Locul Si Misiunea Bisericii In Contemporaneitate

CUPRINS

INTRODUCERE

Într-o lume a schimbărilor rapide, obsedată de modernizarea instituțiilor și supusă la presiunile globalizării, relația cu trecutul constituie un mijloc de a se garanta o anumită stabilitate și de a căuta sensul istoric al vieții sociale și sensul mântuitor al vieții umane.

În virtutea poruncii de a stăpâni pământul, omul a crezut că este chemat să impună lumii văzute propria lui ordine. Așa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioară, raționalitatea creației, tot astfel omul în calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul să impună lumii ordinea lui exterioară.

Analiza culturii moderne, ca și a societății contemporane, ne pune în fața unor fenomene inexpliacabile și de neinterpretat dacă luăm de bună teza secularizării. În plus, gândirea modernă este obligată să constate continuitatea procesului de secularizare: după fiecare secularizare declarată definitivă, se descoperă ulterior că aceasta a fost numai o etapă, că procesul a fost numai parțial și se anunță o nouă secularizare, dar de data asta totală, dar care, curând, se dovedește tot parțială.

Modernitatea nu va fi asociată întotdeauna cu o alternanță oponentă între nou și vechi, ci va fi marcată de idea de progres, de posibilitatea de depășire. Astfel modernitatea este considerată ca un factor de tensiune dinamică în societate, ea fiind elementul esențial al unei crize care să pună în critică diferite mentalități și concepții.

Modernitatea nu poate fi rezumată la o simplă perioadă, la o sumă de evenimente sau la un corpus doctrinar. Ea va marca o nouă reprezentare a omului în relația lui cu Dumnezeu și lumea, dând un mod concret de existență în care se va enidenția autonimia omului. Modernitatea a favorizat formarea unei concepții ce echivala împărăția lui Dumnezeu cu aceea a lumii.

Cuvântul „Biserică” creează adesea repulsie omului contemporan. Acest fapt nu se datorează doar polemicii care s-a dus și se duce împotriva ei, ci și relei ei reprezentări. Se mai datorează și identificării ei cu persoane sau împrejurări legate de ea, dar care se află undeva la marginea vieții societății și nu inspiră iubire și respect. Biserica, însă, este arca iubirii și a vieții. Este noua creație, zidirea cea nouă în care se săvârșește mântuirea și înnoirea lumii; la fel cum Apostolul Pavel vorbește în II Coloseni 5,17.

Biserica își are obârșia la Dumnezeu și către El se îndreaptă. Însă aceeași obârșie și destinație le-a avut inițial și lumea căci „toate prin El și întru El s-au făcut” Coloseni 1,16. Dar în vreme ce lumea uită de Dumnezeu, se autonomizează și se afundă tot mai mult în nonsensul și propria distrugere, Biserica reface comuniunea cu Dumnezeu și dă noimă și rost existenței lumii.

Dumnezeu a luat trupul omului pentru a-l face nestricăcios și nemuritor- această asumare este evenimentul existențial care constituie Biserica, o face trup al lui Hristos. Dar trupul nu este numai carnea omului, ci este întregul complex de realții care duc la conservarea și supraviețuirea sa și la satisfacerea numeroaselor sale nevoi. Viața și adevărul Bisercii sunt toate aceste relații transformate în Euharistie și comuniune iubitoare.

Viziunea autonomă asupra lumii îl înșală și îl distruge pe om. Iar omul care nu vede nimic dincolo de lume se face rob ei și se supune legilor morții. Atfel, lumea i se face temniță, iar trupul mormânt sufletului. În Biserică omul se slobozește din legea morții, se înnoiește și este introdus în viață. În ea se înfiripă și crește comuniunea divino-umană și omul este ridicat la calitatea de persoană adevărată, după chipul Dumnezeului Treimic.

Biserica își asumă viața omului în întregimea ei pentru a o transforma, întreg trupul omului, cel biologic, istoric și cultural.

Oamenii care judecă „creștinismul” în funcție de randamentul său moral și de utilitatea sa istorică, nu știu ce este Biserica și care este adevărul ei. O consideră „religie” și instituție care are drept scop satisfacerea „nevoilor metafizice ale poporului”, de aceea o și judecă cu măsura „îmbunătățirii” caracterului și a condițiilor noastre muritoare.

Critica umanismului exacerbat, a raționalismului agresiv și a istorismelor expansioniste ale modernității nu mai sună astăzi deloc anacronic, adică faptul că astăzi nu se mai potrivește perioadei, nici ca un ecou al unui medievalism antimodern sau al unui romantism întârziat. În versiunea lor „tare”, toate acestea sunt actualmente extrem de radical desconstruite ca idoli speculativi de teoreticienii postmodernității. Cu vagi accente de mistică secularizată, aceștia pledează acum în favoarea unei versiuni „slabe”, atenuate de om, rațiune și societate conștiente de limitele lor și de finitudinea inexorabilă (implacabilă) a condiției umane. Dacă umanismul modern se vroia o ideologie agresivă și militantă, în postmodernism el afișiează mai degrabă figurile resemnării, ale unui agonic „sfârșit” interminabil al omului, rațiunii și culturilor într-o apocatastază mediatică generalizată. Agresiv sau resemnat, ofensiv sau defensiv, umanismele sfârșesc fără milă într-o apoteoză (slăvire) dionisiacă a morții sau într-o orgolioasă celebrare a finitudinii, egoismelor și singurătății.

Pentru a-și îndeplini misiunea în contextul lumii contemporane, Biserica prin comunitățile ei locale, trebuie să devină o comunitate mărturisitoare care să-și îndeplinească rolul de restaurarea a comuniunii dintre oameni și a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu. Vorbind apoi de angajamentul social al Bisericii pentru conservarea creției, promovarea valorilor creștine ca dreptatea, pacea, frățietatea, demnitatea și libertatea omului, ajutorarea celor dezavantajați; spunem îndreptățiți că acestea fac parte din misiunea socială a Bisericii, care stă în strânsă legătură cu misiunea Bisericii de a conduce oamenii la mântuirea, împlinirea și desăvârșirea lor în împărăția lui Dumnezeu.

Se observă tot mai clar o acută tensiune între tradiție și modernitate, o realizare a valorilor creștine consacrate. Morala creștină, ștearsă sau desfigurată de relația cu Evanghelia și Tradiția Bisericii sau fără comuniunea cu persoana lui Hristos, duce la conceptul profan de valori europene. Criza actuală a lumii este duhovnicească, de dezordine morală. Valorile morale cu bună știință sunt ignorate.

Foarte adesea avem impresia că Creștinismul nu numai că a ratat mântuirea lumii, dar că, de semeni, este responsabil pentru decăderea ei. Chiar dacă această impresie poate fi superficială și într‐o foarte mare măsură nedreaptă și inexactă, nu trebuie respinsă fără a fi examinată. Consecințele dezastruoase ale unui creștinism denaturat și disfuncțional din punct de vedere existențial sub multe aspecte decisive, fac imperioasă constatarea denaturării precum și restabilirea tradiției creștine întru autenticitatea ei inițială, o chestiune de viață și de moarte pentru omul contemporan.

Timpul este un spectator tăcut la marele conflict dintre civilizația iubitoare de materie și Biserică, păstrătoarea revelației. Omenirea nu trebuie să-și continue drumul prin istorie fără lumina călăuzitoare a Bisericii.

Postmodernismul este un sergent al istoriei, un sergent al timpului.

În prezenta lucrare intenționez să analizez cultura moderne și a societății, care ne pune în față anumite probleme inexplicabile și de neînțeles, cum ar fi: pluralism, globalizare, secularizare. O să fie analizată modernitatea ca o alternanță între vechi și nou sau o nouă relație a omului cu Dumnezeu. În acest context, analizăm particularitățiile misiunii, și se va face referire special la problemele societății actuale, exigențele misiunii și faptul că Biserica este arca vieții și a iubirii unde se va realiza comuniunea omului cu Dumnezeu. Se va arăta că Biserica își are obărșia în Dumnezeu, iar în ceea ce privește relațiile cu lumea și viața Bisericii sunt transformate în Euharistie și bineînțles într-o comuniune iubitoare. Cât privește misiunea acesteia, Biserica trebuie să devină o comunitate mărturisitoare. Impactul ei cu societatea și soluționarea problemelor este un punct atins în capitolul 4, unde proecclesia este chiar rolul ei, adică potențiale soluții cu care Biserica ar trebui să iasă în față în acestă societate manipulată din ce în ce mai mult de duhul stăpânirii autonome.

Biserica este comunitatea care prin existența ei este vestirea mântuirii divine. Se poate spune că Biserica este –într-o primă și generală înțelegere- dialogul lui Dumnezeu cu lumea. Ea este o realitate care însoțește omenirea. Aceasta rămâne destinația esențială a Bisericii în toate realizările ei.

CAPITOLUL I

MISIUNEA BISERICII

1.1 Biserica organism divino-uman și misiunea ei

În variatele ei forme de manifestare, viața creștină reprezintă o reflectare a relațiilor intratrinitare; orice argumentare a unui aspect sau altul al vieții teologice conduce invariabil la a folosi drept model Sfânta Treime care devine modelul vieții pământești după chipul căreia a fost plămădită ființa umană. Indubitabil, motivația oricărei acțiuni a lui Dumnezeu spre om ca fapt istoric sau generic, precum și mandatul comuniunii naturii umane unice, este iubirea.

Misiunea (mitto, ere; missus) este forma vizibilă a iubirii Sfintei Treimi față de om, actualizată în cel mai eficient mod de Iisus Hristos și lăsată ca moștenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului. Dumnezeu Treime se revelează pentru a intra în relație directă și liberă cu omul, trimite pe Fiul în lume pentru a-l readuce la izvoarele comuniunii și dă urmașilor ca misiune: „Să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13,34 și 15,17) și „Mergeți în toată lumea și propoveduiți Evanghelia la toată făptura; cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Din această perspectivă, „misionarul” este cel ce iubește pe semenul său pe care voiește să-L mântuiască.

Misiunea, apostolatul sau trimiterea spre lume evocă dinamica Bisericii lui Hristos care nu este un organism static, reflectând un stadiu în istorie, ci un organism viu care se adaptează la condițiile de viață urmărind în permanență slujirea lui Hristos, capul nevăzut al trupului. Avându-și originea în jertfa lui Hristos, eficientă pentru întreaga lume, Biserica a primit adevărul Lui prin Apostoli, devenind „apostolească”, adică misionară, păstrătoare a adevărului revelat direct apostolilor care L-au vestit: „Ceea ce era la început, ceea ce noi am auzit, ceea ce cu ochii noștri am văzut, ceea ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și viața S-a arătat și noi am văzut-o și mărturisim și vă vestim viața de veci care la Tatăl era și care nouă ni s-a arătat, ceea ce am văzut și ceea ce am auzit, aceea vă vestim și vouă, pentru ca și voi să aveți părtășie cu noi, iar părtășia noastr, din parte-ne, este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos. Și pe acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Și aceasta este vestea pe care noi de la el am auzit-o și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină” (Ioan 1, 1-5) și „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8).

Misiunea are ca obiectiv predarea adevărului mântuitor respectiv pe Duhul Sfânt care „Le mărturisea mai înainte despre patimile lui Iisus Hristos și despre măririle cele de după ele, lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei aceste lucruri, care acum vi s-au vestit prin cei ce, întru Duhul Sfânt trimis din cer, v-au propoveduit Evanghelia” (I Petru 1, 11-12).

În organismul divino-uman al Bisericii orice credincios constituie o celulă vie constitutivă a organismului, el trăiește prin puterea divino-umană de viață făcătoare a lui Iisus Hristos. Pentru că a fi cineva membru al Bisericii înseamnă ca el să se încorporeze în Dumnezeul-om Hristos, să devină co-corporal cu El (Efeseni 3,6), un mădular organic al trupului Lui (Efeseni 5,30; I Corinteni 12,13), într-un cuvânt, să se divino-umanizeze în toată realitatea persoanei lui omenești. Și, dacă va câștiga aceasta, înseamnă că omul a ajuns la unitatea divino-umană a vieții și are simțământul viu și nemuritor că s-a mutat din moarte la viață (Ioan 5,24; 3,36; 11,25-26). Simte continuu, cu toată fiița lui, că, în calitate de organism divino-uman, Biserica este Dumnezeul-om prelungit peste veacuri. Ca Persoană divino-umană, Hristos este irepetabil, dar ca putere și viață divino-umană se repetă continuu în fiecare creștin, pentru că fiecare creștin este un mădular organic al Trupului Său divino-uman, Biserica.

Deoarece cu toată ființa ei și prin activitatea ei depinde întru totul de Dumnezeu cel întrupat, Biserica întreagă se întemeiază pe realitatea istorică a Evangheliei: „Logosul S-a făcut trup”, adică s-a făcut Dumnezeu-om. Adevărul acesta este adevărul de bază al Bisericii, temelia Bisericii. De aceea întru toate și în toți Biserica este în primul rând un organism divino-uman și apoi o organizație divino-umană.

Toată natura Bisericii, în toate manifestările ei, are un caracter divino-uman. Din aceasta decurge în chip logic și acțiunea ei divino-umană în lume care se rezumă la a întrupa în om și în umanitate toate cele ale Dumnezeului-om. Misiunea Bisericii se găsește în această natură a Bisericii iar aceasta este de a se realiza toate valorile și lucrările divino-umane în lumea omenească.

Cele patru însușiri ale Bisericii, pe care le mărturisim în Simbolul de credință, exprimă sub diferite aspecte constituția teandrică a Bisericii. De aceea nici una dintre ele nu există și nu poate fi înțeleasă independent de celelalte; fiecare ditre cele patru însușiri ale Bisericii este strâns legată și le presupune pe celelalte. Dacă prin unitatea Bisericii se exprimă faptul că Biserica lui Hristos, ca Trup al său, este una, prin sobornicitatea (catolicitatea) Bisericii se exprimă modul acestei unități ea este comuniune în credință, iubire si nădejde.

Însusirile Bisericii, ca și Biserica însăși, sunt darul iubirii lui Dumnezeu și o misiune de realizat. Creștinii, ca membri ai Bisericii Trupul lui Hristos sunt una în plenitudinea vieții Trupului lui Hristos. Însă această unitate în plenitudinea vieții este una dinamică, asa cum se arată în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni, 4,13: „până ce toți vom ajunge la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei plinătății lui Hristos”. Plenitudinea, atât în înțeles calitativ cât și cantitativ, trebuie să rămână ținta Bisericii, pentru ca ea să crească în Hristos (Efeseni 4, 15-16), să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3,19), cu plinătatea Celui Ce pe toate în toți le plinește (Efeseni 1, 23).

Sobornicitatea (catolicitatea) Bisericii ca misiune de realizat constă în străduința tuturor crestinilor să realizeze această unitate în diversitate și nici o diversitate fără unitate. Dacă prin unitatea Bisericii se exprimă faptul că Biserica lui Hristos este una, prin catolicitate se arată că această unitate este o comuniune în unitatea credinței, în iubire și nădejde. Această comuniune se exprimă în structura sinodală a Bisericii, care are misiunea de a păstra unitatea credinței diacronic și sincronic. În acelasi timp, sinodalitatea ca manifestare a catolicității Bisericii exprimă modul comunional de păstrare și trăire a unității de credință.

În variatele ei forme de manifestare, viața creștină reprezintă o reflectare a relațiilor intratrinitare; orice argumentare a unui aspect sau altul al vieții teologice conduce invariabil la a folosi drept model Sfânta Treime care deține modelul vieții pământești după chipul căreia a fost plămădită ființa umană. Indubitabil, motivația oricărei acțiuni a lui Dumnezeu spre om ca fapt istoric sau generic, precum și mandatul comuniunii naturii umane unice, este iubirea.

Biserica creștină în sensul de comunitate religioasă morală, înființată de Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor este un așezământ dumnezeiesc și omenesc în același timp. Prin originea, învățătura, spiritul, scopul și puterile ei, ea are un caracter supranatural, dumnezeiesc, iar prin membrii ei din care este constituită ea are un caracter omenesc.

De la începuturile sale Biserica fiind trup taină al lui Hristos ca și comunitate răscumpărată prin jertfa și învierea lui Hristos, a oferit celor ce au primit viața ei soluții la toate problemele timpurilor. Asistată de Duhul Sfânt. Deși imperfectă ca organizare umană, dar infailibilă ca organism teandric (divino-uman). Biserica drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale mădularelor Ei în parte, dar și ale societății în care și-a împlinit misiunea încredințată de către fiul lui Dumnezeu, omul adevărat și Dumnezeu adevărat. Cu iubirea de Dumnezeu și de Om, cu iconomie Biserica a iubit și iubește integral, trup și suflet deodată.

Mântuitorul vroia că cei ce vor crede în el să formeze o comunitate religioasă morală, să se închege într-un organism social, al cărui corp și temelii să fie El, Cel care s-a jertfit pentru mântuirea omenirii. Mântuitorul însuși a întemeiat o astfel de societate și a înzestrat-o cu toate elementele cerute de ființa existentă și dezvoltarea ei viitoare, adică a întemeiat Biserica sa «ca centru și organ al lucrării sale mântuitoare ».

Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului, prin care el și-a împlinit lucrarea sa mântuitoare. Mijloacele și puterea pentru realizarea acestei misiuni Biserica le-a primit de la întemeietorul ei. Între Mântuitorul și Biserica sa este astfel o legătură indisolubilă. În afară de Biserică nu poate exista Creștinism. În Biserică și-a primit creștinismul forma concretă, ea a devenit subiectul sau purtătorul lui, iar creștinismul este « mântuirea în Hristos » în și prin Biserică se mijlocește mântuirea noastră, rostește adevărul religios și e împărtășește harul divin.

Biserica este stâlpul și întărirea adevărului (Tim III, 15) păzitoare canonică și explicatoare autentică a revelației depozitată în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Fără Biserică nu-i credință adevărată, nu-i mântuire. Viața creștină înseamnă viața trăită după învățătura Mântuitorului. Interpretarea și difuzarea principiilor care duc la trăirea acestui mod de viață revin Biserici, care nu caută sa-și impună concepția creștină decât pe calea convingerii și a liberei acceptări din partea omului.

Biserica ortodoxă este o instituție vizibilă prin membrii și conducătorii ei, prin legile de organizare, mijloace de convingere și conducere. Alături de aceste elemente concrete, vizibile « Biserica este formată și din elemente interne, invizibile și spirituale. Acestea sunt: credința internă, speranța, dragostea și harul sau toate darurile și puterile cu ajutorul cărora Biserica își îndeplinește misiunea sa soteriologică ». Biserica este supusă jocului de putere dintre bine și rău, la fel ca și omul. Ea trebuie să sufere și să-și nască fiii în dureri: Biserica nu este din lumea aceasta și de aceea lumea o urăște. Trebuie să lupte, să fie prigonită și urâtă, altceva nu s-a făgăduit. Și așa va fi până ce ,,Hristos își va fi pus pe toți dușmanii Săi sub picioarele Sale.” (1 Corinteni XV, 25)

Ființa internă a Bisericii a rămas curată și nealterată. Și, ca dintr-o forță interioară, Biserica s-a întors mereu la rânduiala firească, imediat ce cauza nefericirii a fost înlăturată. Și iată, Biserica este a – spațială și a – temporală – mai bine zis supraspațială, acestea fiind, de fapt, adevăratele și cele mai importante însușiri ale sale. Cu toate acestea, ea nu trebuie înțeleasă ca o abstracție, o idee, o noțiune. Este o realitate, având viață proprie, cu toate însemnele ei de conștiență vie.

Biserica nu poate trăi alături sau deasupra acestei realități, a lumii care este creația lui Dumnezeu, ci numai în „lume”. Chemarea Bisericii în lume și pentru lume este o sarcină fundamentală a acesteia, Biserica având să dea dovadă-în cadrul lumii- de maximum de spirit de solicitudine activă și de autentică umanitate. În consecință, Biserica trebuie să își găsească locul și rostul în lumea de azi, cu nevoile și cu aspirațiile ei.

Problemele morale și spirituale ale societății de azi, care nu a găsit o rezolvare legitimă până acum, constituie un capitol crucial pentru misiunea Bisericii.

1.2 Particularitățiile misiunii

Viața Bisericii este împletită cu apostolatul sau misiunea. Ziua de naștere a Bisericii, Cincizecimea, este și ziua venirii și încadrării lumii în Biserică. Mergând învățați toate neamurile…(Mt. 28, 19-20)…, adresat Sfinților Apostoli, este adresat într-o anumită măsură și tuturor membrilor Bisericii. Creștinii sunt „sarea pământului” și „lumina lumii”; sunt „preoția împărătească”, aceea care participă la preoția lui Hristos și slijește mântuirii lumii.

Misiunea sau apostolatul constituie o funcție esențială a Bisericii și activitatea misionară poate fi considerată indiciul dinamismului ei interior. Lipsa acestei activități este mărturia lipsei dinamismului interior, în vreme ce existența ei arată vitalitate duhovnicească. În sfârșit, trebuie să notăm că apostolatul Bisericii nu se realizează doar prin activitatea misionară propriu-zisă, ci și prin întreaga prezență a Bisericii.

Când Biserica trăiește conținutul credinței ei, când cultivă iubirea și unitatea, dă totodată și mărturia creștină. Această prezență a Bisericii nu se potrivește doar cazurilor în care activitatea misionară este împiedicată-cum au fost perioadele de persecuție sau perioada stăpânirii otomane asupra unora din țările ortodoxe- dar și a cazurilor în care există abundență în ceea ce priveșgte propovăduirea și totodată, lipsa vieții duhovnicești ca și astăzi.

