Locul ȘI Rolul Apărării Onoarei, Demnității ȘI Reputației Profesionale ÎN Statul DE Drept
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
CATEDRA DREPT PUBLIC
TEZA DE MASTERAT
LOCUL ȘI ROLUL APĂRĂRII ONOAREI, DEMNITĂȚII ȘI REPUTAȚIEI PROFESIONALE ÎN STATUL DE DREPT
Autor
BEGLEȚA Olimpia
masterandă, anul II, frecvența zi
_________________
Coordonator științific
BENEȘ Olga
lector superior
_________________
Admis spre susținere „ ____” ______________ 2014
Șef catedră
ȚURCAN Serghei
doctor, conferențiar universitar
________________
Chișinău – 2014
CUPRINS
INTRODUCERE
„Datoria de dreptate este
să respectăm persoanele în viața lor,
în libertatea lor, în cuvîntul lor, în onoarea lor,
în credințele și în sentimentele lor.”
Paul Doumer
Actualitatea temei: Istoria omenirii este marcată de eforturile în vederea asigurării respectului față de demnitatea ființelor umane. Datorită importanței deosebite pe care o au, drepturile fundamentale ale omului sunt înscrise în acte speciale, declarații, legi fundamentale recunoscute ca fiind esențiale și li se conferă o formă și ocrotire juridică aparte. De altfel, sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale omului cuprinde drepturi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității omului.
Drepturile omului constituie la etapa actuală o problematică care poate fi abordată pe planul filosofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state și pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaționale și de drept intern. Abordarea drepturilor omului a ocupat și continuă să ocupe un loc proeminent în cadrul acțiunii politice ale statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind în zilele noastre un subiect de cea mai largă circulație. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a devenit obiectul unor reglementari cu caracter global in secolul nostru, iar multe dintre acestea sunt reluate în documente succesive, cristalizate mai bine sau beneficiază de mecanisme mai perfecționate de promovare a aplicării.
Problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public. O concepție modernă cu privire la reglementarea internațională a drepturilor omului s-a dezvoltat după cel de-al Doilea Război Mondial, întrucît numeroasele și gravele încălcări ale drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferințele cauzate de flagelul războiului, dar și să asigure un sistem de protecție a drepturilor care existau deja și erau reglementate de Liga Națiunilor. Astfel, în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite a fost adoptată Carta Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Din punct de vedere al domeniului de aplicare, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale capătă din ce în ce mai mult un caracter de generalitate, impunîndu-se treptat în domenii din ce in ce mai diverse ale raporturilor dintre state.
Actualitatea temei constă și în faptul că drepturile omului reprezintă unul din criteriile, elementele fundamentale ale democrației. Democrația în stat se află intr-un raport special cu drepturile omului, iar existența acestora caracterizează o societate ca fiind sau nu democratică. Gradul de civilizație atins de societate, cît și sistemul de protecție a drepturilor omului constituie pilonii dezvoltării democrației propriu-zisă.
Scopul și obiectivele tezei: Drepturile omului reprezintă fundamentul existenței și coexistenței umane. Universale, indivizibile și interdependente, ele definesc umanitatea. Ele întruchipează principiile ce formează piatra de căpătîi a demnității umane, menționa Secretarul General al Națiunilor Unite în mesajul inaugural rostit cu ocazia aniversării a 50 de ani de la adoptarea Declarației Universale a Omului. În acest context, pornind de la afirmația dată, dar și de la totalitatea reglementărilor și prevederilor din domeniul drepturilor omului, lucrarea de față este elaborată cu scopul desfășurării celor menționate, într-un context amplu și dezvoltat. Elaborarea prezentei lucrări are scopul înțelegerii materialului expus și a opiniilor prezentate, a noțiunilor, termenilor, rolului instituției drepturilor omului, dar și analizei rolului principalelor documente importante dezvoltării domeniului dat. Drepturile Omului reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale discursului socio-juridic și politic actual. De aceea, în cadrul prezentei lucrări s-a dorit reliefarea atît la nivel european, cît și internațional a principalelor arii de reflectare a domeniului drepturilor omului. La nivel european, respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre standardele politice fundamentale, expres formulate de Consiliul European, iar la nivel internațional, respectarea drepturilor omului este atent monitorizată de către organisme specializate ale Națiunilor Unite, dar și de către organizații non-guvernamentale cu vocație globală.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și/sau a rezultatelor obținute: Dat fiind faptul că drepturile omului sunt plasate în contextul lor firesc, dezvoltările din ultimele 4-5 decenii vor putea fi considerate, în istoria reglementarilor dreptului, ca o explozie a normelor privind drepturile și libertățile omului. În această perioadă au fost adoptate un mare număr de documente internaționale cu vocație de universalitate, unele cu caracter global (Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele 2 pacte: Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale), altele de tip sectorial, pentru protecția unor segmente ale populației ș.a. Au fost, de asemenea, adoptate un șir de convenții regionale, acoperind aceeași tematică, dar cu specificul fiecărei regiuni. În paralel, s-a creat un mecanism internațional de promovare a respectării drepturilor și libertăților omului, de înfăptuire a cooperării internaționale în acest domeniu. Documentele adoptate și mecanismele create au fost larg acceptate de state, ele constituind nucleul a ceea ce se poate considera că reprezintă un standard minim în domeniul drepturilor omului. Deși drepturile omului au un caracter universal, ele reprezintă o relație între persoană și societatea din care aceasta face parte. De aceea, prezenta lucrare, constituită dintr-o serie de noțiuni, termeni juridici, definiții, abordări, opinii a diverșilor autori și practică extrasă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului vine să completeze cadrul drepturilor omului și să pună în lumină aspectele mai puțin studiate pînă acum. Constituită și pe baza raporturilor, ghidurilor și sondajelor efectuate anterior de specialiștii în domeniu, permite prezentei lucrări să fie considerată drept un studiu al domeniului și instituției drepturilor și libertăților omului.
Metodologia cercetării: La elaborarea prezentei lucrări au fost utilizate o serie de metode, considerate utile și necesare în vederea realizării scopului propus. Astfel, o primă metodă este metoda logică, utilizată la argumentarea pe calea deductivă a situațiilor de drept și de fapt asimilate în conținutul lucrării. Metoda comparativă a fost utilizată la compararea mecanismelor de protecție a drepturilor omului și a evoluției instituției drepturilor omului la diferite etape ale dezvoltării societății. Totodată, această metodă a fost pe larg utilizată la compararea opiniilor și lucrărilor diverșilor autori naționali și internaționali. Metoda istorică a contribuit la dezvăluirea sensului și evoluției instituției drepturilor și libertăților omului, atît în cadrul statului nostru, cît și la nivel internațional, în diferite perioade de timp. Metoda cantitativă a folosit la sistematizarea și evidența legislativă, la stocarea și sistematizarea informației științifice juridice. Metodele enumerate au stat la baza studierii și analizei întregului complex de reglementări juridice și a mecanismelor de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, evaluarea diferitelor doctrine, teorii, analiza lor, evidențierea problemelor în Republica Moldova. Suport metodologic la elaborarea tezei l-au oferit tratatele internaționale, convențiile, pactele, lucrările autorilor în domeniu.
Structura tezei: Teza este structurată în 3 capitole. Primul capitol întitulat „Precizări și principii generale în conținutul libertăților garantate (onoare, demnitate și reputație profesională). Respectarea drepturilor omului – problemă internă sau internațională. (Rolul statului în edificarea și fortificarea acestor libertăți. Obstacole, Proceduri și mecanisme pentru promovarea respectării drepturilor omului)” prezintă în ansamblu noțiunile, definițiile și descrierile succinte generale ale cuvintelor-cheie, regăsite și în titlul prezentei lucrări. Cel de-al doilea capitol întitulat „Derivatele onoarei, demnității și reputației profesionale” cuprinde șapte subdiviziuni, ce sunt caracterizate și oferă o prezentare generală a conținutului acestora. La rîndul său, cel de-al treilea capitol este întitulat „Consacrarea și promovarea apărării onoarei, demnității și reputației profesionale și garanția respectării acestor libertăți în Republica Moldova” și conține prevederi generale din practica Republicii Moldova, în cazurile CtEDO împotriva sa.
PRECIZĂRI ȘI PRINCIPII GENERALE ÎN SFERA LIBERTĂȚILOR GARANTATE (ONOARE, DEMNITATE ȘI REPUTAȚIE PROFESIONALĂ). RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI – PROBLEMĂ INTERNĂ SAU INTERNAȚIONALĂ
Rolul statului în edificarea și fortificarea libertăților garantate
„Libertatea…titlul demnității noastre,
fundamentul drepturilor și datoriilor noastre,
regula și scopul destinului nostru”.
V. Cousin
Domeniul protecției ființei umane este unul vast, preocupări în acest sens, prezentîndu-se din cele mai vechi timpuri, dar un sistem juridic consacrat acestui domeniu s-a instituit abia în a doua jumătate a secolului XX. Noțiunea de protecție a ființei umane se încadrează în sintagma ,,drepturile omului”, iar acest fapt a constituit obiectul unor idei și concepții ale marilor filosofi și juriști ai timpului, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Confucius sau Ulpian [35, p. 1], care au fost amplificate odată cu trecerea timpului prin intermediul diverselor concepții religioase sau filosofice.
Garantarea drepturilor omului a apărut ca instituție juridică și s-a dezvoltat atît în planul realităților interne ale statelor, cît și în cadrul relațiilor interetatice. Primele documente juridice cu caracter constituțional care au garantat drepturi ale omului au apărut în Anglia: Magna Charta din anul 1215, urmată de Petiția drepturilor din 1628, Habeas Corpus Act din 1679 și Bilul drepturilor din 1689 [35, p. 1]. De altfel, acte juridice cu caracter constituțional au apărut și în alte state ale lumii, printre care Declarația de independență din 1776 în SUA, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 în Franța, care au pus bazele unor idei și concepții de valoare pentru garantarea libertății și egalității oamenilor și pentru protecția lor de diferite abuzuri.
Este de menționat că toate preocupările anterioare au dus la crearea și evoluția unor mecanisme constituționale fundamentale. Astfel, în secolul XIX au apărut primele norme juridice consacrate în tratatele internaționale, care au avut drept scop reglementarea drepturilor omului. În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial o preocupare aparte a prezentat-o individul uman ca valoare supremă care trebuia ocrotită, iar acest lucru s-a realizat prin adoptarea Cartei ONU la 26 iunie 1945 și a Declarației Universale a Drepturilor Omului la 10 decembrie 1948, ce au declanșat un proces amplu și deosebit de complex, care au transformat drepturile omului în ,,instituție de drept internațional cu vocație universală” [35, p. 2].
Caracterizând drepturile omului ca pe una dintre cele mai mari cuceriri ale modernismului, acestea pot fi considerate a fi nu numai rezultatul unor mari lupte, dar și produsul anumitor forme de organizare socială și politică, o astfel de formă fiind statul de drept [33, p. 8].
Drepturile omului sunt drepturi inerente și inalienabile ale fiecărei persoane, drepturi care definesc condiția umană într-o societate civilizată [35, p. 3].
În sine, conceptul de drepturi ale omului a fost creat și lansat de gînditorii și adepții diferitor tradiții cultruale și religioase, prin contribuția oamenilor de stat și juriștilor, care au fost incluse ulterior în legislațiile naționale ale țărilor lumii.
În cadrul dreptului internațional s-a constituit o ramură distinctă, numită dreptul internațional al drepturilor omului – ramură modernă a dreptului internațional public, care înglobează totalitatea normelor juridice internaționale și care are ca obiect apărarea drepturilor omului. Baza ramurii de drept menționate o constituie ,,principiul apărării drepturilor umane” [23, p. 87], care, la etapa actuală se afirmă ca un imperativ de conduită al statelor în relațiile dintre ele. Dezvoltarea acestor relații se află în strînsă legătură cu principiul promovării pe plan internațional a normelor și principiilor de drept, ce guvernează raporturile dintre state. Principiul dat obligă la îndeplinirea unor îndatoriri asumate și garantate prin documente juridice cu valoare obligatorie față de persoane și state. Principiul apărării drepturilor umane se află în corelare cu protecția internațională a drepturilor omului, acel ,,ansamblu de norme de drept internațional public prin care se consacră și se garantează drepturile omului, drepturile subiective esențiale pentru individ”. De aici rezultă și datoria statului de a respecta și proteja drepturile individului, consacrate prin norme internaționale în materia drepturilor omului, iar ,,suveranitatea statului trebuie să constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, dar nu pentru încălcarea lor” [29, p. 23-24].
Deși, la origini, drepturile fundamentale erau concepute ca drepturi subiective, permițînd individului să se opună anumitor intervenții ale statului, ele sunt azi la originea a numeroase reguli de drept obiectiv, împunînd statului obligația de a acționa. Prima obligație de a acționa ce revine statului este aceea de a proteja drepturile fundamentale. A doua obligație de a acționa este aceea de a lua măsurile necesare pentru ca drepturile fundamentale să poată fi exercitate de către un număr cît mai mare de indivizi. [28, p. 105].
Problematica drepturilor omului, datorită unui număr mare de reglementări, poate fi abordată atît pe plan intern cît și internațional. Întrebarea care apare este, dacă prin recunoașterea că drepturile omului reprezintă o problemă de interes internațional, aceasta conduce sau nu la scoaterea problematicii drepturilor omului din sfera competenței naționale a statelor, iar răspunsul este unul negativ. Atît chestiunea drepturilor și libertăților acordate propriilor cetățeni, cît și cea privind realizarea efectivă a acestora țin de competența internă a statelor. Ele au căpătat un caracter internațional prin voința statelor, ca urmare a obligațiilor asumate de acestea prin convențiile și alte documente internaționale convenite în acest domeniu. Mecanismele internaționale de protecție a drepturilor omului, în pofida limitărilor care le marchează funcționarea, sunt azi o realitate care se impune statelor cu tot mai multă autoritate. De altfel, statele democratice, organizate pe principiul statului de drept, în cadrul cărora respectarea drepturilor omului a devenit o condiție indispensabilă a guvernării, nu au nici o motivație pentru a evita sau a refuza o asemenea colaborare. Este necesar a remarca că, problema drepturilor și libertăților acordate propriilor cetățeni, în cadrul acestor state, poate fi privită atît din punctul de vedere al exclusivității competenței naționale a statelor, cît și din cel al cooperării internaționale [30, p. 202].
S-a considerat, însă, că multitudinea de reglementări internaționale scot acest domeniu din competența internă a statelor și o plasează în cadrul dreptului internațional. Referitor la acest subiect, autorul I. Diaconu susține că este evident că există o tendință obiectivă de a reglementa, pe plan internațional, în cadrul cooperării dintre state, o gamă din ce în ce mai largă de probleme. Numeroase convenții internaționale – bilaterale, regionale, universale – au fost încheiate pentru a reglementa raporturile dintre state în sferele cele mai diverse ale cooperării lor, pentru a stabili conduita acestora în anumite domenii, extinzînd astfel, angajamentele reciproce asumate de state în cadrul dreptului internațional [18, p. 90-91].
Făcînd referire la faptul că aproape orice problemă poate face obiectul unei anumite reglementări internaționale, statele pot pune în seama unei astfel de reglementări situații care țin nemijlocit de competența lor națională, primatul dreptului internațional fiind acceptat în prezent de mai multe state. Acest lucru nu înseamnă, însă, că drepturile omului au încetat a mai fi o problemă internă pentru fiecare dintre state, ele sunt concomitent probleme-parte a ambelor sfere. În ceea ce privește domeniul drepturilor omului, ,,garantarea, exercitarea și respectarea lor sunt strîns legate de organizarea vieții politice și de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul unui stat pentru reglementarea raporturilor umane” [18, p. 91]. Reglementările existente în domeniul dreptului internațional reflectă, prin urmare, concepția potrivit căreia drepturile omului rămîn o problemă de competență națională a fiecărui stat, fiind din ce în ce mai mult și o problemă de drept internațional [18, p. 96].
Reglementarea drepturilor și libertăților cetățenești în legea fundamentală constituie o garanție a realizării unei protecții aparte, speciale acestora atît prin sistemul de garanții constituționale, cît și prin însuși faptul că totalitatea drepturilor și libertăților fundamentale sunt reglementate în Constituții [27, p. 230].
Doctrina dreptului internațional abordează, în legătură cu natura drepturilor omului, poziția omului în raport cu dreptul internațional. Astfel, numeroase și vaste reglementări se întîlnesc în cadrul problematicii date. Este vădit că ,,în dreptul internațional contemporan numeroase principii și norme, convenționale și cutumiare, privesc persoanele fizice; în ultimă instanță, toate normele dreptului internațional vizează omul, ca moleculă de bază a societății. Unele din aceste principii și norme stabilesc drepturi și obligații pentru persoanele fizice, inclusiv în raporturile cu statul ai căror cetățeni sunt”. Principiile și normele menționate sunt adoptate de state, prin tratate internaționale sau prin procedeul cutumei, iar drepturile persoanei decurg din norme acceptate de state și nu direct din dreptul internațional [18, p. 96]. Un interes deosebit l-au prezentat prevederile unor tratate, potrivit cărora drepturile omului acordă și oferă posibilitatea persoanelor de a prezenta plîngeri unor organisme internaționale și chiar unor tribunale, împotriva propriilor state, atunci cînd acestea consideră că drepturile prevăzute în aceste tratate au fost încălcate. Totodată, este necesar a prezenta o concluzie a prevederilor enunțate astfel că, în conformitate cu mențiunea autorului I. Diaconu, se specifică faptul că numeroase norme din ordinea juridică internațională – atît convenționale, cît și cutumiare – au ca destinatar persoana umană, dar nu-i conferă acesteia calitatea de subiect de drept internațional. Persoanele fizice rămîn subiecte de drept intern, care le acordă capacitatea de a fi titulare de drepturi și obligații; asemenea drepturi și obligații pot proveni, însă, din ordinea juridică națională, din ordinea juridică a altui stat sau din ordinea juridică internațională [18, p. 101].
Acțiunea efectivă de protecție a drepturilor și libertăților omului se desfășoară, în primul rînd, la nivel național, prin organele de stat, organisme mixte sau neguvernamentale. De-a lungul anilor, statele au adoptat numeroase convenții privind incriminarea și pedepsirea unor fapte îndreptate împotriva drepturilor omului în general.
Respectarea drepturilor omului reprezintă atît o problemă internă, cît și una internațională, rămînînd în continuare în competența statelor, dar ca parte integrantă a dreptului internațional, făcînd obiectul reglementărilor internaționale. Persoanele sunt destinatare ale normelor de drept internațional privind drepturile omului, dar nu devin subiecte ale dreptului internațional. Limitele și natura diferitelor elemente ale reglementărilor internaționale decurg din faptul că garantarea exercitării drepturilor omului rămîne în competența națională a statelor, factorul internațional fiind chemat să promoveze îndeplinirea obligațiilor asumate de state și garantarea unui standard minim, în cadrul acceptat în dreptul internațional pentru ansamblul obligațiilor statelor [18, p. 111-112].
Pentru ca totalitatea reglementărilor să-și găsească aplicarea de către și în cadrul unui stat de drept, este necesar a prezenta o imagine a conținutului noțiunii de stat de drept.
Statul de drept ,,implică o încredere absolută în drept, credința în virtuțile dogmaticii juridice care fac să prevaleze valorile cărora le este atașat”. Aceasta are loc prin transformarea libertăților individuale în drepturi subiective, prin care acestea pot fi apărate și anume: prin proclamarea suveranității naționale care va fi garantată prin principiul democratic; prin aplicarea normei juridice care tinde să fie luată drept realitatea însăși; prin relevarea unui joc al credinței. De altfel, esența statului de drept este normativismul, statul tinde spre o „perfecționare normativă” constantă și spre o lărgire a cîmpului juridicității [28, p. 198-199]. Odată cu răspîndirea aplicării principiului respectării drepturilor și libertăților, statul de drept își schimbă dimensiunile, iar cadrul juridic intern ia forma cadrului juridic internațional.
Fundamentul statului de drept îl constituie un mod individualist de a concepe relația individului cu statul. El se bazează pe afirmarea unei primordialități a individului cu statul, a individului în cadrul societății, care presupune menținerea statului într-o postură de instrument afectat realizării de sine a individului, netransformarea statului și nici a dreptului într-un scop în sine [22, p. 41]. De asemenea, statul de drept presupune o anumită formă de reciprocitate în raporturile dintre putere și individ.
Statul de drept centrat pe individ și individualism instaurează o democrație progresistă în care drepturile omului trebuie să fie protejate, primul fiind, totodată, și protectorul individului contra puterii [33, p. 8].
Statul de drept asigură ,,domnia legii” în întreaga lui activitate, în raporturile lui cu cetățenii și cu diferite organizații sociale de pe teritoriul său. Statul de drept este o condiție a constituționalismului contemporan, prin care se materializează, într-un ansamblu coerent, valorile fundamentale ale Constituției și ale statului [14, p. 173]. Drepturile fundamentale stau la baza democrației existente într-un stat de drept, iar sistemul democratic acordă, la rîndul său, drepturile fundamentale [15, p. 9].
Statul de drept este caracterizat ca fiind acel stat în care indivizii apar în fața puterii ca titulari ai drepturilor, dispunînd de mijloacele necesare pentru a le valorifica și apăra. Statul de drept democratic este garantul drepturilor omului și prin aceasta devine și protector al individului contra puterii.
De aceea, în cele din urmă, statul de drept este cel care asigură cea mai bună și mai solidă protecție a tuturor drepturilor garantate. Un sistem juridic independent și un proces adecvat constituie mecanismele esențiale prin care se poate realiza dreptul individual de a căuta, primi și face cunoscute puncte de vedere și informații referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului [20, p. 41].
