care au un efect net pozitiv garantat asupra creării de locuri de muncă, și în același timp cele mai greu de dezinvestit.

Creșterea educației forței de muncă, ar determina dezvoltarea capacității angajaților locali de a folosi tehnologie avansată, deci la creșterea investițiilor în domenii care folosesc această tehnologie și care oferă salarii mai bune decât firmele din alte sectoare de activitate.

Alături de stat este și datoria FM-ale să intervină pentru remedierea unor efecte negative . În momentul pătrunderii pe o piață se încheie practic un contract social între corporație și societatea gazdă. Acest contract are o parte legală, existentă și formală, constând în regulile generale ale statului-gazdă și în contractul specific semnat de corporație, dar și o parte informală, care constă în așteptările societății gazdă cu privire la comportamentul corporației.

Minimul așteptărilor societății cu privire la responsabilitatea socială a filialei FM este ca aceasta dacă nu poate îmbunătăți, măcar să nu înrăutățească mediul social existent la momentul premergător investiției. O FM care încalcă acest contract informal cu societatea riscă să își creeze o imagine proastă, dar mai ales ea se poate expune măsurilor retaliatorii formale ale statului-gazdă, în calitatea acestuia de reprezentant al societății. În acest sens se încearcă de obicei promovarea de către corporație a unor valori precum: implicarea în viața comunității și adaptarea la cultura local.

3.3. Impactul asupra statelor de origine

Impactul firmelor multinaționale asupra statelor de origine poate fi ca și în cazul țărilor gazdă pozitiv în unele situații și negativ în altele. Astfel din rândul seriei de efecte nedorite ale unor transnaționale asupra unei economii de rezidență fac parte în special impactul negativ asupra balanței de plăți și generarea unui șomaj ridicat.

Impactul negativ asupra balanței de plăți se manifestă prin crearea unui deficit. Firma multinațională pătrunde pe piața externă și prin extinderea producției datorită implementării de filiale în celelalte spații naținale satisface necesitățile de import ale acestor state prin intermediul propriilor entități diminuând astfel exporturile țării de origine. Firmele naționale, în acest caz trebuie să găsească noi strategii care să le permită să reziste presiunilor concurențiale generate de aceste firme multinaționale, ca de exemplu lansarea pe piață a unor produse noi, creșterea calității, reducerea prețurilor. Dacă prin aceste metode sau altele mai complexe nu reușesc să mențină nivelul exporturilor și implicit pe cel al producției sunt în situația să reducă volumul activității sau să schimbe domeniul de activitate ambele măsuri determinând al doilea efect negativ, șomajul. Reducerea locurilor de muncă, în cadrul firmelor naționale apare ca urmare a folosirii de către corporații a unor tehnologii de producție noi, cu o productivitate ridicată, obținute de multe ori prin intermediul unor fonduri guvernamentale, și care prin intermediul filalelor locale sau prin licențe sunt difuzare rapid în cadrul întregii transnaționale. In unele cazuri, întreprinderi din statele de origine, mai puțin adaptate au trebuit să fie închise sau au suferit restructurări majore.

Șomajul ridicat, în țara de origine a firmei mltinaționale este determinat de reducerea producției sau în cel mai rău caz falimentul unor întreprinderi, datorită concurenței puternice transnaționalelor care dispun de avantaje de cost ca urmare a accesului la factori de producție cu prețuri mai mici precum și producției la scară internațională și tehnologie ridicată datorită veniturilor mari obținute din vânzări, ceea ce le permite să investească mult în activitatea de cercetare-dezvoltare. Pe lângă concurență, al doilea factor al reducerii locurilor de muncă reprezentat de folsirea unor tehnologii de mare productivitate, care înlocuiesc tot mai mult efortul uman cu performanțele calculatoarelor, roboților, și în locul unui personal ridicat se mai păstrează doar câțiva angajați cu sarcina de supraveghere.

Dar efectele negative sunt mai mult cazuri izolate, și în general firmele multinaționale sunt suma unor reale avantaje pentru țara de origine. Cel mai important efect al extinderii lor internaționale îl reprezintă creșterea competitivității la export a statelor naționale. Aceasta are multiple avantaje pentru statul respectiv deoarece se materializează în venituri mai mari cu care acesta poate asigura mai multă bunăstare, adică o creștere a nivelului de trai și o îmbunătățire în continuare a performanțelor economice, susținerea unor ramuri ale economiei (de exemplu în statele dezvoltate este puternic subvenționată agricultura, ceea ce face ca produsele obținute pe această cale să fie extrem de competitive în comparație cu cele similare ale statelor mai puțin dezvoltate).

Ca urmare, a creșterii exporturilor se produce și o creștere a locurilor de muncă, firmele multinaționale prin posibilitățile de extindere și multiplicare rapidă a capacităților de producție pot avea un impact deosebit asupra nivelului de ocupare al unui stat. Astfel, aceste corporații pot reduce șomajul în condițiile în care nu dețin o parte foarte mare a activelor în străinătate.

3.4. Impactul asupra economiei mondiale

Firmele multinaționale pătrund pe piața mondială prin intermediul implementării de filiale în alte spații naționale și a dezvoltării treptate a capacităților lor de producție. Ca urmare a creșterii numărului de corporații (în ultimul deceniu aproape s-a dublat numărul acestora, de la 35000 în 1990 la 65000 în anul 2001) , efectul imediat este de intensificare a concurenței pe plan mondial și regional.

Metoda cea mai utilizată în prezent pentru a face față acestei presiuni din sfera afacerilor este apelarea la fuziuni și achiziții. În ultimii ani a avut loc o creștere explozivă a fuziunilor și achizițiilor internaționale, cu excepția anului 2001 când pe fondul reducerii masive a ISD(-50,7%) s-au redus si fuziunile și achizițiile (-47) după ce în anul 2000 se înregistrase o creștere a acestor operațiuni cu aproape 50%.

Fuziunile și achizițiile, prin contribuția la extinderea ariei geografice de acțiune a firmelor multinaționale sunt cel mai vizibil indicator al manifestării procesului de globalizare. Impactul lor asupra statelor lumii este însă controversat și greu de evaluat precis.

Cele mai mari neliniști vin din partea statelor puțin dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare, pentru că forța pe piață a celor mai mari firme multinaționale se manifestă prin achiziția unui număr tot mai mare de companii locale. În aceste condiții poate apărea situația ca întregi industrii să treacă sub control străin ceea ce bineînțeles ar avea efecte grave asupra suveranității naționale și a capacității de dezvoltare.

Mai grav, în industriile cu largă audiență și specializate pe informare și divertisment ( presa, televiziunea) preluarea controlului de către o singură entitate străină înseamnă o amenințare gravă a culturii și identității naționale.

Potrivit Raportului Mondial al Investițiilor pe anul 2000, fuziunile și achizițiile sunt în prezent forma dominantă a investițiilor străine directe în țările dezvoltate iar în țările în curs de dezvoltare domină investițiile inovatoare (ISD inovatoare este o investiție nouă materializată prin stabilirea unei filiale) dar și aici fuziunile si achizițiile sunt în creștere.

