Locul Germaniei In Economia Mondiala

CUPRINS

=== l ===

1. GERMANIA-POL DE PUTERE ECONOMICĂ

1.1. Considerații introductive

Dezvoltarea economică în Germania a fost un succes de-a lungul celor mai mulți ani de după război. Cota de angajare maximă, prețuri stabile, rezolvarea pașnică a conflictelor sociale, o monedă puternică și o competitivitate internațională au fost caracteristicile performanței economice germane. În ultimii ani, ca o consecință a unificării Germaniei, a integrării europene și competiției globale crescânde, unele dintre aceste caracteristici s-au modificat semnificativ. Sistemul economic german a avut și încă are dificultăți considerabile în a face față acestor provocări. Politicile și instituțiile sunt adaptate doar șovăielnic. Existând o rezistență bine organizată împotriva soluțiilor inovative și numărul mare de proiecte de reformă nerezolvate, perspectivele economice ale Germaniei nu mai sunt așa de strălucitoare.

Dezvoltarea economică a Germaniei de după război ar putea fi subdivizată în următoarele patru perioade:

• 1948-65: o perioadă de reconstrucție caracterizată prin rate de creștere ridicate, prețuri stabile, grad de angajare în creștere și stabilirea unei poziții puternice în comerțul internațional. Problemele de distribuție și de mediu au fost de mică importanță

• 1966-79: o perioadă caracterizată prin intervenții ale statului urmând principiile keynesiene cum ar fi: garantarea gradului de angajare total din partea statului și o prelungire a stării de bunăstare. Diferențele inerente în ideile de bază și două șocuri cauzate de prețurile petrolului au dus la sfârșit acestă perioadă.

• 1980-90: o perioadă de liberalizare caracterizată printr-o retragere a statului de pe toate fronturile: politica de angajare totală a fost înlocuită cu o politică a creșterii pe termen lung, intervenție guvernamentală pe piața prin deregularizarea, privatizarea si echilibrarea cheltuielilor excesive privind securitatea socială și subvențiile.

• anii '90: acestă perioadă est concentrată pe îmbunătățirea atractivității Germaniei ca un spațiu pentru afaceri, investiții și reconstrucție economică în noile state (Bundeslander) din estul Germaniei.

Succesul economic al Germaniei a fost atribuit în mare măsura sistemului economic particular ce a fost stabilit după al II-lea Război Mondial – „Soziale Marktwirtschaft" (economia socială de piață). Este esențial pentru oricine care dorește să înțeleagă miracolul economic german să fie familiar cu trăsăturile majore ale acestui sistem specific. Oricine care plănuiește să facă afaceri în Germania ar trebui să înțeleagă cum funcționează, pentru că nu numai că acordă libertate economică de bază, dar și definește condițiile care se aplică la folosirea resurselor private în afaceri și obligațiile ce trebuie satisfăcute. Economia socială de piață se intenționează a fi atât eficientă cât și umană. (W. Eucken). Este o încerare de a obține un echilibru între eficiența de piață și interesele sociale (A. Muller-Armack). Adaptarea acestui sistem la condițiile economice este o permanentă provocare. Secțiunea următoare descrie câteva caracteristici majore ale acestui sistem.

Cu șapte ani după începutul procesului de unificare al Germaniei pare posibil ca economia germană să fie descrisă ca o entitate și mai puțin ca fiind două lumi separate. Deși numărul și semnificația diferențelor între est și vest s-au redus, ele rămân, totuși, considerabile.

1.2. Cheia succesului german – economia socială de piață

1.2.1. Principii constituționale

Constituția germană – Grundgesetz 1949 – a fost modificată pe parcursul procesului de unificare, dar nu a fost schimbată fundmental. Statele din fosta Republică Democrată Germană au aderat la Republica Federală Germană (aderare conform articolului 23 din Constituție), nu a fost crearea unui nou stat. Constituția nu codifică economia socială de piață. Ea lasă deschisă posibilitatea modificărilor în sistemul economic. Oricum, sunt înguste limitele acestor schimbări, pentru ca orice sistem economic trebuie să fie compatibil cu drepturile umane inalienabile si cu structura politică descentralizată, cum ar fi poziția puternică a noilor state (Bundeslaender) și a comunităților locale (Gemeinden).

Bazată pe dreptul uman al libertății individuale, Constituția garantează libertatea presei, artei și științei, libertatea de a se deplasa prin țară, de a forma sindicate de muncă și de a conduce conflictele de muncă. Proprietatea privată este garantată. Exproprierea și adaptarea pentru folosul social sunt posibile (articolul 15 din Constituție) dacă sunt în beneficiul comunității și dacă compensația financiară este plătită. În articolul 20 al Constituției Republicii Federale Germane este definită ca un stat democratic și social. Prin aceasta se evidențiaza importanța justiției sociale pentru existența pe termen lung a unei economii de piață și se protejează structura federală a statului. Cel din urmă este definit mai precis prin atribuirea de funcții specifice și surse de venituri la fiecare nivel al activității statale. Cu privire la divizarea verticală a sarcinilor în sectorul guvernamental, principiul subsidiarității este aplicat: implicarea federală și statală există doar când comunitățile locale nu se descurcă.

Descentralizarea creează probleme de coordonare, dar experiența arată că avantajele flexibilității și autonomiei sunt factori dominanți.

Ca o consecință a integrării europene (Tratatul de la Maastricht 1992) și a unificării Germaniei, o reformă constituțională a adăugat noi elemente Constituției în 1994. Într-un articol nou, 20a, protejarea resurselor naturale a devenit un scop explicit al statului german. Acesta are un caracter declamatoriu primar și nu constituie în mod direct drepturi individuale. Oricum, este un pas spre transformarea economiei de piață sociale într-o economie de piață ecologico-socială. Articolul 23 din Constituție afirmă acum că realizarea unei Uniuni Europene este un scop al politicii germane și pemite transformarea drepturilor de suveranitate (conform unor calificative privind de ex: principiile subsidiare). Reforma constituțională (articolele noi 87d-f) au furnizat, de asemenea, fundamentul pentru reforme de bază în câteva industrii care pană acum au fost definite ca parte a sectorului public (de ex: calea ferată, poșta și telecomunicațiile).

1.2.2. Reglementări în domeniul concurenței

Concurența este percepută ca fiind motorul progresului economic și bunăstării. Concurența, în special în sectorul intreprinderilor mici si mijlocii, a fost întotdeauna un stimul important în economia germană. Pentru a proteja libertatea concurenței, controlul și regularizarea cartelelor monopolurilor reprezintă o parte foarte importantă a politicii guvernamentale. Cea mai importantă lege în acest domeniu este Legea împotriva restricțiilor concurențiale (GWB). Această lege cuprinde următoarele:

• cartelele și acțiunile concertate către grupuri de firme sunt, în principiu, interzise, cu câteva excepții prevăzute de lege (de ex: utilizarea de standarde comune sau conducerea crizelor structurale). Unele sectoare (ca transportul, serviciul public, agricultura) nu sunt subiecte ale acestor prevederi.

• conducerea monopolurilor este controlată cu scopul de a preveni abuzul puterii lor de piață de către acestea (de ex: practicând prețuri prea ridicate).

• firmele mari sunt subiecte ale prevederilor fuziunilor guvernamentale. Dacă autoritatea cartelei respinge o fuziune, Ministrul Comerțului poate admite acest lucru, dacă avantajele economice sunt mai mari decât dezavantajele concurenței restrânse (de ex: cazul Daimler-Benz/MBB m 1989).

Toate cele trei aspecte sunt, de asemenea, prevăzute în prevederile Uniunii Europene: cartelele prin articolul 85 al Tratatului Uniunii Eropene, conducerea monopoliilor prin articolul 86 al Tratatului Uniunii Eropene, fuziunile de dimensiune europeană prin EC Merger Guideline din 1990. În unele cazuri,apar conflicte de competență și trebuie fundamentată o politică concurențială consistentă. A șasea revizuire a GWB – fiind efectivă din 1997 – adaptează legea germană la prevederile Uniunii Europene (cu câteva exceptii, cum ar fi fixarea prețurilor cu amănuntul la cărți).

Altă lege importantă cu privire la concurență este Legea împotriva concurenței neloiale (UWG) care formulează reguli cu privire la concurența loială (potrivit practicilor de afaceri bune), punând în afara legii practicile discriminatoare și înșelătoare, la fel ca și anumite forme de publicitate. 0 altă lege, Legea rabaturilor, afirma ce rabaturi regulare (maxim 3% din prețul de vânzare) și ce rabaturi speciale pot fi acordate. Adițional, un număr mare de reguli specifice (norme economice) există pentru intrarea în sau concurența în diferite piețe și au redus concurența în dezavantajul consumatorilor. Oricum,aceste norme s-au erodat pe parcursul neîntrerupt al procesului reformei. Acest proces s-a impus și este condus de noi tehnologii (în special în telecomunicații), politici ale Uniunii Europene (determinate să rupă barierele naționale pentru concurenții europeni) și performanța nesatisfăcătoare din sectoarele regulate (productivitate scăzută și costuri mari răsfrânse asupra bugetului public și/sau consumatori).

Libera concurență nu poate întotdeauna duce la rezultate sociale benefice și, de aceea, limitele concurenței trebuie definite în procesul politic democratic. Restricțiile liberei concurențe se referă la anumite industrii (norme economice) sau la anumite caracteristici ale produselor și procesului de producție (norme sociale). Toate aceste regularizări au efectul secundar că protejează firmele întemeiate și fac rău concurenților potențiali. Din această cauză, regularizările sunt adesea instrumente politice folosite în lupta împotriva monopolurilor protejate. Reformarea acestor regularizări când condițiile economice se schimbă întotdeauna cere nimicirea profiturilor asigurate legate de status quo. Luând în considerare acestea, schimbările din design-ul instituțional din ultimii ani sunt remarcabile. Pe de altă parte, statul a creat noi structuri de monopol în industria prelucrării deșeurilor, unde Sistemul Dual German (DSD) domină piața.

Calea Ferată Germană nu mai este o intreprindere de stat, ci a devenit o intreprindere particulară orientată pe profit (Deutsche Bahn AG) în 1994 și va fi defalcată pe mai multe companii independente,- apoi vândută investitorilor particulari. Foarte important, este planificată pentru viitor o companie separată care deține și vinde serviciile rețelei de cale ferată. Oricum, Constituția (articolul 87e) spune că guvernul trebuie să dețină majoritatea din companie. În transportul aerian, din 1997, liniile aeriene bazate în alte țări din Uniunea Europeană vor începe să deservească rute naționale germane, astfel punând capăt cvasi-monopolului firmei Lufthansa AG. Consecințele vor fi prețurile mai mici, multiplele destinații și marea varietate a categoriilor de servicii. Transporturile de suprafață ale bunurilor sunt liberalizate pas cu pas pentru ca transportatorii străini profită de condițiile mai favorabile (mai puține taxe și regularizări) din țara lor (liberalizare prin armonie). Stabilirea ratei a fost abandonată, dar controlul la intrarea pe piață (concesiunile) încă există. Transportul de suprafață de personal este deshis pentru firmele din Uniunea Europeană iar în câteva comunități și zone transportul public este deja furnizat de firme straine.

Până în 1989 majoritatea segmentelor pieței telecomunicațiilor din Germania au fost sub tutela cvasi-autorității Deutsche Bundespost. O dată cu Reforma Postala I, afacerea acestei autorități a fost separată de Ministerul Poștei și Telecomunicațiilor și a fost împărțită în trei categorii separate:

Telecomunicații, poștă și tranzacții bancare. Reforma Poștala II din 1994 a convertit aceste divizii în companii private (societăți pe acțiuni), o privatizare formală, pentru că toate acțiunile sunt detinute de către stat. Oricum, la sfârșitul anului 1996 o mare parte a acțiunilor Telekom (câteva bilioane ECU) vor fi oferite pe piața capitalurilor. Legea telecomunicațiilor din 1996 prevede faptul că – precum a decis Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene -, în 1998 monopolul telecomunicațiilor se va sfârși, iar rețeaua se va deschide pentru concurenți. Acest fapt va ridica probleme dificile, mai ales în folosirea rețelelor locale. Între timp, Telekom AG se implica în coaliții strategice internaționale (cu France Telecom și Sprint), pentru a câștiga putere în crescânda competiție. Deja s-au format cățiva concurenți-provocatori (ca și Mannesmann aliat cu AT&T sau Viag aliat cu British Telecom). Schimbări semnificative de același gen se aplică și în sectorul poștal, unde numai nucleul monopolului – transportul scrisorilor – ar putea triumfa până în 2004.

Producerea și distribuirea de electricitate, cea mai importantă parte a pieței energiei electrice, este încă domeniul unor firme mari private, înzestrate cu monopol teritorial și este legată de distribuitorii locali și interesele comunităților locale cu o taxă de aproximativ 3 bilioane ECU pentru dreptul exclusiv de a deservi o comunitate și de a construi o rețea pe teritoriul lor. Bazată pe Legea energiei economice din 1935, activitatea nu este subiect de control al activităților cartel, ci al autorității miniștrilor economici din Germania. Instrucțiunile Uniunii Europene privind electricitatea din 1996 va schimba acest lucru treptat. Legea energiei economice. La fel ca și GWB vor fi reformate pentru a deschide piața conform instrucțiunilor Uniunii europene. În special marii consumatori industriali (consumatori licențiați) vor avea posibilitatea să cumpere electricitatea mai ieftin din străinătate, iar utilitățile germane sunt obligate să permită accesul la rețelele lor pentru distribuție – în condiții corecte. Prin liberalizare, clienții mari ar putea forța companiile de electricitate să crească prețurile pentru SME și gospodării private. Companiile de electricitate spun că nu vor putea fi în stare să continue concurența în Europa atâta vreme cât standardele de siguranță și de mediu diferă de la o țară la alta.

Existaă totodată, câteve reforme de reguli sociale, de ex: reguli îndreptate către protecția consumatorilor, angajaților (sănătate și protecție) sau mediului înconjurător. Exemplul cel mai concludent este legea orei de inchidere a magazinelor. Reforma acestei legi a devenit un simbol, un „pars pro toto" pentru prospectele reformelor în economia și societatea germană. După dezbateri îndelungate, este permis acum ca magazinele să fie deshise de luni pâna vineri de la ora 6.00 până la ora 20.00, iar sâmbătă de la ora 6.00 pănă la ora 16.00. 0 și mai cuprinzătoare liberalizare (duminica, 24 de ore) a fost blocată de sindicate și micii detailiști cărora le este teamă de avantajul marilor centre comerciale. Sindicatele au negociat un surplus de 20% pe salariu în timpul serii și orelor de sâmbătă după-masă. Nu sunt disponibile proiecții de încredere despre efectul asupra prețurilor, salariilor, angajatților (unele proiecteaza 50.000 de locuri de muncă suplimentare) și aglomerației. Desigur, se va îmbunătăți avantajul consumatorilor.

Un alt aspect important, incluzând un efort de a elimina ineficiența birocratică și a încuraja „slaba guvernare" este simplificarea procedurilor de construire a (posibil periculoaselor) intreprinderi industriale noi ca și a unei noi infrastructuri (ca si intreprinderi energetice sau drumuri). Procedurile de permitere sunt considerate piedici, limite importante a investițiilor. În 1991 a fost elaborată o lege în vederea accelerării modernizării infrastructurii transportatorilor în noile state. În 1993 a urmat facilitarea investițiilor și Legea construcției de locuințe civile, afectând în special deschiderea de noi teritorii industriale și permisiile de a construi noi intreprinderi. Procesul a fost susținut de rezultatele diferitelor comisii (una stabilită de Uniunea Europeană, Molitor-Commission) și a Legii accelerării din 1996 care vizează intreprinderile care pot afecta calitatea apei sau aerului. Deci, este cu mult mai ușor și necesită mai puțin timp de a obține permis de construire a unei intreprinderi noi în Germania decât a fost acum câțiva ani. Aceasta nu se datorează numai scăderii birocrației, ci și scăderii drepturilor cetățenilor de a participa și a unor standarde (de siguranță și mediu) scăzute. În 1993 o reformă a legii biotehnologiei a intrat în vigoare care a înlocuit permisia prin notificare în cazurile de risc mic și a contribuit la ușurarea obținerii permisiei pentru experimente cu intreprinderi noi. În principiu au rămas neschimbate până acum codurile meseriilor: pentru a proteja consumatorii, meșteșugarii trebuie să aibă pregătire specială și o calificare formală dacă vor să conducă propria firmă. Acesta este un exemplu al calificării principiului libertații pentru activitatea antreprenorială.

1.2.3. Piața muncii

Libertatea de a încheia contracte individuale de muncă este limitată de legile forței de muncă și de existența aranjamentelor colective între sindicate și angajați, deci contractele individuale de muncă pot apare doar dacă este în avantajul angajatului. Legile conflictelor de muncă (greve, inchideri de fabrici) nu există, deci este necesară participarea tribunalelor la rezolvarea unor asemenea conflicte. Aranjamentele colective sunt negociate separat pentru fîecare industrie (comerț, textil, construcții, etc.) și pentru regiuni care sunt mai mici decât Bundesländer. Toți angajații și toți patronii organizați în sindicate sunt obligați să aplice contracul de tarife ca un standard minim. Acesta reprezintă un salariu de facto minim – de ex: în sectorul construcțiilor este de 9 ECU. Sistemul permite puțină flexibilitate pentru adaptarea la situația individuală a unei firme.

Protectia împotriva concedierii. Nici un angajat care a lucrat mai mult de 6 luni într-o firmă nu poate fî concediat fără un motiv întemeiat. Asemenea motive pot fi o criză pentru firmă sau se pot găsi motive în comportamentul individual al angajatului. Termenul obișnuit de aviz este de 4 săptămâni și acesta crește cu durata angajării. Firmele cu mai puțin de 10 angajați nu sunt subiectele regulilor stricte de concediere, iar protecția împotriva concedierii va fi diminuată, în general, în viitor, pentru că este considerată o piedică în angajare. Pentru a impiedica abuzul regulilor de concediere, contractele de muncă pe o perioadă limitată nu pot dura mai mult de 18 luni. Muncitorii temporari nu pot fi angajați la aceeași firmă mai mult de 6 luni. În cadrul concedierilor în masă și a restructurării fundamentale a firmelor trebuie negociat un plan social între management și angajați pentru a minimiza paguba socială și a-i compensa pe cei concediați. Compensația poate atinge echivalentul salarului pe mai multe luni. Planul social, deci, poate fi foarte scump și poate falimenta o firmă care deja are probleme.