1.2. Obstacole, proceduri și mecanisme pentru promovarea respectării drepturilor omului
Pentru asigurarea unei protecții efective a drepturilor omului este esențial ca statele, prin constituții și alte legi, precum și prin intermediul autorităților interne, judiciare și administrative, să asigure punerea în aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele și convențiile referitoare la acest domeniu. În același timp, pentru urmărirea și aplicarea convențiilor în sfera drepturilor omului s-au stabilit mecanisme distincte, constituite în baza dispozițiilor convențiilor respective, fiind vorba de organe create prin tratatele cu vocație universală specializate în materia drepturilor omului [29, p. 188]. Printre organele menționate se numără: Comitetul pentru drepturile omului, care își exercită controlul său principal prin intermediul rapoartelor statale periodice [29, p. 28], Consiliul Drepturilor Omului – organul cu cele mai largi competențe în domeniul apărării drepturilor omului, avînd rolul de instrument de cooperare și dialog între state privind problematica din domeniu. De asemenea, este vădit necesară menționarea mecanismelor de garantare a drepturilor omului la nivel european și anume Consiliul Europei, Organizația pentru Securitate și Cooperare și Comunitatea Europeană.
Crearea Consiliului Europei a fost inspirată din nevoia exprimată de statele membre de a conserva valorile morale și spirituale care constituie atît moștenirea comună a popoarelor cît și adevărata sursă a libertății individuale, a libertății politice și a statului de drept. Articolul 3 din Statutul Consiliul Europei prevede că fiecare stat membru trebuie să respecte principiile statului de drept și ale faptului că toți cetățenii aflați sub jurisdicția sa se bucură de drepturile și libertățile omului [29, p. 248]. Punerea în funcție a unui mecanism eficace de protecție a drepturilor omului este modul foarte general recunoscut drept cea mai remarcabilă reușită a Consiliului Europei [25, p. 127]. Înființarea Consiliului Europei a fost bazată pe scopul de acționa pentru o mai mare unitate între membrii săi prin intermediul unor acorduri și acțiuni comune în domeniul economic, social, cultural, științific, legislativ și administrativ și pentru menținerea și evoluția ulterioară a drepturilor și a libertăților fundamentale. Actualmente, Consiliul continuă să acționeze în sprijinul idealurilor democratice, asigurînd universalitatea drepturilor omului prin promovarea de standarde comune în toate statele membre, în beneficiul tuturor cetățenilor indiferent de originea acestora [21, p. 7].
Organizația pentru Securitate și Cooperare (OSCE) este destinată a fi un instrument de alertă pentru prevenirea conflictelor, dar și gestionarea crizelor. OSCE și-a propus să contribuie efectiv la promovarea democrației, consolidarea statului de drept și respectul drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În cadrul Organizației își desfășoară activitatea Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului și Înaltul Comisar asupra minorităților naționale [29, p. 297-298].
Comunitatea Europeană este constituită din organe care au competențe exprese și își exercită activitatea în domeniul protecției drepturilor omului și anume Parlamentul European, mediatorul european și Curtea de Justiție Europeană. Totodată, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană intervin în protecția și promovarea drepturilor omului, în măsura necesităților.
Ansamblul reglementărilor din domeniul protecției drepturilor omului, prin intermediul aplicării diferitor mecanisme și sub supravegherea organelor abilitate fac, în primul rînd, referință la aplicabilitatea legii naționale, care stă la baza acestor reglementări.
Mecanismele instituite prin voința statelor asigură o supraveghere internațională a punerii în aplicare a obligațiilor la care statele s-au angajat, în vederea protecției drepturilor omului [30, p. 200].
Protecția drepturilor omului este o sarcină permanentă ce impune o sarcină constantă, atît din partea autorităților, cît și din partea indivizilor. Odată cu evoluția vieții sociale, mecanismul de protecție a drepturilor omului va fi chemat să evidențieze noi manifestări ale acestuia, care trebuie în mod constant îmbunătățit, cu scopul de a continua să ofere o protecție eficace membrilor statului [25, p. 127]. Este veridică informația, potrivit căreia, statele sunt cele care au obligația să respecte, să asigure, să garanteze sau să realizeze progresiv, după caz, drepturile și libertățile omului. Este de asemenea de necontestat că în numeroase cazuri încălcările unor drepturi și libertăți provin din acțiuni sau omisiuni ale organelor de stat, mai ales atunci cînd este vorba de drepturile legate de securitatea, integritatea și libertatea persoanei [18, p. 57].
Pentru a asigura apărarea internațională a drepturilor omului, normele juridice internaționale în materie instituie o serie de proceduri internaționale de protecție a drepturilor omului. Procedurile internaționale de garantare a drepturilor omului se derulează în fața structurilor instituționale internaționale care au atribuții în materia drepturilor omului. Un principiu fundamental al protecției internaționale a drepturilor omului îl constituie subsidiaritatea mecanismelor internaționale în raport cu cele interne. Primul rol în garantarea drepturilor omului revine statului, prin structurile și mecanismele interne. Procedurile internaționale de protecție a drepturilor omului nu se substituie celor interne, ci sunt complementare acestora, în scopul de a remedia carențele protecției interne [32, p. 137].
Afirmarea și recunoașterea drepturilor și libertăților omului ca principiu al dreptului internațional contemporan nu se fundamentează pe recunoașterea unui drept natural obiectiv, care ar transcende voința statelor, ci are la bază tocmai consimțămîntul acestora de a-l recunoaște ca atare, după cum întreg ansamblul de norme de drept internațional exprimă acordul de voință al statelor în cadrul comunității în general [23, p. 87].
Drepturile omului, ca ansamblu de drepturi, libertăți și obligații unii față de alții, ale statelor de a se apăra și promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertăților respective în fiecare țară reprezintă astăzi o instituție deosebit de complexă, și în același timp un principiu fundamental al dreptului internațional public, tot mai larg recunoscut. În acest sens, o serie de principii fundamentale și specifice stau la baza dreptului internațional public, ca prescripții normative, aplicabile reglementărilor juridice din domeniul drepturilor omului. Așadar, un prim principiu este principiul universalității, identificat ca ideal normativ, în sensul obligației statelor de a promova respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților omului. Un al doilea principiu fundamental este principiul egalității în drepturi a oamenilor, înțeles ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor și a libertăților lor fundamentale prevăzute de legile interne și internaționale. Un al treilea principiu este cel al nediscriminării, care decurge din principiul egalității în drepturi și presupune ca toți oamenii să se bucure de drepturile și libertățile lor fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naționalitate sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii în detrimentul altora. Un alt principiu este principiul unității drepturilor omului, care se constituie într-un drept unitar, în fiecare drept sau libertate fundamentală. Alte două principii sunt: principiul reformei legislațiilor naționale și principiul subsidiarității, care țin nemijlocit de competența statelor, în vederea aplicării procedurilor de apărare a drepturilor omului [35, p. 9-10].
Recunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu decurge din apartenența indivizilor la un anumit stat, la o anumită comunitate, ci constituie un atribut natural al acestora [36, p. 21], ceea ce accentuează prezența principiului universalității și caracterul de universalitate a drepturilor omului menționat anterior.
O definiție clară a noțiunii de drepturi ale omului se găsește în Dicționarul Drepturilor Omului, care spune că acestea sunt drepturi care sunt inerente ființei umane, care apar la nașterea ei. Ele sunt inalienabile și inerente pentru fiecare om aparte în virtutea apartenenței lui la specia umană, ele sunt universale aparținînd fiecărui om indiferent de spațiul unde se află [19, p. 25].
De asemenea, este de menționat faptul că dezvoltarea ansamblului de drepturi morale și-a transpus aplicarea în drepturile omului, ,,ca drepturi juridice, stabilite conform procesului de creare a legilor din societăți, atît la nivel național, cît și internațional” [26, p. 15].
În ansamblu, teoria drepturilor omului a cunoscut mai multe modele în examinarea problemelor pe care acestea le ridică. Astfel, modelul ,,etatist”, considerat unul tradițional, percepe drepturile omului în principal ca o problemă care ține de jurisdicția națională a statelor. Adepții acestui model admit că drepturile omului nu mai sunt domeniul rezervat statelor și că statele nu mai sunt singurul actor internațional. Un alt model este cel ,,cosmopolit” care pornește de la persoane și nu de la state. Susținătorii modelului dat evidențiază contestarea puterii statului de către persoane și organizații neguvernamentale, precum și de către comunitatea globală, recomandabilă fiind acțiunea internațională în favoarea drepturilor omului. Un al treilea model este cel ,,internaționalist”, care subliniază consensul privind recunoașterea universală a drepturilor omului, fără a nega rolul central al statelor în asigurarea, respectarea și protecția drepturilor și libertăților omului. Internaționaliștii evidențiază în același timp rolul principiilor și normelor, al organismelor internaționale, care stabilesc anumite limite comportamentului statelor în acest domeniu și pot acționa în vederea respectării lui [18, p. 11].
Protecția internațională a drepturilor și libertăților ce aparțin ființelor umane definește și însumează, totodată, un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor – unii față de alții, ale statelor de a apăra și promova aceste drepturi, precum și ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea lor, intervenind în acele situații în care drepturile omului sunt încălcate. Cuprinzînd principii, mecanisme, proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional ce caracterizează trăsăturile unui principiu juridic ce se aplică direct în relațiile dintre statele suverane [34, p. 9-10].
La etapa actuală, ideea respectării drepturilor omului se promovează tot mai mult ca fiind un factor de supraviețuire a omenirii, iar lipsirea ființei umane de drepturi și libertăți ar face ca aceasta să înceteze a mai trăi ca o ființă umană. La rîndul său, ,,negarea drepturilor omului ar deschide calea spre dezordine politică și socială, spre conflicte armate între state, spre ostilități între diferite grupuri sociale din cadrul popoarelor”. Opusul ideii precedente este realizarea drepturilor omului prin ,,instaurarea unor condiții internaționale echitabile – inclusiv a unei ordini economice internaționale juste și a dezarmării efective, care să permită oamenilor și popoarelor să-și exercite drepturile și libertățile lor fundamentale, condiții care presupun, de asemenea, o libertate și o justiție socială mai mare, atît la scară națională cît și la cea internațională” [34, p. 14].
Drepturile omului reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale ale omului, recunoscute pe plan internațional, indicînd un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane și a căror respectare se înțelege a fi promovată în folosul tuturor oamenilor. În același context, este de menționat că drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt ,,acele drepturi esențiale pentru viața, libertatea, demnitatea și dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală și efectivă trebuie încurajată și promovată prin cooperarea internațională” [34, p. 18].
O definiție completă a noțiunii de drepturi ale omului se regăsește la profesorul V. Duculescu, care menționează în lucrarea sa că ,,drepturile omului sunt acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric al unei anumite societăți” [27, p. 19].
La rîndul său, profesorul N. Purdă, în lucrarea sa, citează o serie de autori care au dat diverse definiții noțiunii de drepturi ale omului și care, totodată, par a fi interesante, ample și complexe. Astfel, poate fi menționat profesorul Gh. Moca, care specifică faptul că ,,în decursul evoluției istorice, categoria drepturilor omului a fost tratată în literatura de specialitate sub un triplu aspect. Primul, a fost acela de instituție importantă a dreptului internațional, formată din totalitatea normelor constituționale ale dreptului internațional care reglementează drepturile omului, pe plan universal sau regional”. Din reglementările internaționale referitoare la drepturile omului rezultă cîteva idei de bază care guvernează domeniul dat. Astfel, printre acestea se numără universalitatea drepturilor omului, caracterul lor de norme imperative, nediscriminarea în reglementarea și aplicarea acestor drepturi, obligația statelor de a coopera în vederea promovării și respectării drepturilor omului, interdependența diferitor categorii de drepturi ale omului [34, p. 19-20].
Generalizînd aspectele noțiunii de drepturi ale omului se poate menționa că acestea reprezintă drepturile ființei umane înzestrată cu rațiune și conștiință și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca fiind drepturi inalienabile și imprescriptibile.
Noțiunea de promovare a drepturilor omului a căpătat valoare universală relativ recent, însă a coexistat o lungă perioadă de timp cu cea de progres/dezvoltare. Astfel, ,,promovarea drepturilor omului la nivel internațional implică activități circumscrise cooperării statelor și orientate spre realizarea de acorduri privind măsuri noi care ar trebui luate în domeniul drepturilor omului, adoptarea unor documente în legătură cu noile dimensiuni ale drepturilor” [34, p. 34]. Dat fiind faptul că s-a intensificat interesul omenirii în privința domeniului drepturilor omului, la etapa actuală a sporit și procesul de diversificare a mijloacelor utilizate de comunitatea internațională în vederea promovării drepturilor omului. La rîndul său, promovarea drepturilor omului are ca scop ,,asigurarea unui cadru internațional care să poată facilita și sprijini preocupările și eforturile pe plan național ale statelor; să asigure deplin drepturile și libertățile fundamentale ale omului” [34, p. 36].
Totodată, este de menționat faptul că respectarea drepturilor omului are un caracter universal; chiar dacă unele norme specifice nu sunt acceptate de unele state, marea majoritate a normelor din acest domeniu sunt opozabile tuturor statelor, ca norme cutumiare. De asemenea, aplicarea normelor privind drepturile și libertățile fundamentale nu este subordonată reciprocității în raporturile dintre state, căci beneficiarul real este persoana umană [17, p. 300].
Pentru ca un stat să-și poată îndeplini angajamentele asumate din prevederile documentelor internaționale în domeniul drepturilor omului sunt necesare anumite condiții prealabile și anume: să fie un stat liber, democrat, să funcționeze pe baza primordialității dreptului și a legalității, iar întreaga activitate a puterii executive să se afle sub control. Înfăptuirea drepturilor omului implică și un sistem politic democratic. Instituțiile autorității publice trebuie să fie supuse legii printr-un ansamblu de dispoziții generale care reglementează modul de exercitare a puterilor. Aceste dispoziții figurează în Constituții, care guvernează organizarea și funcționarea statului. Pentru a asigura procesul de aplicare a drepturilor omului, prevederile constituționale trebuie să fie clare și simple. Pentru a proteja în mod eficace drepturile omului sunt necesare cîteva garanții, care au la bază principiul neretroactivității legii și cel al independenței puterii judiciare față de celelalte două puteri (legislativă și executivă) [34, p. 37].
Este, de asemenea, necesar de remarcat faptul că la nivel național, protecția drepturilor omului se realizează prin anumite instituții specifice, printre care instanțele judecătorești, avocatul poporului.
După cum menționează autorul N. Purdă, citat mai sus, protecția drepturilor omului poate fi considerată un concept cuprinzător, care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice, naționale și internaționale, care au ca obiect recunoașterea, dezvoltarea și încurajarea promovării respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, precum și asigurarea apărării acestor drepturi în fața instanțelor jurisdicționale naționale și internaționale. Dacă altădată ideea protecției drepturilor omului avea un caracter limitat și fragmentar, referindu-se exclusiv la sistemele naționale de protecție și fiind condiționată de democratismul acestora, astăzi ideea obligativității juridice de protecție a drepturilor omului a devenit o idee universală, care cu greu poate fi contestată.
Domeniul protecției drepturilor omului solicită, la aplicarea acestor drepturi, corespunderea unor exigențe și cerințe menite să favorizeze cadrul natural al acestor drepturi. Astfel, transpunerea în practică a drepturilor omului, se referă, în plan politic la adaptarea următoarelor: existența unui regim politic adecvat, care să dorească și să fie capabil să aplice drepturile omului; existența unei societăți echilibrate bazate pe o economie puternică, cerință esențială pentru susținerea materială a promovării și dezvoltării respectului drepturilor omului; existența unui sistem juridic eficient, în plan internațional și în plan intern, care să garanteze aplicarea concretă a tuturor drepturilor și libertăților ființei umane [34, p.51]. În plan social-economic este necesară ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forțelor de muncă și condiții de progres și dezvoltare economică și socială; respectarea universală și efectivă a dreptului omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Obiectivul principal al unei societăți democratice și al unui stat de drept îl constituie înfăptuirea unei ordini social-economice echitabile. În plan juridic este aplicabil principiul fundamental al respectării drepturilor omului, confirmat de cuprinderea lui în numeroase tratate internaționale [34, p. 64].
În cadrul subiectului abordat, drepturile omului este domeniul omniprezent în statul de drept, iar prin referire la statul de drept este necesar a menționa despre categoria drepturilor cetățeanului, întrucît, în statul de drept, cetățeanul este personajul în jurul căruia se împletește domeniul menționat împreună cu alte valori fizice și morale. În general, statutul juridic al cetățeanului este format din drepturile și îndatoririle fundamentale, precum și toate celelalte drepturi subiective, care, însă, nu pot exista în afara relației sociale sau a unui raport juridic. După cum menționa autorul T. Cîrnaț în lucrarea sa, drepturile omului reprezintă o realitate și o finalitate a întregii activități umane numai în statul de drept [14, p. 268], putem afirma că scopul statului de drept constă în promovarea și asigurarea drepturilor și libertăților membrilor săi.
Statul de drept se caracterizează printr-un conținut al dreptului în vigoare, în care sunt incluse valori și principii destinate să asigure cetățenilor garanții împotriva statului, iar acesta din urmă trebuie să se conformeze drepturilor naturale ale omului [14, p. 175].
Instituția drepturilor fundamentale ale cetățeanului este o instituție juridică de drept constituțional, iar normele care o reglementează evidențiază conținutul raporturilor fundamentale dintre persoanele fizice și statul căruia acestea aparțin. De altfel, consacrarea drepturilor și libertăților omului nu a fost posibilă atîta timp cît societatea umană nu a atins o anumită treaptă de dezvoltare, cît nu au fost întrunite anumite condiții economice, sociale, politice și culturale care să facă necesară instituționalizarea lor. Ulterior apariției acestor condiții, s-a instaurat democrația și o dată cu ea s-a format un stat în care drepturile și libertățile omului au fost înscrise în diferite Declarații și Constituții, iar una dintre cele mai semnificative în acest sens este Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată în august 1789. Declarația menționată exprima, pentru prima dată în lume, și foarte clar, conceptul noțiunii de constituție, precum și cerința garantării drepturilor dobîndite. Astfel, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului sunt nu numai o realitate, dar și o finalitate a activității umane în orice societate progresivă și democratică [25, p. 25].
O societate contemporană care pretinde a fi democratică nu poate rămîne în afara problemei drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Gradul ei de maturitate democratică se măsoară cu grija statului de a proteja ceea ce are mai sfînt, individul, și anume drepturile lui naturale, inclusiv dreptul la viață și la libertate personală [31, p. 7].
Proclamarea drepturilor fundamentale a fost materializată într-o sinteză a drepturilor omului numită Declarația Universală a Drepturilor Omului, care este ,,expresia aspirațiilor permanente ale întregii umanități” [25, p. 26]. De asemenea, Declarația menționată este ,,un document deosebit de important cu caracter universal al epocii contemporane, însă ea nu reprezintă nimic dacă statele nu transpun în legislația lor drepturile și libertățile expuse în acest document și nu asigură exercițiul acestor drepturi pentru toți membrii societății, prin măsuri de ordin economic, social și juridic” [25, p. 26]. La rîndul lor, prevederile din Declarația Universală a Drepturilor Omului au fost transpuse în legislațiile constituționale a multor state. Totodată, colaborarea statelor în domeniul consacrării și garantării drepturilor omului a dus la adoptarea a numeroase tratate internaționale.
Pe parcursul acestui document drepturile universale ale omului sunt prezentate ca fiind un cod legal de comportament pentru promovarea conștiinței plenare și totodată reprezentări ale integrării, fiind cele care leagă particularul de universal [48].
Articolul I al Declarației Universale prevede că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității [online, 49].
Prin urmare, Declarația Universală a Drepturilor Omului este un document universal,acceptat ca fiind un standard minim în domeniul drepturilor omului, ca fiind idealul comun pe care trebuie să-l atingă statele de drept și societățile democratice.
Majoritatea normelor care consacră drepturi și libertăți ale omului sunt norme imperative, iar un moment important al reflectării acestora în cadrul legislației statelor este că statele nu pot deroga de la aceste norme în raporturile lor reciproce. Faptul că reglementările din acest domeniu au cunoscut o evoluție amplă demonstrează tendința spre o abordare mai complexă care să includă un ansamblu vast de drepturi și libertăți.
Mute din reglementările existente în domeniul drepturilor și libertăților omului, cît și a cetățeanului sunt vădit dominate de preocuparea statului de a asigura respectarea și promovarea, pe termen lung, atît a drepturilor celor mai de preț ale omului: viața, sănătatea, integritatea corporală, cît și a valorilor care primează: onoare, demnitate și reputație profesională, care în ansamblu formează cetățeanul ca personalitate.
Protecția drepturilor omului are o natură juridică duală, internă și internațională și contribuie la cristalizarea societății civile, la trecerea de la principiul majorității la principiul ocrotirii individului și a minorității, la consolidarea statului de drept. Cetățeanul, împreună cu statul este obligat să participe activ la transformările ce au loc în societate, în scopul realizării unei adaptări corespunzătoare evoluției firești a societății [27, p. 227].
Proclamarea atașamentului față de valorile general umane recunoscute este insuficientă, este necesar ca aceasta să fie declarată obiectiv major în edificarea unei societăți democratice. Este la fel de importantă susținerea în etapa următoare a acestor declarații prin fapte, prin crearea unui mediu instituțional și legal, a unor mecanisme adecvate și eficiente de realizare a acestor intenții. Actualmente, cînd are loc revenirea la valorile social umane, urmează să se întreprindă măsuri, pentru ca spiritul uman să fie apreciat la justa lui valoare în legislația națională [31, p. 47-48].
Prin referire la capitolul de valori menționate, care au căpătat statut de drepturi fundamentale garantate cetățeanului în statul de drept, în documentele Organizației Națiunilor Unite s-a instituit o reglementare referitoare la domeniul dat. Astfel, prin totalitatea drepturilor și libertăților fundamentale se asigură existența și promovarea valorilor, care ,,asigură omului condiții de viață de natură să-i permită să-și dezvolte, pe deplin, calitățile sale intelectuale, ale conștiinței sale și să-și satisfacă cerințele spirituale” [25, p. 49].
