LOCUL ȘI ROLUL ETNOPSIHOLOGIEI ÎN CADRUL ȘTIIN ȚELOR SOCIO-UMANE MIRCEA MÂCIU În abordarea și înf ățișarea unei asemenea teme pornim de la ideea lui… [612838]

GÂNDIRE SOCIAL Ă
LOCUL ȘI ROLUL ETNOPSIHOLOGIEI ÎN CADRUL
ȘTIIN ȚELOR SOCIO-UMANE
MIRCEA MÂCIU
În abordarea și înf ățișarea unei asemenea teme pornim de la ideea lui Laz ăr
Șă ineanu, idee prin care gânditorul român apreciaz ă etnopsihologia ca știin ța cea
mai vast ă dintre toate știin țele socio-umane , a c ărei menire este de a eviden ția: a.
evolu ția primordial ă a primelor popoare; b. starea lor psihologic ă; c. dezvoltarea
intelectual-psihologic ă a popoarelor ajunse pe o înalt ă treapt ă de cultur ă. Ca apoi,
pornind de aici s ă proiecteze o nou ă lumin ă asupra originii și evolu ției posterioare
a graiului, psihologiei și inteligen ței umane, momente premerg ătoare ale intr ării
omenirii „în epoca istoric ă a existen ței sale”, epoc ă în care popoarele înva ță : a. să
gândeasc ă exact; b. s ă-și proiecteze și să-și în țeleag ă interesele; c. s ă-și defineasc ă
personalitatea ; d. s ă-și pun ă bazele propriei lor crea ții, culturi, civiliza ții.
I. Actualitatea etnopsihologiei. Raporturile ei cu știin țele socio-umane
Pentru a fi în consens cu adev ărul istoric este necesar s ă spunem c ă orice
știin ță se afl ă într-o continu ă actualitate. Aceasta este în firea lucrurilor. C ăci – așa
cum spune Aristotel, în deschiderea lucr ării sale Metafizica , – „to ți oamenii au
sădit ă în firea lor dorin ța de a cunoa ște”, pl ăcere pe care o resimt – continu ă
Stagiritul – „pentru ea îns ăș i, chiar când nu e vorba de urm ărirea unui folos”.
Ideea se impune cu atât mai mult pentru etnopsiholo gie, știin ță socio-uman ă
cu un câmp de activitate extrem de vast, de la condi țiile geo-fizico-climatice,
trecând prin factorii bio-psiho-socio-culturali, pân ă la împlinirea fiin ței umane (sau
a etniei c ăreia îi apar ține) ca valoare creatoare de valori.
Avem în vedere, în primul rând, raporturile dintre etnopsihologie și geografie,
și etnologie, și antropologie, știin țe ale c ăror obiecte de studiu le reprezint ă:
a. cercetarea și punerea în valoare a raporturilor dintre activit ățile oamenilor și
fenomenele naturale, care au loc sub înveli șul geografic al zonei pe care o ocup ă;
b. studierea și eviden țierea liniilor directoare ale structurilor și evolu ției
popoarelor; c. cercetarea și cunoa șterea originii, a evolu ției și viabilit ății biologice
a omului, în corela ție cu condi ționarea sa natural ă și social-cultural-spiritual ă.
În acest prim moment al raporturilor etnopsihologie i cu geografia, etnologia
și antropologia este vorba de a avea în vedere ideil e lui Carl Ritter: a. omul ca
partea cea mai de pre ț a planetei; b. p ământul ca o „cas ă a educa ției” a genului

„Revista Român ă de Sociologie”, serie nou ă, anul XIII, nr. 1–2, p. 127–144, Bucure ști, 2002

Mircea Mâciu 2 128
omenesc. Sau ideea lui Mihai Eminescu: c. „coadopta ția este mediul ca parte din
mine”. Adic ă „identificarea persoanei cu mediul”. Ori, cum rema rca Vasile Pârvan,
cuprinzând și haina istoric ă, popoarele sunt „modelate de p ământul pe care prind
rădăcini și se supun legilor lui. Și nu va fi putere pe lume, continua str ălucitul
gânditor, s ă le împiedice a tinde mereu s ă împlineasc ă, veac dup ă veac și mileniu
dup ă mileniu, propunerile legilor p ământului lor. Nici o suferin ță , nici o jertf ă, nici
o sângerare nu le va însp ăimânta. Nici o huzurire a p ăcii nu le va mole și pân ă într-
atât, ca s ă se supun ă f ără lupt ă unor legi omene ști str ăine, potrivnice p ământului
din care se hr ănesc”.
Un al doilea moment al etnopsihologiei îl reprezint ă raporturile sale cu istoria –
definit ă de Iorga ca sociologie a trecutului, lingvistica, filologia comparat ă, știin țe
care privesc și cerceteaz ă: a. apari ția, dezvoltarea și împlinirea societ ăților umane în
diversitatea și complexitatea lor; b. studiaz ă limba, legile ei de dezvoltare,
particularit ățile limbilor și tr ăsăturile lor comune generale sau pe grupuri de limbi
(romanice, germanice, slavice etc.); c. studiaz ă comparativ textele vechi, scoate în
eviden ță particularit ățile lor, elementele comune, cât și locul și rolul lor în
constituirea, determinarea și afirmarea liniilor de for ță ale marilor culturi universale.
În spa țiile de care se ocup ă aceste știin țe se pl ămăde ște – cum spune Nicolae
Iorga – „omul interior, ceea ce are fiecare din noi în ăuntrul s ău, și din ceea ce are
fiecare din noi în ăuntrul s ău, unindu-se cu ceea ce au în ăuntrul lor și al ți oameni, se
desface ceva în care fiecare î și are aportul s ău, dar care constituie un fapt nou”.
Adic ă se pl ămăde ște „sufletul comun al unei societ ăți”, care „este compus din ceea
ce au oamenii unei societ ăți și din ceva nou, care se cheam ă: spiritul unei vremi”.
Istoria oric ărei vremi – conchide Iorga – nefiind altceva „decât manifestarea, în
anumit ă form ă, a spiritului acelei vremi.”
Și, mergând mai departe, în timpul s ău, marele savant consider ă c ă „istoria
contemporan ă adev ărat ă trebuie s ă însemne formarea omului modern, c ăutarea
pretutindeni a elementelor din care s-a alc ătuit el: straturi mai vechi, aporturi mai
nou ă, ca împrejur ările în care s-a f ăcut leg ătura, contopirea. Aten ția va trebui s ă
treac ă de la o țar ă la alta, în m ăsura în care ele, pe rând, sunt acelea care sporesc
capitalul uman, care se adaug ă la zestrea de milenii a omenirii”.
În linia gândirii istorice a lui Dimitrie Cantemir și a reprezentan ților Școlii
Ardelene, a lui A.D. Xenopol și Nicolae Iorga, Vasile Pârvan vine și el cu un
puternic punct de vedere etnopsihologic. Istoria fi ind și pentru el știin ța care aduce
în prim-planul vie ții sociale: a. în țelepciunea popoarelor; b. l ămurirea rostului
omenirii și a mersului ei; c. dragostea pentru înaltele probleme ale cuget ării și
faptei omene ști; d. psihologia faptelor de crea ție, cultur ă, civiliza ție ale etniei
respective. Și ea, istoria, analizeaz ă și supune aten ției contemporanilor sentimente,
situa țiuni suflete ști, st ări de con știin ță , pe care îns ă le reazim ă pe: a. „un fond
istoric sigur”; b. întemeiat pe „logica etern ă” a firii umane; c. a șa cum „s-au
întâmplat în adev ăr faptele”; d. cu „pecetea special ă” a vremii în care s-au petrecut;
e. bazate pe „razimul adev ărului istoric”. Și pentru a putea duce la împlinire astfel