Timpul de lucru a angajaților este limitat de câteva reguli legale: duminicile și sărbătorile publice sunt în principiu libere și numai munca în interesul public poate fi continuată (de ex: în spitale) și în cazuri rare și speciale, pentru cauze economice (de ex: a menține producția continuă). Pentru tineret se aplică reguli speciale (de ex:munca în acord nu este permisă). Femeilor li se acordă un concediu plătit de 6 săptămâni înainte și 8 saptamani după naștere. Timpul de lucru normal nu ar trebui să depășească 8 ore pe zi și nu poate depăși 10 ore. Numărul zilelor de concediu plătite pe an trebuie să fie minim 18. Multe dintre aceste prevederi au o mică importanță practică pentru ca aranjamentele colective, în cele mai multe cazuri, depășesc aceste standarde minime (ca de exemplu orele de lucru pe săptămână sau concediile plătite, care sunt de 6 săptămâni, în general).

Dacă un angajat se îmbolnăvește, patronul este obligat să îl plătească în continuare timp de 6 săptămâni. După această perioadă, asigurarea de sănătate va prelua aceste plăți. Nu există deci zile neplătite, plata începe din prima zi a bolii. Această prevedere generoasă contribuie la rata relativ mare a îmbolnavirilor (5% din personal în medie), în ciuda costurilor mari pentru firmă. De aceea, legea a fost schimbată în 1996 și firmele pot plăti acum doar 80% din salar (sau să reducă concediul până la 5 zile). Dar, printr-o luptă intensă, sindicatele au reușit să restabilească condițiile de dinainte, prin includerea 100% a prevederilor din aranjamentele colective.

Angajații au drepturi la cooperare și codeterminare. Pentru toate firmele cu peste 5 angajați se aplică Legea funcționării întreprinderilor din 1972. Această lege acorda angajaților și reprezentanților lor drepturi cuprinzătoare la informație și consultanță (ore de lucru, pauze, designul locului de muncă, etc.). Pentru întreprinderi mari cu peste 2.000 de angajați din care acolo sunt în jur de 500, Legea participării la decizii din 1976 depășește cu mult aceste prevederi. Prevede ca jumatate din membrii conducerii să fie aleși de angajați. În situații de impas, votul președintelui (care este un reprezentant al celor care dețin capitalul) se ia în considerare de două ori. Aceasta înseamnă că nu există egalitate totală în codeterminarea angajaților.

1.2.4. Sistemul de securitate socială

RFG a pus la punct unul dintre cele mai avansate și cele mai costisitoare sisteme de securitate socială care a contribuit semnificativ la evitarea conflictelor sociale. Principalele sale elemente sunt după cum urmează.

Fondul de pensii.Pentru toți angajații cu un venit lunar mai mic decat 4.210 ECU (3.580 ECU în zonele estice ale Germaniei) este obligatoriu să fie membri ai sistemului. Contribuțiile sunt plătite pe jumătate de către patron și pe jumătate de către angajat și este 19,2% din venitul brut – și va crește la 20,3% în 1997. În plus, plățile provin de la bugetul federal (aproximativ 38 blioane ECU, de ex: 20% din cheltuielile cu fondurile de pensii) pentru a compensa, de exemplu, plațile cu pensiile ale cetățenilor din estul Germaniei care nu au putut plăti nici o contribuție la sistem și totuși sunt îndreptățiți să primească pensiile. Pensiile individuale depind de mărimea contribuțiilor făcute și de creșterea generală în veniturile forței de muncă active. Pensiile sunt legate de un index, ceea ce înseamnă că cresc odată cu nivelul veniturilor nete medii salariale. Pensia medie pentru bărbati este în jur de 980 ECU pe lună (820 în zonele estice ale Germaniei) și 410 ECU pentru femei (530 în zonele estice ale Germaniei).

Asigurarea de sănătate. Toți angajații cu un venit lunar mai mic de 3.160 ECU (2680 în zonele estice ale Germaniei) trebuie să aibă aigurare de sănătate. Contribuțiile sunt plătite pe jumătate de către patron și pe jumătate de către angajat și este mai mult de 13% din venitul brut. Au fost depuse eforturi majore de catre guvemul federal pentru a include explozia costurilor în sistemul de protecție a sănătații – incluzând participarea la costuri a asiguratului (de ex: pentru fiecare medicament prescris) și restricții pentu doctori, spitale și industria farmaceutica. Stagnarea creșterii costurilor a fost doar temporară pentru ca structura incentivă a sistemului nu a fost schimbată. Se dezbate în prezent problema introducerii unor noi restricții.

Asigurarea împotriva șomajului. Toți angajații trebuie să contribuie la sistem indiferent de mărimea venitului lor. Contribuțiile sunt până la 6,5% (de la un maxim de 3.160 ECU sau în zonele estice ale Germaniei de 2.680 ECU lunar) și sunt plătite pe jumătate de către patron și pe jumătate de către angajat. Bazat pe contribuțiile lui, un angajat care ajunge șomer primește până la 67% din ultimul său, venitul net și sunt plătite contribuțiile la fondul de pensii și asigurarea de sănătate. După un an de șomaj, plățile sunt reduse la un maximum de 57%, plătit doar dacă șomerul nu are o altă sursă de venit.

Ajuîorul social. Scopul acestuia este de a permite oamenilor să trăiască cu demnitate chiar dacă nu au nici un venit. Se plătește doar dacă nu există nici o altă sursă de venit (de ex: dintr-o proprietate sau de la membri ai familiei). Ajutorul social este plătit de către autoritațile locale, creând dificultați bugetare mai ales odata cu creșterea șomajului.

Asigurarea împotriva accidentelor la locul de muncă: pentru a acoperi riscurile accidentelor la locul de muncă, patronii trebuie să plătească contribuții la un sistem de asigurare care compenseaza pagubele și se ocupă de reabilitarea lucrătorilor. Ratele contribuției depind de riscurile din firmă și de veniturile angajaților.

În 1995 un nou element a fost adăugat rețelei de securitate socială: asigurarea publică pentru asistența medicală, obligatoriu pentru toți angajații cu venituri lunare mai mici de 3.160 ECU (respectiv 2.680 ECU). Contribuțiile sunt de 1,7% din venitul brut și sunt plătite pe jumătate de către patron și pe jumătate de către angajat. Oricum, pentru a face acest element neutru din punct de vedere al costurilor pentru firme, a fost eliminat un concediu legal plătit. Asigurarea pentru asistența medicală plătește pentru îngrijirea celor bolnavi cronic, pentru îngrijirea acasa a celor bătrâni ca și pentru îngrijirea continua în spitale. Plățile depind de nivelul intensitații îngrijirii (până la 1.500 ECU lunar).

Deci contribuțiile la sistemul de securitate socială plătite de angajați și de firme reprezintă mai mult de 40% din veniturile brute din muncă. Contribuțiile plătite de angajați pot cauza o reducere a venitului lor cu până la 770 ECU lunar. Dificultațile pentru firme rezultă în mare parte din costurile cu forța de muncă care reprezintă mai mult de 80% din salarii, cele mai ridicat de pe lume. Pentru a evita mărirea acestor dificultăți, o reformă a sistemului de sănătate socială este inevitabilă. Este o provocare de a face sistemul și mai efectiv, garantând protecția statului când indivizii ar plăti prea mult și totuși păstrând contribuția sistemului la stabilitatea sociala și politică a republicii.

1.2.5. Principalele partide politice și puterea politică a acestora

Dezvoltarea politică în RFG a fost dominată de trei partide politice: Uniunea Creștină Democrată (CDU) și partidul său afiliat în Bavaria Uniunea Creștină Socială (CSU); Partidul Social Democrat German (SPD) și Partidul Liberal Democrat (FDP). CDU/CSU și SPD sunt partide ale poporului încercând să se adreseze tuturor grupurilor din electorat.În timp ce CDU/CSU are o parte relativ stabilă a voturilor, adică mai mult de 40%, partea lui SPD este descrescândă și are 35%.Această scădere este în parte consecința riscului partidului verde din anii '80, care are 10% din voturi acum – cu toate că încă nu are un program economic în totalitate elaborat. Simpatizanții FPD sunt din clasa mijlocie; ca o consecință, acest partid are acum din nou dificultatea obținerii minimului de 5% din voturi necesar pentru reprezentarea în parlamentele federale și statale. Oricum, acest partid mic a jucat un rol important pentru ca nici unul din partidele poporului nu au avut o majoritate absolută și deci au depins de coaliția cu FDP. Partidul Socialist Democrat (PDS), succesorul comunistului SED care a guvemat Republica Democrată Germană timp de 40 de ani se străduiește să devină un partid de stânga în sistemul partidelor -cu puțin succes în partea vestică a Germaniei, dar cu aproape 20% din voturi în partea estica a Germaniei, unde partidul acumuleaza dezaprobarea populației în ceea ce privește shimbarea rapidă a stilului de viață și rata ridicată a șomajului. Partidele extremiste de dreapta (Republikaner, NDP) au avut doar succese scurte în trecut, folosind din avantajul lor rata mare de imigrare (prea mulți străini) și ratele de șomaj.

Politica economică a perioadei de după război a fost caracterizată de stabilitate și continuitate. De cele mai multe ori conservatorii și liberalii au stabilit direcția. Când social-democrații au participat în guvemul federal din 1966 până în 1982 nu au avut loc schimbări radicale, în parte pentru că trebuia să se întocmeasca cu partenerii din coaliție (CDU sau FDP). Pentru economia germană aceasta continuitate a fost foarte binevenită. În era social- democrat-liberală (cu cancelarii W. Brandt și H. Schmidt) bunăstarea s-a generalizat și au fost aplicate strategii keynesiene de angajare totală -cu consecința unui deficit public crescător. După 1982, cand FDP a format o nouă coaliție cu CDU/CSU, accentul a fost pus pe eliminarea deficitului și a îmbunătăți condițiile pentru creșterea economică pe termen lung (politica economică orientată pe oferta). Deși unificarea Germaniei a implicat câteva devieri pragmatice, această orientare de bază a politicii economice nu s-a schimbat. La nivel federal, cancelarul H. Kohl și coaliția conservativ-liberală sunt votați până dupa 1998. Majoritatea în parlamentele poporului sau în Bundesrat nu sunt în mâinile conservativ-liberalilor. Deci, în toate cazurile când apar probleme care implică interesele de bază ale poporului, guvernul federal trebuie să ajungă la un compromis cu Bundesrat, în special cu punctele de vedere social democrate.

0 mare varietate a grupurilor organizate participă în formularea politicii economice implicând metode formale (de ex: audieri) sau informale (suport financiar și lobbying). Cele mai importante sunt uniunile cu peste 11,5 milioane membri pe grupuri industriale, din care 9,5 milioane sunt unite în DeutscheGewwerkschaftsbund (DGB). Oricum, se însriu tot mai puțini membri. În mod tradițional, uniunile au avut legături strânse cu SPD, dar și această legatură este tot mai slabă. Patronii se organizează în asociații specifice industriei, unde calitatea de membru este voluntară. Cele mai importante organizații sunt Bundesverband der Deutschen Industrie(BDI) si Bundesvereinigung der Deutschen Arbeitgeberverbande (BDA).

Toate cele trei milioane de intreprinderi sunt și trebuie să fie membre ale camerelor de comerț locale. Acestea servesc ca organe de administrare proprie, organizează seminarii pentru calificarea ca și conducători, dau consultații și educă intreprinzatorii incepători, rezolvă conflictele industriale interne și întrețin relații cu publicul. Asemenea organizații sunt Deutsche Industrie- und Handelstag (DIHT) și Deutsche Handwerkskammertag. Rezistenta intreprinderilor împotriva calității de membru (cu taxe înjur de 500 milioane ECU pe an) este în creștere.

1.3. Implicarea guvernului în economie

1.3.1. Cheltuielile guvernamentale și rolul viitor al statului

Cheltuielile guvernului (incluzând protecție, siguranță socială) ca și parte a GSP (Staatsquote – cu referire la norma de lucru a statului) au atins o cotă maximă de 49,3% în 1982, ca apoi să scadă în mod constant la 45% în 1989. De-a lungul anilor ’80 cota privind cheltuielile guvernului a fost mai scăzută decât cota medie a Uniunii Europene față de cele două decenii precedente când a fost mai ridicată. Unificarea și realizările economice foarte slabe (datorate în special șomajului ridicat) au făcut ca această cotă cu privire la cheltuielile guvernului să crească până la 50% în anul 1992, nivel care este deasupra nivelului mediu al Uniunii Europene. De aceea, unul dintre scopurile clare, explicite ale guvernului federal prezent este să reducă Staatsquote-le la un nivel de 45% până în anul 2000.

Totalul cheltuielilor guvernamentale este de 935 miliarde ECU (în anul 1995). Aceasta include atât bugetele federale, statutare și cele aparținând comunitaților locale cât și cheltuielile privind sistemul securitații/protecției sociale. Cea mai mare parte a acestor bani este destinată salariaților (în procent de 31%), plătind pentru 6 milioane de salariați (cu normă întreagă sau cu o jumătate de normă) înca 2 milioane ECU pentru funcționari (pe tot parcursul vieții lor).

O parte/cota semificativă este destinată plății dobânzilor pentru datoriile publice (11%) și numai 8% pentru investițiile materiale. Cheltuielile tuturor bugetelor publice pentru politica socială sunt de 590 miliarde ECU incluzând spre exemplu, pensiile, ajutoarele sociale, subvenții pentru locuințe și pentru intreținerea copiilor) ceea ce înseamnă 7250 ECU per total, raportată la GDP (Sozialleistungsquote – cota privind actiunile sociale), cota este de 33%. În ciuda acestor mari cheltuieli, se estimează o săracie în mijlocul bogăției statului, bunăstării acestuia. Astfel 5 milioane de oameni primesc ajutor social, rezultând costuri de mai mult de 25 de miliarde de ECU.

Subvențiile guvernului destinate afacerilor, conform raportului oficial (Subventionsberich) sunt estimate la 62 miliarde ECU: conform unei investigații făcute de cercetare din Germania, numarul acestora este în prezent mai mare decat 100miliarde ECU, aproximativ 40% din această sumă revenindu-i zonei estice a Germaniei. Cea mai mare parte a subvențiilor este folosită pentru a sprijini industria (15 miliarde ECU ), agricultura, construcțiile de locuințe și transportul. Subvențiile publice R&D estimează sunt estimate la 16 miliarde ECU, aproximativ 1% din GDP-mai puțin decât în Franța și Suedia.

Dezvoltarea viitoare ca mărime (Staatsquote ) și structura a cheltuielilor publice depinde de rolul guvernului în economie și societate. Dacă guvernul este privit ca și un obstacol în calea dinamicii economice sau ca deținator al omului autonom, activitatea acestuia ar trebui să fie redusă. Această percepție sau mod de abordare devine mai influent în Germania într-o asemenea măsură ca devine o politică practicabilă și se preconizează faptul că Staatsquotele (adica dezvoltarea viitoare ca mărime a statului) va scădea în special ca o consecință a privatizării și debirocratizării (Entbiirokratisierung). Acest lucru implică nu numai reducerea birocrației dar duce și la reducerea activitații guvernului dincolo de “miezul” – cauza, problema principală a acesteia (avem de-a face cu un guvern lent, neproductiv). Numai câteva activitați ca și protecția justiției, poliția și oficiile de încasat venituri sunt scutite de considerații privind privatizarea. Pericolul este că, sub presiunea unor deficituri bugetare, deciziile legate de privatizare nu sunt dominate de considerații eficiente, iar bunurile publice de valoare (în special proprietațile, domeniile reale) sunt vândute din motive financiare de scurta durata.

Cheltuielile securitații, protecției sociale care constituie costuri adiționale privind munca, și sunt pentru firme cele mai importante scopuri, țeluri ale reformei. Cu toate acestea, până acum nu sunt propuneri pentru reformele de baza- spre exemplu reducerea pensiilor publice până la un venit de bază sau mediu (Grundrente –renta pe proprietate ) combinată cu o asigurare mai bine stabilită- nu are nici o șansă să fie aplicată iar perspectivele ne arată că cheltuielile privind protecția, siguranța sociala vor crește mai departe, în continuare.

Acest lucru ar însemna un sprijin neglijabil atât pentru instituțiile vechi și neproductive cât și pentru cele noi apărute. Cele din urmă sunt cel mai bine sprijinite de condițiile economice în general favorabile, în special de taxe scăzute.Cu toate acestea contrar psihologiei, grupuri special interesate în acest domeniu sunt până în prezent foarte renumite în cucerirea (acapararea) fondurilor publice (de exemplu aerospațiul-spațiul aerian, biotechnologie).

1.3.2. Taxele și impozitele

Totalul chitanțelor / taxelor guvernamentale raportate la GDP a crescut în mod semnificativ de-a lungul anilor 70 și începutul anilor 80. Directia a fost schimbată iar intervalul dintre RFG și media Unirii Europene a devenit mai mic / s-a micsorat. În 1990 acesta a fost la fel de scăzut ca la începutul anilor 70 (se ridica doar la 43,3%). Urmărind unificarea Germaniei și cu scopul de a finanța această unificare, impozitele (spre exemplu taxe pe venit personal, taxa pe ulei, taxa pe valoarea adaugată, taxa de asigurare) și contribuțiile la asigurarile sociale au crescut. Impozitele pe venit au crescut temporar în perioada 1991-1992 cu o taxă majoră de 7,5% (Solidaritatszuschlag).

Taxa pe valoare adaugată (TVA-ul ) a crescut la 15% (cu o rată redusă de 7%) față de cea din 1Ianuarie 1993. Acest lucru a făcut ca “chitanțele” (intrările la buget) guvernamentale să crească la 47% raportat la GDP. Această cotă este mai mare decât cota medie a Uniunii Europene, dar este depașita încă de Franța și Olanda. Suma impozitelor și contribuțiilor obligatorii la asigurarile privind protecția socială raportată laGDP (Abgabenquote este de 43,65 / 1995 ) din care impozitele reprezintă 24,2% iar contribuțiile privind asigurările sociale 19,4%.

Relația veniturilor impozabile cu GDP nu diferă mult de cea de acum 30 de ani, cu deosebire doar ca contribuțiile la sistemul securității s-au dublat (de la un nivel de 10% realizat la începutul anilor ‘60). Pornind de la acest fapt, povara guvernamentala in creștere cuprinzând îndeosebi sectorul privat se stăvilește in primul rând de la costurile ridicate ale unui stat aflat in bunăstare. Veniturile impozabile rezultă în primul rând din taxele pe venituri (42%) si din taxele pe valoarea adăugata (in proporție de 29%). Alte taxe pe venituri și bunuri (ca de pildă Gewerbestener, Vermögensstener) dețin 12% din venituri impozabile, alte taxe specifice pe consumație (de exemplu pe petrol, pe țigări, bere, cafea) dețin 17%. Sursa majora a taxelor pe venituri este din venitul pe munca. Cota acestei surse in totalul veniturilor a crescut in mod constant de la 12% in 1960 la 30% in 1980 si respectiv 34% in 1995 (150 miliarde ECU).

