Locul Harismelor In Viata Spirituala Ortodoxa
LUCRARE DE LICENȚĂ
LOCUL HARISMELOR ÎN VIAȚA SPIRITUALĂ ORTODOXĂ
Cuprins
Introducere
Harismele, ca daruri mai presus de natură ale Duhului Sfânt în teologia ortodoxă
Harisma ca dar dumnezeiesc către cei vrednici
Locul harismelor în viața spirituală ortodoxă
Temeiuri biblice și harisme ale creștinilor primelor veacuri
Harisma în viziunea protestantă și mișcarea harismatică asociată acesteia
Harisme duhovnicești în spiritualitatea ortodoxă
Harisma discernământului și a povățuirii
Harisma tămăduirilor
Harisma facerii de minuni
Harisma înaintevederii (proorociei) și a străvederii
Harisma teologhisirii
Sfinți Părinți, ca lăcașuri ale darurilor Duhului Sfânt în tradiția ortodoxă
Sfinți făcători de minuni
Sfinții teologi: Sf. Ap. Ioan Teologul, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Simeon – Noul Teolog
Sfinți cu darul proorociei și a străvederii
Sfinți cu darul povățuirii
Părinți contemporani
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Spiritualitatea ortodoxă urmărește desăvârșirea creștinului în Hristos, unirea omului cu Dumnezeu, prin Iisus. Deoarece Dumnezeu este nesfârșit, astfel și ținta desăvârșirii noastre nu are niciodată un capăt definit, peste care să nu se mai poată merge. Ci desăvârșirea nu are margine, nu are hotar, după cum mărturisesc toți Sfinții Părinți.
Astfel, pe acest drum către desăvârșire, se pot deosebi două etape consistente: una, prin care credinciosul înaintează pe cale prin eforturi de eliberare de patimi și înlocuire a acestora cu virtuțile potrivnice; iar altă, de o viață continuu mai înaintata în unirea cu Dumnezeu, lucrarea omenească fiind înlocuită tot mai mult de lucrarea dumnezeiască. Efectul acestei uniri cu Dumnezeu consta, între altele, într-o însemnată sporire a energiilor duhovnicești din om, la care se adaugă mai multe feluri de harisme.
Harismele sunt daruri extraordinare ale Sfântului Duh. Ele sunt dăruite după bunăvoința lui Dumnezeu, dar numai în folosul Bisericii, nu al acelora care le primesc.
În Sfânta Scriptură, harismele au apărut ca urmare a unei revărsări excepționale a Sfântului Duh, reprezentând împlinirea proorociei lui Ioil (Ioil 3, 1 și Fp. 2, 16), dar și a promisiunii Mântuitorului făcută Apostolilor înainte de Înălțarea Sa la cer, când le-a transmis că cei ce vor crede se vor și boteza, și vor primi semne sau minuni extraordinare: izgonirea dracilor, darul de a vorbi în limbi noi, puterea de a vindeca etc. Proorociile lui Ioil și cea a lui Hristos s-au împlinit cu prisosință. Astfel vedem că peste tot unde se răspândește credința în Hristos, fapte extraordinare întăresc credința și adeveresc vorbele lui Hristos de la Cina cea de Taină: " Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. " (Ioan 14, 12-14).
În Noul Testament, ni se arată cum toate aceste lucrări minunate, harismele, după Cincizecime, constituie o modalitate extraordinară pentru întărirea credinței nou convertiților și pentru convingerea iudeilor și mai ales a idolatrilor de revelația credinței nou apărute. Aceste modalități de propagare a credinței răspundea nevoilor Bisericii din acele vremuri. Pe parcurs, ele s-au rărit, o dată cu creșterea și întărirea în credința a Bisericii, devenind din ce în ce mai puțin necesare. Orice creștin putea câștiga pe alții pentru credința sa, eventual chiar să vorbească chiar în adunare, însă, în general, doar cei cu harisme de la Dumnezeu, înzestrați de darurile Duhului Sfânt aveau puterea cuvântului.
Harismele au moduri de manifestare felurite, însă toate purced din același izvor, toate slujesc aceleiași ținte, toate releva aceeași putere divină, Sfânta Treime. Credincioșii cărora le sunt dăruite, administrează temporar acest har dumnezeiesc unic și de multiple forme.
Numărul harismelor depinde de voința Duhului Sfânt, care le dăruiește potrivit diferitelor trebuințe ale fiecărei comunități. Apostolul Pavel face o enumerare exhaustivă a acestora, după felul lor, fără a oferi o clasificare.
Astfel în epistola Întâi către Corinteni, cap 12, 8-10 și 28-30, Apostolul ne relevă nouă daruri excepționale, harisme: a înțelepciunii, a înțelegerii, credința făcătoare de minuni, darul vindecărilor de boli, facerea de minuni, proorocia, deosebirea duhurilor, glosolalia și tălmăcirea limbilor.
În Epistola către Romani, capitolul 12, 6-, Apostolul amintește șapte tipuri de harismatici: profeții, slujitorii, învățătorii, sprijinitorii, milostivii, cârmuitorii și apărătorii.
Formele de manifestare ale Sfântului Duh sunt nemărginite, astfel încât nu se poate defini o listă completă a darurilor harismatice. De cele mai multe ori, harismaticii se diferențiază de ceilalți creștini și prin darurile lor naturale, la care se adăuga cele ale Sfântului Duh. Cea mai importantă harisma este dragostea, considera Sfinții Părinți. Dragostea constituie cea mai înaltă treaptă de desăvârșire și aceasta trebuie să-și aibă izvorul și sensul în Dumnezeu și la aproapele. Pătrunsa și asumată în acest mod, dragostea creștină are în sine însăși forța dumnezeiască de a unifica pe credincioși în marea familie a Bisericii lui Hristos.
Creștinii trebuie să fie însuflețiți de dragoste în toate acțiunile lor, iar dragostea lor să fie dezinteresată, iar inima lor lărgită, după cum spunea și Pr Sofronie Saharov. Întrucât aceasta experiere reprezintă treapta cea mai înaltă de desăvârșire de pe pământ, ea înseamnă o stare firească și o actualizare absolută a puterilor omenești, ea fiind o stare de îndumnezeire, stare mai presus de mărginimea puterilor noastre omenești, alimentata fiind de puterea dumnezeiască.
Capitolul I
Harismele, ca daruri mai presus de natură ale Duhului Sfânt
în teologia ortodoxă
Harisma ca dar dumnezeiesc către cei vrednici
În Noul Testament, termenul grecesc charisma, care înseamnă dar duhovnicesc, apare doar de 17 ori, dintre care de 16 ori în Epistolele pauline. La o trecere în revistă a acestor apariții vom observa că termenul desemnează uneori lucruri absolut obișnuite. De exemplu, la (I Cor. 7, 7) căsătoria și fecioria sunt numite de Sf. Apostol Pavel harisme. Termenul charisma nu acoperă însă conceptul de dar spiritual din Noul Testament, de aceea prezența acestor daruri nu se limitează la locurile unde acesta apare. De fapt, darurile duhovnicești sunt desemnate în Noul Testament cu nume specifice. Cele mai cuprinzătoare clasificări le găsim la Sfântul Apostol Pavel, care dă patru liste de harisme: (I Cor. 12, 8-10; I Cor. 12, 28-30; Rom. 12, 6-8; Ef. 4,11). Între harismele enumerate aici sunt și unele pe care le întâlnim și astăzi în Biserică la tot pasul, deși nu le numim harisme: darul ajutorărilor, darul cârmuirii (I Cor. 12, 28), de asemenea, printre harismatici găsim pe: evangheliști sau binevestitori, păstori, învățători (Ef. 4, 11). Din (Rm. 12, 7- 8) înțelegem că existau: slujitori, învățători, îndemnători, milostivi, întâistătători. Observăm așadar, pe baza textelor amintite succint, că potrivit Noului Testament, nu putem reduce înțelegerea harismelor din Biserică la darurile speciale (vorbirea în limbi, tămăduiri, profeții etc.), ci cercul trebuie lărgit, în el incluzându-se atât harisme comunitare precum: darul învățării sau al predării, al milosteniei, al mângâierii, al propovăduirii, cât și cele personale, cum este cel al căsătoriei sau al celibatului. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbește în Catehezele sale despre Duhul Sfânt care lucrează în cei botezați, harisme pe care el le numește "virtuți".
În ceea ce privește harismele spectaculoase, și aici se cuvin câteva precizări. Harisma Apostoliei, care apare prima în unele liste ale Sf. Ap. Pavel, a fost evident, o harismă unică.
Deși creștinii nu au mai avut harisma apostoliei în acest sens, Biserica este "apostolică", adică "întemeiată pe temelia proorocilor și a apostolilor" (Ef. 2, 20) după cuvântul paulin. Profeția ca rod al iluminării dumnezeiești, subzistă în Biserică în înțelesul de bază al acesteia, acela al sancționării păcatului și al chemării la împlinirea voii lui Dumnezeu. În acest sens mai larg, Biserica prin membrii ei și-a manifestat întotdeauna vocația profetică. Însă harisma profeției există în Biserică și în înțelesul secundar de înainte-vestire, și exemplele în acest sens abundă în literatura părinților pustiei, în cea filocalică sau în viețile sfinților. Cuvântul înțelepciunii și cuvântul cunoștinței (I Cor. 12, 8) sunt harisme permanente în Biserică, înțelese că teologie discursivă și trăire mistică (Chiril al Alexandriei, Sf. Ioan Damaschin, Teofilact al Bulgariei). Vorbirea în limbi și tălmăcirea se manifestau în Biserica primară în cadrul cultului (cf. I Cor. 14, 26-32). Odată cu dezvoltarea acestuia, anumite manifestări harismatice s-au limitat la viața duhovnicească a fiecăruia. În acest sens găsim foarte multe referințe în literatura filocalică, chiar dacă nu vizează explicit vorbirea în limbi. Mai adăugăm aici faptul că Sf. Ap. Pavel dedică capitolul 14 al Epistolei I către Corinteni glosolaliei, pentru care corintenii aveau o preferință. Apostolul se străduiește, fără să conteste acest dar, să potolească entuziasmul lor și să îi cheme la o abordare matură (nu fiți copii fără de minte, v. 20) spre folosul comunității și în bună rânduială. Stabilind o oarecare ierarhie, Apostolul așază în fruntea virtuților dragostea care "nu cade niciodată" (I Cor. 13, 8). Se pare că acest corectiv adus de Apostol a adus roade, și așa cum putem constata din literatura creștină, Biserica a operat o schimbare de accent, astfel încât, fără ca harismele să dispară, virtutea dragostei, care este totodată și smerenie, și jertfă, este pusă în prim – plan. Așadar, harismele nu au dispărut, pentru că sunt inerente vieții Bisericii, și slujesc în continuare în diferite forme (nu întotdeauna spectaculoase) la "zidirea Trupului lui Hristos" (Ef. 4, 12).
1.2. Locul harismelor în viața spirituală ortodoxă
Harul divin nu poate fi despărțit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos – Logosul divin (Creatorul și Mântuitorul lumii), prin care toate s-au făcut – și deci nu poate fi obiect impersonal de speculă cum pretind vracii de astăzi. Harul divin nu se obține în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo rețetă „spirituală", metodă sau tehnică automată, așa cum propun aproape toți impostorii de pretutindeni), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor – sacramental, precum însuși Mântuitorul Hristos a lăsat această rânduiala Bisericii.
De obicei, dacă un om al Bisericii primește un dar, o harismă de la Dumnezeu, totdeauna pentru folosul întregii Biserici, atunci Biserica prin Ierarhia ei, confirmă și afirmă public aceasta printr-o binecuvântare și printr-o recunoaștere oficială. Știm că „pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor" (I Cor. 12, 28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică nu la întâmplare și în neorânduială, așa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială și ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" (I Cor. 14, 33). În Biserică, întotdeauna și „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare" (Evr. 7, 7), deci cei cu harismele minunilor și vindecărilor sunt datori să asculte și să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea și cu harisma învățăturii credinței, adică a Episcopilor.
Așadar, Sfinții Părinți, învățătorii Bisericii, au lămurit definitiv credința ortodoxă separând grâul dreptei credințe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate și recapitulate în doctrinele falșilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor și sfințitor, nu vine și nici nu poate veni prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice și morale (chiar dacă ei se pretind ortodocși, chiar dacă au Biblia și Crucea pe masă și icoane pe pereți,bună rânduială și ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" (I Cor. 14, 33). În Biserică, întotdeauna și „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare" (Evr. 7, 7), deci cei cu harismele minunilor și vindecărilor sunt datori să asculte și să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea și cu harisma învățăturii credinței, adică a Episcopilor.
Așadar, Sfinții Părinți, învățătorii Bisericii, au lămurit definitiv credința ortodoxă separând grâul dreptei credințe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate și recapitulate în doctrinele falșilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor și sfințitor, nu vine și nici nu poate veni prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice și morale (chiar dacă ei se pretind ortodocși, chiar dacă au Biblia și Crucea pe masă și icoane pe pereți, chiar dacă spun „Tatăl nostru" și alte rugăciuni la începutul ședinței terapeutice), ci prin oameni sfințiți de Dumnezeu și consfințiți de Biserică. De aceea, orice terapie sufletească și trupească care se pretinde a fi de la Dumnezeu, dar care iese din rânduielile Bisericii, din afara atmosferei iubitor sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuiește și lucrează deplin în comuniunea Bisericii.
Harismele și darurile duhovnicești, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică, prelungesc viața și iubirea dumnezeiască între oamenii uniți în aceeași dreaptă și apostolică credință. Dar și oamenii aleși, sfinții, care s-au învrednicit de darurile dumnezeiești, nu le opresc doar pentru ei, ci le revarsă și semenilor, ajutându-i și întărindu-i și pe ei în urcușul duhovnicesc și în creșterea lor spirituală. Fiecare dar și fiecare harismă se dă celor vrednici spre folosul și zidirea întregii Biserici, spre sporirea iubirii între credincioși în același Duh Sfânt și Iubitor.
Dar sfinții fiind cei care trăiesc în gradul cel mai înalt viața lui Hristos, umpluți fiind de Duhul Sfânt, au primit darurile dumnezeiești la capătul și în cursul unui drum continuu și statornic de îmbogățire în virtute, de înduhovnicire a vieții lor, de depășire a tuturor patimilor egoiste. Astfel, „cel care a ajuns la iubirea naturală de oameni după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primește darul vindecărilor".
Așadar, adevărații terapeuți ai sufletelor și ai trupurilor sunt Sfinții, singurii în care negreșit lucrează Duhul Sfânt și Iubitor de oameni. Aceștia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când și cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupește, chiar dacă urmează integral sfaturile primite, aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că tămăduirea trupească nu-i e de folos, pedagogia divină urmărind ca prin pătimirea celui mai puțin nobil (trupul) să se tămăduiască și să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om (sufletul).
Temeiuri biblice și harisme ale creștinilor primelor veacuri
Noțiunea de harismă are o arie semantică foarte largă în Noul Testament, ea putând să desemneze toate darurile pe care Dumnezeu le dă celor ce cred în El, cât și harul mântuitor. Legătura dintre cei doi termeni, harismă și har, în gândirea Sf. Ap. Pavel nu este deloc întâmplătoare, deoarece apostolul dorește să sublinieze că și harul mântuitor este și el tot un dar (Rm. 5, 15-16).
Diferențierea care se face astăzi între cuvintele "daruri ale Duhului" și "harisme" în teologia ortodoxă română și nu numai, nu afectează cu nimic sensul de bază al noțiunii, ci se referă doar la un aspect pragmatic de înțelegere a harismelor. Harismele pot să fie traduse în limba română ca "daruri ale Duhului, daruri ale lui Dumnezeu" către oameni. Totuși trebuie să avem în vedere că în Noul Testament cele două cuvinte "dar" și "harismă" nu pot fi interschimbabile decât în unele locuri:
– Forma de singular cuvântul "dar" se poate referi la Duhul Sfânt (Fap. 2, 38; 10, 45; 11, 17), sau la "darul lui Dumnezeu" (Fap. 8, 20) (interschimbabil), sau darul care se aducea în mod normal pentru sacrificiu (Mt. 5, 23-24; 8, 4; 15, 5; 23, 18-19) (sens aparte), sau în unele cazuri se poate referi la mântuire, justificare sau viața veșnică, sau chiar la Hristos însuși (Rm. 5, 15-17; ÎI Cor. 9, 15; Ef. 2, 8; 3, 7; 4, 7; Evr. 6, 4; Iac. 1, 17).
– Forma de plural "daruri", poate să desemneze atât darurile materiale date unui copil (Mt. 2, 11; 7, 11; Mc. 7, 11; Lc. 11, 13; Ap. 11, 10), cât și darurile care erau aduse în mod normal pentru fiecare sacrificiu (Lc. 21, 1, 4; Evr. 5, 1; 8, 3-4; 9, 9; 11, 4). Darurile din Epistola către Efeseni (4, 8) unde se face referire la harisme comportă două particularități care sunt strâns unite între ele. În primul rând Sf. Ap. Pavel nu folosește nici cuvântul harisma, dar nici pe cel de „doron" (gr.), ci pe cel de „domata" (gr.) care are semnificația tot de „daruri". Această întrebuințare nu este intenționată ci forțată, și de aici este al doilea sens, deoarece acest text este un citat din (Ps. 68, 18) care este preluat pur și simplu. Din contextul general al pericopei se poate trage concluzia că aceste daruri nu fac referire doar la darurile amintite două versete mai departe, ci la daruri în general.
Așadar harisma este în primul rând un dar de la Dumnezeu, care prin felul în care se manifestă poate să aibă lucrări diferite. Harisma se poate referi la harul special al preoției (I Tim. 4, 14 și II Tim. 1, 6). Harisma poate să fie receptată ca un dar special primit de la Dumnezeu: darul celibatului (I Cor. 7, 7), ajutor într-o situație specială (ÎI Cor. 1, 11), darul împărtășit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Rm. 1, 11; 11, 29), un dar special spre zidirea și întărirea unei comunități (I Cor. 12-14) și darul dat de Dumnezeu omului (I Pt. 4, 10).
Pe parcursul a două mii de ani "harismele" ca daruri duhovnicești/daruri ale Duhului/daruri speciale, au forțat înlocuirea sensului primar de simplu "dar dat de Dumnezeu în mod gratuit, spre folosire personală sau comunitară". Ele au vrut să fie acele manifestări însoțite de anumite puteri minunate în exercitarea lor exterioară (I Cor. 1, 7; 12, 4, 9, 28, 30, 31; Rm. 12, 6). Faptul că unele daruri pot avea un caracter extraordinar a întărit concepția că doar acele daruri sunt harisme care au ceva ieșit din comun. Astfel s-a încercat de către teologia contemporană lămurirea a ceea ce înseamnă o harismă și care este scopul ei final. Cu toate că suntem îndemnați să râvnim după harisme (I Cor. 12, 31; 14, 1), acestea sunt totuși un dar exclusiv al Duhului (I Cor. 12, 11) și nu rodul propriei noastre munci. În acest context trebuie precizat că harismele fie că privesc o persoană sau o comunitate au o dimensiune comunitară, dacă aceasta este neglijată, ele nu își mai găsesc finalitatea pentru care au fost dăruite.
Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea. Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârșirii și care a fost înzestrat natural cu anumite aptitudini, dar nu este exclus omul simplu, care în urma primirii harului va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alții erau simpli oameni, dar toți au progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme și talente constă în faptul că primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.
Termenul de „harismă" poate fi întâlnită de 17 ori în Noul Testament și în toate locurile ea subliniază caracterul de "dar" dat de Dumnezeu; astfel traducătorii Sfintei Scripturi în limba română o vor traduce pur și simplu prin cuvântul "dar". În Septuagintă acest cuvânt nu poate fi întâlnit, cele trei referiri invocate adesea, s-au dovedit a fi o interpolație târzie. În creștinismul primelor veacuri acest cuvânt este întrebuințat mai departe de Părinții Apostolici și Sfinții Părinți cu sensul de "dar" a lui Dumnezeu având un spectru de interpretare foarte larg, însă fără a deveni un termen tehnic.
Harismele ca daruri ale Duhului au avut un rol decisiv în răspândirea creștinismului primar, ele fiind roade firești ale lucrării Duhului în cei care Îl acceptau. Ele au însoțit încă de la început activitatea misionară a apostolilor (Fp. 2; 10; 19), dar s-au manifestat și în comunitățile nou înființate în rândul credincioșilor (Rm. 12, 6-8; I Cor. 12-14; I Pt 4, 10-11). Din cauza modului de manifestare, a presupusei întâietăți, ontologice și nu funcționale, a uneia în fața alteia și a posibilei sciziuni, Sf. Ap. Pavel s-a văzut nevoit să dea informații esențiale pentru o comunitate binecuvântată de Duhul Sfânt. Harismele într-o comunitate trebuie să fie asemeni mădularelor dintr-un trup (I Cor. 12, 12-27), fiecare este important în felul său, și are valoare atât timp cât slujește zidirii proprii și celorlalte mădulare ale Bisericii (I Cor. 12, 4), astfel el a scos în evidență un raport de interdependență între harisme. Ele trebuie să fie un prilej de unitate și nu de dezbinare, de adunare și nu de împrăștiere, de ordine și nu de anarhie. Realizarea unității în diversitate ar trebui să fie dezideratul unei comunități conduse de Duhul, totuși acest lucru nu este ușor de realizat în multe comunități harismatice de astăzi.
Harismele în cadrul Bisericii primare au fost niște realități de necontestat, excesul harismatic izvorât din entuziasmul primei comunități creștine din Corint a necesitat reglementări și precizări. Harismele sunt date spre împlinirea Trupului lui Hristos. Ele sunt date în dar pentru ca alții să se bucure în mod gratuit de ele. O analiză a comunității harismatice din Corint căreia îi scrie Sf. Ap. Pavel va aduce mai multă lumină asupra rolului și însemnătății pe care orice harismă/dar o/îl joacă în viața creștină.