Dintre factorii care determină manifestarea tot mai pregnantă a fuziunilor și achizțiilor pe plan mondial se pot enumera:

căutarea de noi piețe, dorința de dominare a pieței;

creșterea dimensiunii

multiplicarea domeniilor de activitate

motivații financiare

schimbările tehnologice din economie

schimbările politice și în domeniul reglementărilor (comerțul și liberalizarea ISD)

În final, scopul oricărei firme este de a-și apăra și extinde poziția competitivă pe piață.

=== capitolul IV ===

CAPITOLUL IV

FIRMELE MULTINAȚIONALE ȘI

COMPETITIVITATEA EXPORTURILOR

4.1. Importanța creșterii competitivității la export

Statele urmăresc creșterea competitivității la export pentru ca acesta înseamnă obținerea unor venituri mai mari care le ajută să finanțeze necesitățile interne, determină dezvoltarea, progresul, trecerea la un nivel mai bun de trai pentru populație în ansamblul său.

Un fapt important urmărit de cei care pun la cale politici economice naționale prin care se urmărește dezvoltarea viitoare durabilă este îmbunătățirea “competitivității la export”. Competitivitatea începe cu creșterea controlului internațional asupra pieței, dar de fapt înseamnă mai mult decât atât. În primul rând trebuie urmărită diversificarea coșului la export, adică a numărului de produse oferite, care la rândul lor trebuie să fie cel puțin la fel de competitive ca și cele externe sau în cel mai fericit caz chiar mai bune, rate mai mari constante de creștere a exportului în timp, actualizarea stocului tehnologic și lărgirea grupului de firme naționale capabile să concureze pe piața internațională, prin acordarea de subvenții sau alte stimulente. Toate aceste etape sau măsuri trebuie să conducă la o competitivitate durabilă generatoare de venituri în creștere. Exporturile sunt principala sursă de valută a unei țări pe baza căreia ea importă alte produse, tehnologie sau servicii, esențiale pentru buna desfășurare a activității viitoare și care pot asigura un nivel mai ridicat de trai. Ca rezultat al unei competitivități în creștere statele nu vor mai fi limitate la câteva exporturi primare și vor putea avea acces la tehnologii avansate, la servicii mai bune, aceste elemente fiind importante pentru creșterea valorii adăugate locale și a salariilor.

Exportul se bazează pe firmele care își dezvoltă competitivitatea: ele sunt expuse în cadrul acestui proces la standarde mai ridicate, le este asigurată oportunitatea de-a avea acces mai ușor la informații, trebuie să facă față unor presiuni concurențiale mai mari. Astfel, firmele naționale sunt presate să facă eforturi mai mari în sensul acumulării de noi cunoștințe și capabilități.

Într-o viziune ideală, obținerea unui control mai mare asupra pieței ar trebui să aducă o parte însemnată a acestor beneficii care ar maximiza procesul dezvoltării. De mule ori însă acest impact al dezvoltării competitivității nu poate fi garantat, pentru ca în această cursă sunt implicați o mulțime de factori cu o evoluție imprevizibilă. În acest sens, lipsa unor politici naționale pentru consolidarea capabilităților interne și a creșterii valorii adăugate locale, neurmărirea unei expansiuni a cotei de piață conduc la diminuarea beneficiile așteptate.

Firmele multinaționale pot ajuta la creșterea competitivității în țările în curs de dezvoltare și în economiile în tranziție, dar acest proces nu este ușor. Realizarea unor politici coerente și consistente este esențială în atragerea activităților orientate către export din partea corporațiilor transnaționale iar aceste măsuri trebuie incluse într-o strategie națională de dezvoltare.

Competitivitatea la export este importantă și provocatoare, dar ea trebuie privită ca pe un instrument care urmărește un obiectiv – dezvoltarea.

În concluzie, competitivitatea începe cu (1) creșterea controlului internațional asupra pieței, dar înseamnă mai mult decât atât. Implică (2) diversificarea coșului la export, (3) rate mai mari și durabile în ceea ce privește creșterea exportului în timp, (4) actualizarea conținutului tehnologic și al deprinderilor în activitatea de export și (5) extinderea bazei de firme interne capabile să concureze pe plan internațional, astfel încât competitivitatea să devină durabilă și să fie însoțită de venituri în creștere. În atragerea activităților orientate către export din partea corporațiilor transnaționale este esențial un suport coerent și consistent de politici și ca acesta să fie inclus într-o strategie națională de dezvoltare

4.2. Rolul cheie al firmelor multinational în creșterea

competitivității exporturilor țărilor gazdă

4.2.1. Rolul firmelor multinaționale este esențial

Prin intermediul implementării de filiale, sau apelării la o multitudine de forme de colaborare cu statele sau întreprinderile locale firmele multinaționale controlează o cotă impresionantă a exporturilor într-un număr mare de țări, mai ales în cele în curs de dezvoltare iar domeniul lor de activitate este atât de extins încât le permite să acopere toate sectoarele. În continuare vor fi prezentate, principalele sectoare și grupe de produse pentru care activitatea de export are cea mai mare dinamică.

În primul rând, în sectorul primar, în afara resurselor naturale de maximă importanță (mineralele și petrolul), firmele multinaționale pot contribui la dezvoltarea exporturilor în sectoare precum industria alimentară, de confecții. În prelucrare, firmele multinaționale au tendința de a domina producția orientată spre export și marketingul, în special pentru produsele cele mai dinamice, care au o dependență ridicată de rețelele de marketing și distribuție. Aceste firme au următoarele posibilități de producție internațională: fabricare proprie, apelarea la investiții străine directe și la relațiile firmă-afiliați, sau cumpărarea de la furnizori independenți (subcontractări internaționale și producție pe bază de contract). În ultimii ani se manifestă o tranzacționare tot mai intensă a serviciilor, iar în acest caz apar noi oportunități pentru exporturi. Serviciile au o mare varietate de tipuri, de la cele turistice, la cele privind furnizarea de informații, activități de cercetare-dezvoltare, de consultanță și financiare. Se disting două tipuri de segmente ale producției, unul care presupune un nivel tehnologic scăzut și în consecință oferă oportunitatea participării și altor firme mai mici (firmele multinaționale în plus față de susținerea propriilor afiliați, au rolul de coordonator al producătorilor locali) și al doilea care implică tehnologie complexă, iar corporațiile sunt extrem de importante pentru motivul ca o mare parte a tranzacțiilor se desfășoară în sistemul lor intern de producție internațională. Urmează comerțul cu piese și componente, care a crecut mult în importanță, și are o tendință evidentă spre specializarea în schimburi asociate cu sistemele de producție internațională.

Cele mai dinamice produse în comerțul mondial se găsesc în industriile producătoare care nu necesită resurse (în special în industria electronică, de automobile și de confecții). Firmele multinaționale au avut un rol important în expansiunea exporturilor la aceste produse. În continuare, ele pot juca un rol similar și în cazul altor produse sau industrii, prin aplicarea unor strategii similare.