3 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 129
de cerin țe „se cere – subliniaz ă Vasile Pârvan, citându-l pe Anghel Demetrescu –
ca istoricul s ă fie și psiholog”. Mai mult chiar, remarc ă Pârvan, pentru a cunoa ște și
în țelege un neam este obligatoriu ca cercet ătorul s ă fie „ și psiholog, și sociolog, și
istoric”. Fapt care-l ajut ă la „alc ătuirea treptat-treptat a caracterului specific
na țional român, con știent de constitu ția sa special ă și de via ța nou ă, original ă, dat ă
de el în imensa armonie a na țiunilor lumii”. Aceast ă tripl ă ipostaz ă generat ă de
investigarea psihologic ă, sociologic ă, istoric ă îl duce pe cercet ător de la cunoa ștere
mediat ă la coborârea „chiar în mijlocul poporului”, și de aici la „silin ța de a-l
cunoa ște nemediat, de la în țelegere la în țelegere și de la inim ă la inim ă”.
Aceasta este calea, ne spune Pârvan, care determin ă ca „unitatea cultural ă a
tuturor românilor, la care acum se lucreaz ă cu atâta spor”, s ă poat ă „deveni și de
fapt o unitate cultural ă”, o „unitate na țional ă-cultural ă a întregului popor românesc”,
capabil a „lucra cu spor la gloria neamului”, și a ne face „s ă ne cunoa ștem deplin,
adânc, cu to ți între to ți și noi pe to ți.” Ca „sufletele noastre s ă stea în comunitatea
sfânt ă a idealului na țional cu toate coardele lor, din toate puterile int eligen ței și cu
toat ă devotarea dragostei de fra ți”.
În cadrul acestui al doilea grup, discut ăm și despre știin țe (sau teorii, puncte de
vedere) socio-umane, aflate în plin ă na ștere și afirmare cum sunt: a. imagologia, principal
auxiliar al cuprinderii și sus ținerii istoriei unui neam în istoria universal ă; b. psihologia
empatiei, în calitate de cuprindere, în țelegere și suprapunere – pân ă la identificare și
sus ținere – cu tr ăirile celuilalt; c. psihologia imaginarului, disponibilitate a individ ului, ca
socius , de a poten ța crea ția, cultura, civiliza ția comunit ății etnice respective.
Un al treilea set de știin țe socio-umane cu ale c ăror spa ții de cercetare
etnopsihologia se interfereaz ă este sociologia – definit ă de Gusti ca istorie a
prezentului, filosofia istoriei, axiologia, știin țe care-și centreaz ă activit ățile de
cercetare tot mai mult asupra fiin ței umane și a etniilor ca valori creatoare de valori,
și care ne arat ă c ă spre deosebire de alte știin țe socio-umane care se apropie de om cu
acel „esprit de géométrie” (spirit geometric) etnop sihologia se apropie de om, îl
cerceteaz ă și înf ățișeaz ă cu acel „esprit de finesse” (spirit de fine țe, de elegan ță ).
Un urm ător pachet, al patrulea, de știin țe socio-umane cu ale c ăror câmpuri
de activitate intr ă în raporturi strâns determinante etnopsihologia su nt: psihologia,
psihosociologia culturii, psihologia social ă, știin țe centrate cu prec ădere pe
surprinderea, cercetarea și înf ățișarea omului ca ins social creator, membru activ al
comunit ății etnice c ăreia îi apar ține.
Câmpurile de activitate ale acestor știin țe sunt aproape identice, fiecare dintre
ele punând un accent deosebit pe p ătrunderea, surprinderea și înf ățișarea: a.
tr ăirilor intime ale fiin ței umane; b. a raporturilor dintre lumea intern ă și cea
extern ă a insului social; c. a disponibilit ăților și capacit ăților acestora c ătre crea ție,
cultur ă, civiliza ție.
La confluen ța și interp ătrunderea activit ăților de cunoa ștere, ale etnopsihologiei
cu ale celorlalte știin țe socio-umane se impune s ă preciz ăm c ă știin ța
etnopsihologiei presupune, din partea subiectului i nvestigator în domeniu, poate

Mircea Mâciu 4 130
mai mult decât în oricare alt ă știin ță : a. informa ție cât mai complet ă; b. prospe țimea
gândirii bazat ă pe experien ță ; c. originalitatea abord ării și cercet ării domeniului de
care se ocup ă; d. spirit critic, reflexiv, asupra faptelor pe care d ore ște s ă le
foloseasc ă și pe baza c ărora dore ște s ă concluzioneze. Este necesar s ă men țion ăm
că în acest caz, mai mult ca oricând, se impune ca in forma ția s ă fie cuprins ă și
folosit ă ca: a. fapt de cultur ă; b. instrument de putere; c. mijloc de a-ți face
cunoscut programul.
În spa țiile unor asemenea seturi de interferen țe și de cooper ări cu știin țele
socio-umane, etnopsihologia ne apare și se constituie în știin ța cercet ării și punerii
în valoare a identit ății și nominaliz ării personalit ății fiec ărei na țiuni, ca valoare
creatoare de valori. În acela și timp, etnopsihologia este știin ța cunoa șterii și
apropierii dintre na țiuni, a ridic ării acestora pe aceea și treapt ă cultural ă. C ăci, în
spa țiile cultural-spirituale ale umanit ății nu au loc decât egali între egali întru
cultur ă, spiritualitate, mentalit ăți, mod de a gândi și de a fi.
II. Etnopsihologia ca suport al știin țelor socio-umane
Așa cum am v ăzut, etnopsihologia apare și se construie ște la confluen ța, și
sus ține interferen ța multor altor câmpuri de activitate ale știin țelor socio-umane.
Cu timpul, în prezent și – mai ales – în viitor, se poate afirma ca o plac ă turnant ă a
știin țelor socio-umane. În concret, trebuie s ă spunem c ă etnopsihologia ne arat ă și
ea, mult mai cuprinz ător, mai clar și mai bine definit, c ă la temelia form ării
personalit ății fiin ței umane, a personalit ății etniilor ca valori creatoare de valori st ă
crea ția, cultura, civiliza ția.
O asemenea tem ă este extrem de generoas ă. Ea se completeaz ă și par țial se
suprapune cu psihosociologia culturii, pe care împr eun ă cu etnopsihologia le
definim ca știin țe ale identit ăților cultural-spirituale na ționale, știin țe care surprind
și înf ățișeaz ă, fiecare cu specificul și metodele sale de cercetare, fiin ța uman ă sub
toate structurile și câmpurile sale de activitate: a. bio-genetice; b. psiho-voli ționale;
c. cultural-creative; d. politico-administrative; e. moral-religioase.
Domeniul de activitate al etnopsihologiei se afl ă la confluen ța și interfereaz ă
cu cel al: a. psihologiei, care cerceteaz ă comportamentele și faptele psihice; b. al
sociologiei, care cerceteaz ă realitatea și faptele sociale; c. al filosofiei istoriei, care
se ocup ă de activit ățile și faptele cultural-spirituale. Aceste știin țe ne arat ă cum se
grupeaz ă, în ce valori se concretizeaz ă diferitele manifest ări ale culturii în
interiorul unei anumite societ ăți, cu ce efecte pentru fiin ța și progresul acesteia.
Într-o prim ă defini ție, am putea spune c ă etnopsihologia are ca obiect de
cercetare personalitatea uman ă ca valoare creatoare de valori. În acest sens, a s e
vedea lucr ările lui Constantin R ădulescu-Motru: Puterea sufleteasc ă (1907)
Elemente de metafizic ă (1912); Personalismul energetic (1917), lucr ări în care
autorul î și întemeiaz ă și sus ține ideea conform c ăreia personalitatea uman ă este o
valoare creatoare de valori. „În cartea eternit ății – men ționeaz ă C. Rădulescu-