De-a lungul anilor precedenți (mai precis din 1989 pana in 1995) veniturile impozabile din alte surse de venit privat au scăzut (de la 20 la 14 miliarde ECU) ca și cele din venituri incluse (incorporate) (de la 18 la 10 miliarde ECU). Toate veniturile impozabile sunt distribuite la nivel federal, statal sau local, formulate in Constituție, unde sunt si plăți adiționale, compensatorii între bugetele publice (Finanzausgleich).

Cu toate că cea mai mare creștere a cheltuielilor guvernamentale s-a datorat sistemului securității, protecției sociale, atenția guvernanților este îndreptata spre reforma privind impozitele, acolo unde ar putea fi mai ușor introducerea de noi reforme. În trecut multe din guverne au făcut sistemul de impozitare din Germania din ce în ce mai complicat, în special impozitele pe venituri. Multe din aceste complicații au apărut datorită unor motive de ordin juridic și social pentru a sprijini o gamă larga de alte obiective politice. Cu toate acestea, un sistem complicat nu este în mod necesar și unul corect, în special atunci când taxele cresc în mod constant și omul de rând nu mai este capabil sa o înțeleagă.

Așadar direcția principală a reformei viitoare privind impozitarea o reprezintă simplicitatea. In cazul impozitelor pe venit, aceasta înseamnă să elimine alocațiile si sa reducă rata impozitării fără a schimba mărimea veniturilor. Un număr mare de diferite modele sunt incontestabile. Este ușor să sugerezi tarife diferite (în general cu o cota marginală maximă de mai puțin de 40%) dar este mult mai dificil să propui eliminarea alocațiilor și suspendarea unor taxe decât să aperi asemenea propuneri împotriva protestelor unor grupări special interesate. S-a pus accent pe unele lucruri, s-au făcut dezbateri, ajungându-se la propuneri ca aceea de a face plați pentru ratele de impozitare ale unui venit redus prin creșterea taxei pe valoarea adăugata după 1998. Aceasta ar putea de asemenea servi ca obiect al armonizării impozitelor in Europa.

1.4. Sistemul financiar

O caracteristica a sistemului bancar din Germania precum și a sistemelor financiare o reprezintă rolul dominant al băncilor comerciale care, spre deosebire de bănci specializate din alte țări, se angajează în tot felul de afaceri bancare: depozite pe termen scurt și lung, credite pe termen scurt și lung, dobânzi, comerț cu acțiuni și stocuri bancare (Universalbanken). Acest sistem prezintă avantaje pentru clienți deoarece firmele se bazează doar pe o singură bancă (Hausbank). Cu toate acestea, acest lucru produce de asemenea probleme din cauza unor concentrări de informații și a unei puteri economice.

Din când in când se reiau la unele dezbateri problema limitării stocului de acțiuni a firmelor industriale și se fac referiri la participarea acestora în calitate de gazdă la unele confruntări concurențiale ce pot avea loc. Relația strânsa dintre bănci și economii are de asemenea unele dezavantaje cu privire la dezvoltarea piețelor financiare, ca de exemplu o piață de capitaluri limitată în concordanță cu informațiile insuficiente deținute de public cu privire la activitatea firmelor. În prezent, cele mai multe bănci se angajează în operațiuni de asigurări, de construire a unei societăți, precum și în activități privind proprietatea reala a statului.

În prezent, noi superputeri apar, dar competiția este întotdeauna la înălțime, ca aceea dintre giganții Deutsche Bank si Allianz. Pentru a face față concurenței internaționale activitatea R & D din sectorul financiar crește și cele mai mari bănci din Germania aspiră să devină “jucători”, participanți globali.

Sistemul bancar din Germania, cu un volum total al afacerilor de aproximativ 3,7 triliarde ECU (suma balanței) constă in 3872 bănci independente cu 48721 oficii diferite (birouri care se ocupă de diferite ramuri de activitate (la sfârșitul anului 1994)). Caracteristicile sistemului bancar din Germania si dominante in afacerile bancare generale sunt economiile regionale și locale ale băncilor și economiile în general, la care se adaugă asociațiile privind împrumuturile (Sparkasen, Genossenschaftsbanken) și instituțiile lor centrale (Girozentralen, DG – Bank), cuprinzând aproximativ o jumătate din volumul afacerilor si o larga rețea de oficii, ocupându-se de diferite ramuri de activitate. Cele mai mari bănci, în număr de trei (Deutsche Bank, Dresder Bank, Commerzbank) au o cota de 3% din volumul afacerilor si subvenții pentru băncile străine de aproape 1%. Aproximativ 3,7 miliarde ECU destinați bunurilor sunt investiți de instituții financiare din Germania, în marea lor majoritate de gospodarii private (mai mult de 60%) și în proporție de 40% la bănci. Alți participanți importanți ai pieței financiare se dovedesc a fi companiile de asigurare (14%), societățile de capital (2%) și fondurile investiționale (5%).

Raportate la puterea economica a țării, piețele financiare ale Germaniei sunt subdezvoltate. De-a lungul ultimilor ani, au avut loc un număr semnificativ de schimbări legale si instituționale menite să facă piața financiară bancară mai atractivă (de exemplu înființarea Deutschge Börse AG și abolirea impozitului pe stocurile existente, adică Börsenumsatztener). Caracteristicile cheie ale pieței financiare germane sunt de importanța unei piețe de legătură raportată la piața stocurilor si o orientare însemnată pe termen lung. Piața germană de legaturi cu un volum de 1,4 trilioane ECU este a treia dintre cele mai cunoscute piețe din lume (imediat după SUA și Japonia). Elementele majore de legătura între piețe sunt băncile mari si guvernul, in primul rând guvernul federal. Aceasta este metoda cea mai folosită prin intermediul căreia băncile își refinanțează creditele pe care le folosesc în afaceri și în sectorul public. Aproximativ 2100 de corporații privind capitalul exista, dar mai puțin de o treime din acestea sunt cotate pe piața bursiera. În plus, aproximativ 500 de stocuri de capitaluri străine sunt comercializate pe piața bursieră a Germaniei.

În Germania există 8 centre de comerț, principalul centru fiind Frankfurt pe Main. Volumul noilor tranzacții per an a fost de 11,5 miliarde ECU de-a lungul primei jumătăți a anilor ’90, care s-a dublat în comparație cu cea a anilor ’80. În anul 1995 20 de firme au fost admise, adică au corespuns cerințelor pieței bursiere. Randamentul bursier in RFG este pe planul doi in Europa, cu toate ca acestea reprezintă doar o jumătate din cel al Marii Britanii.

Efectul negativ de pe piața capitalurilor se explică prin numeroși factori, de exemplu condițiile favorabile (în sistemul de taxe, impozite) pentru finanțarea externă, o șovăială a companiilor de asigurări și publicul în general pentru a deține acțiuni, rolul central al băncii de a menține controlul si aversiunea proprietarilor de a furniza informații investitorilor. Sistemul tradițional are ca dezavantaj principal faptul că este greu să găsești capital pentru dezvoltarea rapidă a noilor întreprinderi fără nici un bun material (capital nevărsat).

Acesta a devenit o barieră serioasă în calea înființării și dezvoltării noilor firme din Germania. Eforturi politice considerabile sunt pe cale să schimbe acest lucru si sa facă piața bursieră o instituție mai flexibilă pentru a preîntâmpina cerințele afacerilor germane. In special o noua piața de capitaluri va fi stabilita in 1997 cu condiții mai puțin stridente de admitere decât piața existentă, iar scutirile de taxe vor servi la crearea de profituri, obținute din vânzările de acțiuni cu noi riscuri generatoare de succes. În plus, fondurile publice vor îmbunătății baza capitalului SME. Indiferent de aceste schimbări, firmele germane vor explora piețele de capital străin (in special al SUA) mai intensiv.

În anii ’70 politica monetară a Bundesbank-ului s-a îndreptat spre monetarism; cu toate acestea, aceasta poziție nu a devenit în totalitate dominantă așa cum a devenit la rândul ei in SUA și în Marea Britanie. Începând cu 1974, Bundesbank a formulat ideea de răspândire a unei cantități de bani (M3).

Acest scop urmărit de Bundesbank este anunțat în fiecare an în decembrie pentru următorul an. În anul 1994 și respectiv în anul 1995 scopul a fost acela ca cota de dezvoltare a M3 sa fie de 4-6%, iar in 1997 de 4-7%. In 1996 se urmărea rezolvarea unui potențial productiv real de aproximativ 2,5% si o rată maximă a inflației tolerabilă de 2% și o scădere a vitezei de circulație a banilor de 1%. De-a lungul ultimilor 20 de ani țelul a fost atins rar. În mod consecvent strategia băncii Bundesbank a devenit subiectul unor dezbateri critice, rezultatele a ceea ce va deveni relevant pentru politica viitoare a băncii Central Europene. Bundesbank percepe scopurile monetare ca și un simbol al culturii de stabilitate germană, un semn al continuității și ca un angajament propriu pentru banca centrala.

Bundesbank admite faptul că țelurile monetare au devenit din ce in ce mai dificil de atins datorită inovațiilor financiare si a creșterii vitezei variabilelor monetare; răspunsul este că nu trebuie să se renunțe la concept, din contră trebuie sa fie abordat într-o manieră mai flexibilă cu o orientarea pe termen scurt în aceasta direcție, înlocuit de alți indicatori ca M1 sau M3 lărgit. O alta dezbatere controversată cu implicații asupra politicii Băncii Central Europene o constituie strategia asupra cerințelor rezervei minime pentru instituțiile financiare. Acestea au fost reduse semnificativ (la 1,5% pentru economiile bancare și la 2% pentru bunuri diverse) dar instrumentul folosit nu a fost abandonat.

Ratele dobânzii din Germania de Vest au fost relativ scăzute, efectul favorabil al unei stabilități a preturilor, comparativ cu celelalte națiuni din Europa și respectiv cu SUA. Aceasta s-a schimbat temporar în favoarea unificării Germaniei cu rate de inflație ridicate și cuceriri multe pentru capital intern. Cu toate acestea, recent, ratele impozitării au scăzut semnificativ. Rata dobânzii pe termen scurt a fost de 4,5% in 1994 si de numai 3,5% in medie in prima jumătate a anului 1996, lucru posibil cu ajutorul ratelor minime ale băncii centrale (rata de reducere fiind de 2,5%). Datorită ratelor scăzute ale inflației, ratele dobânzii pe termen scurt au scăzut mai puțin de 6% – aproximativ nivelul SUA și în mod semnificativ mai puțin decât rata medie a Uniunii Europene. Rata dobânzii pe termen scurt este de cca. 4%, fiind aceea ca și rata medie din ultimele doua decenii.

Puterea mărcii germane este reflectată în rata de schimb valutar. De-a lungul ultimelor trei decenii marca germană a fost reevaluată în funcție de alte monede naționale cu care se afla în luptă (de concurență, cu excepția yen-ului și a francului suedez). Comparată cu monedele a 19 țări deosebit de importante, marca germană a fost reevaluată cu aproximativ 70% în ultimii 20 de ani conform raportului lunar al Bundesbank-ului si cu 10% in ultimii 5 ani. Cu toate acestea, valoarea mărcii germane la mijlocul anului 1996 nu a fost cu mult mai mare decât a fost in urma cu 3 ani. Rata schimbului dintre dolarul american și marca germană a scăzut de-a lungul anilor ’70, apoi a revenit la începutul anilor ’80, pentru ca apoi sa atinga o cota maxima in 1985. De atunci, curentul de devalorizare a devenit dominant, cu fluctuații semnificative.

La sfârșitul anului 1995, dolarul american s-a devalorizat în raport cu marca germana cu circa 100%; in timp ce germanii trebuiau sa plătească 3 DM per dolar in 1985, acum plătesc doar 1,50DM. Acest lucru favorizeaza turistii germani, dar are consecinte nefaste pentru exportatori, in special pentru industria de automobile (de exemplu firma BMW si Mercedes – Benz construiesc filiale in SUA).

Făcând referire la Sistemul Monetar European (EMS), rata schimbului valutar a mărcii a rămas aproape neschimbată până în 1992. Aceasta s-a datorat în primul rând succesului atins de alte țări europene aflate în inflație. Agitația din EMS (din anul 1992) s-a datorat unei reevaluări a mărcii germane. Rezervele internaționale ale Germaniei se ridică la 60 miliarde ECU, mai mari decât cele ale Japoniei sau SUA. 60% sunt încorporate în rezerve străine, în special dolari americani. Rezervele de aur sunt estimate la 7,2 miliarde ECU, iar valoarea de tranzacție a lor este de aproximativ 25 miliarde ECU.

Rolul mărcii germane ca și moneda de rezervă internațională a crescut în mod considerabil de-a lungul anilor ’80. Printre monedele de rezervă internațională, marca germană se situeaza pe locul doi, după dolarul american, cu o cotă de aproximativ 20%.

Incepând cu 1982 și până în 1990 balanța de plăți curenta a Germaniei a fost excedentară, atingând o cotă maximă de 57 miliarde ECU în 1987, adică 4,8% din PIB. Unificarea Germaniei a dus la schimbarea acestei situații. In 2 ani acest surplus s-a schimbat într-un deficit de 17 miliarde ECU (în 1991). Deficitul continuă, ca și cum ar fi prezent, cu toate că este ceva mai scazut (13 miliarde ECU în 1995, mai puțin de 1% din PIB). Motivul principal pentru o relansare a balanței de plaăți a fost balanța privind comerțul. Această balanță a avut întotdeauna un surplus de maxim 70 miliarde ECU în 1989. Cu toate acestea, în 1990 importurile au crescut cu mai mult de 10%, iar în 1991 cu peste 16%. In același timp ratele de creștere economică la export erau de 3% și de 0,5%. De aici, surplusul mare din balanța comercială s-a estimat la doar 11,5 miliarde ECU în 1991. De-a lungul anilor ce au urmat, balanța comercială și-a revenit, s-a stabilizat iar surplusul a fost de 48 miliarde ECU în anul 1995.

Sectorul balanței privind serviciile a fost în mod tradițional în deficit, în principal datorită cheltuielilor de aproximativ 30 miliarde ECU per an făcute de Germania în scopuri diverse, cum sunt cele privind călătoriile peste hotare. Preferința germanilor pentru călătoriile în străinatate s-a simțit imediat după unificare deoarece oamenii din noile state nu avuseră alte opțiuni înainte. O contribuție minoră la deficitul acestei balanțe a serviciilor se datorează unei balanțe negative în ceea ce privește veniturile din licențe și brevete (2 miliarde ECU). In trecut o contribuție semificativă la balanța de plăți s-a datorat unui surplus de venit destinat investițiilor. Acest surplus a scăzut la mai puțin de 2 miliarde ECU în 1995 datorită importurilor mari de capital și datorită unor rate ale dobânzii scăzute la nivel mondial.

Balanța transferurilor neobligatorii (transferuri ale muncitorilor străini, plăți și donații pentru organizațiile internaționale) au arătat întotdeauna deficite semificative. Suma deficitelor a scăzut constant dar lent în anii ’90 și este în prezent de 30 miliarde ECU. Importuri masive de capital au fost necesare pentru a compensa deficitele din balanța de plăți. In decursul a trei ani, Germania și-a schimbat statutul din țara exportatoare de capital in țara importatoare de capital; astfel de la 71 miliarde ECU capital exportat în 1989, la 47 miliarde ECU capital importat în 1992 și la mai mult de 30 miliarde ECU capitaturi importate în 1995.

Cea mai mare parte a importului de capital rezultă dintr-o investitie străină de portofoliu, în special în relațiile guvernamentale, cum era acea sumă mare de 124 miliarde în 1993. Cu toate acestea, Germania rămâne al doilea mare creditor din lume, (după Japonia) cu bunuri străine nete de circa 150 miliarde ECU, cu toate că suma Germaniei rezultată peste hotare era de circa 1,2 trilioane ECU.

O mare atenție s-a dat FDI – fondului privind investițiile străine directe. Acest FDI a crescut în străinatate și a atins suma de 26 miliarde ECU în 1995 și a fost mai mare de 50 miliarde ECU de-a lungul a trei ani, respectiv 1993 – 1995. Investitia FDI – ului în Germania a fost mai mică de 10 miliarde ECU de-a lungul acestei perioade. Per total, investițiile străine directe ale Germaniei se estimau la 125 miliarde ECU la sfarsitul anului 1995, cea mai mare parte a acestei sume (de circa 40%) datorându-se SUA. S-au făcut calcule și s-a ajuns la concluzia că ceastă investiție a creat aproape un milion de locuri de muncă peste hotare.

Problemele care se ridică sunt de ce această investiție nu a fost făcută în Germania și dacă balanța negativă a investițiilor străine (mereu în creștere) constituie un declin general al Germaniei pentru investitorii străini.

1.5. Impactul unificării asupra economiei germane

Atunci când sistemul comunist din CEEC-tarile Central și Est Europene a fost destrămat, nu s-a putut elabora nici o teorie care să poată explica modul de transformare sau de reformizare a unui stat central planificar într-unul mai eficient și independent.

S-au purtat discuții academice despre cum ar evolua o transformare într-o economie de piață- în mod gradual sau rapid- și care ar fi elementele din vechiul sistem care ar putea fi introduse în noul sistem.

In prezent, procesul de transformare este un proces de cercetare determinat de interese politice de scurtă durată și nicidecum nu este guvernat de reguli teoretice.

Procesul de transformare în Germania de Est este unul specific, incomparabil cu celelalte din sisteme CEEC. Viteza dar și direcția acestuia se datoreaza în principal dorinței germanilor din est de a se alătura sistemului din vestul Germaniei cât mai repede posibil.

Solidaritatea luată împreună cu supraestimarea potențialului economiei din Est (al Germaniei) precum și rezultatele din subestimarea costurilor de transformare a făcut / a determinat o transformare rapidă și acceptată de toți locuitorii Germaniei de Vest.

La 6 ani după ce Germania de Est s-a alăturat RFG în concordanță cu articolul 23 GG din Octombrie 1990, Germania încă se lupta din greu să înfrunte consecințele nefaste ale unificarii.