1.3. Harisma în viziunea penticostală și mișcarea harismatică
În calitatea noastră de creștini ortodocși știm că nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci și diavolul. Și el e capabil de "minuni" prin care de fapt imită virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Mulți Sfinți Părinți au cercetat lucrurile acestea, după cum zice Scriptura „să cercăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu" (1 Ioan 4, 1), descoperindu-ne adevărata față a acestor mișcări.
Dat fiind că "renașterea harismatică" a pătruns în lumea ortodoxă prin confesiunile protestantă și catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale, vom face o scurtă incursiune istorică.
Cultul penticostal sau „Biserica lui Dumnezeu Apostolică" (după cum se autodenumesc) este cea mai reprezentativă organizație a mișcării "fundamentaliștilor" moderni. Spre deosebire de baptiști și adventiști, penticostalii încep un ev nou, cu anul 1901, contrapunând "mișcării" harismatice, care a cuprins Biserica Apusului, concepția lor de "chemați" ai Duhului și "împărțitorii" de daruri.
Numele de penticostali vine de la cuvântul cinzecime susținând că ei sunt botezați cu Duh Sfânt și cu foc asemenea Sfinților Apostoli. Li se mai zice și "tremurători" deoarece în momentele de pretinsă inspirație a Duhului, ei tremură; sau "spirit" fiindcă pretind că au pe Duhul Sfânt în timpul „vorbirii în limbi" (glosolalie).
Originea acestei secte se află în America, datând abia de la începutul veacului trecut. Istoricii penticostali, fără a preciza un istoric concret, pretind că "nașterea" sectei are loc în perioada apostolică. În susținerea acestei afirmații nu au nici o dovadă concretă.
Această mișcare religioasă apare din rândul baptiștilor și a fost organizată de predicatorul Carol Parham împreună cu prietenul său Tomleson. Aceștia au "profețit" că Sfântul Duh se va revărsa din nou cu putere, la o apropiată "pogorâre" a Sa și că la 3 ianuarie 1901 s-a și pogorât peste 13 persoane.
În 1906, această sectă propagată de Parham și câțiva aderenți ai săi începe să prindă teren, iar prima organizație penticostală se formează în Los Angeles – California (SUA). În același an, Carol Parham ajunge în Europa, mai întâi în Norvegia și apoi în Germania unde a reușit să convertească un pastor luteran, I. Paul, care ulterior devine conducătorul sectei în Germania. Aceștia pentru a atrage atenția se mai autodenumesc: creștinii cinzecimii, posesorii duhului, inspirații, aleșii etc. Toți laolaltă sau individual, pretind a avea "daruri" speciale ca: vorbirea în limbi, tâlcuirea, deschizători, luminători, dascăli, profeți, vindecători prin minuni, vizionari, harismatici și chiar Mesia… Dintr-un asemenea amalgam s-au detașat multe secte ducând mai departe sau reactivând diferite erezii sau rătăciri ale primelor veacuri creștine. Dacă cercetăm din punct de vedere istoric în acest fenomen vom găsi o vorbire în limbi ca lucrare a Sfântului Duh numită și "Glosolalia rusalina" diferită de falsa vorbire în limbi a penticostalilor pe care îi cunoaștem astăzi.
Având mai multe centre de formare, mișcarea penticostală, se extinde repede comparativ cu alte secte, făcându-se de altfel că azi să existe nenumărate organizații penticostale dintre care amintim: "Credința Apostolică", "Adunările lui Dumnezeu", "Biserica Evangheliei depline" etc. La început nebăgată în seamă, mai apoi ponegrită din cauza unor excese de zel, mișcarea penticostală, se bucură azi de renumele uneia dintre cele mai importante mișcări religioase, din secolul XX, în sânul creștinismului occidental.
În România, această sectă pătrunde prin Pavel Budeanu din Arad. Acesta emigrează în S.U.A. înainte de 1910 unde întâlnește propagandiști penticostali și aderă la această "credință" iar după întoarcerea sa în țară, cu ajutorul unor bogătași maghiari, formează primele organizații penticostale în Banat și Transilvania.
Alt naiv, comerciant ambulant, Ion Bododea, din Brailisa, fost pastor baptist a "trecut" la vorbirea în limbi și după ce și-a adunat câțiva adepți s-a autodenumit "Șeful Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolică".
Prima casă de adunare penticostală a fost cea din casa soților Bradin, la 10 septembrie 1922. Nefiind încă recunoscută de stat aceasta sectă, cei 50 de membri care o formau în anul 1923 fac o petiție prin care cer recunoașterea legală. După 23 august 1944, penticostalii din România își strâng rândurile, iar la 14 noiembrie 1950, prin Decretul numărul 1203, conducerea atee a statului din acea perioadă, recunoaște juridic Cultul Penticostal sau "Biserica lui Dumnezeu Apostolică". Biserica Ortodoxă îi consideră în continuare eretici și schismatici, asemenea "strămoșilor" lor baptiștii.
Un scop al vieții religioase penticostale (pe care îl întâlnim și la alte secte) este aducerea de noi adepți în gruparea din care fac parte. „Misiunile" lor se orientează mai mult spre a spori numărul adepților din rândul altor culte creștine și chiar din ortodoxie, și mai puțin din cele păgâne.
Se deosebesc de ortodoxie în primul rând prin felul în care se manifestă în cult. Cultul penticostal nu are o trăire duhovnicească precum găsim în duhul slujbelor și trăirea Sfinților Părinți ai Bisericii. De asemenea, nu recunosc canoanele Sfinților Apostoli și a Soboarelor Bisericii limitându-se doar la pasajele din Biblie care le justifică doctrina. Neagă pururea fecioria Maicii Domnului considerând-o o femeie oarecare, neagă cinstirea Crucii și a icoanelor pe care le consideră idoli, nu admit botezul la orice vârstă negând valabilitatea botezului copiilor, nu recunosc cele șapte Taine ale Bisericii etc. Toate acestea fac parte din învățătura lor doctrinară pe care au modificat-o de mai multe ori de-a lungul timpului..
Mișcarea carismatică s-a extins și în cadrul altor culte neoprotestante, dar și în catolicism și, chiar și în ortodoxie, cu diferența că deși la catolici mișcarea a căpătat o foarte mare amploare, la ortodocși toate încercările de propagare a ei au eșuat.
Dimensiunea sacrului lipsește în credința neoprotestantă. Pentru neoprotestanți universul credinței este mult mai sărac. Pentru ei nu există taine, nu există rugul aprins, nu există trupul și sângele Mântuitorului. Viziunea lor este una moralistă și raționalista. Uneori ei simt această sărăcire a conținutului credinței. Mișcarea harismatică ce a apărut la începutul secolului douăzeci tocmai ca o încercare dureroasă de întoarcere către plinătatea prezentei Duhului Sfânt. Ceea ce harismaticii au încercat să introducă prin manifestări zgomotoase și spectaculoase, ortodocșii au avut din totdeauna în liniștea bisericii și în manifestarea prezentei Duhului Sfânt în euharistie. Dacă în bisericile neoprotestante descoperim acest spirit moralist și raționalist, în Ortodoxie descoperim taina. Dacă teologia protestantă este □științifică, teologia ortodoxă este poetică, pentru că numai poezia încearcă să capteze infinitul adâncului de sensuri. Dacă centrul slujbei protestante este predica, pentru că ea se adresează cel mai bine minții și emoțiilor, în centrul slujbei ortodoxe se află taina, atingerea concretă și participarea la cele cerești.
Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția" (Gălăteni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.
Noile „revărsări" ale Duhului Sfânt
În general, adepții "mișcării harismatice", așa cum o afirmă neîncetat ei înșiși, au senzația că sunt "plini de Duhul". "Mă simțeam un om nou, curat și liber și cu desăvârșire plin de Duhul Sfânt". "Totul a început cu botezul Duhului, când am început să-mi dau și eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat vedenii despre viața în Duhul. Este într-adevăr o viață plină de minuni, în care te umpli mereu de iubirea de viață dătătoare a Domnului" (Ranaghan, p.65).
Toți își caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleași cuvinte, aceleași propoziții stereotipe. După un preot catolic, "toată lumea părea să fie cuprinsă, fără excepție, de o mare bucurie și pace, era efectul atingerii Duhului".
Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi este "să arate și să ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea și bucuria, oriunde s-ar afla ei".
Odată intrați în această stare "spirituală" (în care în mod semnificativ, termenii pocăință sau mântuire sunt rareori pomeniți), mulți reușesc să ajungă la mari "înălțimi". Zice un catolic: "Duhul creștea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu – zis în extaz; jur că am simțit cu anticipație gustul Împărăției Cerurilor" (Ranaghan, p.103). Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici și "mișcări harismatice" sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă, ce înșeală în diferite chipuri și forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă de Biserică și de Sfinții Apostoli și nu au cele șapte Taine, Sfânta Liturghie, Preoția și Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.
După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înșelăciunea cunoscută sub numele de închipuire, se hrănește din inventarea unor simțiri false sau stări de har care dau naștere la o concepție complet eronată asupra vieții duhovnicești. În acest mod se inventează mereu stări pseudospirituale, cel înșelat are mereu senzația că se află în intimitatea lui Iisus și că discută cu El, are mereu "revelații mistice", aude voci, simte bucurii.
Din această activitate sângele primește o mișcare înșelătoare și păcătoasă, care este luată drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilinței, a pietății și înțelepciunii". Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înșelăciune diavolească, închipuirea, "deși face mintea să cadă în cele mai teribile greșeli, nu o împinge însă până la nebunie desăvârșită", astfel încât această stare poate să dureze ani îndelungați sau chiar o viață întreagă fără ca cel în cauză să-și dea seama. Această stare plăcută plină de căldură și chiar de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu desăvârșire orbit și nu vede starea reală a vieții lui sufletești.
Spune iarăși Sf. Episcop Ignatie: "Închipuindu-și că este plin de har, el nu mai poate primi niciodată harul. Cel care își atribuie daruri duhovnicești este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându-și în schimb larg inima patimilor și diavolilor". Fiindcă tu zici: Sunt bogat, și m-am îmbogățit și de nimic nu am nevoie! Și nu știi că tu ești cel ticălos și vrednic de plâns, și sărac și orb, și gol! (Ap. 3,17).
Cei atinși de boala înșelăciunii "harismatice" nu se simt doar "covârșiți de duh"; ei "văd" chiar și în jurul lor începutul unei "noi ere" (new age) a "revărsării Duhului Sfânt", crezând că "lumea se află în pragul unei mari deșteptări spirituale" (Logos, Feb. 1972, p.18) și având în permanență pe buze cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3,1). Creștinul ortodox însă știe că această profeție se referă în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fp, 2) și la Sfinții Bisericii Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belșug, așa cum sunt și Sfinții Ioan de Kronstadt și Nectarie de Eghina, care au făcut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.
În concepția "harismaticilor" din zilele noastre, însă, minunile sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există și manuale care stau la dispoziția doritorului, explicându-i cum să facă.
Ce spun însă Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului?
Potrivit Sfântului Episcop Ignatie, darurile Duhului Sfânt "se sălășluiesc doar în creștinii ortodocși care au ajuns la desăvârșirea creștină, care s-au curățit și care s-au pregătit mai dinainte prin pocăință".
Ele sunt "dăruite Sfinților lui Dumnezeu numai după bunăvoință a Sa și prin lucrarea Sa, și nu prin dorința sau putința oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar și pe neașteptate, în cazuri de extremă nevoie, și prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu – și niciodată la întâmplare" (Sfântul Isaac Sirul). "Trebuie să mai știm că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderație, din cauză că a slăbit credința lumii creștine în general, ele slujind în întregime trebuinței mântuirii. Dimpotrivă, "închipuirea" (imaginația) își revarsă "darurile" fără multă zăbavă și în cantități nelimitate".
Într-un cuvânt, "duhul" care-și revarsă darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt și înșelat de secole de erezie și pseudopietate, asupra acestui neam care caută "semne" și minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Acești oameni rupți de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu și niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevărata duhovnicie încât, priviți cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor adevărata credință prin psihismul, emoționalismul și uneori chiar demonismul lor.
"Adevărata trăire duhovnicească – scrie Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov – omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simțirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu cunoaște decât sentimentele emoționale și trupești. O astfel de inimă nici nu știe măcar ce este existența unei trăiri duhovnicești".
„Vorbirea în limbi"
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.
Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fp. 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Cor. 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Cor. 14, 22-28).
Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sf. Ioan Gură de Aur care zice:
„Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși. "
Deci, noi acum n-avem nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, „ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși. În acest sens zice marele Apostol Pavel: "Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor (I Cor. 14, 22).
Glosolalia, harisma a Duhului Sfânt a primilor creștini
În cap. 2 din Faptele Apostolilor se arată că Biserica, încă de la întemeierea să, este o comunitate harismatică: "Iar când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți adunați împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Și iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc toți galileeni? Și cum îi auzim noi fiecare în limba în care neam născut? Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene și romanii în treacăt, iudei și prozeliți, cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și toți aceștia erau uimiți și nu se dumireau, zicând: "Ce va să fie aceasta? Iar alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must." (Fp. 2, 1-13). Urmărind întemeierea celorlalte comunități locale în diferite orașe din bazinul Mării Mediterane, observam că în Biserica primară fenomenul harismatic era larg răspândit și caracteriza comunitățile eclesiale. Astfel, fenomenul "vorbirii în limbi" s-a repetat în veacul apostolic, la puțin timp după Cincizecime, în Efes și în Corint.
La Efes, niște ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, după ce "au primit botezul creștin și punerea mâinilor", "vorbeau în limbi și proroceau". (Fp, 19, 5-6).
Acest lucru îl spune lămurit Sfântul Ioan Gură de Aur: "Când cineva se boteza, de îndată vorbea în limbi străine… și mulți și proroceau, iar alții arătau și alte semne și minuni. De ce? Fiindcă aceia veneau de la idoli și nu știau nimic lămurit, ba chiar nici nu erau crescuți, în Vechile Scripturi. Când se botezau luau îndată Duhul Sfânt -, dar fiindcă pe acest Duh nu-l vedeau, pentru că e nevăzut, apoi harul le dădea un semn văzut, de lucrarea sa și unul – de exemplu – vorbea în limba perșilor, altul în a românilor, altul în a indienilor sau în altă limbă și prin aceasta se învedera în ochii păgânilor ca Duhul Sfânt este cel ce grăiește prin aceia. De aceea se zice: "Fiecăruia se da arătarea Duhului spre folos.., numind harismele arătarea Duhului".
În Corint, aceasta harismă era prețuita în mod deosebit, iar apostolul Pavel considera necesar să arate însemnătatea precum și și raportul dintre această și celelalte harisme. În capitolul doisprezece din Epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel enumera noua daruri ale Sfântului Duh, printre care "glosolalia și tălmăcirea limbilor".
Apostolul Pavel compara glosolalia cu prorocia și întărește mai ales importanta prorociei deoarece: "Cel ce prorocește vorbește oamenilor, spre zidire, îndemn și mângâiere." (I Cor. 14, 3). Mai mult, Apostolul Pavel explica de ce vorbirea în limbi fără un interpret (tălmăcitor) nu are nicio valoare pentru credincioși – pentru Biserică. Pavel spune: "Iar acum, fraților, dacă aș veni la voi, grăind în limbi, de ce folos v-aș fi, dacă nu v-aș vorbi – sau în descoperire, sau în cunoștință, sau în prorocie, sau în învățătura? " (I Cor. 14, 6)
Apoi concluzionează: "Așa și voi: Dacă prin limba nu veți da cuvânt lesne de înțeles, cum se va cunoaște ce ați grăit? Veți fi niște oameni care vorbesc în vânt. Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar nici una din ele nu este fără înțelesul ei. Deci dacă nu voi ști înțelesul cuvintelor, voi fi barbar pentru cel care vorbește, și cel care vorbește barbar pentru mine." (I Cor. 14, 9-11).
Apostolul Pavel atrage atenția creștinilor din Corint asupra utilizării glosolaliei. Ea nu trebuie practicata oriunde și oricum, ci cu "cuviință și cu rânduiala": " Vorbirea în limbi este semn nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși… Deci, dacă s-ar aduna Biserica toată laolaltă și toți ar vorbi în limbi și ar intra neștiutori sau necredincioși, nu vor zice, oare, că sunteți nebuni?" (I Cor. 14, 22-23).
În capitolul treisprezece, Sfântul Pavel spune, "Râvniți însă la darurile cele mai bune. Și vă arăt încă o cale care le întrece pe toate" (I Cor. 12, 31). Apoi Sfântul Apostol Pavel vorbește despre dragoste: "De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunătoare și chimval răsunător. " (I Cor. 13, 1)
Glosolalia astăzi, "vorbire în vânt"
"Vorbirea în limbi" sau "Glosolalia", este însă o practică populară în multe biserici din zilele noastre. Vorbirea în limbi este întâlnită mai ales în bisericile penticostale, în rândul quakerilor și grupurilor metodiste care o privesc ca pe cerința pentru a fi creștin și dovada a primirii Duhului Sfânt.
Vorbirea în limbi așa cum apare în Noul Testament este diferită radical de noua glosolalie de astăzi. În trecut, vorbirea în limbi presupunea folosirea unui limbaj uman străin, ce putea fi înțeles direct sau printr-un interpret. Atât în Faptele Apostolilor, cât și În Epistola întâia către Corinteni se vorbește despre glosolalie ca despre vorbirea "în limbi omenești", "în felurite limbi", în limbile deja vorbite de unele popoare (Fp 2, 8-12), dar necunoscute în prealabil de către glosolali.
Glosolalia de astăzi are un alt înțeles. Din perspectiva acestei mișcări, glosolalia consta din sunete nearticulate, asemenea gânguritului pruncilor precum și dintr-un amestec de suspinuri și cuvinte fără înțeles, manifestate în stare de extaz.
Glosolalul din Biserica primară vorbea sub inspirația Duhului Sfânt, în extaz (I Cor., 14, 2, 15), dar nu și în stare de inconștiență. Și în cazul acesta, ca și în toate celelalte cazuri, de inspirație divină, personalitatea glosolalului nu se anihilează, ci din contră, puterile sale spirituale sunt întărite pentru a putea recepta adevăruri la care nu poate ajunge pe cale naturală.
O analiză mai îndeaproape a acestei mișcări din ultimele veacuri arata ca ea atrage persoane ce afișează anxietate și instabilitate psihică evidente. După Cuvântul Apostolului Pavel, adepții acestor mișcări nu sunt nimic mai mult decât "oameni care vorbesc în vânt".
Dacă glosolalia nu mai este întâlnită astăzi în Biserica Ortodoxă se întâmpla deoarece și-a împlinit scopul în vremurile Noului Testament, nemaifiind necesară în prezent. De altfel, chiar Sfântul Apostol Pavel spune că "darul limbilor va înceta" (I Cor. 13, 8). Faptul că darul vorbirii în limbi era o harismă specifica Bisericii primare, îl arată și Sfinții Părinți ai Bisericii. Sfântul Iustin Martirul, scrie liste ale mai multor feluri de harisme însă nu mai menționează glosolalia. Sfântul Ioan Gură de Aur, de asemenea, a scris numeroase omilii la cărțile Noului Testament, în timpul sec. al IV-lea, dar nu menționează glosolalia ca o harismă a vremii sale.
Biserica este și acum o comunitate harismatică. Darul glosolaliei, asemenea celorlalte daruri pe care "le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește" (I Cor. 1211), rămâne în comunitatea Bisericii ca potenta, nu și ca manifestare.
Mărturia Bisericii Ortodoxe cu privire la glosolalie, în raport cu cea a mișcărilor religioase contemporane care considera că harisma vorbirii în limbi încă se manifesta în ritualurile lor, se întemeiază pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne spune că este mai de dorit a grăi cineva cinci cuvinte cu înțeles, ca să învețe și pe alții, "decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină" (I Cor.14, 10).
Capitolul II
Harisme duhovnicești în spiritualitatea ortodoxă
2. Harisme duhovnicești în spiritualitatea ortodoxă
Harismele duhovnicești sunt dăruite celor vrednici de aceasta, celor înaintați în curățirea de patimi, celor care au mers calea lungă și grea a sfințeniei. Însă trebuie întâi despărțita sfințenia adevărată, după învățătura Ortodoxiei, de formele ei false, mincinoase, înșelătoare. Între sfințenia adevărată sau căutarea sinceră a sfințeniei și falsa sfințenie simulată de toți impostorii, exista trei deosebiri radicale:
A) Sfințenia încoronează strădaniile îndelungate și statornice ale unei vieți întregi, pe când faima falsei sfințenii și-o câștigă cineva după un timp scurt de exhibiții bine puse în scenă.
B) Sfințenia adevărată înseamnă o stare de curăție de toate patimile sufletești și trupești, mai ales de mândrie și slavă deșartă. Falsa sfințenie, însă caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia și iubirea pentru a-și atrage admirația. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, pentru că are alte bucurii și nu are nevoie de hrană laudelor omenești. Peste tot el caută să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinții adevărați îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, și, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.
C) Sfințenia adevărată este semnul prezenței și lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos în om și prin om, de aceea întreaga viață și gândire a unui sfânt este o iradiere senină a Evangheliei și a învierii lui Hristos. În schimb, șarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot felul de obscurități atât în învățătura, cât și în viața lor morală.
2.1. Harisma discernământului și a povățuirii
În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi și ieșirea sa în iluminarea dumnezeiască, se afla discernământul și perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obișnuit. Afară de harisma mai presus de fire a perspicacității exista și perspicacitatea firească, pe care o au cei inteligenți, după o experiență deosebită câștigată în nevoințe îndelungate împotriva patimilor și diavolilor.