5 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 131
Motru la un moment dat – omul începe istoria person alit ății sale înscriind primele
sale manifesta țiuni artistice”1.
Gânditorul român cerceteaz ă, analizeaz ă și înf ățișeaz ă chiar na țiunile,
personalitatea acestora, ca valori creatoare de val ori. El este în consens cu Mihai
Eminescu, gânditorul care spune c ă „individul tr ăie ște în comunitate”, și „c ă
aceasta este identic ă cu fiin ța lui”. Lui Eminescu fiindu-i „clar c ă comunitatea va
trebui s ă aib ă natura individului singular”, a c ărui natur ă este aceea „de a fi o
personalitate, de a se determina pe sine însu și”. Iar „aceast ă comunitate trebuie s ă
fie o personalitate, nu o materie, o for ță , un obiect, ci ea trebuie, dup ă ra țiunea ei
absolut ă, s ă devie o personalitate”. Aceast ă „comunitate de oameni devenit ă
personalitate – ne spune Eminescu – se nume ște stat”2. Și comunit ățile na ționale
urm ăresc și ele, mai ales în perioade de criz ă, s ă-și formeze, s ă-și înt ăreasc ă și s ă-și
sus țin ă caracterele, s ă-și cucereasc ă „o putere sufleteasc ă”, s ă-și înt ăreasc ă firea
proprie, pentru a învinge du șmănoasele împrejur ări.
Lui C. R ădulescu-Motru îi era clar c ă „la popoarele culte, în special la cele
europene”, credin ța în cultivarea caracterelor „ și a puterii suflete ști este unanim ă”3.
Preocup ările oamenilor de știin ță de a surprinde și înf ățișa fiin ța uman ă, în
integralitatea activit ăților și faptelor sale social-istorice, ne arat ă c ă zorii unor
asemenea știin țe apar în spa țiile activit ăților lui Giambattista Vico (1668–1744) în
1725, în lucrarea intitulat ă Principiile unei știin țe noi cu privire la natura comun ă
a na țiunilor (tradus ă și în limba român ă de Nina Façon și ap ărut ă la Editura
Univers în 1979).
Lucrarea reprezint ă o mare deschidere pentru toate știin țele socio-umane
moderne: psihologie cu toate ramurile ei, lingvisti c ă, filologie, istorie, filosofia
istoriei, sociologie, cu toate ramurile ei, folclor istic ă. Cum se vede din „noua
știin ță ”, ne spune Nina Façon, Vico descoper ă unitatea fundamental ă dintre
membrii unit ăților sociale; intr ă în preistorie și reg ăse ște în mituri unitatea
contrariilor, care sunt determinante în alc ătuirea statelor; reconstituie, din sinteza
cuno știn țelor particulare de istorie și filologie antic ă greco-roman ă și oriental ă,
imaginea demitizat ă a începuturilor culturii și civiliza ției omene ști, fixeaz ă, în
istorie, locul și rolul institu țiilor civilizatoare: c ăsătoria, înmormântarea, cultul
religios, legile juridice. Vico, subliniaz ă la un moment dat Nina Façon, „reia temele
fundamentale ale umanismului renascentist c ărora le d ă îns ă temelia concret ă a
istoriei, «demnitatea omului» ap ărând a fi rezultatul unei îndelungate înaint ări de la
animalitate la umanitate, de la r ătăcirea de fiare la institu țiile juridice treptat
apropiate de idealul drept ății, de la cunoa șterea prin mituri, ca semn al ignoran ței

1 C. R ădulescu-Motru, Personalismul energetic și alte scrieri, Bucure ști, Editura Eminescu,
1984, p. 137.
2 Mihai Eminescu, Fragmentarium, Bucure ști, Editura Știin țific ă și Enciclopedic ă, 1981,
p. 193–194.
3 C. R ădulescu-Motru, Personalismul energetic și alte scrieri, Bucure ști, Editura Eminescu,
1981, p. 113.

Mircea Mâciu 6 132
cauzelor adev ărate, la cunoa șterea ra țional ă capabil ă a descoperi raporturile reale
dintre lucruri”4.
În „noua știin ță ” a lui Vico se g ăsesc, credem, și primele începuturi ale
etnopsihologiei, ca personificare a unei anumite co munit ăți istorice, na ționale,
sus ținut ă și prin filologia clasic ă, și prin lingvistic ă, și prin art ă.
Prin crea țiile lor, oricât de rudimentare, primii oameni au c ăutat s ă intre în
contact cu natura. Ulterior acestui prim moment au urm ărit s ă-și fac ă, prin crea țiile
lor, cunoscute dorin țele, sentimentele, gândurile, concretizate în mit, art ă, religie,
știin ță , prime forme ale spiritului uman. La baza dezvolt ării acestora, a integr ării, a
sintetiz ării lor într-un tot unitar, coerent, indestructibil – cultura a stat limba.
La întrebarea cum se explic ă existen ța atâtor limbi câte popoare exist ă,
Giambattista Vico r ăspunde: „popoarele, dat ă fiind diversitatea climatelor, s-au
diversificat între ele ca fire, iar de aici a prove nit întreaga diversitate a moravurilor;
tot a șa, din firea și moravurile diferite ale popoarelor, s-au n ăscut tot atâtea limbi;
așa încât, pornind de la aceast ă diversitate a firii lor, popoarele au privit în mo d
diferit chiar ceea ce le era de folos și ceea ce le era necesar în via ța lor de oameni,
iar de aici au provenit obiceiuri ale na țiunilor foarte diferite între ele și uneori chiar
potrivnice; numai a șa nu altfel au ap ărut atâtea limbi câte na țiuni exist ă”5.
Dintre gânditorii secolelor XVIII și XIX, care au avut un rol hot ărâtor în
întemeierea cultural ă a popoarelor, cu prec ădere a celui german, și deci au oferit
temei apari ției etnopsihologiei și a psihosociologiei culturii ca știin țe, ne oprim în
primul rând, asupra lui Johann Gottfried Herder (17 44–1803). El este gânditorul
despre care Tudor Vianu spune c ă a prezentat „istoria culturii ca un proces unitar și
ascendent”. Slujit în „fiecare etap ă a lui de spiritul unei na țiuni”. Între „cine
suntem, care este originalitatea noastr ă”? sublinia Vianu, în linia gândirii lui
Herder, „se limpeze ște pentru fiecare popor abia în operele lui numeroa se, într-o
lung ă epoc ă de crea ție cultural ă”6.
Intrarea în cuprinderea și dezvoltarea problemelor fundamentale ale culturii ,
Herder și-o f ăcea cu urm ătoarea precizare: „e de neconceput un popor care s ă fi
avut mari poe ți f ără s ă fi avut o limb ă poetic ă, buni prozatori, f ără o limb ă flexibil ă,
mari în țelep ți f ără o limb ă exact ă”. De aici și ideea sa, conform c ăreia criticii
trebuie s ă înve țe s ă-și cunoasc ă limba. Și tot ei trebuie s ă se str ăduiasc ă a o preg ăti
„pentru poezie, pentru filosofie, pentru proz ă”. Ei sunt chema ți a înzestra „pe
scriitor cu unelte”, a f ăuri poetului „s ăge ți de foc”, a da str ălucire „armurii
oratorului”, a ascu ți „armele cuget ătorului”.
Faptul principal, pe care Johann Gottlieb Fichte (1 762–1814) îl pune la baza
dezvolt ării culturii germane, este educa ția poporului german. Sunt bine cunoscute
cele 14 Cuvânt ări c ătre na țiunea german ă rostite între 13 decembrie 1807 pân ă la

4 Giambattista Vico, Principiile unei noi știin țe cu privire la natura comun ă a na țiunilor,
Bucure ști, Editura Univers, 1979, p. 34–35.
5 Giambattista Vico, op. cit., p. 163.
6 Tudor Vianu, Opere, vol. 1, Bucure ști, Editura Minerva, 1971, p. 128.

7 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 133
20 martie 1808, în plin r ăzboi franco-german. Ele erau ținute în edificiul
Academiei regale de știin țe, pe Unter den Linden. Iar autorul lor este apreci at ca un
profesor care „are acest curaj rar de a îndr ăzni s ă arboreze din nou drapelul na țiunii
germane”. Acest drapel pe care du șmanul (era în timpul ocupa ției militare
franceze) „a pus st ăpânire și-l calc ă în picioare”.
Cuvânt ările lui Fichte r ămân un punct de referin ță pentru întreaga cultur ă
european ă. Ele ne arat ă intensitatea cu care a cultivat și sus ținut acesta m ăre ția
spiritului german, adâncimea sim țului s ău cultural, mândria sa na țional ă.
Singurul rost al durerii noastre – preciza acesta î n prima cuvântare, ținut ă în plin ă
ocupa ție francez ă – „este s ă fie pentru noi biciul care ne treze ște la chibzuin ță ,
hot ărâre, fapt ă”7.
Temeiul pe care Fichte caut ă s ă cl ădeasc ă personalitatea germanului, cât și a
na țiunii germane, în întregul s ău, este educa ția. Prin educa ție omul î și dezvolt ă
limba, adic ă mijlocul de comunicare; cultura, adic ă instrumentul de luminare;
istoria, adic ă suportul ac țiunii și împlinirii sale ca neam. Acestea sunt, în concep ția
lui Fichte, mijloacele prin care se poate educa, fo rma și c ăpăta „un eu cu totul
nou”. Care, cu timpul, s ă devin ă și s ă se manifeste „ca un general și na țional”. Și
aceasta se poate realiza numai atunci când educa ția devine, se transform ă în „arta
de a forma oameni”.
Noua educa ție pe care o propune Fichte trebuie s ă o întregeasc ă pe cea veche,
întemeiat ă pe cultur ă, art ă, istorie, „ad ăugându-i iscusin ța de a p ătrunde via ța
sufleteasc ă”. Aceasta face ca educa ția s ă fie nu numai „ceva ce se «posed ă»”, cât
mai ales s ă devin ă „o parte constitutiv ă din via ța insului”, și s ă ajung ă la „marea
majoritate, poporul adic ă, pe care la drept vorbind, se bizuie fiin ța colectiv ă”.
Educa ția s ă devin ă a na țiunii. „Dintr-însa s ă se împ ărt ăș easc ă, f ără deosebire, orice
membru al na țiunii”.
În concep ția lui Fichte, educa ția trebuie s ă fie, dup ă cum se vede, „arta
luminat ă și sigur ă”, capabil ă „s ă creeze în om o voin ță statornic ă și neap ărat moral ă”.
Factorii pe care se întemeiaz ă formarea și dezvoltarea na țiunii sunt, în
concep ția lui Fichte, limba, educa ția, cultura, istoria, spa țiul geografic. Idee
preluat ă și dus ă mai departe de Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 –1831) prin
acel „Volksgeistes” (spiritul poporului), pentru ca re a cunoa ște și a explica istoria
înseamn ă „a dezvolta pasiunile omului, care constituie geni ul ei, for țele ei active”.
Știut fiind c ă, în concep ția lui Hegel, „lumea cuprinde în sine atât natura f izic ă, cât
și pe cea psihic ă”. Elementul substan țial constituindu-l „îns ă spiritul și cursul
desf ăș ur ării sale”, ale c ărui însu șiri „nu fiin țeaz ă decât prin libertate”. Factorii
principali activi ai istoriei fiind ac țiunile oamenilor, determinate de necesit ățile,
pasiunile, interesele, caracterele și talentele lor.