În ultimul deceniu s-a manifestat tot mai puternic tendința de creștere a capacităților internaționale de producție ale firmelor multinaționale ca răspuns la schimbările ample ale economiei globale: în principal ritmul de inovare tehnică, recurgerea din partea statelor la politici de liberalizare tot mai accentuate și a intensificării concurenței. Ca urmare a eliminării sau diminuării barierelor din calea schimburilor internaționale (de exemplu, potrivit Raportului Mondial al Investițiilor din 2002, în anul 2001 s-au produs 208 schimbări în legile investițiilor străine directe în 71 de țări și peste 90% dintre ele vizau realizarea unui climat investițional mai favorabil pentru investițiile străine directe, în plus în același an, 97 de țări au fost angajate în semnarea a 158 de tratate de investiții bilaterale, iar la finalul anului 2001 totalul unor astfel de tratate s-a ridicat la 2.099) firmele multinaționale pot amplasa diverse componente ale activității de producție, chiar funcții de service în întreaga lume. Scopul este de-a beneficia de costurile reduse ale unor factori de producție în acele spații de implantare, fie resurse naturale, fie forță de muncă sau piețe. Corporațiile sunt într-o căutare permanentă de avantaje competitive prin configurația geografică optimă a activităților lor. Se manifestă în prezent o schimbare a firmei multinaționale, ea caracterizându-se în prezent prin integrare regională și globală ridicată iar, în al doilea rând, se pune tot mai mult accentul pe eficiența generală a sistemului. Drept urmare, competiția între fabrici a evoluat în momentul de față la una între sistemele de producție. Aceste sisteme de producție internațională au trei componente esențiale: sistemul de conducere, organizarea și distribuția producției și repartizarea geografică. Conducerea eficientă are în vedere tipul de control adoptat, care determină distribuția geografică și funcțională a activităților de afaceri și coordonarea lor. Acest sistem de conducere are diverse forme: de la legături de proprietate (sau capital propriu) care asigură supravegherea managerială directă, până la diverse tipuri de legături non-capital în care intermediarii (furnizori, producători și comercianți) sunt legați printr-o serie de contracte de  subcontractare, franciza, licență, și altele. Un sistem de conducere bun permite o protecție mai bună a avantajelor specifice firmei. În cazul în care avantaje sunt reprezentate de marcă sau de sistemul de promovare un control mai externalizat poate fi suficient.

Al doilea element al sistemului de producție internațional înseamnă organizarea și repartizarea producției. Sunt cuprinse aici activitățile: producție, distribuție, marketing și dezvoltare tehnologică.

Al treilea element al sistemelor de producție internațională, este repartizarea lor geografică. Este un aspect foarte important pentru statele în curs de dezvoltare. În ultimele decenii s-au produs schimbări profunde în privința localizării optime a activităților firmelor multinaționale, adică în distribuția geografică a producției, activităților de marketing, comercializare, tehnologie. Ceea ce aduce nou prezentul este tendința de integrare la o scară geografică tot mai mare. Activitatea firmelor s-a extins în noi regiuni ale globului și au fost diversificate domeniile de activitate . În contextul actual, al dezvoltării informațiilor și telecomunicațiilor distanța nu mai contează atât de mult ca în deceniile trecute dar în cazul unor produse și mai ales servicii, apropierea de prinipalele piețe este importantă.. Tendința este de achiziție a unui număr tot mai mare de firme indepenente mai ales dacă acestea vin cu un produs sau o idee de succes. Alte companii se concentrează asupra părții de inovare și marketing, iar producția o încredințează unor producatori cu contract. Cei mai mari furnizori și producatori pe baza de contract sunt, adesea, chiar firme multinaționale, cu acoperire globală. Cel mai des, corporațiile folosesc furnizori și contractanți din economiile gazdă.Ca o continuare a tendinței de specializare, sunt concepute de către firme programe de inovare, cercetare în parteneriate furnizori, cumpăratori, laboratoare de cercetare și universități.

În concluzie, firma multinațională trece prin transformări profunde, între care se remarcă în primul rând intensitatea integrării atât la scară regională, cât și la scară globală aceste lucruri realizându-se prin achiziția unui număr tot mai mare de firme independente din statele gazdă iar în al doilea rând, accentul pe eficiența sistemului în general. De aceea, piețele globale implică tot mai mult competiția între sistemele de producție la scară globală, și mai degrabă decât între fabrici sau firme, și anume o competiție condusă de firmele multinaționale.

4.2.2. Prezența firmelor multinaționale nu înseamnă o creștere obligatorie a

competitivității la export a țării gazdă

Creșterea competitivității la export este dorită pentru ca prin ea se poate atinge un obiectiv mai înalt și anume promovarea dezvoltării. În privința aportului firmelor multinaționale la realizarea unei competitivități mai ridicate a exporturilor trebuie să se facă o analiză atentă a raporturilor și beneficiilor care decurg din asocierile cu firmele multinaționale. Se pune problema modului în care este afectată balanța comercială(dacă s-a produs o îmbunătățire a acesteia), a modernizării operațiunilor de exprt și a consolidării lor în timp. Afiliații străini apelează și la importuri și dacă ele au valori mari iar producția este redusă nu se obține un avantaj pentru țara gazdă.Uneori, câstigurile nete din schimburile valutare pot fi mici, în alte situații valorile exporturilor pot coexista cu niveluri scăzute de valoare adăugată. Se pune problema modului în care statele gazdă pot beneficia cel mai mult din activitatea firmelor multinaționale. Aceste probleme au două variabile, strategiile corporațiilor pe de o parte iar pe de alta politica și autoritatea statului gazdă. .

Dependența ridicată față de firmele multinaționale, în ceea ce privește competitivitatea are unele dezavantaje. Dacă se pot rezolva unele probleme pe termen scurt (aspecte de eficiență), o serie de beneficii pe termen lung care pot fi asociate cu activitatea filialelor CTN orientate spre export nu se vor mai materializa în țara gazdă. Punctul de început îl reprezintă specializarea în diverse segmente ale sistemului de producție internațională ceea ce poate implica diferite beneficii și avantaje competitive. Aceste segmente trebuie alese cu grijă și în conformitate cu aptitudinilor și avantajelor respectivei economii. În Raportul Mondial al Investițiilor pe 2002, se consideră ca nu este indicată specializarea în segmentele bazate intensiv pe muncă, chiar și în cazul exporturilor de înaltă tehnologie, pentru ca pot exista cazuri în care această specializare asigură puține beneficii în pregătire sau în tehnologie și insuficiente avantaje pentru economia locală. Pe lângă acest fapt, competitivitatea bazată pe prețuri reduse ale muncii poate dispărea pe masură ce salariile vor crește. Dar, exporturile care necesită multă muncă sunt benefice din punct de vedere economic atâta vreme cât valoarea adăugată este pozitivă la prețurile mondiale, chiar dacă nu crește în același ritm cu exporturile.