Având o astfel de experiență, mulți Bătrâni pot să vadă de mai înainte și să descrie fapte și situații ale prezentului sau ale viitorului oamenilor chiar de la prima întâlnire cu ei. Prima vedere, povestirea amănunțită, descrierea faptelor – asemănătoare cu cele ale experienței lor de mai înainte – îi face să puncteze în chip exact situațiile predominante sau care se așteaptă. Până aici sunt puterile firești ale perspicacității, care se poate numi și discernământ.
Cu mult mai înalt însă este discernământul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al harului, fiind rodul ascultării amănunțite și a conștiinței desăvârșite în Hristos. Duhovnicească perspicacitate, care pornește de la intuiție și urcă treptat la perspicacitate, la mai înainte vedere și proorocie, este rodul și rezultatul Prea Sfântului Duh. Aceste harisme se dau treptat lucrătorilor viei înțelegătoare, celor ce se silesc pentru împărăția cerurilor, care se ia cu sila, care o și răpesc pe aceasta, dobândind însă și harismele ce duc către dansa, după cuvântul Domnului: "Împărăția cerurilor se ia cu sila și cei ce se silesc o răpesc pe ea" (Mt. 11, 12).
De multe ori intuiția este firească și la rudele de sânge și se vede că ea este o rămășiță a stării noastre celei mai presus de fire de mai înainte de căderea protopărinților. Uneori unele mame sau și frați care se iubesc simt că suferă mult persoane înrudite cu ei. Aceasta se face de obicei în aceiași vreme când suferă celălalt și nu mai înainte sau după. Dar puterile și însușirile mai presus de fire ale perspicacității și harismele legate de ea rămân în planurile suprafirești, nesupuse raționamentelor și limitelor omului. Desigur este îndrăzneț să ne atingem de unele ca acestea noi, neinițiații și neînsemnații, dar nedumerirea ce ne face să abordăm învățătura referitoare la ele este încurajată de mulți Părinți contemporani înaintați pe calea duhovnicească.
Precum exista perspicacitatea firească și cea mai presus de fire, din dumnezeiescul har, exista și una satanică, a celui viclean, prin înșelare și influența, pe care nu e greu să o întâlnească cineva mai ales la cei mândri și neatenți. Din păcate, de multe ori s-au văzut astfel de înșelați, despre care chiar și înfățișarea lor exterioară mărturisește tulburarea generală a întregii lor ființe trupești și sufletești.
Diametral opusă acesteia, perspicacitatea duhovnicească este dumnezeiască având toate manifestările blândeții, păcii, tulburării și dragostei, pentru că mai degrabă dragostea este toată puterea ei și în mare parte hărăzește celor ce o au o predispoziție iubitoare fata de aproapele. Cel ce are aceasta harismă a perspicacității, dintr-o simțire adâncă fata de aproapele, împreună pătimește cu cel ce suferă, sau se veselește cu cel sporit și cu bucurie comunica cu el cu multă smerenie, mâhnindu-se pentru sine că s-a făcut cunoscut celorlalți, deoarece dorește cu înflăcărare tăcerea și nearătarea. Aceasta perspicacitate harismatică, expusă la început ca fiind după cea asemănătoare, firească, dobândită din experiență, este asemănătoare discernământului, care este iarăși discernământ firesc și duhovnicesc, precum am spus.
În cadrul harismei luminate a discernământului se cuprinde și înțelegerea dreaptă a Scripturii și a tuturor scrierilor Sfințiilor Părinți. După cuvântul stăpânesc "orice astfel de cărturar poate scoate din vistieriile sale noi și vechi", "nu în cuvinte învățate ale înțelepciunii omenești, ci ca învățate de la Dumnezeu".
Harisma discernământului în povățuirea duhovnicească
Chiar dacă taina spovedaniei este sigur un prilej potrivit pentru călăuzire duhovnicească,
Lucrarea unui gheronda
Nu se identifica în niciun caz cu lucrarea duhovnicului. Gheronda dă povața nu numai în timpul spovedaniei, dar și în multe alte cazuri. Și iarăși, pe când duhovnicul trebuie neapărat să fie preot, gheronda poate fi un simplu monah sau monahie, chiar și un laic sau laică. Fiindcă în Tradiția Ortodoxă exista părinți duhovnicești și maici duhovnicești. Oricum gheronda, fie preot, monah sau laic, de obicei vorbește cu o străvedere și putere, pe care doar puțini preoți-duhovnici o dețin.
De obicei gheronda se arata spontan, căci harisma lui este recunoscută de popor. În viața obștii creștine deseori devine clar poporului credincios lui Dumnezeu – care este adevăratul păzitor al Sfintei Tradiții – ca o persoană sau alta are darul duhovnicității. În cazul acesta oamenii, într-un mod liber și neoficial, încep să se apropie de acea persoană pentru a primi povața și călăuzire. Trebuie să notăm ca inițiativă nu provine de obicei de la dascăl, ci de la ucenici. Ar fi o obrăznicie periculoasă pentru cineva să spună în gândul lui sau altora: „Veniți să uceniciți la mine. Eu sunt un gheronda și am harul Sfântului Duh". Se întâmpla mai degrabă invers: fără ca gheronda s-o urmărească, ceilalți se apropie de el cerându-i sfatul său rugându-l să rămână mereu sub îngrijirea lui duhovnicească. La început e posibil să-i refuze, îndemnându-i să se adreseze altei persoane. Vine însă o clipă când nu-i mai refuza, ci primește venirea lor ca pe o descoperire a voii lui Dumnezeu. Așadar fiii lui duhovnicești sunt cei care îl descoperă pe gheronda din el.
Cei mai mulți gheronda n-au deținut nicio funcție înaltă în ierarhia oficială a Bisericii. Însă un ieromonah simplu, Sfântul Serafim de Sarov, a întrecut în influența orice patriarh sau episcop al Ortodoxiei secolului al XIX-lea. În acest fel, în paralel cu transmiterea apostolică a rangului episcopal, exista și transmiterea apostolică a Sfinților și a purtătorilor de duh. Ambele feluri de transmitere sunt principale pentru lucrarea adevărată a Trupului lui Hristos, și doar prin interacțiunea lor se împlinește viața Bisericii pe pământ.
"Dobândește pacea duhovnicească și mii de oameni în jurul tău își vor afla mântuirea", spune Sfântul Serafim de Sarov.
Acesta este rolul părintelui său maicii duhovnicești. Încredințează-te pe tine lui Dumnezeu și atunci îi vei putea aduce și pe alții lângă El. Omul trebuie să învețe să fie singur. Astfel, în liniștea inimii sale va începe să audă cuvintele negrăite ale Duhului, și să descopere adevărul despre sine și despre Dumnezeu. Atunci cuvântul sau către ceilalți vă fi cuvânt plin de putere, fiindcă vă izvora din tăcerea interioară.
Dacă gheronda este adevărat, va avea și un cuvânt diferit față de ceilalți. Nu merge pe baza regulilor abstracte (gândirii raționale), ci pe baza situațiilor omenești concrete. Împreună cu ucenicul lui, privește de fiecare dată la situația concretă, fără ca vreunul din ei să cunoască cu exactitate dinainte care va fi rezultatul, ci fiecare așteaptă iluminarea Sfântului Duh. Amândoi, gheronda și ucenicul, învață pe parcurs.
2.2. Harisma tămăduirilor
„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință." (Mt. 10:1) Toată puterea Lui de vindecare (și sufletească, și trupească) asupra oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi, trimițându-le Duhul Sfânt și, prin aceasta, învestindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia și Calea mântuirii: pocăința și credința „cea lucrătoare prin iubire" (Gal. 5:6) în Iisus Hristos. Așadar, vestirea Evangheliei și vindecarea sufletească și trupească sunt nedespărțite în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimișilor lui Dumnezeu în lume, a Preoției sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, ca primitori ai Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei și ca păstrători ai Lui prin viață curată sunt (și trebuie să fie) oameni vindecați; sunt oameni sfințiți prin prezența harului divin în ei, care iradiază și celorlalți – prin prezența, viața, cuvintele și faptele lor – harul, vindecarea și mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos.
Vindecarea autentică, sufletească și trupească deopotrivă, așadar, o dă numai Dumnezeu când voiește El, „Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări" (Ps. 102, 3-4). Restabilirea sănătății, dincolo de suprafața ei trupească, înseamnă deci restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu „Doctorul și tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre", înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului și a morții. Nu putem obține vindecarea fără Dumnezeu Care știe toate și Care cârmuiește toate cum este mai bine spre desăvârșirea lor. Orice încercare de vindecare deplină fără harul lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni este un eșec din start, o iluzie deșartă.
Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet și nici doar juxtapunerea lor, ci este o ființă unitară psihosomatică, o ființă personală, frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său" (Fac. 1, 27) cel veșnic viu, personal și iubitor.
„Sufletul nu este nici o clipă fără trup și nici trupul fără suflet. Ele nu sunt contrare prin ființă, ci întregitoare, deși își pot deveni și contrare. În suflet sunt puterile formatoare ale trupului din materie și lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile acestea, sufletul înalță materia, o ridică la treapta de mijloc al vieții spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup chiar de la conceperea omului".
Din acest moment, omul primește de la Dumnezeu pecetea unei valori eterne, unice; fiecare persoană, fiind deschisă comuniunii eterne cu Dumnezeu și cu celelalte persoane, manifestă într-un fel propriu bogăția spirituală, infinită a lui Dumnezeu. Dar, nu numai sufletul e unic personalizat, ci și trupul, pe care sufletul îl organizează și-l conduce de la început.
Datorită acestei „negrăite legături dintre suflet și trup", stările sufletești se manifestă în trup și invers. Dumnezeu dorește cu mare dor ca omul să fie și „după asemănarea Sa" (Fac. 1, 26), adică să trăiască viața lui Dumnezeu, viața veșnică și fericită a comuniunii dumnezeiești. Iar această desăvârșire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu și iubitor de oameni. Omul nu-și este sieși izvor al vieții, ci a primit viața ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu și de viață dătător, de aceea starea vieții lui (de plinătate sau de împuținare) este dată de relația cu Dumnezeu. Cu cât omul se unește mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuților) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea ființei sale se întărește prin prezența harului divin, cu atât trăiește mai intens viața dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaș dumnezeieștii firi" (ÎI Pt. 1, 4). Așadar, și trupul, devenind „templu al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19), se înduhovnicește, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.
Sănătatea reprezintă astfel, starea naturală de viață spirituală și organică, în care toate puterile sufletești și trupești ale omului lucrează potrivit poruncii și scopului dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea integrală reprezintă creșterea continuă a vieții omenești în harul dumnezeiesc, în viața veșnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual, cât și în plan organic, viața lui rămâne unitară și în armonie interioară. Atunci sufletul și trupul sunt în starea firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu și cu lumea exterioară. Cu toate acestea, starea umană de sănătate paradisiacă s-a alterat prin păcatul strămoșesc și prin toate păcatele înaintașilor și chiar ale noastre, ale fiecăruia în parte. Armonia spirituală și organică a omului s-a stricat. Nu există nici un organism perfect sănătos, suferința, boala și moartea făcând parte integrantă din fragila noastră condiție umană.
Păcatul, ca răzvrătire voită față de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieții și deci o împuținare a vieții, o moarte (întâi spirituală și morală, apoi chiar fizică). Stricarea relației cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga ființă umană: voința slăbește, rațiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzațiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simțurile își pierd claritatea, iar trupul își modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufletești și fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Așa se instalează în ființa umană boala și moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu, Izvorul spiritual al vieții, fenomen care e și cauza dereglărilor din trup, a bolilor și chiar a îmbătrânirii și a stricăciunii trupului, a morții fizice. Această slăbănogire a spiritului face ca și materia trupului să capete o rigiditate pronunțată, nemaiputând fi așa ușor stăpânită de către spirit. Iar, dacă voința nu poate fi din nou îndreptată și întărită în virtute (contra păcatelor), sufletul își poate prelungi starea aceasta de slăbire, de mortificare treptată, și poate fi ușor luat în stăpânirea demonilor, care îi vor „alimenta" și mai mult dependența de ei. În acest context, boala trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. Deci boala nu e doar a trupului. Sunt și boli sufletești, patimile, a căror tămăduire e mult mai grea decât a bolilor trupești. Boala și suferința umană nu trebuie înlăturate cu orice preț doar din planul existenței biologice, ci ele trebuie asumate spiritual într-un demers purificator și transfigurator al întregii noastre vieți.
Așadar, patimile sufletului și bolile trupului ca tulburări ale stării firești de sănătate nu pot fi tratate separat și unilateral, prin metode mecaniciste, așa cum ai repara un ceas umblând la rotița care nu mai merge bine, ci omul trebuie să participe conștient la vindecarea întregii lui ființe, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, și nu doar pentru viața aceasta pământească.
Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) și spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce e bun) vine, așadar, ca un dar de la Dumnezeu Cel personal și iubitor, ca rod al iubirii și ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită însă un progres moral din partea omului, o conștientizare a prezenței și a lucrării lui Hristos în noi și între noi întrucât actul întâlnirii și al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfințire a vieții umane, preotul, cel care înlesnește și cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos și al Bisericii, un om sfințit de Dumnezeu și consfințit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos și mădularele ei conducătoare (ierarhia sacramentală) mișcă întreg trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos – Capul Bisericii. Dumnezeu lucrează la însănătoșirea oamenilor nu numai prin harismaticii Bisericii (cei dăruiți de Dumnezeu cu darul vindecărilor), ci și prin medici. Căci spune înțeleptul: „Cinstește pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că și pe el l-a făcut Domnul" (Isus Sir. 38, 1).
Totuși multe boli trupești recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci și sufletească) n-au fost înlăturate în mod real. De aceea, restaurarea firii bolnave nu o poate face omul singur (atenție!) apelând la medic și la remediile naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară milă și ajutorul lui Dumnezeu, ci, mai întâi, omul trebuie să conștientizeze, pe de o parte, relația sa iubitoare cu Dumnezeu, că dintre o creatură și Creatorul ei, iar pe de altă parte că dintre două persoane care se iubesc, cu adâncimi infinite. Or, pe parcursul îmbogățirii relației cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave și, mai apoi la sfințirea să. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remedii naturale și biologice, doar apelând la harul divin prezent în creație, ci prin harul divin mântuitor și sfințitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos și deplin prezent în Biserică.
Tămăduirea poate fi cerută numai dacă există hotărârea nestrămutată ca sănătatea să fie folosită în slujirea lui Dumnezeu.
Celor care cer vindecare fără a se gândi în ce mod se vor folosi de ea li se atrage atenția asupra faptului că tămăduirea cerută poate fi spre osândă veșnică. Tămăduirea trupească poate fi piedică pentru tămăduirea sufletească.
2.3. Harisma facerii de minuni
În unanimitate, Sfinții Părinți și teologii plasează minunea mai prejos decât virtutea cea înaltă a dragostei. Locul inferior se datorează faptului că semnele impresionante sunt în mod fundamental adresate necredincioșilor. În mod real, ele constituie stimuli introductivi pentru cei îndoielnici (și nu întotdeauna necesari, având în vedere că destui au urmat credinței prin mijlocirea contractului cu o personalitate sfințită sau prin mijlocirea unei lecturi, și nu neapărat a unei minuni). În principiu, Sfântul Grigorie Palama subliniază că minunea cea mai mare constă în renașterea, zidirea și sfințirea omului, care îl și instituie în cele dumnezeiești.
"Și să nu iei în seamă puterea care i-a curățit pe leproși, i-a luminat pe orbi, i-a îndreptat pe gârbovi, i-a susținut pe paralitici, căci aceasta ar fi semnul miopiei fariseice, ca cineva să vadă întâi aceasta; ci să iei aminte întâi la puterea care dezlegat legăturile păcatelor, care a deschis calea duhului către sfințenie, care îndreaptă și luminează adâncul omului, care, pentru îndreptarea către Dumnezeu, învie din morți și face sufletul să trăiască dumnezeiește, dându-i adevărata viață, dumnezeiască și nestricăcioasă". (Sf. Grigorie Palama, Despre dumnezeiască și îndumnezeitoarea împărtășire).
Darul său harisma facerii de minuni este dăruită de Dumnezeu atunci când hotărăște El. " Unii oameni n-au primit acest dar, deși aveau o viață curată și bineplăcută lui Dumnezeu. Din ce motiv? Ca să nu fie înșelați, ca să nu se trufească, să nu devină dezinteresați, să nu se strice la minte, deoarece, chiar și fără acest dar, însăși conștientizarea propriei vieți curate poate conduce la cădere, cu atât mai mult atunci când există și harul facerii de minuni. Așa că aceste daruri sunt rânduite mai mult celor smeriți și celor simpli. Cel ce este simplu și nu are o părere prea bună despre sine se face mai silitor atunci când primește un dar, deoarece îl primește fără să-l merite și deoarece se consideră pe sine nevrednic de el. Cel care crede însă că a reușit ceva prin propriile puteri consideră harul ca un folos propriu și se umflă în pene de mulțumire de sine, așa încât Dumnezeu iconomisește lucrurile către folosul fiecăruia… Nimeni deci să nu se întristeze pentru aceasta, pentru că fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos (I Corinteni 12,7), doar pentru un singur lucru este bine să ne întristăm: pentru păcat. Pentru nimic altceva. (Sf. Ioan Gură de Aur)
Pentru oricine citește Viețile Sfinților este evident că aceștia nu au căutat harisme, nu au cerut de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Și totuși, chiar când au primit aceste harisme, sfinții le-au folosit cu dreaptă socoteală. Faptul că un mare sfânt, Varsanufie din Gaza, a refuzat să își tămăduiască ucenicul prin rugăciune, considerând că îi este mai de folos să rabde suferința, are o însemnătate extrem de mare. Ni se prezintă o altă înțelegere a suferinței față de cea cu care noi suntem obișnuiți.
Din cartea Sfântului Ignatie Briancianinov reiese foarte clar ideea potrivit căreia "harismele" vindecătorilor moderni, radiesteziști sau alte soiuri de bioenergeticieni, nu au nimic în comun cu harismele sfinților taumaturgi. Acești vindecători, oricât de neverosimil ar părea, folosesc puterea diavolului.
Cineva s-ar putea întreba: "Dar ce, diavolul face bine?" Da, face și bine. Dar numai în măsura în care acest bine relativ îl ajută să piardă sufletele. Dacă un bolnav se vindecă de cancer, prin tehnici vrăjitorești, vindecarea nu îi este spre tămăduire. Sfinții Părinți au atras atenția asupra faptului că o astfel de tămăduire trebuie refuzată.
Dumnezeu știe exact ceea ne este de folos. Exemplul pe care îl dă Sfântul Ignatie, al Sfântului Apostol Pavel (care de de trei ori i-a cerut Domnului izbăvirea dintr-o anumită neputință care îi îngreuna activitatea misionară), arată că Dumnezeu nu ascultă cererile care nu ne sunt de fapt de folos (chiar dacă nouă ni se par astfel). De cele mai multe ori Domnul, în marea Sa dragoste față de oameni, nu ascultă decât cererile care ne sunt spre mântuire. Iar atunci când totuși ascultă și celelalte cereri, o face numai ca oamenii să își cunoască neputința și să își înțeleagă greșeala.
Atunci când cererile noastre sunt îndreptățite, Dumnezeu nu pierde nici o ocazie de a ne asculta, de a-Și arăta dragostea pe care ne-o poartă. Unul dintre modurile în care se manifestă această dragoste este grija cu care ne conduce pe calea mântuirii, grijă cu care ne ajută să deosebim întunericul de lumină.
Pentru Adam, toate minunile erau cu putință mai înainte de înstrăinarea sa de Dumnezeu. Toate minunile, închipuite și neînchipuite, erau cu putință pentru Iisus Hristos, Omul Cel fără de păcat. Toate minunile sunt cu putință pentru toți următorii lui Hristos, ale căror inimi s-au curățit de păcat și s-au umplut de dragoste pentru El, Domnul nostru și Fiul lui Dumnezeu. Căci așa cum El însuși a zis: dumnezei sunteți și fii ai lui Dumnezeu.
Săvârșirea minunilor se întinde asupra tuturor bolilor, greșelilor, neputințelor și nedesăvârșirilor noastre. Noua rânduială a omenirii, anume creștinismul, socotește ca pricina acestora toate se afla mai curând pe tărâmul sufletesc și duhovnicesc decât pe tărâmul trupesc. În creștinism, firea trupească are doar un înțeles simbolic. Trupul nu este nici temeiul, nici rostul omului. Din vremuri apostolice până în ziua de astăzi, Biserica Ortodoxă a dobândit o bogată cunoștința privitoare nu doar la tămăduirea minunată a bolilor și izbăvirea oamenilor din suferințe, ci și privitoare la dobitoace, ierburi, grâne, poame, viță-de-vie, legume și așa mai departe.
Nu mai este nevoie să dăm pilde din calendarul Bisericii despre marii făcători de minuni care i-au tămăduit pe oameni de bolile și neputințele lor. Iată, prin rugăciunile unor preoți de rând, astăzi, ca și odinioară, bolnavii se fac sănătoși, iar durerile lor se ușurează. Prin rugăciunea obștească a întregului popor merge în alai, cu preoți și icoane, străbătând câmpii, țarini, vii și livezi, se săvârșesc și astăzi minuni prin mijlocirea lui Dumnezeu, a Născătoarei de Dumnezeu și a sfinților. Ele se întâmpla în toată vremea și întruchipează răspunsul Părintelui la rugăciunea fiilor Săi.
Despre adevărul acesta poate da mărturie fiecare oraș sau sat al lumii ortodoxe. Orice om adevărat va împlini rugămintea vecinului său și cu atât mai mult pe cea a fratelui său. Însă cu cât mai vârtos nu va dărui un părinte cele de trebuință fiului său, care cere de la dânsul?