7 Johann Gottlieb Fichte, Cuvânt ări c ătre na țiunea german ă, Bucure ști, Editura Casa
Școalelor, 1928, p. 9. Tot cu acest prilej el preciz a: „Când o na țiune și-a pierdut independen ța, a
pierdut o dat ă cu aceasta și putin ța de a se amesteca în firul vremii; de a hot ărî în chip liber con ținutul
acesteia” (p. 6).

Mircea Mâciu 8 134
În centrul câmpurilor de activitate ale istoriei, H egel situeaz ă omul –
subiectul istoriei. Este dreptul nelimitat al acest uia „de a se satisface pe sine însu și
prin munca și activitatea sa”. Atunci când oamenii au „interes pentru ceva, ei
trebuie s ă se g ăseasc ă pe ei în șiși în acel lucru, satisf ăcându-și sentimentul
propriului lor interes”. Tot în aceast ă carte Hegel preciza: „de și nimic nu se
întâmpl ă, nimic nu se îndepline ște, f ără ca indivizii care sunt activi în lucrul
respectiv, s ă nu se fi satisf ăcut și pe ei în șiși: oamenii sunt fiin țe particulare, deci
cu necesit ățile, impulsurile, interesele lor proprii în genere deosebite; printre aceste
necesit ăți nu se num ără doar acelea ale propriilor trebuin țe și voin țe, ci și aceea a
propriei în țelegeri, convingeri sau cel pu țin a exprim ării unei opinii, în cazul în
care nevoia cuget ării, a în țelegerii și a ra țiunii s-a și trezit”8.
Atunci când discut ă în planul istoriei universale, în centrul activit ăților
acesteia situeaz ă poporul, na țiunea. Spiritul acesteia „nu reprezint ă el însu și decât o
individualitate în mersul istoriei universale”. Con stitu ția „unui popor formeaz ă o
substan ță , un spirit cu religia sa, cu arta și filosofia sau cel pu țin, cu ideile și
reprezent ările sale, cu cultura sa în genere”. Pentru Hegel, ca și pentru al ți mari
gânditori europeni „popoarele sunt ceea ce sunt înf ăptuirile lor”. Un popor „este
moral, virtuos, puternic în m ăsura în care realizeaz ă ceea ce voie ște și î și ap ără
crea ția sa împotriva for țelor din afară prin str ăduin ța de a se obiectiva.”
Iat ă cum, încet, se contureaz ă domeniul activit ăților etnopsihologiei și ale
psihosociologiei culturii, ca fiind reprezentat pri n cultur ă și art ă (Herder), educa ție
și limb ă (Fichte) istorie și crea ție (Hegel).
Mai aproape de specificitatea obiectului etnopsihol ogiei și psihosociologiei
culturii – personalitatea uman ă ca valoare creatoare de valori se afl ă Heymann
(Heinrich) Steinthal (1823–1899), Moritz Lazarus (1 824–1903), Wilhelm Wundt
(1832–1920). Primii doi au fost elevi ai lui Johann Friedrich Herbart (1776–1841).
To ți trei sunt aprecia ți, pe drept cuvânt, ca fiind p ărin ții psihologiei popoarelor
(Völkerpsychologie ), ale c ăror lucr ări Zeitschrift für völkerpsyhologie und
Sprachwissenschaft , ap ărute în 20 de volume între 1859–1890, din ini țiativa lui
Steinthal și Lazarus, și lucrarea lui Wundt Völkerpsychologie, ap ărut ă în 10 volume,
între 1900–1920, au reprezentat un moment de cotitu r ă în apari ția multor știin țe
socio-umane contemporane. Deci și a apariției și a dezvolt ării etnopsihologiei.
Despre lucr ările gânditorilor cita ți mai sus, Dimitrie Gusti spunea c ă au avut
o covâr șitoare influen ță în enorma literatur ă a știin țelor spiritului. Lucr ările lor
marcheaz ă un moment hot ărâtor în abordarea, cercetarea și înf ățișarea culturii. Iar
o dat ă cu aceasta î și propun s ă l ămureasc ă, cum spune Tudor Vianu,
„fenomenalitatea psihic ă a individului creator de cultur ă”. Și s ă încerce a l ămuri
obiectul psihologiei popoarelor „în leg ătur ă cu opera de cultur ă a unui timp sau a
omenirii în general”. Încercând s ă „stabileasc ă multiplele rela ții pe care diferitele
domenii ale spiritului le între țin între ele, în unitatea culturii”9.

8 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Bucure ști, Editura
Academiei, 1968, p. 25.
9 Tudor Vianu, Opere, vol. VIII, Bucure ști, Editura Minerva, p. 7.

9 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 135
Între disciplinele știin țifice care studiaz ă aceste multiple domenii ale
spiritului se afl ă – în epoca contemporan ă – și etnopsihologia. Pentru a cuprinde și
în țelege mai bine problematica de care se ocup ă și pe care o studiaz ă, este
obligatoriu s ă ne oprim și s ă adâncim pu țin defini țiile psihologiei, sociologiei și
filosofiei istoriei – știin țe cu un grad asem ănător de generalitate, și s ă observ ăm
raporturile lor de sus ținere reciproc ă cu etnopsihologia.
1. Psihologia – suport principal al etnopsihologiei. Psihologia es te apreciat ă
ca: a. „ știin ță a faptelor psihice”. Termenul a fost folosit înc ă din secolul al XVI-
lea. Din secolul al XVIII-lea a devenit uzual. Chri stian Wolf (1679–1745) este cel
care l-a utilizat în lucr ările sale Psychologia empirica (1732) și Psychologia
rationalis (1734); b. „ știin ță a vie ții mentale, a fenomenelor și condi țiilor acesteia”,
defini ție dat ă de William James (1842–1910) în 1890; c. Oprindu-se asupra
psihologiei moderne, Gusti observ ă c ă aceasta „dezvolt ă, al ături de psihologia
individual ă, o psihologie colectiv ă sau social ă”, diferen țiat ă, la rândul s ău, în
numeroase ramuri care „se ocup ă de via ța psihic ă religioas ă, psihic ă artistic ă,
psihic ă economic ă etc.”10 ; d. Paul Popescu-Neveanu define ște psihologia ca „ știin ța
despre psihic și comportament”. Obiectul s ău îl reprezint ă, pe de o parte, faptele,
st ările, ac țiunile, procesele, însu șirile, structurile, comportamentele fiin ței umane,
iar pe de alt ă parte sistemul de cuno știn țe, reprezent ări, modele descriptive sau
conceptuale, legi, clasific ări și metode din care const ă psihologia și pe care le
extrage din studiul domeniului s ău și le raporteaz ă la acesta. Avem deci latura
ontic ă și latura epistemic ă.
Psihologia are ast ăzi – ne spune I. M. Nestor – o sfer ă de cuprindere
„apreciabil l ărgit ă în ceea ce prive ște viziunile și con ținutul”. De la a se ocupa de
sentiment, intelect, voin ță , a trecut și este considerat ă ca o „disciplin ă a faptelor
de con știin ță a tot ceea ce este «subiectiv» și devenit con știent fiin ței umane”. Ea
„nu mai este nici roaba filosofiei, nici a fizioneu rologiei și nici m ăcar o «colonie»
a filosofiei”11 .
Dimitrie Gusti merge mai departe. Pentru el psiholo gia și etica „alc ătuiesc
bazele explicative și normative ale tuturor știin țelor spiritului”, în cadrul c ărora se
înscrie, evident, și etnopsihologia și psihosociologia culturii. Ac țiunile lor fiind
„c ălăuzite” ca și ale economiei sau axiologiei „de judec ăți de valoare”, notele lor
specifice fiind, de asemenea, activitatea voin ței, fixarea unor scopuri, determinarea
valorii lor, cât și ac țiunile prin care sunt înf ăptuite.
Psihologia are ca obiect, în concep ția lui Vianu, spiritul, con știin ța fiin ței umane.
Grija ei trebuie s ă fie a nu psihologiza logica sau estetica, morala s au teoria cunoa șterii
Ne oprim aici cu defini țiile știin ței psihologiei, mai ales c ă ast ăzi se discut ă
tot mai mult despre un sistem al știin țelor psihologice.
Prin urmare, avem psihologia general ă. Principalele ei componente sunt:
a. psihologia experiental ă; b. psihologia etnic ă (sau etnopsihologia); c. psihologia social ă.