Se consideră ca aceste țări ar trebui să se specializeze într-un proces de muncă intensivă la începutul activităților lor de export; dar se pune problema dacă îsi pot moderniza și susține exporturile în continuare. Firmele multinaționale pot contribui la dezvoltarea competitivității unei țări în următoarele moduri : prin investiții cu valoare adaugată mare în industrii în care nu au mai investit anterior, prin trecerea, în cadrul unei industrii, de la activități cu productivitate, tehnologie, reduse, și multă muncă la activități de înaltă productivitate, tehnologie. Este importantă aici, asigurarea durabilității afiliaților stăini orientați spre export. Dacă ei sunt incluși în economiile țărilor gazdă, vor evolua mai repede în funcție de cât de puternice vor fi legăturile stabilite cu întreprinderile naționale. Crearea unor astfel de legături, fac ca exporturile să fie mai durabile și mai benefice pentru țara gazdă, vor aduce o valoare adăugată națională mai mare și vor contribui la întărirea competitivității sectorului întreprinderilor naționale. Este regula de bază a dezvoltării economice.

Succesul strategiilor de industrializare națională a unor state (în special asiatice) care au atras activități orientate spre export ale firmelor multinaționale, cu dezvoltarea capabilităților naționale, este un exemplu. În prezent, tehnologiile se schimbă, activitățile și funcțiile sunt tot mai divizate, iar granițele între intern și extern pentru firmele multinaționale sunt în mișcare, acestea având o mare flexibilitate. Pe viitor însă se vor alătura procesului de globalizare noi activități și vor participa multe țări în curs de dezvoltare și în tranziție. Țările care urmăresc îmbunătățirea competitivității la export cu ajutorul firmelor multinaționale trebuie să dezvolte legături cu sistemele de producție ale acestor firme, și să beneficieze în continuare de pe urma acestora (depinde de deciziilor și acțiunilor politice).

În concluzie, este foarte important să fie asigurată “durabilitatea” filialelor străine orientate spre export. Dacă ele vor fi incluse în economiile țărilor gazdă, vor evolua progresiv în funcție de cât de puternice vor fi legăturile cu întreprinderile naționale. Acolo unde se creează astfel de legături, exporturile vor fi mai durabile și mai benefice pentru țara gazdă, vor aduce și o valoare adăugată națională mai mare și vor contribui la întărirea competitivității sectorului întreprinderilor naționale – principiu de bază al dezvoltării economice.

4.2.3. Situația competitivității țărilor în curs de dezvoltare

Sistemele de producție corporate oferă noi posibilități țărilor în curs de dezvoltare și economiilor în tranziție pentru ca acestea să intre în activitățile intensiv tehnologice și orientate către export, pe care în alt mod nu le-ar putea aborda, și nu ar putea deveni parte a sistemelor de internaționale de producție. Totodată, cererea crescândă ce se adresează furnizorilor cheie ridică bariere în ceea ce privește intrarea pe piață pentru furnizorii mai mici sau noi din țările în curs de dezvoltare și din economiile în tranziție, care nu au avantajul capabilităților și al competitivității pe care sistemul modern de producție îl solicită.

Ca și cotă de piață, în anul 2000 doar 20 de economii reprezintă împreună trei sferturi din valoarea comerțului lumii. Țările dezvoltate, în special Germania, Japonia și Statele Unite sunt principalii exportatori (Fig 4.1). Cu toate acestea, mai ales economiile în curs de dezvoltare, ca de exemplu China, Mexic, Republica Coreea, Singapore, Provincia Taiwan a Chinei și Thailanda, precum și economiile în tranziție, ca de exemplu Republica Ceha, Ungaria și Polonia, sunt cele care au câstigat cel mai mult în ceea ce privește cota de piață în perioada 1985 – 2000. Cotele de piață pe care le-au câstigat recent, le urcă pe șapte dintre aceste economii în topul celor mai mari 20 de exportatori ai lumii.

Astfel, aceste state demonstrează că pot avea loc schimbări importante și greu de imaginat în cadrul comerțului mondial și un număr de țări în curs de dezvoltare și de economii în tranziție se pot număra printre principalii beneficiari. Creșterea exporturilor din aceste țări câstigătoare este direct legată de expansiunea sistemelor de producție internațională, mai ales în domeniul industriei electronice și a automobilelor. De exemplu, afiliații străini dețin acum aproximativ jumătate sau mai mult din exporturile producătorilor în câteva din aceste țări. Dar, astfel de sisteme au și ele tendința de a se concentra pe țări, regiuni și activități. Este posibil ca dinamismul exportului pe care îl experimentează “noii intrați în top” să se generalizeze și în alte state în curs de dezvoltare și economii în trenziție, deoarece producția internațională se dezvoltă. Până în momentul de față însă, marea parte a activității de export relaționată cu companiile transnaționale – mai ales în cele mai dinamice sectoare ale afacerilor – este concentrată în câteva țări , mai ales în Asia de Est și Sud-Est și în regiuni care au atingere cu America de Nord și Uniunea Europeana. Cu toate acestea, firmele multinaționale sunt de asemenea actori semnificativi în multe țări care nu sunt exportatori globali majori.

Fiecare dintre aceste șase țări : China, Costa Rica, Ungaria, Irlanda, Mexic și Republica Coreea – au experimentat nu doar o creștere mare a cotei de piață, ci și o schimbare a produselor lor de export: de la cele non-dinamice la cele dinamice, de la activități cu un nivel tehnologic scăzut la cele cu un nivel ridicat de tehnologie. Țările asiatice câstigătoare și-au crescut cota de participare pe toate piețele principale (japoneză, europeană și nord-americană), în vreme ce țările din alte regiuni au avansat mai ales în context regional. Statele Europei Occidentale și de Est au câștigat mai ales piețe europene, iar țările Americii Latine au câstigat mai ales piețele Americii de Nord. În fiecare din acestea, firmele multinaționale au jucat un rol important în creșterea exporturilor, fie prin relații de capital sau de non-capital. Dar indiferent de cât de mare este cota activităților firmelor multinaționale în exporturile acestor țări, ea variază considerabil.

Fig 4.1. Primele 20 de țări ale lumii ordonate în ordinea descreșterii

părții deținute în exporturile mondiale, în anul 2000

Sursa: World Investment Report, 2002

Dintre exportatorii de succes, Republica Corea este un exemplu de câștigător cu o prezență relativ mică în ceea ce privește intrările de fluxuri de investiții străine directe, deși legaturile non-capital au jucat un rol important în creșterea competitivității unor mari companii naționale, care sunt sufletul economiei coreene. Ceilalți câștigători, în special cei din industriile care nu necesită resurse, cele mai dinamice în tranzacțiile mondiale s-au bazat pe firmele multinaționale pentru a-și crește exporturile. China, Costa Rica, Ungaria, Irlanda și Mexic au devenit câștigători la exporturi în principal folosindu-se de investițiile străine directe pentru a-și genera exporturi mai dinamice. Pe lângă aceștia, fiecare țară a avut avantajele sale specifice care i-au permis să fie legată de sistemele de producție internațională. Avantajul Chinei, de exemplu este mărimea economiei sale care îi permite economii la orice scară și o ajută să-și extindă exporturile. În cazul Ungariei, Irlandei și Mexicului este vorba de accesul lor preferențial la piețele majore. În Costa Rica și Irlanda, un factor important l-au reprezentat politicile lor naționale sub forma abordărilor proactive de atragere a investițiilor străine directe cu un nivel de tehnologie ridicat și cu legături cu rețelele internaționale de furnizori.