Rugăciunea creștinului pentru aproapele este plină de roada. Încă și mai roditoare este rugăciunea preotului, mai bine spus a preotului care se roagă împreună cu Biserica. Tot creștinul ce are credința tare și smerenie adâncă înaintea lui Dumnezeu poate face minuni. Când împreunează o astfel de rugăciune cu dragostea lor fierbinte, maicile pot dobândi înapoi sănătatea fiilor lor, rugându-se din inima lui Hristos Dumnezeul nostru și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Sunt binecunoscute pildele maicilor ce-i păzesc pe fiii lor aflați în locuri îndepărtate cu postirea, cu rugăciunea și cu milosteniile făcute pentru ei. Astfel de maici sunt cu adevărat făcătoare de minuni.
Dar Dumnezeu nu descoperă minunile săvârșite de creștini, păzindu-i astfel de păcatul de moarte al mândriei. Un monah athonit zicea despre mândrie: "După cum ciuma este cea mai grea dintre toate bolile aducătoare de moarte, asemenea și mândria este pentru monahi cea mai grea dintre bolile duhovnicești. După cum ciuma răpune degrabă trupul omenesc, tot astfel și mândria răpune sufletul mai iute decât orice alt păcat."
Părintele Rafail Noica ne povestește despre un alt bătrân athonit care tămăduia cu rugăciunea toată durerea și toată suferința oamenilor și dobitoacelor. Când unii monahi au început să-l laude plini de uimire, el a răspuns tăios: "Când starețul va trimite să mergeți să prindeți peste sau când Dumnezeu îmi poruncește să-mi pun mâinile peste cei bolnavi, nu avem de ce să ne trufim, nici voi, nici eu, de vreme ce ne supunem numai poruncilor." Un adevărat făcător de minuni poate fi cunoscut numai după o smerenie și o lepădare de sine ca aceasta. El nu se aseamănă nicidecum cu Simon Magul, cel ce lucra vrăji în cetatea Samariei, uimind norodul și zicând cum că el ar fi ceva mare (Fapte 8:9).
Toți creștinii lucrători ai minunilor puneau totdeauna făptuirea lor numai pe seama lui Hristos și câtuși de puțin pe seama lor. Ei au fugit ca de foc de laudă și slava cea pământească. De pildă, atunci când Sfântul Vitus a fost întrebat de chinuitorii săi: "Cum se face aceasta, Vitus, ca nici văpaia, nici fiarele nu te pot vătăma?", el a răspuns: "Aceasta s-a făcut prin puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Și focul, și fiarele, tot de mâna lui Dumnezeu au fost făcute și înaintea Lui se închina acestea, iar nu a mea."
2.4. Harisma înaintevederii (proorociei) și a străvederii
Nu sunt multe cazurile în care Dumnezeu dăruiește slujitorilor săi să cunoască viitorul, și ele au loc numai în scopul de a ajuta mântuirii oamenilor sau de a anunța pedeapsa dumnezeiască.
Criteriile după care se recunoaște o persoană care are harisma înainte-vederii sunt următoarele: persoana respectivă aparține Bisericii lui Hristos, recunoaște ca adevărate toate învățăturile bisericești, duce o viață de sfințenie, nu "prevede" nimic din ceea ce poate contrazice dogmele sau învățăturile Sfintei Tradiții. Pare că Dumnezeu ar fi egoist și nu ar vrea să îi facă părtași și pe alții acestei harisme. În realitate Dumnezeu nu poate încredința acest mare dar decât celor care știu să se folosească de el cu înțelepciune. Darul înainte-vederii are rolul de a întări credința oamenilor și de a-i călăuzi pe calea mântuirii; Dumnezeu nu avea de ce să încredințeze acest dar celor care stau departe de Biserică. Pentru că darul înainte-vederii nu este bun în sine, ci este bun numai în măsura în care este folosit pentru a ajuta mântuirii sufletelor.
Ne vom opri puțin asupra câtorva dintre profețiile Sfântului Cosma, marele dascăl al Greciei. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, principala problemă a grecilor era eliberarea de sub asuprirea turcească. Legat de această așteptare înflăcărată, plină de nădejde, Sfântul Cosma a făcut câteva profeții.
" «Când va veni lucrul dorit?» (eliberarea de sub turci – n.n.), l-au întrebat pe sfânt în Tsaraplana Epirului. «Când se vor amesteca aceștia», a răspuns sfântul arătând spre cei doi copăcei". Tot despre acest moment, aflându-se în Epir, el a profețit: "Chinurile sunt încă multe. Aduceți-vă aminte cuvintele mele: Rugați-vă, lucrați și răbdați cu tărie. Până ce se va închide această rană a platanului, ținutul vostru va fi în sclavie și nefericire". Și a mai precizat: "Lucrul dorit va veni când două pascalii vor cădea în același împreună".
Copăceii s-au amestecat în același an în care s-a închis rana platanului, în 1912, anul eliberării Epirului. În acel an, praznicul Buneivestiri a căzut în aceeași zi cu praznicul Învierii: odată cu Epirul au fost eliberate și alte regiuni ale Greciei continentale.
Profețiile Sfântului au fost legate de subiecte variate: "Din școli vor ieși lucruri pe care mintea voastră nu și le poate închipui. Veți vedea în câmp căruțe fără dobitoace alergând mai repede decât iepurele. Va veni vremea în care locul acesta va fi încins cu un fir. Va veni vremea când oamenii vor vorbi dintr-o parte în alta – de pildă, de la Constantinopol în Rusia – ca și cum ar fi în camere apropiate. Veți vedea oameni zburând în cer ca niște păsări și aruncând foc în lume. Câți vor trăi atunci vor alerga la morminte și vor striga: Ieșiți voi, cei morți, să intrăm noi, cei vii!".
Nu trebuie să credem că profețiile de mai sus sunt făcute prin inspirație dumnezeiască doar prin faptul că s-au împlinit. Chiar și un om de știință al vremurilor respective ar fi putut spune că, mai devreme sau mai târziu, omul ar fi construit mașini și avioane de război, că ar fi inventat telefonul sau telegraful, (ar fi fost de ajuns să vadă planurile aparatelor de zbor făcute de Leonardo da Vinci, și și-ar fi dat seama că posibilitatea ca omul să nu zboare cu ajutorul unei mașinării perfecționate ar fi fost extrem de mică). Iar pentru vicleanul diavol era la fel de simplu să spună aceleași lucruri (nu o dată diavolul s-a folosit de tehnică pentru a da credibilitate "profețiilor" sale; a se vedea cazul lui Maurice Berteax căruia un "clarvăzător" i-a prezis – în anul 1874, cu 29 de ani înaintea efectuării primului zbor cu avionul – că va muri ucis de o mașină zburătoare).
Sfântul Cosma nu a făcut profețiile legate de descoperirile științifice în urma cercetării științei. Le-a făcut pentru că așa l-a insuflat Dumnezeu. Dacă s-ar fi folosit de știință, i-ar fi fost cu neputință să știe peste câți ani Epirul va scăpa de sub jugul turcesc.
Una dintre cele mai interesante profeții ale Sfântului Cosma pare a avea legătură directă cu timpul în care trăim: "Va veni vremea când vor conduce lumea lucrurile necuvântătoare și neînsuflețite". S-ar putea să fie vorba tocmai de faptul că mulți oameni, creștini cu numele, sunt sclavi ai televizorului, în fața căruia își petrec ore îndelungate în fiecare zi; și dacă pierd un episod dintr-o telenovelă cad în deznădejde. S-ar putea ca în profeția sfântului să fie vorba despre fanatismul celor care își petrec ore întregi în spațiul virtual, fiind sclavii internetului, și în lumea reală nu sunt în stare să se poarte normal nici măcar câteva minute. S-ar putea să fie vorba și de faptul că jocurile pe calculator și desenele animate pline de violență modelează universul copiilor, întinându-le curăția sufletească. "Oare putem spune că internetul și televizorul conduc omenirea?", s-ar putea întreba cineva. Dacă ne gândim că nici televizorul și nici internetul nu sunt altceva decât lucruri făcute de mintea omenească, nu am avea de ce să ne speriem. Chiar dacă s-ar putea ca, peste o vreme, să fie creat un robot care să poată conduce oamenii, totuși e puțin probabil să se ajungă la o asemenea situație.
Profeția Sfântului legată de "lucrurile necuvântătoare care vor conduce lumea" ar putea fi legată de televizor tocmai pentru ca oamenii se lasă modelați de exemplele pe care le oferă acesta: de la televizor oamenii învață să vorbească, să se îmbrace, să "iubească", să se relaxeze. Televizorul este un manipulator ideal ale cărui comenzi subtile sunt executate de către oameni "în deplină libertate". Și chiar dacă el transmite vorbele altora, el nu vorbește.
Profeția ar putea fi legată de internet și pentru faptul că, încetul cu încetul, viața umană este din ce în ce mai legată de operațiunile făcute pe calculator. Și poate că, peste ani și ani, cine va domina internetul va domina în mare măsură viața oamenilor, prin controlul hranei, al mijloacelor de transport, al energiei electrice. Totuși, nu este locul să insistăm aici asupra acestei profeții. Ci vom trece la o altă profeție a sfântului Cosma:
"Răul va veni de la cei citiți (învățați, intelectuali)." Dacă aceasta ar fi fost singura profeție a sfântului, atunci intelectualii (care s-ar fi simțit mustrați în mod direct de această profeție) ar fi putut afirma despre sfânt că este un habotnic și un extremist (mass-media încearcă să ne convingă de faptul că pentru creștini astfel de cuvinte ar trebui să își piardă încetul cu încetul conotația negativă, fiind asemănătoare injuriilor care au fost adresate miilor de sfinți mucenici de către călăii lor).
Una dintre cele mai clare dovezi care arată câtă dreptate a avut sfântul este necredința intelectualilor, sau mai bine zis reaua credință a acestora. Ce sunt intelectualii? Sunt oameni care se evidențiază prin nivelul lor intelectual. Nimic nu e rău în asta. Dar rău este ca, în cele mai multe cazuri, intelectualii sunt rupți de Biserică, intelectualii au propriul lor dumnezeu și propria lor credință. Rău este că intelectualii nu vor să își folosească talanții primiți de la Dumnezeu spre folosul lor duhovnicesc și spre ajutorul celorlalți, ci îl folosesc în scopuri contrare.
Specifică intelectualilor a fost atitudinea de a fragmenta învățătura Bisericii și de a lua din ea numai ce le convine. Nu este greu să recunoaștem originea acestei atitudini în trăsăturile de bază ale ereziilor primelor veacuri. Fără să își dea seama, intelectualii repetă demersul raționalist al marilor eretici (totuși, uneori sunt conștienți de faptul că îi urmează pe aceștia: Carl Gustav Jung a semnat tratatul său Sermones ad Mortuos cu pseudonimul Basilide, celebrul eretic gnostic – cf. (8; 140)).
Pe astfel de intelectuali (al căror tipar îl recunoștea în "înțeleptul" și în același timp ereticul Tolstoi) îi mustra Sfântul Ioan din Kronstdat când spunea că "Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca prin învățătura, minunile, pildă, pătimirile și moartea Sa să reașeze și să mântuiască neamul omenesc, să-l lumineze, să-l curețe, să-l înnoiască, să îl înfrumusețeze cu toată virtutea și să-l unească pe veci cu Sine; iar Lev Tolstoi, dimpreună cu scriitorii asemeni lui, cărora nu este număr, s-au arătat și trăiesc pe pământ spre a întuneca, strica prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredința și anarhia lor, o mulțime de oameni, care le urmează, le citesc scrierile hulitoare" (33; 35-36). "Da, nu este înțelepciune la Lev Tolstoi, cel care a înnebunit cu totul, ci este la Biserica pe care el o calca în picioare, este la apostoli și la evangheliști și la toți Sfinții Părinți și Dascăli ai lumii." (33; 41).
Iar celor care se îndeletniceau cu înțelepciunea cea deșartă a acestei lumi, respingând adevărul, marele sfânt le spunea: "Încetați a mai bea apa cea moartă a romanelor și a tuturor cărților puturoasei înțelepciuni lumești, care s-au înmulțit la nesfârșit. De nu veți asculta, veți rămâne în veac învățați orbi, care nu cunosc calea și în păcatele voastre veți muri și veți moșteni întunericul veșnic. Va ajunge cât ați râs de adevărurile cele veșnice și vii; cu dragoste vă chemăm în sânul Bisericii – deșteptați-vă din trufia păcatului și din hipnoza patimilor pe care noi v-o punem, cu toată dreptatea, pe seamă" (33; 41).
2.5. Harisma teologhisirii
Sfinții Părinții ne-au învățat ca pentru a combate o învățătura eretică trebuie mai întâi subliniate premizele teologiei ortodoxe. Întrebarea care se pune este, în definitiv, cine este teolog în Biserică și cine poate teologhisi? Este grăitor faptul că Sfântul Grigorie Teologul în introducerea la cuvintele sale teologice în care combate erezia arienilor, mai ales cea a eunomienilor epocii sale – principala erezie printre arieni, care folosea argumente filosofice – a fost nevoit să precizeze mai întâi premizele teologhisirii ortodoxe, adică a arătat cine poate și trebuie să teologhisească.
Acolo Sfântul Grigorie Teologul se referă la „cei meșteșugiți în cuvânt" care se desfătează „de nelegiuitele cuvinte goale de sens" și de contradicțiile „pseudo-cunoașterii", „sofiști în cuvinte, necuviincioși și confuzi".
Cuvântul filosofic al eunomienilor „primejduiește ca marea noastră taina să cadă în derizoriu". Pe Eunomie care teologhisește filosofic și trăiește în afara tradiției Bisericii îl numește „dialectician și flecar".
Acesta este motivul pentru care înainte de toate clarifica premizele fundamentale ale teologiei ortodoxe. Spune ca teologia nu este o lucrare oarecare și mai ales nu este la îndemâna celor neșlefuiți sufletește. Nu se cade tuturor să teologhisească, ci doar celor „încercați și înaintați în vederea lui Dumnezeu și înainte de toate, cu sufletul și cu trupul curățite sau care cel puțin acum se curățesc".
Și aceasta se cuvine, pentru ca primejdios lucru este „pentru cel necurat să se atingă de ceea ce este curat", după cum primejdioasă este raza soarelui pentru ochiul bolnav. Astfel, acela care teologhisește trebuie mai întâi să se curățească, altfel sfârșește în erezie. Și ca să realizeze aceste condiții trebuie să trăiască isihast.
Adică, ne este îngăduit să teologhisim „atunci când ne-am slobozit de noroiul și tulburarea lăuntrice și când partea noastră stăpânitoare nu mai este amăgita cu reprezentări răuvoitoare și înșelătoare"; altfel, ar fi ca și cum literele frumos caligrafiate s-ar amesteca cu cele urâte sau bună mireasmă a mirurilor ar sta laolaltă cu spurcăciunile.
Este de trebuință ca înainte de toate omul să înceteze orice lucrare a celor lumești, ca să Îl cunoască pe Dumnezeu. „Pentru că într-adevăr trebuie să rămână omul fără de lucrare [a celor trecătoare], ca să-l cunoască pe Dumnezeu", după cuvântul psalmistului care zice: „Opriți-vă și cunoașteți ca Eu sunt Dumnezeu" (Ps. 45, 10).
Această învățătură a Sfântului Grigorie Teologul care este așezată înaintea cuvântărilor sale teologice arata clar că se dă mare importanță premizelor teologiei ortodoxe, iar denaturarea acestora conduce inevitabil la abaterea de la adevăr și, prin urmare, la o mincinoasă slăvire a lui Dumnezeu și la erezie.
Astfel, premizele necesare ale teologiei ortodoxe sunt sfânta isihie, încetarea lucrării celor lumești pentru Dumnezeu, curățirea inimii de patimi, luminarea minții. Spusele Sfântului Grigorie Teologul nu constituie o nouă ecleziologie, posterioara celei a Bisericii primare, ci ecleziologia dreaptă pe care o întâlnim la Apostoli, dar și la Prorocii Vechiului Testament și când aceasta este desființată, nu mai exista nici o certitudine în privința redării autentice a învățăturii ortodoxe și a ecleziologiei.
În cuvântul sau la Bobotează, Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre curățire, lumânare și îndumnezeire ca premiza necesară a teologiei ortodoxe, astfel încât omul să ajungă la harisma adevărului și să slujească „Dumnezeului celui viu și adevărat".
Doar astfel se poate filosofa-teologhisi despre Dumnezeu. Și apoi lămurește modul teologiei ortodoxe: „Pentru că acolo unde exista frica [de Dumnezeu], exista și tinerea poruncilor. Acolo unde exista tinere a poruncilor, acolo se face și curățirea trupului, a acestui nor întunecat care împiedică sufletul și nu îl lasă să vadă clar raza dumnezeiască. Dumnezeiasca luminare este împlinirea dorului acelora care să se apropie de Cele Preaînalte și de Cel Preaînalt sau de ceva mai presus de ceea ce este măreț".
Aceasta este de trebuință, „ca mai întâi omul să se curețe pe sine și apoi se apropie Cel Curat". Foarte limpede aici se vorbește despre curățire, strălucire-luminare și parcursul către „Cel Preaînalt", adică către vederea Luminii necreate, vederea lui Dumnezeu (theoptia), când omul dobândește adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.
Sfânta isihie este modul ortodox de viață, așa cum îl regăsim în Sfânta Scriptură și în Tradiția Bisericii și așa cum au trăit înșiși Prorocii, Apostolii și Sfinții de-a lungul secolelor. Nu este vorba de o „ecleziologie" posterioară care a dat la o parte și a denaturat „ecleziologia primară".
Vorbind despre modul isihast de viața avem în minte viața evanghelică care constă în lupta împotriva diavolului, a morții și a păcatului, în tămăduirea de gândurile răutății, în curățirea inimii, activarea lucrării minții așa încât mintea să se roage curat lui Dumnezeu, în dobândirea iubirii dezinteresate, vindecarea celor trei părți ale sufletului etc.
Această viață de nevoință se leagă foarte strâns de viața liturgică și constituie chintesența modului de viața evanghelico-bisericesc.
Aici trebuie să subliniem că supranumele Sfântului Grigorie este „Teologul" și nu „de Nazianz", așa cum batjocoritor îl numeau dușmanii săi arieni în epoca respectivă, supranume pe care îl repeta și protestanții epocii noastre, precum și unii ortodocși influențați de aceștia.
Noi, ortodocșii, îl vom numi așa cum îl numește Biserica Ortodoxă, adică Sfântul Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului.
Capitolul III
Sfinți Părinți, ca lăcașuri ale darurilor Duhului Sfânt în tradiția ortodoxă
3.1. Sfinți făcători de minuni
Sfinții făcători de minuni au luat pilda de la Însuși Iisus Hristos Domnul, Care a zis: „Nu pot să fac Eu de la Sine-Mi nimic" (Ioan 5:30). Și a spus aceasta nu din pricina slăbiciunii Sale, ci din iubire pentru Părintele Său, pe seama Căruia a pus toate faptele și toate graiurile Sale. Cuvintele acestea au fost rostite numai pentru a arăta legătura dintre El și Tatăl. Cât despre legătura Sa cu oamenii, El a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic" (Ioan 15:5). Noul neam omenesc, creștinii – făcători de minuni au înțeles cu toții aceasta în chip desăvârșit. Iată de ce faptele lor le-au pus totdeauna pe seama lui Hristos Celui Atotputernic, și niciodată pe seama lor. Sfinții Părinți sunt pentru Ortodoxie stâlpii luminoși care îi îndrumă pe oameni pe drumul mântuirii, așa cum cere Hristos. De aceea, oricâte am auzi despre ei și oricâte am cunoaște despre viața lor, tot nu este de ajuns pentru a ne face să înțelegem măreția sfințeniei lor „Dumnezeu nu da Duhul cu măsură" (Matei 3, 34), astfel încât oameni îndumnezeiți prin har sunt dăruiți de Domnul cu toate harismele, chiar dacă unii au rămas în conștiința și în tradiția creștinilor doar pentru anumite daruri. Astfel Sf Ierarh Spiridon spre exemplu avea și harisma tămăduirilor de boli, dar și pe cea a facerii de minuni și a povățuirii de suflete. La fel și Sf Ierarh Nicolae și alți sfinți ai ortodoxiei.
Sf Ierarh Spiridon
Un alt sfânt al Ortodoxiei cunoscut și iubit pentru numeroasele binecuvântări revărsate asupra credincioșilor care i se roagă este Sf. Spiridon, păstorul de oi ajuns episcop al Trimitundei. Sfântul, arestat și exilat în timpul persecuțiilor împăratului Maximian, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, acolo unde a vorbit simplu, dar extrem de pătrunzător despre credința ortodoxă. Sfântul este cunoscut ca un mare tămăduitor: a adus ploaie pe pământ, a pus capăt foametei, a prefăcut șarpele în aur, scăpând pe sărac de nevoie, a astupat, prin puterea
Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea, a vindecat de boli pe cei ce au crezut.
Sfintele sale moaște se află spre păstrare într-o biserică din Insula Corfu, aflată la 100 de metri de Mitropolie, iar spre deosebire de celelalte moaște de sfinți, trupul înmiresmat al Sfântului Spiridon dispare frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi și face nenumărate minuni. Pentru acest lucru este considerat protectorul bolnavilor, a celor simpli.
Din Proloage aflam despre minunile pe care Sfântul Spiridon le făcea cu ajutorul harului lui Dumnezeu, încă din timpul vieții sale pământești.
Dintre minunile lui care au întărit în credința oamenii de atunci, pe când Biserică era luptată de erezia arianismului, Sf Spiridon, plin de simplitate și smerenie, plin de Duh Sfânt le-a închis gurile hulitoare celor mai învățați ritori ai timpului. Astfel din Viața Sfântului Spiridon și minunile sale relatate de Sf Simeon Metafrastul aflăm cea mai însemnată minune. „Pe când domnea marele Constantin, primul împărat al creștinilor, a avut loc cunoscutul Sinod ecumenic de la Niceea, unde sfinții părinți s-au adunat pentru a-l anatemiza pe Arie hulitorul, care afirmă că Domnul Hristos ar fi o simplă creatură a Tatălui, și pentru a apăra adevărul, acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl. La Sinod lua parte și Sfântul Spiridon, pe atunci în vârstă de vreo 57 de ani.