In prezent se vede destul de clar faptul că provocarile au fost subestimate și că procesul de integrare necesita mai mult timp și mai mulți bani decât s-a așteptat. Peisajele prospere (bluhende Landschaften ) care trebuiau să fie materializată acum cațiva ani ( conform unei promisiuni a cancelarului Kohl în 1991 ) nu s-a mai realizat.

Speranțele pentru un al doilea Wirtschaftswunder au fost în zadar (ideea nu a fost aprobată ). Deciziile luate în trecut au condus procesul de integrare spre dezvoltare care cu greu poate fi schimbată în prezent.

1.5.1. Uniunea Monetara,drepturile de proprietate și privatizarea

Uniunea monetară care a luat ființă la 1 iulie 1990 se baza pe o rată de conversie pentru RDG în DM de 1:1 pentru salarii, pensii și depozite bancare până la 4000 mărci (celelalte bunuri fiind de 2:1).

Aceasta decizie politică a însemnat o reevaluare însemnata a mărcii.

Cu toate că rata oficială de schimb valutar (introdusa de autoritați) avea un raport de 1:1, și se baza pe legi economice ce ar fi putut să fie de cel puțin 4:1 (alții spun de un raport de 10:1). Ceea ce a părut să fie adevarat dar politic pentru cetățenii Germaniei din Est s-a dovedit a avea în final consecințe fatale. Reevaluarea capitalrilor a făcut ca produsele din Germania de Est să fie evaluate la prețuri ridicate, devenind astfel imposibil de cumpărat în special de cumpărători/clienții tradiționali ai CEEC. In timp ce germanilor din Est li s-a promis condiții tradiționale de conversie a monedei pentru bunuri concretizate în bani și pentru salarii, aceste condiții au condus la șomaj și devalorizarea bunurilor industriale.

Introducera drepturilor de proprietate privată este în prezent un proces care se desfășoară destul de lent. Acest lucru este consecința unei decizii politice în parte cauzată de o administrare supraîncărcată și de o jurisdicție privată/lipsită de condiții de lucru de-a lungul primilor ani în care a avut loc Integrarea Europeana. Decizia politică crucială era în favoarea restituirii proprietații asupra compensațiilor financiare.

Toate proprietațile private au fost exproprietate după 1949 și au fost date vechilor proprietari numai la cererea acestora. Această modalitate în mod considerabil a încetinit și a blocat investițiile, în special în marile centre. La începutul anului 1993 numai 15% din peste 2 milioane destinate cererilor de restituire a fostelor cooperative agricole de producție (LPGs) în mare măsură s-au transformat în corporații aflate sub controlul foștilor directori care au influiențat și au profitat de evoluția lenta a bunurilor LPG. Majoritatea membrilor LPG au ajuns muncitori în zonele rurale și chiar șomeri.

Primul pas făcut pe calea privatizarii: intreprinderile de stat, care dădeau circa 90% din activitatea economic a RDG – conducerea acestora a fost transferată unor instituții mai publice de forma TREUHANDANSTALT (THA). Aceste instituții dădeau directive politice spre o privatizare mai rapidă în loc să încerce să redezvolte sau să modernizeze firmele. Cu toate acestea, condițiile dezastruoase ale firmei (legate de tehnica, siguranță și mediu) în strânsă legatură cu proiectul de creșterea salariilor au făcut ca bunurile industriale să fie mai puțin atractive fată de investitorii privați.

Numai la prețuri scăzute și cu unele reduceri substanțiale în general, precum și unele compensații și chiar donații (uneori), THA a putut vinde unele firme. In foarte multe cazuri, fenomenul de privatizare a urmat după acordarea unor subvenți publice semificative (de exemplu cele 5 miliarde ECU accordate firmei Dow Chemical pentru a susține producția de chimicale cu 3000 de muncitori). Acest fapt a condus la un conflict cu codurile privind subventiile Uniunii Europene – culminand cu cazul VW din 1996.

Fabricile noi înfiintate și productive în același timp (de exemplu fabrica OPEL din Eisenach este cea mai productiva dintre fabricile GW ale lumii). Oferă puține locuri de muncă. Firmele mari, puține de altfel la număr care au supraviețuit sau au fost investite în Germania de Est au dispărut. In prezent, au rămas doar 500000 de locuri de muncă fată de cele 3,4 milioane existente în trecut. Chiar și firmele inovative din Germania de Est de felul celor numite FORON (a creat primul refrigerator liber CFC)au fost forțate să părăsească piața datorită existenței unor mari concurenți.

Cea mai mare cotă a sectorului privind construcțiile (16% a valorii adăugate comparativ cu 5%) și a sectorului public (20% comparativ cu 13%) decât a țarilor din Germania de Vest. Din cauza unei baze industriale slabe, schimbarile privind susținerea unei creșteri proprii economice sunt slab realizate.

Activitatea THA a luat sfârșit în anul 1994. Până atunci 14500 de firme au fost vândute, având investiții private de peste 100 miliarde ECU și conservând 1,5 milioane de locuri de muncă. In total, bunurile industriale și agricole din estul Germaniei (estimate în jurul a 300 miliarde ECU de către președintele Rohwedder a THA în 1990) au fost vândute fără a se obține nici un profit. In schimb THA a lăsat în urmă un deficit de 140 miliarde ECU. O gamă largă de bunuri au fost distruse sau redistribuite în grupuri mici (de exemplu bunurile acordate oamenilor din vestul Germaniei sau cele acordate directorilor LPG – rilor) în loc să se facă redistribuirea de acțiuni către populație. Miliarde de mărci germane au fost risipite din cauza fraudei, corupției, incompetenței și lipsei de control.

1.5.2. Mediul înconjurator și nivelul de trai

Calitatea aerului și apei s-a îmbunătațit ca urmare a închiderii unor fabrici și a întocmirii unor proceduri de curățare a mediului. In ciuda acestui fapt sute de kilometri pătrati din natură au fost distruși în favoarea zonelor industriale ( creând o provizie inegală cu cererea) infrastructurii privind traficul și a unor centre industriale din afara oraselor/de la periferia orașelor.Aproape nici unul dintre vastele depozite create anterior nu au fost curățate-fapt ce demonstrează că șansele privind proiectele unei piețe internaționale (spre deosebire de prestigiosul proiect Transrapid) au fost ratate/minime.

Calitatea vieții s-a îmbunatațit deoarece aproape mai mult de 3 milioane de apartamente și case s-au reparat și modernizat, iar situația financiară a unui grup semificativ de pensionari s-a îmbunatațit semificativ.

Cel mai important lucru pentru Germania este să îmbunătațească mediul de afaceri, pentru a atrage know – how și capital extern și pentru a mobiliza potențialurile antreprenoriale interne. Și acest lucru s-ar putea realiza cu ajutorul unei infrastructuri moderne, a unei calificări înalte și a unor contracte de muncă mai flexibile. O propunere se referă la formarea unei coaliții de sindicate și guverne care să lege plațile viitoare privind transferurile de inghețare a salariilor pe câțiva ani și să ofere cetățenilor din Germania de Est o cotă parte din bunurile publice. Condițiile privind înființarea de noi firme, educație și consultanță se vor îmbunătăți pe viitor: 7000 de firme au luat ființă după anul 1990 (generând 3 milioane de locuri de muncă) dar mare parte din ele nu au rezistat în condițiile structurale nefavorabile. Recesiunea de la începutul anului 1996 a dus la strângerea relațiilor internaționale și la falimente care erau în creștere (de la 1000 în 1992 la 7500 în 1996).

In prezent 500000 de firme desfășoară o activitate productivă, în primul rând SME (mai puțin de 50 de firme cu peste 1000 de angajați). Plăți privind transferurile uriașe de bani din vest spre est s-au estimat la peste 500 milioane ECU în ultimii 6 ani și nu există nici un proiect, conform căruia aceste plăți să fie reduse semificativ sub nivelul anual de 100 miliarde ECU (6% din GDP) pentru următorii ani. Două treimi din banii obținuți vin de la bugetul federal, restul fiind din pensii, asigurări de șomaj, de la Bundesländer și de la UE. Unele reforme ale programelor privind subvențiile vor fi stabilite și un maxim de 35% va fi destinat tuturor subvențiilor privind investițiile.

Se pune întrebarea: de câți ani este nevoie pentru ca standardele Germaniei de Vest să fie optime? In condiții normale este nevoie de 2% privind dezvoltarea în vest și 5% în estul Germaniei. PIB-ul pe cap de locuitor din Germania de Est se va apropia de nivelul unuia dintre statele mai puțin dezvoltate ale Germaniei de Vest (care este de aproape 80% din nivelul mediu al Germaniei de Vest) în decursul unei perioade de 10 ani. Dar până atunci alte 500 milioane ECU vor fi necesare pentru subvenții. De-a lungul ultimilor ani ideea de convergență care trebuia să fie bazată pe o dezvoltare superioară s-a dovedit un mare insucces.

Stabilitatea politica era încă fragila. Marea majoritate a cetățenilor din Germania de Est se vedeau în pierdere în urma unificarii datorită șomajului și a dependenței de situația financiara a Germaniei de Vest. Mai puțin de 5% din proprietățile Germaniei de Est au revenit cetățenilor – un al doilea și ultim val de expropriere a avut loc în condițiile integrării. Cu toate că există o abundență a bunurilor de consum și că nimeni nu traiește în mizerie, șansele de revigorare a Germaniei au fost privite ca o pierdere a relațiilor sociale, a participărilor active la structuri precum și a regulilor privind familia.

Cum grevele oamenilor (Bürgerbewegung) care aveau un rol crucial în 1989, nu au reușit în a deveni o organizație politică, nu a existat nici o forță privind reforma autentică a Germaniei de Est care să schimbe condițiile nesatisfacatoare (numai PDS a încercat să se încadreze în această categorie). S-au purtat tratative și s-a propus ideea de a extinde Uniunea Europeana prin integrarea unor țări a MEEC. Mesajul pe care îl transmite Germania lumii întregi este acela de evoluție lentă a procesului de dezvoltare, de sprijinire a reformei, a convergenței politice și economice fără o integrare formală. O integrare prematură s-ar dovedi a fi costisitoare.

Grafic nr. 1 Dezvoltarea PIB-ului în Germania de Vest si in noile state (procentul de 1/4 se schimbă la fiecare rată anuală)

Sursa: Bundesministerium fuer Wirtschaft, 1999

Politica privind mediul înconjurător a fost privita ca obiect principal având un impact considerabil asupra economiei germane pentru mai bine de 25 de ani, timp în care s-au rezolvat o multime de probleme ca de pildă: poluarea râurilor și lacurilor s-a redus, calitatea aerului s-a îmbunătațit, întinse suprafețe de teren au fost organizate în maniere sofisticate, iar substanțele toxice au fost înlaturate cu grijă. Numărul și diversitatea regulilor privind protecția mediului înconjurator a crescut la toate nivelele unei legislații statale, de exemplu la chimicale, apa solidă, zgomot și biotehnologie.

Industria germană cheltuiește aproape 10 miliarde ECU în fiecare an, mai mult de 120 miliarde ECU de-a lungul a 20 de ani pe protecția mediului, iar guvernul a cheltuit chiar mai mult decât această sumă. Combinate sau însumând vom obține un procent de 2% din PIB.

In ciuda acestor cheltuieli in domeniile traditionale ale unei politici de mediu o mulțime de probleme rămân încă fără soluții. Astfel, nu a fost redus; de-a lungul verii concentrația de ozon nu a corespuns standardelor de viață; milioane de germani beau apa care nu corespunde standardelor Uniunii Europene,în marea ei majoritate toxică;sistemul de reciclare este greoi sau mai degrabă de opus celui de reciclare (down-recycleing).

Natura este pe cale de dispariție (120 de hectare se pierd zilnic pentru a se construi locuințe), pădurile continuă să moară (Waldsterben) iar lista speciilor dăunătoare continuă să se mărească.

In plus noile provocări globale cer o atenție mai mare: schimbări de climă și extinderea stratului vital. Conferința UNCED desfășurată la Rio în 1992 a făcut public faptul că țările puternic industrializate vor trebui să-și schimbe brevetele de producție și consum și să-și găsească o cale de a folosi mai puțin resursele, pentru o dezvoltare sprijinită, care să stopeze satisfacerea nevoilor prezente la costurile generațiilor viitoare. Cu respect pentru această conferință guvernul german a formulat ideea conform căreia CO2 să fie redus cu 25% până în 2005 (având ca bază anul 1990). Deși guvernele au fost în favoarea acestui scop, nici o măsură politică nu a fost stabilită până în prezent.

Scurgerile de CO2 s-au redus după unificarea Germaniei din cauza unor crize economice și a înlocuirii cărbunelui cu gazul natural. Nu au existat șanse pentru o creștere semnificativă a energiei-exemple fiind multe: izolații la bloc, sistemul privind transportul și co-generația generatoare de energie și căldură.

Grafic nr. 2. PIB, consumul de energie și emisiile de CO2 (Germania de Vest)

Sursa: Bubdesministerium fuer Wirtschaft, 1999

Deseori se argumenteză dispute în ceea ce privește faptul că o politică de mediu mai consecvente ar putea pune în pericol competitivitatea internețională a industriei germane și ar duce la șomaj. In timp ce acest lucru este valabil pentru unele sectoare (ca cele de oțel și fier, industria nemetalelor și o parte a industriei chimicale), efectele totale macroeconomice se dovedesc a fi pozitive: aproape I milion de oameni sunt angajați în producerea bunurilor și serviciilor privind mediul, iar Germania deține o cotă de 20% din piață dezvoltată a lumii în ceea ce privește tehnologia de mediu.

Condiția necesară pentru succesul unor sectoare ca turismul, producția de alimente și chiar producția de cartofi o constituie investițiile în politica privind mediul înconjurător.personal cu un înalt grad de calificare în industriile cu tehnologie de vârf cer calitatea mediului ca parte a calității vieții.

Din cauza unei cote scăzute în costul total de producție, cu o medie mai mică de 1%, este de înțeles de ce firmele părăsesc viața germană, tocmai datorită acestor factori de cost. Binențeles, nivelul calității privind mediul poate fi obținut la costuri scăzute numai dacă instrumentele sunt combinate în mod corespunzator, iar procedeul este aplicat.

Politica Germaniei cu privire la protecția mediului înconjurător este încă în mare măsură dominată de apropierea bazată pe control și comandă, adică de o strategie de adaptare a guvernului (exemplu am putea da o tehnologie pentru susținerea centrelor puternice). Nu s-a făcut nici un pas pentru înlocuirea acestui instrument cu alte instrumente mai eficiente de genul taxelor, impozitelor și datoriilor, etc.toate ideile politice au sprijinit ideea unei reforme de impozitare ecologică – această idee se referea la impozitarea consumului de resurse naturale și la cheltuirea veniturilor pentru a putea reduce costurile salariale adiționale – dar acest lucru nu a fost pus în practică deoarece efectele structurale și de distribuție a potențialului au mobilizat prea mult rezistența unor grupări special interesate.

Incapacitatea sistemului politic de a instaura reforma a lăsat drum liber unei noi apropieri bazate pe soluții voluntare, negociate fiind între industrie și administrație (exemplu pe intensitatea CO2, pe standarde referitoare la mașini și la reciclări ale unor produse din diferite zone ). Protectorii mediului înconjurător sau ecologiștii au interpretat acest lucru ca o capitulare a politicii ecologice.

Concluzionând, politica mediului înconjurător nu a rezolvat nici problemele interne dar nici nu a răspuns în mod adecvat la problemele globale. In prezent, cel mai important lucru se dovedește a fi “întâmpinarea” crizelor economice cu scopul eliminării acestora. Conform opiniei consumatorilor, scopurile cu privire la mediul înconjurător au încetat să aibă cea mai mare prioritate. Totuși, din ce în ce mai multe intreprinderi își asumă responsabilitatea pentru produsele lor “de la inființare la deteriorarea totală” și își restructurează procesul de producție și portofoliul de produse. Directiva EC 1836/93 audienței voluntare contribuie la îmbunătațirea sistemului managerial de mediu. Mai multe soluții internaționale, ca aceea privind impozitarea energiei UE ar putea ajuta la îndepărtarea inconvenientelor din politica de mediu a Germaniei.

1.6. Perspectivele economiei germane

In prezent, Germania se confruntă cu o serie de schimbări structurale sau trece printr-o perioadă de schimbări structurale accelerate și de grele încercări. Ani de-a rândul economia Germaniei a avut la bază faptul că voia o adaptare la noua diviziune internatională a muncii cauzată de revoluția din Estul Europei și de creșterea în importanță a unor noi centre economice în special cele din Asia de SE. Procesul de unificare al Germaniei va adăuga alte probleme – celei de stimulare a efectelor către o dezvoltare economică din următorii ani. Provocările politice nu sunt pentru a sacrifica importante investiții în viitor, ca acea aparținând R&D, educației și protecției mediului înconjurător, ci pentru a redefini prioritățile. Pe termen lung rolul Germaniei ca punte pentru relația din Est-Vest va duce la prosperitate.

Germania își gasește locul în noua diviziune internaținală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o națiune în condițiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piață. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziție atât de înaltă și ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a prețurilor, ar declanșa chiar procesul inflaționist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câștigat. Totuși, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spațiu de apariție a noilor tehmologii și de introducere a acestora pe piață sau chiar un cadru de prosperitate a inovațiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic și social. Inovații sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piață) și să găsească surse de consum optime și brevete de stabilizare și găsirea unei soluții economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte țări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituțională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, își apără drepturile lor cât și de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare și de acțiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană și a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuși, există unele opuneri în ceea ce privește integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilității mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranță de a lua decizii, de a face delegații privind birocrația autonomă din Brussel. Spațiul existent între luarea deciziilor și controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiți să accepte acest lucru. In sfârșit, o a treia opunere ar fi aceea legată de așa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitații regionale.

In timp ce unele rațiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce privește prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces și “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei și stilul de viață nu sunt sprijinite. Performanța economică este înca bazată pe generațiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile și pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaților unor mașini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum și pe brevete de folosire a termenilor care distruge spațiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecția mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune așa numitului big-traf-off- deturnare de comerț desfășurat între eficiența economică și justiție socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienței, egalității și sprijinirii economice.

Soluțiile nu constau în apărarea unor structuri și nici nu vin de la un dogmatism al pieței libere ci vin atunci când se respectă tradițiile și valorile țării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piață sau economie de piață social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuși această propunere rămâne proiectul cel mai ambițios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această țară ar putea avea un rol major).