Aceste drepturi sunt expresia aspirației crescînde a omenirii la o viață care să-i permită fiecărui om în calitate de cetățean să se bucure de respect și protecție a demnității umane și a onoarei.
Problema asigurării respectului față de demnitatea ființei umane, a promovării și protejării drepturilor acestora este de mai mult timp în centrul preocupărilor internaționale [20, p. 69], de aceea în vederea asigurării garantării și respectării drepturilor și valorilor fundamentale a fost elaborat cel mai important act internațional regional de către Consiliul Europei, semnat la 4 noiembrie 1950, dar intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, ˗˗ Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce constituie garanția colectivă pe plan european a unora din principiile enunțate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și este consolidată printr-un control judiciar internațional ale cărui decizii trebuie respectate de statele părți la Convenție [25, p. 118]. La rîndul lor, statele membre sunt obligate să recunoască oricărui cetățean al său drepturile și libertățile prevăzute în Convenție.
Avînd rolul de a apăra personalitatea, normele ce protejează onoarea, demnitatea și reputația profesională sunt de o necesitate stringentă în contextul „religiei secolului XX” dar și XXI, care declară că omul este valoarea fundamentală a societății [online, 44].
Instrument juridic internațional, avînd o dimensiune fără precedent, Convenția Europeană constituie un reper în cadrul afirmării și dezvoltării dreptului internațional, importanța căreia s-a resimțit chiar și în statele în care au fost depuse eforturi susținute pentru a asigura o protecție mai bună a drepturilor omului. Din punct de vedere tehnic, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un tratat internațional, un contract prin care părțile își asumă obligații juridice, însă Convenția nu este menită să înlocuiască sistemele de protecție naționale privind drepturile omului [25, p. 125].
Scopul urmărit de statele membre ale Consiliului Europei la data adoptării Convenției Europene a Drepturilor Omului a fost ca acestea să stabilească și să realizeze standardele comune europene cu privire la comportamentul lor referitor la drepturile omului. Aplicarea Convenției a contribuit la formarea unei bogate jurisprudențe, astfel încît astăzi există conturat un Drept European al Drepturilor Omului care este format din ansamblul normelor convenționale și jurisprudența creată în aplicarea lor [27, p. 29].
Drept exemplu al faptului că aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un avantaj, îl constituie aderarea României la această Convenție, care prezintă două categorii de consecințe pozitive și anume: pe de o parte asigură statului o poziție deosebită prin calitatea pe care o are ca membru al Consiliului Europei, dar și ca parte contractantă la Convenție, și pe de altă parte, conferă indivizilor aflați sub jurisdicția României garanții convenționale cu privire la asigurarea drepturilor și libertăților definite în titlul I al Convenției (articolul 1 CEDO). Calitatea dobîndită de România de stat parte la CEDO contribuie la integrarea legislativă a României și armonizarea sistemului juridic național cu cel european din domeniul drepturilor omului și nu numai [27, p. 263].
Comunitatea internațională a stabilit că drepturile omului sunt: inalienabile (nimeni nu le poate pierde, deși în unele circumstanțe ele pot fi suspendate sau restricționate); indivizibile, interdependente și interrelaționale (nu pot fi abordate izolat); universale (se aplică în mod egal pentru toate persoanele, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de alt gen, origine națională, origine socială) [24, p. 53].
În calitate de prerogative naturale, drepturile omului oferă acestuia posibilitatea, bazată pe voința sa subiectivă, de a desfășura o acțiune pentru exercitarea unei valori umane, ce capătă și ea statut de drept, în scopul coexistenței sale în societate. Unii autori susțin că drepturile omului izvorăsc din năzuința oamenilor către o viață în care onoarea, demnitatea și reputația profesională sunt respectate și protejate în statul de drept.
Creșterea importanței drepturilor omului și libertăților publice este determinată de apariția unor distorsiuni în aplicarea normei de drept. ,,Statul de drept – spunea Leisner – înseamnă normele în aplicare” [22, p. 11]. La baza normelor privind drepturile și libertățile omului stă o concepție etică, o idee morală, afirmîndu-se că aceste drepturi decurg ,,din demnitatea inerentă a persoanei” [18, p. 54], deci din natura omului.
Inițial au fost promovate un șir de valori umane, ca apoi, în urma unor procese de conștientizare a cerințelor sociale, să fie transformate în norme juridice, atît pe plan internațional, cît și național. Nu trebuie, însă, să pornim de la ideea că valorile umane au servit drept punct de plecare în elaborarea normelor drepturilor omului, ele doar au favorizat dezvoltarea și lărgirea zonei moralei și valorilor eticii. Totodată, valorile umane au fost centrul, în jurul cărora a fost exprimat ansamblul normelor de drept care protejează valorile respective, în diferitele sale accepțiuni.
Prin prisma celor menționate își face loc o întrebare retorică: există valori incompatibile cu drepturile și libertățile omului? Faptul existenței unor valori care formează și promovează ființa umană ca personalitate în societate nu este altceva decît o binecuvîntare morală în cadrul unui stat de drept. La o analiză mai atentă se poate observa că valorile umane ,,pot interveni în ceea ce privește modalitățile și căile cele mai eficiente de exercitare de către fiecare persoană a drepturilor sale individuale, dar nu pun în discuție aceste drepturi în substanța lor” [30, p. 431].
Este necesar a remarca faptul că valorile precum onoarea, demnitatea și reputația profesională trebuie să fie considerate obiective de atins, iar fiecare stat de drept trebuie să elaboreze programe și planuri în vederea realizării acestor obiective majore, sub un control de ordin internațional.
Se recunoaște, totodată, că nu se pot admite abateri de la demnitatea și integritatea fizică a persoanelor, oricare ar fi ele, nici de la condamnarea crimelor contra păcii și securității umanității, aceasta ar însemna să se aducă atingere unor drepturi fundamentale, legate de existența persoanei și a societății umane. Se apreciază că aceste valori sunt protejate prin norme imperative, de la care statele nu pot deroga sub nici un motiv [30, p. 434].
Drepturile omului luate în ansamblu cu valorile garantate sunt nucleul unui stat de drept și influențează considerabil viața oamenilor în societate.
În primul rînd, valorile umane și libertățile publice trebuie protejate împotriva celorlalți indivizi ai societății, împotriva grupurilor, dar și împotriva statului însuși, iar garantarea exercițiului celor enumerate contra atingerilor ce ar putea să vină din partea altor cetățeni este imperios necesară, ,,căci individul, este tentat să-și înțeleagă libertatea e posibilitatea nelimitată de a face ce vrea. Imperfecțiunea morală a individului, singura care face statul și dreptul necesare, îl face să nu poată accepta plenar libertatea celuilalt; el trebuie silit să fie liber” [22, p. 16].
Prin referire directă la valorile umane garantate (onoare, demnitate și reputație profesională), abordate în prezenta lucrare, e necesar a prezenta careva definiții în acest sens. Astfel, Dicționarul Drepturilor Omului prezintă noțiunea de demnitate ca fiind atitudinea demnă; calitatea de a fi demn; autoritate morală, prestigiu [19, p. 23], elemente care fac din ființa umană un cetățean cu o personalitate valoroasă în cadrul unui stat de drept. Totodată, ,,demnitatea ființei umane reprezintă valoarea particulară care reprezintă calitatea ființei umane care merită respect” [19, p. 23]. În ansamblu, în calitate de valori fundamentale umane, intim legate de însăși ființa umană ca personalitate, demnitatea, onoarea și reputația sunt consacrate și protejate în cadrul dreptului prin diverse norme interne și internaționale. De altfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, cît și Pactele internaționale cu privire la categoriile de drepturi respective subliniază că ,,toate ființele se nasc libere și egale în demnitate și drepturi – ele aparținînd fiecărui individ în calitatea sa de ființă umană” [15, p. 59]. O considerație aparte o deține faptul că prin existența și aplicabilitatea principiului independenței justiției se asigură respectarea drepturilor omului prevăzute de legile interne și posibilitatea cetățeanului de a-și apăra demnitatea și onoarea.
Fixată în psihologia populației, noțiunea de apărare a onoarei și demnității, completată de categoria reputației profesionale, consacrată în reglementările privind libertatea de exprimare, a fost preluată și de noul Cod Civil al Republicii Moldova. Din momentul transformării Republicii Moldova într-un stat democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate, iar astfel s-a impus o abordare conceptual diferită, atipică perioadei sovietice [44].
Articolul 16 al Codului Civil al Republicii Moldova este unul din puținele reglementări exprese a domeniului vizat. Astfel, este prevăzut că „Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnității și reputației profesionale. Orice persoană este în drept să ceară dezmințirea informației ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedește că ea corespunde realității. La cererea persoanei interesate, se admite apărarea onoarei și demnității unei persoane fizice și după moartea acesteia. Dacă informația care lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională este răspîndită printr-un mijloc de informare în masă, instanța de judecată îl obligă să publice o dezmințire la aceeași rubrică, pagină, în același program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătorești. Persoana lezată în drepturile și interesele sale, ocrotite de lege, prin publicațiile unui mijloc de informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masă pe contul acestuia. Orice persoană în a cărei privință a fost răspîndită o informație ce îi lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională este în drept, pe lîngă dezmințire, să ceară repararea prejudiciului material și moral cauzat astfel. Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral trebuie sa fie rezonabil și să se determine ținîndu-se cont de caracterul informațiilor răspîndite; sfera de răspîndire a informațiilor; impactul social asupra persoanei; gravitatea și întinderea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate; proporționalitatea între acordarea despăgubirilor și gradul în care reputația a fost lezată; gradul de vinovăție al autorului prejudiciului; măsura în care această compensare poate aduce satisfacție persoanei vătămate; publicarea rectificării, replicii sau dezmințirii pînă la pronunțarea hotărîrii judecătorești; alte circumstanțe relevante pentru cazul dat. Dacă identificarea persoanei care a difuzat informația ce lezează onoarea, demnitatea și reputația profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanță de judecată o cerere în vederea declarării informației răspîndite ca fiind neveridică” [2, p. 6-7].
Din punct de vedere juridic, demnitatea și onoarea pot avea semnificații în sens larg și restrîns. Astfel, în sens larg, despre demnitate se afirmă: „Problema fundamentării juridice a demnității persoanei constituie una din principalele probleme ale științelor juridice teoretice și de ramură. Interesul față de ea se determină prin rolul enorm pe care aceasta îl joacă în vederea formării și dezvoltării personalității umane. Între garanțiile juridice ale existenței personalității, demnitatea umană ocupă primul loc, pentru că documentele de bază privind drepturile omului arată că respectul demnității și drepturilor omului, înalta lor valoare sunt factorii ce caracterizează situația societății moderne, izvoarele stabilității politice, ale optimismului social și încrederii în viitor. Mai mult, respectul și apărarea demnității umane, ca obligație a statului constituțional, sunt o premisă a soluționării tuturor problemelor particulare ale reglementării juridice. Problema demnității umane se pretează analizei juridice din cauză că demnitatea este un component primar al caracteristicii social-juridice a persoanei, drepturilor sale subiective, obligațiilor, libertăților”. Demnitatea umană se realizează teoretic și practic prin totalitatea mijloacelor juridice cu ajutorul cărora se asigură reglementarea legală a diferitelor relații sociale. În sens restrîns, onoarea, demnitatea și reputația profesională constituie obiective specifice ale apărării juridice prin mijloace civile, penale și administrative. În acest sens, categoria demnității umane este examinată mai mult în plan negativ, ca un drept legat de apărarea personalității contra acțiunilor/enunțurilor umilitoare, lezante [44].
Demnitatea este definită ca valoare sau calitate înnăscută a unei ființe umane, care decurge din însăși natura umanității, esențială pentru concepția juridică a drepturilor omului. Prin demnitate umană se mai înțelege și respectul față de celelalte persoane, precum și respectul propriei persoane. Demnitatea ființei umane este sentimentul interior generat de rațiune și conștiință care conferă acesteia superioritate față de lumea animalelor. Demnitatea se dobîndește prin naștere, ca semn al egalității oamenilor în fața semenilor lor, fără nici o discriminare. Astfel, dreptul fundamental la demnitate umană face parte din drepturile Uniunii Europene [24, p. 29].
În scopul protejării drepturilor fundamentale ale indivizilor în ceea ce privește acțiunile desfășurate de instituțiile europene și de statele membre în aplicarea dreptului Uniunii Europene a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene la 7 decembrie 2000 [online, 50], preambulul căreia afirmă că scopul Uniunii Europene este de a promova o dezvoltare echilibrată și durabilă a Europei pe baza respectării valorilor indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității, întărind, prin intermediul Cartei protecția drepturilor fundamentale conforme evoluției societății, progresului social și științific și tehnologic. De asemenea, în cadrul celor stipulate, Carta face o distincție clară între drepturile cetățenilor și drepturile tuturor rezidenților pe teritoriul Uniunii Europene [online, 7].
Necesitatea menționării prevederilor Cartei a fost utilă din considerentul delimitării modelelor de consacrare a drepturilor fundamentale. Astfel, reieșind din cele expuse mai sus, putem scoate în evidență caracteristica de bază ce delimitează modelul european, în consacrarea drepturilor fundamentale, de cel american, care „se distinge prin preocupările sociale manifestate, chiar și în mod variabil, de către fiecare din statele membre ale Uniunii Europene” [7].
Carta consacră un spațiu extins drepturilor fundamentale, al căror titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene și anume: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție [ 7]. La rîndul său, demnitatea include următoarele drepturi: dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate.
Atașată fiind de acțiunea politică, problematica drepturilor omului este, mai întîi de toate, una socială. Astfel, în centrul drepturilor omului se află demnitatea umană, valoare incontestabilă în raport cu drepturile și libertățile omului.
Demnitatea, acel factor principal în realizarea drepturilor omului, stă la baza realizării principiilor aplicabile drepturilor omului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Papa Pius al XII-lea, a relevat în cuvinte impunătoare semnificația demnității umane, a cărei încălcare a reprezentat pentru omenire cel mai îngrozitor dezastru. Aceeași recunoaștere este exprimată și în Carta Națiunilor Unite, elaborată în scopul reafirmării drepturilor fundamentale ale omului. Este de menționat faptul că pentru prima dată, demnitatea umană a fost ridicată la rang de concept juridic în Constituția Bavareză din anul 1946, în care se specifica: „Demnitatea personalității umane trebuie respectată în administrație și jurisdicție”, „Demnitatea omului este intangibilă. A o respecta este obligația puterii de stat” [15, p. 58].
Recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume [20, p. 109].
În doctrina juridică, instituția demnității umane este definită ca fiind o totalitate complexă de norme cu caracter interramural. Pe de altă parte, în teoria eticii, demnitatea este determinată ca fiind o categorie a conștiinței morale, ce exprimă concepția despre valoarea fiecărui om ca o personalitate morală, de asemenea, o categorie a eticii, care înseamnă o atitudine morală deosebită a omului față de sine însuși și atitudinea societății, a statului și altor comunități față de el, în care se recunoaște valoarea personalității [44].
Demnitatea ca valoare a ființei umane cuprinde în sine și onoarea persoanei, ambele sunt inviolabile și trebuie să fie respectate și protejate. În același context, ele sunt nu doar drepturi fundamentale în sine, ci chiar baza tuturor drepturilor, de aceea ele nu trebuie atinse nici în cazul limitării unor drepturi.
Demnitatea este definită de majoritatea teoreticienilor ca fiind autoaprecierea personalități, bazată pe aprecierea de către societate. Deosebirea principală dintre onoare și demnitate constă în faptul că onoarea este o trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate în prim plan se situează momentul subiectiv, autoaprecierea [ 44].
Carta drepturilor fundamentale stabilește în capitolul I, consacrat demnității umane, următoarele drepturi: dreptul la viață al tuturor persoanelor (nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat); dreptul oricărei persoane la integritate fizică și psihică; dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau servitute și de a nu fi constrîns la muncă forțată sau obligatorie, precum și interzicerea traficului cu ființe umane, care rezultă direct din principiul demnității umane și ține seama de noile aspecte ale criminalității organizate [35, p. 104-105].
Onoarea este, pe de o parte, aprecierea socială a personalității și a meritelor sale, iar pe de altă parte, reflectă tendința omului de a-și păstra reputația. Onoarea reprezintă o categorie ce reflectă demnitatea individului în conștiința altor oameni, aprecierea sa publică sau, altfel spus, onoarea este reputația pozitivă a omului, fiind în primul rînd, aprecierea societății dată personalității și depinde de principiile morale stabilite în conștiința comunității sociale [online, 44].
O definiție a noțiunii de onoare în legislație nu se regăsește, aceasta poate fi întîlnită doar în literatura de specialitate. Astfel, onoarea poate fi catalogată ca fiind „aprecierea publică a persoanei, o trăsătură socială obiectivă. Din acest punct de vedere, anume existența societății determină existența categoriei onoarei. Ca termen juridic, acesta capătă următoarea definiție: „onoarea este reflectarea, însoțită de o apreciere pozitivă, a calităților persoanei în conștiința socială” [44].
Noțiunea de onoare poate fi prezentată sub trei aspecte și anume: caracteristica personalității însăși; aprecierea socială a personalității; aprecierea socială acceptată de personalitatea însăși (capacitatea persoanei de a-și aprecia faptele, de a acționa în viața morală potrivit normelor morale, regulilor și cerințelor societății). Caracterul obiectiv al onoarei se manifestă în principal prin faptul că ea este o exprimare obiectivă a relațiilor (atitudinilor) dintre personalitate și societate, iar la baza ideii de onoare stau principiile moralității [44].
La etapa actuală, noțiunile de reputație, prestigiu, bunul nume capătă o valoare din ce în ce mai mare, întrucît sunt noi apărute în legislația statului nostru, iar definirea lor este încă neclară. O primă clarificare ce se face în acest sens este aceea că noțiunile menționate se subordonează noțiunii de onoare. Îndeosebi, noțiunea de reputație profesională își găsește reglementarea în articolul 16 al Codului Civil al Republicii Moldova. Reputația profesională este definită ca fiind „reflectarea calităților profesionale ale persoanei în conștiința socială, însoțită de aprecierea pozitivă a societății”. În doctrina națională reputația profesională este percepută ca aprecierea calităților profesionale ale persoanei de către societate. Conceptul de reputație profesională este apropiat conceptului de onoare. Onoarea constituie un component al conceptului de reputație profesională, deoarece ea presupune aprecierea din partea societății. Se poate afirma că acestea sunt sinonime. De aici rezultă că reputația profesională face corp comun cu reputația (onoarea) persoanei, deoarece conține aprecierea publică a unor calități distinse ale persoanei [ 44].
Articolul 16 al Codului Civil interzice defăimarea unei persoane, adică răspîndirea informațiilor defăimătoare despre aceasta, care nu corespund realității. Sarcina probațiunii în aceste cazuri revine celui care a răspîndit informațiile, iar această sarcină se referă doar la demonstrarea veridicității informației răspîndite, și nu se extinde asupra netemeiniciei pretențiilor de ordin pecuniar a reclamantului, fie la demonstrarea că un pasaj sau altul nu constituie „informație”. În sensul principiilor de procedură civilă, este de menționat că în sarcina reclamantului să demonstreze că cele contestate constituie „informații”, adică relatări cu caracter factologic și informativ, ce îi afectează onoarea, demnitatea și reputația profesională, iar pretențiile de ordin pecuniar sunt întemeiate; reclamatul urmînd să demonstreze că „informația” contestată de el nu este falsă. În acest fel, sarcina demonstrării veridicității nu contravine principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Actualmente, legislația Republicii Moldova în domeniul apărării demnității, onoarei și reputației profesionale necesită a fi revizuită și completată cu noțiuni, termeni și prevederi legale care să delimiteze și să facă distincție între diversele moduri de aplicare a legislației în vederea protecției valorilor menționate. Prevederile articolului 16 al Codului Civil sunt insuficiente și necesită completate, astfel încît să nu lase loc de variate interpretări, de către diferite persoane. O soluție care a fost deja aplicată în unele țări și care, este preferabilă pentru rezolvarea problemelor complexe legate de apărarea valorilor menționate și defăimare în statul nostru este adoptarea unui act special cu privire la defăimare, care să reglementeze minuțios domeniul, incluzînd în legislația națională norme conforme standardelor europene cu privire la libertatea de exprimare, domeniu indisolubil legat de dreptul la apărarea demnității, onoarei și reputației profesionale.
După cum este menționat și în Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea legislației despre apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanelor fizice și juridice nr. 8 din 09.10.2006”, dreptul la apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale constituie un drept constituțional al persoanelor fizice și juridice și, concomitent, constituie o garanție a activității lor efective. Acest drept este asigurat de articolul 15 din Constituție „Cetățenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea” [1, p. 15], iar exercitarea acestuia nu trebuie să intervină și să încalce drepturile altor persoane. În același context,
Hotărîrea dă noțiunea termenilor de onoare, demnitate și reputație profesională. Astfel, onoarea reprezintă aprecierea pozitivă care reflectă calitatea persoanei în conștiința socială. Demnitatea reprezintă autoaprecierea persoanei întemeiată pe aprecierea societății. Reputația profesională reprezintă reflectarea calităților profesionale ale persoanei în conștiința socială, însoțită de aprecierea pozitivă a societății. Deosebirea dintre „onoare” și „demnitate” constă în faptul că onoarea este o trăsătură socială obiectivă, iar la demnitate se studiază momentul subiectiv, autoaprecierea [online, 43].