10 Dimitrie Gusti, Opere, vol. I, Bucure ști, Editura Academiei, p. 428.
11 I. M. Nestor, Psihologia industrial ă. Considera ții practice de organizare, Bucure ști, Editura
Politic ă, 1974, p. 9.

Mircea Mâciu 10 136
Psihologia experimental ă caut ă s ă degaje legile generale la care se supune
orice individ, spre a scoate mai bine în relief cee a ce este singular, ireductibil, ceea
ce diferen țiaz ă un individ de altul. Fiecare fiind considerat ca v aloare. Discutându-se
concomitent și de o psihotehnic ă a obiectului: unelte de lucru, ma șini, loc de
munc ă etc., și o psihotehnic ă a subiectului: comuniune de aptitudini, psihologia
muncitorului, func ționarului, intelectualului, omului politic etc.
Psihologia etnic ă (sau etnopsihologia se structureaz ă și ea, la rândul s ău, pe
câteva direc ții fundamentale: a. psihologia spa țiului: clim ă, relief, condi ții de via ță ;
b. psihologia culturii, condi ționat ă, la rândul s ău, istoric, al experien ței de via ță și
de munc ă; c. psihologia credin țelor religioase, a obiceiurilor și datinilor.
Psihologia etnic ă ( Völkerpsychologie ) este știin ța care poate oferi cadrul
studierii fenomenelor suflete ști complexe și superioare, a șa cum apar în crea țiile
culturii: limba, religia, morala, arta etc. 12 .
La sfâr șitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX toate curentele de
idei, indiferent de provenien ță ideologic ă, se luptau s ă impun ă problema culturii și
a istoriei în prim planul filosofiei. De aici și filosofia istoriei, filosofia culturii,
filosofia valorilor, știin țe care lucreaz ă cu metoda individualizatoare. Faptul istoric
este concret, individual. El se împline ște ca fapt etnic de cultur ă, ca realitate ce
con ține sau st ă în leg ătur ă cu o valoare a culturii.
Völkerpsychologie a lui Wilhelm Wundt, spune Gusti, a „avut cel mai
profund ecou în filologie, teologie și știin ța artelor”. În acela și context al discu țiilor
despre locul și rolul psihologiei în via ța social ă, al dezvolt ării ei într-un „sistem de
știin țe psihologice” structurat pe psihologie fiziologic ă, psihofizic ă, psihologie
comparat ă, discut ă și despre „psihologia etnologic ă și social ă”, știin ță care
„presupune cuno știn țe de etnologie comparat ă”13 .
Reîntorcându-ne la psihosociologia culturii trebuie s ă observ ăm c ă ea
presupune din partea individului ca socius : a. disponibilitatea de a face ceva; b.
voin ța de a duce la îndeplinire ceea ce și-a propus s ă fac ă; c. responsabilitatea
actelor sale.
2. Sociologia – știin ță a întregurilor sociale. Pentru a l ărgi sfera de cunoa ștere
a ceea ce cuprinde și desemneaz ă etnopsihologia și psihosociologia culturii este
obligatoriu s ă poposim pu țin și asupra sistemului știin țelor sociologice. Observând,
dintr-un început c ă și sociologia se subdivide în câteva ramuri principa le. Avem
de-a face cu sociologia general ă, care în concep ția lui Petre Andrei „cerceteaz ă
realitatea social ă a șa cum este ea, o descrie, analizeaz ă factorii sociali, caut ă tipuri
de societ ăți, f ără a se ocupa deloc de valoarea lor”. Sociologia, men ționeaz ă acesta,
„nu studiaz ă progresul social-istoric și nu face judec ăți de valoare”, acestea
„r ămânând exclusiv în sarcina filosofiei istoriei”14 . Iar Dimitrie Gusti, profesorul
lui Petre Andrei, define ște sociologia ca „ știin ța realit ății sociale”. Ea, sociologia,

12 Tudor Vianu, Opere, vol. I, Bucure ști, Editura Minerva, p. 110.
13 Dimitrie Gusti, Opere, vol.I, Bucure ști, Editura Academiei, p. 212.
14 Petre Andrei, Sociologia general ă, edi ția a II-a, Bucure ști, Editura Academiei, 1970, p. 83.

11 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 137
fiind studiul realit ății sociale „nu are ca obiect societatea, una singur ă și aceea și în
toate timpurile și în toate locurile, ci unit ățile sociale concrete, singurele forme în
care tr ăie ște societatea”. Când spunem știin ța realit ății sociale, continu ă Gusti,
„în țelegem deci știin ța unit ăților sociale, în formele numeroase și variate în care se
găsesc ele r ăspândite pe p ământ”.
Și sociologia cunoa ște, ca și psihologia, dezvoltarea unui adev ărat sistem al
știin țelor sale, de la sociologia activit ăților agricole pân ă la sociologia activit ăților
industriale sau activit ățile de educa ție.
Noi nu ne vom opri decât asupra sociologiei culturi i și a sociologiei valorilor.
Cu studiul lor s-a ocupat Petre Andrei (1891–1940); Lucian Blaga (1895–1961);
Tudor Vianu (1897–1964), Mihai Ralea (1898–1964).
Sociologia culturii este definit ă de Tudor Vianu ca știin ța care studiaz ă
cultura „în leg ătur ă cu scopurile omene ști”, ca „acea ac țiune de promovare a
omului la rolul de agent creator al sor ții sale”, ca „act de afirma ție a libert ății
omene ști”, care „tinde s ă promoveze pe om în rolul de agent creator al desti nului
său”15 . În acest context, define ște Vianu societatea ca și Dimitrie Gusti (1880–
1955) ca o „realitate spiritual ă superioar ă indivizilor” care o compun. Agen ții
propag ării culturii fiind: tradi ția, familia, școala, produc ția spiritual ă în toate
domeniile, în domeniul știin țific, artistic, juridic etc.
Sociologia culturii este știin ța care poate r ăspunde la întrebarea care sunt
factorii determinan ți ai culturii? Și Vianu precizeaz ă c ă ace ști factori sunt: a.
mediul natural; b. factorul etnic, c ăci cultura, continu ă Vianu „devine ceea ce este
și dup ă indica ția geniului na țional, a geniului etnic care o comand ă”; c. un rol
important în orientarea culturii îl au și oamenii mari, inventatorii culturii din toate
domeniile; d. hazardul, definit ca rezultatul întrunirii a dou ă serii cauzale deosebite.
Punctele de vedere pe care le ocazioneaz ă sociologia culturii sunt: a. unii
privesc obiectul sociologiei culturii ca o însumare necontenit ă de valori; b. al ții
consider ă culturile ca unit ăți închise f ără coresponden ță între ele; c. iar a treia
categorie sus ține c ă de și culturile n-au comunica ții între ele, în interiorul lor, de și
diferite, „urmeaz ă un drum identic, în a șa fel încât se pot stabili coresponden țe
între aceste evolu ții discontinue, paralele”16 .
În fapt, când vorbim de sociologia culturii este ob ligatoriu s ă ne raport ăm și
să o raport ăm la sociologia valorii, definit ă de Petre Andrei drept „cercetarea
elementelor sociale din valoare, de unde rezult ă și diferitele spe țe de valori”. Mai
exact spus „prin sociologia valorii se în țelege studiul înf ățișă rii valorii în societate”
sau mai clar „leg ătura dintre valoare și realitatea social ă”. Cunoscut fiind c ă orice
valoare reprezint ă o crea ție a omului. Și c ă „valoarea devine motivul tuturor
ac țiunilor, deci a întregii vie ți sociale”, c ăci „esen ța vie ții sociale, a realit ății
sociale, este activitatea”17 .