2. MEDIUL GERMAN AL AFACERILOR

2.1. Considerații introductive

Germania, un colos economic în mijlocul Europei la propriu și la figurat este cea mai puternică economie europeană și a treia din lume. Germania joacă deja un rol tot mai pregnant de lider economic și cel al Uniunii Europene și reprezintă o treime din piața Uniunii Europene. Germania este cheia viitoare a Europei mari. In ultimii 6 ani Germania a făcut față cu succes celui mai mare șoc pe care l-a primit vreuna din țările occidentale în ultimii 50 de ani. In ciuda faptului că notele de plată ale unificării țării au atins cifre gigantice, în 1995 transferurile brute de fonduri de către Germania de Est au totalizat 20 miliarde DM. Inflația a fost menținută la niveluri joase, iar PND a crescut în medie cu 1,5 / an în perioada ’91 – ’95. Ca termen de comaparație, cifra a fost ceva mai mare ca media Uniunii Europene și mult mai mare decât creșterea economică a Japoniei. In perioada următoare unificării Germaniei în contextul eforturilor de unificare economică și politică a Europei, aspectul afacerilor germane se schimbă rapid, deși esența rămâne aceași.

Cu cea mai puternică economie europeană, cea mai numeroasă populație și o poziție de pivot pe continent, Germania este mai mult decât oricând în inima Europei. In ’91 economia Germană a cheltuit 335 miliarde în importuri de la alți membri ai Uniunii Europene și a recuperat alte 360 miliarde din exporturi. In termeni absoluți, Germania se afla la egalitate cu SUA și întrece Japonia ca lider al țărilor exportatoare. Chiar dacă economia germană reprezintă doar o pătrime din cea a SUA, Germania este partenerul comercial numarul 1 pentru toți ceilalți membrii ai Comunitații Europene.

Germania e de asemenea în fruntea țărilor apusene în ceea ce privește comerțul cu vechiul Comecom al țărilor est-europene

Cheia succesului german în afaceri este calitatea excelentă a industriei germane. In ceea ce privește crearea Băncii Central Europene nu ar constitui mai târziu o reală amenințare. Sistemul german este alcătuit dintr-o serie de alianțe în permanenta schimbare; managementul german nu datorită unei stări de relaxare și a muncii ușoare obține rezultatele care le are ci prin faptul că germanii știu să muncească în mod hotărât.

Companiile germane de mărime mijlocie sunt în ansamblu mult mai importante pentru economie. Germania a devenit în multe privințe o țară model pentru restul Europei și pentru întreaga lume: bunăstare generală, cu puține excepții, industrializare care respectă normele economice.

Infrastructura Germaniei nu-și gasește egal în Europa. Desigur Germania nu a fost total scutita de necazuri, chiar înainte de a-și asimila jumătatea estică.rata somajului a fost de peste 6% în deceniul al optulea, doar cu puțin diferit decât în SUA-7%, deși germanii șomeri sunt reprezentați mult mai bine din punct de vedere financiar.

Intr-o anumită etapă, autoritătile germane au oferit muncitorilor oaspeți, în primul rând turci, dar și iugoslavi, români, cehi, polonezi, dar și alți est europeni, stimuli pecuniari pentru a se întoarce acasă, logica fiind ca astfel de plăți vor costa Guvernul mai puțin decât ajutoarele de șomaj, dacă rata acesuia va crește.

E de înțeles că germanii evită să riște 40 de ani de muncă grea și economii făcute cu mare dificultate doar pentru ca acum să fie trai în jos la un numitor comun, care înseamnă nivel economic cel mai scazut. Deja Germania nu se mai amesteca de fiecare data in complicatele negocieri pentru stabilirea de reguli si directive pentru cei ce sunt membrii Comunitatii Europene.

Standardele tehnice pompoase ce reflectă calitatea excelentă a industriei germane. In ceea ce privește crearea Băncii Central Europene, germanii considera ca au mai mult de pierdut decât de câștigat de vreme ce marca lor e deja de facto moneda în circulatia Comunității Europene.

Germania a devenit în multe privințe o țară model pentru restul Europei și pentru întreaga lume: bunăstare generală, cu puține excepții, industrializare care respectă normele economice.

Infrastructura Germaniei nu-și găsește egal în Europa. Desigur Germania nu a fost total scutită de necazuri, chiar înainte de a-și asimila jumătatea estică.rata șomajului a fost de peste 6% în deceniul al optulea, doar cu putin diferit decât în SUA-7%, deși germanii șomeri sunt reprezentați mult mai bine din punct de vedere financiar.

Într-o anumită etapă, autoritățile germane au oferit muncitorilor oaspeți, în primul rând turci, dar și iugoslavi, români, cehi, polonezi, dar și alți est europeni, stimuli pecuniari pentru a se întoarce acasă, logica fiind că astfel de plăți vor costa Guvernul mai puțin decât ajutoarele de șomaj, dacă rata acesuia va crește.

E de înteles că germanii evită să siște 40 de ani de muncă grea și economii făcute cu mare dificultate doar pentru ca acum să fie trai în jos la un numitor comun, care înseamnă nivel economic cel mai scăzut. Deja Germania nu se mai amestecă de fiecare dată în complicatele negocieri pentru stabilirea de reguli și directive pentru cei ce sunt membrii Comunitații Europene.

2.2. Caracteristici ale mediului german al afacerilor

Germania va fi cea mai mare forță din Europa. Europa va fi cea mai mare piață economică din lume. Aceste aserțiuni sunt foarte la modă acum, dar sunt discutate exclusiv în factori macroeconomici. Totuși, nu națiunile produc prosperitate, ci oamenii și afacerile. Din diverse motive, observatorii americani și europeni au fost orbiți de răsăritul soarelui economiei japoneze. Modelul german de a face afaceri diferă total de cel japonez și american. Modelul economiei germane are multe puncte forte. Interesul și ajutorul social de care se bucură salariații și importanța ce se acordă profesiilor reprezintă fața modernă pe care capitalismul american nu prea pare s-o aibă.

Managementul german nu datorită unei stări de relaxare și a muncii ușoare obține rezultatele pe care le are ci prin faptul că germanii știu să muncească în mod hotărât.

In mod tipic ajutorul social de care se bucură salariații și importanța ce se acordă profesiilor reprezintă fața modernă pe care capitalismul american nu prea pare s-o aiba.

In mod tipic managementul german nu datorită unei stări de relaxare și amicii ușoare, obține rezultatele pe care le are ci prin faptul că germanii știu să muncească în mod hotărât.

Viața puternic structurată și formalizată din cadrul multor firme germane se face simțită în cadrul general al economiei germane. De exemplu legile care guvernează economia germană sunt toate codificate și doar puține zone ale vieții economice rămân neafectate: legi comerciale, civile, legile muncii și nenumărate alte coduri arată oamenilor de afaceri ce pot și ce nu pot face.

Dacă ceva nu e prevăzut într-un cod sau dacă situția apare ambiguă germanii se gândesc de două ori ănainte de a acționa. Sistemul legislativ din SUA unde putem spune că tot ce nu e interzis în mod expres este îngaduit lasă mai multă libertate de acțiune, de discuție. Dar cum mai mulți dintre oamenii de afaceri germani renuntță bucuros la această libertate în schimbul certitudinii faptului că nu sunt în permanență hărțuiți de avocați.

Mai ingrijoratoare pentru economia germană este influența tot mai accentuată a sistemului legislativ american în Germania.

Dar se afirmă că economia germană este calăuzită de miniștrii guvernului ar fi deplasat. In cele mai multe industrii germane concurența este dură chiar dacă unele afișează tendințe oligopolitice. Astfel când guvernul vest-german a căzut la inceputul anilor ’70, 3 dintre industriile cele mai mari al Germaniei nu au întampinat nici un obstacol în a se uni și a cădea.

Orice discuție despre economia germană ajunge, mai devreme sau mai târziu la subiectul băncilor germane. În așa numitul sistem al Băncii Universale, băncilor germane li se permite să se implice în orice activitate financiară imaginabilă și asta chiar și fac. Activitate bancară comercială de investiții, de afaceri, de asigurare băncile germane sunt practic implicate în orice tranzacție din țară, băncile par să aibă o priză foarte mare asupra economiei germane. Extrem de puține firme germane se deranjează să fie cotate la burse sau să caute orice alt tip de finanțare mai complex decât un împrumut bancar.

Băncile germane ocupă o poziție extrem de puternică în lumea afcerilor din Germania.

Influența Băncii Germane asupra economiei Germaniei nu suferă comparație cu exemple din alte țări. Legăturile strânse pe care Banca Germană și alte bănci germane le-au stabilit în industrie se întind în trecut pe mai mult de 100 ani.

Relația strânsă dintre activitatea bancară și afaceri a continuat în același ritm și în acest secol.

În mod clar, bancherii germani au o mulțime de ținte. Dacă ne uităm la cotele deținute de bănci în firmele industriale și la locurile ocupate în comisiile de cenzori ale firmelor, s-ar putea cu ușurință trage concluzia că băncile germane sunt ca niște păpușari, adică trag sforile în întreaga industrie germană. D.B. pare să tragă cele mai multe sfori ale celor mai multe păpuși.

Politicile antiinflaționiste stricte ale Băncii Centrale a Germaniei. Deponenții germani sunt foarte încântați să-și poată depune pentru perioade lungi de timp mărcile lor câștigate cu greu, fără să-și facă griji pentru inflație.

Băncile mari se ocupă atât cu activități comerciale, cât și cu cele de investiții și se presupune că ceea ce se pierde pe tărâm comercial, pot compensa prin taxe de protecție bancară.

Cu vasta lor concentrație de putere, băncile germane mai sunt, în mod clar, prea mari ca să se prăbușească. Un exemplu bun de legislație bancară germană precedentă este cerința minimă de capital. Rezerva în Germania a oscilat întotdeauna în jurul a opt procente.

Birocrații din Bruxelles cercetează încă statutul băncilor germane prin relaxarea reglementărilor. Dintre toate problemele integrării europene, nu există nici una mai dedicată pentru bănci decât crearea unei bănci centrale a Europei, așa numita EuroFed. Orice evoluție spre o bancă centrală a Europei ar trebui să aibă loc după o direcție programatică și instituțională. Cu alte cuvinte, moneda europeană mică nu poate fi realizată cu succes printr-un singur fiat, ci trebuie să evolueze din armonizarea politicii economice și monetare ale țărilor membre.

Încercarea de a dezvolta piețele fiu și de a transforma Frankfurt-ul într-un centru fiu de talia Londrei sau a lui Tokio, va obliga băncile germane să îngrădească modul în care își conduc afacerile.

Societățile germane sunt destul de bine protejate de cumpărătorii străini și fără ajutorul guvernului. Din acest motiv este eronat să privim afacerile Germaniei ca fiind pe picior de egalitate cu cele din S.U.A. Atât legal, cât și în practică majoritatea societăților cu caracter public sunt protejate de cumpărătorii nedoriți, de către niște obstacole accesibile doar unor săritori cu prăjina.

Germanii depistează dintr-o privire orice cumpărător nedorit dacă un ofertant din afară se arată dornic să cumpere o societate, iar managerul ei și comisia de administrație nu sunt de acord, este clar că ofertantul nu este de dorit.

2.3. Afacerile germane în contextul economiei sociale de piață

Arta minunată de a îmbunătăți viața socială a Germaniei.Lipsa șomajului e un mare bine. (¤)Notă.Anexa nr 1.

Termenul “economiile sociale de piață”, aplicat constant sistemului capitalist german, este prea adesea considerat sinonim cu sistemul frecvent într-o economie capitalistă a cărei imagine este astfel falsificată. Când este vorba de satisfacerea nevoilor sociale ale țării, companiile germane fac adeseori pasul de a-ți asuma această responsabilitate, înainte ca guvernul să simtă că e necesar să intervină.

Economia germană, e în mare parte caracterizată de consens și nu de conflicte între conducerea în corporație și uniunile sindicale, ele stabilind împreună politica națională a angajaților forței de muncă.

Pentru germani, numărul de locuri de muncă e care dispune o companie este la fel de important ca valoarea și rentabilitatea. Când se vestesc timpuri grele pentru o companie, se crează presiuni puternice asupra unei companii mai mari și mai puternice sau asupra unei bănci pentru a sări în ajutor și a păstra locurile de muncă.

Legăturile ce leagă companiile germane de comunitatea lor, depășesc cu mult nivelul “creare și menținere a locurilor de muncă”. Mână în mână cu școlile subvenționate de stat, companiile germane plătesc voluntar peste 50 % din salariul net pentru a asigura pregătirea profesională a tinerilor muncitori de 15 ani.

O taxă pe care companiile trebuie să o plătească comunității în care operează, pe lângă taxa obișnuită pe venit este ținta unor critice numeroase în cercurile de corporație și poate reprezenta până la 20 % din taxa totală.

Dacă uneori companiile germane încearcă să evite anumite obligații sociale general acceptate, cum ar fi asigurarea asistenței medicale, sau a comunității sau o taxă locală foarte ridicată este pentru că Germania este o țară autentică a minunilor.

Puține companii germane sunt protejate de guvern. Industria cărbunelui și construcțiilor navale au fost subvenționate timp de câțiva ani.

Germanii au mai puține ore de lucru 37 de ore în comparație cu aproximativ 41 în S.U.A. și peste 60 în Japonia. Beneficiile mandatate de guvern, cum ar fi securitatea socială și asigurarea în caz de accident adaugă aproximativ 1/3 din salariul net. I.G.Metal este cea mai mare și mai puternică uniune sindicală din Germania.

Mulți dintre muncitorii emigranți nu doresc cetățenie germană. Scopul lor este să lucreze câțiva ani în Germania și să strângă cât de mulți bani pot pentru familiile lor de acasă, înainte de a se întoarce acolo ca să se pensioneze.

Nu este un fapt neobișnuit ca 3 – 4 bărbați turci sau iugoslavi să se înghesuie într-o garsonieră în care condițiile de trai țin să semene – cel puțin în ochii germanilor scorțoși – cu cele dintr-o cocină.

Proasta reputație care îi însoțește pe mulți muncitori emigranți se răsfrânge din nefericire și asupra acelora care ar adopta bucuroși un stil de viață german.

La locul de muncă nu există propriu zis nici o discriminare în cadrul companiilor, sindicatele au luptat destul de mult pentru apărarea drepturilor muncitorilor musafiri.

Un avantaj al sistemului dual german este că oferă o pregătire umanistă pe care fiecare copil o dorește sau de care are nevoie, o educație dedicată în întregime științelor umaniste. Mulți tineri germani sunt mulțumiți să-și găsească o profesie de mecanic, chimist etc. Economia germană le oferă o gamă largă de posibilități cu care ei vin în contact la vârsta de 15 ani.

Economia germană excelează prin calificarea forței de muncă. Succesul demonstrat al pregătirii de muncitori manuali au obligat Germania să ofere educație pentru tot felul de profesii birotice sau nemanuale. Anii de pregătire în cadrul corporației își pun o amprentă de neșters asupra angajatului german și asupra cunoștințelor sale practice în domeniul respectiv. Educația aparține tradiției germane.

În ansamblu, beneficiile acestui sistem sunt benefice pentru Germania. Rata șomajului în rândul tinerilor e mai scăzută decât în majoritatea celorlalte țări industrializate. Lucrătorii cu pregătire nu lipsesc niciodată. Înalta calitate a produselor germane e cunoscută la scară mondială.

Sistemul pregătirii profesionale are puține neajunsuri. În timp ce aceste programe de pregătire intensă fac parte din forța de muncă a Germaniei, poate cea mai instruită forță de muncă din lume, ele crează de asemenea unele dintre cele mai ridicate cheltuieli de muncă din lume. Oamenii cred că produsul realizat acasă este mai bun. În acest fel ei sunt mai încrezători în propriul sistem de pregătire profesională.

Nici unde nu e mai marcat rostul dintre executivul german și colegiilor din S.U.A. decât în problema remunerării.

În timp ce executivii germani pot să dorească mai multe stimulente tip “flotă” pentru “ informație ” ei nu urmăresc să aducă acasă la fel de mult ca americanii. În sinea lor, ei s-ar putea să vrea, dar ceva le șoptește că este nesănătos. Membrii tipici ai executivului german nu duc o viață luxoasă, nu zboară cu avioane cu reacție ca să joace golf sau ca să-și viziteze casele de vacanță cele mai multe din corporațiile de vârf nici nu au un avion cu reacție.

2.4. Viitorul afacerilor germane

Din moment ce totul este reconstituit de la 0, în câțiva ani regiunea va fi una din cele mai productive din lume. Întreprinzători care investesc în Germania de Est, pentru că forța de muncă este ieftină ar face mai bine să stea acasă. Cu o pregătire adecvată, est-germanii vor umple în curând golul de producție care-i desparte de vest și vor putea avea venituri egale.

Americanii, englezii, francezii fac o greșeală dacă nu inițiază producții în Germania de Est.

Oricât s-ar strădui germanii să compenseze trecutul întunecat, câțiva pași greșiți sunt îndeajuns pentru ca eșecul datorat Holocaustului să-și ridice din nou hidosul cap.

Aflând de trimiterea în Irak și Libia oamenii de pretutindeni și-au pus întrebarea : “Ce se întâmplă cu Germania?”.

Ca națiune, germania nu va fi niciodată complet absolvită de acest trecut brutal și înspăimântător.

Conform formulei neo-clausewitziene atăt de la modă, competiția economică este o continuare a războiului prin alte mijloace; victoria se măsoara, aici, în partea de piață obținută, mai degrabă decăt toate cuceririle teritoriale obținute pe câmpul de luptă. Dacă așa stau lucrurile, economia germană, cu succesul său enorm în exporturi, este doar și poate văzută ca un concurent formidabil.

Economia germană dorește cooperarea, nu dominația. După cum spune Bernd Stecher, șeful departamentului de relații internaționale de la SIEMENS,“una e să exporți masiv… și alta e să colaborezi cu oameni din afara țării și să iei parte activ la dezvoltarea economică „..Desigur, diplomația cu care își asigură succesul economic internațional n-ar trebui să facă pe nimeni să creadă că germanii nu sunt și niște concurenți „duri“.

Cu tot succesul lor, germanii nu-și doresc sub nici o formă rolul de agresor economic. În parte, este vorba de o chestiune istorica: germanii, pe drept sau pe nedrept, au fost acuzați de izbucnirea Primului Război Mondial; făra îndoiala, au fost responsabili de izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial. Ultimul lucru pe care și-l doresc acum să fie din nou în postura de acuzați, chiar dacă în postura de acțiuni mortale, ci de interese comerciale.