DERIVATELE ONOAREI, DEMNITĂȚII ȘI REPUTAȚIEI PROFESIONALE
Aplicabilitatea articolelor 4, 5, 6, 8, 10, 14 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și articolului 1 din Protocolul adițional la CEDO în cazul încălcării onoarei, demnității și reputației profesionale
Drepturile fundamentale sunt definite ca drepturi consacrate de Constituție, adică figurează ca fiind drepturi constituționale. Uneori, drepturile constituționale au fost definite ca simple drepturi subiective. De altfel, anumite drepturi subiective, datorită importanței lor, sunt selectate pe criteriul valoric și înscrise ca drepturi fundamentale [15, p 36-37]. Importanța acestor drepturi este recunoscută de către cetățeni în cadrul unei societăți umane, cu referire la faptul că, prin respectarea drepturilor subiective se asigură respectarea valorilor cetățenilor, care contribuie, în cea mai mare parte, la formarea personalității lor. Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută subiecților de drept și protejată prin dreptul obiectiv intern și internațional (ansamblul de norme juridice în vigoare într-un stat la un moment dat). Un drept subiectiv cuprinde trei componente care pot fi de natură diversă: a) dreptul subiectiv poate fi atașat unui titular; b) este recunoscut; c) titularul său poate respecta conținutul dreptului făcînd uz de procedura instituită acestui efect [15, p. 37-38].
Reieșind din cele menționate anterior, rezultă că drepturile constituționale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni, iar aceasta este cea mai importantă trăsătură a drepturilor garantate de Constituție.
Din punct de vedere juridic, un drept este o revendicare pe care omul (subiectul de drept) este îndreptățit să o ceară. Un drept al omului este o revendicare atribuită prin simpla condiție de a fi ființă umană. La baza drepturilor omului stau valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea, existența interpersonală și interstatală în mod practic (libertatea, respectul pentru ceilalți, nediscriminarea, toleranța, dreptatea, responsabilitatea) [24, p. 50].
O trăsătură importantă pentru fiecare om este aceea că drepturile care aparțin ființei umane persistă de la naștere, sunt inalienabile, inerente pentru fiecare om și recunoscute universal, independent de apartenența lui la un numit grup etnic sau alte caracteristici specifice. De altfel, Constituția Republicii Moldova prevede la articolul 23 că ,,fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică, iar statul asigură dreptul fiecărui om de a-și cunoaște drepturile și îndatoririle. În acest scop statul publică și face accesibile toate legile și alte acte normative” [1, p. 17]. De aici rezultă faptul că garantarea respectării drepturilor și libertăților reprezintă scopul major al Republicii Moldova în calitate de stat de drept.
Totodată, este de menționat că la baza întinderii drepturilor și libertăților stau principii fundamentale ale dreptului, acele ,,idei călăuzitoare ale conținutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerințele obiective ale societății în procesul creării dreptului și realizării normelor juridice”. De fapt, principiile fundamentale sintetizează și promovează valorile esențiale ale societății, conținînd idei asupra fenomenelor juridice [15, p. 51]. Un prim principiu general este cel al pluralismului politic, urmat de principiul separării puterilor în stat, principiul legalității, principiul libertății, principiul echității, principiul justiției. Dacă e să ne referim la categoria principiilor care stau la baza drepturilor omului, atunci putem menționa următoarele: principiul universalității, principiul egalității în drepturi, principiul protecției cetățenilor Republicii Moldova în străinătate, accesul liber la justiție, prezumția nevinovăției, prioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului. Aplicarea principiilor enumerate se realizează pentru sintetizarea și promovarea valorilor esențiale ale omului, ca demnitatea, onoarea și reputația profesională, dar și pentru asigurarea respectării valorii umane ca personalitate juridică.
Categoria drepturilor care sunt derivatele valorilor umane garantate fac parte din categoria inviolabilităților, a drepturilor social-economice, a drepturilor social-politice și a drepturilor civile – grup de drepturi ale omului care „garantează individului o sferă de libertate în raport cu statul, la fel ca și mijloacele care permit asigurarea respectului acestor drepturi” [15, p. 75].
Declarația Universală a Drepturilor Omului are scopul de a furniza un mod de înțelegere comun al drepturilor și libertăților fundamentale la care face referire Carta Națiunilor Unite și de a servi tuturor popoarelor și națiunilor drept standard comun de înfăptuire. Aceasta proclamă două mari categorii de drepturi: civile și politice, pe de o parte, economice, sociale și culturale, pe de altă parte [15, p. 263]. Totodată, pentru reglementarea fiecărei categorii de drepturi au fost adoptate pacte cu caracter internațional. Astfel, la 16 decembrie 1966 a fost adoptat Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, iar recunoașterea și respectarea drepturilor garantate de Pacte sunt domenii de interes internațional și nu țin de jurisdicția internă. Pactele vin să completeze și să reglementeze în mod specific drepturile omului în ansamblul lor. De asemenea, pentru a suplimenta măsurile de implementare prevăzute de Pacte au fost adoptate Protocoale Facultative privind drepturile civile și politice.
Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iulie 1945, și a intrat în vigoare la 24 octombrie în același an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare ale ONU, hotărîte să-și reafirme „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici…”. Unul din scopurile Cartei este tocmai realizarea cooperării internaționale […] promovînd și încurajînd respectarea drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie [35, p. 15-16]. Totodată, este de menționat că în Carta ONU sunt reunite un ansamblu de 5 documente adoptate sub egida ONU și care constituie nucleul sistemului Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului (Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, Protocolul facultativ la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, Al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice) [35, p. 26].
Un aspect important este faptul că și în cadrul Uniunii Europene, prin intermediul Actului Unic European, dar și a altor documente se acordă o deosebită atenție și importanță problematicii drepturilor omului, aceasta devenind în prezent un element central. Intrat în vigoare la 1 iulie 1993, Actul Unic European prevede, în preambul, că „statele membre sunt decise să promoveze împreună democrația, bazîndu-se pe drepturile fundamentale, recunoscute în constituțiile și legile statelor membre, în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în Carta socială europeană” [online, 5].
La rîndul său, Tratatul Uniunii Europene, numit Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, menționează în preambul, despre atașamentul statelor membre la principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și al statului de drept [online, 13].
Totalitatea evoluțiilor legale și jurisprudențiale, dar și considerentele de ordin politic și filosofic au generat ideea codificării concepției Uniunii Europene despre drepturile omului într-un document unic, care să valorifice tradițiile statelor membre. De la ideea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare, Uniunea Europeană a ajuns astăzi la ideea unei comunități politice și de valori fundamentale, iar atribuțiile sale au fost și ele extinse. De altfel, o serie de factori au dus la elaborarea Carte drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [15, p. 297].
Carta Drepturilor Fundamentale recunoaște o serie de drepturi personale, civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor Uniunii Europene și ale rezidenților de pe teritoriul Uniunii și le înscrie în legislația europeană. Carta reunește într-un document unic drepturi care se găseau anterior într-o varietate de instrumente legislative, cum ar fi legislațiile naționale și cea de la nivelul Uniunii Europene, precum și în convenții internaționale ale Consiliului Europei, Națiunilor Unite și ale Organizației Internaționale a Muncii. Conferind mai multă claritate și vizibilitate, Carta instaurează securitate juridică în interiorul Uniunii Europene [online, 6].
Carta drepturilor fundamentale însumează, pentru prima dată în istoria Europei, în cadrul unui singur document, întreaga arie a drepturilor, prin referire la drepturile civile, politice, economice și sociale, toate fiind sistematizate în șase capitole cu denumiri precum „Demnitate”, „Libertăți”, „Egalitate”, „Solidaritate”, „Cetățenie”, „Justiție” [online, 7] și reprezintă ,,un pas important spre edificarea unui sistem global european de protecție a drepturilor omului” [15, p. 298-299].
Drepturile derivate ale valorilor umane garantate își găsesc reflectarea în capitolul II al Constituției Republicii Moldova, conținutul cărora oferă posibilitatea distingerii acestora în diferite categorii. Astfel, în prima categorie se includ inviolabilitățile, acele drepturi și libertăți, care, prin conținutul lor, asigură viața, siguranța și securitatea persoanei (dreptul la libertate și securitatea (siguranța) persoanei, dreptul la viață, dreptul la apărare, dreptul la respectarea personalității, vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței). Din a doua categorie fac parte drepturile și libertățile social-economice și culturale (protecția locului de muncă, dreptul la respectarea bunurilor proprii). A treia categorie o constituie drepturile exclusiv politice (dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul la administrare). A patra categorie o formează drepturile și libertățile social-politice (libertatea întrunirilor, libertatea de exprimare, de opinie, de conștiință și de religie, secretul corespondenței). Din a cincea categorie fac parte drepturile-garanții, acele drepturi, care, prin conținutul lor au un rol de „garanție constituțională” (dreptul la petiționare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică) [20, p. 108].
Caracterul general pe care îl au în comun toate drepturile menționate reglementate de Constituție și acte internaționale îl constituie inviolabilitatea persoanei, care constă în „felul de a fi și a se comporta liber, de a nu fi ținut în sclavie sau șerbie, de a nu fi supus nici unei munci forțate, de a nu putea fi reținut, arestat sau exilat, decît în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege și de a se apăra în orice proces și în toate fazele acestuia” [15, p. 78].
Dreptul la libertate și securitatea (siguranța) persoanei
Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt garantate și reglementate de articolul 25 al Constituției Republicii Moldova, care prevede că „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile” [1, p. 18]. Libertatea individuală privește libertatea fizică a persoanei, dreptul ei de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi ținută în sclavie, reținută, arestată sau deținută în mod arbitrar. Siguranța persoanei include în sine un sistem de garanții ale libertății individuale. Aceste garanții țin de legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autoritățile publice, cum ar fi percheziția, reținerea, arestarea. Dreptul la libera circulație este garantat de articolul 27 al Constituției Republicii Moldova [20, p. 111].
Statul garantează dreptul la libertate și siguranță, acest drept fiind consfințit de articolul 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care prevede că ,,Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărîri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a se bănui că a săvîrșit o infracțiune sau cînd există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvîrșească o infracțiune sau să fugă după săvîrșirea acesteia; d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărîtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în vederea aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane în scopul pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură ori de extrădare. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală. Orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor articolului menționat, are dreptul la reparații” [online, 9]. Articolul 5 urmărește protecția libertății persoanei fizice și, în mod deosebit, interzicerea oricărei arestări sau dețineri arbitrare. Articolul nu oferă protecție împotriva formelor mai puțin grave de limitare a libertății individuale, cum ar fi, spre exemplu, aplicarea regulilor de circulație, înregistrarea obligatorie a străinilor sau a cetățenilor, supravegherea deținuților eliberați condiționat, interdicția de a circula pe timp de noapte sau alte tipuri de reglementări care nu restrîng în mod serios libertatea unui individ de a se deplasa în cadrul comunității [38, p. 23].
Articolul 9 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice prevede că „Orice individ are dreptul la libertatea și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decît pentru motive legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege”, iar articolul 10 stipulează că „Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane” [online, 12].
Articolele 1-3 ale Protocolului nr. 4 prevăd că „Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. Nimeni nu poate fi expulzat prin măsuri individuale sau colective de pe teritoriul statului al cărui cetățean este. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este” [online, 9].
Noțiunea de libertate reprezintă acea stare individuală, ori colectivă, ce presupune posibilitatea de a alege între diferite direcții de acțiuni. Libertatea presupune posibilitatea de a acționa în corespundere cu propria manifestare de voință fără restricții stabilite de cineva sau din numele cuiva, precum și garanția de a nu fi lipsit de inviolabilitatea și libertatea personală [24, p. 82].
Capitolul dat este unul dintre cele mai sensibile la nivel național, dar și unul în care se atestă cele mai grave încălcări, întrucît cadrul legal intern este incomplet și nu oferă cetățenilor siguranța garantării libertății lor. În practică sunt puține cazurile în care persistă respectarea temeiurilor de reținere a persoanei.
Un principiu deosebit de important pentru garantarea libertății individuale și siguranței persoanei într-un regim democratic este prezumția nevinovăției, care confirmă ideea că orice persoană implicată într-o cauză penală este considerată nevinovată pînă la dovedirea vinovăției sale. Primele acte legislative care au inserat acest principiu sunt cele adoptate în Statele Unite ale Americii, încă în perioada războiului de independență și anume Bill of Rights (1776), Declarația de Independență a SUA de la 4 iulie 1776, Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului (1789). Actualmente, respectivul principiu este consacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului (articolul 11), Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (articolul 14, aliniatul 2), Convenția Europeană a Drepturilor Omului (articolul 6). Principiul menționat este, la rîndul său, consacrat și în articolul 21 al Constituției Republicii Moldova, care prevede că „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale” [24, p. 115], precum și în articolul 8 al Codului de Procedură Penală, care, de asemenea, stipulează că „Persoana acuzată de săvîrșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăția sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanțiile necesare apărării sale, și nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă. Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa. Concluziile despre vinovăția persoanei de săvîrșirea infracțiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condițiile prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului” [3, p. 7-8].
Dreptul la un proces echitabil
Articolul 20 al Constituției Republicii Moldova prevede că „Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”. În același context, articolul 26 stipulează că „Dreptul la apărare este garantat. Fiecare om are dreptul să reacționeze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor și libertăților sale. În tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepsește prin lege” [1, p. 16-20].
Articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Orice persoană este prezumată nevinovată pînă ce vinovăția sa va fi legal stabilită” [online, 9].
Articolul 14 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice prevede că „Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil” [online, 12].
Dreptul la apărare poate avea o accepțiune restrînsă (în sensul folosirii unui apărător) și o accepțiune largă. Cea din urmă prezumă că dreptul la apărare se bazează pe totalitatea drepturilor și regulilor procedurale, care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc, de a contesta învinuirile, de a scoate la iveală nevinovăția sa [15, p. 78]. În virtutea accesului liber la justiție, fiecare persoană are dreptul să-i fie examinată cauza, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă asupra drepturilor și obligațiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărîrea instanței trebuie să fie pronunțată în public. Accesul în sala de judecată poate fi interzis presei sau publicului, în interesul moralei, ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică sau cînd interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o cer, ori în măsura considerată strict necesară de către tribunal, cînd datorită unor împrejurări speciale de publicitate ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. Persoana acuzată de infracțiune are dreptul la prezumția de nevinovăție pînă cînd vinovăția sa este stabilită legal. De asemenea, Convenția europeană stabilește următoarele drepturi ale acuzatului: să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiției o cer; să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere [35, p. 75].
Dreptul la un proces echitabil reprezintă o aspirație unanimă a națiunilor democratice în dorința lor de a crea norme de aplicare universală referitoare la tratamentul față de persoanele implicate într-un proces. Dreptul la un proces echitabil poate lua naștere la diferite etape ale procesului, iar uneori poate să nu aibă o legătură cu ședințele de judecată propriu-zise în care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei [39, p. 11, 17].
Dreptul la respectarea personalității, vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței
Un șir de articole succesive din Constituția Republicii Moldova reglementează dreptul la respectarea vieții familiale, a domiciliului și a corespondenței. Astfel, articolul 28 al Constituției Republicii Moldova prevede că „Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată”; articolul 29 prevede că „Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliul sau reședința unei persoane fără consimțămîntul acesteia”, cu excepția anumitor situații expres prevăzute de legislație; articolul 30 stipulează că „Statul asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare”, cu posibilitatea derogării de la cele prevăzute „în cazurile cînd această derogare este necesară intereselor securității naționale, bunăstării economice a țării, ordinii publice și în scopul prevenirii infracțiunilor” [1, p. 19-20].
De asemenea, articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale” [online, 9].
Articolul 17 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice prevede că „Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale”. Totodată, articolul 16 din același Pact stipulează că „Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică” [online, 12].
Inviolabilitatea domiciliului reprezintă, în contextul prevederilor enunțate, dreptul cetățeanului de a nu i se pătrunde în locuință fără permisiunea sa, decît în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Noțiunea de domiciliu poate fi înțeleasă diferit în dreptul civil și dreptul constituțional. Astfel, dreptul constituțional reglementează faptul că domiciliul persoanei este ocrotit împotriva oricăror violări, din partea oricui și nimeni nu poate pătrunde în locuința unei persoane, împotriva voinței acesteia, fiind apărat atît împotriva violării de către cetățeni, cît și de către organele statului. Din analiza legislației se deduc două situații distincte privind pătrunderea în locuința unei persoane. O primă situație este cea cînd în locuința unei persoane se poate pătrunde cu consimțămîntul acesteia, cu permisiunea ei. În locuința unei persoane se poate pătrunde și fără permisiunea acesteia, dar numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Prin condițiile prevăzute de legislație urmează a se înțelege procedura ce trebuie urmată, în special de organele statului, atunci cînd în locuința unei persoane se pătrunde. Legislația prevede cum trebuie efectuată orice vizitare a domiciliului unei persoane de către organele statului, stabilind sancțiuni pentru încălcarea acestei proceduri. Se pot distinge două situații, și anume: o situație cînd, de fapt, legea ordonă aplicarea ei – să se pătrundă în locuința unei persoane împotriva voinței acesteia și o altă situație, cînd legea, deși nu ordonă, nici nu sancționează pătrunderea în locuința unei persoane fără consimțămîntul acesteia. Prima situație se referă la vizitele la domiciliu, în scopul efectuării unor acte ordonate de organele statului în virtutea legii, iar a doua situație – la starea de necesitate (cazul de incendiu, inundații, cutremur de pămînt, salvarea unei vieți omenești). De asemenea, există situații cînd organele statului pot pătrunde în locuința unei persoane, chiar în lipsa consimțămîntului acesteia (percheziția la domiciliu, arestarea unei persoane, flagrantul delict, executarea silită a hotărîrilor judecătorești, luarea măsurilor asiguratorii). Independent de condițiile menționate anterior, locuința persoanei (domiciliul) este larg ocrotită de legislație, aceasta avînd un caracter intim, fiind locul de recreere și odihnă, ce se încadrează în spațiul personal [15, p. 79-81].
Secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice este dreptul cetățeanului de a comunica prin scris și prin telefon ideile și gîndurile sale, fără a-i fi cenzurate sau făcute publice, decît în cazurile expres prevăzute de lege. Literatura de specialitate plasează secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice alături de inviolabilitatea domiciliului și inviolabilitatea persoanei. În contextul analizei dreptului garantat se ivesc două probleme teoretice, care se impun atenției. În primul rînd, este necesar de a stabili sfera subiectelor față de care se asigură secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice. De aici reiese că trebuie să respecte secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice atît cetățenii, inclusiv cei care lucrează în oficiile poștale și telecomunicații, cît și funcționarii de stat, pentru care legile stabilesc în mod expres o serie de obligații. În al doilea rînd, este faptul că prin Constituție și alte legi se stabilește regula potrivit căreia nimeni nu poate deschide o corespondență ce nu-i este adresată, nu poate da publicație conținutului ei sau al unei convorbiri telefonice, cu excepția cazurilor cînd organelor de urmărire penală și celor judiciare le este permis, în temeiul legii, să ia cunoștință cu conținutul unor scrisori, unor convorbiri telefonice, dacă acest lucru este util cauzei, dar și acest lucru este parțial restricționat, întrucît atît organele de urmărire penală, cît și instanțele judecătorești nu pot folosi și expune în ședința publică a instanței decît acele părți din scrisori sau alte forme de corespondență, care au legătură cu infracțiunea. Divulgarea altor părți, care nu au legătură cu cauza și care ar putea aduce prejudicii materiale sau morale persoanelor bănuite sau învinuite, în orice formă s-ar produce această divulgare a secretului personal, se pedepsește [15, p. 89-90].
După cum a fost citat mai sus, Convenția europeană garantează, într-o redactare generală, dreptul oricărei persoane de a i se respecta viața privată și de familie, domiciliul și corespondența sa. Autoritățile publice nu se pot amesteca în exercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă reprezintă o măsură în care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Într-o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se constată că respectul pentru viața de familie comportă toate aspectele acesteia, precum filiația, îngrijirea copiilor, adopția și drepturile parentale. De asemenea, respectul pentru viața privată însumează mai multe aspecte, printre care accesul la date cu caracter personal, care vor fi folosite doar în scopuri determinate, pe baza consimțămîntului persoanei sau în conformitate cu legea, protecția împotriva violențelor sexuale, schimbarea numelui sau altele [35, p. 77, 105].
Libertatea de exprimare, de opinie, de conștiință și de religie
Articolul 32 al Constituției Republicii Moldova prevede că ,,Oricărui cetățean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum și libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil. Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie” [1, p. 20].
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 23.04.2010 Legea cu privire la libertatea de exprimare ce conține pe de o parte, prevederi referitoare la întinderea dreptului la libertatea de exprimare, iar pe de altă parte, prevederi specifice de procedură, care necesită a fi luate în considerare și respectate la examinarea cauzelor privind defăimarea și apărarea vieții private și de familie și urmează a fi interpretată prin prisma prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin referință la subiectul abordat, este de menționat că Legea rezervă articolul 7 dreptului la respectul onoarei, demnității și reputației profesionale. Astfel, este menționat în articolul dat că „Orice persoană are dreptul la apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale lezate prin răspîndirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăților de valoare fără substrat factologic suficient sau prin injurie” [online, 4].
Articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului stipulează că „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspîndi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”. De altfel, acest drept este inclus și în preambulul Declarației, fiind considerat drept una din cele patru libertăți fundamentale; „ființele umane se vor bucura de libertatea cuvîntului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie” [online, 11].
Articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că „Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”. Sub același aspect, articolul 9 al Convenției prevede că „Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor” [online, 9].
Articolul 19 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice prevede că „Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspîndi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa. Exercitarea libertăților prevăzute mai sus comportă obligații și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare: a) respectării drepturilor sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii juridice, sănătății sau moralității publice [online, 12].
De asemenea, Constituția Republicii Moldova reglementează libertatea conștiinței și a religiei în articolul 31, care prevede că „Libertatea conștiinței este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. În relațiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire. Cultele religioase sunt autonome, separate de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și în orfelinate” [1, p. 20].