În Ortodoxie, deci, Biserica este dătătoarea luminii sfinte mântuitoare și mijlocitoarea puterii de reînnoire care aduce viața. Caracterul eclesiastic al misiunii înseamnă „că Biserica este scopul, împlinirea Evangheliei, mai degrabă decât instrumentul sau mijlocul misiunii”. Biserica este parte a mesajului pe care îl proclamă. Misiunea nu este privită ca o funcție a Bisericii; Ortodoxia respinge „o astfel de interpretare instrumentală a Bisericii”. Misiunea sa nu este proclamarea unor adevăruri sau principii etice, ci „chemarea oamenilor de a deveni membri ai comunității creștine într-o formă vizibilă, concretă.” „Biserica este scopul misiunii, nu invers”. „Eclesiologia este cea care determină misionarismul”. De aceea, elementele principale ale răspunsului la întrebarea despre definiția ortodoxă a misiunii trebuie căutate în „doctrina și experiența Bisericii”. Misiunea este „parte a naturii Bisericii”; nu are legătură exclusiv cu caracterul apostolic al Bisericii”, „ci cu toate însușirile Bisericii, inclusiv cu unitatea, sfințenia și apostolicitatea”.

Astfel de opinii au consecințe majore nu doar pentru înțelegerea misiunii, ci și pentru practicarea acesteia. În nici o circumstanță un individ sau un grup de indivizi nu ar putea să înceapă o misiune fără să fie trimiși sau sprijiniți de Biserică. Dacă „Biserica este misiunea”, atunci misiunea se referă la o sarcină colectivă. „Hristos trebuie predicat în realitatea Sa istorică, Trupul Său în Duhul Sfânt, fără de care nu există nici Hristos, nici Evanghelie. În afara contextului Bisericii, evanghelizarea rămâne un entuziasm temporar de factură umanistă sau psihologică.

Dacă misiunea este o manifestare a vieții și a slujirii Bisericii, atunci misiunea și unitatea se întrepătrund. Unitatea și misiunea (sau misiunea și unitatea) nu vor putea fi niciodată privite ca două strategii sau etape succesive; ele aparțin intrinsec una alteia. Potrivit cuvintelor lui Nissiotis: „Misiunea și unitatea” înseamnă că nici un misionar nu poate propovădui Evanghelia fără a fi profund conștient de faptul că reprezintă comunitatea istorică a Biserici și fără a se simți împins în acest act de mărturisire de către Sfântul Duh, pe baza apartenenței personale la Biserica cea Una și Apostolică.

Misiunea Ortodoxă este fundamentată pe Liturghie și pe Sfintele Taine, Euharistia imprimând adevăratul ritm al misiunii. În timpul prezentului continuu, timpul liturgic, se reactualizează permanent chemarea poporului lui Dumnezeu de către Hristos și trimiterea lui în misiune. „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă!”, iar apoi trimiterea. „Cu pace să ieșim!”. Euharistia creează comuniunea, adună creștinii la locul chemării (Biserica), „îi unește cu Hristos și între ei înșiși iar din acest pisc al adorării fiecare devine un apostol, un trimis al lui Hristos, în Hristos.”

Misiunea Bisericii în lume, a doua liturghie, se hrănește din puterea transformatoare ce radiază din Liturghie. Liturghia face posibilă liturghia. Astfel, celebrarea euharistică trebuie să hrănească viața creștină nu doar în sfera vieții private, ci și în aspectele ei publice și politice; este imposibil să le separi pe cele două. Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom (care a dat formă Liturghiei euharistice cel mai des celebrată în Biserica Ortodoxă) există alături de Euharistie și „taina frățietății”, adică slujirea pe care credincioșii trebuie să o ofere în afara locului de slujire, în locurile publice, pe altarul inimilor vecinilor lor. Cine „a devenit membru al Bisericii și-a luat sarcina mântuirii aproapelui său”, spune Sfântul Ioan Hrisostom.

Pornind de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu (filantropia divină), teologia ortodoxă dezvoltă o impresionantă teologie a slujirii omului. Ea arată că omul are nu numai o valoare unică, ci și o chemare, o misiune și o responsabilitate unică în această viață. În locașul Bisericii „se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara Bisericii există numeroase altare pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste altare sunt semenii noștri în realitatea lor concretă, față de care noi suntem preoți”.

Acțiunea concret asumată a Bisericii față de lume constituie dimensiunea ei misionară, prin care Hristos însuși se adresează celor aflați în afara ei, pentru a-i introduce pe toți în dinamica stăpânirii care are ca finalitatea deplină comuniune a omului cu Dumnezeu, sau fiecărei membru al Bisericii, pentru a-și adânci comuniunea deja existentă cu fiecare în parte și cu totalitatea lor. Am putea vorbi astfel despre misiunea externă și de una internă. În situația primă, misiunea externă vizează în primul rând includerea în circuitul vieții ortodoxe în Hristos a celor și numai în această formulă peisajul religios de ansamblu ni se prezintă prin excelență plurivalent. În celalată parte este vorba despre acțiunea spre interior a Bisericii, sau acțiunea ei spre ea însăși, de efortul concertrat al tututror membrilor Bisericii de a realiza viața în Hristos sau viața Bisericii. S-ar putea spune că misiunea internă a Bisericii se suprapune până la un anumit punct cu însăși viața ei.

Misiunea Bisericii ține de ființa acesteia, de apostolicitatea ei și de necesitatea ca mesajul lui Hristos și roadele jertfei sale să ajungă la tot omul viețuind în lume; în lumea concretă mai mult sau mai puțin pregătită pentru Hristos, în universități, școli, armată, spitale, casele oamenilor și mai ales în sufletele lor. Dacă Biserica n-ar fi misionară, n-ar fi Biserică. Biserica nu este spațiul comodității, ci spațiul în care se lucrează, se realizează mântuirea omului- de aceea misiunea creștină, nu este opera uneia sau alteia dintre părțile alcătuitoare ale Bisericii, ci a întregii Biserici.

Misiunea este datorie obligatorie nu numai a preoților, ci și a întregului popor credincios. Căci dacă Biserica este Trupul lui Hristos, atunci fiecare credincios este un mădular care, după asemănarea tuturor mădularelor din trupul omenesc, trebuie să contrubuie la edificarea trupului și a activității lui în lume. Sacerdoțiul universal al credincioșilor arată că misiunea Bisericii nu este apanajul unor cadre calificate, ci a întregului popor credincios.

Obiectivul misiunii creștine este orice om care prin misiune este făcut membru al Bisericii lui Hristos, pentru ca apoi să devină cetățean al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru aceasta însă, mântuirea universală realizată „o dată pentru totdeauna” ( Evr. 9,12) în Hristos trebuie pusă în relație directă cu fiecare persoană umană. Credința nu se predă și nu se învață pentru a satisface o curiozitate religioasă sau culturală, ci spre a deschide fiecărui om poarta spre cunoașterea lui Dumnezeu și spre experiența contemporană a lui Hristos, fără de care ființa umană este pierdută.

Scopul esențial al Bisericii este misiunea sa, de ordin soteriologic mai întâi și numai în legătură cu îndeplinirea lui și de alt ordin. Toate celelalte manifestări și slujiri ale Biserici, în viața credincioșilor, sunt numai mijloace pentru lucrarea mântuirii, care rămâne țelul ei suprem. Dacă Biserica nu ține seama de această realitate esențială, ea se îndepărtează de la misiunea sa. De aceea ea trebuie să pună, în vederea realizării acestui scop, toate eforturile sale, darurile și puterile, căci ea este doar „împlinirea celui ce împlinește toate în toți” ( Efs. 1,23). În vederea acestui scop, deci Biserica învață calea spre mântuire.

În al doilea rând, Biserica își îndeplinește misiunea sa prin administrarea Sfintelor Taine, ca organe ale harului și săvârșirea sfintelor slujbe îndătinate, asigurând buna desfășurare a cultului divin cu respectarea tipicului, cântării și ritualului, mijloace importante pentru sfințirea credincioșilor.

Unitatea și sobornicitatea sau catolicitatea Bisericii sunt două aspecte ale aceleași realități, ele sunt un dar dar și o misiune de realizat. Nu există unitate fără diversitate si nici diversitate fără unitate.Dacă prin însușirea unității se afirmă că Biserica este una, prin însușirea sobornicității (cotolicității) se arată că natura unității este comuniunea, menținută prin convergența unanimă a membrilor ei în plenitudinea vieții în Hristos.

1.3 Fundamentarea biblică a misiunii

Fundamentul Bisericii este Logosul divin devenit trup, deci întruparea Domnului. Din sensul ei adânc în raport cu lumea, se desprind primele lumini pentru definirea atitudinii Biserici față de lume, întregite de ecemplul vieții Mântuitorului. Apoi, o considerare din perspectiva istoriei mântuirii a Bisericii- pe baza întrupării, morții și învierii Domnului- ne oferă perspectiva în lumina căreia putem desprinde liniile fundamentale ale raportului dintre Biserică și lume. Deci, esența autentică a misiunii Bisericii în lume se sesizează și luminează din perspectiva întrupării, morții și învierii Domnului.

Prin întrupare Iisus Hristos intră în deplină solidaritate cu orice om istoric, El își împarte destinul său cu toate experiențele zilnice concrete ale acestui om încadrat în istorie. Iisus Hristos devine mijloc de mântuire nu numai pe temeiul divinității Sale, ci și prin întruparea Sa în umanitate și în destinul ei. De aceea, Biserica totodată, este determinată în esența ei nu numai de elementul divin, ci și de elementul uman. În consecință umanul este- în cadrul Bisericii- forma esențială a reprezentării mântuirii divine.

Întruparea Domnului marchează pregnant solidarizarea lui Dumnezeu cu lumea și cu omul: „ În Hristos umanitatea nu este numai a ipostasului unam care o consideră în primul rând ca a Sa, ci a ipostasului divin care îi îmbrățișează pe toți oamenii ca făpturile Sale, create conform unei rațiuni preexistente din veci în El.

Viața Bisericii este o împărtășire a vieții treimice, o integrare în împărăția Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt. Rugăciunea arhierească a lui Iisus ne dezvăluie tainica relație intimă de unitate dintre Persoanele treimice și ucenicii lui Hristos:” După cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (In. 17,21).

Biserica este într-adevăr un sinod în înțelesul cel mai adânc al cuvântului, pentru că ea este primul rând revelația Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu și a vieții dumnezeiești, ca fiind în mod esențial un sinod desăvârșit. Temeiurile trimitare ale Bisericii au fost din păcate neglijate în înnoirea eclesiologie moderne, stăpânită adânc de ideea de organism și unitate organică, pe de-o parte, iar pe de alta, de aceea a instituționalismului. Biserica este treimică în formă și conținut, deopotrivă.

Lucrarea în lume a Bisericii este aceeași cu lucrarea lui Hristos. Precum Hristos, la fel și Biserica arată lumii adevărul lui Dumnezeu (In 18,37): „….Eu pentru asta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume: să mărturisesc despre adevăr; tot cel ce este din adevăr ascultă glasul Meu”. Adevărul acesta este putere și prinde viață. Iar Biserica, în calitate de purtător de putere și viață, are o misiune dinamică și înnoitoare. Este „puținul aluat” care dospește toată frământătura (Mt 13,33) și noul Ierusalim care îmbrățișează întreaga lume. Trăind și înfruntând ea însăși problemele lumii, contribuie hotărâtor la combaterea lor pe scară tot mai largă. La fel și creștinii, ca persoane, sunt datori să nu se închidă în ei înșiși, nici să își întoarcă fața de la lume, ci să dea pretutindeni mărturia iubirii lui Dumnezeu. Dar nici nu le este îngăduit să se conformeze lumii, căci atunci își pierd identitatea și își abandonează misiunea lor. Calea credincioșilor înlăuntrul lumii este sugerată de crucea și învierea lui Hristos.

În gândirea ortodoxă, misiunea are în centru Biserica. Aceasta își are rădăcinile în teologia răsăriteană a creștinismului primar, când un accent mare era pus pe eclesiologie. Treptat, s-a dezvoltat convingerea că Biserica este împărăția lui Dumnezeu pe pământ și că a fi în Biserica e același lucru cu a fi în împărăția lui Dumnezeu.

Fără descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta Scriptură, nu putem vorbi de misiune creștină. „Misiunea Bisericii se articulează la Revelație, natural, ontologic”. Noul Testament este un document fundamental pentru misiunea Bisericii în lume, incluzând o diversitate de teologii misionare, toate înțelese în perspectiva Revelației desăvârșite a lui Hristos și a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în Biserică. Noul Testament oferă elemente despre venirea Împărăției lui Dumnezeu, despre datoria evanghelizării, despre mărturia creștină și viața în Hristos, despre slujirea creștină.

Biserica istorică este chemată să reproducă în viața ei această comuniune trinitară și unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care trăiește din comuniunea divină a Sfintei Treimi. De aceea, întreaga ei misiune este orientată în această direcție. Acesta este motivul pentru care vocația omului este una misionară. El mărturisește împlinirea eshatologică a creației și încorporarea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu.

Dacă în conținut, activitatea misionară a omului nu ar viza acest lucru ea nu s-ar deosebi cu nimic de orice alt activism social eminamente pozitiv, orientat doar pe orizontală, „fără unitatea prealabilă în numele lui Hristos, o comunitate de credincioși ar putea fi o asociație voluntară religioasă, dar nu o Biserică”, iar membrii acestei organizații, persoane ce oferă asistență socială și religioasă, dar niciodată misionari. Prin urmare, vocația misionară a omului se împlinește atunci când, printr-o activitate sinergică a omului cu Dumnezeu, este vestită lumii mântuirea în Iisus Hristos și venirea Împărăției lui Dumnezeu, care se manifestă acum și aici ca anticipare în Biserică.

Ecclesia (Biserica) este și ea un popor ales, „noul Israel”, cu o nouă misiune istorică: să arate lumii noua relație- legământ(testament) al lui Dumnezeu cu oamenii „în Hristos Iisus”. Unitatea acestui popor al lui Dumnezeu nu depinde în nici un fel de elementele etnice. Dimpotrivă este o comunitate deschisă „tuturor neamurilor”. Ea se întemeiază pe noul „Testament” cu Dumnezeu, pecetluit cu sângele jertfei pe cruce a lui Hristos. Să participi la acest popor, să fii mădular al trupului Bisericii, este un act de acceptare a „Noului Testament”(Legământ): actul frângerii pâinii și binecuvântarea potirului, participarea la Cina Domnului.

Astăzi, mulți oameni par să fi uitat acest adevăr fundamental care definește și exprimă Biserica: ea este întrunire la Cina Euharistiei.

1.4 Exigențele misiunii: propovăduirea Evangheliei și transmiterea dreptei credințe

Misiunea Bisericii este o mărturie a plenitudinii adevărului în dimensiunea sa universală și permanentă. “A răspândi Evanghelia înseamnă a transmite și a perpetua Ortodoxia”.Condiția însă a eficacității misiunii Bisericii, cât și a mărturiei sale ecumenice este reînnoirea Bisericii însăși, intensificarea vieții sale sacramentale, aprofundarea credinței, a iubirii și a sfințeniei.

Exercitarea activității misionare se confruntă cu probleme serioase, legate fie de propovăduirea Evangheliei, fie de primirea ei de către lume. Prima serie de probleme se combate în esență prin existența iubirii adevărate și dezinteresate, deci roin absența urmărurii altor scopuri și oportunități. Pentru combaterea celei de-a doua serii de probleme este necesară studierea datelor regiunii în care se desfășoară activitatea misionară și păstrarea adevărului Evangheliei deasupra oricăror ideologii politice ori sociale. Acest lucru este deosebit de dificil în regiunile în care se ajunge la încitarea conștiințeo etnice și acolo unde, sub pretextul evanghelizării de implementare și satisfacere a unor interese etnice sau sociale.

Porunca misionară de la (Mt.28, 16-20): „faceți ucenici din toate neamurile” este o dovadă suficientă în acest sens, vocația misionară a omului concretizându-se aici în calitatea de a fi ucenic. Prezența unui discurs explicit misionar (cap. 10) demonstrează o dată în plus faptul că problema vocației misionare împlinită în cei trimiși la propovăduire, este un subiect de primă importanță în teologia Evangheliei. Vocația misionară a omului nu se limitează însă doar la simplul fapt al trimiterii ucenicilor în lume pentru a vesti cuvântul Evangheliei lui Hristos sau la facerea de ucenici în toate neamurile. Ea presupune și mărturia calității de ucenic al lui Hristos prin sfințenia vieții.

Scriptură ne oferă temeiuri solide pentru propovăduirea creștină ca parte a misiunii Biserici. De fapt propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se fundamentează în însăși slujirea învățătorească sau profetică a Mântuitorului Hristos.

Ei sunt sarea și lumina fără de care lumea nu poate supraviețui și rămâne în întuneric. Misiunea este realizată nu doar în cuvânt (Mt. 10, 7; 28, 19-20) dar și în faptele existenței cotidiene. Ceilalți, urmărindu-i, vor ști că prioritățile acestor oameni s-au schimbat – că înaintea lor se află ceva de o inestimabilă valoare, ceva care luminează și aduce preamărire lui Dumnezeu, dar, ca să-și ducă la bun sfârșit misiunea, sarea trebuie să fie sare și lumina, lumină. Ar fi de neconceput ca sarea să nu-și îndeplinească rolul de a săra și lumina de a lumina; faptele bune, cu ajutorul cărora lumina poate fi arătată, nu sunt altceva decât respectarea poruncilor, dreptatea Legii Vechi împlinită în Iisus Hristos.

Mărturia cuvântului lui Dumnezeu constituie o exigență internă a credinței: „Crezut-am pentru aceea am grăit; și noi credem, și de aceea și grăim” (2 Cor. 4,13). A-L mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a mărturisi filiația noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creați de Dumnezeu și că trăim și existăm în această ordine divină. Înseamnă a recunoaște că nu suntem autonomi, ci dependenți de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cu privire la viața noastră întreagă cât și cu privire la sfârșitul nostru. Prin mărturisirea și transmiterea credinței ne arătăm dependența noastră de Dumnezeu Tatăl și de Fiul Său Iisus Hristos pe care Îl primim ca pe Mântuitorul care ne desăvârșește și sfințește viața prin Duhul Sfânt și ne conduce spre Împărăția lui Dumnezeu.

Evanghelizarea și transmiterea misionară a tradiției creștine de către mireni este de o importanța capitală în cadrul familiei. Încă de la începutul ei, Biserica creștină s-a constituit după modelul familiei, ca o comunitate de dragoste: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte: pe cei mai tineri, ca pe frați; pe femeile bătrâne, ca pe mame; pe cele tinere, ca pe surori, în toată curăția. Pe văduve cinstește-le, pe cele cu adevărat văduve. Iar dacă o văduvă are copii sau nepoți, ei să se învețe mai întâi să-și dovedească evlavia față de propria lor familie și să-și răsplătească părinții, fiindcă bun este lucrul acesta și primit înaintea lui Dumnezeu” (1 Tim. 5, 1-4). Apostolul Pavel compară legătura dintre bărbat și femeie cu cea dintre Hristos și Biserică (Efes. 5, 20-33). „Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică” (Efes. 5, 32).

Misiunea este eficientă mai ales atunci când puterea Duhului Sfânt radiază din cel care îl propovăduiește pe Hristos. Această putere luminează neîmpiedicat prin cuvântul acestuia fiind o confirmare a lucrării Duhului Sfânt în el și prin el. Aceasta are loc atunci când propovăduitorul întruchipează în viața lui adevărul lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt este legat de adevăr, adică de Dumnezeu care S-a întrupat în Iisus Hristos. De aceea, misiunea a fost deplină, profundă și de durată atunci când a fost întreprinsă de sfinți și martiri, care, uitându-se pe ei înșiși, L-au mărturisit pe Hristos prin puterea Duhului Sfânt. Ei și-au dedicat întreaga lor viață, nu doar talentul cuvintelor, pentru a face înțeleasă celorlalți taina lui Hristos.

În lucrarea mântuirii, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu constituie una din cele trei slujiri sau demnități ale Mântuitorului, pe care o încredințează Biserici, în calitatea Sa de cap al Biserici ( Ef.,5.23 ) ca mijloc pentru dobândirea mântuirii. Valoarea deosebită a predicii în lucrarea mântuirii constă în caracterul ei premergător fiindcă locul central îl are legătura dintre om și Dumnezeu. Prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, se naște în sufletul omului credința, iar prin credință se ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Domnul Hristos le poruncește apostolilor săi " Mergeți în lume și propovăduiți Evanghelia la toată făptura "( Mc. 16,13), și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului (Mc. 18,20). Fiind o misiune încredințată Biserici, predica slujește comunității bisericești și înțelesul autentic al cuvântului.

Locul întregii Biserici este pământescul. Pentru ca această afirmație să nu ni se pară neîntemeiată, prea îndrăzneață sau exaltată, să ne aducem aminte că în planul lui Dumnezeu ocupă un loc esențial „un cer nou și un pământ nou”.

Caracterul lumesc, nu în sensul de modern, ci în sensul de ancorare în lumea, acesta este inerent Bisericii. Țelul urmărit de Biserică nu stă „deasupra” sau „în dosul” lumii, ci în lume. De aceea, Biserica trebuie să aibă continuu vie și trează conștiința orientării ei spre lume, o conștiintă a misiunii în cadrul lumii.

Dar dacă spunem că locul Bisericii este istorie, „pământescul”, „vremelnicul”, „lumescul”, atunci cu aceasta nu trebuie redusă Biserica la o dimensiune exclusiv istorică. Un mod de considerare a Bisericii din perspectiva istoriei mântuirii pornește de la faptul că mântuirea: descoperirea lui Dumnezeu și alergarea omului de către Dumnezeu, se întâmplă în cadrul istoriei, deci în cadrul modului de existență al omului.