15 Tudor Vianu, Opere, vol. VIII, Editura Minerva, 1979, p. 350–351.
16 Ibidem, p. 355.
17 P. Andrei, Filosofia valorii, Funda ția Regele Mihai I, 1945, p. 115–116.

Mircea Mâciu 12 138
În acest punct se întâlne ște sociologia valorii cu sociologia culturii. Valor ile
fiind realizate, în concep ția lui Petre Andrei „în forme generale de cultur ă”, ele
„sunt bunuri culturale din via ța istoric ă”, iar cultura, în întregul s ău, se prezint ă ca
o sintez ă de valori.
Pentru a ajunge la stadiul de a crea valori, fiin ța uman ă trebuie s ă aib ă ea
îns ăș i o experien ță social ă îndelungat ă, concretizat ă în fapte de istorie, știin ță ,
cultur ă, ce cuprind și exprim ă atât activit ățile de crea ție, oricât de primar ă, ale
acesteia cât și con știin ța sa concret ă, real ă, vie privind soarta și destinul s ău în
timp. Acesta, timpul, fiind exprimat de C. R ădulescu-Motru prin timp vital,
psihologic și istoric. Substan ța timpului, în oricare dintre formele sale, ne este dat ă
de ideea de prevedere, care presupune a cerceta (a cunoa ște) pentru a prevedea; a
prevedea pentru a putea; a putea pentru a crea.
Acest spectacol al luptei individului ca socius , pentru a cuceri natura și
propria sa fiin ță , se întemeiaz ă pe urm ătorii factori: a. afirmarea vie ții sale – și prin
analogie a grupului social – ca având o valoare hot ărâtă în mijlocul universului; b.
dinamica ireversibilului adic ă curgerea continu ă, în termeni heracliteeni, în sensul
de antropomorfizare a mersului naturii dup ă procesul de îmb ătrânire a omului; c.
imposibilitatea omului de a se reîntoarce la origin i decât numai prin dec ădere.
Știin țele care au ca obiect via ța omeneasc ă sunt, în concep ția lui Constantin
Rădulescu-Motru, psihologia, știin țele sociale, știin țele istorice. Între ele, și
derivând din ele, vine și se impune etnopsihologia al c ărei obiect de cercetare,
studiu și cunoa ștere este personalitatea uman ă ca valoare creatoare de valori, sau
na țiunea ca valoare creatoare de valori.
Pentru a ajunge la o în țelegere mai clar ă a acestui fapt este obligatoriu s ă ne
oprim și s ă discut ăm despre coordonatele în care se formeaz ă, se dezvolt ă și se
afirm ă personalitatea uman ă ca valoare creatoare de valori.
Avem de-a face, în primul rând cu spa țiul geografic. Și s ă observ ăm c ă el se
exprim ă, în cazul poporului român, dup ă cum spune, și Nicolae Iorga, și Simion
Mehedin ți, prin: 1. Continuitatea rasei. Poporul român este unul dintre cele mai
vechi popoare din Europa; 2. Continuitatea blocului etnic. În acest caz, densit atea
popula ției explic ă stabilitatea și continuitatea blocului etnic; 3. Cauzele stabilit ății
etnice: aglomera ția din Carpa ți și din regiunile pericarpatice a fost facilitat ă printr-
un mediu geografic excep țional de favorabil; 4. Continuitatea etnic ă. Persisten ța
milenar ă a poporului român în Carpa ți se întemeiaz ă, între altele, pe o concep ție
unitar ă despre via ță , mo ștenit ă de la Zalmoxis și înt ărit ă prin cre știnism; 5.
Continuitate politic ă. În întreaga regiune Carpato-Balcanic ă statul român are o
continuitate neîntrerupt ă din timpul Evului Mediu pân ă în zilele noastre; 6.
Integrarea (sau unitatea organic ă) antropogeografic ă. „ Țara și poporul român
constituie un tot organic”.
Aceasta este concep ția lui Nicolae Iorga și Simion Mehedin ți despre mediul
geografic al poporului român, ca factor determinant în a șezarea, formarea și
dezvoltarea sa cultural-istoric ă18 .

18 Simion Mehedin ți, Le Pays et le peuple roumain , 1941.

13 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 139
Subliniind o asemenea idee a unit ății indestructibile dintre români și spa țiul lor
geografic, Dimitrie Gusti spunea „Românii sunt un p opor carpatic, iar Carpa ții
reprezint ă o lume româneasc ă”19 . Tot lui Gusti îi apar ține schema social-culturalului
na țional, conform c ăreia avem de-a face cu: 1. Spa țiul social-geografic, exprimat
prin: a. popula ție; b. manifest ări economice, culturale, religioase; c. institu ții
administrative, politice, juridice; 2. Factorul uman-biologic, care presupune a ne
ocupa de: a. antropologie; b. problema raselor; c. s ănătatea public ă, demografie;
3. Cadrul cultural-istoric, acesta presupune, de asemenea, a studia problemele de:
a. filosofie a istoriei; b. istoria social ă; c. filosofia culturii; 4. A cerceta desf ăș urarea
în timp a: a. sistemelor de educa ție; b. proceselor sociale; c. tendin țelor de tranzla ție,
cre ștere, descre ștere, privite liniar, ciclic, de lung ă durat ă, de scurt ă durat ă. Adic ă,
morfogeneza social ă; 5. Cadrul psihic. Cere s ă ne ocup ăm de: a. psihologia
experimental ă; b. psihologia etnic ă ( Völkerpsychologie – etnopsihologie); c. psihologia
social ă; 6. Cadrul spiritual. Presupune a ne ocupa de crea țiile culturale exprimate
prin: a. folclor; b. literatur ă; c. art ă (muzical ă, coregrafic ă, teatral ă, plastic ă); d. credin țele
(magice-supersti ții, religioase etc.); e. lingvistic ă.
În analiza psihosociologic ă a factorului uman, trebuie s ă avem în vedere
câteva momente ale afirm ării și impunerii sale: 1. Individul condi ționat de: a. spa țiul
geografic; b. mediul climatic; c. resursele de hran ă; 2. Individul condi ționat de
instincte: a. foame; b. reproducere; c. ap ărare; 3. Individul ca socius , membru activ
al comunit ății etnice c ăreia îi apar ține, î și desf ăș oar ă activit ățile în spa țiile a trei
seturi de valori: a. valori absolute natural-genetice: s ănătatea, puterea, frumuse țea
fizic ă. Avem de-a face cu acel mens sana in corpore sano ; b. valori-bunuri,
necesare asigur ării condi țiilor sale materiale și de civiliza ție. Ele sunt valori create,
și au un rol important „în conservarea fiin ței aceluia care le dore ște, individ sau
colectivitate”; c. valori cultural-spirituale necesare men ținerii și în ălță rii omului în
lumea crea țiilor filosofice, artistice, știin țifice. Și ele sunt valori create, fiind
înso țite îns ă „cu o con știin ță instrumental ă într-un chip caracteristic, care, dup ă
felul valorii, ia forma unei în ălță ri, îmbog ățiri, intensific ări, purific ări etc.”20 .
Pe aceste seturi de valori se întemeiaz ă și prin ele se men ține, în m ăsur ă
crescând ă, etnopsihologia. Ele ne arat ă c ă fiin ța uman ă se ridic ă deasupra st ării
naturale, prin dezvoltarea și exercitarea puterilor sale spirituale și morale, prin
actele sale de crea ție, cultur ă, civiliza ție.
3. Filosofia istoriei – dimensiunile ei etnopsihologice. Începând cu Herde r,
dar mai ales cu Humboldt, ne spune Tudor Vianu, ide alul de cultur ă devine sufletul
individual. „Omul izolat devine agentul culturii”. Exist ă, spune Herder, „o educa ție
a spe ței omene ști, tocmai pentru c ă fiecare om devine un om cu adev ărat numai
prin educa ție și pentru c ă întreaga spe ță nu tr ăie ște decât în acest lan ț de indivizi.”
În ălțarea istoriei, ne spune Hegel în Prelegeri de filosofie a istoriei , porne ște
de la popoarele orientale ale antichit ății care nu aveau con știin ța libert ății lor. Trece

19 Dimitrie Gusti, Știin ța Na țiunii în Enciclopedia României, vol. I, Bucure ști, Imprimeria
Na țional ă, 1938, p. 21.
20 Tudor Vianu, Opere, vol. VIII, Bucure ști, Editura Minerva, 1979, p. 94.