Împăratul le îngăduise și unor filosofi să participe la Sinod. Aceștia, împăunați de trufie, pricepuți la a învârti vorbele, erau de partea lui Arie și combăteau cu multă îndârjire adevărul pe care îl apărau părinții. Cu toate acestea, nu reușeau să convingă. Și, pentru că dăduseră greș cu apologia lor îngustă, începuseră să recurgă la alte șiretlicuri sofistice înșelătoare. Văzând Sfântul Spiridon viclenia și nerușinarea cu care ritorii cei mult vorbitori își băteau joc de învățăturile ortodocșilor, ceru și el cuvântul. Apropiindu-se, așadar, cu îndrăzneală de filosof, spuse:
O, filosofule, ascultă-mă acum și pe mine, în numele Domnului Hristos. Și începu:
Este Dumnezeu Creatorul cerului și al pământului și al tuturor puterilor cerești; El l-a făcut pe om din țărână, El le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute; numai prin Cuvântul și Duhul Său, a creat cerul, pământul, marea, aerul, animalele; la urmă l-a creat pe om, cea mai minunată dintre făpturile Sale. El a făcut totul: stelele, luminătorii, ziua, noaptea și toate celelalte.
Astfel, noi știm că Hristos este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, credem că S-a născut pentru noi din Fecioară, S-a răstignit și S-a îngropat, iar apoi a înviat și S-a înălțat la cer, dăruindu-ne și nouă nestricăciunea și viața veșnică. Și spunem că va veni din nou să judece pe vii și pe morți, să le judece gândurile, faptele și vorbele. Și credem că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl și vrednic de aceeași cinstire.
„- Nu ți se par adevărate toate acestea, filosofule?" întrebă Sfântul Spiridon.
După ce termină de vorbit, Sfântul luă în mâna stângă o cărămidă și atunci se petrecu o mare minune. În aer s-a aprins foc, iar pe pământ s-a vărsat apă. Lutul a rămas în mâinile Sfântului, iar filosoful cel atât de bun de gură până atunci se trezi brusc că un pește fără de glas.
Episcopii nu mai puteau de fericire că ortodoxia biruise prin marea minune a Sfântului Spiridon
Și dădeau necontenit slavă lui Dumnezeu."
3.2. Sfinții teologi: Sf. Ap. Ioan Teologul, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Simeon – Noul Teolog
Supranumele cu care intra uneori o mare personalitate în conștiința generațiilor nu este întâmplător ci împlinește o funcție pentru care a și fost creat și de aceea nu poate fi indiferent cercetătorilor. Un supranume îndeplinește o funcție similară noțiunii. El este făurit spre a circumscrie printr-însul un număr de realități mai redus ori mai bogat. Supranumele evoca la simpla auzire figura celor ce le poartă și de multe ori intuiția populară și spontaneitatea verbală a maselor reușește să circumscrie atât de bine notele specifice ale unei personalități încât la capătul cercetărilor sale, biograful sau exegetul constata că n-a făcut altceva decât să tâlcuiască și să analizeze concisa formula populară.
Dintre figurile mari ale Bisericii noastre, supranumele de Teolog îl găsim lângă trei nume, și anume la Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Evanghelistul, dar și la Sfântul Simeon – Noul Teolog. Li s-au atribuit acest nume pentru că s-a simțit autoritatea cu care ei vorbeau devenind ei înșiși izvoare vii ale Teologiei.
Sf. Simeon – Noul Teolog
Sfântul Simeon, Părintele nostru, se naște în Paflagonia, în satul Galata. Părinții săi sunt Vasile și Teofana. E crescut de bunici. Sârguincios spre învățătură. De aceea Sfântul Nichita îl numește copil "cărunt la minte".
Devine tahigraf și are o scriitură bună. Nu dorește să se murdărească cu cultura profană. Unchiul său dinspre tată îl face intimul împăratului. Devine spatharocubicular și membru al senatului imperial. Spatharocubicularul era purtătorul de spadă din dormitorul imperial, care păzea apartamentul privat al împăratului.
Ia contact cu mănăstirea Studion din Constantinopol. Mănăstirea Studion a fost întemeiată în sud-vestul Constantinopolului de către consulul Studios în anul 453. Sfântul Simeon Noul Teolog își întâlnește Părintele duhovnicesc, pe Sfântul Simeon Evlaviosul la vârsta de 14 ani. Sfântul Simeon Evlaviosul nu îl primește însă, de la o asemenea vârstă fragedă, în mănăstire. La îndemnul Povățuitorului său citește pe Sfântul Marcu Ascetul și pe Sfântul Diadoh al Foticeei.
Sf. Simeon s-a hrănit cu dragostea pentru frumusețea duhovnicească și a încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conștiința îi spunea să mai adauge câțiva psalmi și metanii, repetând constant „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!" Bineînțeles că și – a ascultat conștiința.
În timpul zilei ajuta oamenii nevoiași care locuiau în palatul lui Patrichie, iar noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopții la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborât asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât lumina în jurul său și nu a mai simțit pământul de sub el. I s-a părut că el însuși s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri și a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintâi, iar la capătul ei părea că se afla Sf. Simeon Evlaviosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.
La șapte ani după acea viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit postul și privegherea, învățând lepădarea de sine. Vrăjmașul mântuirii noastre i-a ridicat pe frații din mănăstire împotriva Sf. Simeon, care era indiferent la laudele sau reproșurile altora. Datorită nemulțumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a primit schima monahală acolo, înăsprindu-și nevoințele duhovnicești. Prin citirea Sfintelor Scripturi și a scrierilor sfinților părinți, precum și prin conversațiile pe care le purta cu alți sfinți părinți, el a atins un nivel duhovnicesc înalt, îmbogățindu-și cunoștințele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas și a rămas în funcție timp de 25 de ani. El a reparat și restaurat mănăstirea care avusese de suferit din cauza neglijenței fraților și a impus ordine în viața călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă pe care sfântul se lupta să o respecte a adus multe nemulțumiri în rândul fraților. Odată, după Sfânta Liturghie, câțiva călugări l-au atacat și aproape că l-au omorât pe Sfântul Simeon. Când patriarhul Constantinopolului i-a scos din mănăstire și vroia să-i predea autorităților civile, Sf. Simeon a cerut ca aceștia să fie tratați cu blândețe și să fie lăsați să trăiască în lume.
Prin anul 1005, Sf. Simeon s-a retras din funcția de egumen în favoarea lui Arsenie, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în liniște. Acolo el a creat operele sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și luptă cu patimile și gândurile rele. El a scris și instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice și practice", „Tratat despre cele trei metode de rugăciune" și un „Tratat despre credință". Mai mult, Sf. Simeon a fost și un poet creștin, scriind „Imnuri despre iubirea divină", în jur de 70 de poezii cu semnificație religioasă profundă.
Învățăturile neprețuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minții și despre lupta duhovnicească i-au adus supranumele de Noul Teolog. Aceste învățături nu au fost creația Sf. Simeon, ci fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autoritățile ecleziastice din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârșit prin a fi exilat din oraș. El a traversat strâmtoarea Bosfor și s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina.
În timpul vieții sale a primit darul facerii de minuni și chiar după moartea să s-au petrecut numeroase minuni, printre care găsirea miraculoasă a icoanei sale. Îl vindecă pe prietenul său Oreste de paralizie. Erau doi frați care îl persecutau. Antes, unul dintre ei, e blestemat de către el
Și se îmbolnăvește. Sfântul Simeon se îmbolnăvește de o scurgere a pântecului și suferă multe zile.
Numai Nichifor îl ajuta ca să-și facă nevoile și pe acesta îl scapă de patima somnului. Nichifor îl vede pentru a doua oară pe Sfântul Simeon levitând deși acesta nu se putea întoarce de pe-o parte pe alta de unul singur și nici nu își putea face nevoile singur, ci ajutat de către Nichifor. După 13 ani de exil își cere adormirea grabnică. Își profețește ceasul și ziua adormirii. De asemenea profețește descoperirea Sfintelor sale Moaște. Adoarme într-o zi de 12 martie. În acest context Sfântul Nichita ne spune că Sfântul Simeon se împărtășea zilnic cu Sfintele Taine. Adoarme în timp ce i se cânta slujba înmormântării, așa cum le-a cerut-o el însuși ucenicilor săi. După 30 de ani de la adormirea sa se descoperă Sfintele sale Moaște. În anul 1052 Sfintele sale Moaște, "pline de tot harul și bună mireasmă au fost mutate în chip neașteptat". După mutarea să la Domnul "bună mireasmă hainelor lui producea voioșie și veselie sufletelor celor ce se atingeau de ele". Sfântul Nichita se declară ucenic al său. Acestuia, Sfântul Simeon Noul Teolog îi poruncește în vedenie ca să scrie viața lui, după ce, în timpul vieții, îi ceruse în scris acest lucru.
Sfântul Nichita mărturisește despre Părintele său, despre Sfântul Simeon Noul Teolog, că Dumnezeu nu i-a dat odihnă în timpul vieții, pentru că Duhul Sfânt tresălta în el și îl îndemna la nevoință și Teologie. De asemenea Sfântul Nichita mărturisește că transcria cele scrise de către el.
Biletul Sfântului Simeon către Sfântul Nichita, prin care îl mandatează drept biograf al său: "… te-am recunoscut o dată pentru totdeauna că pe mine însumi și ți-am încredințat toate ale mele și nădăjduiesc că prin tine să se facă cunoscute și tuturor celorlalți". După 16 ani de la adormirea Sfântului Simeon NT, Sfântul Nichita are o vedenie, în prima zi a săptămânii din săptămâna a doua a Postului Mare. După această vedenie Sfântul Nichita e 7 zile într-o plăcere și bucurie de nespus. Bucuria post-extatică.
Sfântul Nichita își aduce aminte de Sfântul Simeon. Descrie, într-un mod remarcabil, chipul virtuților Sfântului Simeon. Compune un canon liturgic pentru Sfântul Teodor Studitul și apoi imne, cuvânt funebru și elogii Sfântului Simeon NT.
Slujba compusă de Sfântul Nichita se pune în fața raclei Sfântului Simeon. Sfântul Nichita are o altă vedenie în care îl vede pe Sfântul Simeon ca pe un împărat slăvit. În vedenia aceasta, Sfântul Simeon îi spune Sfântului Nichita: "M-ai odihnit, dragul și iubitul meu copil!".
Sfântul Nichita ne mărturisește cum arată adevăratele vedenii: "rămân în minte ani îndelungați și chiar până la sfârșitul vieții". Un dumnezeiesc Părinte îi tâlcuiește Sfântului Nichita cuvintele Sfântului Simeon către sine, din vedenie, în sensul că acela a primit eforturile sale față de viața să: "Sfinții care trăiesc în Dumnezeu primesc și după moarte, cu bucurie și cu toată aprobarea, imnele și elogiile care li se aduc".
Opera Sf Simeon Noul Teolog
Sfântul Simeon Noul Teolog este unanim considerat astăzi drept teologul mistic prin excelență al Bisericii bizantine. Editate, traduse și studiate, scrierile sale se bucura în ultimele decenii de un interes crescând din partea a numeroși creștini. Ele sunt o lectură favorită a monahilor dar și a creștinilor simpli doritori de desăvârșire duhovnicească, râvnitori să se aprindă de focul Duhului și lumina lui Hristos, care iradiază năvalnic cu forța vieții dumnezeiești din cuvintele sale insuflate de har.
Operele Sfântului Simeon se împart în patru categorii mari și anume: Cateheze (34): "Cuvântări" și "Cuvântări ascetice"; Cuvântări teologice (3) și etice (15); Capete; Imne. După cuviosul Nichita, Simeon a început să scrie pe când era încă începător, la Mănăstirea Studios, adică în anul 977, la vârsta de 28 de ani. Primele sale opere au fost scrisorile de îndrumare pe care le trimitea elevilor săi. Dar, la Mănăstirea Sfântul Mamas, începe în mod clar activitatea sa literară. Așa cum precizează Nichita, doi ani după intrarea sa în această mănăstire, fiind hirotonit preot și ales egumen (adică în anul 979, la vârsta de treizeci de ani), "Duhul dezleagă limba să și spune cuvinte de bine în mijlocul Bisericii lui Hristos".
Apoi, în prima perioadă a egumenatului sau, înainte de revolta monahilor, "cu toate că fusese cu totul neștiutor al științelor profane, el vorbea despre Dumnezeu ca Ucenicul cel iubit și compunea în timpul nopților întregi scrieri teologice". Nichita enumera apoi scrierile Sfântului Simeon menționând explicit printre ele Catehezele: "Câteodată, el compunea într-un ritm liber Imnele iubirii dumnezeiești, câteodată el scria pagini de exegeza care reflectă o gândire profundă". Vedem, deci, ca de la treizeci la cincizeci de ani, între anii 980-998, Simeon fusese ocupat să scrie principalele lucrări, între altele Imnele și Catehezele. Aceste date sunt, de altfel, confirmate de conținutul însuși al Catehezelor.
În timpul celei de-a două perioade a șederii sale la Sfântul Mamas, care se termină prin demisia sa de la egumenat în 1005 și exilul sau în 1009, Simeon își continua activitatea literară. Vorbind despre această perioadă notează în special redactarea Capitolelor. "Ajuns la asemenea măsură a unirii cu Duhul, scrie el, el actualizează capitole ascetice asupra virtuților și a viciilor care le sunt opuse; acesta era fructul propriei sale filosofii practice și al cunoștințelor sale dumnezeiești".
Cu ocazia conflictelor care s-au ridicat între Ștefan al Nicomidiei și Simeon, acesta din urmă a scris încă opere polemice și apologetice. Nichita vorbește despre asta în Viață, însă aceste lucrări nu s-au păstrat. Parcurgând apoi ultima perioadă a vieții Sfântului Simeon, aceea a exilului la Chrysopolis, pe malul asiatic al Bosforului, unde reconstruise mica mănăstirea părăsită a Sfintei Marina (1009-1022), Nichita semnalează, printre scrierile din această perioadă, Imnele și lucrările polemice. De aici înainte, de asemenea, el compune discursurile sale apologetice și antieretice la fel de puternice.
S-a spus privitor la învățătura Sfântului Simeon ca ea nu se încadrează Părinților anteriori lui și că ar fi în exclusivitate mărturia unei experiențe personale. În esența ei, însă, învățătura Sfântului Simeon respecta învățătura părinților anteriori. Astfel, găsim în operă sa aceeași învățătură despre curățirea de patimi, despre dobândirea virtuților și a nepătimirii, ca primă treaptă a urcușului duhovnicesc, aceeași învățătură despre contemplarea nepătimașa a rațiunilor dumnezeiești ale lucrurilor prin care omul revine la starea naturii lui – învățătura precizată mai ales de către Sfântul Maxim Mărturisitorul – și aceeași învățătură despre unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfânt – care e, în tradiția patristică, a treia treaptă și ultima a urcușului duhovnicesc.
Sfântul Simeon și supranumele de "Noul Teolog"
Împlinind funcția de a circumscrie niște realități și de a da expresie unor realități și de a da expresie unor judecați emise asupra celui care îl poartă, un supranume ne poate servi ca un fir conducător spre conținutul său, mai înainte de a deveni o noțiune în stare să-l evoce celor ce-i știu înțelesul. Descifrarea unui asemenea supranume devine astfel implicit un început de exegeza a personalității ce-l poartă.
Forma "Noul Teolog" este consacrata de întreaga Ortodoxie drept numele tradițional al Sfântului Simeon.
Sfântul Nicodim Aghioritul tâlcuiește acest supranume în prefața operelor Sfântului Simeon și spune că acesta s-a învrednicit de aceeași minune ca și profeții și apostolii învățați ai tainelor dumnezeiești și scriind nenumărate cuvântări teologice și etice, a uimit pe toți prin darul său, ceea ce i-a atras denumirea de "Noul Teolog". Atât de mult sporește în el harul Teologiei, încât toată lumea laolaltă, de comun acord, a socotit că este drept să i se dea acest titlu înalt, de a se numi Noul Teolog. Tot Sfântul Nicodim afirma că nu știe dacă i s-a atribuit aceasta numire pentru că ar fi un alt Grigorie Teologul sau un al doilea Ioan Teologul.
Sfântul Simeon se bucura de o foarte mare apreciere în rândul isihaștilor nu numai datorită înnoirii pe care o aducea vieții duhovnicești, ci tocmai pentru calitatea sa de teolog, adică pentru darul vorbirii despre Dumnezeu. Și contestatarii sai cunoșteau aceasta numire și făceau uz de ea dar nu în semn de acceptare ci ca o observație – cum că așa este numit de către cei ce îi îmbrățișează învățătura – iar uneori o foloseau în mod ironic.
La aproape o mie de ani de la mutarea să la Domnul, nedreptatea făcută memoriei bisericești a Sfântului Simeon Noul Teolog prin uitarea și ignorarea operei și a vieții sale vreme îndelungată, este reparată astăzi, iar personalitatea sa teologică își reocupă locul cuvenit între cei trei Teologi prin excelență ai Bisericii, alături de Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul).
Sfântul Grigorie Teologul
Pe parcursul istoriei sale, Biserica a avut nenumărate încercări în ceea ce privește latura dogmatică, cu rolul de a se lămuri și statornici învățătura de credință. Sfinții Părinți au fost cei care au scos la lumină cuvintele dreptei credințe pe care le-au formulat sub inspirația Sfântului Duh. Secolul al IV-lea, evidențiat de neînțelegerile pe marginea tainei Sfintei Treimi, l-a avut pe Sfântul Grigorie de Nazianz ca reprezentant autentic și aprig apărător al adevărurilor de credință.
Născut în jurul anului 329, în Arianz, lângă localitatea Nazianz din Capadocia, ca rod al rugăciunii mamei sale Nona, cea care va fi responsabilă pentru formarea duhovnicească atât a soțului, cât și a fiului, Sfântul Grigorie, prin întreaga să activitate, a lucrat un talant deosebit: cuvântarea de Dumnezeu, adică capacitatea de a transmite oamenilor o parte din misterul inefabil al teologiei: învățătura despre Sfânta Treime. Atașat Bisericii încă de mic, Grigorie va deveni etalon al Ortodoxiei. Studiind materiile profane (filosofia, retorică) la școlile din Cezareea Capadociei, Palestina și Alexandria, își însușește o bogată cultură al cărei apogeu îl va cunoaște la școala din Atena, unde consolidează prietenia cu Sfântul Vasile cel Mare. Studiind îndelung Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, va lua naștere prima culegere intitulată „Filocalia", semnată de cei doi, având ca suport scrierile lui Origen.
25 decembrie 361 este dată la care Grigorie a fost hirotonit preot chiar de tatăl său, ce ajunsese episcop de Nazianz. Primind această taină fără voia lui, alege să fugă la prietenul său de suflet, timp în care dă viață unei scrieri excepționale: „Tratatul despre preoție". În anul 372, în urma cuvântărilor împotriva ereziilor vremii, primește arhieria, urmând ca în 379 să fie ales episcop al Constantinopolului.
Cuvântările teologice
Pe fondul discuțiilor legate de dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, negate de arieni, respectiv macedonieni, precum și a ușurinței cu care aceste învățături strict raționale se răspândeau din ce în ce mai mult, orașul Constantinopol consemna la acea dată doar biserici sub conducerea arienilor, mai puțin o singură capelă păstorită de arhiepiscopul Grigorie, ce va deveni cunoscută în întreaga lume prin aceea că a fost locul în care s-au rostit cele cinci cuvântări teologice, privite ca rădăcina și sinteza învățăturii trinitare ortodoxe. Prin numele acestei bisericuțe ales deloc întâmplător „Anastasis", (Învierea) și mai ales prin aportul deosebit al Sfântului Grigorie, la sfârșitul păstoririi sale starea bisericească a orașului a cunoscut o transformare deosebită: doar o singură biserică mai era stăpânită de arieni. „Se cade să filosofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu seriozitate…"
În celebra scriere a Sfântului Grigorie de Nazianz, „Cele cinci cuvântări teologice", înainte de a fi tratată tema principală a acestei cărți, rodul frământărilor primelor două sinoade ecumenice, se abordează un aspect interesant ce nu trebuie trecut cu vederea: pregătirea și totodată atmosfera cuvântărilor despre Dumnezeu. După Sfântul Grigorie, teologhisirea nu trebuie realizată prin jocuri de cuvinte, prin termeni eleganți și subtili care nu fac altceva decât să „gâdile auzul". Teologhisirea presupune contemplație, curăția sufletului și a trupului său măcar dorința fermă de a fi curat.
Abordarea acestui subiect presupune seriozitate maximă și o atmosferă prielnică: „Se cade să filosofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu seriozitate și care nu pălăvrăgesc cu plăcere despre el ca despre oricare altul". Dat fiind faptul că acest obiect al cunoașterii este inepuizabil, măsura transmiterii cunoștințelor presupune o adaptare imperioasă la capacitatea de înțelegere a ascultătorului.
Existența lui Dumnezeu
După ce a lămurit contextul în care trebuie vorbit despre Dumnezeu, Sfântul Grigorie se apropie de explicarea tainei, aducând argumente cosmologico-teologice pentru a demonstra existența Acestuia. Faptul că Dumnezeu Se ascunde în creația Sa nu înseamnă o confundare a creației cu El, ci El se vede în făpturile Sale: „după cum umbrele și chipurile soarelui, reflectate în ape, arată vederilor neputincioase soarele, căci puritatea luminii lui copleșește vederea…, căci învățător al existenței lui Dumnezeu și al cauzei creatoare avem văzul și legea naturală". Pentru a solidifica discursul său în această privință, Sfântul Grigorie aduce înainte următorul exemplu: „Când cineva vede o chitară prea frumos lucrată, precum și armonia și buna ei întocmire, și când ascultă sunetul coardelor ei, nu se va gândi la altceva decât la făcătorul ei și la cel care cântă din ea și către el va alerga cu gândul, chiar dacă întâmplător ar fi necunoscut privirilor lui". Când se ivește greutatea dobândirii înțelegerii lui Dumnezeu Sfântul Grigorie subliniază următoarele: „că nu cumva prin ușurința dobândirii să fie ușoară și pierderea lucrului dobândit, căci ceea ce s-a dobândit prin muncă este ținut mai multă vreme, iar ceea ce s-a dobândit cu ușurință se aruncă foarte repede ca un lucru ce poate fi iarăși cu ușurință dobândit. pe de altă parte pentru că nu cumva și noi mândrindu-ne, să cădem din pricina îngâmfării, asemenea lui Lucifer".