Prin urmare, Biserica trebuie să prezinte din nou generației contemporane valorile creștine. Aici este nevoie de intervenția directă a Bisericii, cu programele explicite de evanghelizare și catehizare. În pregătirea terenului de evanghelizare, ea trebuie să țină mereu seama de anumite realități pe care și-a construit misiune până acum, fața de care urmează să-și exprime eventual o atitudine critică.

Pentru a exercita această agapă totală, inclusivă, Biserica are nevoie de un spațiu larg social, de punerea în funcție a unei structuri de diaconie socială, prin reînființarea asociațiilor laice de evanghelizare, de filantropie și apostolat social.

Căutând să rămână credincioasă și consecventă misiunii ei, Biserica este datoare să repete și să explice Evanghelia ca „învățătură nouă și cu putere” (Mc. 1,27). Această înseamnă a lua poziție fermă în multe probleme controversate, a interveni cu propria ei reflecție și acțiune în dezbaterea publică. Ea nu poate să observe societatea actuală fără să participe la mersul acesteia, căutând să vindece ambiguitățile și suferințele ei, celebrând succesele și bucuriile ei. Sfânta

CAPITOLUL II

SOCIETATEA ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

2.1 Factorii definitorii pentru problemele societății actuale

Viața umană, în întregul ei, se desfășoară în timp și poartă pecetea unei finalități. De fapt, continuității în timp îi corespunde o integrare activă în spațiu. Orientarea realist, din afara interpretărilor biologiste-reducționiste, considerănațiunea ca o structurare umană organică, cu o dublă orânduire, în timp și în spațiu, ce se descoperă ca atare printr-o activitate creatoare, punând în evidență finalitate și sens, conținut și valoare, forme și tendințe specifice unui adevărat organism. În felul acesta, definirea ei se face cu mai multe elemente, curpinzând pe toți aceia care au o origine comună, sunt de același neam și au trăit din moși-strămoși pe același pământ.

Cînd substanța limitativă a tradiției s-a epuizat și oamenii, ca hipnotizați, încep să nu mai vadă în lume nici o piedică în calea exercitării arbitrarului lor personal, atunci începem să resimțim modernitatea ca pe o postmodernitate. Așadar, postmodernitatea este de fapt modul în care noi, oamenii recenți – oamenii a căror viață nu mai este intrinsec limitată de absolut nimic – resimțim modernitatea: o modernitate ajunsă în acea etapă de universalizare a principiului ei, pentru care formele sale de manifestare nu mai sunt zăgăzuite de amintirea nici unei tradiții. Cînd tradiția nu mai joacă nici un rol în manifestarea principiului modernității, atunci modernitatea e resimțită de trăitorii ei ca postmodernitate. Dar, în mod evident, este același lucru. Doar că tradiția e mult mai moartă în postmodernitate, decît fusese resimțit că este și decît efectiv fusese în modernitate.

Modernismul caută să adapteze religia la cerințele intelectuale, orale și sociale ale timpului „prezent”, sau, ținta modernismului este recunoașterea din partea religiei a drepturilor cugetării moderne de a opera o sinteză între ceea ce, trecut prin sita criticii, este recunoscut ca bun, fie că e vechi, fie că e nou. Deci ținta modernismului este arminizarea dogmei cu rațiunea sub autoritatea acesteia din urmă, fără a sacrifica însă esențialul cel dintâi. Or, un astfel de proces nu este posibil, decât la adăpostul imanentismului, doctrină filisofico-religioasă, care, silmilară intuiționismului, reduce adevărurile religiei la simple acte de conștiință.

Prin aceasta, afirmă moderniștii, se simplifică problema, retrăgând și restrângând religia din domeniul existențelor obiective în cel al existențelor subiective, scoțând-o astfel și din câmpul de bătaie al controverselor, asigurându-i, în același timp, relaitatea imediată a intuiției, din propria noastră conștiință. E reînnoirea și reeditarea vechii poziții criticiste și moraliste pe care o încercaseră adepții kantianismului, deplasând locul religiei din domeniul teoretic în cel practic, sub același motiv al evitării controverselor.

Postmodernismul se bazează pe două postulate. Primul afirmă că modernitatea s-a epuizat. Al doilea susține că totul e simulacru din punct de vedere ontologic ( nu există o realitate esențială) și că totul e relativ din punct de vedere epistemologic ( nu există nici un criteriu obiectiv de a stabili dacă cineva are dreptate ori se înșală). Totul este inventat, orice realitate este rezultatul unei construcții umane, nu există nimic obiectiv, nu există un adevăr care să fie independent de cadrul fixat în prealabil de om (societate), prin construcția fictivă a acelui tip de 'realitate' în care 'adevărul' respective să fie posibil, orice știință poate fi redusă la sociologie, totul e joc de putere, nu există decît falsificare și minciună – acestea sunt cîteva doar din reformulările posibile ale pozițiilor de bază ale postmodernismului.

Postmodernismul, ca atitudine filozofică, reprezintă răspunsul pe care l-a dat împotriva lumii desacralizate și împotriva științei triumfătoare omul căruia religia i-a fost confiscată de istorie și care se simte continuu agresat de decretele unei științe tot mai inumane, tot mai obiective, tot mai impersonale. Postmodernul este un modern alienat. Este modernul adus de propria sa modernitate la exasperare și care, totuși, datorită nihilismului său radical, nu poate ieși din logica modernității decît prin inversiune psihologică.

Ca și modernitatea europeană, care s-a fundamentat prin secularizarea creștinismului, societatea actuală își are fundamentele în modernitate față de care este foarte dificil de realizat o clară demarcație conceptuală. De aceea, numele dat acestui model nou social – istoric în care trăim, face referință la modernitate. Unii o numesc postmodernitate, alții modernitate depășită sau incompletă, iar alții, referindu-se la caracterul de statornică și continuă schimbare al acestei societăți o numesc modernitate lichidă în care totul se tulbură, se clatină și se schimbă, nu mai are nici un reper stabil și nici o perspectivă sigură. După Lyotard, termenul postmodern ar fi de-a dreptul un nume fals, utilizat inițial de arhitecții italieni și de un curent al criticii literare nordamericane. Falsitatea numelui constă în faptul că, etimologic, modern înseamnă „acum”, deci este ca și cum s-ar spune „acum” și „după acum”. S-ar putea spune că este o anticipare a viitorului, un salt în viitor, dar care viitor dacă nu mai ai nici o rădăcină în trecut? Totul este instabil, și această instabilitate are tendința de a depășii granițele mobilului și a se identifica cu labilul. Acesta este unul dintre riscurile postmodernismului.

După alții, postmodernitatea nu ar fi o epocă nouă, ci doar rescrierea anumitor caracteristici pe care le urmărea modernitatea în tendința ei de autonomie și libertate absolută. Ca și modernitatea, postmodernitatea se naște din refuzul anumitor caracteristici ale epocilor premergătoare însemnând în cele din urmă ruperea cu orice tradiție, cu orice identitate spirituală – culturală și etnică. Se poate spune că omul postmodern se naște din prăbușirea marilor sinteze ale gândirii moderne (renaștere – iluminism – idealism – marxism – pozitivism) și ale formelor sale sociopolitice totalitare (nazismul – comunismul). În această cultură a postmodernității, dacă se mai poate numi cultură, produsă de prăbușirea marilor sinteze ale gândirii moderne, existența omului se diferențiază profund de trecut prin faptul că el se raportează într-un mod foarte diferit la adevăr, dă mai multă importanță dimensiunii de timp și de istorie, percepe într-o formă interogativă sensurile religioase și trăiește în lumina unei noi perspective etice, dar o etică permisivistă și consumistă. Omul postmodern trăiește în „imediat”, în prezent. Postmodernitatea, în schimb, respinge orice tentativă de unificare, și consideră lumea drept un plural, văzând în multitudinea raționalităților, a modelelor comportamentale, ocazii mai ample ale exercitării libertății”.

Cu alte cuvinte postmodernitatea implică doar acceptarea pluralismului de idei și de comportamente, ci solicită o opțiune fundamentală în favoarea unui astfel de pluralism și o recunoaștere a normativității sale. Adevarul, umanitatea, dreptatea, religia, sunt concepute doar la plural, în sensul că, mai mult decât esența adevărului, umanității, dreptății și religiei, se iau în considerare oamenii care caută adevărul.

Se poate pune întrebarea care oameni caută astăzi adevărul cei care sunt goliți de existență personală și demnitate și siliți să devină măști, roluri, numere, roboți sau obiecte, deci cei care nu mai au identitate spiritual – culturală, etnică și religioasă, nu mai au intimitate particulară sau familiară și nici un fel de demnitate ci vor să trăiască doar din plin viața la nivel libertinist și consumist, urmăresc propria dreptate și se raportează la divinitatea creată după chipul lor.

Pentru omul postmodern nu mai există valori obiective universal acceptate, totul este schimbător. „Singurul lucru imuabil este, în schimb, distrugerea oricărei statornicii” Acest pluralism al societății postmoderne conduce în mod firesc la următoarea concluzie formulată astfel de filozoful american H.T.Engelhardt: societatea postmodernă pluralistă este formată din străini din punct de vedere moral.

Omul prostmodernist mai păstrează urme ale comportamentului omului religios, însă golite de orice semnificție religioasă și exprimate prin ritualisme denaturate. Iar dacă vrea să-și umple golul sufletesc care-l macină, și să pună capăt angoasei existențiale în care trăiește, trebuie să se pogoară în adâncurile de taină ale propriei ființe, să asculte acolo glasul străbunului homo religiosus care-i va reda dimensiunea verticală, transcendentală a propriei existențe, și prin aceasta, dragoste de viață, și dorința de nemurire.

Societatea postmodernă dezvoltă și o cultură postmodernă, adaptată perfect cerințelor ei. Dacă ne vom raporta la definirile care-i sunt date de către specialiști, vom putea spune împreună cu J. Francois Lyotard, că „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta-istoriei”.

Imaginea Bisericii secularizate îi acomodează inclusiv pe creștini cu concepțiile veacului acestuia, pentru a nu rămâne anacronici Dar o Biserică aservită duhului lumii acesteia nu mai poate fi de ajutor real pentru oamneni. Fără să ne pronunțăm Impotriva angajării reale și consecvente Bisericii în gravele probleme cu care se confruntă societatea contemporană, e obligatoriu să conștientizăm adevărata vocație a Bisericii care depășește eshatologic realitatea imediată, fără ca aceasta să fie evitată, ci implicată de eshatologia eclesială.

Întreaga omenire este astăzi confruntată cu multe probleme la a căror rezolvare sunt chemați să contribuie prin slijirea lor toți oamenii, inclusiv creștinii și Biserica ca instituție. Societatea începe să fie dominată de începe să nu mai fie dominată de interese egoiste, ci de binele comun, în care e inclus și binele individual. Aceasta începe să dea întregii activități spirituale și fizice a omului o direcție spre comunitate, un caracter de servire în locul direcției spre sine, în locul caracterului se aservire a altora, de înșelare a lor.

2.2 Individualismul și secularismul

Noi trăim încă, cea mai mare parte din lume în epoca unui accentuat individualism. Fiecare trăiește pentru sine, sau împiedicându-i pe ceilalți să trăiască, sau neajutându-i. Mentalitatea acesasta egoistă s-a înrădăcinat tot mai tare începând de acum vreo 400 de ani, de când a început omul să se rupă de legăturile cu semenii. Întâi s-a desfăcut omul de legăturile sufletești, lăuntrice cu viața din natură. De atunci omul nu mai vede la baza lucrurilor și a vietăților din jur puterile dumnezeiești, ci i se pare că nu sunt decât lucruri compuse din atomi materiali, bune doar să le exporeze ca mărfuri, să le întrebuințeze pentru trebuințele sale trupești. Până azi omul se crede singur în mijlocul naturii.

Protestantismul a desfăcut pe om de Biserică, de comunitatea religioasă cu ceilalți oameni, făcând cel mai hotărâtor pas în direcția singularizării insului. În latura cea mai neegoistă a sufletului, în latura care e aproape prin definiție îmbibată de iubire, de înfrățire cu aproapele, în

simțirea religioasă, omul nu mai caută identitate cu ceilalți, nu mai consideră criteriu al adevărului faptul că și celilalți cred la fel, ci ascultă și venerează numai ceea ce îi dictează interiorul său.

Se pune în valoare individual și se abandonează persoana. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă). Dimpotrivă, forța omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale.

Se poate vorbi de o secularizare a moralei. La baza procesului de secularizare se află trei elemente și anume:izolarea Divinității în transcendent, autonomia creației și a rațiunii umane și dominarea lumii de către om.

Civilizația tehnică secularizată pornește de la premisa că omenirea poate trăi și fără Dumnezeu cel puțin fără acel Dumnezeu de către Biserică. In acest timp , secularizarea presupune ca o consecință inevitabilă descreștinarea lumii, în măsura în care dispare partea integratoare a Bisericii, se clatină și orientarea de până acum a societății împreună cu valorile creștine păstrate în și prin Biserică.

Secularismul este foarte atașata astăzi de termeni ca „sombolism”, „sacrament”, „transformare”, „ celebrare” și de întreaga panoplie a terminologie cultice. Ceea ce el nu întelege, este faptul că întrebuințarea pe care el le-o dă acestora descoperă, de fapt, moartea simbolurilor și descompunerea sacramentului. Și el nu-și dă seama de aceasta pentru că, respingând sacralitatea lumii și a omului, el privește simbolurile ca simple ilustrări ale ideilor și conceptelor, ceea ce ele, în mod absolut nu sunt. Nu poate exista o celebrare a ideilor și conceptelor, fie ele „pace”, „dreptate” sau chiar „Dumnezeu”. Euharistia nu este un simbol al prieteniei, camaraderiei sau a oricărei alte stări de afectivitate oricât de nobilă ar fi. Ele, simbolurile, întotdeauna, exprimă, manifestă, împlinesc Biserica ca așteptare, ele însele sunt acea așteptare și pregătire.

Unicitatea secularismului, deosebirea lui față de marile erezii ale epocii patristice constă în faptul că cele din urmă au fost determinate de întâlnirea creștinismului cu elenismul, în timp ce el este rezultatul unei “divizări” în sânul creștinismului, al propriei lui metamorfoze profunde.

Secularizarea, propagată după Renaștere, a limitat viața umană la nivelul imanentului, ignorându-i dimensiunea verticală. Lipsa aceasta au vrut să o acopere diverse teorii secularizate, apărute sub forma ideologiei sau a utopiei sociale, dar care au fost repede dezmințite. Omul a ajuns, astfel, prizonier imanentului. În paralel, răspândirea concepțiilor individualiste a influențat negativ relațiile sociale. În acest cadru, morala și-a pierdut mai largile ei orizonturi și a abordat omul ca individ lipsit de deschideri reale spre profunzime și spre semeni.

Conceptul de secularizare este utilizat pentru a desemna de o maniera globală un reflux al religiei în societate, legat adesea de fenomenul modernității. Acest concept nu este specific teologiei, el fiind împrumutat filozofiei și sociologiei.

Definind secularizarea, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu arată că pericolul acesteia rezidă în faptul că „economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternității, relativul asupra Absolutului”. Lupta misionară se duce, așadar, împotriva tuturor acestor inversiuni, având drept temelie descoperirea profetului Isaia, care zice: Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar! (Isaia 5,20).

Secularismul este mai presus de toate, o negare a cultului, nu a existenței lui Dumnezeu, nu a unui anumit fel de transcendență și prin urmare a unei anumite religii. Dacă secularismul, în terneni teolgici, este o erezie, el este, în primul rând, o erezie despre om. El este negarea omului ca ființă culturală, ca hommo adorans: cel pentru care cultul este actul esenițial, care nu numai că „afirmă” umanitatea sa, ci o și împlinește.

Un secularism modern foarte adesea acceptă idea de Dumnezeu. Ceea ce neagă în mod insistent este tocmai sacramentalitatea omului și a lumii. Un secularist concepe lumea ca avându-și în sine sensul ei și principiile cunoașterii și acțiunii. El poate, eventual, să-i descopere semnificația în Dumnezeu și îi poate atrubui lui Dumnezeu originea lumii și legile care o guvernează. El poate chiar admite fără dificultate posibilitatea intervenției lui Dumnezeu în existența lumii. El poate crede în supraviețuire după moarte și în nemurirea sufletului. El poate raporta la Dumnezeu aspirațiile sale fundamentale, cum ar fi o societate dreaptă și libertatea și egalitatea tuturor semenilor.

Biserica are rolul deosebit de important în diminuarea consecințelor negative ale secularizări. Sporind credința, biserica asigură stabilitatea socială, sentimentul de siguranță a populației,» mobilizează pe oameni în efortul de a depăși anumite dificultăți economice.

Societatea modernă pluralistă este în consecință lăsată fără vreo viziune atotcuprinzătoare agreată asupra lumii și fără vreo bază comună pentru luarea deciziilor morale. În acest vid, secularismul progresează rapid, antrenând după sine uneori lucruri bune, alteori lucruri ce repugnă Bisericilor creștine și chiar oricăror altor credințe. Biserica este chemată în această situație să se exprime clar, în principal prin două modalități. Prima este de a mărturisi adevărul Evangheliei. A doua este de a stabili relații constructive cu alte credințe în privința unor chestiuni sociale de comun interes, fără a compromite integritatea credinței creștine.

Acest proces de secularizare – în dublul sens al lui „saeculum” de lume și de veac/timp, deci de mundanizare și temporalizare a existenței – s-a desfășurat în etape. Plecând de la secularizarea științifică a Cerului și Pământului din Crezul niceoconstantinopolitan în orizontul spațial infinit și exterior al unor obiecte fizice, teologiei creștine, devenite deja metafizică în scolastica nominalistă târzie, i-a luat locul într-o primă fază teologia politică a modernității incipiente, pentru ca într-o ultimă fază, cea a modernității târzii(postmodernității) actuale, teologia politică să fie înlocuită cu idolatria economicului și teologiile „diferenței culturale”. Revelației și Bisericii i-au succedat într-o primă etapă a secularizării rațiunea și statul național, înlocuite, la rândul lor, în etapa actuală a secularizării totale de tehnica digitală și piața totală.

Lupta rațiunii și a statului modern împotriva teologiei, tradiției, religiei și Bisericii s-a transformat azi în lupta economiei și a tehnicii atât împotriva statului, cât și a Bisericii / religiilor /tradițiilor, pregătind triumful omului „recent” atât asupra credinciosului pios, cât și a cetățeanului liber.

Credinciosului medieval i-a luat locul cetățeanul, pentru ca astăzi acesta din urmă să se dizolve în omul „minoritar” recent, lipsit de orice „pământ și cer” și de medierea lor liturgică, de orice transcendență și înrădăcinare, redus la fluxul temporal al producției și consumului, în care ființa este confiscată nihilist de posesiune ca esență a puterii. Redus la imediat și la necesitate, omul recent globalizat e singur, fără apărare, atât împotriva manipulărilor tehno-economice, cât și a forțelor oarbe ale instinctelor și agresivității, ale concupiscenței și violenței.

Procesul de secularizare atrage după sine, într-adevăr, o transformare profundă în plan spiritual și social dar aceasta nu înseamnă nici pe departe sfârșitul religiei. Biserica are datoria de a diminua consecințele negative ale secularizării.

Omul este direct legat de aproapele său, de societatea căreia îi aparține și de mediul natural în care trăiește. Relațiile lui cu acesta sunt influențate de religiozitatea sa, care este expresia pe verticală a sociabilității lui.

Putem spune că secularizarea, văzută în sens larg, ca proces de deviere a atenției “omului de la lumea valorilor spirituale supreme, de la Dumnezeu, către valorile trecătoare ale acestei lumi, făcându-l să devină sclavul lor”, a început cu primii oameni și s-a intensificat în decursul istoriei, scăzând într-un anume grad în perioada de răspândire a Evangheliei (până prin secolul al XIV-lea) și crescând iarăși cu apariția Scolasticii, a Renașterii păgâne, a Revoluției franceze (1789) și a Iluminismului. De atunci, secularizarea s-a extins progresiv, molipsind teologia și cultura occidentală și provocând o importantă mutație în lumea creștină apuseană.

Cea mai dureroasă consecință a secularizării este minimalizarea persoanei umane și a comuniunii interpersonale. Spiritualitatea ortodoxă afirmă și dezvoltă valoarea eternă a omului care nu se poate împlini decât în comuniune. Numai comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii îl poate face pe om fericit, îl scoate din starea alienată a subiectivismului sinucigaș al propriei autonomii, pe când patimile egoiste îl țin pe om într-o existență inferioară, într-o izolare de ceilalți și, prin aceasta, într-o monotonie plictisitoare ce pare fără ieșire. Dacă iubirea ne face mai luminoși, mai plini de bucurie și de viață, izolarea de ceilalți prin păcat ne aduce întuneric, deprimare și moarte. Iubirea ne înalță de la starea după chipul lui Dumnezeu la asemănarea cu El prin har.

Ideologiile și ideologismele umaniste nu propun nici ele afirmarea reală a persoanei și a comuniunii interumane, întrucât refuzând să accepte natura teandrică a omului și modelul trinitar divin de comuniune, îl închid pe om fie într-un individualism egocentric, fie într-un colectivism nivelator. Este și aici o consecință a intenției diabolice de a reduce omul la un simplu individ, membru al unei specii de viețuitoare ceva mai evoluate.