Pentru moment, rolul șmecherului în economie pare să fie deținut de Japonia. Japonezii au preluat efectiv industrii întregi cum e cea a produselor electronice și a semiconductoarelor și au obținut o parte importantă a pieței de mașini, sector care se mărește continuu.

În conformitate cu imaginea lor non-agresivă, germanii nu pierd nici o ocazie de a se înfățișa ca fiind „europeni“. Într-un interviu televizat din 1991, realizat de suporterii francezi, Helmut Kohl, răspunzând laudelor aduse sistemului german de pregătire profesională, a sugerat că și alte țări europene ar putea adopta acest sistem și că atunci se va putea vorbi despre minunatul sistem „european“ de pregătire profesională. Când în pragul Războiului din Golf, în 1991, au fost înfierate slabele posibilități de control asupra exportului pe care le are Germania, germanii nu au întârziat să afirme că și Franța și alte țări europene au vândut arme Iraqului și că ar fi nevoie de anumite forme „europene“ de control al exporturilor. Într-o oarecare măsură, interesul Germaniei în a se forma o Europă Unită este determinat la fel de mult de dorința de a înlătura resentimentul aproape general cu care e întâmpinată, ca și de dorința de a beneficia de pe urma unei piețe mai mari sau de a răspândi sistemul economic german.

Relația tradițională între economia germană și lume a început și ea să se schimbe. Companiile germane prodoceau în cea mai mare parte din țară, apoi doar exportându-și marfa în afara granițelor. În timp ce acest sistem asigura locuri de muncă și proprietate în țară, surplusul comercial nu a fost întotdeauna primit bine în țările ce se confruntau cu deficituri comerciale și cu economii mai puțin prospere decât cea germană. În ultimii ani, însă, tot mai multe companii germane și-au mărit investițiile externe directe, imprimându-și tot mai mult un caracter multinațional. În vreme ce statisticile comerciale și ale investițiilor reflectă această tendință, identificarea concretă a schimbărilor nu a fost atât de facilă. Germanilor nu le place, în general, să-și anunțe sosirea cu surle și trâmbițe.

În 1986, KSB AG, cu sediul la Frankenthal, principalul fabricant german (și european) de pompe și valve pentru industria grea a fuzionat cu principalul fabricant de pompe francez Pompes Guinard SA. Puțini au dat atenție acestei fuziuni, ceea ce convenea de minune companiei germane, care – tipic – nu dorește nimic mai mult decât discreția.

De când cele două companii au fuzionat, veniturile KSB s-au ridicat la peste 2 milioane DM, făcând din această firmă numărul unu pe piața sa și un concurent extraordinar al companiilor germane, ca Dresser și Ingersoll Rand, precum și al fabricii japoneze Ebara. O mare parte a firmei KSB aparține lui Klein Pumpen GmbH, deținută la rândul ei, în proporție de 99%, de o fundație privată. Nici o teamă că această companie ar putea ajunge în alte mâini decât ale celor din Frankenthal.

Acest fapt demonstrează că KSB este modul în care o companie germană poate obține o poziție bună într-o Europă înfloritoare a anilor `90 fără să joace ostentativ rolul durului. Structura managerială franco-germană îi favorizează în prezent pe germani, dar această structură unică mai sugerează și că pe drumul spre vârful piramidei pot purcede fie francezii fie germanii ( saiú poate alte naționalități). În același timp KSB beneficiază de o structură de proprietate tipic germană, care aproape elimină posibilitatea preluării companiei. Conducerea se poate concentras asupra consolidării pe termen lung a secventei de piată mondială pe care o deține și numai trebuie să-și facă probleme în legătură cu dividendele trimestriale.

KSB rămâne tipic germană în altă privință : dorința de discreție. Hubertus von Münchhausen, șeful departamentului de relații cu publicul al companiei, nu voia să-și vadă compania într-o carte destinată cititorului american : „Unii dintre cei mai puternici concurenți ai noștri se află în America și ar putea să afle cum de ne descurcăm atât de bine “. Amintindu-i-se că după cum îi arată numele KSB este o companie publică și că acționarii sunt îndreptățiți să cunoască ceva despre compania lor, von Münchhausen a răspuns : „Avem un singur acționar imprtant cu care tratăm direct “. Se referea desigur la fundația care are compania sub control ignorând convenabil – acționarii minoritari care ar îndrăzni să ceară informatii în legătură cu firma în care au investit. Ridicarea spectaculoasă a Germaniei pe ruinele Celui de-al Doilea Război Mondial a fost, pe bună dreptate, un motiv de admirație, invidie și, câteodată, critică.

Unele fațete ale mecanismului intern al mentalității economice germane pot părea, privind prin prisma americană, slabe sau prost ghidate. Adesea, celor ce-i privesc din afară germanii le par excesiv de neflexibili. Rețeaua lor bizantină de asocieri de corporații miroase a insularitate conspirativă ce atacă noțiunile americane de întreprindere liberă și deschidere. Acesta este și izul puterii conservatoare a băncilor germane. Poate Germania să atragă în continuare investitori străini într-o asemenea atmosferă și cu perspectiva unui preț foarte ridicat pentru afacerile pe care ar dori să le încheie aceștia aici? Vor ajunge aceste prețuri să scoată produsele și serviciile germane pe piața internațională? Totul e posibil.

Totuși, orice dubii cu privire la capaciatea Germaniei de a supraviețui și de a prospera în următoarele decenii pălesc în fața conștiinței forței Germaniei. Dincolo de evidență — o tradiție a calității, mână de lucru mulțumită și cu înaltă calificare, piețe de capital în continuă dezvoltare și un grup putemic de companii industriale de mărime mijlocie — cea mai mare forță a Germaniei e, poate, modul sofisticat, dibaci de a trata lumea din afara granițelor sale. Remarcile insinuante făcute de unii politicieni japonezi la adresa SUA — cel mai bun client al Japoniei — nu vorfi niciodată rostite de buzele omologilor lor germani și rolul Germaniei în Europa (atât cea Occidentală cât și cea Estică) merită o atenție specială: pe lângă faptul că deține cea mai puternică economie de pe continent și o poziție geografică privilegiată, Germania a fost prima care a recunoscut statutul diplomatic al unei Jugoslavii divizate — un semn evident al influenței sale crescâde la cârma Europei. Pentru germani, fără îndoială, beneficiile vor compensa costurile.

Problema este că SUA nu-și mai poate permite să-și concentreze toate forțele pentru „a face ceva" cu Japonia; ignorăm Germania ca pericol. Nu apăr discreditarea germană mai mult decât o sprijin pe cea japoneză. Dar cred, într-adevăr, că forta Germaniei, dublată de abilitate, o va așeza, în curând, într-o poziție pe care nu o vom mai putea ignora. Ar trebui să ne pregătim pentru așa ceva.

0 modalitate de a ne pregăti ar fi analiza atentă a tuturor caracteristicilor economiei germane care au determinat succesul atât de mare al acestei țări. Este prea ușor — și nu tocmai util — să criticăm SUA pentru că nu seamănă mai mult cu Germania. La urma urmelor, nu semănăm cu germanii, dar avem propriile forțe — poziția geografică, resursele naturale, spiritul nostru inovator și intreprinzător — pe care Germania nu le-a avut și nu le va putea avea vreodată. Dar dependența noastră absolută de o iluzorie piață liberă nu ne e de nici un folos dacă neglijăm, în același timp, chestiuni fundamentale, cum ar fi îmbunătățirea sistemului educațional și a calificării forței de muncă. Modelul economic german, cu accentul său atât de puternic pe preocupările și îndatoriile sociale, funcționează. Va reuși Germania să ridice la nivel occidental condițiile economice și sociale din regiunile estice de curând reunificate? Da. Nu fără probleme pe parcurs, dar cred că germanii vor reuși multeainte ca americanii să fi îmbunătățit condițiile economice și sociale din orașele lor, aducându-le la un nivel acceptabil.

Există încă, la aproape toți germanii, o bunăvoință extraordinară față de americani. Desigur, influența crescândă a Germaniei în Europa poate duce la divergențe de opinie în chestiuni economice și politice, dar legăturile care unesc cele două culturi nu pot fi atât de ușor distruse.

In condițiile unei concurențe globale, chiar și țări de dimensiunea Germaniei nu sunt altceva decât regiuni care concurează pentru un capital mobil internațional și pentru întreprinderi (pentru măsuri antreprenoriale). Este principalul țel al politicii economice (în acest mediu de afaceri) de a asigura condițiile desfășurării afacerilor favorabile (infrastructura, impozitare, forța de muncă, instituțiile, etc) și de a dezvolta potențialul intern al regiunii cu scopul de a forma o rețea unică.

Sistemele economice regionale concureaza unele cu celelalte, au loc provocări în politica economică tocmai pentru a juca un rol activ în crearea, modelarea, îmbunatațirea și inovarea acestor sisteme. A devenit chiar mai important faptul că o investiție în factori imobili e mai bună ca ceea în “factori campioni naționali” deoarece acestea nu implică firme de natură germană sau bavariană. Fidelitatea pentru un anumit mediu de afaceri a devenit un lux pe care firmele și-l pot permite doar într-o anumită măsură.

Surplusurile din balanța comercială și din cea a conturilor curente existente de-a lungul anilor arătau faptul că Germania nu trebuie să-și facă griji pentru mediul său de afaceri. Totuși, statutul țării a fost tulburat de un număr de factori.

Ponderea Germaniei în exporturile mondiale ale R&D (aceasta reprezentând bunuri intensive) a scăzut.

In timp ce investițiile directe mari ale firmelor germane în străinătate ar putea fi interpretate ca și supliment necesar la exporturi (cea mai mare parte a investițiilor directe germane se află concentrate în SUA și în alte națiuni industriale și numai o parte din aceste investiții sunt orientate în țări cu forța de munca ieftină). Investițiile directe scăzute a firmelor străine în Germania au nevoie de o explicație. Astfel se pun urmatoarele întrebari: Este Germania un loc prea costisitor pentru investiții – o problemă care poate fi rezolvată de procesele competitive și de ratele de schimb valutar, sau există alte bariere de intrare? Care dintre aceste bariere ar putea fi eliminate și care dintre ele pot fi de folos și trebuie să fie apărate împotriva presiunii globale (ca standardele sociale și cele privind mediul înconjurator)?

Totalul cheltuielilor R&D din vestul Germaniei au scăzut de la 2,9 în 1989 din PIB la 2,4 în 1994 (aproape 40 miliarde ECU). Cota este mai scăzuta decât în Japonia (2,9%) sau decât în SUA (2,5%). Scăderea relativă a cheltuielilor se datorează unei stagnări a cheltuielilor private aparținând R&D – ului în Germania. Cheltuielile publice ale R&D – ului sunt destinate unor zone vaste fără a se concentra asupra unor industrii sau tehnologii.

Ponderea profiturilor nete rezultate din vânzări (după spusele Bundesbank-ului pentru corporațiile vest germane) a scăzut de la 2,63% în anii ’70, 1,93% în anii ’80 și până la 1,66% în anii ’90. Totuși, declinul se datorează în parte profiturilor și rezervelor politice a corporațiilor (un exemplu ar fi crearea de rezerve ascunse în loc de distribuirea acestora către acționari) în loc de scutirile sau scăderile favorabile privind impozitarea (de exemplu reguli privind deprecierile în noile state) care reduc profiturile impozabile. Aceste fapte și demonstrații ne evidențiază bazele unei analize intensive și continue a profitului al Germaniei precum și reformele politice de a introduce forțele economice și de a reduce deficitele. Cele mai importante forțe economice ale sistemului economic german pot fi concentrate în urmatoarele trei puncte de vedere:

forța de muncă calificată la toate nivelele de angajare cu o etică de muncă unică și know – how;

infrastructura puternic dezvoltată, determinând ușor mobilitatea, comunicarea și distribuția;

stabilitatea socială, politică și monetară reducând incertitudinea în calculul de revenire asupra investițiilor.

Problemele principale ale sisitemului economic care contribuie la scăderea mediului de afaceri al Germaniei par a fi:

instituțiile rigide apărate de grupuri de interese bine organizate (în parte, cealată parte a stabilitații monedei);

costurile ridicate de muncă, apărare socială, energie, de protecție a mediului înconjurător și taxele ridicate – în total, costuri care sunt cele mai mari și nu sunt justificate de avantajele sistemului (când proporția unui cost pe unitatea de muncă este, de exemplu, 4:1 comparativ cu Polonia sau Ungaria, este foarte greu e compensat);

dezeconomii rezultând din aglomerații (de exemplu costurile privind statutul real sau cele de întreținere, de circulație etc).

Toate problemele sunt în strânsă legatură cu puterea economică a sistemului. Totuși reformele trebuie să fie atente în menținerea acestor puteri în timp ce-și corectează slăbiciunile. Se evidențiază destul de clar care sunt scopurile, ideile de reținut în agenda politică: o redefinire a activității guvernamentale, dereglările și privatizarea de a da noi șanse activității întreprinzătorilor; o simplificare a sistemului de impozitare foarte complicat și o reducere a împărțirii taxelor “povara impozitării” privind munca și activitatea întreprinzatorului; reduceri ale costului privind apărarea sau siguranța socială; o întărire a mecanismelor sociale consense (rezolvarile unor conflicte aparținând unor grupări informative, îmbunătățirea tehnologiei privind bunurile de orice natură,etc.). unele reforme au fost deja aplicate ca și reforma din sectoare ca telecomunicațiile, transportul, banca și utilitățile publice; altele vor necesita un timp ceva mai mult pentru a putea fi puse în practică.

Imbunătațirile făcute de-a lungul anilor precedenți au dat unele rezultate pozitive, de exemplu, în industria de automobile unde Mercedes – Benz și VW au luat decizii privind mediul de afaceri pentru noile fabrici din Germania – totuși sume imense din bugetul public și concesiuni aparținând uniunilor au fost necesare pentru a obține aceste rezultate. Chiar și biotehnologia pare a avea un viitor în Germania, deoarece criticii adoptă poziții foarte diferite (fără respingeri generale) și participă la dialogurile purtate de acționari, astfel că durata de aplicare a acestor măsuri a scăzut. Oamenii de știință cu un înalt grad de calificare au pus bazele firmelor specializate în biotehnologie – firme care acum prosperă la nivel de intreprinderi mici și mijlocii (SME) – au devenit un mediu favorabil de desfașurare a afacerilor în domeniul biotehnologiei (în special a cercetarii și producției acesteia). In prezent, companii de dimensiuni mari (ca și Bayer și Hoednst) investesc în Germania.

2.5. Firmele germane în context internațional

Văzând că tot mai multe companii cum e KSB investesc la nivel internațional, unii observatori din afara Germaniei ar putea striga: „Vin germanii!"; ei ar trebui să-și aducă, însă, aminte că, într-un fel, companiile germane încearcă doar să recupereze teritoriul pierdut. Un număr de companii germane multinaționale „proaspăt îmbobocite" au fost distruse, în prima jumătate a secolului nostru, de împrejurările istorice.

Gigantul produselor electrice, Siemens, a funcționat minunat în Anglia și Rusia, în 1847, la puțin timp după ce compania a fost fondată; țarul, spre exemplu, a cerut întemeierea reprezentanței ruse a companiei telegrafice cunoscute atunci sub numele de compania Siemens & Halske, care urma să facă legătura între St. Petersburg și Odessa, pentru ca țarul să poată fi ținut mai ușor la curent cu evoluția războiului din Crimeea. în Anglia, unde procesul de industrializare era deja foarte avansat, Siemens a înviorat economia prin vânzările de aparatură electrică. Ambele piețe au dispărutîn timpul Primului Război.Mondial.

Cu câțiva ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, compania americană Bosch Magneto, una din primele reprezentanțe în străinătate ale companiei lui Robert Bosch, avea sediul pe West Fifty-sixth Street, în New York. Compania vindea atât bujii importate din Germania, cât și bujii produse în America, într-o fabrică de la Springfield, Massachusetts. Când SUA a intrat în război, Congresul a votat legea referitoare la proprietățile stăine și Bosch și-a văzut expropriată ramura americană de afaceri.

Merck Inc., cu sediul la Rahway, New Jersey, este, în prezent, compania fabricantă de produse farmaceutice numărul unu în lume. însă înainte de Primul Război Mondial compania americană a fost o sucursală a companiei cu sediul la Darmstadt, astăzi cunoscută sub numele de E. Merck oHG. De atunci, Merck Inc. a ajuns să-și facă părintele pierdut să pară insignifiant pe lângă ea: la ultimul calcul efectuat, compania cu sediul în New Jersey avea vânzări de peste 7 miliarde dolari, în vreme ce E. Merk,'deținută de descendenții familiei fondatoare Merck, înregistrează, discret, onesta cifră de vânzări de cel puțin 3,5 miliarde DM.

Economiei germane i-a trebuit un timp îndelungat pentru a-și reveni de pe urma pierderilor rezultate din Primul Război Mondial. Activitățile internaționale ale Germaniei au rămas limitate până și după Cel de-al Doilea Război Mondial;

Reconstrucția țării le-a dat mult de lucru companiilor pe plan intern. Capitalul s-a îndreptat în cea mai mare parte înspre Germania, și nu în sens invers. Marca vest-germană s-a impus ca valută de primă mărime doar după câteva decenii, astfel că investițiile străine erau foarte costisitoare pentru firmele germane. Acestea preferau să producă folosind forța de muncă autohtonă de înaltă calificare; absența peste hotare a mâinii de lucru calificate — cel puțin în termenii în care detinesc germanii chestiunea — acționează până astăzi ca o stopare a multor investiți germane în străinătate.

Numai de la mijlocul anilor 70 investițiile germane în străinătate au început s-o ia înaintea banilor ce intrau în țară; această tendință acționează și azi. Totuși, germanii mai au încă până să înspăimânte alte națiuni cu practicile lor de cumpărare, așa cum au făcut americanii ani de zile după Cel de-al Doilea Război Mondial sau cum o fac japonezii acum.

După ce Al Doilea Război Mondial a lăsat economiile mondiale în ruină, calea era deschisă pentru ca IBM, Coca-Cola, Procter & Gamble și nenumărate alte companii americane să-și stabilească o poziție de dominație peste ocean. Unii europeni — cum a făcut francezul Jean-Jacques Servan-Schreiber în mult apreciata sa carte Le Defiamerican — s-au întrebat dacă firmele europene ar putea face față unei provocări atât de puternice ca aceea americană. în final, răspunsul a fost afirmativ. între timp, țările europene au încercat să prospere, iar avantajul american, încetul cu încetul, n-a mai putut rămâne în picioare. Companiile americane se mai bucură încă de poziții puternice peste ocean, dar azi amenințarea lor a dispărut în cea mai mare parte.