4.3. Promovarea investițiilor străine directe orientate spre export

4.3.1. Mediul de afaceri al țării gazdă

O prioritate a țărilor, bogate sau sărace, este modernizarea și durabilitatea exporturilor. Așa cum firmele sunt forțate să-și facă sistemele de producție mai competitive, tot așa țările trebuie să se îndrepte spre activități cu valoare adaugată mai mare. Există multe modalităti în care companiile transnaționale pot contribui la sporirea competitivității exporturilor unei țări. Provocarea constă în stimularea firmelor multinaționale spre acest obiectiv. Pentru atragerea de investiții străine directe orientate spre export și pentru a avea siguranța ca aceste investiții aduc ceva în plus în domeniul dezvoltării, țările vor trebui să găsească cele mai eficiente modalități pentru ca pozițiile lor geografice să conducă la tipul de export pe care doresc să îl abordeze. Chiar și statele care tradițional au primit ISD semnificative, orientate spre export, vor trebui să se modernizeze pentru a susține mărirea salariilor și pentru a păstra competitivitatea ca o bază de export.

Deși se recunoaște faptul ca stabilitatea macroeconomică, precum și factorii structurali de tipul capacității tehnologice și al resurselor umane reprezintă cheia pentru ca poziția geografică să fie competitivă, aici accentul se pune pe politici relaționate cu ISD orientate spre export: cum se pot atrage și îmbunătăți ISD și cum se poate beneficia de pe urma acestora. În continuare trebuie îmbunătățite accesul la piețele țărilor dezvoltate, mai ales pentru produsele al căror export prezintă un interes mare pentru țările în curs de dezvoltare.

Între timp, creșterea protecționismului ar putea pune în pericol perspectivele țărilor sărace în ceea ce privește exploatarea totala a avantajelor lor comparative. Utilizarea tot mai mare a măsurilor comerciale, ca de exemplu anti-dumping-ul și salvgardarile, precum și utilizarea subvențiilor în țările în curs de dezvoltare preocupă pe toată lumea în contextul actual. În ciuda eroziunii marjelor preferențiale ramân încă importante multe aranjamente regionale și internaționale pentru localizarea producției de export (de exemplu în contextul Uniunii Europene și al acordurilor sale de asociere, NAFTA, Initiativei Bazinului Statelor Unite Caraibiene și al AGOA)

Creatorii de politici din țările gazdă trebuie să conștientizeze oportunitățile ce rezultă din astfel de aranjamente, dar trebuie să-și înteleagă și limitele. De exemplu, schemele de producție offshore descurajează în general utilizarea componentelor locale și pot restricționa modernizarea operațiunilor locale. Preferințele comerciale nu pot să asigure în sine o bază suficientă și durabilă pentru dezvoltarea competitivă a industriilor exportatoare (cu sau fara investiții străine directe). Preferințele comerciale trebuie privite ca o fereastră temporară de oportunități care asigură timpul necesar țărilor pentru întărirea avantajelor lor de așezare. Guvernele țărilor gazdă vor trebui să aibă în vedere o serie de măsuri care să îmbunătățească atractivitatea țărilor pe termen lung ca bază a producției orientate spre export.

Un domeniu de politici cheie îl reprezintă îmbunătățirea accesului la produsele importate prin măsuri care să faciliteze comerțul. Astfel de eforturi sunt importante, deoarece competitivitatea activităților orientate spre export (mai ales a industriilor care nu necesită resurse) depinde, în mare măsură, de produsele importate. Pentru diminuarea costurilor de producție și a riscurilor, multe țări au oferit stimulente care să inducă ISD orientate spre export. Utilizarea stimulentelor trebuie de asemenea să evolueze în timp. Acestea au avut un rol important în dezvoltarea strategiei multor țări, mai ales pentru cele care au avut succes în atragerea ISD spre export. Provocarea pentru țările în curs de dezvoltare care utilizează stimulente în eforturile lor de a promova ISD orientate către export este aceea de a măsura beneficiile și costurile implicate.

Acolo unde sunt implementate efectiv, stimulentele au complementat o serie de alte măsuri care să vizeze intensificarea aspectelor de genul nivelului deprinderilor, al tehnologiei și al infrastucturii. Compensarea deficiențelor majore prin acordarea de stimulente s-ar putea să nu fie întotdeauna o strategie înțeleaptă, deoarece crește riscul ca fondurile publice să fie cheltuite pentru proiecte care nu oferă lichiditățile necesare garantării stimulentelor. Fără eforturi de îmbunătățire a mediului de afaceri în vederea atragerii investițiilor, modernizarea producției și cooptarea ISD în economia locală, există riscul ca investitorii să plece de îndată ce stimulentele expiră. Astfel subvențiile nu ar trebui să fie utilizate ca măsuri izolate, ci mai degrabă ca parte a unui pachet mai larg de politici.

Stabilirea zonelor de procesare a exportului în vederea asigurării unei infrastructuri eficiente și a îndepărtării birocrației într-o regiune reprezintă, de asemenea, un instrument larg utilizat în contextul promovării ISD orientate către export. Performanțele zonelor de procesare a exportului depind foarte mult de alte politici, în special cele care vizează utilizarea resurselor umane și crearea infrastructurii necesare pentru atragerea și modernizarea ISD. Zone pline de succes pot fi localizate în China, Costa Rica, Republica Dominicana, Filipine și Singapore. Există însă și zone de procesare a exportului care au eșuat în atragerea de investiții substanțiale și în care cheltuielile au depășit cu mult beneficiile sociale.

Ca și în cazul altor tipuri de politici, natura și utilizarea zonelor de procesare a exportului sunt în evoluție. Așa cum s-a remarcat anterior, necesitatea de a exporta a fost relaxată în multe țări în ultimii ani, ceea ce a permis vânzări semnificative la intern. Mai multe companii naționale sunt acum înființate în respectivele zone, iar guvernele fac eforturi pentru a încuraja mai mult legăturile între afiliații străini și firmele interne, precum și pregătirea angajaților locali și dezvoltarea infrastructurii tehnice și tehnologice. Aspectul industrial al producției din zonele de procesare a exportului și din alte zone este, de asemenea, în schimbare. Deși au fost dominate de tehnologii de un nivel scazut, de activități de producție care necesitau mult efort pentru puține stimulente, o parte dintre ele se îndreaptă acum spre domenii ca asamblarea de produse electronice, proiectare electronică, testări, cercetare și dezvoltare.. În țările în curs de dezvoltare, astfel de tendințe pot fi accelerate de disciplina Organizatiei Mondiale a Comerțului în domeniul subvențiilor pentru export.