Cât privește individualismul afirmăm că este concepția conform căreia persoana individuală este unitatea fundamentală a anlizei politice, iar întregurile sociale sunt doar construcții logice sau modalități de a vorbi despre nenumărați astfel de indivizi și realțiile dintre ei. În individualismul liberal, este posesorul principal de drepturi, iar activitățile statului se limitează la protejarea acestor drepturi. Individualismul este deseori acuzat de disocierea individului „liber” de matricea relațiilor și normelor sociale care fac posibile de fapt capacitatea de a acționa, libertatea și chiar conștiința de sine. El se opune astfel concepțiilor care susțin că persoanele individuale nu pot fi înțelese separat de factorii lingvistici, morali, sociali și juridici care le modelează naturile. O astfel de părere și-a format-o Marx, care susține că esența omului nu este o abstracțiune inerentă fiecărui individ particular. Adevărata natură a omului esre totalitatea relațiilor sociale.

Împotriva individualismului, care se face din ce în ce mai cunoscut și în mediul și în spațiul ortodox și românesc, fiecare persoană are datoria și este responsabilă să lupte în primul rând prin recunoașterea și activarea rolului extrem de important pe care persoana în sine îl are prin calitatea de chip al lui Dumnezeu, de fiu în Fiul, ca și- la nivel comunitar-misiunea pe care fiecare membru al familiei îl are în cadrul ei, prin accentuarea comunității de tip familial la nivelul comunității locale și prin acțiuni unitare ale acesteia în sprijinul păstrării structurilor personaliste ale comunității de neam. Dar, una dintre marile probleme este tocmai aceea că deja caracterul individualist al noii societăți și-a făcut simțită prezența și că activeaza la nivelul conștiințelor, iar aceasta se întâmplă tot mai pregnant începând tocmai de la comunitatea mică- familia, cea care face legătura dintre persoană și comunitatea mare. În epoca individulaismului însă, insul nu mai poate ținea pe nimeni la nivelul său; el nu mai iese din sine și nu se mai unește lăuntric, prietenește, ca între eu și tu, cu semenii săi. Acum el îi privește numai din afară, le măsoară numai proporțiile fizice, materiale, degradându-i la starea de lucruri, cum privea stăpânul din antichitate pe robi(scalvi).

Individualismul în care individul se crede mai presus de toate este răsfrângerea pe plan social a ereziei ariene care nu admite decât un singur eu, o singură persoană dumnezeiască, reducând celelalte persoane dumnezeiești la un nivel inferior, în rând cu făpturile. Orice sistem religios sai filosofic ce propovăduiește ca fundament și nerv al lumii un singur eu, o singură persoană, care nu are pe nimeni egal ci numai inferior, care deci nu are către cine își manifesta iubirea și stima de la egal la egal, ci numai stăpânirea față de inferior, nu știe de-o frăție, de-o legătură de iubire nici între oameni.

Individualismul exacerbat ca mod de existență în societățile post-industriale a condus la separarea oamenilor unul de altul și a tuturor de Dumnezeu, la secularizare care este o consecință inevitabilă a descreștinării lumii.

În procesul globalizării, statul contemporan slăbește până la dispariție. Existența centrelor supranaționale, care controlează în măsură economia, informarea, formarea opiniei publice și evoluțiile politice scade importsanța guvernelor și statele luate fiecare în parte. Retragfe drepturi naționale, privează exercitare de atribuții și promovează omogenizarea și subtilul sau nedisimulatul totalitarism. Mijloacele statului de a exercita altă politică sau de a cultiva oricare alt tip de societate sunt reduse și nimicite de factori supranaționali mai puternici. Se demostrează astfel tot mai mult neputința lui de a-și crea societatea potrivită cetățenilor lui.

2.3 Progresul științei și al tehnologiei

Lumea contemporană se caracerizează mai ales printr-o superbie datorată unei tehnici și tehnologii sofisticate. Există o ruptură între lumea tradiționakă și cea modernă în ceea ce privește tehnica. Odată cu modernitatea asistăm la o invenție și extindere a instrumentelor pe scară largă, acestea devenind tot mai automatizate.

Progresul științific a adus mari progrese pentru omenire, i-a permis omului să domine lumea, dar l-a desacralizat, l-a lăsat pradă păcatului care nu mai are nicio valoare. Nu mai este socotit picat l-a lăsat într-o criză spirituală. Totul este trecător și cât trăiește trebuie să domine, făcând din tehnica avansată o țintă pentru puterea lumească și nu spirituală.

Civilizația tehnică contemporană este, indiscutabil, un produs al lumii occidentale. Asemenea socialismului, drepturilor omului și comunismului, în cele din urmă probabil și umanismului ateist, ea a apărut și s-a dezvoltat pe un teren pregătit și cultivat de însăși religia creștină. O credință care n-a acordat o atenție corespunzătoare naturii înconjurătoare, care a adorat un Dumnezeu-Creator, ce 1-a mandatat pe om să stăpânească creația, mandat neanulat în urma căderii în păcat, a condus în cele din urmă la o transformare radicală a lumii.

Dacă civilizația precedentă este carcterizată pe drept cuvânt ca o „civilizație creștină", întrucât ea își fundamentează în mod evident principiile, normele de comportament și valorile pe credința creștină, iar cei aparținători acestei civilizații își propun drept scop al vieții dobândirea împărăției lui Dumnezeu, tot la fel civilizația următoare este marcată preponderent de legile și problemele fundamentale ale tehnicii.

Civilizația tehnică secularizată pornește de la premisa ci omenirea poate trăi și fără Dumnezeu sau cel puțin fără aceljl Dumnezeu propovăduit de către Biserică. In același timp, ii secularizarea presupune ca o consecință inevitabilă descreștinareajl lumii: în măsura în care dispare forța integratoare a Bisericii, sn clatină și orientarea de până acum a societății împreună cu valori» creștine păstrate în și prin Biserică.

Progresul spectaculos înregistrat în domeniul științei și al tehnologiei – aceasta din urmă nefiind altceva decât aplicarea practică a științei a agravat ruptura dintre om și Dumnezeu, fiindcă lumea a fost concepută ca o mașină uriașă care funcționează fără Dumnezeu.

Aspectele moderne ale progresului social sunt multiple și variate. Unul dintre aceste aspecte este tehnicizarea crescândă în toate ramurile de manifestare ale vieții moderne, care ridică și probleme de etică socială, interesând îndeaproape și Biserica prin mutațiile de ordin spiritual pe care le determină.

Tehnica este creație umană și ca orice creație umană are parametrii săi umani. În primul rând ea nu poate să fie „supraumană”. Mitul unei asemenea tehnici s-a acreditat în anumite cercuri occidentale care rezolvă problema tehnicii și a tehnicizării mistice.

Unitatea adevărată o regăsim doar atunci când vom redescoperi caracterul doxologic al omului. În calitate de ființă ce are menirea să-l proslăvească pe Dumnezeu, omul se face părtaș de o istorie în care conlucrează cu Dumnezeu. În sinceritatea trăirii religioase adevărate care presupune o închinare autentică, făcută în mod corespunzător, omul va euși să unifice atât aspectele divergente ce țin de exterioritatea istoriei, cât și să conștintizeze destinul comun al propriei istorii cu acel al cosmosului.

Conștientizarea primatului lăuntricului asupra exteriorului, areligiosului asupra pragmatismului este așa de mare actualitate astăzi când dezideratul unității e transpus printr-o nivelare istituțională și comportamentală.

Însă ceea ce se înțelege îndeobște prin știință astăzi ne referim în special la spiritul analitic, deductiv, explicativ și sistematic-poartă amprenta fenomenului cultural dezvoltat în Occident.

Știința a adus multe înlesniri omului, dar nu l-a făcut automat mai bun, mai sensibil comuniunii cu altul. Ba dimpotrivă, parcă l-a izolat și mai mult într-o existență satisfăcută de sine, fără nici o deschidere față de Dumnezeu și față de semeni. Discrepanța între progresul tehnologic și regresul moral-spiritual al omului, precum vedem cu toții, au destabilizat progresiv omenirea, căci cu tot entuziasmul raționaliștilor din secolul al XIX-lea, “paradisul pământesc, pe care omul a vrut să-l edifice ca o sfidare a paradisului ceresc cu ajutorul unei științe care nu vrea să știe de Dumnezeu și nici de aspirația fundamentală a ființei umane către eternitate, se întoarce împotriva lui și tinde să devină un real infern”. Secolul XX nu pare a fi cu nimic mai luminos rațional, ba încă știința din slujitoare a vieții oamenilor a ajuns să fie slujitoare a morții (poluare, războaie, avorturi prin “mijloace moderne”, experiențe genetice, intoxicarea și manipularea mediatică, etc.).

Omul cuprinde în trupul său sinteza întregului univers, deoarece în trupul omenesc structura materiei și raționalitatea ei atinge maxima complexitate, iar în conștiința sa omul deține suflul viu după chipul cel personal și nemuritor al lui Dumnezeu, și tinde mereu spre o existență spirituală tot mai fericită, mai plină de comuniune și de sens. Această viață îi devine posibilă prin Hristos și în Biserică. Iar de la Cincizecime, Biserica mijlocește prin Hristos intensificarea suflării dătătoare de viață a Duhului Sfânt asupra oamenilor și asupra întregii creații.

Știința contemporană, depășind absolutismul reducționist al raționalismului tinde, iată, spre o abordare apofatic – estetică a lumii, mulți savanți recunoscând că raționalitatea (inteligibilitatea) și taina cosmosului trimit spre Realitatea transcendentă, spre Dumnezeu, Creatorul și Proniatorul tuturor. Aceasta ne face să apreciem o dată în plus perspectiva teo-antropo-cosmică a Ortodoxiei, perspectivă pe care au avut-o toți Sfinții Părinți și care ne oferă adevărata valoare a relației dintre Dumnezeu, om și lume.

Cu toate că progresul tehnologic a înregistrat un salt spectaculos în ultimul secol, totuși, societatea occidentală suferă grav în ceea ce privește relațiile interumane. Boala lumii secularizate, ca un memento mori al păcatului originar actualizat în fiecare om, este egocentrismul. Pe de o parte, omul crede în orgoliul său triumfalist că lumea este cum o vrea și o face el prin tehnologie, dar pe de altă parte este sufocat de presiunea tehnicii care îl împinge la un mod de viață tot mai alert, tot mai stressant. Adică omul încearcă să domine lumea prin tehnologie, situându-se cumva deasupra și în afara ei, dar în același timp caută resemnat un refugiu în natură căutând să scape de singurătatea ucigătoare a patimilor. Numai așa se explică faptul că omul individualist al societății secularizate trece dintr-o mândrie egocentrică agresivă (susținută de concepția cosmologică deistă) într-o resemnare depresivă (susținută de filozofiile și practicile orientale panteiste) de genul asta e realitatea, totul ne depășește.

Occidentul are nevoie azi mai mult ca oricând de spiritualitatea ortodoxă și de omenia ei echilibrată ca antidot împotriva tehnicizării masive și a dezumanizării relațiilor interpersonale. Numai Biserica și credința ortodoxă mai pot da omenirii o reală lumină spirituală și un sens superior vieții. Cu adevărat a sosit momentul – precum ne arată atât de minunat prin viața și prin scrierile lor marii Cuvioși Părinți ai ultimului deceniu, Arhimandritul Sofronie și Paisie Aghioritul – ca omul contemporan să renunțe la orgoliul său triumfalist de “liber cugetător”, orgoliu care i-a falimentat viața spirituală pustiindu-i-o de orice urmă de sfințenie, și să accepte ca unică soluție a salvării sale de la pierzare Calea, Adevărul și Viața lui Hristos în Biserică. Numai așa se va putea el ridica din mocirla patimilor sale de supraom dezumanizat și autonom și va putea fi și vremelnic și veșnic fericit, ca homo christianus.

În centextul globalizării actuale, Biserica are meniea de a-și afirma vocația ei de universalitate. Globalizarea este mediată sistematic printr-un sistem impersonal care impune o economie mondială, o politică mondială ce fac abstracție de persoanele umane, de statele naționale, de valorile religioase și culturale specifice fiecărui neam. E vorba de un sistem ideologic ce eludează taina persoanei și taina istoriei, impus printr-o perspectivă a exteriorității lucrurilor, urmând ca aceasta să cucerească inclusiv lăuntricul nostru.

În astfel de condiții Biserica va trebui să-și întărească puternic conștiința că nu este o simplă instituție socială, ci că are menirea să unifice istoria în Hristos, dar prin jertfă și smerenie, nu prin orgoliul luciferic al puternicilor lumii. Din acest punct de vedere universalitatea creștină este distinctă de mondializarea ideologică. Universalitatea creștină nu se realizează în spații supranaturale sau extraistorice, ci înlăuntrul omului și al istoriei, prin strădanie și jertfă de sine. Prin smerenie și inaintare chenotică spre vârful piramidei răsturnate a ființei lumii, omul și întreaga lui viață se deschid spre viața necreată și împărăția cerurilor. Persoana umană devine universală și trăieste universalitatea nu numai local, ci și temporal, interestă fiind și rugându-se pentru întreaga creație în perspectiva existenței lor diacronice.

Condițiile societății contemporane favorozaeză distorsionarea sensului autentic al Bisericii, prin estomparea naturii sale profetice ce subliniază condiția eshatologică a ecclesiei. Afirmarea sensului eshatologic al Bisericii este cu atât mai actuală astăzi, cu cât lumea contemporană bâjbâie (umblă rătăcind) tot mai mult prin bezna unor concepții pragmatice ce valorifică exclusiv imediatul. În primul rând Biserica are menirea de a sfinți oamenii, de-a fi “vehiculul” prin care se împlinește sensul eshatologic al întregii creații- transfigurarea ei.

După definiția cea mai simplă, progresul e realizarea valorilor, creșterea și deșăvârșirea vieții și a bunurilor ei spirituale și materiale. Prin progres înaintăm, propășim în direcția fericirii. Prin progres dezvoltăm puterile și ramurile culturii, arta, știința, tehnica etc. Profesoruul P.P. Negulescu spune că ideea progresului apare abia de câteva veacuri, deodată cu descoperirea busolei, a prafului de pușcă, a tiparului și celorlalte descoperiri geografice, astronomice, fizice, chimice și biologice, care au revoluționat știința și tehnica.

Împotriva tezei optimiste despre viitorul civilizației, s-au ridicat cu multă vehemență numeroși gânditori; J.J.Rousseau, susține că civilizația și cultura au redus fericirea omului, științele și artele au dezvoltat intelectul în detrimentul voinței și al sentimentului, de unde urmează că decadența nu poate fi oprită decât prin întoarcerea la natură, la reforma educației și a vieții de familie. A. Schopenhauer consideră viața un rău fără leac și progresul o amărăciune. Fr. Nietzsche admite că la început omenirea a fost sănătoasă, eroică, pânâ ce a urmat artificialitatea și decadența, când lașitatea înlocuiește lupta, inteligența instinctele și morala creștină, morala eroică.

Deși nu există și nu poate exista progres la Dumnezeu, adică în caracterul Său, era totuși adevărat că în istoria „căilor lui Dumnezeu”- de exemplu, în contrastul dintre Vechiul și Noul Testament sau dintre stadiile primare ale creștinismului și prezent- există un progres real.

Tema progresului nu era, în secolul al XIX-lea, restrânsă doar la interpretarea împărăției lui Dumnezeu și a mesajului creștin, ci se manifesta în literatura, psihologia, istoria și științele naturale ale vremii. Lumea era cuprinsă ca niciodată înainte, observa un telolog, „de ideea progresului”.

Fără teleologie era imposibil să se înțeleagă „ceea ce înseamnă faptul că lucrările supranaturale ale lui Dumnezeu sunt exprimate în legi fixe. Era important să nu se uite că termenul progres poate fi foarte ambiguu; existase astfel și un progres al ateismului, al anarhiei și al secularizării.

Civilizația contemporană eate caracterizată drept tehnologică. Această caracterizare se datorează principalei ei însușiri, tehnologia. Desigur și aceasta constituie un element al culturii și civilizației umane. Deja primele unelte sau mecanisme făurite de om constituie elemente ale civilizației lui. Dar, prin revoluția industrială și prin dezvoltarea impresionantă a tehnologiei, s-a creat o situație nouă în viața omului și în raportările lui la lume, În vreme ce iniținal uneltele și mecanismele erau întrebuințate în principal la împlinirea scopurilor omului și slujeau nevoilor lui, după revoluția industrială lucrurile s-au schimbat. Puterile care sunt smulse naturii și mașinile care se construiesc îl duc pe om la căutarea sau chiar inventarea unor scopuri și a unor nevoi de prisos, care se pot de-acum realiza și satisface. În paralel, cei ce controlează puterile și mecanismele, cultivă și promovează în lume idealul vieții comode și senzuale. Mediatizează noi scopuri și inventează noi nevoi care servesc acestui ideal.

Civilizația creștină are o tendință și un caracter profund eshatologic. Civilizația tehnică secularizată pornește de la premisa că omenirea poate trăi și fără Dumnezeu cel puțin fără acel Dumnezeu de către Biserică. In acest timp , secularizarea presupune ca o consecință inevitabilă descreștinarea lumii, în măsura în care dispare partea integratoare a Bisericii, se clatină și orientarea de până acum a societății împreună cu valorile creștine păstrate în și prin Biserică.

2.4 Cultura religioasă în contemporaneitate

Cultura creștină este o problemă spirituală și misionară critică pentru viitorul creștinismului în Europa: atât în partea ei centrală și răsăriteană, în care creștinismul a fost intenționat scos afară de sfera intelectuală și educațională, cât și în partea ei apuseană, unde, în numele unei societăți „laice”, Biserica a fost despărțită de Stat nu numai administrativ, ci și valoric. Fenomenul este același: consistența și transmiterea creștinismului, ca element de cultură și de societate, au fost într-o parte atacate în mod public pe calea ateismului militant, ofensiv, agresiv, iar în cealaltă parte , diminuate pe calea secularismului latent, subtil și perfid. Ateismul și secularismul au aceeași țintă: obliterarea (ștergerea, dispariția) creștinismului, a eticii și a culturii creștine, în societatea europeană de mâine. Desigur, nu este vorba de supraviețuirea culturii creștine, deoarece instituții și urme ale acesteia sunt prezente și pronunțate pretutindeni. E vorba de a sesiza măsura și modul în care creștinismul mai poate (sau trebuie) să rămână unul din punctele cardinale ale societății de mâine.

Cultura creștină este to ceea ce dă identitate unei comunități uname, prin fidelitatea față de origini și deschiderea față de viitor. Ea rodește din întâlnirea –critică și profetică- dintre Evanghelie, care se transmite și formele de exprimare ale societății, forme hrănite de diferite forțe. Ea își ia forma unui patrimoniu spiritual, metaforic și istoric în același timp, în jurul căruia se definnesc indentitatea și continuitatea unei familii, unei persoane, unei comunități.

Din punct de vedere al conținutului, cultura, se deosebește de credință, adică de experiența lui Dumnezeu așa cum El Se revelează în Persoana lui Iisus Hristos, Cel ce revelează și Cel ce se revelează, experiență de ordin mistic, cognitiv și etic. Credința și experiența ființei, a existenței și absolutului, la început pe dinafară, din revelația naturală, apoi prin iluminarea harului. Transformarea credinței în cultură, transformarea și sfințirea culturii prin Evanghelie, constituie o operă care reclamă condiții si experiențe imperative.

Cultura creștină afirmă mai presus de orice conexiunea istorică a divinului cu umanul și este ecoul, interpretarea acestei conexiuni istorice. Pe de-o parte ea crede în transcendența lui Dumnezeu, sursa existenței și a eticii; pe de altă parte, ea mărturisește că divinul a intrat în istorie, ca este vorba de o transcendență revelată, întrupată. Spațiul metafizic și spațiul mioritic se întrepătrund în dimensiunea istorică a lui Hristos și a Bisericii. Dumezeu este măsura omului, nu omul e măsura lui Dumnezeu.

Înainte vreme, omul cultivat era admirat pentru cultura sa, pe care o vădea prin capacitatea de a oferi interpretări asupra evenimentelor și o viziune personală asupra lumii. În schimb omul specializat era căutat pentru competența sa tehnică. Dacă omul cultivat era frecventat pentru talentul, viziunea și sociabilitatea sa inteligentă, omul specializat era frecventat pentru capacitatea de a rezolva probleme punctuale.

Raportat la cultură, postmodernismul se definește prin două elemente esențiale: promovarea multiculturalismului și valorizarea actelor culturale în raport cu legile economiei de piață. Deși globalizarea este un fapt istoric, ea nu acționează asupra culturii în sens reducționist exclusiv, ci o modelează într-o simfonie de culturi locale, diversificate, ce interacționează între ele prin intermediul mass-mediei și internetului. Șansa lor de supraviețuire este legată, însă, de capacitatea lor de a se mula cerințelor din piață, altminteri, eșecul deși cert, nu lasă urme, deschizând alte oportunități, pe temeiul principiului alterității.

Cultura creează omul cultivat. Tehnica creează omul tehnic. Primul este enciclopedic prin vocație, deoarece caută să cunoască sensul, adică ceva de ordinul generalului. Al doilea este specializat prin natură, deoarece caută să explice un mod de funcționare, care este de ordinul specificului. Omul cultivat are tăria și slăbiciunea culturii, care îți conferă tipul de prestigiu de pe urma căruia nu se poate cu adevărat profita. Omul specializat are tăria și slăbiciunea tehnicii, care îți îmbunătățește viața fără a te putea face cu adevărat mai bun. Cultura este ca o religie. Tehnica este ca o meserie. Cancerizînd cultura prin profesarea unui suprematism al tehnicului, inteligența a rămas să respire cu un singur plămîn, amenințat și el, prin simpatie, de sufocare.