Din toate acestea Sfântul Grigorie vrea să demonstreze că natura lui Dumnezeu, esența Sa, este inaccesibilă omului pentru faptul că el este ființă creată ce nu poate purta greutatea ființială a celui necreat.
Sfânta Treime – Taina Tainelor
Cu ajutorul Revelației dumnezeiești, adică al descoperirii divine către oameni, o parte din taina dumnezeirii este accesibilă oamenilor. Plecând de la taina fiecărui om și de la deosebită armonie a trupului omenesc precum și a celorlalte creații, se deduce existența unei puteri ce controlează aceste procese, putere ce, conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, s-a descoperit că fiind Sfânta Treime. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi au o raționalitate explicabilă în parte. Pe scurt, Tatăl este dintru început, Fiul este născut din veci din Tatăl, iar Duhul purcede din veșnicie din Tatăl. Afirmând aceste lucruri nu înseamnă că se epuizează taina cunoașterii dumnezeiești. Sfântul Grigorie este atent la fiecare cuvânt pe care-l utilizează în demersul său teologic, nelăsând astfel loc de interpretări ci, din contră, evidențiază greșelile teologice pentru a demonstra firescul și în același timp nepătrunsul mister dumnezeiesc. Astfel, sunt tratate problemele referitoare la dumnezeirea Fiului, la nașterea Acestuia, prin argumente raționale și silogistice.
Eunomienii și arienii, cei ce-L înțelegeau pe Dumnezeu la nivel strict rațional, făcând din Fiul o creatură, îi adresau printre altele Sfântului Grigorie următoarea întrebare: Cum S-a născut Fiul? La aceasta se oferă un răspuns indirect și simplu: „Înainte de a vă spune cum S-a născut, spuneți-mi cum a fost oare Fiul creat, dacă cumva a fost creat, fiindcă trebuie să știu și eu cum a fost creată ființa cea mai desăvârșită dintre toate., oferindu-le mai departe următoarea indicație: „nu trebuie să căutăm să înțelegem cu mintea nașterea Fiului lui Dumnezeu, noi care nu suntem în stare să ne înțelegem nici propria noastră naștere. Cum S-a născut știe numai Tatăl care L-a născut și Fiul care S-a născut". Se observă ironia fină abordată, ce nu are alt scop decât a sublinia că Sfânta Treime reprezintă taina tainelor și din această cauză nu se pot oferi informațiile pe o cale extrem de rațională. De aceea, Sfântul Grigorie subliniază magistral importanța credinței în actul cunoașterii: „să nu înlăturăm credința fiindcă ea este desăvârșirea rațiunii noastre., fără credință neexistând înțelegere completă. În legătură cu dumnezeirea Sfântului Duh, a rămas elocventă și transpusă în Simbolul de credință expresia „purcederii Duhului" de la Tatăl, ce îi aparține Sfântului.
Având o misiune extrem de dificilă, datorită subiectului abordat, motivat însă de o iubire de activitate a minții, precum însuși mărturisește, Sfântul Grigorie semnală pericolul închipuirii acestui mister al persoanelor dumnezeiești și al raportului ființial dintre ele, prin căutarea unui element de comparație pământesc ce ar lămuri măcar în parte acest lucru. Cea mai mică asemănare poate știrbi adevărul dumnezeiesc: „Am cugetat la soare și la raza lui și la lumină., dar și aici este o temere, întâi că nu cumva să fie cugetată o compunere a naturii necompuse, cum este cea a soarelui și a celor din soare, și al doilea, că nu cumva să atribuim ființa în sine Tatălui, iar pe celelalte persoane să le facem niște puteri ale lui Dumnezeu., fiindcă nici raza, nici lumina nu sunt un alt soare, ci niște curgeri sau revărsări de soare și calități substanțiale ale soarelui.
Încredințându-și sufletul în mâna lui Dumnezeu (în jurul anului 389), Sfântul Grigorie va primi supranumele de Teologul, adică Cuvântătorul de Dumnezeu, aceasta fiind calitatea deosebită pe care și-a cultivat-o pe parcursul vieții sale. După Ioan Evanghelistul, Grigorie va fi cel care se va bucura de această cinstire acordată de Biserică. Cinstit în mod special la 25 ianuarie, dar și alături de Sfântul Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur (la 30 ianuarie), Sfântul Grigorie se înscrie în ceata arhiereilor ocrotitori ai învățământului în general și al elevilor și studenților teologi în special.
Sfântul Ioan Evanghelistul și Teologul
Sfântul Evanghelist Ioan s-a născut în Betsaida Galileii fiind fratele Sfântului Apostol Iacov. Sfântul Evanghelist Ioan s-a stabilit în Efes după anul 70, când romanii au dărâmat Ierusalimul și Templul Sfânt. Sfântul Ioan Evanghelistul a păstorit Biserica din Efes după care a fost exilat de împăratul Domitian în insula Patmos, unde va scrie Apocalipsa. S-a reîntors în Efes după moartea împăratului, trăind aici până la sfârșitul vieții. Sfântul Ioan Teologul, a scris a IV-a Evanghelie și trei epistole, numite sobornicești.
Dintre evangheliști, Sfântul Ioan este cel care ne introduce cel mai direct, mai puternic în camarile de taina ale Duhului, ale Împărăției lui Dumnezeu; din cuvintele, descoperirile sau relatările sale Hristos ni Se descoperă parcă cel mai viu, cel mai limpede, cu cea mai mare putere ca Dumnezeu adevărat, ca Dumnezeu al Iubirii și că Lumina a lumii. Nu în zadar Sfântul Apostol Ioan a fost numit de Biserică și "Teologul", pentru că ne-a vorbit despre Dumnezeu cel mai. Dumnezeiește, revelându-ni-L într-un chip unic și de neegalat prin cuvânt pe Cuvântul întrupat al Tatălui. În Evanghelia și în Epistolele Sfântului Apostol Ioan simți în modul cel mai limpede că, "îți vorbește Dumnezeu" chiar ție însuți, personal și direct.
Stând lângă inima lui Iisus și la picioarele Crucii Sale, Ioan I-a simțit cel mai de aproape "bătăile inimii" Dumnezeu-Omului, i-a "pipăit" Duhul cel mai de aproape și și-a făcut inima lui vas încăpător al Iubirii Lui în care Hristos să-Și poată deșerta fără rest tainele Sale. Nu întâmplător numai lui i s-au încredințat, la bătrânețe, și revelațiile eshatologice cele mai de necuprins ('traduse' în cartea Apocalipsei, contestata azi chiar și în spațiul teologic ortodox de cei care, în spirit protestant, pun știința lumească mai presus de Duhul și înțelepciunea Bisericii).
Pentru noi, personal, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan este cel prin care Dumnezeu – Cuvântul a intrat în inima întâia oară ca glas și ca putere de dincolo de această lume, chemându-ne ne și pe noi să ieșim cu inima și gândirea din lumea cea căzută. Prin cuvântul încredințat sfântului Ioan, putem să începem să "adulmecăm" adierea și mireasma Împărăției lui Dumnezeu să "prindem gust" de harul Duhului Sfânt și, pe măsura curățirii noastre, să ne rănim de dorul după Viața veșnică. Să-l ascultăm deci pe Sfântul Ioan cu credința și cu dragoste.
3.3. Sfinți cu darul proorociei și a străvederii
Starețul Hagi-Gheorghe
Era de talie mijlocie, slab și era aproape numai oase, nervi și piele, deoarece cărnurile sale le jertfise lui Dumnezeu, prin asceză făcută cu mărime de suflet.
Deși făcea mereu nevoință aspră, era sănătos și mergea atât de ușor, încât ai fi zis că zboară. Ochii lui erau luminoși și totdeauna deschiși. Fața lui strălucea și avea o culoare roșie plăcută. Gâtul și capul său se plecau ca spicul copt. Era de talie mijlocie, slab și era aproape numai oase, nervi și piele, deoarece cărnurile sale le jertfise lui Dumnezeu, prin asceză făcută cu mărime de suflet. Se bucura de privegheri și se hrănea duhovnicește din ele. Toți oamenii se odihnesc pe pături, dar Hagi-Gheorghe se odihnea în strană, stând în picioare. Nu stătea aproape deloc în chilie, deoarece noaptea priveghea în biserică, iar ziua vorbea cu oamenii îndurerați.
Ucenicii lui nu-l oboseau, căci erau maturi duhovnicește, cu toate că printre ei erau și unii mici de vârstă. Starețul, cu harisma înainte-vederii pe care o avea, le citea gândurile călugărilor săi, precum și inimile, mai înainte ca aceștia să-i spună gândurile lor.
Odată a prevăzut și un accident ce avea să se întâmple în familia Țarului. De aceea a scris Țarului că în cutare zi să nu treacă peste cutare pod cu trăsura să. Țarul, când a citit scrisoarea Starețului, a zâmbit și a spus: „Călugărul acesta vrea ceva de binecuvântare. Trimiteți-i câteva ruble!" Însă după șase luni, pe când trecea cu trăsura, împreună cu familia sa, exact la locul și în luna în care prevăzuse Starețul, aceasta s-a răsturnat, dar n-au pățit nimic. S-au izbăvit cu toții ca prin minune. Atunci Țarul și-a dus aminte de cuvintele proorocești ale lui Hagi-Gheorghe și a înțeles că au fost izbăviți cu rugăciunile lui.
De atunci, Țarul îl avea la mare evlavie și-i trimitea persoane însemnate ca să-i ceară sfatul. Aceasta era firesc să creeze invidie în unii monahi ruși, care cârteau pentru faptul că rușii mergeau la Hagi-Gheorghe, care era grec, și nu mergeau să ceară sfat de la ruși. Mulți ruși care se vindecau cu rugăciunile lui trimiteau îndestulate binecuvântări Starețului. Dar pentru că el trăia împreună cu obștea sa într-o mare asceză, dădea, la rândul său de binecuvântare tuturor pustnicilor sau săracilor. De aceea atunci când cineva împărțea milostenie la săraci cu dărnicie, obișnuia să se spună: „Acesta-i ca Hagi-Gheorghe".
Starețul însuși purta numai o singură dulamă și întotdeauna umbla desculț, numai în biserică purta niște ciorapi groși. Bunul Dumnezeu însă îl încălzea cu multă Lui dragoste, deoarece și credinciosul Său rob se nevoia cu mărime de suflet pentru dragostea Lui. Altfel nu se poate explica omenește, faptul de a trăi cineva sus, la Kerasia, acolo unde de pe Athon coboară curenți foarte reci și să petreacă iarna aproape gol și cu foarte puțină hrană uscată.
„Cei care îl cunoșteau pe Stareț îl cinsteau ca pe un sfânt, precum și era de fapt. Mulți închinători ruși luau fotografii de-ale lui Hagi-Gheorghe și le duceau în Rusia la bolnavi, care sărutându-le cu credință se vindecau. Fotografiile lui Hagi-Gheorghe se aflau în iconostasele rușilor, împreună cu icoanele sfinților. Oamenii îndurerați îl chemau în rugăciunile lor, iar sfântul Stareț îi ajuta cu harul lui Dumnezeu, așa cum fac sfinții, deși se afla încă la Kerasia Athonului."
3.4. Sfinți cu darul povățuirii
Starețul (cuvânt ajuns în graiul nostru din slavonescul старый, adică bătrân) sau Gheronda (cum i se zice, cu prețuire și afecțiune, în tradiția elină) este un monah sau pustnic cu viață sfântă, nu neapărat preot, care a primit harisma povățuirii duhovnicești a sufletelor. "Bătrânețea" să nu este totdeauna una trupească, ci mai ales în Duhul, arătând treaptă la care a ajuns acesta în viața duhovnicească.
Sfântul Paisie de la Neamț și Stareții de la Optina (Rusia)
Nu cred să existe vreun credincios râvnitor la noi în țara care să nu fi auzit de Sfântul Paisie Velicikovski – marele Stareț de la Neamț din veacul al XVIII-lea, dascăl al Rugăciunii minții și cărturar neîntrecut al Bisericii. Înrâurirea sa asupra Ortodoxiei de pe aceste meleaguri (și nu numai) a fost una de-o însemnătate covârșitoare. În acele veacuri — când Biserica pătimea în Țările Romane sub urgia uniatismului și a jugului otoman, iar în Rusia de pe urma reformelor Țarului Petru cel Mare (care a abolit Patriarhia și a transformat-o într-un departament al statului, condus de un ober-prokurator) — Starețul Paisie a fost un luminator pentru toți cei ce, potrivit indemnului Sfântului Simeon Noul Teolog, căutau „povățuirea cea bună".
Se poate zice, fără a greși, ca Sfântul Paisie a readus tradiția isihastă, ce aproape se pierduse, în Rusia acelor veacuri. Ca atare, duhovnicia Sfântului Paisie a rodit până aproape de îndepărtata Moscova, unde, în preajma anului 1821, a renăscut o veche vatra monahală, ce a ținut apoi pe umerii săi Biserica rusă, vreme de peste o sută de ani – Sihăstria Optina. Cei dintâi Stareți ai Optinei au fost toți ucenici apropiați ai marelui Paisie de la Neamț. Aceștia, ca și, la rândul lor, cei ce le-au urmat, au dus la nașterea unui fenomen care, deși s-a mai întâlnit în istoria temporală a Bisericii, n-a mai avut o așa amploare – e vorba de așezământul duhovnicesc al „Stărețismului", al filiației duhovnicești nemijlocite intre Bătrân și Ucenic, care a dat naștere atâtor Sfinți.
Iată cum definește acest mare așezământ Maica Maria (Dobromislova), ucenica a Starețului Nicon de la Optina:
„În esență, stărețismul consta în faptul că ucenicii Starețului își taie în întregime voia și fac totul cu binecuvântarea acestuia. Ei își descoperă în fiecare zi înaintea Starețului păcatele, nu numai cele făcute cu lucrul său cu cuvântul, dar și cele gândite. Această descoperire a gândurilor îl învață pe ucenic să dobândească trezvie, atenție duhovnicească, și să se ferească de cele rele, care pot duce la păcatele cu cuvântul și cu lucrul. Iar trezvia de sine, atenția la minte și la inimă, duce la nevoia unei rugăciuni neîncetate, a Rugăciunii lui Iisus ".
Astfel, preț de mai bine de-o sută de ani (răstimp curmat doar de silniciile stăpânirii comuniste, care după 1921 a transformat mănăstirea în muzeu, apoi în cooperativă agricolă și, în cele din urmă, în 1938, a dărâmat-o și l-a împușcat pe ultimul ei egumen), în Optina s-a nevoit și au luminat poporul lui Dumnezeu nu mai puțin de paisprezece Stareți. Deși spațiul nu ne îngăduie să vorbim despre fiecare în parte, se cuvine măcar a-i pomeni: Leonid, Macarie, Moise, Antonie, Ilarion, Ambrozie, Anatolie „cel bătrân", Isaac, Iosif, Varsanufie, Anatolie „cel tânăr", Nectarie, Nicon și, cel din urmă, Isaac „cel tânăr".
Starețul Macarie, dascălul blândeții și smereniei
Mihail pe numele său de botez, Cuviosul a fost afierosit încă din pruncie sfintei slujiri a stărețismului. Viitorul monah a crescut având înaintea ochilor pasnica obște a Mănăstirii Lavrentie, aflată în apropierea conacului părintesc, de unde zilnic se auzea dangătul clopotelor ce chemau călugări la rugăciune. Când a împlinit cinci ani, s-a stins din viața draga lui mama, care l-a iubit mai mult decât pe ceilalți copii, zicând despre fiul ei blând și liniștit:
„Inima mea simte ca din acest copil va ieși ceva nemaipomenit".
Cuviosul Macarie a devenit ucenic al Starețului Leonid de la Optina, deși era deja o personalitate duhovnicească recunoscută în toată Rusia. Asemenea Sfântului Paisie în Țările Romane, pe care l-a iubit mult, Cuviosul a avut un rol hotărâtor în tipărirea la Optina a scrierilor Sfinților Părinți. El însuși, de altfel, era întruchiparea înțelepciunii Părinților din vechime. Blând și smerit, iubitor și plin de noblețe, dobândise acea smerenie care tămăduiește bolnavii, îmblânzește mințile trufase și izgonește duhurile viclene.
Le mărturisea tuturor: „Învățătura Mântuitorului și însăși viața Lui înseamnă blândețe și smerenie, ceea ce ne-a și poruncit să învățăm de la El. Pricina tuturor relelor noastre este mândria, iar pavăza tuturor darurilor este smerenia".
În el s-au împlinit cuvintele lui Hristos: „Fiți dar voi desăvârșiți" Matei 5:48, potrivit mărturiei unui contemporan, care, după întâlnirea cu Starețul Macarie, scria:
„Cât de anevoie e să vezi desăvârșirea! Credeam că-i cu neputință omului s-o atingă… așa că m-am cutremurat să văd cu ochii mei un astfel de om "…
Uimitoarea influența a Starețului în întreaga Rusie este arătată și de faptul că printre fiii săi duhovnicești s-a numărat și marele filosof rus Ivan Kireievski, ce i-a fost colaborator de căpătâi în editarea scrierilor patristice. Starețul zicea adesea:
„Cel ce dorește să se îndrepte, dar încă se lupta cu patimile, trebuie neapărat să încerce să se
Smerească, chiar dacă e greu, și astfel să atragă la sine harul lui Dumnezeu".
Și Cuviosul Macarie chiar trăia aceste cuvinte, lucru vădit din următoarea întâmplare minunată.
Odată, a ajuns la Stareț, adus de-un prieten, un învățat cu semne vădite de îndrăcire. În timp ce așteptau în arhondaric, bolnavul a început să manifeste o puternică neliniște, semn al unei crize ce se apropia, zicând: „Vine Macarie! Vine Macarie!". Când Starețul a intrat în cameră, îndrăcitul s-a aruncat turbat asupra lui, rostind tot felul de cuvinte urâte; înainte să fie oprit, l-a lovit pe Stareț. Atunci, nevoitorul lui Hristos, știind cine a făcut aceasta mișcare prin mâna nefericitului îndrăcit, a întors repede și celălalt obraz, potrivit cuvintelor Evangheliei: „De te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt!" (Matei 5:39).
Ars de smerenie, diavolul l-a părăsit pe cel suferind. Bolnavul a căzut fără simțire la picioarele smeritului Stareț și a stat așa mult timp, complet nemișcat. S-a sculat apoi sănătos, nemaiamintindu-și nimic despre această întâmplare.
La 7 septembrie 1860, în ajunul Nașterii Maicii Domnului, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, Starețul Macarie a adormit în pace, înconjurat de iubiții săi ucenici. În ziua în care se prăznuia Nașterea celei ce a adus bucurie la toată lumea, s-a născut și Starețul intru o altă viață — cea adevărată și veșnică.
Starețul Ilarion, tămăduitorul bolilor psihice
Cuviosul s-a născut într-o gospodărie din Kliuceah chiar în noaptea de Paști. Mama sa, Eufimia, era o femeie respectată și cu frica lui Dumnezeu, crescându-și cei trei copii în acest duh. Măsura ei se vede și din faptul că i-a prevestit tânărului său fiu, încă de la împlinirea vârstei de 17 ani, că va fi călugărit.
Ajuns la Optina, devine ucenic al Starețului Macarie, care i-a prorocit că va ajunge Stareț după moartea sa și a Starețului Leonid. La Cuviosul Ilarion veneau mulți dintre cei ce sufereau cu nervii sau de boli sufletești. Starețul avea credință neclintită că pocăința sinceră, iertarea tuturor jignirilor primite și împăcarea cu cei potrivnici era cel mai bun leac pentru bolile de nervi. Căci, de cele mai multe ori, zicea el, pricinile lor sunt dușmănia fără împăcare, certurile în familie, divorțurile și păcatele grele rămase nespovedite:
„Să nu te rușinezi când părintele duhovnic îți descoperă bubele și fii pregătit să primești de la el mustrarea pentru păcatele tale, ca să eviți prin ea rușinea cea veșnică".
Un negustor din Gubernia Tulsk suferea de mai bine de doi ani de o boală sufletească: i se părea că toți își bat joc de el și de serviciul lui și că, oriunde se ducea, necunoscuți îl urmăreau, cu intenția de a-l distruge. Aceste gânduri nu-i dădeau pace nici ziua, nici noaptea; de câteva ori i-a venit și gândul sinuciderii. Toate acestea i-au înspăimântat familia. La îndemnul mamei sale, el s-a dus la mănăstire, la Optina și i-a explicat Starețului Ilarion situația lui. Starețul a văzut că are un păcat ascuns, pe care nu-l mărturisise duhovnicului, deoarece se îndoia că ar putea fi iertat. Cuviosul l-a convins că, dacă are pocăință, nu există păcat care să nu fie iertat de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Prin spovedanie, negustorul a căpătat liniște și, primind blagoslovenie, s-a învrednicit de împărtășirea cu Sfintele Taine. După dezlegare, Starețul i-a spus:, Mergi cu Dumnezeu. De acum, nu vei mai fi urmărit.
Și, într-adevăr, așa a fost. Negustorul s-a însănătoșit deplin după boala cea grea care îl dusese în pragul pierderii minților.