A apărut o altă amenințare,în ulimul deceniu, Japonia a înlocuit aproape integral SUA în postura de geniu rău internațional. în industria autoturismelor, ca să dăm cel mai notabil exemplu, fabricanții japonezi de mașini și piese de schimb au făcut investiții directe în SUA și, în mai mică măsură, în Europa, pentru a-și asigura pe piață poziția pe care la început au obținut-o prin exporturi regulate. Cât de departe pot ajunge japonezii nu se știe exact, dar firmele americane și europene de autoturisme se tem că propria lor poziție în competiție va fi periclitată. Ceea ce e valabil pentru industria autoturismelor poate fi valabil și pentru alte industrii: microelectronică, tehnică de calcul.în comparație cu acest fapt, teama că „vin germanii" trebuie să fie de proporții mai reduse.

Companiile germane continuă să investească tot mai mult în afara granițelor țării, dar așa cum exporturile firmelor germane nu domină industrii anume, nu o vor face nici investițiile lor în străinătate. Și germanii mai au încă multe de recuperat. în SUA, de exemplu, Germania se află — la investițiile străine luate per total — în urma Marii Britanii, a Japoniei, a Olandei și a Canadei.

Dacă firmele germane au început să renunțe la izolarea lor pentru a investî mai mult în străinătate, motivele sunt strâns legate de mișcările pieței. Firmele vor să-și asigure succesul pe piața țării gazdă, nu doar să profite de costurile mai reduse.

De ani de zile grupul Bosch s-a concentrat puternic în Germania: activul peste graniță reprezintă doar 25% (sau mai puțin) din totalul companiei. De curând, totuși, ramura constructoare de elemente de autoturisme și-a făcut simțită prezența peste ocean. în SUA, Bosch a investit mult pentru imaginea sa de „Made in America" — în parte și din teama de a nu se vota în Congres o lege a „contenciosului local" în ceea ce privește industria autoturismelor. în Marea Britanie, Bosch nu are de ce să se teamă de protecționism, în schimb, firma a investit recent aproape 500 milioane DM în Țara Galilor, pentru a construi o fabrică de asamblare a alternatoarelor. Germanii vor să țină pasul cu firmele japoneze, cum sunt Toyota și Nissan, care-și concentrează investițiile europene în Marea Britanie.

Investițiile germane în străinătate au fost determinate și de o firească dorință ca Germania să fie reprezentată pe toate marile piețe ale lumii, mai ales în SUA.

Compania Bertelsman AG, de pildă, a jertfit, în 1986, aproape un miliard de dolari pentru a obține casa de discuri RCA și editura Doubleday, în USA. Compania de asigurări Allianz a cheltuit, în 1990, aproape 3 miliarde dolari, când a cumpărat Fireman's Fund, compania din SUA pentru asigurări în caz de accident.

Regulile stricte de acasă sunt un alt motiv motiv pentru care firmele germane hotărăsc să investească în străinătate. Concernul chimic german BASF AG a calculat că legile țării referitoare la controlul poluării vor costa firma, până în 1993, cam 300 milioane DM pe an. într-un an bun, cifra reprezintă profitul total reinvestit al companiei. Nu e de mirare că cei de la conducerea tirmei BASF doresc să deplaseze o parte mai mare din producție spre străinătate, unde legile să nu fie atât de costisitoare. în 1990, aproape 50% din investiții au fost făcute în afara granițelor Germaniei, în comparație cu doar 35% cu zece ani în urmă.

Deși investițiile germane și statisticile comerciale arată, pentru ultimii ani, o activitate sporităîn cadrul CE, germanii nu urmăresc un bloc comercial în „Fortăreața Europei". Germania dorește — și are nevoie de așa ceva — un comerț liber în jurul globului; nici un punct de pe harta lumii nu este prea îndepărtat pentru un om de afaceri german. Fritz Mayer ar lua primul avion spre Asia, dacă de asta ar ti nevoie ca să-și vândă acolo mașinile pentru industria textilă.

Companiile germane nu precupețesc nici un efort, material sau de altă natură, pentru a intra pe o piață nouă. Ne având o piață internă atât de vastă cum e aceea a Statelor Unite, germanii trebuie să fie exportatori tenace pentru a avea succes. Să luăm exemplul companiei BMW în Japonia. Când fabricanții „celui mai modern automobil" au hotărât să penetreze cea mai bine controlată piață, la începutul deceniului 8, compania din Munchen a dedicat acestei cauze de cinci ori mai multe resurse decât în mod normal. Efortul a fost încununat de succes, pentru că BMW a pus mâna pe cel mai mare sector de piață al unui importator de mașini de lux.

Din biroul său din suburbia Chiba City a Tokyo-ului, conducătorul companiei BMW-Japan, Hans Peter Sonnenborn, explică secretul succesului firmei (Sonnenborn s-a mutat între timp la Audi): „Succesul e relativ, din moment ce noi avem doar 8% din piață. Dar pentru că Japonia e Japonia, unde toți importatorii străini la un loc nu dețin decât 4% din piață, se cade să vorbim de un succes relativ. La început, ne-am comportat ca și cum am fi vândut 20 sau 30.000 de mașini, nu 2-3.000 (azi compania vinde peste 35.000 de mașini pe an, folosind peste 120 de reprezentanțe). Am reglat resursele — făcând multă reclamă prețurilor — la potențialul pieței, nu la piața adevărată. Am început devreme să muncim cu inginerii noștri din Germania, pentru a dota mașinile după cerințele pieței japoneze. Traficul aici este mai dificil, temperaturile sunt mai ridicate, deci am folosit frâne diferite și sisteme de răcire mai mari. Am investit mult în service-uri. Dacă un proprietar de BMW rămâne în drum cu mașina, departe de casă, noi plătim cheltuielile de hotel. Însă factorul determinant al succesului a fost crearea unei rețele de reprezentanțe proprii. A fost greu, mai ales la început. Terenurile erau extrem de scumpe, iar cele mai bune amplasări erau deja valorificate de alții. Totuși, azi, deși stăm mai prost decât reprezentanțelejaponeze, suntem mai avantajați decât ceilalți importatori, care au sosit pe piață mai târziu. Faptul că am avut rețeaua noastră de reprezentanțe ne-a permis să folosim propriile tehnici de marketing fără vreo altă intervenție sau compromis."

Un control sever asupra pieței japoneze s-a dovedit a fi esențial. Mașinile de lux germane pot costa oricât între 10% și 30% mai mult decât mașinile japoneze de lux, cum e Acura Legend; „îți trebuie o marcă tare, spune Sonnenborn. Noi ne-am construit aici propriile saloane de prezentări, care arată la fel de «special» peste tot în lume. Clienții japonezi sunt foarte pretențioși când e vorba de asemenea lucruri. Nu au mentalitatea americană (în SUA ești considerat deștept dacă reușești să cumperi ieftin). Japonezii consideră că, dacă plătesc mai mult, obțin și calitate superioară".

Sonnenborn și BMW au fost, fără îndoială, la înălțime. în vreme ce în SUA BMW a pierdut considerabil în favoarea mașinilor japoneze gen Acura Legend, la japonezi acasă, germanii sunt o concurență mult mai serioasă. Este asta o lecție pentru firmele americane? Este, într-adevăr, după părerea lui Sonnenborn:

„Producătorii americani se ascund după guvernul lor și se plâng că nu au succes pentru că nu pot înțelege sistemul de distribuție japonez. Și ce dacă, aș zice eu? De ce să nu-și construiască propriul sistem? Dacă activezi într-o industrie care alimentează alte industrii japoneze, s-ar putea să nu fie posibil. Dar este posibil atunci când vinzi direct consumatorului un produs cum e mașina.

Ba mai mult: nu ne ajută cu nimic dacă americanii îi fortează pe producătorii japonezi de mașini să renunțe la înțelegerile lor exclusive cu reprezentanțele. Aceasta ar însemna că și noi ar trebui să renunțăm la ale noastre. Atunci japonezii nu vor fi' oficial «exclusiviști», dar neoficial, ei vor deține în continuare controlul asupra reprezentanțelor lor. Singurii păgubiți vom fi noi.

lată exemplul firmei Honda. într-o prefectură în care au 10 sau 12 reprezentanțe, un personal de 35 de oameni ai firmei supraveghează aceste reprezentanțe. în aceeași prefectură avem și noi 10 sau 12 reprezentanțe și un singur om al companiei BMW le supraveghează. Comunicăm bine, dar avem încredere și în deciziile pe care omul nostru le ia pe cont propriu. Dacă această relație ar dispărea, noi ne-am pierde influența asupra reprezentanțelor, dar Honda nu. De accea, eforturile americanilor de a deschide piața ne-ar lovi pe noi. Nici un american nu a făcut ce am făcut noi. Ei se ascund după degete. Acum își dau seama că ar fi putut face mai mult și cer guvernului să-i ajute."

Punctul de vedere al lui Sonnenborn în legătură cu mentalitatea comercială americană a fost ilustrat aproape comic atunci când George Bush a fost însoțit de directorii celor mai mari firme de mașini americane în vizita oticială pe care a întreprins-o în Japonia, în anul 1992. Aceiași directori au refuzat să fabrice mașini cu volanul pe dreapta pentru pentru piațajaponeză. Pentru exporturile sale în Japonia, BMW nu numai că montează volanul pe dreapta (un punct asupra căruia Sonnenborn nici nu crede că este nevoie să se oprească, pentru că se înțelege de la sine), dar și reface integral sistemul de răcire și frânele. Japonia, în anul 1992. Aceiași directori au refuzat să fabrice mașini cu volanul pe dreapta pentru pentru piațajaponeză. Pentru exporturile sale în Japonia, BMW nu numai că montează volanul pe dreapta (un punct asupra căruia Sonnenborn nici nu crede că este nevoie să se oprească, pentru că se înțelege de la sine), dar și reface integral sistemul de răcire și frânele.

Viitorul succes al lui BMW în Japonia nu este, desigur, bătut în cuie. Cumpărătorii japonezi de mașini pot hotărî în curând că, pentru cerințele lor, BMW nu merită prețul cel mai ridicat. între timp, însă, germanii au ocupat deja locul de importator numărul unu de mașini de lux pe piața japoneză, piață care, în opinia lui Sonnenborn, a fost doar de curând deschisă concurenței: „între 1985 și 1988 japonezii au scăpat de barierele hetarifare, iar reforma impozitelor din 1989 a adus cu sine faptul că multe dintre mașinile noastre nu au mai suportat penalizări".

Exemplul lui BMW în Japonia trebuie analizat cu multă atenție, pentru că toți cunosc mașinile germane și reputația „durei" piețe japoneze. Totuși, w\ mai adesea, povestea succesului exportului german e mai discretă. După cum arată Michael Porter, profesor la Institutul de Științe Economice Harvard, în cartea sa The Competitive Advantage ofNations, „tirmele germane nu domină industriile așa cum o fac companiile americane și japoneze". Dar, adaugă Porter, „nici o țară din lume, incluzând aici Japonia, nu-și dovedește puterea industrială prin poziții internaționale puternice". Porter citează statistici care arată cum tirmele germane au întins curse în cel puțin 30% din piața mondială a exporturilor, de la cărbuni la sulfat de potasiu, pompe, lapte proaspăt, tiparnițe, mașini automate, mașini de împachetat, cauciuc și plastic, ace pentru mașini de cusut, mașini textile — lista e lungă.

După cum arată lista lui Porter, companiile germane par invizibile pentru că sunt puternice în industrii care nu îl implică pe consumatorul obișnuit. Câți știu că 90% din dantela din SUA este făcută de o mașină Karl Meyer GmbH și că o etichetă Budweiser este lipită pe sticle datorită unei mașini speciale produsă de Krones AG?

Cu excepția notabilă a industriei autoturismelor, puține companii germane au reușit să-și facă mărcile cunoscute în lume. Ori germanii nu reușesc să țină pasul cu gustul cosumatorilor, ori publicitatea nu este destul de bună. Adidas, odată cea mai mare firmă de echipament sportiv, a fost vândută de familia Dassler francezului Bernard Tapie. Braun, tirmă bine cunoscută pentru râșnițele de cafea și mașinile de ras electrice, este acum deținută de Gillette; Lowenbrău și-a vândut rețeta firmei Miller din SUA, o parte a lui Philip Morris. Dar absența mărcilor de bere puternice nu a afectat în mod evident cifra totală a exporturilor Germaniei.

Ar fi bine să reținem aceste industrii germane care ocupă un loc atât de important pe piața internațională. Germanii vin, într-adevăr, chiar dacă doar silențios.

3. POTENȚIALUL ECONOMIC AL GERMANIEI

3.1. Considerații introductive

Republica Federală Germană este una din cele mai puternic industrializate și dezvoltate state din Europa Centrală. Este o uniune federală alcătuită din 16 state (Länder), iar localizarea sa în centrul continentului a transformat-o în locul de intersecție a multor personalități, idei dar și armate de-a lungul timpului.

Germania are o îndelungată și complexă istorie și un bogat fundal cultural, dar a devenit națiune unifcată, de-abia după 1871. Din 1815 până în 1867 Germania a fost confederație, iar înainte de 1806 imperiu federal, care cuprindea numeroase și diversificate principate.

După căderea comunismului, în 1990 cele două Germanii separate, Federală și Democrată, rezultat al celui de-al Doilea Război Mondial, s-au reunit, constituind ceea ce azi este cunoscut sub Republica Federală Germană.

Berlin este capitala acestui stat și totodată cel mai mare oraș, cu toate că Bonn, capitală a fostei Germanii de Vest, este încă reședința unor organisme și birouri guvernamentale. Limba oficială este germana și două treimi din populație sunt de religie romano-catolici sau protestanți.

Germania este a patra cea mai mare țară ca suprafață din Europa și are o modernă și puternic industrializată economie, ceea ce o plasează în vârful producătorilor de mașini și utilaje, automobile, fier și oțel. Este un pol economic important în cadrul Uniunii Europene, iar moneda națională, marca germană, este una din cele mai puternice din lume.

3.2. Potențialul natural geografic

După Rusia (partea Europeană), Franța și Spania, Germania este a patra cea mai mare țară ca dimensiune din Europa. Străbătută de meridianul 9 și paralela 51, la nordul ei se întind Marea Nordului, Danemarca și Marea Baltică, la est este învecinată cu Polonia și Republica Cehă, la sud se află Austria și Elveția, iar la vest Franța, Luxemburg, Belgia și Olanda.

De la nord la sud Germania se întinde pe o distanță de aproximativ 800 km, iar de la est la vest, pe aproximativ 600 km, totalizând o suprafață de 357.021 km², din care 349.223 km² pământ și 7.798 km² apă. Țara dispune de un relief variat, constituit din trei importante regiuni naturale, începând de la câmpiile și zonele coastale de-a lungul Mării Baltice și Nordice, continuând cu o zonele de deal și munte din centru până la cele alpine în sud. Numeroase râuri navigabile, cum ar fi Elbe, Rin Main și Dunărea străbat această țară și contribuie la dezvoltarea sa ca un important centru de transport.

Ținuturile nordice de șes, cuprinse în Câmpia de Nord a Germaniei, se întind de-a lungul și între Marea Nordului și cea Baltică pătrund spre sud, în estul țării. Cel mai inferior punct din Germania este nivelul mării de-a lungul coastei. Insulele Frisice, Helgoland ca și Rügen aparțin de Germania. Porțiunea de câmpie s-a format de-a lungul Epocii Galciare și cuprinde o centură aluvială, la sud-est de Berlin, care este cel mai roditor pământ din Germania. Înspre vest, această curea a contribiut la dezvoltarea industriilor de cărbune și oțel din Valea Ruhrului, în orașe ca Essen și Dortmund.

Zona centrală cuprinde lanțuri muntoase, de înălțime medie, separate de numeroase văi. Râurile navigabile au faciliat dezvoltarea economică asigurând transport ieftin încă înainte de apariția rețelelor de cale ferată sau drumuri. Această zonă se întinde între latitudinea orașului Nuerenberg în sud și cea a Hanovrei în nord. Majoritatea acestei regiuni este puternic împădurită și exploatată în silvicultură. De asemenea o mare parte a energiei hidroelectrice se obține din aceste ținuturi. Intense cultivări de terenuri și o puternică dezvoltare industrială se remarcă în orașe ca Dresden și Kassel, locate în zone riverane.

Zona Alpină, în sud, cuprinde Munții Jura Franconiană și Jura Suabă, la bazele Alpilor precum și două mari păduri, munții Pădurea Neagră și Pădurea Boemiei sau Bavariei. Cel mai înalt vârf este vf. Zugspitze, la o altitudine de 2.962m în Alpii Bavariei, situați în sudul Germaniei. La baza dezvoltării economice în această regiune se află agricultura la scară mică și turismul, iar după 1970, industriile de înaltă tehnologie stabilite aici. Cele mai importante orașe sunt München și Stuttgart.

Râurile și fluviile au jucat un rol foarte important în dezvoltarea Germaniei. Rhinul curge în direcția nord-vest și străbate partea vestică a țării, după care se revarsă în Marea Nordului. Este o cale navală importantă și are ca afluenți Main, Mosel, Neckar și Ruhr. Râul Oder se întinde de-a lungul graniței cu Polonia, se revarsă în Marea Baltică și constituie, de asemenea o importantă cale de transport fluvial de mărfuri. Elbe izvorăște în Republica Cehă și traversează estul și vestul Germaniei, iar apoi se revarsă în Marea Nordului, la bazele ei fiind situat portul Hamburg. Dunărea face legătura între sudul Germaniei, Austria și Estul Europei. De la construirea canalului Rhin-Dunăre, cantități mari de marfă pot fi transportate de la Marea Nordului până la Marea Neagră. Râuri mai mici, ca și Neisse și Weser au, de asemenea, o importanță semnificativă ca rute de transport.

În Germania există o serie de lacuri, de dimensiuni mai mari sau mai mici, cum ar fi Bodensee-ul aflat în extremitatea sudică a țării, sau lacurile glaciare morene din Bavaria, dar nici unul din ele nu pot concura ca importanță în dezvoltarea economică a țării cu aportul râurilor. Litoralul Mării Nordului, de 2.389 km, se caracterizată prin largi întinderi de coastă expuse mareelor și prin prezența unor importante porturi maritime, cum ar fi Hamburg, Bremerhaven, sau Emden. Porturile cele mai mari de la Marea Baltică sunt Kiel, și Rohstock. De-a lungul coastelor, precum și pe insulele adiacente sunt amenajate numeroase spații destinate recreeri și turismului.