Întreaga cultură occidentală modernă a fost și este fundamentată și modelată în liniile ei generale conform tiparelor mentale moștenite de la acești autori, care se aflau la rândul lor sub înrâurirea precursorilor lor din veacul XVIII. Modelul atropologic materialist care s-a substituit în mod progresiv antropologiei creștine, luând proporțiile de masă ale unei noi religii, reduce ființa omenească la două dimensiuni, cea biologică și cea socio-psihologică- cu alte cuvinte omul istoric și muritor, fabricat de natură și societate-, negând și suprimând dimensiunea lui esențială, spirituală și divină.

Diversitatea culturală, națională europeană trebuie pusă în slujba cooperării și coeziunii sociale, în primul rând, apoi, în serviciul unei competiții drepte și loiale pentru eficiența folosirii resurselor și – în nici un caz – în sensul confruntării.

Punctul de plecare al paradigmei culturale a postmodernității nu poate fi decât “primatul persoanei”. Popoarele ortodoxe din sus-estul european au tradiția de secole a unei culturi care este întemeiată pe prioritatea persoanei. Este vorba de un mod de viață care s-a întrupat în arta populară, în concepția despre viața socială și relațiile sociale și mai ales în praxis-ul eclesial al cultului ortodox. Din nefericire, aceste popoare sunt de câteva secole vrăjite de visul modernității europene, încercând să intre în această modernitate cu orice preț. Acum, când trăim în impasul modernității europene, trebuie să înțelegem totuși că a fi fidel priorității persoanei, așa cum tradiția ortodoxă a țărilor noastre o reprezintă, înseamnă o întâietate în căutarea schimbării paradigmei culturale. Suntem astfel, în avangarda culturală de astăzi.

Cultura se află în pragul unei crize lăuntrice extreme de profunde. Toate direcțiile culturii ajung la limitele ultime și transgresează valorile diferențiate. Pe culmile culturii omul este chinuit de contradicția dintre dorința de a crea ceva și dorința de a fi ceva. Geniile au creat fără a ifi existat îndeajuns; sfinții au existat, dar au creat prea puțin. Creația se năștea din imperfecțiune și neajuns. Cei prea perfecți încetează să creeze.

Biserica are, în întrupările ei vizibile, o natură cultural și împărtășește soarta culturii și toate eșecurile ei tragic. Cultul este sursa religioasă a culturii și i-a transmis simbolismul său. Tot ce a fost măreț în cultură a fost socio-cultural. În cultură există o veșnică, o chinuitoare insatisfacție. Criza culturii reprezintă tocmai voința unltimă a omului de a trece de la realizări simbolic-convenționale la realizări real-absolute.

În cultură, postmodernismul este asociat, de regulă, cu o acceptare gratuită a aparențelor și a stilului de suprafață cu citarea și cu parodia conștientă de sine (deși toate acestea sunt prezente și în literatura modernistă. De regulă, este considerat ca o reacție împotriva încrederii naive și lipsite de discernământ în progres și în adevărul obiectiv sau științific. În aspectele sle poststructuraliste, postmodernismul, presupune o negare a oricărui sens fix sau a oricărei corespondențe între limbaj și lume, sau a oricărei realități date, sau a oricărui adevăr ori fapt considerat ca posibil obiectiv al investigației.

CAPITOLUL III

REACȚIA BISERICII FAȚĂ DE PROVOCĂRILE SOCIETĂȚII ACTUALE

3.1 Afirmarea identității ortodoxe

Ar fi o tragedie fără margini ca Biserica creștină, care are la bază cea mai frumoasă idee despre comunitate, să-și piardă vremea în lupte interne și în răbufniri ale egoismului în loc să se întoarcă la ceea ce a fost odată-grupuri sau comunități de oameni care îl iubeau pe Mântuitorului și care se iubeau unii pe alții în mod practic, în locurile mici ale vieții, lucruri care contează enorm de mult și care stau la baza celor mari.

O întoarcere a Bisericii ls comuniunea trăită de Biserica primelor veacuri înainte de instituționalizarea constantiniană, o întoarcere la relațiile de suport reciproc și de asumare a responsabilității față de ceilalți și o renunțare la egocentrismului modern nu doar va aduce înapoi pe tinerii noștrii în biserici, ci va atrage mari mulțimi de oameni însetați și înfometați după iubirea lui Hristos întrupată în iubirea dintre membrii comunităților creștine.

Adevărul este mereu prezent în conștiința Bisericii și Biserica Ortodoxă se manifestă cu blândețe pentru a răspunde provocărilor momentului. Adevărul Bisericii nu este niciodată depășit; integrat în Biserică, înlătură tentațiile permanente ale spiritului, constituind instrumentul intelectual al viziunii întregului plenar.

Misiunea Ortodoxiei la începutul mileniului III este de a menține Tradiția specifică ei, a Sfinților Părinți, grija pentru mântuirea omului. Numai în Ortodoxie se poate vorbi de un Dumnezeu atât transcendent cât și imanent. Ortodoxia nu pune și nu va pune accent pe concepția autonomă a lumii care a eliminat pe Dumnezeu, L-a izolat ca în Teologia apuseană. Dumnezeu rămâne transcendent prin ființa Sa, dar este prezent în lume prin energiile Divine date prin Duhul Sfânt. De ele ne împărtășim ca să devenim fii ai lui Dumnezeu, scopul final al omului.

În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Hristos Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între transcendența și imanența lui Dumnezeu se susține în teologia ortodoxă grație doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, sâvârșind binele, în marea familie creștină – Biserica. Biserica trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în fața tendințelor postmoderne de a crea un sistem quasi-secular și laicizant, numit pompos „societate civilă”. Cultivând autonomizarea rațiunii, această societate s-a închis în imanența istoriei, fiind, pe drept cuvânt, „rezistentă la evanghelizare” și „antiontologică”. Potrivit Pr. Prof. Dr. Ion Bria, „în timp ce recunoaște ambiguitatea acestei situații, teologia ortodoxă apare de multe ori ca inhibată, ezitantă. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în lumea postmodernă, secularizată, deschizând ușa fundamentalismului ortodox”.

Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față de exprimarea singulară. Biserica este marea familie creștină, parohia trebuie să fie o familie în miniatură. Pe lângă eul glorificat încă din modernism, postmodernismul aduce în prim plan și statusul lui „noi”. Cu alte cuvinte, exprimă un sentiment de solidaritate, chiar dacă acesta este lipsit, teoretic, de sustenabilitate prin credință. Sau, cum arată Dan Puric: „Cu cât ne apropiem, cu atât ne despărțim. Ne despărțim lent, ușor. Ne apropiem viețile într-o comunitate economic și ne despărțim sufletele…”. Astfel, trebuie să privim postmodernismul ca pe o parte din noi înșine; nu suntem spectatori ai lumii, ci actori ai ei.

Evanghelile sunt cărți la hotarul între omenesc și dumnezeiesc. Învățăturile lor sunt pe înțelesul omenesc, dar de așa fel că oamenii n-au putut ajunge nici înainte, nici după ele la putința de a le formula prin ei înșiși. Ele nu sunt de la oameni, dar au fost formulate pe înțelesul oamenilor. Aceasta le face unice în istoria scrisului, nu cum sunt unice toate scrierile prin faptul că vin de la oameni neuniformi, ci prin faptul că nivelul lor nu poate fi atins de scrisul nici unui om. Ele se dovedesc adevăruri reale prin neputința de-a fi clătinate, cum nu se dovedesc „adevărurile” nici unei doctrine pur omenești prin putința clătinării lor.

Lumea îmbătrînește și cade în gîrbovire, în timp ce Biserica este în mod constant reîntinerită și înnoită de Sfîntul Duh, care este izvorul vieții sale. La un moment dat, cînd Biserică va ajunge la deplinătatea creșterii sale, hotărîtă de voința lui Dumnezeu, lumea din afară va muri, isprăvindu-și resursele vitale; cît despre Biserică, ea se va arăta în veșnica sa slavă, ca împărăție a lui Dumnezeu. Ea se va descoperi atunci că adevărată temelie a făpturilor care vor învia în nestricăciune, pentru a fi unite cu Dumnezeu, devenit totul în toate.

Dumnezeu – Cuvântul S-a făcut om ca să ne facă și pe noi oameni cu adevărat și dumnezei după har, ca să ne întoarcem la mișcarea naturală de comuniune cu El și între noi, devenind parteneri cuvântători ai iubirii Lui și ai celei dintre noi. Dorința Mântuitorului este “ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2.4), dar nu într-un mod individualist, ci așa încât toți să fim “desăvârșiți întru unime” (Ioan 17.23), într-o perihoreză iubitoare deplină cu El și între noi. Iar această comuniune teandrică este Biserica, trupul comunitar al lui Hristos, spațiul prin excelență de unire a oamenilor cu Dumnezeu și de transfigurare prin har a întregii lumi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul susține în mod categoric unicitatea și unitatea Bisericii în Duhul Sfânt. Dacă planul lui Dumnezeu cu lumea este unificarea tuturor cu El în Biserică, atunci în mod limpede toate mișcările centrifuge, care generează răzvrătiri față de mersul unificator al Bisericii, sunt erezii pierzătoare de suflete și diversiuni ale diavolului. Și întrucât unul este Iisus Hristos, Logosul Pantocrator unificator, una este și Biserica Lui Dreptmăritoare, Trupul Său tainic și comunitar.

Nu poate fi Biserică a lui Hristos o organizație politică ce s-a îndepărtat de Adevărul – Hristos, de la învățătura lui Hristos, adăugând și scoțând din conținutul Revelației divine, căutând nu să tămăduiască în mod harismatic oamenii, ci încercând să-și extindă influența teritorială prin mijloace agresive, mincinoase și oculte. Chiar dacă în această organizație au fost copiate niște rânduieli ale Bisericii lui Hristos, ele nu au valabilitate sacramentală întrucât, lipsind comuniunea reală în Duhul Adevărului cu Biserica Sfinților prin Adevărul dogmatic și prin succesiunea apostolică, ele nu sunt decât niște plagiaturi golite de orice conținut. O practică furată din Ortodoxie nu-l face ortodox pe un preot care nu este și nici nu vrea să fie ortodox; el rămâne în continuare în afara Bisericii. Nu pot exista, deci, Sfinte Taine în afara Bisericii lui Hristos ținându-l pe om departe de Biserică și de lucrarea ei unificatoare prin comuniunea în Duhul Sfânt și în Adevărul – Hristos. Ușa și Calea care duce la Viață veșnică, la mântuire, este Adevărul, Iisus Hristos, și nu manipularea magică a unor ceremonii lipsite de autenticitate. De aceea în afara Bisericii nu există mântuire. Nu se poate mântui cineva făcând în mod mecanic “ca și ortodocșii”, ci unindu-se în modul cel mai concret cu Mântuitorul Iisus Hristos și cu Biserica Sa prin mărturisirea Adevărului în virtuți și prin Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe. La Sfânta Liturghie lucrul acesta este menționat prin rugăciunea preotului după Vohodul cu Sfânta Evanghelie “Doamne mântuiește pe cei binecredincioși!”. Nu poate exista nicidecum o credință adogmatică și un creștinism neeclesial și neascetic.

De aceea urcușul duhovnicesc ce-l duce pe om la o tot mai mare unire cu Dumnezeu, în Dumnezeu, este “un urcuș în interiorul Bisericii, pe treptele spirituale din Biserica de pe pământ și pe cele din Biserica din cer. Nu există altă scară spre Dumnezeu, decât prin interiorul Bisericii.”

Odată ce oamenii devin părtași ai harului, fii ai lui Dumnezeu și frați întru Hristos, ei se mișcă într-o perihoreză tot mai deplină a iubirii, "ca precum în toți există o singură fire, tot așa să se formeze și o singură aplecare a voii, unindu-se toți cu Dumnezeu și întreolaltă prin Duhul."

Din unitatea perihoretică cu Dumnezeu la care este chemată omenirea decurge și unitatea perihoretică pe care umanitatea are responsabilitatea să o realizeze și cu întreaga creație în Biserica cea mare – cosmosul. Biserica însăși, omenirea, și în ultimă extindere cosmosul întreg, create prin Logos și înnoite în Hristos, sunt zidiri teandrice care tind spre Împărăția lui Dumnezeu.

Unitatea de credință trebuie să depășească pluralismul confensional actual. Există e relație organică între unitatea de credință și comuniunea euharistică, în sensul că Euharistia este expresia vizibilă, sacramentală a unei Biserici locale, care face aceeași mărturisire de credință. Comunitatea euharistică este deci expresia unității și nu un mijloc pentru unitate.

Păstrând aceeași Evanghelie, aceeași învățătură de credință și același cult, Biserica Ortodoxă va trebui să analizeze noua conjuctură, să-și fixeze alte țeluri pentru noile realități, dar mai ales să-și dinamizeze toate acțiunile pentru realizarea unei misiuni concrete, prompte și viabile pentru situația nou creată. În special dinamica misiunii este de importanță maximă. Ea are drept scop întărirea unității interne a parohiilor și a Bisericii în general, acțiune care nu se îndeplinește fără reflectarea specificului propriu fiecărei persoane, motiv pentru care așa cum credinciosul reprezintă imaginea parohiei, parohia este imaginea Bisericii. De aceea, accentul misiunii se pune, firesc, mai întâi pe accentul duhovnicesc: spovedania și împărtășania constituie întărirea legăturii tainice cu Hristos, din care va rezulta iradierea de lumină înafară, pentru cei care nu-L cunosc pe El sau care nu practică regulat exercițiul întâlnirii directe cu El; abia apoi există șanse pentru reușita multiplicării stării de unire cu Hristos la nivelul comunității, care are nevoie de modele palpabile.

De remarcat, că valoarea misiunii rămâne permanent una și aceeași: transmiterea nealterată a învătăturii prin care omul, indiferent de epoca în care trăiește, să ajungă la mântuire.

Într-un context radical secular, cum este cel postmodern actual, Biserica și creștinismul au șansa și obligația de a-și reasuma condiția de minoritate și diasporă activă spiritual, moral, social și cultural înr-un mediu religios pluralist, în spiritul creștinismului mărturisitorilor și apologeților epocii pre-constantiniene.

Dacă și instituția eclesială are responsabilități, Biserica suntem însă noi toți. Responsabilitatea pentru îndeplinirea misiunii de a fi creștin într-o lume creștină doar cu numele, nu și cu fapta, îi aparține fiecăruia dintre noi, căci ea este un trup, iar noi suntem părțile lui și de modul cum ne împlinim misiunea de creștin are de folosit sau de suferit întregul; la fel cum Apostolul Pavel spune ( I Cor. 12, 26-27): „Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; și dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură cu el. Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte”. Dacă Hristos ne conduce la capătul istoriei, depinde de noi ce vom afla acolo. Misiunea Bisericii este misunea mea; fiecare om este trimis în misiunea dumnezeiască de a-L vesti pe Dumnezeu prin însăși prezența sa în lume. Iar de modul cum știe el să citească semnele din lume depinde însăși existența ei pe temeliile creștine.

3.2 Necesitatea realizării stării de comuniune

Biserica creștină se menține în starea ei de comuniune prin mărturisirea aceleiași credințe, coumuniunea euharistică, slujirea reciprocă și solidaritate. Cea mai concretă formă și proprie acestei comuniuni este Sfânta Liturghie care presupune o rugăciune și o mărturisire comună și mai important –o împărtășire comună. Biserica este o comunitate mărturisitoare numai prin coordonarea și armonia credincioșilor ei într-o slujbă unică, la fel cum ne mărturisește Apostolul Pavel în Rom. 12,6:”având însă daruri felurite, după harul ce ni s-a dat: profeție?:după măsura credinței;”.

Comuniunea cu aproapele și comuniunea cu Dumnezeu sunt legate organic și inseparabil. Desigur, omul poate părăsi comuniunea cu Dumnezeu și se poate limita la comuniunea cu aproapele. Aceasta este, de altfel, caracteristica societății secularizate. Însă o asemenea comuniune este nedesăvârșită și fragilă. Nu deține plinătate și coeziune ființială. După cum și o comuniune cu Dumnezeu care părăsește comuniunea cu aproapele este falsă și lipsită de subzistență. Biserica în calitate de comuniune sau societate deplină și universală, îi unește pe oameni întreolaltă și cu Dumnezeu. Iar în calitate de comuniune sau societate care îi unește pe oameni cu Dumnezeu, este și comuniune a îndumnezeirii. Este societatea în care se împlinește rostul existenței omului- asemănarea lui cu Dumnezeu-, îndumnezeirea.

Comuniunea constituie manifestarea în structurile Bisericii, a structurilor fundamentale ale creștinismului, pe aceste structuri Oliver Clement le formulează astfel: a) o antropologie care devine, în Hristos „trinitară; b)Biserica, văzută ca o comunitate euharistică; c)„Comuniunea Sfinților”, adică libera catolicitate a cunoștiințelor personale.

Biserica este taina comuniunii cu Sfânta Treime, organismul în care se realizează iconomia Sfintei Treimi în lume. Ea este noua creație a Sfintei Treimi. Biserica este un organism teandric în care credincioșii sunt incorporați sacramental în viața divină a Sfintei Treimi.

Firește aspectul de comuniune al Bisercii se sprijină și pe faptul că omul, creat după chipul lui Dumnezeu-Treimea, este un subiect care manifestă ființial o intenționalitate spre comuniune. De altfel, comuniunea trebuie interpretată totdeauna ca un schimb ontologic ce se realizează în mod sacramental în comuniunea Bisericii. Prin urmare, esența comuniunii rezidă în schimbul ontologic dintre umanitatea noastră în Hristos și în Duhul Său, datorită căruia credinciosul este antrenat într-un continuu proces de îndumnezeire și de solidaritate umană. Comuniunea nu este o posesiune statică, ci o unitate care se extinde, un proces de asimilare și de dărurire continuă creștere, o relație vitală de împlinire reciprocă.

Aspectul de comuniune al Bisericii trebuie privit și sub raport moral și social. Comuniunea reprezintă și un stil de spiritualitate creștină, o formă desăvârșită de comuniune umană. Biserica, în calitate de comuniune, are o deschidere ființială spre lume, cu care trăiește într-o unitate spirituală, într-o relație existențială. Comuniunea este un principiu de relație și de solidaritate cu umanitatea, pentru că Hristos s-a desființat prăpastia spirituală care separa pe oameni.

Putem spune că Biserica este trăirea în comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, teandria extinsă a Logosului întrupat, în care și prin care se realizează comuniunea; ea este comuniunea cu Dumnezeu a comunității credincioșilor care trăiesc în comuniune între ei.

Spre deosebire de înțelesurile termenilor „ortodox și catolic” al comuniunii, adică în Apus se pierde înțelesul termenului de comuniune de la sensul ei de „koinonia”, așa cu se descrie și în Faptele Apostolilor, protestanții accentuează individualismul chiar în sânul comuniunii pentru că ceea ce denumesc ei communio sanctorum nu e comuniune ci este comunitate adunată oentru cuvânt. Această „comunitate a sfinților” este realitate istorică; ea se arată în comunitate de cult, în comunitate de viață practic-morală și în organizare bisericească afirmă E. Bruner. Formula Biserică-comunitate a sfinților subliniază relația personală a celor cuprinși în unitatea trupului lui Hristos, în care nu e vorba de unitate substanțială ci de comunitate de persoane care participă la mântuirea descoperită și dăruită de Iisus Hristos. Tot la fel și K.Barth consideră Biserica ca o comunitate a sfinților. Un alt teolog protestant, Ed. Turneysen accentuează și mai mult caracterul individualist din sânul Bisericii-comunitate.

Idealul realizării comuniunii se proiectează din ce în ce mai luminos, pentru ca să ajungem să împlinim cu toții cât mai curând acea dorință a Marelui Arhiereu „ca toți să fie una” (In. 17,21), fiindcă adevărata viață este în comuniune ( Rm. 12,5; I Cor 12,12). În acest sens Biserica- Comuniune constituie o viziune comună a tuturor creștinilor.

Unii înțeleg că această comuniune se poate împlini foarte simplu prin acceptarea „intercomuniunii” ca de exemplu Afanassieff, după a cărui concepție adunarea euharistică este principiul unității Bisericii și printr-un efort al iubirii comuniunea între Biserici poate să se restabilească, ocolind discutarea punctelor dogmatice deosebitoare.

Biserica reprezintă o realitate paradoxală datorită unui dublu mod de ființare: pe de-o parte, ea ființează în sine, pe de alta, în lumea față de care se definește.

Există însă și o altă formă de coexistență socială, comuniunea personală. Comuniunea care presupune persoanele umane. În comuniunea personală există o unitate și o simfonie lăuntrică naturală și cordială. E vorba de „umanitate”, de faptul de-a fi într-un singur gând, expresie folosită pentru a caracteriza comuniunea Bisericii din Faptele Apostolilor (2,1). E faptul de a avea aceeași inimă, purtare și suflet, propriu membrilor comunității apostolice. În timp ce individul este o existență îndividuală, persoana este legată și se află în simfonie cu celelalte persoane dintr-un grup/ comunitate.

Această comuniune-comunitate dumnezeiască, Biserica, a fost sădită în lume pentru mântuirea noastră. Deoarece nu e o creație omenească, ci își are o origine și obârsie dumnezeiască, Biserica e singura comunitate întemeiată nu după un model lumesc, ci după comuniunea veșnică a Sfintei Treimi.

Ca societate sau comuniune a îndumnezeirii (κοινωνία της θεώσεως), Biserica oferă singura raportare pozitivă la timp și la spațiu. Iar raportarea aceasta constituie o premisă fundamentală pentru corecta orientare în viață. În Biserică, timpul este oferit ca „vreme”(καιρός), adică prilej de comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele, iar spațiul ca tărâm al realizării al acestei comuniuni. Câtă vreme omul se limitează exclusiv la spațiul său, rămâne despărțit de Dumnezeu și de aproapele. La fel se întâmplă și cu timpul. Spațiul, ca și timpul, nu sunt proprietatea noastră. Sunt bunuri care există spre întrebuințare în comun. Când le ținem pentru noi înșine, ne despărțim de ceilalți. Ne despărțim nu doar de cei care au trăit înaintea noastră, dar și de cei care trăiesc lângă noi.