Atunci când au în vedere utilizarea de stimulente în afara zonelor de procesare a exportului, țările în curs de dezvoltare trebuie atât să identifice cele mai bune zone, cât și să se asigure ca ele sunt în conformitate cu cadrul international de reglementări, în special cu cele ale Organizației Mondiale a Comerțului. În acest context, atenția trebuie îndreptată mai ales către rolul subvențiilor pentru export. În afară de membrii Acordului OMC referitor la Subvenții și Măsuri de Contrabalansare (și anume țările mai putin dezvoltate și membrii enumerați în momentul în care PIB-ul lor pe cap de locuitor ajunge la 1.000 dolari SUA), alte țări membre, în curs de dezvoltare vor trebui să elimine subvențiile pentru export pâna în ianuarie 2003, fiind exceptate acele țări care îsi vor extinde perioada de tranziție. Chiar și aceste țări vor trebui să evalueze ce vor face după tranziție. Orice subvenție “specifică” ce cauzează efecte adverse intereselor altor țări membre ale OMC poate fi acționată în justiție și supusă unor potențiale acțiuni de remediere. Mai mult chiar, importurile subvenționate de o țară membră a OMC pot fi supuse măsurilor unei alte țări dacă importurile produc sau amenință să producă daune materiale unei industrii interne care asigură un produs similar în țara importatoare. Prevederea referitoare la subvenții “specifice” devine deci riscantă.

Zonele de procesare a exportului continuă să joace un rol important în strategia generală a țărilor care promovează ISD orientate spre export. Ele pot continua să scutească exporturile companiilor din aceste zone de plata unor impozite indirecte (ca de exemplu impozitele pevânzări), de taxele de frontieră (de exemplu taxele consulare) și de obligațiile pentru importuri. Sistemele de rambursare și de scutire de plată a taxelor vamale sunt de aceea permisive. În vreme ce schemele de rambursare a taxelor vamale pot să nu includă bunuri de capital utilizate pentru a produce bunuri exportate, multe țări mici membre ale OMC ar putea să aibă o producție internă mică sau chiar inexistentă de astfel de bunuri de capital și, astfel ar putea să aibă în vedere micșorarea sau eliminarea taxelor la import pentru asemenea bunuri. Un număr de țări, inclusiv unele dezvoltate, încep să-și transforme zonele de procesare a exportului în parcuri industriale sau în parcuri științifice care pot juca rolul de catalizatori pentru dezvoltarea companiilor conglomerate.

Există riscul ca o competiție intensă pentru ISD orientate către export să se transforme într-o cursă spre dezastru (în standarde sociale și de mediu înconjurător) sau într-o cursă către vârf (din punctul de vedere al stimulentelor). Astfel de preocupări au fost rostite mai ales în contextul zonelor de procesare a exporturilor. Zonele de procesare a exporturilor pline de succes nu ar trebui să fie evaluate numai din punctul de vedere al capacității lor de a atrage ISD sau de a crește exporturile și câștigurile din diferențele de curs valutar. Ele ar trebui evaluate și în conformitate cu măsura în care contribuie la îndeplinirea obiectivelor sociale și economice largi. Țările care aplică politici mai integrate pentru atragerea de ISD orientate către export – de exemplu prin implicarea reprezentării tri-partite în comitetele zonelor de procesare a exportului, garantând drepturile muncitorilor (inclusiv libertatea de asociere și de negociere colectivă) la îmbunătățirea deprinderilor și la condiții de munca – au avut intenția de a atrage ISD de o calitate înaltă. Singapore și Irlanda sunt doua exemple de țări care au aplicat politici mai integrate în acest domeniu. În ambele țări s-au facut eforturi pentru promovarea pregătirii, pentru facilitarea dialogului între muncitori și management și pentru asigurarea infrastructurii de primă clasă pentru investitori. Relațiile bune de muncă și îmbunătățirea deprinderilor implică productivitate și competitivitate. În ceea ce privește riscul stimulentelor cursei către vârf, în vreme ce Acordul referitor la Subvenții și Măsuri de Contrabalansare interzice utilizare subvențiilor pentru export, alte stimulente pentru promovarea ISD orientate către export, în special referitoare la așezarea 26 geografică, sunt încă utilizate pe scară largă atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare. Deoarece competiția pentru ISD orientate către export crește, riscul stimulentelor crescânde referitoare la competiția așezării geografice necesită o cooperare internațională continuă. Diferențele de resurse disponibile pentru sprijinirea publicului către investiții particulare sugerează de asemenea faptul că țările în curs de dezvoltare au un oarecare dezavantaj în ceea ce privește competiția pentru stimulente. O reducere a utilizării stimulentelor de așezare geografică din partea țărilor dezvoltate și a celor în curs de dezvoltare ar trebui să ajute guvernele să atragă resurse mai multe pentru dezvoltarea deprinderilor, a infrastructurii și a altor domenii relevante pentru atragerea activităților orientate spre export. În același timp, s-ar putea face caz de diversele subvenții orientate spre dezvoltare către afiliații care nu pot fi acționați în justiție conform reglementărilor OMC. Un exemplu este utilizarea acestora pentru asigurarea de tehnologie, de asistență tehnică și de pregătire pentru furnizori și personalul lor.

4.3.2. Strategia firmei multinaționale

Alegerea politicilor referitoare la ISD orientate spre export trebuie să fie în consens cu strategia generală de dezvoltare a unei țări. Este larg recunoscut faptul că politicile sunt mai eficiente dacă sunt aplicate într-o manieră orientată și coerentă. Este nevoie de o abordare mai concentrată a promovării investițiilor deoarece firmele multinaționale au în vedere în mod tipic un număr de locații pentru investițiile străine orientate spre export.

O abordare țintită poate să coste mai puțin în relația cu rezultatele obținute decât una în care o țară intenționează să atragă ISD orientate spre export într-o manieră ad hoc. Dar, înainte de toate, principala motivație este aceea de a crește șansele de a atrage investiții care să continue dezvoltarea specifică a obiectivelor unei țări. Aceasta necesită, printre altele, ca guvernele să determine care tipuri de ISD vor avea potențialul cel mai mare în raport cu investițiile interne. Un punct de pornire pentru stabilirea cu succes a țintelor îl reprezintă o bună întelegere a competitivității relative a țării gazdă (sau a unei regiuni din aceasta) pentru activități specifice. Evaluarea punctelor tari și a celor slabe a unei localizări poate fi abordată la diverse niveluri de sofisticare și de detaliu. Amănunte utile pot fi obținute și de la o regulă empirică, deloc costisitoare, care implică o analiză a modelelor de comerț și industrie, a consultărilor cu investitorii existenți (interni și străini), a locațiilor în competiție care exportă și care au atras ISD orientate către export și prin identificarea altor factori care ar putea atrage ISD orientate spre export, inclusiv membrii zonelor de comerț liber, scheme preferențiale de export, conglomerate de activități economice și parcuri industriale. O astfel de evaluare poate forma baza pentru o segmentare mai redusa a pietei, de exemplu pe baza criteriilor economice, geografice demografice și de alt gen.