Starețul Ilarion obișnuia să arate nu cauza închipuita a bolii, ci pe cea adevărată, și le trezea bolnavilor conștiința, îndemnându-i la pocăință și la lacrimi pentru păcatele lor. Dacă i se spunea că pricina bolii de nervi era cineva anume, Starețul îl sfătuia pe cel suferind să-și ceară iertare de la acela, dacă mai era în viață, iar dacă a murit să se împace făcându-i la mormânt o panihida, pentru a se odihni în pace.
Pe 18 septembrie 1873, șezând pe jumătate paralizat în fotoliul din chilie, după ce a ascultat rugăciunile de dimineață și a primit Sfintele Taine, Starețul Ilarion și-a încetat nevoința pământească. Era pe deplin conștient când i-a venit fericitul sfârșit. Cuviosul s-a îndreptat în fotoliu și, după câteva răsuflări ușoare, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Starețul Ambrozie, părintele mângâierii
Născut în familia numeroasă a unui paracliser, în ziua de prăznuire a hramului bisericii din sat, când în jurul casei erau adunați o mulțime de țărani veniți la sărbătoare, Părintele Ambrozie spunea despre sine: „Precum m-am născut în mijlocul poporului, așa și viețuiesc în mijlocul lui".
Încă din copilărie a început să cugete la deșertăciunea lucrurilor pământești, dorind să se dăruiască acelor ce nu pier, ci dăinuie veșnic. Așa s-a înfiripat în mintea să chemarea spre viața monahală. În toiul unor astfel de gânduri, s-a îmbolnăvit grav; atunci i-a făgăduit lui Dumnezeu ca, dacă se va însănătoși, se va face monah. După ce s-a vindecat în chip minunat, s-a îndreptat fără preget, urmând sfatul duhovnicului, către Optina.
Părintele Ambrozie a fost și el ucenic al Starețului Macarie, ajungând secretarul acestuia. A făcut desăvârșita ascultare de Starețul sau, ajungându-l în scurtă vreme din urmă și chiar depășindu-l, ca măsura duhovnicească.
Sfințenia sa l-a inspirat pe F.M. Dostoievski să-l folosească ca prototip pentru neuitatul personaj al Starețului Zosima din opera sa „Frații Karamazov", în a cărui gură scriitorul a pus înseși povețele auzite de la Cuviosul Ambrozie: „A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni și cu toți să fii respectuos".
Atingând străfundurile smereniei, Domnul l-a învrednicit pe Cuviosul Ambrozie de darul tămăduirii sufletelor. El citea în inima omului, îi cunoștea trecutul, prezentul și viitorul, și-i vorbea nemijlocit cu „cuvintele vieții veșnice" (Ioan 6:68). Pentru aceasta, mii de oameni se revărsau zi de zi către modesta sa chilie, unde l-au cercetat personalități precum Dostoievski, Tolstoi, Leontiev sau Soloviov.
O profesoară din Moscova avea mare evlavie la Stareț, iar singurul ei fiu era pe moarte din cauza febrei tifoide. Mama s-a dus la Optina ca să-i ceară Cuviosului Ambrozie să se roage pentru fiul ei. „Ne vom ruga împreună", i-a spus Starețul — și au început amândoi să se roage în genunchi. După câteva zile, mama s-a întors la Moscova, la fiul ei, care a întâmpinat-o pe picioare. Chiar în clipa când Starețul se rugă pentru el, a simțit o schimbare în boală și s-a însănătoșit repede!
Rugător neîntrecut, Starețul Ambrozie îi povățuia pe fiii săi duhovnicești:
„Trebuie să știi, cum ai citit și tu însuți în cărțile Sfinților Părinți, că vrăjmașul la nimic nu sta împotriva așa cum stă împotriva Rugăciunii lui Iisus. De aceea, dacă ai început să faci Rugăciunea lui Iisus, nu o lăsa, ci continuă, nădăjduind la milă și ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu și Împărăteasa Cerului au putere să ne ferească de relele și necazurile pe care le aduc vrăjmașii sufletului!".
Spre sfârșitul vieții, Starețul Ambrozie s-a îmbolnăvit grav și a fost silit să se mute la Mănăstirea Samordino. Întrebat de un ucenic de ce a îngăduit Domnul boala, i-a răspuns: „Pentru ca în timpul vieții am primit multă cinste, care nu mi se cuvenea!".
A adormit cu pace la 10 octombrie 1891 și s-a hotărât aducerea sa în procesiune la Optina, pentru înmormântare. Când procesiunea s-a apropiat de Optina, deși începuse deja să se întunece, în întâmpinarea sicriului a ieșit tot clerul orașului Kozelsk, împreună cu locuitorii. Toată lumea trăia un simțământ deosebit de bucurie, ca la o mutare de moaște…
Starețul Varsanufie, schimonahul care înțelegea oamenii ca nimeni altul
În același timp cu Stareții Iosif și Anatolie, s-a nevoit la Optina Starețul Varsanufie. În lume, a fost un om cu o mare cultura și militar de cariera – colonel al armatei căzăcești din Orenburg, conducător al biroului de mobilizare și mare aghiotant al districtului militar din Razansk.
A intrat în mănăstire la o vârstă relativ înaintată. Pentru curăția inimii sale și trezvia să, Domnul l-a preschimbat în scurtă vreme într-un Stareț purtător de har. Se știe o mărturie a Sfântului Ioan din Kronstadt, care a văzut cu duhul în persoana Părintelui Varsanufie un adevărat nevoitor, pe vremea când era încă în armată și nici nu se gândea la călugărie. Totodată, de la una din ucenicele sale, Maica Alexandra, avem următoarea mărturie:
„Am luat odată parte la Liturghia slujită de Părintele Varsanufie. Atunci mi-a fost dat să văd și să simt ceva ce nu poate fi descris. Batiușka era învăluit de o lumină clara. Se afla singur în centrul acestui foc și răspândea raze de lumină. Raza care ieșea din el lumina și chipul diaconului ce slujea împreună cu batiuska …
Stăreția sa a coincis cu începutul epocii moderne: începutul Primului Război Mondial și Revoluția Rusă. Lumea era zbuciumară de patimi fără precedent, și se simțea limpede venirea întunericului. Împreună-pătimind cu lumea întreagă, Starețul Varsanufie zicea:
„Trăim vremuri grele. Suntem slabi și betegi, dar trebuie să-i îmbărbătăm pe ceilalți. Și iată, stau aici, slab și beteag, având eu însumi nevoie de ajutor și mângâiere, dar îmi împlinesc datoria de-a aduce mângâiere celor ce vin la mine. Aceștia vin la Optina dintr-o lume care nu mai geme, ca până acum, ci urla de-a dreptul! Vin căutând mângâiere și alinare — și, după credința lor, primesc ce caută, și pleacă în pace".
O fată de 16 ani a mers să-l vadă pe Stareț. Stătea lângă căsuța lui de lemn și se miră de mulțimea oamenilor care așteptau. Nu după mult timp, Starețul a apărut și, deodată, i-a făcut semn să se apropie. A condus-o în chilie și i-a povestit toată viața ei, an cu an, înșirându-i toate greșelile, când și unde le-a săvârșit și pomenind persoanele după numele lor. Apoi i-a spus: „Mâine vei veni la mine și îmi vei repeta tot ce ți-am spus. Nu am vrut decât să te învăț cum trebuie să te spovedești"…
Starețul Varsanufie, cu o sănătate șubredă, dar întărit de harul lui Dumnezeu, îi primea pe toți cei ce-l cercetau, vorbea cu ei, îi spovedea și-i îndrepta pe calea cea dreaptă și mântuitoare. Primise de la Domnul darul străvederii și vedea limpede în inimile oamenilor, rostindu-le astfel de cuvinte mângâietoare:
„Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că și în cele mai înfricoșătoare căderi se ascunde mila cea nesfârșită a Domnului. Într-un chip de neînțeles și de nepătruns nouă, Domnul ne zidește".
În primăvara lui 1913, la ceasul Liturghiei, Starețul Varsanufie și-a dat sufletul sau curat în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit atât de mult și de dragul Căruia s-a răstignit toată viața, până în ultimele clipe, după ce rostise aceste cuvinte prorocești:
„Chiar și pierderea părinților duhovnicești este, în planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru
Mântuirea noastră"…"
3.5. Părinți și sfinți contemporani
Gheron Iosif Isihastul
Gheron Iosif Isihastul (n. 1898 – d. 1959), cunoscut și că Iosif al Peșterii, a fost monah și stareț în Muntele Athos. A fost mult-lăudatul părinte duhovnicesc al stareților Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul și al altora, ce sunt direct răspunzători de revitalizarea a șase din cele douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte.
Chiar dacă a dus o viață retrasă, discretă, închinata renunțării de sine, rugăciunii și contemplației, Gheron Iosif a avut, totodată, o influență imensa asupra vieții duhovnicești din Sfântul Munte, ale cărei efecte continua și astăzi să se facă simțite.
Bătrânului toate adâncimile vieții duhovnicești îi erau foarte cunoscute și le analiza și explică cu multă ușurință pe fiecare în amănunte. Unul dintre ucenicii săi povestea: „Deși de multe ori am observat perspicacitatea să și la noi personal și la alții de departe, pe care i-am urmărit, totuși nu dădea atâta importanță acestora, precum discernământului, pe care-l prețuia mult ca pe mijlocul cel mai bun în neîncetata lupta a războiului nevăzut, mai ales al nostru, al monahilor. "Sare, fiilor, e trebuință de sare!", le spunea el înțelegând prin aceasta discernământul.
Nu numai când erau prezenți, ci și când se aflau departe de el, la ascultare, aflau în scrisorile ce ni le trimitea descrierea în amănunte a stării lor și cele ce li s-au întâmplat în ascuns și la arătare. Deasemenea vedeau și înștiințarea fără greșeală ce o primea dacă greșea cineva în credință sau chiar în comportarea morală. Când vedeau nerăbdare în mișcările lui, înțelegeau că i s-a vestit ceva, fapt ce li-l explica mai târziu când rămâneau singuri și-l întrebau. Le spunea odată, când s-a ivit un astfel de caz: "Acesta nu este ortodox". Și lucru de mirare era ca nici acela însuși nu cunoștea această despre sine. Iar asta au depistat-o odată când s-au apropiat de el; l-au cercetat și au aflat că, într-adevăr, fără să-și dea seama avea convingeri eretice și nu conștientizase faptul acesta. Bătrânul cunoștea deasemenea și greșelile morale, până și cea a ispitei de noapte. Iar pe persoanele duhovnicești cunoscute lui le înștiința despre cele ce li se vor întâmpla, precum ei înșiși ne spuneau. Cu toate acestea, precum am spus, nu dădea atâta importanță acestora, precum vredniciei discernământului.
Odată un ucenic l-a întrebat: "Părinte, ce este deosebirea duhurilor?" Și-i spune: "Mai întâi îți doresc să o dobândești, însă ascultă ce este: este diagnoza harismelor duhovnicești și când lucrează fiecare; care se recomanda în care se pune în aplicare, când se arata și ce trebuie atunci de la om; când se retrage și cum trebuie omul să ia aminte și să lucreze. Cel ce are aceasta harismă cunoaște deasemenea și felul înșelării, care în aparență se nevoiește să se prezinte ca har, cu măști greu de depistat și înfățișări de înger. Este deci foarte greu și este trebuință de nevoință aspră pentru a se redobândi în cazul când acesta se retrage din pricini care, din păcate – în mod inevitabil se întâmpla în micimea omenească. Pentru voi este mai prețios discernământul decât proorocia. Înainte vederea și proorocia ajuta și zidește în parte Biserica. Discernământul însă zidește și desăvârșește mai întâi însuși pe cel ce are aceasta harismă și apoi folosește și pe ceilalți, pentru că știe și locurile și pe vrăjmași și războiul. La așa ceva face aluzie Pavel când spune: "căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute". Ierarhizarea acestei stări duhovnicești înalte este demnă de a fi considerată că sarea discernământului, pentru că de multe ori rămâne cineva pe loc – mulțumit în simțămintele ce izvorăsc din oarecare lucrare a sa – și nu înaintează mai sus din pricina acestei stări pe loc a sa. Și nu numai atât. Unii se întorc înapoi, considerând ceea ce au întâlnit că fiind de prisos sau nesigur".
Ucenicilor le era teamă să meargă înainte în analiza subțirimii acestei diagnoze, însă el completă, zicând: "S-a sfârșit cuvântul. Destul ați auzit. Faceți-vă și rămâneți smeriți și niciodată nu vi se va stinge acest opaiț al discernământului, pentru că într-adevăr, celor smeriți Dumnezeu le da harul Său".
Ucenicii săi povestesc că nu vor uita niciodată cât insista recomandându-le stăruința și răbdarea ce se cer pentru redobândirea harului când acesta se retrage din pricina noastră. Le spunea: "Nu este atât de mare osteneala fiilor, să dobândească cineva harul lui Dumnezeu, deoarece ca un Preabun, El "nu da Duhul cu măsură". Însă foarte mare este osteneala de a-l redobândi după retragerea lui din vinovăția omului. Și de aceea mulți l-au aflat când au pornit, dar puțini l-au redobândit dintre aceia de la care s-a retras."
În timpul vieții sale a avut puțini ucenici, dar remarcabili. Ucenicul care a scris viața lui Gheron Iosif, părintele Iosif cel Tânăr, a devenit ulterior părintele duhovnic al Mănăstirii Vatoped, una din cele mai mari din Athos. Un alt ucenic direct al lui Gheron Iosif, Arhimandritul Efrem de le Filoteu, a întemeiat opt mănăstiri în Grecia și șaisprezece în Statele Unite și în Canada.
Șase din cele douăzeci de mănăstiri ale Muntelui Athos – reprezentând un sfert din numărul viețuitorilor din Sfântului Munte – sunt astăzi conduși de către ucenici ai părintelui.
Harismele Sfântului Porfirie Kavsokalivitul din Grecia
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Colibă) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kavsokalivia de la Muntele Athos, la orele patru și treizeci dimineața, în ziua de 2 decembrie 1991, în al optzeci și șaselea an al vieții sale.
Pe 27 noiembrie 2013, sfântul sinod al Patriarhiei Ecumenice a decis înscrierea bătrânului Porfirie în rândul sfinților, cu prăznuire la data de 2 decembrie.
Harisma diagnosticării și vindecării bolilor
Dintre multe daruri ce împodobeau personalitatea Părintelui Porfirie, trebuie să-l amintim și pe acela al tămăduirii a tot felul de boli. Ca părinte duhovnicesc, Bătrânul avea relații personale foarte strânse cu fiii săi duhovnicești și astfel le influența sufletul, comportamentul și întreaga ființă. În multe cazuri, cu ajutorul Harului, lucra diagnosticând și tămăduind. Deși suferea el însuși de multe boli, niciodată nu L-a rugat pe Domnul să-l vindece. Ba chiar spunea adesea: "Mi-e rușine. Cum I-aș putea cere așa ceva lui Hristos?". Astfel, până la sfârșitul vieții și-a dus cu răbdare crucea împovărătoare a bolii, răbdând durerea cu mulțumire. "Aici este răbdarea și credința sfinților" (Apocalipsa 13, 10). Totuși, Domnul a dăruit acestei firi atât de slăbite trupește, darul tămăduirii multor neputinte trupești, a unor boli grave și a tuturor tulburărilor psihice.
Așa cum mărturisesc mulți oameni ce au suferit de diverse boli și au fost tămăduiți de Părintele Porfirie, și chiar și doctori ce au trăit alături de părintele, fiindu-i fii duhovnicești, sfinția sa, cu ajutorul Harului dumnezeiesc, avea putința de a pune diagnosticul corect multor bolnavi. Își dădea seama repede de existența unor boli, al căror diagnostic era greu de stabilit chiar de cei mai pricepuți doctori, având la dispoziție cele mai desăvârșite mijloace moderne ale tehnologiei medicale. Reușea să-și pună diagnosticul doar ațintindu-și privirea asupra acelei părți din trup aflată în suferința sau luând pulsul bolnavului sau pulsul mamei acestuia. Cu ajutorul primei metode de diagnosticare, de multe ori părintele a descoperit existența cancerului, spunând cu exactitate și în ce fază se afla boala. De asemenea a descoperit existența unei tumori maligne (a unui chist) la ovare și a spus exact care erau dimensiunile acesteia. Cu ajutorul celei de-a două metode de diagnosticare, adică prin luarea pulsului, din câte știm, putea să cerceteze toată viața unui om, să îi cerceteze arborele genealogic și programul genetic. Uneori descoperea malformații de natura genetică, de a căror existență cei bolnavi nu știuseră până în clipa în care le spunea părintele. După aceea îi trimetea de urgență la doctorii specialiști.
Din următoarea întâmplare vom înțelegem mai bine capacitatea Părintelui Porfirie de a diagnostica diferite boli. Într-o zi, în primăvara anului 1990, o familie, părinți și copii, s-au dus la părintele să ia binecuvântare. Părintele i-a spus mamei să vină ea prima. Când s-a apropiat, ținând-o de mână și luându-i pulsul, i-a spus: "Acum să-mi spui încet numele copiilor tăi, unul câte unul." Când a ajuns la numele feței sale, pe atunci adolescenta, părintele i-a luat pulsul mai cu luare-aminte, a rămas tăcut o vreme, iar la urmă i-a cerut să îi spună vârsta fetei. În clipa aceea Părintele Porfirie diagnosticase existența unei "boli autoimune", care ar fi fost greu de depistat pe cale medicală și care nu se manifestase și de aceea, încă nu afectase sănătatea fetei. De atunci, mai precis din clipa în care s-a manifestat boala respectivă, o mulțime de medici, într-un răstimp foarte lung și cu ajutorul a foarte multe analize de laborator, cu mare greutate au ajuns la diagnosticul ce fusese pus cu atâta ușurință de Părintele Porfirie. Astfel, așa cum se întâmpla întotdeauna în asemenea cazuri, știința cea plină de osteneala s-a întâlnit încă o dată cu diagnoza cea de Dumnezeu luminată, dăruită de Harul cel dumnezeiesc smeritei, simplei și totodată atât de înțeleptei, măritei și dumnezeieștii "experiențe clinice" a Cuviosului Părinte Porfirie.
Medici greci foarte cunoscuți respectau și cinsteau metoda să de diagnosticare, ce de multe ori salva oamenii, scoțându-i din nevoi. Mulțumită acestui dar al său, Părintele Porfirie prevenea situații dureroase, corecta greșelile sau neglijentele doctorilor, indicând întotdeauna cel mai bun tratament medicamentos.
În chip deosebit Părintele Porfirie avea grijă de oamenii bolnavi de diferite forme de cancer. Bolnavii de cancer ce făcuseră timp îndelungat chimioterapie, dar fără nici un folos, erau vindecați de Părintele Porfirie. Alte boli, nedureroase, erau vindecate prin simpla binecuvântare a mâini sale.
Cuviosul Părinte, așa cum am spus mai sus, nutrea o deosebită dragoste și era foarte apropiat de bolnavii de cancer. Le analiza cu atenție boala, încerca să le pună diagnosticul și cercetă atent aceasta cumplită boala a epocii noastre. El însuși era bolnav de cancer ce i se răspândise în tot organismul. Și totuși, după cum spunea el însuși, reușise să-și adoarmă cumplita boala timp de zeci de ani, folosind ca unic medicament rugăciunea neîncetată și studiul Sfintei Scripturi."
Cât a trăit, Părintele Porfirie i-a primit pe toți. Prin smerita să chilie au trecut sfinți asceți și criminali păcătoși, creștini ortodocși, dar și oameni de alte culte sau chiar de alte credințe, oameni neînsemnați și mari personalități, bogați și săraci, neștiutori de carte și oameni învățați, mireni și clerici de toate gradele. Fiecăruia dintre aceștia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mântuirea sufletului.
Întotdeauna a arătat deplină ascultare față de Biserică și nu făcea nimic fără aprobarea ei. Spunea că este preferabil să greșești, fiind în Biserică, decât să lucrezi în afara ei, fie și cu îndreptățire.
Harisma străvederii
Harisma străvederii i s-a dat într-o dimineață cutremurătoare pentru el, când s-a dus la biserica din Kavsokalivia. Încă nu începuse slujba utreniei. A intrat în nartica și stătea nevăzut, într-un colț. Tot acolo a intrat atunci un ascet rus sfânt, bătrânul Dimas. Acela, crezând că este singur în biserică, a început să facă metanii, rostind rugăciunea. Peste puțin a căzut în extaz, cuprins de lumina nezidita. În clipa aceea harul lui Dumnezeu a intrat și în micul, dar primitorul părinte Porfirie. Bătrânul Dimas i-a transmis tânărului ascet harismele lui. După aceea, tânărul părinte Porfirie s-a împărtășit și a plecat alergând în pădure. A rostit rugăciunea de mulțumire de după împărtășanie, plin de o nebunie și bucurie dumnezeiască. L-a slăvit pe Dumnezeu și I-a mulțumit.
După cum mărturisește profesorul G. Papazahos, părintele povestea:
„Zicând «Slavă Ție Dumnezeule», am vrut să fac câțiva pași și am văzut că nu mai am greutate. Pasul meu, în loc să mă ducă la un metru mai încolo, m-a dus la zece metri. Și mergeam cum mergeau acei astronauți pe lună, ca și când ar fi fost din bumbac. Calci aici și te duci departe […] Credeam că nu sunt eu".
Pagini din Filocalie reînviază în fața ochilor celui care lecturează viața harismatică a cuviosului părinte.
Părintele a continuat să alerge emoționat, slăvindu-L pe Dumnezeu cu tot sufletul și trupul lui. Și-a deschis mâinile pentru a-și exprima marea recunoștința. La un moment dat mâinile i-au rămas nemișcate, în extaz. Întregul trup i-a devenit o cruce vie.
Când s-a întors la chilie s-a înecat de emoție și lacrimi, care au ținut până seara. Nu putea psalmodia. Rostea încontinuu rugăciunea lui Iisus fără să poată să spună altceva, plin de recunoștință pentru vizita lui Dumnezeu.