3.3 Prezența Bisericii în lume, misiune și slujire

Misiunea profetică a fost evidențiată de Sfântul Grigore Palama, care a vorbit de dimensiunea verticală a vieții în Hrostos și de Nicolae Cabasila, care a arătat dimensiunea orizontală a urmării lui Hristos. Aceste două dimensiuni trebuie împlinite împreună pentru o adecvată misiune profetică a Bisericii, mai ales într-o lume secularizată precum este cea în care trăim. Mai mult ca niciodată Biserica trebuie să își asume rolul de a fi în Hristos, lumină a lumii și să poarte steagul misiunii sale profetice într-o lume secularizată care a pierdut sensul transcendenței divine, ca să înainteze cu lumea, în lupta cu forțle ostile, către cerul și pământul nou al Împărăției lui Dumnezeu, cu puterea crucii și învierii lui Hristos.

Alături de Stat, Biserica este conștientă că trebuie să contribuie substanțial la înlăturarea cauzelor înseși care produc în lume necazuri. Acesta înseamnă că nu trebuie să ne manifestăm numai diaconia caritabilă, adică acțiunea îndreptată spre rezultatul maladiei și injusteței sociale, ci trebuie, de asemenea, să dezvoltăm acțiunea spre înseși aceste cauze care atacă societatea și Biserica.

Structura comunitară a epocii în care trăim, determină pe fiecare om să-și îndrepte activitatea spre sporirea binelui tuturor semenilor săi. Astfel activitatea fiecăruia devine o servire reală. Aceasta este o orientare generală de la care nu se mai poate sustrage nici un om și nici o grupare omenească. Cu atât mai puțin Biserica, care are la însăși temelia ei servirea Mântuitorului Iisus Hristos. Slujirea trebuie să se manifeste în toate compartimentele vieții.

Una din chemarile de bază ale slujirii Bisericii este de a descoperii și a dezvolta darurile date de Dumnezeu lumii. Adevărata adoarare și comuniune a Bisericii se exprimă prin credincioșie spontană și prin pregatirea creștinilor de a servi întreaga lume. Biserica creștină este o comunitate în care omul se bucură cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng în solidaritatea dată de Iisus Hristos. Ea este o comunitate care este gata oricând de slujire în și pentru lume ca urmâtoare a lui Hristos și ca pildă vie a împărăției „care va să vie”.

Modul de prezență a Bisericii în lume nu mai trebuie să fie autoritar, ca și în evul mediu. Autonomia reclamată de lume e legitimă; ea nu e în mod necesar punctul unui orgoliu prometeic. În locul unei prezențe de autoritate, să-i aducem o prezență de prietenie interiorizată. Există o solidaritate dinamică între Biserică și lume.

Problemele pastorale, misionare și politice care stau în fața Bisericii sunt multiple. Acestea nu sunt numai probleme din „afară”, care privesc raportul ei cu societatea în general, cu puterea politică, ci și problemele dinlăuntru, care privesc natura și misiunea specifică a Bisericii. Examinarea raportului dintre Biserică și societate, în trecut și azi, trebuie să fie dublată de analiza condițiilor și nevoilor pastorale interne.

Dacă Biserica Ortodoxă se va mulțumi cu o prezență și cu o mărturie convențională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos și al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat și va sucomba(va fi învins, muri) din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic și cu pocăință, atât la nivel individual cât și la nivel comunitar, duhul tradiției sale, va putea să ofere adevărul universalității sale ca replică la himera (iluzie, amăgire, utopie) globalizării.

Biserica, după cum descrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, este tip și icoană „a întregului cosmos ( a întregii lumi), celui ce constă din ființe văzute și nevăzute”. În această perspectivă, ca și în perspectiva teologiei ortodoxe în general, este de neînțeles orice distincție dihotomică între Biserică și lume.

Biserica este lumea pe făgașul ei corect. Este societatea cea adevărată, care pune în valoare firea omului privit ca persoană sau ființă socială. Fiindcă sociabilitatea sau caracterul comunitar al omului nu se manifestă doar orizontal, ci și vertical. Religiozitatea este sociabilitatea în expresia ei verticală și este direct legată de expresia ei orizontală. Iar Biserica, adică societatea cea adevărată, împletește armonios aceste două manifestări ale sociabilității, cea orizontală cu ce a verticală. Astfel în Biserică omul trăiește comuniunea personală nu doar în relația lui cu aproapele, cu și în relația lui cu Dumnezeu.

CAPITOLUL IV

BISERICA ÎN SOCIETATE

4.1 Lumea ca spațiu ecclesial, diaconal, profetic și misionar

Biserica ortodoxă participă cu credincioșii săi, structural și funcțional la viața și la manifestările societății moderne. Ea urmărește moralizarea credincioșilor, nu prin impunere silnică, prin presiuni și dominație spirituală. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă trăiește în mijlocul condițiilor sociale istorice, fiind legată organic de ele.

Biserica Ortodoxă nu se desprinde de lume căci credincioșii fac parte din ea, Biserica trebuie să contribuie cu harurile și valorile sale duhovnicești la îmbunătățirea vieții credincioșilor, nu să se desprindă de ea și să se izoleze. Paul Evdokimov spune referitor la aceste afirmații că Biserica în lume este punctul de plecare pentru misiunea ei apostolică.

În noul context al lumii contemporane, Biserica trebuie să creeze comunități mărturisitoare autentice la nivel local, deoarece misiunea și pastorația, atât a celor botezați, cât și a celor ce nu au primit cuvântul Evangheliei, se face în și prin comunitățile creștine autentice. Pentru a ajuta omul să descopere adevăratul sens al vieții creștine, misiunea și pastorația trebuie exercitate în așa fel ca să ajute omul să depășească dualismul dintre viața privată și cea social, iar pe de altă parte, comunitățile parohiale să fie locuri unde credincioșii se roagă și celebrează împreună, gasesc sprijin în necazuri și simt o adevărată solidaritate frățească. Este ușor de observant că omul de azi este stăpânit de multe cauze care îl trag în jos de la condiția sa de ființă umană religioasă și cugetătoare către divin, suferă de însingurare, este permanent în căutarea unei comuniuni. El trebuie să se opună în primul rând egoismului, egocentrismului, individulaismului și să caute acel loc sau acel „ceva „care este Biserica spre realizarea acestei comuniuni.

Creștinii constituie o minoritate în cadrul omenirii. Acest lucru nu reduce, însă, posibilitățile realizării misiunii lor. De altfel, în societate schimbarea se face totdeauna de către o minoritate. Dar ca minoritatea să realizeze aceasta, are nevoie de coeziune și deplină unitate. Îndeosebi Biserica, prin duhul iubirii creștine și filatropiei, poate da un nou suflu societății noastre organizate rațional, care adesea rămâne insensibilă față de durerea umană. De altfel, Biseica a prețuit de la început în mod special filantropia și a privit-o ca pe un element constructiv al lucrării ei. Desigur, filantropia sau iubirea-de-oameni nu este omul, ci Dumnezeu. Iar omul devine iubitor-de-oameni imitând iubirea față de om. Noțiunea socială a filantropiei catătă un conținut aparte de filantropie, care are și ea în creștinism dimensiune teologică, este ospitalitatea. Încă de la vechii greci ospitalitatea dobândise un caracter sacru, în vreme ce în Vechiul Testament a fost legată de primirea lui Dumnezeu de către om. În Noul Testament Hristos Însuși, Care vine ca străin înlăuntrul lumii, caută să fie primit de către oameni și recunoaște ca slujire adusă Lui ospitalitatea arătată fiecărui străin. De a ceea creștinii sunt chemați nu doar să fie ospitalieri, dar și să urmărească să îi primească pe toți câți au nevoie de adăpost.

Biserica deține un element fizic, psihic și social, dar nu prin aceste elemente îi putem defini natura. Biserica nu este tangibilă, nu aparține lumii ;ucrurilor văzute, nu este o realitate empirică la fel cu mineralele, plantele sau animalele. Aparține lumii lucrurilor nevăzute, ce nu se pot demonstra decât prin credință; ea este o realitate spirituală interioară.

Este adevărat că Biserica există pentru toți ca o realitate empirică, se determină atitudinea ei în privința ei; dușmanii, care nu cred în ea, luptă contra ei ca și cu o realitate. Dar recunosc realitatea sa într-un cu totul alt sens, decât cei care cred și trăiesc în ea. Căci din exterior nu se percep tangibil decât pietre, un ritual, o instituție, oameni care ocupă un rang într-o ierarhie. Dar autentica realitate a Bisericii, ca ființă, este intimă, mistică; stă dincolo de pietre, ierarhie, ritualuri, concilii, etc. Natura sa este spirituală, căci ea însăși aparține lumii spirituale și nu lumii naturale. Viața spirituală este în mod metafizic socială și nu individualistă, iar Biserica în sensul profund al cuvântului are o natură spirituală socială.

Biserica nu este o realitate ce există paralel cu altele; nu este un element în totul istoric și universal; nu este o realitate obiectivă împărțită. Biserica este totul, ea constituie întreaga plenitudine a ființei, a vieții lumii și omenirii, dar în starea de încreștinare. Ea posedă o natură cosmică și uitarea acestei naturi indică decadența conștiinței sale.

Pierzându-și autoritatea socială și politică de care se bucura în creștinătatea medievală în virtutea autorității spirituale supreme, Biserica creștină, cu diferențe sensibile în funcție de confesiune, își definește preponderent prezența în lumea modernă ca slujire a aproapelui în numele lui Hristos. De la ierarhi la laici, implicarea creștină nu poate avea alt sens și altă justificare decât cea pe care o oferă modelul diaconiei supreme a lui Hristos. Însă, pentru o teologie a diaconatului, dificilă nu este atât consacrarea atitudinii sociale în Biserică (aspect dominant în definirea generalã a funcției diaconale), și nici chiar refacerea relației esențiale dintre slujirea euharistică și slujirea aproapelui. Dificilă rămâne totuși raportarea diaconatului la sacerdoțiu și delimitarea sarcinilor sale specifice, astfel încât (re)instituirea lui să nu mai fie o problemă de oportunitate, ci o necesitate internă a organizării Bisericii.

Mărturia evanghelică aduce credinciosului răspunsul adevărat la nevoia lui esențială, ca existență umană. Totodată, înnoirea omul întreg se referă nu numai la mântuirea sufletului, ci și la soarta întregii omeniri, pentru că Cel întrupat s-a identificat cu destinul tutror oamenilor. Deci, diconia Bisericii trebuie desfășurată în folosul tuturor oamenilor.

Dacă întruparea Domnului îndatorează Biserica, care este continuarea ei dinamică, să-și asume unmanul, -inclusiv lumea în care trăiește- cu toate nevoile și aspirațiile lui până la limita păcatului, moartea Domnului o pune în fața adevărului că omul trebuie să se dăruiască total pentru binele semenilor săi.

Nimeni nu poate rămâne neutru și insesizabil în fața nedreptăților sociale, în fața răului, sărăciei și mizeriei. Prin solidaritatea făță de suferințele și aspirațiile lumii contemporane, omul își arată gradul său de umanitate. Prin o atitudine cu totul corespunzătoare în fața lumii de azi, credinciosul creștin își dovedește gradul său de maturitate creștină.

Biserica și lumea sunt două realități corelate. Lumea este rânduită de către Dumnezeu către Biserică, iar Biserica este îndatorată – prin voia lui Dumnezeu- față de lume. De aceea, Biserica trebuie să își desfășoare misiunea ei în două direcții: spre Dumnezeu și spre lume. Calitatea și intensitatea acestei lucrări dovedesc puterea credinței care o însuflețește, precum șî împlinirea rostului ei în lume. Biserica a primit o direcție dublă: ea este îndreptată spre Dumnezeu și spre lume. Ea devine formă concretă a chemării lui Dumnezeu și răspuns concret al lumii. Cu toate acestea, ea nu este nici una din acestea două: ea nu este Dumnezeu și ea nu este pur și simplu lume, ci facerea harică cu putință a contactului între amândouă. Deci Biserica este chemată să facă- prin harul divin- posibil contactul lumii cu Dumnezeu, să-l facă pe Dumnezeu prezent în lume.

Ca sacrament pentru cea mai intimă unire cu Dumnezeu ca și pentru unitatea întregii omeniri, Biserica are să aducă în lume mântuirea. Ea este existența lui Dumnezeu pentru lume: viața Lui ca și comuniune a adevărului și a iubirii Sale, prezența Sa în lume. Ea se întâmplă în Biserică și prin serviciul Bisericii, la care ea este trimisă. Aceasta își împlinește sarcina sa prin vestirea cuvântului adevărului divin, prin acordarea sfintelor taine dătătoare de viață și ca practică a iubirii în diaconia ei. Înainte de toate, însă, ea trebuie să cugete la realizarea iubirii. Aceasta este sarcina sa cea mai grea. Însă fapta iubirii nu poate fi despărțită de aceasta, ( vestirea cuvântului, adevărului și acordarea sfintelor taine). Nu există iubire obiectivă a Bisericii, ci numai iubirea existențială a omenilor în Biserică, care se lasă provocată de iubirea lui Hristos la iubire, reciprocă, care se realizează în oameni concreți, în fapte concrete. Nu există nici iubire abstractă. Biserica poate face vizibilă iubirea lui Dumnezeu față de lume numai atunci când o realizează neobosit și mereu. Nu există iubire teoretică.

Misiunea Bisericii se desfășoară în funcție de contextul istoric-social din vremea respectivă. Căci ea nu se poate sustrage situației istorice și sociale. Faptul acesta este expresia credinței în creație. Or, creația este premisa mântuirii și a Bisericii. Omul credincios nu găsește de-a gata lumea pe care o dorește, ci trebuie să și-o clădească. Nimic nu etse dat înainte de-a gata, ci totul este numai trasat ca sarcină. Din acest motiv rezultă răspunderea omului față de lumea sa. Pe de altă parte, In timp ce omul rolul pe care semenul său îl desfășoară în viața umană în general, își dă seama că dinamica desăvârșirii vieții și a lui nu se referă numai la individ, ci-și mai ales- la comunitate. Pentru toate acestea, Biserica trebuie să fie poartă și spre slujire. De aceea, fiii Bisericii trebuie să fie oameni pentru alții; întreaga lor comportare în viață, în vorbă și faptă, trebuie să fie o permanentă mărturie pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa.

În universalitatea iubirii, diaconia noastră îmbrățișează toate nevoile umane: dreptatea specială, respectul demnității umane și al calității vieții respectul mediului natural și protecția lui, funcționarea vieții publice și a educației, siguranța și integralitatea națională, primejdiile naționale, etica socială.

Biserica este și icoana întregului univers (văzut și nevăzut). În accepțiunea teologică a icoanei, aceasta înseamnă că Biserica și universul au o relație indisolubilă și reală. Lumea nu poate fi înțeleasă fără articularea Bisericii, iar aceasta nu poate fi localizată în nici un mod în afara lumii. Biserica este icoana omuli dar și numai a sufletului, pentru că și aici avem aceeași unitate organică între trup și suflet. În final, întregul univers sensibil și inteligibil este un organism în totalitate și unitate. Inima acestui organism este Biserica în calitate de comuniune a ființelor raționale și inteligibile, care au în mod necesat drept spațiu al înaintării și mișcării, lumea, adică pe acest organism.

Biserica fiind comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii, atât cât se poate realiza în istorie iar lumea opera iubirii lui Dumnezeu, destinată comuniunii și îndumnezeirii ei în Împărăția Sa, între Biserică și lume nu există un dualism ontologic, dualismul este numai etic. Creația întreagă este destinată a fi transfigurată prin Biserică în Împărăția lui Dumnezeu. Biserica este ca atare în lume prin întemeierea, misiunea și scopul ei. „În lume”înseamnă o solidaritate fundamentală, indisolubilă și desăvârșită cu ea.

Viziunea ortodoxă asupra raportului dintre Biserică și lume pleacă de la următoarea dialectică: lumea este darul iubirii lui Dumnezeu pe care El ne-o dă în chipul unei comuniuni restabilite în Biserică și prin Biserică, ea este omenirea căzută, care prin convertire personală și conlucrarea cu harul divin trebuie să ajungă de la antropocentrism la teocentrism.

Coapartenența dintre Biserică și lume este dată prin actul creației, prin iconomia mântuirii realizată de Fiul lui Dumnezeu și de Duhul Sfânt în lume și pentru lume și pentru viața lumii și prin întemeierea Bisericii. Viața și lumea ni se revelează, când sunt privite prin prisma persoanei umane, relația sau comuniunea dintre Dumnezeu și om care exprimă în toată profunzimea ei în comuniunea creștină în mijlocul acestei lumi.

Purtătorii puterii de stat sunt datori să respecte conștiința colectivă istorică a fiecărei societăți și să nu acționeze independent de instituțiile și factorii acesteia sau, cu atât mau mult, să le respecte, să se inspire din ele și să valorifice potențialul acestora, căci astfel sjlujesc și societății. Respectul față de cadrele sociale firești și tradiția unei societăți este respect față de însăși acea societate. După cum și invers, măcinarea și denaturarea lor prin acțiuni politice sistematice înseamnă măcinare și denaturare a societății însăși.

Modernizarea cadrelor sociale firești ale unei societăți, plecându-se de la nivelul zero, dovedește samavolnicia și despotismul. Și este firesc ca această modernizare să aibă drept obstacol Biserica, căci aceasta dă sens vieții omului și este legată diacronic de tradiția societății. Din acest punct de vedere prezența Bisericii își are și dimensiunea ei politică, care devine deosebir de importantă în cadrul procesului globalizării.

Astăzi, avalanșa noilor solicitări sociale și economice transformă-tacit dar sigur- persoana și comunitatea în entități fără identitate, care se caută și nu se regăsesc acolo unde se știau, entități care refuză să-și asume răspunderile proprii și din acest motiv nu pot răspunde întrebărilor aproapelui lor, indentități care refuză să mai constituie liantul societății de sorginte creștină.

Biserica Ortodoxă acționează în societatea modernă prin credincioșii săi, prin calitatea lor, prin ideile ai căror mesageri sunt. Și societatea modernă acționează în diferite sensuri asupra credincioșilor săi, de aceea Biserica Ortodoxă are un cuvânt de spus și în acestă privință. Dacă modificarea calitativă operată de către Biserică se răsfrânge asupra societății prin filiera credincioșilor, modificările operate de societate se bucură de aceeași reciprocitate. Credincioșii ortodocși vin în comunitatea Bisericii cu specificul societății moderne, ca modalitate de trai și concepție de viață.

Biserica dorește realizarea unei societăți unde să domnească dreptatea, pacea, dragostea, frățietatea, între toți oamenii. Acestea sunt valoriile spirituale ale noii societăți. Potrivit cu învățătura Mântuitorului, Biserica îndeamnă pe credincioșii săi să aplice aceste principii în relațiile lor cu semenii: „Așadar toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea, că aceasta este legea și proorocii”(Mt. 7, 12). Corectivul pentru „toate câte voiți să vă facă vouă oamenii”, nu este lăsat la voia întâmplării și a gustului subiectiv, căci tot Mântuitorul precizează: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Mt. 22,38).

4.2 Relația Biserică-Stat

Întotdeauna a existat între stat și Biserică o prăpastie generată de centrul de proiectare al fiecăreia. Statul și Biserica sunt ca materia și spiritul, contradictorii aparent, însă complementare pe fondul natural al unei civilizații normale.

Statul ideal se află sub semnul spiritualității. Statul este un produs al națiunii și nu un postfenomen al ei, iar originea neamurilor este, indiscutabil, divină. Astfel, statul ideal primește două atribute definitorii: naționalismul sănătos și creștinismul fundamentat pe revelația adevărului. Biserica are, în acest stat, o existență bine definită și scopul ei de a lumina calea civilizației poate fi fructificat în întregime. Primul pas către statul ideal este unul înapoi, este vorba despre întoarcerea la valorile primordiale ale civilizației de dinaintea adulării zeilor materiali. Timpul poate fi reversibil prin prisma organizării.

Chiar și pe terenul unui astfel de stat Biserica își are locul ei bine definit în structurile umane, colaborează, dar se situează pe un tărâm care nu poate fi pervertit unor nevoi sociale. Biserica, ca păstrătoare a revelației adevărului, poate arăta o cale și nu a o impune, întrucât spiritualitatea ar fi astfel mutilată cu chip de materie.

Relația credincioșilor cu normele societății nu constituie doar o chestiune personal a foecăruia, ci și un lucru care se realizează prin Biserică. Înnoirea lumii, propovăduită de către Biserică, trebuie să se arate și în înnoirea normelor pe care ea însăși le accept din partea lumii și le folosește în viața proprie. Dacă Biserica nu abordează în trupul ei problemele lumii, care sunt și probleme ale mădularelor ei, nu le poate aborda nici în mai larga societate umană.

Garanția de autonomie religioasă presupune ca Biserica și Statul să fie entități suverane fiecare în domeniul său. Biserica nu are nici competența, nici misiunea de a administra problemele material ale unei națiuni, dar ea nu poate fi indiferentă la ceea ce se întamplă. Statul nu are nici competența nici misiunea de a conduce omul spre mântuire, dar are datoria de a nu împiedica dezvoltarea morală a cetățeanului. Recunoașterea reciprocă a sferelor de competență a Bisericii și a Statului este o garanție a aplicării principiului libertății religioase în societate.