Mircea Mâciu 14 140
prin istoria greco-roman ă, con știent ă c ă unii dintre ei sunt liberi. Și ajunge la
na țiunile germanice, în era cre știn ă, con știente c ă „omul ca om este liber și c ă
libertatea spiritului constituie natura sa proprie” .
Gânditorii germani, începând cu Nietzsche, sus țin c ă sensul și finalitatea
culturii atârn ă de „trezirea puterilor creatoare orientate c ătre absolut și etern”, ne
spune Tudor Vianu. Iar defini ția analogic ă a culturii, gânditorul român o
întemeiaz ă pe trei elemente: 1. ideea de activitate; 2. ideea unei naturi ale c ărei
posibilit ăți cultura le dezvolt ă; 3. ideea unei valori care conduce opera culturii, în
lumina c ărora în țelegem fapta cultural ă ca adaos creator în procesul realit ății
social-culturale. Și prin care aceasta î și completeaz ă neîntrerupt sensul s ău
spiritual: prin acte de crea ție, cultur ă, civiliza ție subordonate tensiunii l ăuntrice
suflete ști, care se poate dezvolta pân ă la a resim ți crea țiile spiritual-culturale ca
valori capabile s ă-i înnobileze și s ă-i înalțe personalitatea c ătre sfere mai înalte ale
culturii totale, capabil ă a-i dezvolta fiin ței umane „capacitatea de a tr ăi lumea
aceasta sub toate aspectele ei, a o pre țui în sensul tuturor valorilor pe care ea în
mod virtual le închide”21 .
O asemenea tem ă poate s ă nu fie atins ă nicicând, continu ă Tudor Vianu. Ea
trebuie îns ă „s ă ne pluteasc ă înainte ca un ideal care trebuie s ă conduc ă silin ța
noastr ă cultural ă”.
În spa țiile etnopsihologiei, o asemenea direc ție se înscrie ca o prim ă idee-
for ță . Ea se împline ște și se întrege ște și prin alte „finalit ăți culturale ale omenirii”.
Sus ținut ă și prin civiliza ție, le împline ște dorin ța de a completa efortul omenesc
cultural în cât mai multe direc ții spirituale. C ăci și „valoarea pe care civiliza ția și-o
propune este o valoare demn ă de a fi urm ărit ă și realizat ă, dup ă cum sunt toate
valorile care conduc silin țele creatoare ale omenirii”22 .
III. Cultura – temei al etnopsihologiei
Cu aceasta am ajuns la momentul în care trebuie s ă fix ăm structura
etnopsihologiei, chiar pe terenul culturii. Tem ă în leg ătur ă cu care este obligatoriu
să reamintim c ă fiin ța uman ă ca personalitate depinde de câteva seturi de valor i: a.
bio-genetice, concretizate în s ănătate, putere, frumuse țe fizic ă etc.; b. psiho-
voli ționale concretizate, în primul rând, în disponibili tatea individului de a se
angaja în a face ceva, în dorin ța de a-și împlini personalitatea; c. cultural-creative,
concretizate în disponibilitatea și efortul individului de a se manifesta ca
personalitate; d. politico-administrative, concretizate în responsab ilitatea insului
social de a-și pune for țele în slujba cet ății, a statului, în folosul cona ționalilor s ăi;
e. moral-religioase, concretizate în efortul de a edu ca altruismul cet ățeanului.
Discutate într-un alt registru, putem spune c ă originea personalit ății umane,
în ălțimea ei social-spiritual ă sunt de ordin biologic, psihologic, sociologic,
culturologic. Temeiuri pe care personalitatea se po ate în ălța la omul total, c ăci

21 Ibidem, p. 157.
22 Ibidem, p. 158.

15 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 141
personalitatea uman ă „nu este un dar al naturii”, ea nu se ob ține „prin simpla
na ștere”. Dimpotriv ă, „este o achizi ție a culturii”, se „dobânde ște numai pe c ăi
culturale”. Personalitatea uman ă, precizeaz ă Traian Herseni, „se construie ște
treptat în decursul ontogenezei, a dezvolt ării de la copil ărie la maturitate, prin
afirmarea social ă și integrarea activ ă, creatoare, în via ța social-istoric ă, de unde și
grade de personalitate, de la cele microistorice la cele macroistorice, de la cele
locale sau regionale la cele na ționale și cele universale”23 .
Să mai not ăm, împreun ă cu Traian Herseni, Mihai Ralea, Tudor Vianu,
Dimitrie Gusti și mul ți al ți gânditori români c ă personalitatea uman ă este cercetat ă,
așa cum am v ăzut, și de biologie și psihologie, antropologie și istorie, sociologie și
etic ă etc. Și mai recent de etnopsihologie. Știut fiind, conchide Traian Herseni, „c ă
orice crea ție de mari propor ții angajeaz ă toate «etajele» personalit ății umane și
toate laturile ei esen țiale”24 .
Pentru a cuprinde și în țelege structura etnopsihologiei, al c ărei obiect de
cercetare este personalitatea ca valoare creatoare de valori, este obligatoriu s ă ne
oprim prioritar asupra structurii culturii: a. cultura ca ac țiune de promovare a
omului în rolul de agent creator al sor ții sale; b. cultura ca fenomen social-istoric
prin excelen ță ; c. mijloacele pe care le ofer ă societatea pentru realizarea culturii;
d. factorii determinan ți ai culturii: 1. mediul natural; 2. factorul etnic; 3. oamenii
mari; 4. hazardul.
Cultura poate fi determinat ă, ne spune Tudor Vianu, preluând ideea lui Alfred
Weber, ca o entelehie, în în țelesul pe care-l d ădea Aristotel acestui cuvânt. Adic ă
„o for ță dinamic ă, o for ță care activeaz ă produsele spirituale ale unei culturi dintr-un
anumit centru intern de idealitate, legând între el e aceste manifest ări tocmai prin
comunitatea r ădăcinilor 25 .
Pentru a ajunge îns ă la un asemenea în țeles al culturii este obligatoriu s ă ne
oprim mai detaliat asupra structurii culturii. Și înainte de toate s ă vedem c ă Mihai
Eminescu percepea cultura unui popor ca reprezentân d: „suma întregei sale vie ți
spirituale; aspira țiunile și f ăptuirile sale în art ă și știin ță , moravurile și obi șnuin țele
sale”. Gradul de cultur ă al poporului fiind condi ționat în concep ția marelui
gânditor, pe de o parte, „dup ă num ărul și valoarea productelor vie ții spirituale și a
toatei activit ăți interne”, pe de alt ă parte „dup ă num ărul aproximativ al tuturor
acelora, cari au dat na ștere acestor producte și al acelora cari au merite întru
producerea și conservarea lor”26 .
În cadrele unei asemenea circumscrieri, întâiul st ătător și purt ător al spiritului
nostru na țional modern, are în vedere, de asemenea, raportul dintre cultura
material ă, a faptei, și cea spiritual ă, a gândului. Condi ționând cultura de: a. inteligen ța

23 Traian Herseni, Sociologia literaturii, Câteva puncte de reper, Bucure ști, Editura Univers,
1973, p. 69–70.
24 Tudor Vianu, op. cit. , p. 353.
25 Mihai Eminescu, Fragmentarium , edi ție îngrijit ă de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucure ști,
Editura Știin țific ă și Enciclopedic ă, 1981, p. 27.
26 Ibidem.