În jurul după-amiezii, privind spre mare, „i-a văzut" în spatele muntelui pe părinții săi duhovnicești, care veneau încărcați cu desagile. Muntele parcă ar fi fost din sticlă. Părintele gusta pentru prima dată din darul lui Dumnezeu numit „harul străvederii". Când i-a mărturisit asta părintelui său duhovnicesc, acela, cu multă înțelepciune și discernământ, i-a spus să tacă. De asemenea l-a povățuit să nu dea însemnătate acestui lucru, fiindcă diavolul îl urmărește și-l poate arunca – ca pe orice om harismatic – în cel mai grav păcat dintre toate, mândria. Acesta ne desparte de Dumnezeu și face să dispară harismele Sfântului Duh. Cuvântul Sfintei Scripturi este limpede: „De cei batjocoritori Dumnezeu râde, iar celor smeriți le dă har".
Principala caracteristică a Părintelui Porfirie, în tot timpul vieții sale pământești, a fost deplină sa smerenie. Pe lângă această, dovedea deplină ascultare, iubire fierbinte, răbdare neclintită în dureri cumplite, discernământ înțelept, străvedere limpede. De asemenea, avea o mare sete de cunoaștere, cunoscând o mulțime de subiecte variate, acestea fiind un dar al râvnei sale către Dumnezeu și nu al studiilor sale în lume, aproape inexistente. Avea mare râvnă în tot ce făcea și era foarte harnic. Rugăciunea sa era neîncetată și smerită și, prin urmare, foarte eficientă. Gândirea sa pur ortodoxă, dar lipsită de fanatism era plină de viață și se interesa de problemele Sfintei Biserici, deși lucrul era aproape necunoscut celorlalți. Sfaturile sale erau încununate de succes, iar învățăturile sale nenumărate. Slujbele sale erau pline de măreție, iar dimensiunea contribuției sale duhovnicești a fost ținută până de curând în taină. Părintele trăia în stele, în nemărginire, în ceruri. Trăia în chip suprafiresc. N-a cultivat harisma străvederii, nu i-a dat nicio însemnătate. Nici n-a cerut vreodată de la Dumnezeu să-i descopere ceva. Însă după ce a cunoscut că i-a fost dată, viața i s-a schimbat și era plin de bucurie și veselie. Harul lui Dumnezeu a înmulțit toate harismele. „Vedea" multe lucruri, dar nu vorbea, după cum chiar el mărturisea.
Părintele vedea rațiunile ființelor. După primirea harismei a dobândit capacitatea de a vorbi cu stâncile, cu zidirea necuvântătoare. Putea să simtă de departe mirosul florilor și să recunoască păsările care-I cântau Ziditorului și-L preaslăveau. Cu harul lui Dumnezeu le vedea pe toate.
Avea de asemenea harisma de a găsi apă ascunsă a izvoarelor, după cum povestește chiar el. Se ruga și găsea apa la mare adâncime. Odată a încercat-o, pentru a-i afla gustul. Și a găsit cu exactitate locul unde se afla apa curată din abundență, pentru cel care i-o ceruse.
Harismele Părintelui Paisie Aghioritul
Depășirea legilor firii
Înaintea Părintelui Paisie uneori stihiile naturii se plecau, dar și el însuși acționa depășind și anulând legile naturale.
Neudat de ploaie
Atunci când ploua, Starețul folosea umbrela sau pelerina. Era și el udat de ploaie ca și ceilalți și, pe deasupra, mai era și sensibil la frig și la umezeală. Uneori însă pentru pricini pe care numai Dumnezeu le cunoaște, nu era udat de ploaie. Adică, în timp ce în jurul său ploua, pe el nu-l atingea nici o picătură.
„Odată îl duceau pe Părintele Paisie de la Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător la Suroti, povestește Kuțoianis Constantin. Pe tot parcursul drumului a plouat atât de tare, încât credeai că s-au deschis porțile cerului. De îndată ce am ajuns la Suroti, am văzut că maicile așteptau cu umbrele și pelerine pentru a i le da Starețului ca să nu se ude. Mi-au făcut semn să mă apropii cât mai mult de clădire. Atunci, ca prin minune, în acea clipă pe o rază de doi metri în jurul mașinii a încetat să mai cadă ploaie, deși mai departe ploua cu găleata. După ce Starețul a coborât și a intrat înăuntru a început să plouă și deasupra mașinii.”
Zboară prin văzduh
De multe ori Starețul, în vremea rugăciunii se ridica în văzduh și cu trupul. Dar și atunci când lucra său mergea a fost văzut că nu calcă pe pământ. La „Cinstită Cruce" a trăit un fapt minunat:
„În timp ce mă rugam, povestea Starețul, nu știu ce mi s-a întâmplat, că deodată m-am înălțat sus în văzduh și am văzut Coliba cum se micșora sub mine. Nu mi-am dat seama nici cum m-am ridicat, dar nici cum am coborât". Un monah aghiorit povestește:
„Odată l-am cercetat pe Stareț la «Panaguda» și l-am găsit făcând o sobă de cărămidă. Se urcase pe o scândură, pe care o așezase alături de sobă pentru a pune materialele pe ea. În timp ce lucra l-am văzut deodată ridicat de la pământ cam la vreo treizeci de centimetri. La început credeam că nu văd bine, dar într-adevăr era ridicat în văzduh. După puțin a revenit la poziția de mai înainte".
Transmite har
Oriunde mergea, Starețul răspândea peste tot har dumnezeiesc.
„Cel ce are har și merge undeva, spunea el, îndată, ca un curent electric, împrăștie pacea duhovnicească pe care o are. Precum și cel care are o stare demonică, împrăștie în jur ceea ce are înlăuntrul său. Starea noastră duhovnicească îi influențează și pe ceilalți." Starețul avea cunoștință de harul pe care i-l dăruise
Dumnezeu și împărtășea oamenilor din această bogăție.
Vasile Mourahidis din Konița povestește: „Atunci când eram copil mic de șase-șapte ani, urcam la Mănăstirea Stomiu împreună cu alți copii de vârsta mea, avându-l cu noi și pe Părintele Paisie. Deoarece drumul era greu și în pantă eu oboseam repede. Odată, văzându-mă că am obosit. Starețul mi-a spus:
Vasile, atunci când obosești să-ți faci semnul Sfintei Cruci, să sprijini toiagul de mine și astfel să mergi mai departe.
La un moment dat, mergând pe cărare am întâlnit o piatră mare ce căzuse din munte, și care avea cam un metru cub și jumătate.
Părinte Paisie, am spus, dacă ar veni un tractor ar putea trage piatra din cale.
Este cu neputință. Unde să aflăm tractor? Tu ești tractorul. Tu o s-o tragi din drum.
Eu nu pot. Sunt mic.
O să încerci. O să-ți faci semnul Crucii, o să spui «Tatăl nostru» și o să reușești. O să te ajut și eu. Tu o să împingi piatra, iar eu o să te împing pe tine.
Când Starețul și-a sprijinit puțin mâna de mine, piatra s-a mișcat din loc. Nu era aproape de marginea drumului ca să fie mișcată ușor. După ce a făcut o rotire completă, s-a rostogolit în vale. Am simțit-o ușoară de parcă ar fi avut vreo trei kilograme. Atunci nu am conștientizat faptul, însă după ce am mai crescut puțin mi-am dat seama ce se întâmplase".
„Neprins" de aparatele foto și audio
Starețul din smerenie nu numai că evită să fie fotografiat, ci simțea chiar și neplăcere și repulsie pentru aceasta. Ceda numai în fața omului sensibil și smerit, ca să nu fie rănit de refuzul său și de explicația pe care acela și-ar fi putut-o da, considerându-se nevrednic de aceasta. În aceste cazuri prefera să se mâhnească el însuși, decât să-l deznădăjduiască pe fratele. Din dragoste își jertfea chiar și smerenia.
Mulți au vrut să-l fotografieze în ascuns sau la arătare, în situații în care nu putea reacționa datorită prezenței unor egumeni, episcopi sau în timpul procesiunilor. Este adevărat că uneori reușeau să-l fotografieze, dar de obicei fotografiile nu ieșeau bine, deoarece pe chipul lui puteai vedea o mâhnire, o împotrivire, care te făcea să te simți vinovat.
Dar există și multe mărturii potrivit cărora Starețul, într-un chip minunat, nu era prins de aparatul de fotografiat, atunci când era fotografiat în ascuns sau prin surprindere. Uneori se ardea filmul sau se bloca aparatul, iar alteori fotografia ieșea normal însă fără persoana Starețului.
Împrietenire cu animalele sălbatice
Starețului i s-a dăruit harisma de a petrece cu animalele sălbatice, fără ca acelea să-l vatăme, așa cum s-a întâmplat cu Adam înainte de cădere și cu mulți alți sfinți. Fiarele sălbatice simțeau marea lui dragoste și vedeau în el curăția omului de dinainte de cădere. Este cunoscut faptul că, atunci când omul își redobândește frumusețea primară, harul dumnezeiesc pierdut, devine stăpânul întregii zidiri și domnește peste toate zburătoarele cerului și peste târâtoarele și fiarele pământului. Atunci se reface prietenia cu zidirea, așa cum numesc Sfinții Părinți această stare de dinainte de cădere. „Atunci când locuiește și se odihnește Dumnezeu în cineva, toate i se supun, precum lui Adam înainte de a călca porunca lui Dumnezeu."
Starețul spunea:
„Din clipa în care omul se pune în situația celuilalt, pe toți îi poate iubi, chiar și pe animalele domestice și fiarele sălbatice. Pe toate le cuprinde înlăuntrul său și atunci iese iubirea de sine din dragostea sa. Când văd o fiară sălbatică mă gândesc că și eu aș fi putut fi o fiară. Dumnezeu este Stăpân peste toate și ar fi putut să mă facă fiară. Atunci când mă pun în locul unei fiare, voi iubi și mi se va face milă chiar și de șerpi. Ei, oare mi-ar fi plăcut să fiu șarpe, să ies puțin la soare ca să mă încălzesc și să fi venit un om să mă lovească și să-mi zdrobească capul? Fiarele sălbatice simt dragostea cea dumnezeiască. O fiară poate deosebi un om care o iubește, de un vânător care vrea să o omoare. De omul care o iubește se va apropia, nu se va teme de el. Credeam că aceasta se întâmplă la toate animalele sălbatice în afară de șerpi. Insă am constatat după aceea că același lucru se întâmplă și la ei. Chiar și la viperă care, în comparație cu ceilalți șerpi, este precum capra față de miel".
Harul povățuirii harismatice
Toți cei care au vorbit cu Starețul și care au citit cuvintele lui, s-au încredințat că el avea harisma cuvântului și a teologiei, cea mai înaltă dintre toate harismele Duhului Sfânt.
Cuvântul său era simplu, ca cel al pescarilor apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând și dulce. El cădea ca o rouă peste sufletele însetate. În povestirile sale era fără seamăn: împletea istorioare firești pline de har, cu glume, pentru ca povestirea să devină mai plăcută, mai expresivă și să accentueze ceva duhovnicesc. Vorbea adeseori „în pilde", dădea exemple din natură și viață. Exprimarea sa era totdeauna limpede, poetică și plină de apoftegme. Putea vorbi liber toată ziua fără să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-și puteau dezlipi privirile de la el.
Nu ținea conferințe, nici nu urmărea să facă pe dascălul. De obicei vorbea cu închinătorii ce veneau la el, sau făcea sinaxe la mănăstirile pe care le povățuia atunci când i se cerea aceasta, sau răspundea la întrebări. Prin puținele cuvinte pe care le spunea satisfăcea interesele duhovnicești ale multora. Avea un mod personal de a se exprima și discernământ cu care putea și dintr-un pretext neînsemnat, să facă o excelentă învățătură duhovnicească.
Avea darul să schimbe discuțiile neînsemnate în convorbiri duhovnicești. „Slavă lui Dumnezeu că ne-am făcut acoperișul casei", i-a spus un oarecare monah aghiorit. Iar Starețul schimbând discuția de la construcțiile materiale la cele duhovnicești, a spus: „Așa cum la o casă lucrul cel mai important este acoperișul, ca să nu între apă în ea, tot astfel și la om totul este să-și aibă capul bine asigurat, ca să nu primească gânduri". Cuvântul său mergea la sufletele oamenilor.
„Ceea ce m-a impresionat la Stareț, a spus un drogat, este faptul că el cu două-trei cuvinte reușea să comunice cu noi și să ne trezească interesul".
Potrivit cu dispoziția fiecăruia, unii își veneau în fire și se pocăiau, alții își făceau probleme de conștiință, alții se entuziasmau, iar alții erau mângâiați. Starețul nu-i convingea pe oameni în chip logic, ci îi ajuta duhovnicește. Pricinuiesc uimire cunoștințele sale în toate domeniile, înțelepciunea și memoria să nemaiîntâlnită.
Era destoinic să povățuiască duhovnicește monahi și mănăstiri, să rezolve problemele mirenilor căsătoriți și necăsătoriți, să se întrețină cu oameni de știință care se minunau de cunoștințele și agerimea sa. Cobora sau urca la nivelul cultural și la starea duhovnicească a oamenilor, având în vedere caracterul lor, meseria, obârșia, preocupările etc.
De obicei „vorbea oamenilor spre zidire, îndemn și mângâiere" și „despre împărăția lui Dumnezeu". Evită să teologhisească fără motiv, dar atunci când era nevoie, o făcea fără greșeală, exprimând experiențele lui dumnezeiești în cuvinte simple. Vederea lui Dumnezeu merge înaintea teologiei. Ea l-a arătat teolog pe călugărul neștiutor de carte. Starețul spunea că „teologia fără experiență seamănă cu cârtița care încearcă să descrie soarele".
Desigur în cuvintele sale exista și elementul uman rezultat din cunoștințele și experiența sa. Uneori spunea: „Gândul îmi spune aceasta sau aceea." sau: „Cred că." Vorbind ca un om despre problemele zilnice făcea și greșeli. De altfel nici el însuși nu credea că este fără greșeală.
Dar atunci când era întrebat despre situații și probleme duhovnicești care privesc mântuirea, îl urmărea cu atenție pe cel cu care vorbea privind adânc în ochii lui cu privirea sa pătrunzătoare și în același timp rugându-se în taină pentru el. După ce înțelegea exact întrebarea „spunea cele dăruite lui de har". Răspunsurile lui erau atât de clare, încât vesteau lăuntric și erau primite ca și cum ar fi fost cuvintele Sfintei Scripturi. Aceste cuvinte ale Starețului aveau o putere deosebită și erau primite fără îndoială, deoarece nu erau ale lui, ci ale Duhului Sfânt. El nu făcea decât să transmită cuvântul lui Dumnezeu care se năștea de sus în inima sa. Iar cuvântul acesta este „semnul deosebit desăvârșit și adevărat al sfinților".
În aceste cazuri vorbea ca cel ce avea stăpânire, cu siguranță, fără să lase loc pentru îndoială. Insă atunci când Dumnezeu nu-i dădea cuvânt și vestire, nu răspundea, ci spunea: „Să facem rugăciune" și numai după câteva zile dădea răspunsul. Starețul era din fire un vorbitor elocvent, iscusit și convingător. Dar valoarea harismei sale nu constă în felul vorbirii, ci în conținutul cuvintelor lui. Ele aveau puterea să descopere împărăția lui Dumnezeu și să schimbe sufletele oamenilor, pentru că mai întâi el însuși se schimbase duhovnicește prin lucrarea dumnezeiescului har.
***
Harismele sfinților nu s-au transmis prin tainele Bisericii; ele s-au dobândit prin lucrarea directă a Sfântului Duh. Biserica oferă doar mijloacele prin care și condițiile în care cineva poate să-și dobândească desăvârșirea deplină a sfințeniei. Ajutorul și lucrarea Domnului, nepătrunsa Lui dragoste, milostivire și înțelepciune, sunt acelea prin care se proslăvește cineva ca sfânt. Numai Domnul își proslăvește pe sfinții Săi. Numai El le răsplătește nevoințele lor cu semnele sfințeniei. El și nu Biserica îi face pe sfinți. Sfinții sunt mărturia vie a plinătății Harului dumnezeiesc.
Capitolul IV
Concluzii
Darurile nenumărate și diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet, improprierea și personalizarea lui în cel ce crede lucrător. Darurile Duhului sunt, prin urmare, roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanții înmulțiți în arșița și sudoarea zilei. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbește despre șapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va lua"), Duhul le sădește în suflete: „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu" (Isaia 11, 2-3). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.
Oamenii se împărtășesc în viața lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacității lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potență, talant îngropat în țarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului.
Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfințire a omului, sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția" (Gal. 5, 22).
Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creștini, mai ales la începutul Bisericii, pentru nașterea, răspândirea și consolidarea ei sunt numite harisme (facerea de minuni, proorocia, apostolia etc. – cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni ce izbeau ochiul și zguduiau sufletul, harismaticii aveau rolul, aproape constrângător, de a aduce pe cei ce nu credeau la credință. Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că și-au atins scopul pentru care au fost date.
În sufletele curate și sfinte nu găzduiesc doar darurile cerești, ci Dăruitorul Însuși, Preasfânta Treime. Dumnezeu ne cere inimile noastre spre a locui El Însuși în ele. Cum El nu vrea din ale noastre, ci pe noi, nu ne dăruiește din ale Sale, ci ni se dăruiește El Însuși, ca „Cel ce Se împarte și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururi și niciodată nu Se sfârșește și pe cei ce se împărtășesc îi sfințește".
Creștinul trebuie să conștientizeze înlăuntrul său că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Creștinul trebuie să urmărească să lupte lupta cea bună a credinței și fără îndoială că fiecare nevoitor va simți înlăuntrul său harul Duhului Sfânt lucrând spre mântuirea sa, dar și a celorlalți din jurul său.
Așa vom fi toți în Dumnezeu și vom vedea toate în Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate și-L vom vedea în toate, fiind tot atât de reală prezența unitară a lui Dumnezeu în toate, pe cât de reale și de necontopite în Dumnezeu vor ramâne „toate” făpturile adunate în El.
Aceasta este perspectiva eternă a îndumnezeirii.
Bibliografie
Isaac Ieromonahul, Viața cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos
Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, Editura Egumenița, 2012
Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevoințe, Experiențe, Învățături, Editura Evanghelismos, București, 2009
Revista Familia Ortodoxă, nr.45, octombrie 2012
Cuviosul Paisie Aghioritul, Starețul Hagi Gheorghe Athonitul, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006
Pr Stelian Papadopoulos, Vulturul Rănit, Viața Sfântului Grigorie Teologul, Ed. Bizantină
Petru I. David „Manual de sectologie", Edit. Episcopiei Argeșului, 1994
Viața și conduita celui întru Sfinți Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, preot și egumen al mănăstirii Sfântul Mamas din Xirokerkos, scrisă de ucenicul său, Cuviosul Nichita Stithatul apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri IV, introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006,
Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Ed. Bizantină
Revista Logos, 1971, noiemb, Ranaghan
Ieromonah Serafim Roșe – Religia viitorului, Editura Sophia
Revista Inter-Church Renewal, 1971
Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002
Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2012
Arhim. Ambrozie Iurasov, Ortodoxia și Protestantismul înțelesul tuturor, Ed. Episcopiei Giurgiului, 2010
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. 1, Credința, nădejdea și dragostea, Ed. Egumenița, 2012
Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile și incontestabile din Biserica Ortodoxă, Colecția Eseuri teologice, nr. 1
Schitul Românescu Prodromu – Athos, O mare minune din vremea noastră, 1992
Mihail Urzică, Minuni și false minuni, Ed. Anastasia, 1993
Serafim Papacosta, Minunile Domnului, carte de predici, Ed. Reîntregirea
Cornel Dragos, Roxana Mihalache, Oameni care au înviat din morți, Ed. Dacpress
Proloagele
Liturghier
Ziarul Lumina: www.ziarulumina.ro
www.crestinortodox.ro
www.razbointrucuvant.ro
Biblia Ortodoxă: www.bibliaortodoxa.ro
Bibliografie
Isaac Ieromonahul, Viața cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos
Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, Editura Egumenița, 2012
Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul, Nevoințe, Experiențe, Învățături, Editura Evanghelismos, București, 2009
Revista Familia Ortodoxă, nr.45, octombrie 2012
Cuviosul Paisie Aghioritul, Starețul Hagi Gheorghe Athonitul, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006
Pr Stelian Papadopoulos, Vulturul Rănit, Viața Sfântului Grigorie Teologul, Ed. Bizantină
Petru I. David „Manual de sectologie", Edit. Episcopiei Argeșului, 1994
Viața și conduita celui întru Sfinți Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, preot și egumen al mănăstirii Sfântul Mamas din Xirokerkos, scrisă de ucenicul său, Cuviosul Nichita Stithatul apud Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri IV, introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2006,
Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Ed. Bizantină
Revista Logos, 1971, noiemb, Ranaghan
Ieromonah Serafim Roșe – Religia viitorului, Editura Sophia
Revista Inter-Church Renewal, 1971
Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002
Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2012
Arhim. Ambrozie Iurasov, Ortodoxia și Protestantismul înțelesul tuturor, Ed. Episcopiei Giurgiului, 2010
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur, vol. 1, Credința, nădejdea și dragostea, Ed. Egumenița, 2012
Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile și incontestabile din Biserica Ortodoxă, Colecția Eseuri teologice, nr. 1
Schitul Românescu Prodromu – Athos, O mare minune din vremea noastră, 1992
Mihail Urzică, Minuni și false minuni, Ed. Anastasia, 1993
Serafim Papacosta, Minunile Domnului, carte de predici, Ed. Reîntregirea
Cornel Dragos, Roxana Mihalache, Oameni care au înviat din morți, Ed. Dacpress
Proloagele
Liturghier
Ziarul Lumina: www.ziarulumina.ro
www.crestinortodox.ro
www.razbointrucuvant.ro
Biblia Ortodoxă: www.bibliaortodoxa.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Locul Harismelor In Viata Spirituala Ortodoxa (ID: 167688)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.