Dovadă a importanței dimensiunii religioase în social, tema raportului Biserică-stat nu este cu toate acestea pentru omul de azi, oricât de religios, spectaculoasă și nici nu pare să fie o sursă de inspirație. Abordarea raportului dintre aspectul teologic și cel public al credinței, dintre canonul religios și legea laică, are de multe ori un inevitabil caracter sec, juridic, aparent lipsit de viață, în ciuda faptului că își propune să reflecte și să normeze un fapt de viață prin excelență.

Între formele constituite sau instituționalizate de organizare și funcționare a societății este și statul, ca expresie politică a sa. Societatea își allege instrumentele de conducere, care o reprezintă și realizează un program politic. Ca expresie a societății, statul urmărește binele cetățenilor în toate direcțiile sale de manifestare, stăvilind acțiunile negative, anarhice, de descompunere sau de primejduire a societății.

Prin preocuparea sa esențială pentru sufletele credinciosilor, Biserica se străduieste să îi redea societății chipul pe care ar fi trebuit să îl aibă, dacă păcatul nu ar fi intrat în lume: „legea noastră se acordă cu natura”, mărtirisește și Sfântul Ioan Gură de Aur. Ceea ce Statul se străduieste să facă prin frică și prin coerciție, Biserica încearcă să facă prin convingere si sfat. Se poate spune chiar că Statul este un surogat al Bisericii, absolut necesar pentru apărarea celor drepți, din cauza liberului arbitru care îi face pe mulți să nu îsi asume mesajul ei. Eșecul Bisericii nu trebuie să dezarmeze; vina nu este a ei, ci a celui care nu vrea să asculte de ea. Nici nu trebuie să o determine să îsi schimbe mijloacele de a-i educa si îndrepta pe credincioșii ei.

În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, supremația Bisericii asupra Statului se rezumă în afară de problemele interne, doctrinare, canonice si cultice ale Bisericii în special la domeniul vieții morale. Cetățenii care se supun Statului sunt și credinciosii care se supun Bisericii; or, în acest caz, Biserica este mai îndreptățită să ofere soluții decât Statul, deoarece ea are în vedere regenerarea interioară, nu doar o cumințenie exterioară: „Iar conducătorii acestei vieți, din nou, sunt cu atât mai prejos decât această “stăpânire” a Bisericii, cu cât este mai bine să stăpânesti peste cel care consimte decât peste cel care nu consimte. Căci aceasta,(stăpânirea Bisericii) este chiar o stăpânire în conformitate cu firea. Căci dincolo totul se face prin frică și prin constrângere; aici, însă, fapta bună este făcută cu intenție și prin liberă alegere.

Deoarece Biserica se apleacă asupra realităților vesnice, ea este superioară Statului, însă nu intervine în problemele care îi revine exclusiv acestuia. Statul trebuie să colaboreze cu Biserica si să îi asigure acesteia toate condițiile necesare pentru ca ea, la rândul ei, să se îngrijească de mântuirea credinciosilor care sunt, în acelasi timp, cetățeni ai Statului.

Statul nu este identic cu societatea. Există ca instituție, pentru a sluji și nu pentru a o oprima. Dar orice instituție capătă în viața socială, într-o anumită măsură, caracter transcendent. De altfel dfuncționează ca legătură constitutivă. Mai mult, procesul în care statul ia caracter transcendent dobândește uneori proporiții metafizice. Dar și când se mărginește la cadrele acestei lumi, nu încetează de a transcende societatea. Iar această superioritate a lui explică tendința lui de absolutizare. După cum nimerit s-a observat, statul are totdeauna tendința de a-și depăși hotarele și de a deveni totalitar. Tendința de deificare a cezarului este veșnică. S-a manifestat în monarhie, dar se poate manifesta deopotrivă și în democrație sau în comunism. Pericolele ce decurg din această tendință, precum și dezorientările care pot fi provocate, sunt evidente.

Biserica încetează să mai gândească raporturile sale cu Statul în termeni de putere (putere temporală/putere spirituală; puteredirectă sau indirectă a Bisericii asupra Statului). Rolul statelor moderne este legat de respectful libertății religioase individuale și sociale, precum și a limitei acestei libertăți religioase (problema sectelor). Pierzîndu-și referințele care-l fondează(structuri și instituții), individual este trimis în sfera privată pentru a găsi un sens vieții. Dar acest lucru este cu atît mai dificil cu cît “societatea modernă separă domeniile, sparge omogenitățile, distinge publicul de privat, economicul de politic, dreptul de morală, profanul de religios.”

4.3 Proecclesia Bisericii în societate

Recunoașterea Bisericii ca instituție socială influențează consistent venirea omului în sânul Bisericii și rămânerea în ea. Biserica nu mai este percepută doar ca arcă a mântuirii, unde credinciosul primește harul lui Dumnezeu și împreună lucrează la mântuirea și înnoirea lui, ci și ca factor social. Iar aderarea la ea nu are doar resorturi spirituale, ci și lumești, lucru care dă naștere unor grave probleme legate de viața ei. Sfântul Chiril al Ierusalimului observă că în vremea sa (secolul IV) unii veneau să fie catehizați și să se facă creștini din rațiuni strict sociale. Același lucru se petrece și în orice societate în care Biserica nu este recunoscută ca valoare socială.

Perspectiva Bisericii, perspectivă dinamică și lipsită de comprimis fară de orice presiune lumească, este de mare însemnătate pentru viața socială și politică a oamenilor, fiindcă menține deschisă perspectiva libertății umasne. Fară această perspectivă nu se poate actualiza libertatea și poziția dominantă a omului față de lume. Iar importanța acestei perspective pentru viața socială și politică este mai mare decât a oricărei alteia care ar fi putut programată în cadrul oricărei „morale sociale” sau „teologii politice”.

Așteptarea directei mărturii a Bisericii în viața socială sau politică nu se datorează în mod esențial neajunsului acestei mărturii, ci absenței ei. Când Biserica se prezintă ca un climat sau regim adesea mai inflexibil sau mai anacronic ( ceva nepotrivit cu o anumită perioadă de timp sau cu ideile și obiceiurile actuale) decât cel social ori politic, când perspectiva ei harismatică și eshatologică se comprimă, luând forma unei organizații lumești, când principiul jetfei și slujirii se denaturează devenind putere absolutistă care refuză orice critică constructivă și invocă posesiunea autorității divine spre a-și acoperi deciziile arbitrare și incoerența, nu poate da mărturie pozitivă.

Problema mărturiei Bisericii în lume este mai întâi de toate o problemă interioară a fiecărei Biserici locale în parte. Este o problemă de identitate a fiecărei obști bisericești concrete. Iar această identitate nu se proclamă prin vorbe, cât prin fapte și prin mod de viață. Ocolirea acestei probleme și căutarea suplinirii Bisericii prin dezvoltarea unei activități sociale, culturale ori politice, contribuie mai degrabă la dăinuirea lipsei discursului duhovnicesc, decât la îndepărtarea ei.

Celebra frază a lui Sfântului Ciprian „salus extra Ecclesiam non est”, (în afara Bisericii nu este mântuire) nu are împortanță teologică, ci și socială. Biserica este singurul loc al mântuirii. În afara ei nu există mântuire. Aceasta nu înseamnă că Dumenzeu este împiedicat să îi mântuiască pe oamenii care nu s-au aflat în ea. Dar nici un creștin nu își poate căuta și afla mântuirea în afara Bisericii lui Hristos. Aceasta păstrează și oferă credința și mijloacele de mântuire, nu doar prin învățătura și tainele ei, ci și prin întreaga ei prezență socială. Atmosfera căreia îi dă naștere și lucrurile de la sine înțelese pe care le cultivă în viața cotidiană sunt de obicei mai imporatnte decât sfaturile și doctrinele formulate în scris. Aceseta îl înțelepțesc pe om și îl ajută în trăirea credinței și în însușirea mântuirii.

Laicatul ortodox tânăr al acelei perioade a arătat că pentru a aduce mai multă dreptate și justiție în lumea complexă de astăzi, colaborarea cu tinerele inteligențe creștine este absolut necesară, dacă nu indispensabilă.

Misiunea contemporană a teologiei și a Bisericii Ortodoxe trebuie să plece de la o cunoaștere lucidă și necomplezantă (gata de a servi) a lumii în care trăim. Această lume se confruntă cu un fenomen social fără precedent care antrenează o imensă mutație civilizațională a cărei înțelegere este vitală pentru viața și misiunea Bisericii în viitor. Societatea de azi este marcată profund de anumite mutații tehnologice și economice amețitoare, creearea unei dezordini sociale și culturale, care suc la concluzii ontologice și existențiale grave atât pe plan social cât mai ales pe plan religios sau duhovnicesc.

Dacă Biserica s-ar moderniza ( în sensul în care vor acuzatorii săi, de abandonare a propriilor sale criterii) ar însemna să se scufunde în materialitatea acestei lumi și să piardă sensul istoriei, de asemenea posibiliatea de a zămisli și astăzi omul desăvârșit, care rămâne idealul oricărei societăți. Rolul Bisericii nu este acela de a sta la urma societății, ci de a fi lumină a lumii, în Hristos.

Misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a Credința ortodoxă și Viața în Hristos transforma simțul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos și propria cunoaștere de sine (conștiința de sine) în cunoaștere hristică (conștiință hristică); pentru ca viața credincioșilor să devină viață în Hristos și pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor să devină o personalitate în Hristos și pentru Hristos; pentru ca înlăuntrul lor să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci Hristos să trăiască în ei.

Misiunea Bisericii este și de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalității umane este aceea alcătuită din nemurire și veșnicie și nu din vremelnicie și moarte, precum și convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăția timpului și a morții spre nemurire și veșnicie. Biserica este o instituție divino-umană, veșnicie întrupată înlăuntrul hotarelor timpului și spațiului. Ea se află aici, în această lume, dar nu este din această lume (Ioan 18, 36). Ea se află în lume pentru a o înălța sus, la ceruri, acolo unde ea își are originea, izvorul. Biserica este apostolică, sobornicească, divino-umană, atemporală și de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos și împotriva Sfântului Duh – a considera Biserica o instituție națională, de a-i atribui aspirații mărunte, trecătoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele națiunilor, este apostolic, atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toți oamenii, în Hristos, indiferent de naționalitatea, rasa sau mediul social din care provin.

Misiunea Bisericii, dată de Hristos și pusă în practică de Sfinții Părinți, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noștri să fie sădită și cultivată conștiința că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veșnicie și este divinoumană; că fiecare persoană este a lui Hristos și este, prin urmare, frate cu orice ființă umană, un slujitor al tuturor oamenilor și al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparține lui Hristos, ci lui Antihrist. Pentru ca Biserica noastră să fie cu adevărat Biserică a lui Hristos, Biserică sobornicească, trebuie cu adevărat să-și împlinească acest obiectiv major în rândul oamenilor. Și totuși, care sunt mijloacele de împlinire a acestui obiectiv divino-uman? Încă o dată, mijloacele sunt ele însele divino-umane fiindcă un obiectiv divino-uman poate fi împlinit doar prin mijloace divino-umane, niciodată prin mijloace omenești sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferențiază radical de orice este omenesc sau lumesc. Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decât practici ascetice și virtuți divino-umane. Iar acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de către asceții divino-umani, purtători de Hristos. Virtuțile divino-umane există într-o înrudire organică. Fiecare își are izvorul în cealaltă, completându-se una pe alta.

Dacă ea (Biserica) nu ar rămâne în mijlocul lumii, ea nu ar mai fi reprezentantă-nici a mântuirii dumnezeiești, nici a lumii. Întrucât ea este comunitate de mântuire, ea trăiește în mijlocul istoriei: “ea trăiește cu totul în istorie, ea este parte a istoriei sub legile istoricității.

Prin urmare, Biserica nu este o societate privată, o societate secretă, ci o Biserică publică, concepută după un anumit model. În ea trebuie să fie clar ce este iubire, pace, unitate, mântuire.

Cele două dimensiuni fundamentale și esențiale ale Bisericii: cea transcendentală-harismatică și cea imanentă- istorică, stau în raport de reiprocitate. De aici decurge ponderea egală a celor două aspecte esențiale și fundamentale ale Bisericii- transcendental harismatic și imanent comunitar. În Biserică ia formă Iisus Hristos, pentru a putea trăi și ascționa în istorie, în lume. Ca așezământ de mântuire, Biserica este”forma vizibilă a acțiunii Sale”, iar ca și comunitate de mântuire, Biserica este „forma vizibilă a vieții Sale”.

Biserica este încorporarea prezenței trupești a lui Dumnezeu în lume. Ca atare, ea este chemată să facă în lume ceea ce a făcut Iisus Hristos pentru lume. Ca și întruparea Domnului, Biserica își găsește substanța sa ontologică în relația divină cu umanul, cu lumea. După cum Hristos este Dumnezeu în lume la maximum, tot așa și Biserica, continuare dinamică a întrupării, trebuie să continue prezența lui Iisus Hristos în lume.

Între Biserică și lume există o relație complementară. Astfel, în vorbirea despre Dumnezeu este- implicit- vorba de lume, iar în vorbirea despre lume este –implicit- vorba despre Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu de a mântui lumea în Iisus Hristos implică ca un corelat al ei raportul strâns dintre Biserică și lume.

Trebuie precizat de la început faptul că Biserica trebuie să își îndrepte atenția, grija și afecțiunea spre nevoile vieții umane. Căci nu trebuie să existe nimic autentic uman, care să nu își găsească ecoul în inima ei. Numai cu această condiție ea va fi în stare să descopere în toată importanța sa bogăția inepuizabilă a formelor de exprimare umane ascunse în Biblie și numai așa va fi o corectă administratoare a tainelor lui Dumnezeu.

Biserica trebuie să se conducă după principiul general: „răspunderea specială a creștinului în lumea modernă constă în a vedea concret astfel de lipsuri, a întreba despre rădăcinile lor și colaborând după puteri în strădania de a le veni într-ajutor. Conformarea cu această răspundere înseamnă răspuns concret la nevoile lumii de azi. Biserica nu e purtătoare de misiune ci ea este însăși misiunea lui Dumnezeu în lume; aceasta e rațiunea ei de a fi. Realizarea cea mai autentică și mai prețioasă a misiunii ei este cea care răspunde exigențelor fundamentale ce decurg din sensul profund al vieții. Este vorba aici, în primul rând despre vocația multilaterală a omului, de sprijinirea lui spre a și-o îndeplini integral. Cu omul de azi, Biseirca vrea să se întâlnească prin acceptarea năzuințelor lui, prin solidaritate, dialog și cooperare.

Potrivit chemării sale în lume, Biserica trebuie să-și adapteze lucrarea sa la trebuințele și apirațiile mereu în transformare ale vremurilor și popoarelor, cu păstrarea strictă a identității sale. Întrebându-se mereu- cu spirit critic, lucid și creator- care este concretul lumii de azi și descoperind în cadrul acesteia nevoile și aspirațiile lumii contemporane, ea se va deschide către ele, sprijinind activ împlinirea lor.

Observând aceste principii, vom putea contura câteva obiective ale acțiunii Bisericii în lume. Astfel unul dintre primele obiective ar fi cuprinderea în raza de acțiune slujitoare a Bisericii, a umanului întreg, cu toată gama trebuințelor și aspirațiilor umane, spirituale și materiale. Slujirea creștină trebuie să corespundă tuturor cerințelor umane ale vremii noastre, căci Biserica este trimisă în lume pentru a se face tuturor toate.

Mobilizarea virtualităților critice și creatoare cuprinse în tradiția centrală a iubirii creștine. Această iubire trebuie să fie pusă amplu în lucrare în întreaga ei dimensiune, contribuind la zidirea dreptății sociale, a libertății, frățietății și păcii. Cântărind judicios și după toate laturile sale dimensiunile pe care le cere situația lumii de azi, Biserica se va strădui să sprijine activ dezvoltarea realitățiilor vii, actuale și esențiale ale lumii se azi. În acest sens putem spune că ea ar trebui să poarte de grijă, dar una deosebită de tot ceea ce este folositor, exigent și mântuitor pentru semeni, slujind nădejdile tuturor.

Un ultim, dar nu cel din urmă obiectiv ar fi lărgirea orizontului și arena de acțiune, Biserica va căuta să sprijine activ cu toate puterile de care dispune- provocarea unei mai bune, mai largi și mai active colaborări universale în rezolvarea problemelor vitale și urgente ale lumii de azi.

Dacă lumea și îndeosebi în vremurile noastre nu e adeseori mișcată de chemarea Bisericii, acest lucru nu se datorează numai indiferenței și orbirii ei adevărate până la un punct. Fiindcă numai cel care „este din adevăr”aude glasul- chemarea lui Hristos și a Bisericii Lui. Reacția și negația lumii se datorează adeseori inconsecvenței celor chemați să fie gura lui Hristos și a Bisericii. Chemarea Bisericii lui Hristos adresată lumii nu este o invitație universală la o idee( „ia și citește”, cum va spune Fericitul Augustin), ci o chemare la o existență, la o realitate vie. De aceea putem spune că această chemare este exprimată cu consecvență în cuvintele evanghelice cunoscute: „Vino și vezi!” (In 1,46); este o viață diferită de viața lumii.

În lume Biserica e chemată să-și îndeplinească misiunea, adică să mântuiască omul și lumea. Și acesta o relatează rămânând fidelă propriei ei vieți și drumului ei, evitând identificarea cu lumea.

Viața religioasă suferă de boala contemporană a secularizării. În limbajul Scripturii aceasta înseamnă „potrivire” cu lumea veacului acestuia (Rm. 12,2). Efectul, sărăcia sau pierderea simțirii lui Dumnezeu sau a sentimentului religios; pierderea comunicării cu simbolurile religioase (cruce, icoană, limbaj bisericesc); contestarea sau disprețuirea concepțiilor tradiționale despre om, viață și lume; dezvoltarea unui spirit de secularizare și egocentrism

( închiderea în orizontal, prezent și efemer).

Deschiderea Bisericii față de lume și deschiderea lumii față de Biserică corespunde unei sinergii divino-umane; punctul de întâlnire fiind efortul de realizare a valorilor spirituale, care stau la temelia pogresului societății contemporane. Un staticism al Bisericii și o închidere a sa față de lume, chiar și parțială, decurg încă dintr-o concepție de inferioritate a naturii și a societății umane și dintr-o tendință de dominare a lor în continuare, de supunere care sfărâmă relațiile juste dintre Biserică și societate, sau mențin o neîncredere reciprocă, deschiderile rămânând formale și parțiale. Lumea contemporană, în permanentă mișcare și progres social, trebuie să afle o Biserică pregătită pentru a sprijini cu mijloacele sale specifice progresul social, iar Biserica are întotdeauna interesul de-a însoți lumea pe calea sa. Astfel Biserica se îndepărtează de misiunea sa, așa cum ia fixat-o întemeietorul ei, Domnul Iisus Hristos.

Una dintre problemele religioase care solicită omenirea contemporană este tendința sa spre unitate, înțelegere și înfrățire. Slujirea Bisericii nu poate deveni un mijloc de diferențiere a credincioșilor, ci invers: un mijloc de adunare a lor în jurul acelorași realități religioase. Creștinii din lumea întreagă realizează o unitate mai eficientă, cu cât își însușesc mai complet valorile soteriologice ale Bisericii. Din punctul acesta de vedere, credincioșii cei mai buni sunt cei ce militează activ pentru desăvârșirea vieții lor și a semenilor lor. Pentru aceasta Biserica, va căuta ca slujirea sa să se coordoneze nu numai cu învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și cu mântuirea subiectivă a fiecăruia, ci și cu năzuințele legitime ale credincioșilor pentru îmbunătățirea vieții și desăvârșirii lor, care nu se resping, nu se contrazic cu cele dintâi.

De aceea, una dintre primele și cele mai importante sarcini ale oricărei justificări teologice în Biserică-orice Biserică- pentru atenția acordată mântuirii societății era clarificarea legitimității sale doctrinale în cadrul structurilor autorității tradiționale, oricare ar fi acestea pentru fiecare Biserică în parte.

Acolo unde Biserica era văzută ca „Trupul mistic al lui Hristos”, plinătatea și desăvârșirea Mântuitorului” (plenitudo et complementum Redemptoris) în Biserică, ce era una cu Hristos, Capul ei, era „unirea cerului cu pământul” și o expresie a eshatologiei împlinite care în Noul Testament a stat pe aceeași treaptă cu eshatologia ce se referă la viitor, în tensiunea dintre „deja” și „nu încă”, o eshatologie împlinită a cărei principală expresie istorică era Biserica și săvârșirea Euharistiei. În timp ce termenul societate –„societatea necesară” cu adevărat- era aplicabil familiei și statului, dar și Bisericii, numai Biserica, fiind singura „societate supranaturală”, are un destin ce depășește istoria și de aceea o funcție educativă și în relație cu aceste două „societăți naturale”.

Între Biserică și lume, așadar, nu există doar o simetrie, ci și o convergență reciprocă datorită prezenței și lucrării neîncetate a Logosului divin ca “Lumină a lumii” (Ioan 8.12). Iisus Hristos este deopotrivă Pantocratorul Bisericii și al cosmosului. Pe de o parte, lumea are ca sinteză și formă ultimă a sa Biserica, ipostasul ei teandric, sau trupul extins al lui Hristos în oameni. Lumea tinde astfel să devină Biserică. Iar pe de altă parte și Biserica tinde să cuprindă lumea și să o transfigureze neîncetat în Duhul Sfânt spre un “cer nou și pământ nou” (Apocalipsa 21.1) în Împărăția lui Dumnezeu. “Biserica, deopotrivă comuniune și edificiu, este, deci, un semn al noii epoci, anticiparea eshatologică a noii creații, cosmosul creat restaurat în integritatea sa inițială.”