Mircea Mâciu 16 142
insului social – „antiteza între cultur ă și știin ță ”; b. activitatea practic ă a insului
social – „antiteza între cultur ă și moralitate”; c. estetica vie ții comunit ății istorice
respective – „leg ătura între cultur ă și sim țul frumosului”.
Pe temeiul culturii, astfel în țeleas ă, apreciaz ă Eminescu, orice etnie poate
participa la o devenire a sa superioar ă. Ca subiect colectiv, etnia poate face istorie
numai pe baza propriei sale culturi. Iar pe m ăsur ă ce se înal ță prin crea ție, cultur ă,
civiliza ție, istoria devine cu adev ărat propria sa istorie. C ăci, a șa cum precizeaz ă
Mihai Eminescu, vigoarea unui popor, tr ăinicia sa, istoria pe care o împline ște î și
găsesc izvorul numai și numai în „munca sa proprie, fie cu mâna, fie cu m intea”.
Pentru to ți marii gânditori români, ca s ă ne referim doar la spa țiul nostru
cultural-spiritual, cel pu țin de la Eminescu, Xenopol, Iorga, R ădulescu-Motru,
Mehedin ți, Gusti, Blaga și pân ă la Noica, personalitatea unui popor este definit ă și
sus ținut ă prin personalitatea culturii sale. Știut fiind și demonstrat de marii istorici,
antropologi, etnologi etc. ai omenirii c ă orice comunitate na țional ă tr ăie ște prin
cultur ă, în cultur ă, pentru sus ținerea și dezvoltarea culturii. Adic ă în și prin faptele
de inventivitate, gândire, crea ție ale in șilor sociali creatori, cât și în și prin mediile
și imboldurile pe care le ofer ă masa in șilor sociali receptori, și cerin țele pe care ei
le impun creatorilor de valori.
Semnifica țiile culturii ca sintez ă a valorilor ne devin pe deplin în țelese numai
prin detalierea structurii acesteia, și, mai ales, prin raportarea întregului culturii la :
a. istorie ca valoare social ă; b. comunicare ca temei al vie ții sociale: c. mentalit ăți
ca expresie a epocii date; d. con știin ța na țional ă ca un dat psihologic al unit ății
cultural-spirituale a neamului; e. sufletul poporului ca împlinire a fiin ței sale lăuntrice:
f. imaginarul ca suport principal al actelor sale de crea ție: g. responsabilitatea
individului ca personalitate ale c ărei acte sunt puse – și trebuie s ă fie puse – în
slujba comunit ății na ționale c ăreia îi apar ține.
În spa țiile unor asemenea determin ări se impune cultura, în primul rând, a șa
cum am men ționat, prin latura sa material ă, condi ționat ă fiind de mediu, clim ă,
bog ății naturale. În al doilea rând, cultura se impune p rin crea țiile spirituale,
determinate și ele de disponibilit ățile insului social c ătre crea ție, de experien ța
istoric ă a comunit ății na ționale respective, de gradul de educa ție al acesteia.
Factorii în func ție de care se formeaz ă și se împline ște cultura sunt: a.
creatorul – aflat în dependen ță de statutul economic, statutul profesional, clasa
social ă c ăreia îi apar ține, genera ția creatoare ale c ărei interese le sluje ște; b. crea ția –
care presupune a r ăspunde: psihosociologiei geniului (filosofie, art ă, știin ță ,
tehnic ă) și formelor (cadrelor) sociale-curente, școli etc.; psihosociologiei temei
(limba, na ționalitatea, zona de civiliza ție, perioada istoric ă); psihosociologiei
creatorilor ori personajelor luate ca motiv; psihos ociologiei stilurilor sau
domeniilor de crea ție; c. publicul receptor – în spa țiile c ăruia trebuie s ă avem în
vedere diversitatea și gradul de preg ătire al receptorilor; în ce condi ții se face
comunicarea crea ției; care este succesul crea ției; critica de specialitate, adic ă
activitatea de mediere între oper ă și publicul receptor.

17 Locul și rolul etnopsihologiei în cadrul știin țelor socio-umane 143
Ca realitate, faptul de crea ție se cere a fi privit ca o unitate vie și concret ă,
oper ă a autorului ei, care implic ă, în primul rând, raportul dintre autor și
creativitate, sus ținut prin puterea insului social de a crea și a subiectului c ăruia îi
este destinat ă (adresat ă) de a o recepta.
Opera creat ă implic ă, în al doilea rând, situa ția autorului ei în societate. Se
are în vedere raportul dintre autor și locul de na ștere; raportul dintre autor și
profesia familial ă; raportul dintre autor și via ța economic ă a societ ății; raportul
dintre autor și clasa social ă c ăreia îi (sau vrea s ă-i) apar țin ă; drepturile autorului
asupra operei sale.
Un ultim moment, în aceast ă prim ă secven ță psihosociologic ă, îl reprezint ă
situa ția autorului în timp, în raport cu opera sa. Factor ii de care depinde un
asemenea raport sunt: valoarea crea ției; medierea crea ției în cauz ă, în masa in șilor
sociali receptori; cuprinderea, în țelegerea și acceptarea crea ției respective de c ătre
masa in șilor sociali receptori.
Crea ția, o dat ă înf ăptuit ă și lansat ă în spa țiul social, î și are și ea destinul ei,
cuprins și condi ționat, în primul rând, de realizarea conceptual ă, materializarea și
difuzarea operei respective, aflat ă în dependen ță de: a. apari ția și func țiile
institu țiilor care sus țin munca de crea ție; b. institu țiile și organiza țiile care se ocup ă
cu realizarea crea țiilor; c. institu țiile care asigur ă distribuirea crea țiilor, edituri,
uniuni de crea ție etc.
Un al doilea moment al acestei de a doua secven țe a psihosociologiei îl
reprezint ă crea ția ca atare, condi ționat ă fiind de: a. raporturile sale cu societatea;
b. formele și genurile de crea ție (muzic ă, literatur ă, teatru etc.) și impactul pe care-l
au asupra societ ății; c. subiectele crea ției și modul cum exprim ă cerin țele sociale,
dimensiunile acesteia – grup, clas ă, na țiune; d. tipurile și caracterele crea ției și
societatea – locale, na ționale, interna ționale; e. nu în ultimul rând stilul operei
create și modul cum se racordeaz ă cu cerin țele vie ții sociale.
Crea ția nu se reduce îns ă și nu poate fi considerat ă ca rezolvat ă, doar în
cadrele imita ției, imagina ției, sentimentului. Ea presupune și porne ște de la
personalitatea creatoare. Adic ă: a. personalitatea ca valoare creatoare de valori; b. o
activitate con știent ă, încadrat ă într-o cultur ă istoric constituit ă și istoric desf ăș urat ă;
c. o societate capabil ă s ă-și formeze oamenii de care are nevoie.
În concluzie, se poate spune c ă personalitatea creatoare presupune pe de o
parte temperament, caracter, aptitudini, iar pe de alt ă parte porne ște de la laturile:
a. biologice (organice, structurale); b. psihologice (incon știente și con știente);
c. sociologice (comunitare, institu ționale, colective); d. culturologice (culturale,
spirituale, axiologice).
Toate aceste niveluri și laturi apar evolutiv (filogenetic). În etapa fina l ă îns ă
(ontogenetic ă) ele coexist ă și se întruchipeaz ă în fiin ța uman ă, capabil ă a se împlini
ca personalitate, adic ă valoare creatoare de valori. Împlinirea psihosocio logic ă a
crea ției ca oper ă cultural ă se afl ă îns ă în dependen ță nu numai de insul social
creator – autorul – sau numai de mediatizator – ins titu țiile social-statale –, cât și,

Mircea Mâciu 18 144
mai ales, de publicul receptor – masa in șilor sociali. El, publicul receptor, este cel
care recep ționeaz ă opera, o tr ăie ște și o apreciaz ă, o judec ă, o consacr ă pe plan
social-cultural și o duce mai departe.
De aici și grija autorului de a identifica receptorul și/sau grupurile de
receptori, de a urm ări aproprierea de c ătre receptor a crea țiilor sale, iar critica de
specialitate de a asigura p ătrunderea și în țelegerea crea ției respective de c ătre
publicul receptor. Nu f ără a surprinde și a face cunoscute criteriile și cauzele
succesului (sau insuccesului) crea ției respective.
Alte probleme pe care trebuie s ă le aib ă în vedere factorul mediatizator sunt:
a. aptitudinile, preg ătirea, procedeele de crea ție ale autorului; b. preg ătirea,
disponibilit ățile artistice ale receptorilor de a- și apropria crea ția respectiv ă;
c. sentimentele, tr ăirile pe care le provoac ă asupra receptorilor crea ția asupra c ăruia
se apleac ă și poposesc; d. felul în care este valorificat ă, în plan social-cultural,
crea ția respectiv ă, cât de adânc a pus st ăpânire pe masa in șilor sociali receptori și
cu ce efecte.
Pe temeiul unor asemenea determin ări apare și se împline ște etnopsihologia,
ca știin ța identit ăților cultural-spirituale a na țiunilor, pe care, la rândul ei, le sus ține
și le cultiv ă ca s ă devin ă valori creatoare de valori.