Libertatea conștiinței și religiei este un drept cucerit în epoca modernă. Anterior, intoleranța religioasă a provocat acuzații de crime religioase, condamnări la arderi pe rug și la alte suferințe. Există mai multe forme de exprimare reglementate a libertății conștiinței și anume: cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii; în relațiile dintre cultele religioase sunt interzise orice manifestări de învrăjbire; cultele religioase sunt autonome, separate de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și orfelinate. În acest sens, a fost adoptată Legea privind cultele religioase și părțile lor componente, care definește prin cult religios o structură religioasă cu statut de persoană juridică, care își desfășoară activitatea pe teritoriul Republicii Moldova conform normelor doctrinare, canonice, morale, disciplinare și tradițiilor istorice și de cult proprii; constituită de către persoane supuse jurisdicției Republicii Moldova, care își manifestă în comun convingerile religioase, respectînd tradițiile, riturile și ceremonialul stabilit. În Republica Moldova cultele religioase sunt autonome, separate de stat, egale în drepturi în fața legii și a autorităților publice. Discriminarea unui sau altui cult religios se pedepsește conform legislației în vigoare [24, p. 84]. Libertatea conștiinței este posibilitatea cetățeanului de a avea și de a-și exprima public o anumită concepție despre lume, de a împărtăși sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui anumit cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credință, posibilitatea limitată în exercițiul ei numai de rațiunile de ordine stabilită de către legiuitor. În aprecierea conținutului libertății conștiinței, ca drept fundamental cetățenesc, reiese că acest conținut este unul complex, încorporînd mai multe aspecte denumite libertăți [15, p. 87]. În acest context este necesar a remarca legătura existentă între libertatea conștiinței și alte libertăți ca drepturi fundamentale garantate. Astfel, se menționează faptul că „cetățenii nu numai că pot să aibă anumite concepții despre tot ce-i înconjoară, dar pot și să le exteriorizeze cu condiția, ca prin aceasta, să nu se aducă atingere ordinii și moralei publice. Sub acest aspect apare evidentă legătura dintre libertatea conștiinței și libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, ca moduri de exteriorizare, de comunicare a concepțiilor și ideilor” [15, p. 88].
Libertatea cuvîntului, ca drept fundamental al cetățeanului, constă în exprimarea publică, prin viu grai, în limitele stabilite pin lege, a opiniilor și a concepțiilor, prin discursuri, luări de cuvînt, strigăte, cîntări etc., manifestîndu-se cu prilejul adunărilor publice, manifestărilor, mitingurilor, reuniunilor organelor de stat sau obștești, întrunirilor științifice, culturale, artistice și, în general, în toate ocaziile în care există un public. Libertatea cuvîntului nu trebuie înțeleasă ca libertate absolută de a spune orice, oricînd și oriunde. Este admisă existența unor limite juridice în exercitarea libertății cuvîntului, coordonate, al căror scop trebuie să fie desfășurarea unei vieți normale și civilizate; aceste limite trebuie să fie expres prevăzute de legislație și să fie necesare respectării drepturilor sau reputației altora, apărării securității naționale, ordinii, sănătății sau moralității publice. De aceea, legile interzic și pedepsesc propaganda războiului, îndemnurile la ură națională, rasială sau religioasă, care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violență [15, p. 97]. Libertatea opiniei și a exprimării implică dreptul oricărei persoane de a-și exprima liber opiniile sale și acela de a căuta, de a obține și de a răspîndi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare [24, p. 86]. În același context, este de menționat că libertatea expresiei aparține oricărei persoane, în virtutea libertății spirituale. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Totuși, statele au dreptul să supună societățile de radiodifuziune, cinema sau televiziune la un regim de autorizare. Exercitarea dreptului la libertatea de expresie, care comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrîngeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești [35, p. 77-78].
Libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele societății democratice, care asigură dezvoltarea ei și autorealizarea fiecărei persoane [online, 41].
Dreptul la libertatea de exprimare nu este numai o piatră de temelie a democrației, dar este și o condiție prealabilă pentru exercitarea a numeroase alte drepturi și libertăți înscrise în Convenția Europeană. Avînd în vedere importanța sa, multe din cauzele care au stabilit criteriile de interpretare a principiilor fundamentale ale Convenției au apărut în baza articolului 10. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale dezvoltării fiecărui om, fiind aplicabilă nu numai pentru informațiile sau ideile ce sunt primite în mod favorabil sau considerate ca ofensive sau indiferente, dar de asemenea pentru cele care contrazic, șochează sau neliniștesc statul sau orice altă categorie a populației. Astfel sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschizător, fără de care nu există o societate democratică [38, p. 74].
Dreptul la libertatea de gîndire, de conștiință și de religie aparține oricărei persoane și implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățămînt, practici și prin îndeplinirea ritualurilor. Libertatea persoanei de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrîngeri decît acela care, potrivit legii, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau moralei publice, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora [35, p. 77]. Drepturile la libertatea de gîndire, de conștiință și de religie sunt larg exersate în inima și mintea individului. Numai atunci cînd omul își manifestă gîndurile și credința, statul află despre existența și caracterul lor, de aici, faptul cade sub incidența prevederile articolelor menționate [38, p. 71].
Protecția locului de muncă
Articolul 43 al Constituției Republicii Moldova prevede că „Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la protecția împotriva șomajului. Salariații au dreptul la protecția muncii” [1, p. 24]. Reglementarea dreptului dat se regăsește în numeroase acte, atît la nivel național (Codul Muncii al Republicii Moldova), cît și la nivel internațional (Convenția de la Geneva din 9 iulie 1964, Convenția privind organizarea activității de folosire a forței de muncă, adoptată la 9 iulie 1948, San-Francisco, Convenția privind eliminarea discriminării în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, adoptată la 25 iunie 1985, Geneva, Convenția cu privire la protecția salariului, adoptată la 1 iulie 1949, Geneva).
Dreptul la muncă înfățișează corelația juridică a omului cu societatea în condițiile economiei de piață. Acest drept include atît libera alegere a muncii, condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, cît și măsurile de protecție împotriva șomajului. Dreptul la muncă cuprinde, de asemenea, salarizarea muncii, dreptul la negocieri în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective. Concomitent, este interzisă munca forțată [20, p. 114]. În același context, este prevăzută interzicerea muncii forțate și în articolul 4 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care prevede că „Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire. Nimeni nu poate fi constrîns să execute o muncă forțată sau obligatorie” [online, 36]. Totodată, acest articol analizează în mod separat sclavia și servitutea, pe de o parte, și munca forțată sau obligatorie, pe de altă parte. Primii doi termeni se referă la forme pronunțate de sechestrare a individului și caracterizează condiții de opresiune pe care individul nu le poate modifica și din care nu există ieșire. Ultimele două expresii pun accentul asupra caracterului involuntar al muncii sau al serviciului în cauză, care trebuie să fie efectuate în mod temporar sau să se alăture altor obligații ori împrejurări cu caracter civil [38, p. 17].
Articolul 8 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice prevede că „Nimeni nu va putea fi constrîns să execute o muncă forțată sau obligatorie” [online, 12].
Dreptul la muncă și protecția muncii este cel mai important drept social-economic cu caracter complex. Dreptul la muncă și protecția muncii include următoarele elemente definitorii: libertatea alegerii profesiei; libertatea alegerii locului de muncă, în sensul posibilității cetățeanului de a desfășura, potrivit pregătirii sale, o muncă liberă aleasă sau acceptată în domeniul economic, administrativ, juridic, social sau cultural, posibilitate garantată de către stat; retribuția pentru munca depusă; ajutorul de șomaj; securitatea și igiena muncii; măsuri specifice de ocrotire a muncii femeilor și tineretului. Cît privește alegerea locului de muncă, cetățeanul are dreptul să ocupe un loc de muncă potrivit pregătirii sale profesionale. La rîndul său, statul este cel care trebuie să se ocupe de elaborarea programelor, măsurilor și tehnicilor potrivite pentru asigurarea unei depline întrebuințări a muncii. Tot statul trebuie să se preocupe și de orientarea și pregătirea tehnică și profesională a forțelor de muncă. Dreptul la muncă cuprinde și posibilitatea, egală tuturor, de a fi promovați în munca lor, cu luarea în considerare a tuturor condițiilor care fac această promovare posibilă [15, p. 104]. Practicile sclaviei, robiei sau ale muncii forțate sunt incompatibile cu libertatea ființei umane. Acesta este motivul pentru care, pornind de la Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția europeană interzice categoric asemenea practici. Convenția nu definește noțiunea de muncă forțată, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat această noțiune într-o hotărîre din 1983, prevalîndu-se de Convenția numărul 21 a Organizației mondiale a muncii, potrivit căreia munca forțată sau obligatorie desemnează „orice muncă sau serviciu cerut unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pe care individul respectiv nu s-a oferit să o execute de bună voie”. Totuși, Convenția europeană nu consideră ca fiind muncă forțată sau obligatorie orice muncă cerută în mod normal unei persoane supuse unei detenții sau cînd se află în libertate condiționată, orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, alt serviciu în locul celui militar obligatoriu, orice serviciu cerut în caz de criză sau calamități care amenință viața sau bunăstarea comunității, orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale [35, p. 73].
Dat fiind faptul că domeniul protecției locului de muncă este unul complex, acesta se ciocnește și de careva probleme care cauzează încălcări ale drepturilor cetățenilor în calitate de salariați. Astfel, cele mai importante probleme în domeniul respectării dreptului la muncă sunt următoarele: „lipsa locurilor de muncă în urma închiderii multor întreprinderi, remunerarea joasă a muncii, creșterea numărului de persoane concediate, sporirea numărului de persoane neîncadrate în cîmpul muncii” [15, p. 106].
În scopul reglementării elementelor dreptului la muncă și protecția locului de muncă a fost elaborată Constituția Organizației Internaționale a Muncii (OIM), adoptată la 11 aprilie 1919. Astfel, Constituția OIM a fost redactată pornind de la ideea că există condiții de muncă în lume care implică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oameni și că este necesară o reglementare urgentă care să îmbunătățească aceste condiții. La 10 mai 1944, Conferința Generală a OIM a adoptat Declarația privind scopurile și obiectivele OIM, fundamentată pe următoarele principii: munca nu este o marfă; libertatea cuvîntului și de asociere este esențială pentru un progres continuu; mizeria, oriunde există, constituie o amenințare pentru bunăstarea tuturor; lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfășoare cu o energie fără răgaz în fiecare stat și prin eforturi internaționale permanente și unite. Pornind de la aceste principii, Declarația care face parte din Constituția OIM, stabilește mai multe obiective și obligații ale organizației, printre care: dreptul tuturor ființelor omenești, fără deosebire de rasă, credință sau sex, de a urmări bunăstarea materială și dezvoltarea lor spirituală în condițiile libertății și demnității, stabilității economice și posibilităților lor egale – acest obiectiv trebuie să reprezinte scopul central al oricărei politici naționale și internaționale; folosirea completă a forței de muncă și ridicarea nivelului de trai; asigurarea unor posibilități de instruire și a unor mijloace care să înlesnească transferul muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o țară în alta pentru a găsi de lucru și a se stabili; politica în privința salariilor și a cîștigurilor, durata zilei de muncă să asigure participarea echitabilă a tuturor la rezultatele progresului și un minim de existență pentru toți angajații ș.a. Declarația Conferinței OIM precizează că principiile enumerate se aplică în întregime tuturor popoarelor lumii și că acestea interesează întreaga lume civilizată [35, p. 17-18].
De asemenea, Carta socială europeană deschisă semnării la Torino în 1961, care a intrat în vigoare în 1965, garantează drepturile fundamentale sociale și economice completând Convenția europeană a drepturilor omului, care asigură protecția drepturilor civile și politice [online, 8].
Carta socială europeană revizuită consacră 31 de drepturi economice și sociale în tot atîtea articole. Deși Carta socială europeană revizuită consacră dreptul la muncă într-un singur articol, în același context pot fi incluse și următoarele drepturi: dreptul la condiții echitabile de muncă, dreptul la securitate și igiena în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă și dreptul la demnitatea în muncă. În cadrul acestui document dreptul la muncă angajează statele părți să recunoască realizarea și menținerea celui mai ridicat și stabil nivel posibil de ocupare a forțelor de muncă liber întreprinsă, să mențină servicii gratuite de angajare și să asigure ori să favorizeze orientarea, formarea și readaptarea profesională corespunzătoare. Dreptul la condiții echitabile de muncă presupune următoarele obligații ale statelor părți: să se stabilească o durată rezonabilă a muncii zilnice și săptămînale; să se prevadă zile de sărbătoare plătite; să se asigure concediul anual plătit de cel puțin 4 săptămîni; să se elimine riscurile din ocupațiile periculoase, iar atunci cînd nu se poate, să se reducă durata muncii sau să se suplimenteze concediile plătite; să se asigure ziua de repaus săptămînală conform obiceiurilor sau tradițiilor și altele. Dreptul la securitate și igiena în muncă presupune adoptarea unei politici naționale coerente în materie de securitate, sănătate și de mediu de muncă prin punerea în aplicare a unor regulamente de igienă și promovarea serviciilor de sănătate în muncă, cu funcții preventive și de consiliere. Dreptul la o salarizare echitabilă presupune, în primul rînd, acordarea unui salariu care să asigure lucrătorilor și familiilor acestora un nivel de trai decent. Cu excepția unor cazuri speciale, orele suplimentare de muncă trebuie să fie plătite. Acest drept consacră și egalitatea bărbaților și femeilor în salarizare pentru muncă de valoare egală. Reținerile din salarii sunt permise numai în conformitate cu legea, cu convențiile colective sau potrivit sentințelor de arbitraj. Dreptul la demnitate în muncă are ca obiect prevenirea și protecția în materie de hărțuire sexuală în legătură cu munca și cu locul de muncă, precum și prevenirea și protejarea lucrătorilor împotriva actelor ostile și ofensatoare la locul de muncă sau în legătură cu munca. Totodată, în compartimentul protecției în muncă se încadrează și următoarele drepturi corelative: dreptul la orientare profesională; dreptul la formarea profesională; dreptul la egalitate de șanse și de tratament în materie de angajare profesională fără discriminare în funcție de sex; dreptul de informare și consultare; dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă; dreptul la protecție în caz de concediere și altele. Potrivit Cartei, fiecare persoană are dreptul de a munci și de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetățean are libertatea de a căuta o slujbă, de a munci, de a se stabili și de a presta servicii [35, p. 79-83, 106-107].
Carta socială europeană nu garantează un serviciu pentru fiecare, dar expune statul la o obligație cu scopul de a oferi un serviciu deplin. La fel, obligă statul de a asigura doar condiții de angajare în relații de remunerare, ore de lucru, sănătate și siguranță. În domeniul de relații profesionale, Carta garantează libertatea de a forma asociații comerciale și organizații de protejare a dreptului economic și interesele sociale ale angajaților [37, p. 16].
Dreptul la respectarea bunurilor proprii
Articolul 46 al Constituției Republicii Moldova prevede că „Dreptul la proprietate privată, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă” [1, p. 26]. Acest drept este o prerogativă inerentă naturii umane. Proprietatea rezultă din munca fiecărui om. Statului îi revine obligația de a garanta proprietatea [20, p. 114].
Articolul 1 al Protocolului adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (Paris, 20.03.1952) prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional” [online, 9]. Făcînd referire la precizările de mai sus, este de menționat că acest drept nu a fost garantat de Convenția europeană chiar din momentul adoptării ei. Mai tîrziu, prin intermediul primului Protocol adițional, „respectarea bunurilor a fost consacrată ca un drept al oricărei persoane fizice sau juridice”. Este interesant de subliniat faptul că, din toate drepturile civile și politice garantate de Convenția europeană și de protocoalele ei adiționale, dreptul la respectarea proprietății apare ca un drept colectiv. În contextul prevederilor enunțate se remarcă faptul că nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decît pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Toate aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legi pentru reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata de impozite sau de alte contribuții ori amenzi [35, p. 78].
Dreptul la proprietate este un drept fundamental fiind garanția fiecărui cetățean. Acest drept cuprinde în conținutul său dreptul persoanei fizice de a dobîndi o proprietate, de a se folosi și de a dispune liber de proprietatea sa și de a putea transmite dreptul său asupra ei altuia. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația statului de a garanta și apăra proprietatea dobîndită pe căi licite. Dreptul la proprietate implică garanția dreptului cetățeanului de a nu fi expropriat sau lipsit arbitrar de proprietatea sa sau de unele atribute ale dreptului de proprietate [15, p. 86].
Dreptul la proprietate este reglementat și în Carta socială europeană (care include și drepturile menționate anterior). Astfel, orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobîndite în mod legal, de a le folosi și de a dispune de ele. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, cu excepția cazului de utilitate publică, în condițiile legii și cu o justă despăgubire. De asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată, aplicînd aceleași garanții. Aceasta acoperă proprietatea literară și artistică, dreptul asupra brevetelor și mărcilor și alte drepturi asemănătoare [35, p. 107].
Interzicerea discriminării
Edificarea statului de drept presupune în primul rînd respectarea fără discriminare a drepturilor și libertăților fundamentale. Asigurarea drepturilor omului presupune în mod esențial obligația autorităților de a proteja persoanele împotriva tuturor formelor de discriminare și de a garanta egalitatea lor în fața legii [40, p. 6].
Articolul 16 al Constituției Republicii Moldova prevede că „Respectarea și ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului. Toți cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială” [28, p. 15].
Articolul 1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului prevede că „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității” [online, 11].
Articolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație” [online, 9].
Articolul 26 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice prevede că „Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privință, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare” [online, 12].
După cum a fost prezentat mai sus, dreptul la nediscriminare este prevăzut în mai multe texte convenționale și presupune interzicerea oricărei discriminări bazate, mai ales, pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vîrstă sau orientare sexuală. Carta socială europeană, menționată anterior, reglementează și acest domeniu, și stipulează că orice discriminare bazată pe cetățenie este interzisă [35, p. 107].
Noțiunea de discriminare înglobează de obicei cazurile în care un individ sau un grup se vede, fără vreo justificare anume, mai puțin bine tratat decît altul [38, p. 119]. Egalitatea și nediscriminarea sunt cele două mari principii de drept internațional care guvernează materia drepturilor omului, ele fiind garantul demnității umane. Principiile respective postulează în fața eventualelor abuzuri ale autorității. Dimpotrivă, inegalitatea și discriminarea sunt o negație a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei umane [16, p. 79].
Atît dreptul intern, cît și cel internațional enunță principii de egalitate și de lipsă de discriminare. Aceste principii pot avea un aspect formal, atunci cînd este vorba, de exemplu, despre tratamentul aplicabil fiecăruia, și un aspect material, atunci cînd este vorba, de pildă, despre repartizarea egală a drepturilor și a avantajelor în sînul unei societăți. În ambele aspecte, legea trasează anumite deosebiri între beneficiarii acestor drepturi: important este de a ști că trebuie pornit din momentul în care aceste deosebiri devin o discriminare interzisă. Convenția Europeană pentru drepturile Omului acordă protecție drepturilor indivizilor și nu grupurilor de indivizi [38, p. 117].
Mijloacele de apărare, garantare și asigurare a respectării drepturilor omului pe plan intern decurg din sistemul legislativ național, din normele interne ale statului. Unul dintre mijloacele cele mai importante de asigurare a respectării drepturilor omului îl constituie controlul constituționalității legilor. În momentul în care supremația Constituției s-a afirmat ca o regulă fundamentală de drept s-a pus și problema controlului conformității actelor cu Constituția. Relația dintre legislația internațională și cea internă a unei țări prezintă importanță atît din punct de vedere teoretic, cît și practic. De-a lungul timpului au fost elaborate diverse teorii cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern al statelor. Statele și-au adaptat sau schimbat politica și legislația în funcție de teoria pe care au considerat-o ca avînd cîștig de cauză. Toată elaborarea doctrinară are menirea să dea răspunsuri unor chestiuni practice, indicînd comportamentul care trebuie urmat de stat, pe plan intern, în sistemul legislativ și mai ales în domeniul înfăptuirii justiției, și pe plan extern, în domeniul relațiilor internaționale în continuă schimbare.
CONSACRAREA ȘI PROMOVAREA APĂRĂRII ONOAREI, DEMNITĂȚII ȘI REPUTAȚIEI PROFESIONALE ȘI GARANȚIA RESPECTĂRII ACESTOR LIBERTĂȚI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Aspectul practic al aplicabilității articolelor 4, 5, 6, 8, 10, 14 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și articolului 1 din Protocolul adițional la CEDO în cazul încălcării onoarei, demnității și reputației profesionale în cauzele contra Republicii Moldova
Drepturile și libertățile omului ridică numeroase probleme teoretice și practice, care fac obiectul unei serii de reglementări naționale și internaționale, ce se întregesc și se completează, formînd o rețea de norme care reprezintă un minimum pe care statele trebuie să-l pună în aplicare. O serie de principii de ordin general formează esența acestor reglementări, printre care, în primul rînd, se situează egalitatea în drepturi și nediscriminarea, precum și interzicerea încălcărilor grave și masive ale drepturilor. Toate aceste reglementări se adresează statelor, cerîndu-li-se să aprobe legile și să creeze instituțiile necesare pentru respectarea și protecția drepturilor și libertăților omului [31, p. 165].
Este remarcabil faptul că drepturile omului au devenit un fenomen politic și juridic central, atît în viața națională, cît și în cea internațională, întrucît ele se regăsesc în sistemele de drept național și în documentele de drept internațional. De aici rezultă faptul că există o corelare între extinderea democrației, dezvoltare și drepturile omului. Democrația, ca principal element în asigurarea respectării drepturilor omului, întrunește o serie de libertăți, exercitate individual și în comun, care favorizează dezvoltarea aplicabilității și garantării drepturilor omului într-un stat de drept.