Un alt element important al tintelor este cel al unei analize dure a strategiilor corporatiste care afecteaza alegerea locatiei. Ca raspuns la specializarea geografica și functionala tot mai mare în multe industrii, țările pot considera utila identificarea niselor de producție prin care să faca legatura cu sistemele de producție internațională. Cu cât este mai concentrata abordarea, cu atât mai usor va fi să se diversifice activitatile agentiilor de promovare a investitiilor (API) pentru satisfacerea nevoile investitorilor. Locul în care pot fi cautati potentialii investitori are legatura cu afiliatii straini care s-au stabilit deja în țara. Ei sunt o “dovada vie” a existentei oportunitatilor de investiții, iar prezenta lor poate indica unde să se caute investiții aditionale. Competitiorii, larândul lor, pot fi tinte primordiale mai ales dacă afiliatii existenti au legaturi cu companiile transnationale. Companiile care sunt parte a lanturilor de valori interne, precum și ale afiliatilor straini din țara gazda (ca de exemplu cumparatorii sau furnizorii) reprezintă și ele potentiale tinte. Cultivarea contactelor strânse cu firmele existente pot genera detalii utile pentru strategiile de investiții și pentru modalitatea în care aceste firme “relationate” îsi iau deciziile de investiții. Tinta nu trebuie să fie o initiativa singulara, ci un proces continuu de învatare în care cultivarea relatiilor joaca un rol cheie. Guvernele au nevoie să recunoasca importanta dinamismului înidentificarea niselor de piața, să constientizeze nevoia de revizuire a strategiilor în timp, pe masura ce conditiile competitive și strategiile corporative evolueaza. Avantajele accesului preferential la piete, de exemplu, sunt valoroase, dar trebuie să îsi gaseasca locul într-un plan clar, pentru a crea avantaje durabile pentru viitor. Agentiile de promovare a investitiilor pot contribui la astfel de planuri, dar conceptualizarea și implementarea lor implică, de asemenea, alte agentii guvernamentale și un parteneriat sector public – sector privat. Există totusi riscuri în ceea ce priveste dezvoltarea unei strategii mai tintite și mai concentrate. Resursele se pot concentra pe atragerea investitiilor care pot să nu se materializeze sau pe eforturi considerabile și pe resurse care pot fi destinate unor tipuri nepotrivite de firme, sau unor firme care ar fi investit în orice domeniu. Îmbunatatirea mediului general de politici pentru investiții – indiferent dacă indigene sau străine – nu ar trebui sacrificata pentru pentru o concentrare selectiva de atragere doar a anumitor firme. O înțelegere realista a punctelor forte și a punctelor slabe ca baza pentru producția orientata spre export asigura o baza mai puternica pentru tinte. Există evident un risc al dorintei neexprimate de a câstiga firmele multinaționale cu “statut înalt” dacă o țara nu are conditiile de baza pentru a atrage acest tip de investitori (cade exemplu o forta de munca educata și cu deprinderi înalte și o infrastructua excelenta cucosturi reduse). Competitia pentru proiecte de investitie cu un profil înalt poate fi intensa și, pentru fiecare câstigator există întotdeauna mai multi care pierd și care, în final, vor fi utilizate resurse considerabile într-o încercare esuata de a atrage un proiect. De aceea, pentru cele mai multe țări în curs de dezvoltare, investitorii vizati nu vor fi probabil primele 100 de companii transnationale, ci firme mai mici din industria sau activitatea potrivita.

Deși este clar faptul ca adoptarea unei strategii care să vizeze investitorii poate fi eficienta înatragerea de investiții străine directe, aceeasi strategie poate fi o provocare pentru guverne. Vizarea eficientă necesită agenții de promovare a investițiilor orientate spre afaceri, cu legaturi bine dezvoltate cu sectorul privat, precum și cu alte ramuri ale guvernului. Vizarea investitorului ar trebui să fie bine integrata în strategia generala de dezvoltare a unei țări, iar agentiile depromovare a investitiilor vor trebui să conlucreze strâns cu alte parti ale guvernului pentru a identifica și, într-adevar, a crea avantaje comparative care să fie durabile, nu efemere.

Repetam faptul ca extinderea exportului reprezintă un mijloc, nu un obiectiv și anume promovarea dezvoltarii. Pentru a duce la maximum beneficiile interventiilor guvernului, promovarea investitiilor directe străine orientate către export ar trebui să fie parte integranta astrategiei generale de dezvoltare a unei țări. Demarcarea consta în gradul de succes pe care pecare îl are o țara gazda în atragerea și modernizarea investitiilor străine directe orientate către export, cât și în beneficiile de dezvoltare din astfel de investiții, care se bazează pe abilitatea tăriide a-și dezvolta capabilitățile interne. Într-adevăr, unele dintre țările pline de succes în competitivitatea exportului și în atragerea de investiții străine directe orientate către export au practicat abordări duble bazate pe dezvoltarea capabilităților interne, țintind în același timp resurse și active străine. Elementele importante ale unei astfel de abordări includ : 

– asigurarea că ceea ce se vizează prin promovarea investiției se află pe aceeași direcție cu strategiile de dezvoltare și industriale de amploare ale țării;

- asigurarea unui pachet de stimulente într-o manieră concentrată pentru a încuraja firmele multinaționale să investească în activități strategice (tinând cont de reglementările Organizației Mondiale a Comerțului referitoare la subvențiile pentru export);

– implicarea afiliaților străini în dezvoltarea și actualizarea resurselor umane;

– dezvoltarea infrastucturii de înaltă calitate, ca de exemplu zonele de procesare a exporturilor și parcurile științifice ;

– asigurarea sprijinului țintit pentru dezvoltarea întreprinderilor locale, a furnizorilor și a conglomeratelor.