Urmărind păstrarea valorilor religioase comune-nu atât în sensul apărării unei tradiții, cât al manifestării unui conținut valoric într-un context social cu totul nou- în primul rând Biserica are misiunea de a genera răspunsuri pertinente (favorabile, oportune, potrivite) la una dintre cele mai grele întrebări: care sunt valorile morale și spirituale de care trebuie să fie călăuzit omul în noul context al pluralismului etico- filosofic? Una dintre condițiile cele mai importante pentru ca Ortodoxia să desfășoare o misiune eficace pentru timpul și contextul secularizării este aceea de a fi ea însăși. Păstrarea identității pe care Ortodoxia o desfășoară prin credincioșii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceștia cu însăși trăirea creștină autentică, cea care dă viață și forță duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar și pentru mărturia exterioară a Adevărului. Dovedim existența valorii numai prin trăirea ei. Din acest punct de vedere, totul poate fi redus-radical, dar cu amendările de rigoare- la tradiție și modernitate. Fără a comporta aspecte combative ci în mod cu totul firesc, identitatea credinței, manifestarea crezului, mărturisirea neechivocă a ceea ce suntem continuă acțiunea de împlinire a specificului duhovnicesc, dată fiind manifestarea secularizartoare prin care „identitatea se laicizează”.

Problemele ridicate de educația tinerilor este o altă provocare pentru misiunea Bisericii, ei având azi alte valori decât cele tradiționale, de unde și discrepanța între generații și lipsa de comunicare. Grav este că aceasta se întâmplă într-o și o perioadă în care suntem amenințați de nivelul de dezvoltare mereu crescândă a sistemelor de comunicație, ceea ce subliniază odată în plus valoarea cunoașterii față către față, fără impunerea unui mijlocitor, cel mai adesea realizat prin progresul tehnologic care, în loc să producă apropierea și întărirea comunitarului, susține individualitățile și propagă necunoașterea directă. Numai în cadrul Bisericii oamenii se cunosc direct, privind la față, la ceea ce le este mai propriu și îi personalizează.

O problemă cu care se confruntă Biserica Ortodoxă Română este aceea a înnoirii mijloacelor misiunii. Acum, în libertate, Biserica trebuie să poată gândi, să poată organiza, să poată descoperi noi mijloace de misiune pentru respiritualizarea poporului român.

Pornind de la Principiul evanghelic al unității tuturor în Hristos, al revelației biblice despre o umanitate comună, această nouă sinteză ar folosi Bisericii și în acțiunea ei de diaconie pentru transformarea societății, ca și în acțiunea de unitate ecumenică. Spiritualitatea ortodoxă este mai presus de orice o realitate existențială, în care experiența personală a mântuirii nu este despărțită de construirea unei societăți drepte și libere pentru toți, cu condiția ca aceasta din urmă să nu sufoce pe cea dintâi.

Biserica, în smerenie, e datoare să-și îndeplinească misiunea care i-a fost încredințată de Mântuitorul. Să-i învețe pe oameni să se teama de Dumnezeu și să se iubească între ei. Să promoveze prin cuvânt și fapta valorile morale descoperite de Dumnezeu, deci sigure, care dau sens vieții și stabilește raporturile dintre oameni. Numai așa se poate pune capăt bunului plac, abuzului și egoismului ca norme de viață. Misiunea Bisericii este de a-i face pe credincioși să se îndrăgostească de Hristos, să-i facă să înțeleagă că Dumnezeu a pus acele legi care trebuie respectate nu pentru a-i îngrădi ci le-a pus din dragoste pentru om, pentru că trăim pentru legea adevărată să se poată mântui

CONCLUZII

Pentru că situația lumii este cu totul schimbată față de trecut, Biserica trebuie să coboare iubirea lui Dumnezeu în lume într-un mod și grad corespunzător intereselor actuale ale acesteia, printr-un angajament ce se dăruiește neprecupețit pentru binele comun al întregii omeniri. Printr-o angajare activă, printr-o slujire dezinteresată a tuturor oamenilor fără nici o deosebire, Biserica este chemată să arate că este o comunitate permanent deschisă slujirii în lume și pentru lume. Ea trebuie să-l urmeze pe Iisus Hristos până la consecvențele maxime ale slujirii pe care El a săvârșit-o pe seama omenirii. Noua relație a Bisercii față de lume trebuie să fie cea de slujire, una dedicată total marilor cauze ale omenirii de azi.

Prezența activă a Bisericii în lumea de azi, prezentă de slujire atotcuprinzătoare a acesteia, este o prezență autentic și profund creștină. Drept aceea, în fața exigențelor lumii de azi, Biserica este chemată să-și lărgească aria de activitate corespunzător iubirii creștine, nădejdii și iubirii creștine, un nou sens al mesajului lăsat ei moștenire de către Iisus Hristos.

Criza actuală, ca situație cu care omul este chemat să judece, să analizeze ca medic și pacient totodată, evidențiează o suită de eșecuri pe care gânditorii ne-ai obosit să le arate, dar fără prea multe rezultate. Dar așa cum este, arătând parcă o lume fără de Dumnezeu, cu oameni de-personalizați, această criză are și o valoare aparte, pe care am numi-o eliberatoare fiindcă într-o asemenea stare, spiritul pare mai apt să se mobilizeze, să-și activeze potențele de re-găsire și auto-depășire.

Trimiterea lui Hristos în lume trebuia continuată în istorie. După Înălțarea Lui cu trupul la cer, Sfinții Apostoli au fost meniți să-i continue opera de slujire. Sfinții Apostolii au fost aleși, investiți cu misiunea de slujire și trimiși s-o propovăduiască pretutindeni. Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor și Epistolele Sfântului Apostol Pavel surprind această misiune, ele făcând referire nu doar la misiunea propriu zisă a Sfinților Apostoli, ci la vocația misionară a tuturor oamenilor.

Vocația misionară presupune chemarea oamenilor la Hristos și apoi trimiterea lor la misiune. Prin aceasta se înțelege atât trimiterea în sens real a ucenicilor (vocația misionară a omului concretizându-se în calitatea de ucenic), cât și însușirile pe care trebuie să le aibă un ucenic (vocația misionară a omului concretizându-se în atitudinile de responsabilitate față de creație și slujire a semenilor).

Vocația misionară a omului are temeiul și împlinirea sa în Iisus Hristos, iar cadrul de manifestare a acestei vocații este Biserica. Ideea centrală pe care și-a axat propovăduirea Sfântul Ioan Gură de Aur a fost aceea a comuniunii, a apartenenței tuturor la Trupul lui Hristos. În această perspectivă, fiecare devine un imitator al lui Hristos atunci când se actualizează în concret vocația misionară a omului. Sfântul Ioan Gură de Aur, reprezentant de seamă a literaturii patristice, în spiritul teologiei biblice, vorbește despre vocația misionară a omului ca împlinindu-se atât în trimiterea în lume a lui, cât și în relațiile ce le stabilește omul cu creația în general și cu semenii în special.

Biserica trup al Domnului trăiește din realitatea participării credincioșilor la viața trupului Domnului. Fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu ceilalți e solidaritatea cu Hristos. În aproapele dispare individul detașat, singur, care n-ar avea nici o semnificație și n-ar reclama nici o participare. El intră în comuniune cu Hristos și prin aceasta formează un singur trup cu toți ceilalți oameni. Așa fiind, a neglija un membru oarecare înseamnă a neglija întregul corp.

În acest context se actualizează vocația misionară a ființei umane. Omul trăiește acum în tensiunea unui paradox. Renunță la sine pentru a-i descoperi pe ceilalți și în același timp, descoperindu-l pe celălalt se găsește pe sine. Iar legătura firească dintre subiecții acestei relații este dragostea.

Biserica, în calitatea sa de extensie în lume a Trupului înviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existență în solitudine ci se constituie într-o realitate socială făcându-și simțită prezența în lume față de care are o seamă de îndatoriri, îndatoriri provenind din faptul că ambele, și Biserica și lumea sunt creații ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăția Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Împărăția legilor naturale.

Lumea este pentru Biserică mediul în care își desfășoară activitatea, mediul în care aduce la îndeplinire comandamentele primite de la întemeietorul și Capul său Hristos, este realitatea care trebuie recapitulată și îndumnezeită pentru a putea fi înfățișată lui Dumnezeu în unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealaltă parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita în puntea de legătură între Dumnezeu și lume, este mediul de epectază a lumii în ansamblul ei către destinul ei final, către rațiunea ei eshatologică.

Peste toate acestea însă, relația Bisericii cu societatea în general și cu statul în special trebuie să țină seama de condițiile specifice sociale și istorice în care își desfășoară activitatea. Autonomia Bisericii față de stat dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice și ne-intervenția statului în problemele interne ale Bisericii nu trebuie, în același timp, să însemne și totala indiferență a Bisericii față de problemele societății contemporane. Biserica are datoria să lucreze pentru mântuirea credincioșilor și trebuie să intervină ori de câte ori aceasta este pusa în pericol de acțiunile puterii seculare iar intervenția Bisericii nu trebuie să se reducă la denunțarea acțiunilor distructive ale societății contemporane ci să se extindă în mod pozitiv în direcția determinării credincioșilor să lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atentează la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident în ei.

Biserica, de asemenea, nu poate căuta obținerea puterii pentru ea însăși. Dacă ea ar căuta să dobândească puterea seculară ar însemna o renunțare a ei la misiunea meta-istorică pe care i-a rânduit-o Dumnezeu și o concomitentă ancorare a ei în istorie și în saeculum. A căuta obținerea puterii politice înseamnă denunțarea poruncii Mântuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) și deci transformarea Bisericii dintr-o instituție divino-umană, reală punte între imanent și transcendent, într-o instituție pur umană, cu pretenții de factura egoistă.

Biserica însă poate și trebuie să se implice în politică pe căi și cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei în îndrumarea morală a mirenilor se permanentizează nerestrângându-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vieții sociale din care și politica face parte. Nu trebuie să ne fie frică să folosim acest termen chiar dacă el a ajuns să fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilității și, de ce nu, chiar de iresponsabilitate.

Biserica are datoria de a face să răsară în mintea și în inima mirenilor dorința de a curăți actul politic, dorința de a-l spăla, nu în sensul de cosmetizare ci în acela de reformare profundă, de reorientare a priorităților fiindcă indiferent de vremea în care a propovăduit, indiferent de condițiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat în aceleași cadre ale dragostei de țară, ale muncii creatoare de valori, ale înc1inării spre cele cu adevărat importante pentru toți cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poartă în ființa lor.

BIBLIOGRAFIE

CǍRȚI:

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura I.B.M.B.O.R, București, 2001

Achimescu Nicolae, “Noile Mișcări Religioase”,Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004

Achimescu Nicolae, “Religii în dialog”, Editura Trinitas, Iași, 2006

Baștovoi Ierom. Savatie, “Despre curaj și libertate în Ortodoxie”, Editura Σοφία, București, 2002

Bănică Mirel, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, București, 2007

Pr. Prof. Univ. Bel Valer, “Teologie și Biserică”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008

Pr. Prof. Univ. Bel Valer, “Misunea Bisericii în lumea contemporană” (1) Premise teologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

Pr.Prof. Univ.Dr. Bel Valer, „Misiunea Bisericii în lumea contemporană”,( 2) Exigențe, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

Pr. Prof. Univ. Bel Valer, „Dogmă și propovăduire”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Berdiaev Nikolai, “Sensul creației”, EdituraHumanitas, București, 1992

Berdiaev Nikolai, “Spirit și libertate”, Editura Paideia, București, 1996

Berdiaev Nikolai, ” Împărăția lui Dumnezeu și împărăția Cezarului”, Editura Humanitas, București, 1998

Blackburn Simon, “Dicționar de Filosofie”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

Pr.Prof.Dr. Bobrinskoy Boris, „Taina Bisericii”, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002

Pr. Prof. Dr. Bria Ion, „Tratat de Teologie dogmatică și ecumenică”, Editura România creștină, București 1999

Pr. Bria Ion, “Spiritualitate pe timpul nostru”, Editura Geneva, 1990

Pr. Prof. Bria Ion, “Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și perspective”, Editura Trinitas, Iași, 2003

Codoban Aurel, “Sacru și ontofanie”, Editura Polirom, Iași, 1998

Colliander Fritjof Tito, “Credința și trăirea Ortodoxiei”, Editura Scara, București, 2002

Engelhardt H.Tristram, “Fundamentele bioeticii creștine”, Editura Deisis, Sibiu, 2005

Felea Ilarion V., “Religia culturii”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Arad, 1994

Pr. Gheorghe Petraru, „Misiologie Ortodoxă”, vol. I, Editura Panfilius, Iași, 2002

Pr. Dr. Gheorghe Petraru, „Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism”, Editura Performantica, Iași, 2006

Arhid. Prof. Ioan I. Ică Jr, “Globalizarea-mutații și provocări”, în vol. Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002

Lemeni Adrian, “Sensul eshatologic al creației”, Editura ASAB, București, 2004

Lossky Vladimir, “Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, Editura Bonifaciu, 1998

Mantzaridis Georgios, Morala creștină”, Editura Bizantină, București, 2006

Mantzaridis Georgios, “Globalizare și universalitate”, Editura Bizantină, București, 2002

Matsoukas Nikos A. “Teologie dogmatic și simbolică”, vol II, Editura Bizantină, București, 2006

Metallinos Gheorghios D., “Parohia-Hristos în mijlocul nostru”, Editura Deisis, Sibiu, 2004

Meyendorff John, “Teologia bizantină”, Editura, EIBMBOR, București, 1996

Prof. Univ. Dr. Mihăiță Nifon, “Misiologie creștină”, Editura ASA, București, 2005

Neamțu Mihail, “Gramatica Ortodoxiei, Tradiția după modernitate”, Editura Polirom, Iași, 2007

Pr. Conf. Oprescu D. C-tin, “Ortodoxie și contemporaneitate”, Editura Diogene, București, 1996

Paradoxul creștin și cartea tinereții, volum coordonat de Pr.Ilie Trif, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008

Patapievici H.R., “Omul recent”, Editura Humanitas, București , 2001

Patapievici H.R., “Discernământul modernizării. Șapte conferințe pentru situația de fapt”, Editura Humanitas, București, 2004

Mitrop. Dr. Plămădeală Antonie, “Tâlcuri noi la texte vechi”, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu", Sibiu, 1989

Pelikan Jaroslav, “Tradiția creștină”, vol V, Editura Polirom, 2006

Pr. Prof. Dr. Popescu Dumitru, “Ortodoxie și contemporaneitate”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1996

Pr.Prof. Dr. Popescu Dumitru,” Teologie și Cultură”,Editura EIBMBOR, București, 1993

Pr. Prof. Dr. Popescu Dumitru, “Hristos, Biserică, Societate”, Editura I.B.M.B.O.R, București 1998

Pr. Prof. Dr.Popescu Dumitru, “Omul fără rădăcini”, Editura Nemira, București, 2001

Puric Dan, “Cine suntem”, Editura Platytera, București, 2008

Popovici Iustin , “Omul și Dumnezeul-om”, Editura Deisis, Sibiu, 1998

Popovici Iustin, “Credința ortodoxă și viața în Hristos”, Editura Bunavestire, Galați, 2003

Pr. Prof. Univ. Dr. Rezuș Petru, “Teologie ortodoxă contemporană”, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989

Savin Gheorghe Ioan , “ Apologetica (I)”, Editura Anastasia, București, 2002

Pr. Schmemann Alexander, “Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia,Editura I.B.M.B.O.R, București, 2001

Stanciu Mihail, “Sensul creației”, Editura Așezământul studențesc, Slobozia, 2000

Pr. Prof. Stăniloae Dumitru, “Ascetica și mistica ortodoxă”, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, vol. I

Pr.Prof. Stăniloae Dumitru, “Chipul nemuritor al lui Hristos”, Editura Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991

Pr. Prof. Stăniloae Dumitru, “Persoană și comuniune”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe, Sibiu, 1993

Thomas Spildik, “Spiritualitatea Răsăritului creștină”, Editura Deisis, Sibiu, 1998

Yannoulatos Anastasios, “Ortodoxia și problemele lumii contemporane”, Editura Bizantină, București, 2003

Yannaras Christos, “Abecedar al credinței”, Editura Bizantină, București, 1996

STUDII ȘI ARTICOLE:

Aurel Grigoraș, “Biserica slijitoare”, în Ortodoxia, anul XVIII, nr 2/ 1966

Bunescu Gheorghe, “Identitatea națională și intergarea europeană”, în revista din programul „Cercetare de Excelență 2006” , Târgoviște: Valahia University Press, 2006

Cazaban Miruna Tătaru, “Heraldul bisericii. Diaconie și diaconat în lumea creștină contemporană”,în revista apărută cu ocazia seminarului organizat la Colegiul Noua Europă, București, 2001

Călin Săplăcan, “Secularizare și religie”, în Journal of Study of Religion & Ideologies, anul II, nr. 5/ 2003

Hristov Vasile , “Noțiunea de Biserică după Sfantul Ioan Gură de Aur”, în ST, nr. 9-10/1968

Podaru Adrian Aurel, “Biserică și Stat la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în Studia UBB Theologhia Ortodoxă anul LII, nr 1, 2007

Pr.Prof.Univ. Bel Valer, “Filantropia creștină în cadrul misiunii Bisericii”, în: "Ortodoxia maramureșană", Baia-Mare, 1996, nr.1

Pr.Prof.Univ. Bel Valer, “Importanța catolicității Bisericii pentru existența ei ecumenică”, în Studia UBB Theologhia Ortodoxă anul LII, nr 1, 2007

Pr. Bria Ion, “ Eclesiologia comuniunii”, în S.T, anul XX, nr 9-10/ 1968

Pr. Prof. Bordașiu N., “Biserica-comuniune, Aspecte eclesiologice actuale”, în Ort. anul XXV, nr 1/ 1973

Pr. Bute Sorin, “Repere privind relația dintre religie și societate în penrspectiva răspândirii U.E”, în revista din programul „Cercetare de Excelență 2006” , Târgoviște: Valahia University Press, 2006

P.S Coman Vasile, ” Prezența Bisericii în lume”, în „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1-3/1982

Arhid. Prof. Ioan I. Ică Jr, “Părintele Dumitru Stăniloae – „clasic” al teologiei secolului XX și misiunea teologiei în Biserică și în societate”, în ST, anul 1, nr 1/ 2005

Pr. Lect. Iloaie Ștefan, “Atitudinea responsabilă a creștinului în epoca postmodernă”, în Studia UBB, anul LIII, nr. 1/ 2008

Pr.Prof. Oancea Dorin, “ Facultățiile de Teologie și misiunea Bisericii”, în ST, anul I, nr. 3/ 2005, p. 143

Pr. Popescu Dumitru, “Consultația ortodoxă d ela Mănăstirea Cernica”, în B.O.R, anul XCII, nr 5-6/ 1974

Pr.Prof. Răducă Vasile, “Teologia pastorală și misiunea Bisericii”, în ST, anul I, nr. 3/ 2005, p. 159

Revista Scara, “Stat și Biserică”, anul V , decembrie 2001

Stan Liviu, “Premise și perspective pentru unirea Bisericilor”, în Ort. anul XV, nr. 3-4/ 1963

Pr. Stăniloae Dumitru, „Transparența Bisericii în viața sacramentală”, în Ortodoxia, Nr. 4/1970

Pr.Prof. Stăniloae Dumitru, “Pentru depășirea individualismului și socialismului, în Revistă Teologică, nr 4/ 1935

Pr. Prof. Stăniloae D, “Biserica universal și sobornicitatea”, în Ort. anul XVIII, nr.2/ 1966

Pr. Prof. Sârbu Corneliu, “Biseica și contemporaneitatea”, în Ortodoxia, anul XXVII, nr 4/ 1975

Pr. Prof. Todoran I., “ Credință și tehnică” în Mitropolia Ardealului, anul XI, nr 4-6/ 1966

Pr. Prof. Todoran I., “Noi orientări eclesiologice în Protestantism”, în Ort. anul XVIII, nr.2/ 1966

Pr. Vlaicu Patriciu, “Dimensiunea comunitară a libertății religioase în Uniunea Europeană”, în Studia, anul LIII, nr 2 , 2008

CURRICULUM VITAE

Date personale:

Nume: Seplecan

Prenume: Liviu-Ioan

Data și locul nașterii: 07.06.1984, Bistrița, jud Bistrița-Nasăud

Părinții: Vasile (muncitor) și Livia (bucătar)

Naționalitate: română

Starea civilă: necăsătorit

Mobil: 0742068839

E-mail: [anonimizat]

2. Studii:

1.Studii primare și gimnaziale: între 1991-1998 Școala Generală nr 1 Bistrița

2.Studii teologice: între 1999-2004 Seminarul Teologic Liceal Ortodox Român Cluj-Napoca, între 2004-2008 Facultatea de Teologie Cluj-Napoca.

Între anii 2008-2009 am activat ca profesor suplinitor la catedra de Religie Ortodoxă In cadrul Școlii Generale Nr.4 Bistrița

În cursul anului 2009 (aprilie), am participat la cursurile de perfecționare Lifelong Learning Programme, în cadul programului sectorial Comenius, desfășurat în Franța.

În prezent masterand al Facultății de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca.

DECLARAȚIE

Prin prezenta declar că Lucrarea de dizertație cu titlul „Locul și misiunea Bisericii în contemporaneitate” este scrisă de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau străinătate. De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusive cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar și în traducere proprie din altă limbă, sunt scrise între ghilimele și dețin referința precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alți autori deține referința precisă;

rezumarea ideilor altor autori deține referința precisă la textul original.

Cluj-Napoca, 25.06.2009

Absolvent Prenume Nume

_________________________

(semnătura în original)