La rîndul său, dimensiunea politică a ocrotirii drepturilor omului nu este altceva decît rezultatul receptării pe plan statal și internațional a aspirațiilor umane, a presiunii factorului uman asupra politicului de a veghea ca dimensiunile inerente ființei umane să fie protejate prin toate mijloacele de care dispune societatea umană [36, p. 15].
În țara noastră, după cel de-al Doilea Război Mondial și pînă la începutul anilor ’90, au existat prea puține practici politice și democratice în domeniile vieții sociale, și de fapt, au lipsit reglementările juridice în sensibila problematică a drepturilor omului. Chiar de la proclamarea independenței au apărut premisele necesare pentru transformarea societății noastre într-o societate democratică, iar prin aderarea la un șir de tratate internaționale în domeniul drepturilor omului s-a pus fundamentul unui nou sistem juridic și social-politic, care în următorii ani s-a dezvoltat impresionant [15, p. 33-34].
În condițiile în care Republica Moldova se eliberează treptat de moștenirea trecutului, forțele sociale și politice din țară trebuie să se angajeze într-o amplă acțiune de făurire a unui sistem democratic, în care drepturile și libertățile fundamentale ale omului să fie respectate și garantate prin lege. Cu toate acestea, persistă fenomenul necunoașterii de către cetățeni a domeniului și mecanismelor de protecție a drepturilor sale. În vederea combaterii acestui fenomen, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 24 octombrie 2003 Planul Național de Acțiuni în domeniul Drepturilor Omului (PNADO). Acest document reprezintă cel mai important act oficial în domeniu și este parte componentă a Planului de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, care prevede acțiuni concrete în asigurarea și protecția drepturilor omului pentru anii 2004-2008. Rezultatele acestor inițiative au fost, însă, destul de modeste, dar cu șanse reale de atingere a obiectivului [40, p. 6].
Văzută din exterior, despre Republica Moldova se spune că este cel mai avansat stat din Comunitatea Statelor Independente în ceea ce privește tranziția spre o societate democratică. În efortul său pentru independență juridică, Guvernul Moldovei s-a supus normelor de drept. De asemenea, Moldova face progrese semnificative, îmbrățișînd relația dintre instituții democratice solide și încep să se întrevadă trăsăturile și calitățile necesare unui partener internațional aflat sub îndrumarea și protecția Declarației Universale a Drepturilor Omului. În același context, este menționat și faptul că „deoarece problemele drepturilor omului intersectează toate sectoarele, eforturile de reformă a dreptului servesc la clădirea temeliei pentru recunoașterea libertăților fundamentale ale indivizilor. Moldova face pași hotărîtori pe urmele Declarației, garantînd cetățenilor săi respectarea drepturilor lor, avansînd într-un ritm sigur și ireversibil” [20, p. 42].
Republica Moldova, prin Constituția adoptată în 1994, precum și în calitatea sa de membru al Consiliului Europei, a întreprins măsuri concrete în vederea integrării statului în procesul european de reglementare și exercitare eficientă a drepturilor omului [31, p. 8]. Prin Constituția adoptată, Republica Moldova era proclamată stat suveran și independent, unitar și indivizibil, un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate [1, p. 11]. De altfel, după cum se poate observa, în Constituție și-au regăsit reflectare normele și principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, ale pactelor, tratatelor și convențiilor la care Republica Moldova este parte. În acest sens, articolul 4 aliniatul 2 al Constituției Republicii Moldova prevede: ,,dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale” [1, p. 12].
Prin referire la subiectul abordat în cadrul prezentei lucrări, este de menționat faptul că deși Constituția însumează și reglementează drepturile și libertățile fundamentale, ea nu consacră dreptului la onoare și demnitate articole aparte. Cu toate acestea, se regăsește articolul 32 alin. (2) al Constituției care, de fapt, garantează libertatea opiniei și exprimării și prevede: „Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie” [1, p. 20].
Această stipulație presupune egalitatea dreptului la onoare și demnitate cu dreptul la libera exprimare, adică garantarea acestuia la nivelul unui drept fundamental, cel puțin atunci cînd intră în contradicție cu dreptul (fundamental) la libera exprimare. Ba mai mult, dreptul la exprimare este fundamental pînă în momentul cînd este lezat dreptul la onoare și demnitate. Pe parcursul dezvoltării societății, onoarea și demnitatea au fost, în primul rînd, niște categorii morale. Interpretarea juridică a acestor categorii presupune reglementarea lor prin norme de drept. Articolul 16 al Codului Civil al Republicii Moldova garantează dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională, consfințind dreptul persoanei de a cere ca informațiile răspîndite despre comportamentul său să fie veridice. Normele cuprinse în articolul 32 al Constituției și detaliate în articolul 16 al Codului Civil îndeplinesc 3 funcții: de reglementare, de apărare și educativă. Dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională trebuie examinat ca un drept subiectiv particular, esența sa constînd în dreptul fiecărei persoane la inviolabilitatea onoarei, demnității și reputației profesionale și în posibilitatea de a cere persoanelor fizice și juridice să nu-l încalce. Legislația Republicii Moldova apără onoarea, demnitatea și reputația profesională a subiectului de drept prin stabilirea obligației generale de abținere de la orice atentate la aceste drepturi ale persoanei și prin oferirea separării judiciare în caz că acestea au fost încălcate. Abținerea de la orice atentat și dreptul de a cere să fie apărate constituie obiectul dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională. Din contextul celor expuse, reiese că stabilirea unei granițe echitabile între dreptul la libera exprimare și dreptul la onoare, demnitate și reputație profesională se află în dificultate. Democratizarea continuă a societății impune realizarea unei concilieri între aceste drepturi, așa încît protecția dreptului la onoare, demnitate și reputație profesională să nu afecteze substanțial libertatea de exprimare și să nu-i amenințe calitatea de fundament al societății democratice [online, 44].
La etapa actuală, în Republica Moldova se tinde spre crearea anumitor mecanisme și pîrghii pentru implementarea unui sistem național de promovare și respectare a drepturilor omului, bazate pe instrumente juridice internaționale.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale are un efect considerabil asupra sistemelor juridice naționale prin contribuirea la echilibrarea legislației Republicii Moldova. Dispozițiile documentului menționat au rolul important de catalizator al reformei legislative și, doar subsidiar, de mijloc de control al încălcărilor drepturilor omului. Efectul primar și esențial al acestuia este să garanteze indivizilor un remediu efectiv în fața organelor internațional de control, cu scopul de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale acestora [31, p. 51]. Convenția este considerată ca fiind cel mai evoluat, mai elaborat și mai complex model de protecție europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, fiind o garanție internațională ce se alătură dreptului de recurs în cadrul fiecărui stat membru, iar garantarea respectării drepturilor omului în perspectiva Convenției Europene este asigurată de un organ special instituit în acest sens, numit Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul de Miniștri (menit să supravegheze executarea hotărîrilor Curții) [15, p. 327].
La o analiză comparativă a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituția Republicii Moldova și de Constituțiile altor state membre ale Consiliului Europei, pe de o parte, și a drepturilor din cuprinsul Convenției Europene, pe de altă parte, se poate constata existența următoarelor trăsături specifice care caracterizează ansamblul drepturilor fundamentale de care se bucură cetățenii acesteia: sunt drepturi consacrate sau atribuite de stat indivizilor; sunt drepturi condiționate de întrunirea anumitor condiții în persoana titularului; titularii acestor drepturi sunt concomitent și purtătorii unor obligații care presupun respectarea prioritară a acestora pentru ca, ulterior, individul să-și poată exercita dreptul al cărui titular este; legea fundamentală permite reglementarea regimului conținutului și a regimului juridic al dreptului subiectiv prin legi organice sau ordinare, determinînd astfel caracterul general al garanțiilor constituționale sau simpla lor enunțare în lege [15, p. 331].
Garantarea reală și sigură a drepturilor și libertăților omului și ale cetățeanului declarate în Constituția țării este o parte componentă inalienabilă a suveranității și independenței Republicii Moldova, ca și a oricărui stat democratic [31, p. 54].
Faptul că cetățenii Republicii Moldova se mai confruntă cu problema încălcărilor drepturilor și libertăților constituționale și al unui minim de posibilități de protecție a lor este o situație ce datează din timpul aflării sub dominație sovietică. Cu toate acestea, problema protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în toată diversitatea și complexitatea lor, pot fi soluționate prin efortul și contribuția fiecărui cetățean, cît și al autorităților publice.
La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență. Ulterior, tînărul stat a adresat Organizației Națiunilor Unite rugămintea de a fi acceptat în calitate de membru cu drepturi depline al comunității mondiale și al organismelor ei specializate. În calitatea sa de stat suveran și independent, Republica Moldova și-a exprimat și dorința de a se asocia la Actul final de Helsinki și la Carta de la Paris, solicitînd, totodată, să fie admisă ca membru cu drepturi egale la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa [31, p. 69].
Este important de menționat că volumul drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor Republicii Moldova are un caracter dinamic ce depinde de nivelul dezvoltării social-economice a țării, de situația politică, de factori de natură ideologică și culturală. Fiecare etapă de dezvoltare pozitivă a societății duce la sporirea volumului de drepturi și libertăți, precum și la aprofundarea conținutului lor democratic [31, p. 73].
Exercitarea, respectarea și garantarea drepturilor omului sunt strîns legate de organizarea vieții politice, economice și sociale, statul fiind singurul care poate garanta, prin lege, măsurile necesare exercitării și protecției acestor drepturi, care pot varia de la stat la stat [36, p.27]. Pe de altă parte, cerința respectării drepturilor omului nu trebuie situată exclusiv în legătură cu acțiunea sau inacțiunea statului, a organelor sau instituțiilor sale, ele se cer a fi respectate de orice cetățean.
Realizarea deplină a drepturilor omului este imposibilă de înfăptuit numai pe calea adoptării legilor și cercetării mecanismelor de asigurare a executării a acestor legi. Protejarea drepturilor omului depinde de faptul cît de bine sunt informați oamenii despre drepturilor lor și despre mecanismele care există pentru a asigura respectarea lor. Toți membrii societății trebuie să înțeleagă obligațiile și responsabilitatea lor personală prevăzute în dreptul intern și cel internațional. Respectul față de drepturile omului necesită o vigilență permanentă determinată de factori interni (conștientizarea de către cetățeni a potențialului lor de a reacționa la încălcările drepturilor omului) și externi (stimularea persoanelor să recurgă la acțiuni de apărare a drepturilor omului) [15, p. 206].
La 12 septembrie 1997 Republica Moldova a devenit parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Prin aderarea la CEDO, Republica Moldova s-a angajat să asigure respectarea drepturilor garantate de CEDO și protocoalele adiționale la aceasta și a recunoscut jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) de a examina cererile depuse împotriva Moldovei. Termenii folosiți în CEDO și în jurisprudența CtEDO au un sens autonom. Nu există un comentariu oficial al CEDO. Semnificația exactă a acestor drepturi este stabilită de CtEDO pe marginea examinării cauzelor concrete. În peste o jumătate de secol CtEDO a pronunțat peste 12000 de hotărîri, dintre care peste 200 vizează Republica Moldova. Statele Părți la CEDO s-au angajat să se conformeze hotărîrilor definitive ale CtEDO [online, 10].
Dacă e să facem o analiză a evenimentelor recente, atunci putem menționa faptul că în 2013, Moldova a pierdut la Curtea Europeană a Drepturilor Omului 19 dosare. În 18 hotărîri emise, Curtea a constatat cel puțin o încălcare a Convenției Drepturilor Omului. Dintre cele 250 de hotărâri în care a fost examinat irevocabil fondul, doar în 4 hotărâri (1,6%) CtEDO a constatat că Republica Moldova nu a violat CEDO. În anul trecut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a înregistrat 1,356 de cereri îndreptate împotriva Moldovei, ceea ce reprezintă cel mai mare număr de cereri moldovenești primit vreodată de CtEDO într-un an. Aceasta este cu 45,1% mai mult decât în anul 2012. Creșterea atât de mare a numărului de cereri depuse poate fi explicată, în principal, prin neîncrederea în sistemul judecătoresc din Republica Moldova. Printre cele mai multe condamnări, Republica Moldova le are la capitolul tratamente inumane sau degradante – 8 cazuri, lipsa unei anchete eficiente – 8 cazuri și dreptul la un proces echitabil – 5 cazuri. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis 3 hotărâri care prevăd încălcarea dreptului la viața privată și familie. În cele 19 hotărâri pronunțate în 2013, CtEDO a constatat 32 de violări ale CEDO. 15 dintre aceste violări (47%) se referă la un singur articol – articolul 3 CEDO (interzicerea torturii). Urmează a fi, de asemenea, remarcat faptul că în anul 2013 CtEDO a condamnat de 3 ori Moldova pentru violență domestică, se arată într-o sinteză a activității CtEDO pentru anul 2013, elaborată de Centrul de Resurse Juridice din Moldova. În temeiul celor 273 de hotărâri CtEDO pronunțate până în 2013, Republica Moldova a fost obligată să plătească peste 13,900,000 euro, dintre care 325,600 euro – în baza celor 19 hotărâri pronunțate în 2013. Alte circa 3,100,000 euro au fost plătite în temeiul reglementărilor amiabile sau declarațiilor unilaterale formulate de Guvern. Din 1998 până în 2013, CtEDO a înregistrat 9,700 de cereri îndreptate împotriva Moldovei. La 1 ianuarie 2014, 1,442 dintre acestea încă așteptau să fie examinate. Spre deosebire de anii precedenți, în ceea ce privește numărul cererilor pendinte, Moldova nu se mai află printre primele 10 țări (în anul 2012, Moldova se afla pe locul 9, cu 3,256 de cereri pendinte). Printre țările cu coeficientul cel mai mare al hotărârilor emise de CtEDO în 2013, se numără Rusia, Italia, Ucraina, Serbia și Turcia, urmate de România, Marea Britanie, Georgia, Bulgaria și Slovenia [online, 45].
În continuare vom prezenta, într-o analiză generală, o serie de hotărîri CtEDO în cauze împotriva Moldovei, prin prisma diferitor articole încălcate.
Încălcarea demnității și onoarei prin încălcarea articolelor 5 și 8 ale CEDO. Aspect practic ilustrat în cauzele contra Republicii Moldova.
În conformitate cu informația oficială deținută de Ministerul Justiției, ne vom axa pe cauze specifice diverselor categorii de drepturi violate de Republica Moldova.
La 16 ianuarie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza BECCIEV c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea articolului 3 (condițiile de detenție) – condițiile de detenție din Izolatorul de Detenție Provizorie al Comisariatului General de Poliție din mun. Chișinău, unde reclamantul a fost deținut în perioada 21.02.2003 – 01.04.2003, datorită lipsei plimbărilor, hranei insuficiente, lipsei accesului la lumina naturală, păstrării luminii aprinse în celulă permanent și a lipsei saltelelor și lenjeriei de pat; încălcarea articolului 5 § 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (garanțiile în cadrul procedurilor privind lipsirea de libertate) – motivarea deciziilor de eliberare și prelungire a mandatului de arest și a deciziilor de respingere a recursurilor apărării la aceste decizii prin reproducerea temeiurilor legale relevante fără a explica cum ele se aplică situației reclamantului și fără a combate argumentele invocate de apărare; violarea articolului 5 § 4 al Convenției (dreptul la un recurs împotriva deciziei de lipsire de libertate) – refuzul, fără vreo explicație, de a audia un martor al apărării, care ar fi putut da depoziții care ar fi combătut necesitatea lipsirii de libertate a reclamantului. Reclamantului i-au fost achitate prejudicii materiale în sumă de 1.000 de euro, prejudicii morale – 4.000 de euro, costuri și cheltuieli – 1.200 de euro [online, 42].
La 11 iulie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza BOICENCO c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea articolului 3 al Convenției (interzicerea torturii) – maltratarea reclamantului de către angajații Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției; violarea articolului 3 al Convenției (lipsa asistenței medicale) – neacordarea, timp de mai mult de 3 luni, a asistenței medicale necesare pe durata detenției reclamantului, care se afla în stare de stupori; violarea articolului 3 al Convenției (investigarea plângerilor cu privire la maltratare) – respingerea, fără a efectua o cercetare, a plângerilor privind maltratarea reclamantului, de către același procuror care instrumenta cauza penală împotriva reclamantului; violarea articolului 5 § 1 al Convenției (legalitatea deținerii sub arest) – lipsirea de libertate a reclamantului, în perioada 23.07.2005 – 23.12.2005, fără un mandat legal după transmiterea dosarului penal în instanța de judecată spre examinare; violarea articolului 5 § 3 al Convenției (garanțiile în cadrul procedurilor privind lipsirea de libertate) – motivarea deciziilor de eliberare și prelungire a mandatului de arest și a deciziilor de respingere a recursurilor apărării la aceste decizii prin reproducerea temeiurilor legale relevante fără a explica cum ele se aplică situației reclamantului și fără a combate argumentele invocate de apărare; violarea articolului 5 § 3 al Convenției (prezumția de libertate) – datorită gravității învinuirilor, prevederile articolului 191 al Codului de Procedură Penală obligau arestarea reclamantului; violarea articolului 34 al Convenției (dreptul de a depune o cerere la Curte) – refuzul autorităților de a permite avocaților reclamantului la Curte de a avea acces la reclamant și la fișa sa medicală, ceea ce i-a împiedicat să prezinte Curții, în numele reclamantului, pretențiile sale cu privire la prejudiciul material. Reclamantului i-au fost acordate prejudicii morale în sumă de 40.000 euro, costuri și cheltuieli – 6.823 euro, iar prejudiciile materiale au fost rezervate pentru o hotărîre separată [online, 42].
La 14 octombrie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza BONDARENCO c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reclamanta s-a plîns de neexecutarea unei hotărâri judecătorești naționale prin care i-a fost alocată o locuință socială.
Astfel, în anul 1989 Consiliul Municipal Chișinău a alocat reclamantei un apartament. În anul 2000, blocul locativ în care reclamanta închiria apartamentul a fost declarat în pericol de prăbușire și la o dată nespecificată a fost demolat. Reclamanta a introdus o acțiune civilă împotriva autorității naționale, solicitînd alocarea unui apartament în locul celui vechi. Prin hotărîrea Judecătoriei Rîșcani din 18 martie 2003, Consiliul Municipal a fost obligat să acorde reclamantei un nou apartament, însă aceasta nu a fost executată pînă în prezent.
Curtea Europeană a examinat cererea prin prisma prevederilor articolului 6 alineatul 1 din Convenție, precum și al articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, constatînd în final, încălcarea acestora pe modelul cererilor similare depuse anterior adoptării hotărîrii în cauza Olaru și alții c. Republicii Moldova.
Avînd în vedere că reclamanta nu a formulat nici o pretenție pecuniară, Curtea Europeană nu a acordat o satisfacție echitabilă în acest sens [online, 4].
La 22 iulie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrile în cauzele Cornea c. Republicii Moldova și Chirica c. Republicii Moldova, prin care a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Cea mai recentă hotărîre CEDO pronunțată în cauză împotriva Moldovei este hotărîrea în cauza TOCARENCO c. REPUBLICII MOLDOVA pronunțată la 4 noiembrie 2014, prin care s-a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale. Reclamanta, Iulia Tocarenco este cetățeană a Republicii Moldova, născută în 1992, domiciliată în Chișinău. Ea s-a plîns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul articolului 13 coroborat cu articolul 8, de încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie și de lipsa unui recurs efectiv în legătură cu plîngerile sale. Cauza se referă la imposibilitatea reclamantei de a-și vedea copilul, născut în anul 2012. După căsătorie, familia s-a stabilit cu traiul în casa socrilor reclamantei. Aceasta pretinde că la 30 iunie 2012 a fost dată afara din casa socrilor, fără a avea posibilitatea de a-și vedea copilul. În legătură cu aceasta, au fost depuse mai multe plîngeri la Procuratură și la alte autorități de resort, care s-au soldat cu aplicarea numeroaselor amenzi tatălui copilului.
La 14 septembrie 2012, reclamanta a depus cerere în instanța de judecată solicitînd divorțul și stabilirea domiciliului copilului împreună cu mama sa. La 22 noiembrie 2012, organul de tutelă din Chișinău a emis o decizie prin care s-a stabilit că copilul trebuie să locuiască cu mama sa, ținînd cont de vîrsta fragedă a acestuia. Totodată, organul de tutelă a stabilit numeroase orare de vizită pentru tatăl copilului, dar din diverse motive acestea nu au fost respectate de către acesta. La 19 februarie 2013, Curtea de Apel Chișinău a dispus stabilirea domiciliului copilului împreună cu mama, pînă la judecarea cauzei în fond. La 8 iulie 2014, instanța de judecată a dispus desfacerea căsătoriei și transferul tutelei asupra copilului către mamă. Tatăl copilului a declarat apel. Curtea de Apel a admis apelul acestuia și a stabilit domiciliul copilului la tatăl copilului și o sumă compensatorie reclamantei pentru neexecutarea hotărîrii din 19 februarie 2013. Reclamanta a contestat decizia Curții de Apel. La 21 mai 2014, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantei și a transmis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Chișinău. Pînă în prezent cauza este pendinte în fața instanțelor naționale.
Guvernul a invocat în fața Curții că, în circumstanțele unei rezistențe puternice din partea tatălui copilului, era necesară recurgerea de către autorități la o procedură de conciliere a părinților. De asemenea, Guvernul a invocat că ar fi prematur să se pronunțe asupra obligațiilor pozitive ale statului, dată fiind lipsa unei decizii irevocabile la acel moment, privind fixarea domiciliului copilului.