Ultimul punct se referă la un element deosebit de important. Pentru a beneficia pe deplin de investițiile străine directe orientate către export, pentru facilitarea actualizării activităților orientate către export și pentru a le face durabile, țările gazda trebuie să încurajeze legaturile dintre afiliații străini și furnizorii locali. Afiliații străini orientați către export – în special dacă aceștia operează în enclave – importă de cele mai multe ori toate sau majoritatea nevoilor de producție, a componentelor sau a materiilor prime, asamblează produsele într-o țară gazdă și apoi exportă produse semi-finite sau finite. Legăturile cu afiliații străini reprezintă un canal cheie pentru răspândirea către firmele interne a deprinderilor, a cunoștințelor și a tehnologiei. Politicile cheie includ prevederi de informare și de asocieri; încurajarea afiliaților străini să participe la programe care vizează actualizarea capabilităților tehnologice ale furnizorilor interni; promovarea înființării asociațiilor sau cluburilor furnizorilor; pregătire comună; și diverse scheme care să permită furnizorilor accesul la finanțare. Între timp, ca și în alte tipuri de politici, strategiile de promovare trebuie să se adapteze la schimbările strategiilor corporatiste. De exemplu, unele țări (Irlanda) abandonează ideea promovării legăturilor numai între firme locale și afiliați străini și, în schimb, promovează participarea firmelor interne la lanțurile de furnizori ale firmelor multinaționale de oriunde în lume. Legăturile dintre furnizorii interni și afiliații străini cumpărători pot avea loc mai frecvent dacă și cumpărătorii și furnizorii operează în același domeniu industrial. Natura tot mai interdependentă a politicilor în ceea ce privește dezvoltarea investițiilor, comerțului, tehnologiei și a întreprinderilor necesită o abordare mai integrată pentru adoptarea investițiilor străine directe orientate către export și dezvoltarea economică. Deoarece dezvoltarea infrastructurii, a serviciilor de afaceri și a deprinderilor specializate implică adesea niveluri semnificative de investiții, multe țări au încurajat formarea unor conglomerate industriale locale. Astfel de eforturi încearcă să creeze condițiile care vor promova interacțiunea dinamică, învățarea, actualizarea și competiția între toți actorii relevanți.

Un număr de țări care au experimentat îmbunătățiri în competitivitatea lor la export în ultimele două decenii au găzduit aglomerări de producători în proprietate mai ales străină. Exemplele cele mai proeminente includ Irlanda, Malaezia, Mexic, Singapore și câteva țări ale Europei Centrale și de Est. Cu toate acestea, nu toate proiectele orientate spre export reprezintă candidați buni pentru a deveni noduri de conglomerate industriale dinamice. Șansele de producție concentrate într-un număr limitat de localizări cresc atunci când este vorba de economii la nivel de uzină, de costuri relativ scăzute per unitatea de produs, bariere scăzute pentru comerț și prezența unor externalități și a posibilităților de raspândire. În timp ce formarea conglomeratelor industriale poate fi spontană, rezultând dintr-o aglomerare de firme angajate în activități similare sau relaționate, intervenția strategică tot mai mare a guvernului poate facilita formarea lor. Au fost identificate trei tipuri de eforturi esentiale pentru dezvoltarea conglomeratelor care implică intrări de fluxuri de investiții străine directe. Primul este investiția și promovarea afacerii într-o manieră precisă, orientată. Așa cum creatorii de politici trebuie să înțeleagă nevoile competitive ale diverselor industrii pentru a evita direcționări greșite ale investițiilor către conglomeratele nepotrivite, tot așa diagnosticarea unui conglomerat este fundamentală. Există și nevoia cooperării strânse între agențiile de promovare a investițiilor și instituțiile guvernamentale.

Cel de-al doilea tip de efort este crearea de instituții, care este de fapt un proces complex. Tendințele de aglomerare pot fi încurajate și de stabilirea zonelor de procesare a exportului, a parcurilor industriale și a altor facilități, adesea specializate într-o industrie. Instituțiile implicate în metrologie, standarde, testări și asigurarea calității asigură infrastructura activităților industriale moderne. Importanța lor pentru competitivitate este în creștere ca rezultat al calității mereu stringente, preciziei, toleranței și altor standarde de pe piețele internaționale. Alte instituții relevante sunt cele responsabile de inițierea cercetării, asigurând acces la resursele financiare și creând rețele și asociații profesionale. Cel de-al treilea element se concentrează pe pregătirea și actualizarea resurselor umane. Pentru activitățile bazate pe cunoștințe, în mod special, pregătirea și actualizarea resurselor umane reprezintă elemente cheie. Astfel de eforturi pot implica stabilirea unor centre de pregătire specializate, posibil cu implicarea unor afiliați străini.

O altă abordare este aceea de a atrage deprinderi internaționale mobile pentru completarea bazei de deprinderi locale. În general, cu cât activitatea este mai intens bazată pe cunostințe, cu atât este mai important pentru conglomerate să atragă deprinderi. În concluzie, nevoia continuă ca țările să se îndrepte spre o scală a valorii adăugate și să îmbunătățească atractivitatea avantajelor așezării lor reprezintă o sarcină provocatoare pentru creatorii de politici din țările în curs de dzvoltare. Este nevoie de abordări de politici mai sofisticate și mai cuprinzătoare care să aibă în vedere schimbările produse în strategiile corporate și în activitatea de reglementare. Mai mult decât atât, punctul esențial al ordinii de zi ar trebui să fie dezvoltarea capabilităților interne, deoarece aceasta nu contribuie doar la atragerea investițiilor străine directe de calitate, ci și la facilitarea competitivității pentru promovarea dezvoltării, a nevoii țărilor în curs de dezvoltare de a păstra un spațiu suficient de politici pentru a-și urma obiectivele lor de dezvoltare.

CUPRINS

Cap.1 GLOBALIZAREA ECONOMIEI ȘI FIRMELE

MULTINAțIONALE

1.1. Procesul de globalizare-proces definitoriu al economiei mondiale contemporane

1.1.1. Globalizarea: delimitǎri conceptuale

1.1.2. Efecte ale procesului de glbalizare

1.2. Firmele multinaționale și investițiile străine directe componente majore ale globalizării

1.2.1. Definiții ale investițiilor strǎine directe

1.2.2. Definiții ale firmelor multinaționale

Cap.2 PIAȚA FIRMELOR MULTINAȚIONALE

2.1 Evoluția investițiilor strǎine directe

2.2 Evoluția firmelor multinaționale

2.2.1. Analiza celor mai mari 100 de firme multinaționale

2.2.2. Analiza celor mai mari 50 de firme multinaționale din statele în curs de dezvoltare

2.2.3. Analiza primelor 25 de firme multinaționale din Europa Centralǎ și de Est

Cap.3 IMPACTUL FIRMELOR MULTINAȚIONALE

3.1. Firmele multinaționale, piața internǎ și piața internaționalǎ

3.2. Impactul asupra statelor gazdǎ

3.2.1. Impactul asupra balanței de plǎți

3.2.2. Impactul asupra mediului concurențial

3.2.3. Impactul asupra mediului social

3.3. Impactul asupra statelor de origine

3.4. Impactul asupra economiei mondiale

Cap.4 FIRMELE MULTINAȚIONALE ȘI COMPETITIVITATEA

EXPORTURILOR

4.1. Importanța creșterii competitivitǎții la export

4.2. Rolul cheie al firmelor multinaționale în creșterea competitivității exporturilor țărilor gazdă.

4.2.1. Rolul firmelor multinaționale este esențial

4.2.2. Prezența firmelor multinaționale nu înseamnă o creștere obligatorie a competitivității la export a statului gazdă

4.2.3. Situația competitivității statelor în curs de dezvoltare

4.3 Atragerea firmelor multinaționale

4.3.1. Mediul de afaceri al statului gazdă

4.3.2. Strategia firmei multinaționale