Curtea a respins excepția preliminară invocată de către Guvern și a decis să examineze admisibilitatea concomitent cu fondul cauzei. După o analiză minuțioasă a acțiunilor întreprinse de către autoritățile naționale de resort, în legătură cu plîngerile reclamantei, Curtea a constatat că acțiunile acestora, la diverse etape ale procedurii, atît în vederea reconcilierii părinților, cît și pentru obținerea executării deciziilor judiciare intermediare, au fost insuficiente. În plus, Curtea a menționat că, în pofida posibilităților restrînse de a acționa din cauza lipsei unei decizii judiciare irevocabile, autoritățile de resort nu au întreprins toate măsurile necesare, rezonabil aplicabile, întru restabilirea contactului dintre reclamantă și fiul său. Prin urmare, autoritățile au tolerat un proces de înstrăinare a legăturii părintești, în defavoarea reclamantei, încălcîndu-se, astfel, drepturile acesteia garantate de articolul 8 din Convenție.
Astfel, Curtea a constatat, în unanimitate, încălcarea prevederilor articolului 8 din Convenție, considerînd că nu este necesar să se examineze separat plîngerea reclamantei, invocate în temeiul articolului 13 din Convenție.
În ceea ce privește plata satisfacției echitabile, în conformitate cu articolul 41 din Convenție, avînd în vedere circumstanțele din speță, Curtea a decis să acorde reclamantei suma de 9 500 euro, cu titlu de prejudiciu moral [online, 46].
La 15 aprilie 2014 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza RADU c. REPUBLICII MOLDOVA.
Reclamanta, s-a plîns în fața Curții în temeiul articolului 8 din Convenție, invocînd violarea drepturilor sale la respectarea vieții private, urmare a divulgării informației cu caracter medical de către o instituție medicală, aflată în subordinea Ministerului Sănătății. Reclamanta, de asemenea, s-a plîns în temeiul articolului 6 din Convenție, invocînd faptul că examinarea procedurii sale împotriva instituției medicale a fost inechitabilă, deoarece instanțele judecătorești au adoptat decizii arbitrare și au omis să le motiveze.
În fapt, reclamanta activa în calitate de lector la Academia de Poliție. În august 2003, fiind însărcinată cu gemeni, a fost spitalizată, prezentînd iminență de pierdere a sarcinii. La locul de muncă reclamanta a prezentat un certificat de boală. Cu toate acestea, Academia de Poliție a solicitat de la instituția medicală informația referitoare la concediul de boală. În noiembrie 2003, instituția medicală a prezentat informația referitoare la sarcina reclamantei, starea ei de sănătate și tratamentul care i-a fost acordat. Informația s-a răspîndit la locul de muncă al reclamantei și în scurt timp după aceasta, urmare a stresului provocat, ea a suferit un avort spontan. Reclamanta a inițiat o acțiune în instanța de judecată împotriva instituției medicale și Academiei de Poliție solicitînd compensație pentru violarea dreptului său la respectarea vieții private, care a fost respinsă în mai 2007 de Curtea Supremă de Justiție. Instanța de judecată a considerat că instituția medicală a avut dreptul să divulge informația solicitată angajatorului reclamantei.
Guvernul, în procedurile în fața Curții Europene, a căzut de acord că a existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții private. Cu toate acestea, Guvernul a invocat că ingerința a fost prevăzută de lege, și anume de articolul 8 al Legii nr. 982 privind la accesul la informație, a urmărit un scop legitim și a fost necesară într-o societate democratică, avînd în vedere ancheta disciplinară inițiată împotriva reclamantei de către angajatorul său.
Curtea Europeană a menționat că părțile nu au contestat și ea este de acord că divulgarea de către instituția medicală angajatorului reclamantei a detaliilor sensibile referitoare la sarcina reclamantei, starea sa de sănătate și tratamentul acordat, a constituit o ingerință în dreptul său la viața privată. Curtea Europeană a menționat în primul rînd că numai Guvernul, nu și Curtea Supremă de Justiție s-a referit la temeiul legal al ingerinței. În fapt, Curtea Supremă de Justiție a menționat numai că instituția medicală a avut dreptul să divulge informația angajatorului reclamantei, fără a cita careva temei legal pentru o astfel de divulgare. În al doilea rînd, Curtea Europeană a notat că chiar dacă s-ar admite că Curtea Supremă de Justiție a intenționat să se bazeze pe acea prevedere, în temeiul articolului 8 al Legii respective, un medic nu a avut dreptul să divulge informația de natură personală chiar și angajatorului reclamantei fără consimțămîntul ei. Există excepții de la regula de nedivulgare, însă, niciuna dintre acestea nu se aplică în situația reclamantei. În consecință, Curtea Europeană, a constatat că a existat o violare a drepturilor reclamantei garantate de articolul 8 din Convenție, iar plîngerea în temeiul articolului 6 din Convenție nu ridică careva chestiuni care urmează a fi examinate separat.
În conformitate cu articolul 41 din Convenție, Curtea a hotărît să acorde reclamantei 4500 euro cu titlu de prejudiciu moral și 1440 euro cu titlu de costuri și cheltuieli [online, 46].
Aspectul practic al încălcării demnității, onoarei și reputației profesionale prin încălcarea articolelor 6 și 14 CEDO
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a examinat recent cazul a doi politicieni din Republica Moldova și a decis achitarea anumitor despăgubiri. Este vorba despre liderul Partidului Național Liberal (PNL), Vitalia PAVLICENCO și fostul primar al capitalei, Serafim URECHEANU.
În cazul Vitaliei Pavlicenco, Curtea a acordat 3.600 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 5.289 euro cu titlu de costuri și cheltuieli, în timp ce reclamanta a solicitat despăgubiri morale de 5.500 de euro.
Vitalia Pavlicenco s-a adresat la CtEDO în 2006, după ce fostul președinte al țării, Vladimir Voronin a declarat, într-o emisiune televizată, că ea a fost membră a Partidului Comunist și al KGB-ului în perioada sovietică.
Cererea de defăimare înaintată de reclamantă a fost scoasă de pe rol de instanțele naționale pe motiv că Vladimir Voronin avea imunitate și că nu putea fi atras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului de președinte.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis cu patru voturi la trei, că a avut loc violarea dreptului la un proces echitabil, notînd că nu a fost disputat de către părți că a avut loc limitarea accesului la un tribunal, în urma refuzului instanțelor judecătorești de a examina fondul pretențiilor din acțiunile sale de defăimare.
De asemenea, Curtea a notat că potrivit Constituției, președintele Republicii Moldova se bucură de imunitate. „Totuși, în ceea ce privește opiniile exprimate, imunitatea nu este absolută, ea se extinde doar în privința opiniilor exprimate în exercițiul mandatului. Neexaminarea procedurilor de defăimare împotriva președintelui constituie o excepție de la regula generală a responsabilității pentru defăimare, o excepție ce se limitează la conduita acestuia în exercițiul mandatului”, se arată în hotărîrea CtEDO.
Curtea a concluzionat că maniera în care a fost aplicată imunitatea în speță constituie o restricționare disproporționată a accesului reclamanților la un tribunal.
Totuși, în hotărîrea CtEDO nu este menționat ce despăgubiri va primi Serafim Urecheanu. El s-a adresat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în noiembrie 2004, după ce fostul președinte al Moldovei, Vladimir Voronin a declarat, în cadrul unei emisiuni transmise în direct, la un post de televiziune privată, că reclamantul „a creat în capitală o corupție puternică și un sistem mafiot”.
Acțiunea de defăimare a reclamantului împotriva lui Voronin a fost scoasă de pe rol prin hotărîrea Judecătoriei Centru din 11 ianuarie 2005, menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 3 februarie 2005. Instanțele au decis că Voronin avea imunitate și nu putea fi responsabil de opiniile exprimate în exercitarea mandatului de președinte [online, 47].
CORNEA c. REPUBLICII MOLDOVA
Reclamantul, Gheorghe Cornea, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1956 cu domiciliul la Curchi. Speța se referă la un litigiu de muncă, reclamantul pretinzînd faptul că nu a avut acces la un proces echitabil, garantat de articolul 6 din Convenție.
Reclamantul activa în funcția de șef al secției de psihiatrie femei la Spitalul de Psihiatrie din Orhei.
În februarie 2003, în rezultatul suspendării din funcție a medicului-șef al Spitalului de Psihiatrie din Orhei, reclamantul a asigurat interimatul funcției. În poziția deținută anterior de reclamant a fost numit, pe perioadă determinată, medicul V.C.
La 27 octombrie 2005, odată cu restabilirea în funcție a medicului-șef suspendat, reclamantul și V.C. au fost transferați în funcțiile deținute anterior. V.C. a contestat decizia în instanța de judecată.
La 28 februarie 2006, în lipsa reclamantului, judecătoria Orhei l-a restabilit pe V.C. în funcția de șef al secției de psihiatrie femei la Spitalul de Psihiatrie din Orhei. Reclamantul nu a fost atras în proces și, ulterior, cînd a aflat despre acesta, a contestat hotărîrea primei instanțe la Curtea de Apel.
La 8 iunie 2006, Curtea de Apel Chișinău a restituit cererea reclamantului pe motiv că acesta nu este participant la procesul în cauză.
La 15 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului, constatînd că drepturile sale nu au fost afectate de hotărârea primei instanțe. În rezultatul evenimentelor, reclamantul a ocupat funcția de medic obișnuit, avînd un salariu mai mic ca al unui șef de secție.
Reclamantul revendică încălcarea drepturilor sale garantate de prevederile articolului 6 din Convenție, plîngîndu-se pe faptul că nu a avut acces la un proces echitabil, fiind lipsit de dreptul de a participa într-un litigiu de muncă ce îl viza nemijlocit și de a-și apăra drepturile.
Guvernul a solicitat respingerea cererii ca fiind nefondată și a considerat că nu a avut loc o încălcare a drepturilor reclamantului, garantate de Convenție și a susținut că reclamantul nu a epuizat căile interne de atac.
Curtea a constatat, în unanimitate, existența încălcării articolului 6 § 1 din Convenție. Ea a subliniat că nu există vreun indiciu că reclamantul a aflat despre procedurile judiciare invocate în speță anterior adoptării hotărîiri Judecătoriei Orhei. Curtea a notat, de asemenea, că este surprinsă de concluzia Curții Supreme de Justiție, precum că drepturile reclamantului nu au fost afectate de hotărîrea instanței de fond. Prin hotărîrea din 28 februarie 2006, reclamantul a fost retrogradat în funcție, pierzîndu-și poziția administrativă deținută anterior și primind un salariu mai mic.
În egală măsură, Curtea a menționat că restituirea cererii de apel, înaintate de reclamant fară examinarea în fond a acesteia, constituie o îngrădire arbitrară a dreptului reclamantului de acces la o instanță de judecată.
Curtea a decis, în temeiul articolului 41 din Convenție, să acorde reclamantului suma de 1 800 de euro cu titlu de prejudiciu moral [online, 46].
CHIRICĂ c. REPUBLICII MOLDOVA
Reclamantul, Grigore Chirică, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1969 și locuiește în or. Brestovje (Croația).
În anul 2006, în temeiul funcției pe care o deținea în cadrul Ministerului Apărării, reclamantului i-a fost alocată o locuință socială. În rezultatul refuzului autorităților locale de a elibera ordinul de repartiție a apartamentului, reclamantul a înaintat o cerere de chemare în judecată.
La 15 martie 2007, Curtea de Apel Chișinău a obligat Consiliului Municipal să elibereze reclamantului ordinul de repartiție a locuinței. Hotărîrea a fost menținută fără modificări de către Curtea Supremă de Justiție.
Hotărîrea a fost executată la 19 februarie 2009.
Reclamantul revendică încălcarea drepturilor sale garantate de prevederile articolul 6 § 1 și articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, plîngîndu-se de executarea tardivă a hotărîrii definitive pronunțate în favoarea sa. De asemenea, reclamantul pretinde încălcarea dreptului său la un recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 din Convenție, deoarece nu a putut obține compensarea daunelor cauzate în rezultatul executării tardive.
Guvernul a susținut că reclamantul nu putea pretinde în continuare statutul de „victimă” în sensul articolului 34 al Convenției, deoarece hotărîrea pronunțată în favoarea sa a fost executată în termen rezonabil și a solicitat respingerea cererii.
Guvernul a mai menționat că reclamantul nu a suferit un prejudiciu substanțial în acest caz, problema de atribuire a ordinului de repartiție purtînd un caracter formal, deoarece solicitantul locuia deja în apartament.
Curtea a respins argumentele Guvernului și a constatat, în unanimitate, existența încălcării drepturilor reclamantului garantate de articolul 6 din Convenție. În cazul de față nu se impunea întreprinderea unor măsuri complexe ce ar solicita mai mult timp și un efort sporit din partea autorităților, fiind necesară doar exercitarea obligației de a acorda reclamantului un document oficial – ordinul de repartiție a locuinței. Prin urmare, vina privind executarea tardivă a hotărîrii poate fi imputată autorităților locale.
Cu referire la încălcarea articolului 13 din Convenție, Curtea a statuat că, la momentul apariției litigiului, reclamantul nu a beneficiat de un recurs efectiv pentru apărarea drepturilor sale garantate de articolul 6 § 1 din Convenție.
Curtea Europeană a decis să nu examineze separat capătul de plîngere invocat în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Curtea a decis, în temeiul articolului 41 din Convenție, să acorde reclamantului suma de 900 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 100 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli [online, 46].
La 1 iulie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza PARENIUC c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reclamanta Vera Pareniuc este o cetățeancă a Republicii Moldova, născută în 1955, cu domiciliul în or. Edineț. În fața Curții Europene, reclamanta s-a plîns că a fost victima unei „provocări” din partea poliției și în rezultatul căreia ar fi săvîrșit o infracțiune.
Activînd în calitate de inspector superior în cadrul Inspectoratului Fiscal Edineț, în momentul producerii evenimentului, reclamanta a fost învinuită de corupere pasivă și condamnată prin decizia definitivă a Curții de Apel Bălți din 21 martie 2007. Instanța de judecată i-a aplicat o pedeapsă sub formă de amendă în mărime de 20 000 lei și închisoare pe termen de 3 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa funcții de răspundere pe termen de 3 ani. Drept temei au constituit probele (banii marcați) colectate în cadrul unei activități operative de investigații, condusă de către colaboratorii poliției, la 17 februarie 2004. Proprietarul unui magazin Z. a transmis reclamantei o sumă de bani în schimbul acordării unor servicii, înregistrînd, în același timp, convorbirea lor. Deși reclamanta a depus recurs, la 12 septembrie 2007 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca fiind vădit neîntemeiat.
Guvernul a susținut că reclamanta nu a fost victima unei provocări, pentru că nu a putut demonstra în fața instanțelor judecătorești naționale și a Curții Europene că a fost provocată la săvîrșirea infracțiunii.
Curtea Europeană a constatat că din dosar reiese că autoritățile naționale nu dispuneau de careva probe precum că reclamanta era implicată în acțiuni de luare de mită pînă la 17 februarie 2004. Cu toate că la dosar au fost anexate probe de luare de mită de către reclamantă, nu există dovezi că acestea au fost obținute de poliție pînă la pornirea urmăririi penale împotriva reclamantei. Mai mult, în opinia Curții Europene, imprimările audio demonstrează că reclamanta a fost subiectul unei provocări de luare de mită pentru care, ulterior, a fost condamnată, deși lipseau indicii că infracțiunea ar fi fost comisă fără această provocare. Nu doar Vera Pareniuc a susținut că a fost victima unei provocări, dar și Curtea de Apel Bălți a constatat acest fapt în decizia sa din 20 septembrie 2006, atunci cînd reclamanta a fost achitată.
Prin urmare, Curtea Europeană a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea Europeană a decis, în temeiul articolului 41 din Convenție, să acorde reclamantei suma de 3500 euro pentru prejudiciu moral și suma de 2440 euro pentru costuri și cheltuieli [online, 46].
La 7 iunie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza MITROPOLIA BASARABIEI ș.a. c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reclamanților, 12 la număr, atît persoane fizice cît și juridice, le-a fost refuzată înregistrarea unui cult religios ortodox, pe motiv că în Republica Moldova există deja un cult ortodox similar, iar legislația Moldovei permite manifestarea religiei doar cultelor oficial recunoscute (înregistrate), iar neînregistrarea nu permite dobîndirea proprietăților indispensabile cultului și apărarea pe cale judiciară a drepturilor sale. Totodată, s-a constatat violarea articolului 13 al Convenției (dreptul la un recurs efectiv) – lipsa dreptului unui cult religios nerecunoscut de stat de a iniția proceduri judiciare pentru a cere recunoașterea sa sau apărarea drepturilor sale.
În lumina constatărilor de mai sus, Curtea nu a găsit necesar de a examina separat pretențiile reclamanților privind violarea articolului 6 al Convenției (accesul la justiție) – refuzul de a examina o acțiune intentată de un cult neînregistrat pe motiv că, cultul neînregistrat nu are capacitatea de a intenta acțiuni; violarea articolului 11 al Convenției (libertatea de asociere) – refuzul de a înregistra un cult religios; violarea articolului 14 al Convenției (interzicerea discriminării) – neînregistrarea unui cult religios și înregistrarea în aceeași perioadă a altor culte. Astfel, reclamanților li s-au acordat prejudicii morale în valoare de 20.000 de euro, iar pentru costuri și cheltuieli 7.025 de euro [online, 42].
Aspectul practic al încălcării demnității și onoarei prin încălcarea articolului 4 CEDO și articolului 1 al Protocolului adițional nr. 1 al CEDO
La 11 februarie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza ZIAUNYS c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reclamantul, Gintaras Ziaunys, este un cetățean lituanian, născut în 1965 și locuiește în Vilnius. Cazul se referă la confiscarea bancnotelor vechi pe care dl Ziaunys le-a achiziționat pentru o companie numismatică din SUA.
Reclamantul a semnat un contract cu o companie americană, prin care și-a luat angajamentul de a livra 8.500 kg de bancnote emise de către bancă autoproclamatei „Republicii Moldovenești Transnistrene”, care au fost scoși din circulație pe teritoriul controlat de autoritățile neconstituționale. În ianuarie 2001 reclamantul a achiziționat mai mult de 13 milioane de „ruble” în bancnote vechi. Cînd reclamantul le-a declarat autorităților vamale din Republica Moldova pentru a cere permisiunea de a le livra în Statele Unite ale Americii, acestea au fost sechestrate și transferate Inspectoratului Fiscal de Stat din motivul că acestea sunt bunuri interzise în circulație pe teritoriul Republicii Moldova. Bancnotele nu fost returnate reclamantului. El a înaintat o acțiune în instanță cu scopul returnării bancnotelor, pretinzînd că acestea reprezintă doar o valoare numismatică. Printr-o decizie finală din mai 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins cererile reclamantului, invocînd că aceste bancnote sunt scoase din circuitul civil, respectiv sunt ilegale și nu pot forma obiectul oricărei tranzacții.
Reclamantul s-a plîns în baza articolului 1 din Protocolul 1 (protecția proprietății), pentru că a fost lipsit în mod ilegal de proprietate.
Guvernul a statuat că reclamatul nu a avut statut de proprietar asupra bancnotelor în sensul articolului 1 din Protocolul 1 deoarece contractul de vînzare-cumpărare nu putea fi considerat valabil fiindcă obiectul acestuia l-au constituit bunuri interzise pe teritoriul Republicii Moldova. Mai mult, Guvernul a notat că emiterea banilor reprezintă un atribut de suveranitate a statului și doar Banca Națională a Republicii Moldova are această prerogativă, potrivit legii. În concluzie, Curtea Supremă de Justiție corect a calificat aceste bancnote ca fiind scoase din circuitul civil, fapt care implica sechestrarea acestora.
Curtea a stabilit că reclamantul care, la propriu a avut 353 de pachete cu bancnote, a avut statut de posesor a acestora în sensul articolului 1 din Protocolul 1. Curtea a specificat că nici Curtea Supremă de Justiție, nici Guvernul nu au indicat o prevedere legală care ar reglementa în mod clar confiscarea bunurilor în cazuri similare cu speța dată.
Prin urmare, Curtea a constat încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 și a acordat reclamantului sumele de 1 900 euro cu titlu de prejudiciu material și 5 000 euro cu titlu de prejudiciu moral [online, 46].
La 20 iulie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza CROITORU c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Reclamanta a intentat în 2000 o acțiune împotriva Ministerului Finanțelor, solicitînd plata unei compensații în legătură cu depunerile părinților ei la Banca de Economii, în baza unei decizii a Parlamentului din 29 iulie 1994, de a reevalua depunerile cetățenilor la Banca de Economii, în calitate de compensare pentru pierderile cauzate de inflație.
Prin hotărîrea Judecătoriei s. Rîșcani, mun. Chișinău, din 30 octombrie 2000, reclamantei i s-a acordat o compensație în mărime de 2940 lei.
Hotărîrea respectivă nu a fost atacată, și astfel a devenit definitivă. În aceiași zi, instanța de judecată a eliberat titlul executoriu pe care l-a trimis Trezoreriei de Stat pentru a fi executat. Totuși, hotărîrea judecătorească nu a fost executată datorită lipsei de fonduri pe contul Ministerului Finanțelor.
Pe parcursul anului 2001, reclamanta s-a adresat în legătură cu neexecutarea hotărîrii judecătorești a Judecătoriei sectorului Rîșcani și Ministerului Justiției, ei răspunzîndu-le că nu au fost prevăzute resurse financiare în Legea bugetului pentru executarea hotărîrilor judecătorești.
Hotărîrea menționată a fost executată la 22 aprilie 2003, în rezultatul comunicării cererii reclamantei de către CEDO Guvernului Republicii Moldova, la 4 februarie 2003.
CEDO, în urma examinării cauzei, a menționat că „Unei autorități statale nu i se permite să invoce în calitate de scuză lipsa de fonduri pentru a nu executa o hotărîre judecătorească” și că „o revendicare poate constitui un bun în virtutea articolului 1 al Protocolului 1 al Convenției, dacă este stabilită suficient pentru a fi executată”, a declarat cererea admisibilă, și a hotărît că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție – dreptul la un proces echitabil, articolul 1 din Protocolul adițional nr.1 – protecția proprietății și articolul 41 din Convenție – echitabila compensație, Republica Moldova fiind obligată să achite reclamantei: 98.36 euro prejudiciu material, 800 euro prejudiciu moral, 69.14 euro compensații și cheltuieli, plus orice taxă ce urmează a fi încasată [online, 46].
Încălcarea onoarei, demnității și reputației profesionale prin încălcarea articolului 10 CEDO prezentat în cauze contra Republicii Moldova
La 20 aprilie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărîrea în cauza AMIHALACHIOAIE c. REPUBLICII MOLDOVA, prin care a constatat încălcarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Avocatul Amihalachioaie (președinte al Baroului de avocați) a invocat violarea dreptului său la libertatea de expresie prin decizia Curții Constituționale, care i-a aplicat o amendă în mărime de 360 de lei pentru criticile dure aduse acestei instituției. Astfel, în interviul acordat unui ziar de mare tiraj dl Amihalachioaie a afirmat: „Din cauza hotărîrii Curții Constituționale se va instala o anarhie completă în profesia de avocat. Veți vedea ce se va petrece peste un an. De azi, nu mai este un sistem unic de organizare a profesiei, nici stat unitar. Noi ne-am obișnuit cu aceasta – este cu mult mai ușor să trăiești în haos. Taxele nu se plătesc, nu există control și, prin urmare, nici etică, nici disciplină și nici responsabilitate. În lumina celor spuse, se pune întrebarea: Curtea Constituțională este ea constituțională? În anul 1990, Națiunile Unite au adoptat Principiile de bază cu privire la rolul avocaților, garantate perfect în dreptul nostru. Peste tot în lume, profesia de avocat este independentă, pe cînd în Moldova ea este subordonată puterii executive, și anume Ministerului Justiției. Aceasta reprezintă o violare serioasă a principiilor democratice fundamentale. Curtea Constituțională n-a luat în considerare exemplele specifice ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg invocate în observațiile prezentate de Uniunea Avocaților. Probabil că judecătorii Curții Constituționale nu consideră Curtea Europeană a Drepturilor Omului o autoritate. Trebuie să înțeleg că ei au obținut mai multă experiență în cinci ani decît judecătorii din Strasbourg în cincizeci de ani? Cu certitudine, noi vom informa Consiliul Europei că Moldova nu respectă jurisprudența și exigențele formulate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.”
Președintele Curții Constituționale l-a informat pe dl Amihalachioaie că, ținînd cont de cele formulate în ziar, se pune chestiunea lipsei de considerare față de Curte, în sensul articolului 82 pct.1 lit. e) al Codului jurisdicției constituționale și l-a invitat să prezinte observațiile scrise la acest subiect în termen de zece zile. Dl Amihalachioaie a confirmat că a avut cu ziaristul A.M. o lungă conversație telefonică la subiectul deciziei Curții Constituționale din 15 februarie 2000. Totodată, el a subliniat că afirmațiile sale au fost denaturate și depășesc contextul lor. El a adăugat că, dacă A.M. i-ar fi prezentat articolul înainte de publicare, ar fi verificat riguros felul în care acestea erau prezentate și, deci, și-ar fi asumat toată responsabilitatea. Totuși, Curtea Constituțională a pronunțat, în temeiul articolelor 81 și 82 ale Codului jurisdicției constituționale, o decizie definitivă, aplicându-i dlui Amihalachioaie o amendă administrativă de 360 lei. Ea a considerat că aceste afirmații denotă lipsă de respect față de Curtea Constituțională și desconsiderare a deciziei Curții.
Judecînd cazul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a estimat că restrîngerea libertății de expresie a reclamantului nu a constituit „o necesitate socială imperioasă” și că autoritățile naționale n-au furnizat motive „pertinente și suficiente” pentru a o justifica. Reclamantul nedepășind limitele criticii permise de articolul 10 al Convenției, ingerința incriminată n-ar putea trece drept „necesară într-o societate democratică” și a decis că a avut loc violarea articolului 10 al Convenției. În același timp, Curtea a estimat că, constatarea violării constituie prin sine o satisfacție echitabilă pentru orice prejudiciu moral eventual suferit de interesat. Curtea nu a dispus recuperarea altor cheltuieli. Pentru executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională, la 20 aprilie 2004 a emis o Decizie privind Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Amihalachioaie c. Republicii Moldova, prin care a decis să se restituie de la bugetul de stat domnului Gheorghe Amihalachioaie suma încasată de la el în baza deciziei Curții Constituționale. Mai oportun ar fi fost ca, Curtea să-și anuleze decizia anterioară, or, ea s-a dovedit a nu fi necesară într-o societate democratică [online, 42].
BUSUIOC c. REPUBLICII MOLDOVA
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Republica Moldova pentru încălcarea dreptului la libertatea de opinie (violarea articolului 10 CEDO). Încălcarea s-a produs prin limitarea excesivă a dreptului jurnalistului și a presei scrise (ziarul „Express”) de a exprima opinii în probleme publice, obligarea jurnalistului într-o cauză de apărare a onoarei și demnității să demonstreze că, concluziile sale corespund realității; obligarea la plata unei despăgubiri morale, cînd jurnalistul, care era de bună-credință, a efectuat o anchetă jurnalistică rațională, scriind un articol care s-a referit la chestiuni de interes public.
Articolele publicate de Valeriu Busuioc în săptămânalul „Express” în anul 1998 au evidențiat problemele privind modul de gestionare a Aeroportului Internațional Chișinău, politicile de personal (cadre) ale instituției și profesionalismul conducerii aeroportului. O parte din funcționarii vizați, inclusiv conducerea aeroportului, s-au adresat în instanțele judiciare pentru a-l obliga pe Valeriu Busuioc să dezmintă opiniile și faptele exprimate, au cerut sancționarea jurnalistului prin compensarea prejudiciilor morale și materiale cauzate lor.
Instanțele judiciare din Moldova (judecătoria de sector, Tribunalul Chișinău, Curtea de Apel) au satisfăcut în fond pretențiile funcționarilor, au apreciat că opiniile jurnalistului au prejudiciat onoarea și demnitatea lor și au obligat jurnalistul să achite despăgubiri în sumă totală de 2600 lei.
Spre deosebire de instanțele naționale, Curtea Europeană a examinat în mod diferit informațiile „fapte” și informațiile „judecați de valoare”, confirmându-și jurisprudența conform căreia „judecățile de valoare” nu pot fi declarate ca fiind „adevărate” sau „neadevărate”, deci jurnalistul nu poate fi obligat să demonstreze că opinia sa corespunde sau nu corespunde adevărului. Pentru că instanțele naționale l-au sancționat pe Valeriu Busuioc inclusiv pentru judecățile de valoare expuse, ținînd cont de rolul de „cîine de pază” al presei într-o societate democratică și de interesul public în chestiunea pusă în discuție, Republica Moldova a mai pierdut din bugetul de stat peste 5600 de euro. Însă această hotărâre complexă este importantă nu numai pentru judecători, care trebuie să învețe în sfîrșit cum să judece cauzele de acest gen, ca să nu mai cauzeze prejudicii statului, ci și pentru jurnaliști. Curtea a demonstrat într-o serie de episoade ale cazului că jurnalistul a greșit, el nu a verificat suficient faptele, deși ar fi putut să o facă, prin urmare, opiniile sale au fost excesive. În cazurile specificate, în lumina articolului 10 CEDO, sancțiunea aplicată de instanțele naționale a fost justificată. Concluzia ar fi că este necesar ca jurnalistul să efectueze în orice caz o cercetare prealabilă practicată în mediul ziaristic și să acționeze cu bună credință, respectînd normele etice profesionale [online, 42].
ÎNCHEIERE
Problematica drepturilor omului nu poate fi separată de cea a democrației, a dezvoltării în diverse domenii și aspecte ale vieții. Interesul ce se manifestă față de această problematică se datorează nu numai unei preocupări reale față de necesitatea promovării și garantării drepturilor și libertăților inerente ființei umane, dar și ca urmare a faptului că prin neglijarea sau încălcarea flagrantă a acestor drepturi și libertăți s-au creat situații conflictuale ce pun în pericol pacea, stabilitatea și securitatea țărilor în zilele noastre.
Drepturile omului implică drepturi pentru persoană față de societate și nu trebuie concepute ca fiind împotriva intereselor societății. Dimpotrivă, se consideră o bună societate și un stat de drept exemplu, în care drepturile, libertățile și valorile umane înfloresc , iar promovarea și protecția lor constituie bun public.
Promovarea drepturilor omului este și un fapt de societate, privit ca relația dintre om și structurile de putere, diferitele grupuri de interese, mediul social, incluzînd și mediul internațional. Reglementările de ordin intern și internațional tind să ordoneze totalitatea raporturilor printr-o rețea de drepturi și libertăți, dar și de obligații corespunzătoare.
Drepturile omului s-au dezvoltat ca un capitol bine conturat al dreptului internațional, ca un sistem de norme, atît convenționale, cît și cutumiare, cele mai multe cu caracter universal, dar și unele de aplicare regională. O evoluție notabilă în acest domeniu este numărul mare de norme imperative. Pentru a asigura protecția universală a unor valori umane importante, un număr crescînd de norme privind drepturile și libertățile omului sunt recunoscute ca norme de la care nu le este permis statelor să deroge. Respectarea drepturilor omului și a demnității umane, alături de principiile libertății, democrației, egalității și statului de drept sunt valori comune tuturor statelor membre ale Uniunii Europene (UE). Acestea ghidează acțiunile Uniunii atît în cadrul UE, cît și în afara granițelor ei. Acțiunile europene în acest domeniu se bazează pe Tratatul privind Uniunea Europeană. Carta drepturilor fundamentale, anexată la Tratate, definește în detaliu drepturile fundamentale aplicabile la nivel comunitar.
Aderînd la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Republica Moldova și-a asumat obligația de a garanta drepturile și libertățile proclamate în ea, pentru toate persoanele aflate sub jurisdicția sa, iar sarcina primordială cu privire la aplicarea prevederilor Convenției revine instanțelor naționale. La rîndul lor, acestea din urmă au atribuția de a verifica dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat sau care reglementează drepturi și libertăți garantate de Convenție, sunt compatibile cu prevederile acesteia, întrucît, în caz de incompatibilitate se vor aplica direct prevederile Convenției.
Drepturile fundamentale cetățenești reprezintă acele drepturi ale cetățenilor care sunt esențiale pentru existența fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului. Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite și garantate de Constituție și legi.
Demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului sunt valori care se regăsesc în toate tratatele Uniunii Europene. Acum ele sunt consolidate de Carta drepturilor fundamentale.
Deși remarcabile, eforturile făcute pînă acum pentru recunoașterea și ocrotirea prin mijloace de drept internațional a drepturilor fundamentale ale omului și statelor, sunt departe de a reprezenta punctul final al unei evoluții. Importanți pași se lasă așteptați pe linia codificării internaționale, în special cu privire la drepturile fundamentale ale statelor. În general, idei noi, menite să ducă la o lărgire a sferei drepturilor omului și statelor, ca și la o mai eficientă garantare juridică și materială a exercițiului lor, își vădesc necesitatea.
Principalele acte internaționale referitoare la drepturile omului cu caracter de universalitate au fost adoptate după cel de-al Doilea Război Mondial sub egida Organizației Națiunilor Unite. Aceste acte stau la baza întregii construcții juridice internaționale referitoare la drepturile omului. Ele influențează legislațiile naționale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind standarde internaționale ale drepturilor omului. Activitățile desfășurate de Consiliul Europei au în centrul lor respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și organul judiciar instituit prin aceasta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt cele mai importante instrumente și mijloace prin care Consiliul Europei își duce la îndeplinire principalul scop al activităților sale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a instituit o procedură judiciară care permite și persoanelor fizice să introducă acțiuni împotriva guvernelor dacă acestea consideră că au fost victimele unei violări a vreunui drept sau a unei libertăți garantate de Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului.
Concluzionînd cele expuse în contextul prezentei lucrări este de menționat că structura acesteia a permis studiul aprofundat al materiei, al lucrărilor și practicii judiciare internaționale și naționale, astfel că, prin utilizarea diverselor metode s-a recurs și la analiza problemelor cu care se confruntă statul nostru. Capitolul 1 prezintă cadrul juridic și normativ al problemelor și obstacolelor respectării drepturilor garantate și valorilor (onoare, demnitate și reputație profesională) care derivă din acestea. Utilizarea diverselor materiale de specialitate a permis studiul variat și comparativ al problematicii atît la nivel național, căt și internațional. Definirea noțiunilor, termenilor și expresiilor specifice domeniul drepturilor omului și valorilor fundamentale a pregătit, în parte, cadrul pentru prezentarea acestora în următorul capitol. Capitolul 2 face o prezentare specifică a derivatelor drepturilor fundamentale, astfel demonstrîndu-se că prin încălcarea anumitor articole ale CEDO se încalcă și demnitatea, onoarea și reputația profesională a persoanei.
Totodată, în acest context, s-a prezentat și nivelul de pregătire al Republicii Moldova pentru respectarea drepturilor și valorilor fundamentale. În capitolul 3 s-a prezentat aspectul practic al încălcărilor articolelor menționate, prin încălcarea cărora se încalcă și onoarea, demnitatea și reputația profesională a persoanei. Prezentarea anumitor cauze specifice împotriva Moldovei tinde să sensibilizeze cadrul juridic existent la nivel național și să diminueze nerespectarea și încălcarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și ale persoanelor în general. Reieșind din cele expuse, este de menționat faptul că subiectul abordat în prezenta lucrare este unul sensibil, de amploare, dar și de perspectivă, necesitînd a fi menținut sub o permanentă atenție și observație pentru a-i urmări evoluția sa benefică.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. Chișinău: „Elena-V.I.”, 2006, 68 p.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311496
Codul Civil al Republicii Moldova: cu ultimele modificări și completări. – Ed. a 3-a, – Chișinău: „Lavila-Info”, 2009, 284 p. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=325085
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova. Chișinău, 2009, 284 p. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003
http://lex.justice.md/md/326970/
Legea nr. 64 din 23.04.2014 cu privire la libertatea de exprimare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-118 din 09.07.2010
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=335145
Actul Unic European, adoptat la 17 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 http://cursdeguvernare.ro/wp-content/uploads/2014/07/actul-unic-european-1986.pdf.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/combating_discrimination/l33501_ro.htm.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Geneză și conținut
http://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/carta-drepturilor-fundamentale-a-UE-2010-12-06.pdf .
Carta Socială Europeană, intrată în vigoare în 1965
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Domenii/Relatii%20bilaterale-organizatii/prezentare_carta.pdf.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf .
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. http://www.coe.int .
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948
http://www.justicе.md/md/trаt/
Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice
http://www.justicе.md/md/trаt/
Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene
http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf .
Monografii, articole de specialitate
Cîrnaț T. Drept Constituțional. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Chișinău: Print-Caro, 2010, 513 p.
Cîrnaț T., Cîrnaț M. Protecția Juridică a Drepturilor Omului. (USM, Comitetul de la Helsinki pentru drepturile omului din Republica Moldova). Chișinău: Reclama, 2006, 380 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de drepturile omului. București: Editura Europa Nova, 1995, 496 p.
Diaconu I. Drept Internațional Public. Ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Casa de Editură și Presă „Șansa”, 1995, 309 p.
Diaconu I. Drepturile omului în dreptul internațional contemporan. București: Editura LuminaLex, 2001, 462 p.
Dicționar al drepturilor omului. (Biroul de Informare al Consiliului Europei în Moldova). Alcătuitori: Lazări C., Trepăduș N., Jioară O. Chișinău: Tipografia Centrală, 148 p.
Drepturile omului în Republica Moldova. Responsabili de ediție: Barbăneagră A., Hadârcă M., Chișinău: GARUDA-ART, 1998, 452 p.
Drepturile omului în viața de fiecare zi. Impactul activității Consiliului Europei în domeniul drepturile omului. Editura Consiliului Europei. Tipărit în Republica Moldova. 60 p.
Dogaru I., Dănișor D. C. Drepturile omului și libertățile publice. Institutul de cercetări. Universitatea Europeană Drăgan. Chișinău: Editura Zamolxe, 1998, 242 p.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale. Ediție nouă, revăzută și adăugită. București: LuminaLex, 1998, 479 p.
Guceac I. Drepturile omului pe înțelesul tuturor: Dicționar. Academia de Științe a Republicii Moldova. – Chișinău: Î.E.P. Știința, 2010, 160 p.
Jofa C. Protecția drepturilor omului. Iași: Editura Fundației, Chemarea, 2000, 244 p.
Leah L. Drepturile omului. Întrebări și răspunsuri. UNESCO, 1998, 160 p.
Micu D. Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României. Juridica (studii juridice). București: Editura ALL BECK, 288 p.
Miculescu P. Statul de drept. București: LuminaLex, 1998, 310 p.
Miga-Beșteliu R., Brumar C. Protecția internațională a drepturilor omului. Note de curs. Ediția a IV-a revizuită. București: Universul juridic, 2008, 450 p.
Miga-Beșteliu R. Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public. Juridica. Editura: ALL Educational, 1997, 433 p.
Moroșan I., Gîrbu N. Reglementarea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. (Realizări și dificultăți în Republica Moldova). Chișinău, 2003, 180 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a drepturilor omului – surse, instituții, proceduri. Juridica. București: Editura ALL BECK, 2000, 352 p.
Probleme actuale ale drepturilor omului: Materialele conferinței științifice din 10 decembrie 2001. Chișinău: Centrul Ed. al Univ. de Criminologie, 2002, 52 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme interne și internaționale. București: LuminaLex, 2001, 384 p.
Scăunaș S. Dreptul internațional al drepturilor omului. Juridica. București: Editura ALL BECK, 2003, 232 p.
Vida I. Drepturile omului în reglementări internaționale. București: LuminaLex, 1999, 694 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
Drepturile social-economice (extrase din legislația națională și internațională, elaborat de Centrul Independent de Jurnalism și Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în Moldova). Chișinău, 2001, 174 p.
Ghid (Vade-mecum) al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului. Chișinău: S.n., 2003, 162 p.
Procesul echitabil garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ghid pentru Republica Moldova, noiembrie 2007, Chișinău: „Siriu”, 2008, 144 p.
Raport cu privire la situația drepturilor omului în Republica Moldova. Retrospectiva anului 2005. Realizat de Experții Asociației „Promo-Lex”. Chișinău: 2006, 104 p.
Site Internet
Gribincea V., Pascari A., Pîrțac O. Comentariul la Legea cu privire la libertatea de exprimare [online]
http://www.mediaazi.md/sites/default/files/Comentariul_la_Legea_%20cu_privire_libertatea_de_exprimare.pdf (citat la 08.10.2014).
Gribincea V. Rezumatul hotărîrilor și deciziilor Curții Europene a drepturilor omului pe marginea cererilor depuse (12.09.1997-30.04.2007) [online]
http://www.google.md/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=8&cad=rja&uact=8&sqi=2&ved=0CFYQFjAH&url=http%3A%2F%2Fwww.lhr.md%2Fdocs%2Flista.pacatosi%2F37.doc&ei=C_Z5VPOJKJTYatPRgsgP&usg=AFQjCNHqP-WEgBnydbyRHCwkI2510AZlMQ&sig2=rmeCTRkmP27pUUGIxnoksg&bvm=bv.80642063,d.d2s (citat la 29.10.2014).
43. Jurisprudența Curții Supreme de Justiție [online] http://jurisprudenta.csj.md/ (citat la 21.11.2014).
Pîrțac O. Apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale a persoanei în Republica Moldova [online] http://www.ijc.md/Publicatii/resurse/onoare.pdf (citat la 01.11.2014).
http://www.zdg.md/stiri/in-2013-moldova-a-pierdut-la-cedo-19-dosare (citat la 29.10.2014).
Rеgistrul аctеlоr nоrmаtivе аlе Rеpublicii Mоldоvа [оnlinе]. http://www.justicе.md/ (citаt lа 04.10.2014).
http://agora.md/stiri/4829/liderul-unui-partid-din-moldova-a-obtinut-la-cedo-despagubiri-de-peste-3-000-de-euro (citat la 14.11.2014).
SUMMARY
Human rights, democracy and the rule of law are core values of the European Union. For the first time in the history of Europe, the European Charter of Fundamental Rights sums up in a single document the entire area of civil, political, economic and social rights. The content of the Charter, which complies with European Union responsibilities and duties and also with the principle of subsidiarity, recognized and reaffirmed the fundamental legal norms developed on human rights, including those resulting from the constitutional traditions and common international obligations of the Member States, and also from the European Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms, from the Social Charters, and from the jurisprudence of the Court of Justice and the European Court of Human Rights.
Human rights constitute a set of rights and duties necessary for the protection of human dignity, inherent to all human beings, irrespective of nationality, place of residence, sex, national or ethnic origin, color, religion, language, or any other status. Everyone is equally entitled to human rights without discrimination. As such, human rights are universal, interrelated, interdependent and indivisible and constitute the basis of the concepts of peace, security and development.
Legal protection of honor, dignity and professional reputation is a particularly complex area of law. A problematic aspect is establishing an equitable „border” between the freedom of speech and the right to honor, dignity and professional reputation or, in other words – the line between what is permissible and what can be subject for law suits.
The law has to be interpreted as well in consistency with the necessities of the democratic society. In a democratic society there are categories of persons that have to bear a higher or a lower degree of tolerance to criticism, considering that freedom of speech is a cornerstone of democracy and has to be protected.
Universal human rights are often expressed and guaranteed by law in the form of treaties, customary international law, general principles and other sources of international law. From a legal perspective, human rights contained in customary international law are binding on all states. The scope and content of the customary international law of human rights is an evolving concept.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Locul ȘI Rolul Apărării Onoarei, Demnității ȘI Reputației Profesionale ÎN Statul DE Drept (ID: 117522)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.