Schleswig Holstein, statul cel mai nordic al Germaniei este străbătut de Canalul Kiel, care permite transportul fluvial de marfă între Marea Baltică și Nordului, ceea ce elimină necesitatea unei rute maritime, care să ocolească Danemarca.

Dacă pe vremuri teritoriul țării era acoperit de numeroase păduri, până în prezent majoritatea acestor zone au fost defrișate. Cu toate acestea, datorită programelor de conservare a naturii, aplicate începând cu secolul 18, întinse ținuturi de stejari, frasini, ulmi, fagi, mesteacăni, pini, brazi și zadă au fost păstrate, iar aproximativ o treime din suparafața țării este acoperită de păduri.

Existența minereurilor cărbune și fier au încurajat dezvoltarea economică a Germaniei la sfârșitul secolului 19. Majoritatea zăcămintelor au fost găsite în apropiere una de cealaltă, ceea ce a permis utilizarea convenabilă a cărbunelui ca și combustibil pentru a obține oțelul din fier, iar apoi pentru a produce bunuri finite din acest material. Adițional, disponibilitatea modalităților relativ ieftine de transport – naval și ulterior rutier- au facilitat dezvoltarea industriei și au încurajat exporturile.

Prezența în cantități mari a unor mineralii, cum ar fi potasiul și sarea, a permis dezoltarea industriei chimice, inclusiv producția de fertilizatoare și farmaceutice. Existența lemnului, a petrolului, gazelor naturale și a lignitului a netezit calea dezvoltării industriale germane.

Clima în Germania este majoritar moderată, dar și marină, caracterizată prin ierni friguroase și veri calde. În văile râurilor aerul tinde să fie mai umed și mai cald, atât iarna cât și vara, iar în zonele muntoase clima este mult mai răcoroasă. În medie, precipitațiile sunt mai numeroase în sudul țării, mai ales în zonele alpine.

3.3. Potențialul demografic

În iulie 2000, populația Germaniei totaliza 82.797.408 locuitori, având o rată a natalității de 9.35 nașteri/1.000 locuitori, a mortalității de 10.49 decese/1.000 locuitori, iar rata migrațiilor nete de 4.01 imigranți/1.000 locuitori. Rata medie de creștere a populației în anul 2000 era de 0.29%.

Rata mortalității infantile înregistrate în Germania este de 4.77 decese/1,000 nașteri, iar rata totală a fertilității este de 1,38 copii născuți/ femeie. Rata duratei de viață anticipate este următoarea:

pe total populație: 77,44 ani

la bărbați: 74,3 ani

la femei: 80,75 ani.

Ca și în multe alte țări industrializate, vârsta medie a populației Germaniei a crescut substanțial începând cu anii 1990, ca rezultat al scăderii ratei natalității și al reducerii dimensiunii familiilor, până la 3,5 membrii/gospodărie la sfârșitul secolului 20. În plus, numărul familiilor cu un singur părinte este în continuă creștere.

Actuala structură pe vârste este următoarea:

0-14 ani: 16% (bărbați 6,679,930; femei 6,333,110)

15-64 ani: 68% (bărbați 28,638,814; femei 27,693,630)

65 ani și peste: 16% (bărbați 5,133,121; femei 8,318,803)

Populația Germaniei trăiește majoritar în mediul urban. În 1994 existau 39 de orașe cu peste 200.000 rezidenți și 12 metropole cu peste 500.000 de locuitori. Trei din statele federale sunt state-oraș: Berlin, Bremen și Hamburg. Densitatea cea mai mare a populației este înregistrată în nord vestul țării, mai ales în Nordrhein-Westfalen, care cuprinde vechiul nucleu al industriei germane, Valea Ruhr-ului, și o serie de orașe mari. În fosta Germanie de Est, precum și în statele federale cu zone preponderent rurale, Niedersachsen, Schleswig-Holstein și Bavaria densitatea populației este mai scăzută.

Minoritățile etnice din Germania sunt reprezentate de danezii din nordul statului Schleswig-Holstein și sorbii din sud-estul Brandenburgului, acestia din urma fiind ascendenți ai unor triburi locale slave. Rezidenții străini constituie aproximativ 9% din populația Germaniei. Cel mai numeros grup sunt turcii, dar mai există și o serie de refugiați din Europa de Est, precum și imigranți din unele țări ale Uniunii Europene, cum ar fi Italia, Spania și Grecia. Așadar structura grupurilor etnice în Germania este următoarea: nemți 91.5%, turci 2.4%, altele 6.1% (serbo-croați, italieni, ruși, greci, polonezi, spanioli).

Raportul pe sexe este prezentat pe 5 categorii:

la naștere: 1.06 bărbați/femei

sub 15 ani: 1.05 bărbați/femei

între 15-64 ani: 1.03 bărbați/femei

65 ani și peste: 0.62 bărbați/femei

total populație: 0.96 bărbați/femei

Figura nr. 1 Clasificarea forței de muncă pe sectoare de activitate

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

Forța de muncă în Germania se ridica în 1999 la 40,5 mil. persoane apte de muncă. În 1999 rata șomajului se ridica la 10,51%. Structura pe sectoare de activitate este redată în următorul grafic, conform datelor prezentate:

industrie: 33.7%

agricultură: 2.7%

servicii: 63.6%

Din perspectiva ocupării forței de muncă putem exemplifica faptul că Germania are unul dintre cele mai scazute procentaje ale populației ocupate în agricultură comparativ cu restul țărilor membre ale Uniunii Europene, și anume 3%, față de 8,3% în Italia, 11,8% în Spania sau 17,8% în Portugtalia. Conform datelor prezentate, sectorul de activitate cel mai dezvoltat este cel al serviciilor, fapt întâlnit în toate țările dezvoltate.

3.4. Potențialul productiv

Aflată pe locul trei în lume, ca dezvoltare economică, după SUA și Japonia, Germania se confruntă cu problema unui sistem de asistență socială prea generos. Rigiditățile structurale – cum ar fi rata ridicată de contribuție a salariaților la asigurările sociale – au transformat șomajul dintr-o problemă ciclică, într-una pe termen lung, în timp ce numărul în creștere a persoanelor în vârstă au determinat sporirea cheltuielilor din sistemul de pensii peste contribuțiile angajațiilor la acest fond. Integrarea și sprijinirea dezvoltării economiei Germaniei de Est rămâne o problemă pe termen lung și extrem de costisitoare, totalizând transferuri anuale de fonduri de până la 1 mld. $. Rata de creștere economică a Germaniei a înregistrat o scădere până la 1,5% în 1999 datorită și scăderii cererii la export și a încrederii scăzute în demararea afacerilor. Restabilizarea cererii pentru produsele germane pe piața asiatică, consolidarea fiscală și măsurile recente de reducere a impozitului pe profit și venituri salariale contribuie la o creștere economică de aproximativ 2,5% în 2000 și pentru perioadele următoare.

Implementarea monedei unice europene, precum și integrarea politică și economică în structurile Uniunii Europene vor aduce schimbări majore în economia Germaniei pentru acest început de secol.

Mărimea și structura PIB-ului Germaniei, începând din anul 1997, redată în prețuri acutale cât și constante este reprezentată în tabelele următoare:

Tabel 3.1.

Produsul intern brut și crearea valorii brute a Germaniei (miliarde mărci germane)

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

Rata medie anuală de creștere a PIB-ului în termeni reali este de 1,5%. Pe sectoare de activitate acesta este structurat astfel:

agricultură:1.2%

industrie:30.4%

servicii: 68.4%.

Producția și industria au jucat un rol important în dezvoltarea economică a Germaniei, deși unele evoluții recente pe plan global și european impun anumite schimbări în economia țării. Deși dezvoltarea economică are la bază în principal sectorul serviviilor, industria are încă o pondere importantă de 30,4% din totalul PIB-ului. Germania se enumeră printre principalii producători bunuri, cum ar fi fier și oțel, ciment, produse chimice și elctronice, mașini și utilaje și autovehicule, precum și produse alimentare.

Cea mai importantă zonă industrială se află în statul Nordrhein-Westfalen, care cuprinde regiunea Ruhr-ului. Aceasta este una din cele mai dezvoltate suprafeșe industriale din lume, iar o mare cantitate de fier, oțel și lignit provine de aici.

La confluența dintre râurile Rin și Main se întinde o altă importantă zonă industrială, care cuprinde orașele Frankfurt am Main, Wiesbaden, Mainz și Offenbach. Aici se produc echipamente electronice, farmaceutice, chemicale, metale, și vehicule motorizate.

Tabel 3.2.

Produsul național brut, venitul disponibil și venitul național (miliarde mărci germane)

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

La sud, în zonele Stuttgart-ului și a München-ului sunt produse aeronave, textile și articole de îmbrcăminte, instrumente optice, bere și aparatură pentru birouri. Alte centre industriale importante sunt Berlin, zone Hanovra-Brunswick, porturile Hamburg, Bremen, Kiel și Wilhelmshaven.

De la unificare, industria fostei Germanii de Est s-a confruntat cu o serie de probleme, în urma faptului că o perioadă îndelungată a fost protejată de concurența internațională, mai ales de cea a Germaniei de Vest. Unele ramuri ale industriei, cum ar fi cele chimică și plastică, textilă sau construcția de nave și autovehicule, și-au pierdut cotele de piață în fața mult mai competitivelor produse vest germane sau străine. Majoritatea ecihpamentului de producție era uzat moral și ducea lipsă de aparatură automatizată și computerizată. După unficarea din 1990, majoritatea corporațiilor estice au fost privatizate; unele au fost preluate chiar de către managerii acestora, iar acțiunile altora au fost achiziționate de investitori străini sau germani. În consecință, la sfârșitul anilor ’90, fosta Germanie de Est se îndrepta cu pași repezi către o economie predominant industrializată și orientată pe servicii.

Tabel 3.3.

Distribuirea PIB-ului (prețuri actuale în miliarde mărci germane)

Surse: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

În 2001 rata medie de creștere a producției industriale se situa la 0,9%.

Conform unor date prezentate de Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, veniturile lunare brute din ale angajaților din sectorul productiv a crescut din iulie 1999 până în iulie 2000 cu 3,6%, atingând 5.280 DM. O prezentare mai detaliată reiese din tabelul următor.

Tabel 3.4.

Veniturile medii brute din sectorul productiv

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

Creșterea veniturilor medii din anul 2000 față de anul 1999 se datorează în principal faptului că a sporit numărul angajaților din fosta Germanie Federală în ceea ce privește acest sector. De aceea s-au înregistrat rate diferite de creștere pentru cele două sectoare: 3,5% respectiv 2,7. Până în anii ’80, principala sursă de energie folosită în Germania a fost cărbunele. Și după această perioadă, lignitul provenit din fosta Germanie de Est și-a păstrat importanța în sectorul prodcutiv, fiind folosit pe post de combustibil, cât și ca sursă de electricitate, în ciuda poluării pe care o provoca. Petrolul, gazul și energia hidroelectrică constituie surse reduse ale energiei electrice, dar importante pentru încălzire și producție.

Dependența Germaniei de importurile de petrol, criza petrolieră din 1970, precum și sporirea necontenită a necesarului de energie au atras atenția asupra posibilității folosirii energiei nucleare. În 1980, 19 centrale nucleare furnizau 36% din necesarul public de energie electrică în Germania de Vest, dar după catastrofa nucleară de la Cernobâl, din 1986, dezvoltarea acestui demers a fost abandonată. Actual, în Germania funcționează 20 de astfel de centrale. Așadar, Germania a recurs la diferite programe de economisire și utilizare rațională a energiei, ce a condus la sporirea eficienței motoarelor de autoehicule și a termocentralelor în paralel cu folosirea unor surse neconvenționale de energie, cum ar fi vântul, energia solară sau cea geotermală.
Actual, producția de electricitate în Germania se ridică la 525,356 mld kWh, iar consumul este de 488,041 mld kWh. Exporturile de electricitate totalizează 39,1 mld kWh, iar importurile 38,56 mld kWh. Sursele de obținere a energiei electrice sunt următoarele:

combustibil fosil: 65.77%

hidro: 3.2%

nucleară: 29.06%

altele: 1.97% (1998)

Agricultura joacă un rol nesemnificativ în economia Germaniei, iar împreună cu silvicultura și pescuitul totalizează 10% din PIB în fosta Germanie Democrată și 1% per totalul țării. Doar 3% din forța de muncă lucrează în acest sector. Germania importă aproximativ o treime din necesarul de alimente. Principalele recolte sunt cele de grâu, cartofi, sfeclă de zahăr și orz, iar principalele fructe obținute sunt merele și strugurii. În ferme sunt crescute animale domestice precum vite, oi, porci și păsări de curte.

Pădurile acoperă 31% din suprafața Germaniei, majoritatea zone muntoase. Acestea sunt exploatate pentru obținerea lemnului și a produselor din lemn: mobilă, materiale de construcții și jucării. Legea impune deținătorilor de păduri să mențină teritoriile forestier și să replanteze zonele defrișate.

3.5. Potențialul comercial

Germania este o națiune cu un comerțul exterior dezvoltat, fiind una din liderii mondiali în ceea ce privește exporturile, în strânsă concurență cu Japonia și America. Înainte de unificare exista un volum considerabil de comerț și operații în contrapartidă între cele două Germanii, ia rdupă 1990 cererea mare de bunuri de proveniență vest germanică pe piețele din estul țării au lansat comerțul cu amănuntul din fosta Germanie Federală.

După ce această cerere a fost satisfăcută și esticii au descoperit valoarea propriilor produse, balanța comercială a Germaniei și-a atins din nou cotele pozitive, dinaintea unificării.

Tabel 3. 5.

Importurile Germaniei pe perioada 1999-2001 (milioane mărci germane)

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

Produsele care fac obiectul exporturilor sunt: mașini, autivehicule, produse chimice, metale, produse alimentare și textile. Principalii parteneri la export sunt:

UE 56.4% : Franța 11,1%, UK 8,6%, Italia 7,4%, Olanda 6,8%, Benelux 5,7%

USA 9,4%

Japonia 1,9%

Mărfurile obținute din import sunt: mașini și utilaje, autovehicule, produse chimice, produse alimentare, textile și metale, iar țările din care se realizează majoritatea acestor importuri sunt:

UE 53.7% : Franța 11,1%, Olanda 7,7%, Italia 7,8%, UK 6,8%, Benelux 5,6%

USA 8,3%

Japonia 5,0%

Valoarea importurilor și exporturilor relizate în perioada 1999-2001 sunt prezentate în următoarele tabele:

Tabel 3.6.

Exporturile Germaniei în perioada 1999-2001 (milioane mărci germane)

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

Conform datelor prezentate în tabel, exportrile au atins o valoare record în lunile octombrie și noiembrie 2000. La o valoare anualăde peste 1.000 mld DM a vânzărilor în străinătate, Germania își păstrează poziția între pimele trei locuri a celor mai importanți exportatori. Conform OMC, în 1999 Germanias-a situat pe locul 2 mondial în acest clasament, deținând 9,6% din totalul exporturilor, față de 12,4 % înregistrate de SUA și 7,5% de Japonia.

În primele 11 luni ale anului 2000 exporturile se ridicau la 1.069,5 mld DM iar valoarea importurilor la 969,1 mld DM, în creștere cu 17,5% respectiv 22,3% față de aceeași perioadă a anului precedent. O explicitare mai amănunțită este prezentată cu ajutorul tabelului următor:

Tabel 3.7.

Repartizare pe țări a comerțului exterior

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

În statele membre UE Germania a exportat în decursul lunii noiembrie 2000 mărfuri în valoare de 62,3 mld. DM, iar importurile din aceste țări s-a ridicat la 56,6 mld DM. Aceasta reprezintă o creștere de 12,7% la export și de 23,2% la import față de noi. 1999.

În statele din afara UE, Germania a efectuat exporturi care se ridicau la 48,4 mld DM iar importurile totalizau 45,5% mld DM, ceea ce reprezintă o creștere a vânzărilor în străinătate cu 19% și a importurile cu 31% față de aceeași lună a anului 1999.

3.6. Potențialul financiar- valutar

Moneda națională a Germaniei este marca germană, iar moneda divizionară este Pfenningul. Germania și alte zece state membre UE sunt pe cale de-a adopta moneda unică comunitară, euro-ul. De la 1 ianuarie 2001, în grupul celor 11 țări care formează Zona Euro a intrat și Grecia. Eurol-ul a început să fie folosit de la 1 ianuarie 1999 pentru transferuri electronice, doar ca monedă de cont, iar moneda fizică va fi dată în circulație începând cu anul 2002, moment în care marca germană va înceta a mai fi o monedă oficială.

De la 1 ianuarie 1999, controlul asupra politicii monetare germane, exercitat inițial de către Banca Națională a Germaniei, a fost preluat de către Banca Central Europeană (BCE). Aceasta are sediul în Frankfurt și este responsabilă de toate politicile monetare ale UE.

Instituțiile financiare germane include numeroase bănci, de credit sau de economii, mii de cooperative de credit și instituții de ipotecare. Titlurile de valori sunt tranzacționate la Bursa de Valori din Frankfurt. Piața germană de capital se caracterizează printr-un număr mare de titluri de valoare cu dobândă fixă, în particular bonuri de tezaur.

Una dintre cele mai mari probleme cu care s-a confruntat sistemul bancar german a fost instabilitatea DM, ca urmare a contopirii monedelor celor două Germanii,de Est și de Vest, în iulie 1990. Marca est germană nu era tranzancționată pe piețele valutare și putea fi cumpărată la casele de schimb valutar, la un curs de 7 mărci est germane pentru o DM. Pentru a consolida încrederea ‘esticilor’ în unificare, guvernul vest german a permis acestora de a-și răscumpăra depozitele bancare în valoare de până la 4.000 mărci germane estice lor la un curs de 1 la 1 față de DM. Aceste depozite însumau 70 mld mărci estice, ceea ce a făcut ca masa monetară din economie să crească cu 20%. Încercări de-a controla inflația rezultantă au destabilizat finanțele altor state europene, ceea ce a condus la marea criză financiară internațională din 1992.

Evoluția în timp a mărcii germane, respectiv a euro-ului față de dolarul american este următoarea: 1995: 1,4331 DM/$

1996: 1,5048 DM/$

1997: 1,7341 DM/$

1998: 1,7597 DM/$

1999: 1,69 DM/$

0,9386 euro/$

2000: 0,9867 euro/$,

cu specificația că rata fixă de schimb DM/euro este de 1,95583 DM/euro. Soldurile bugetare pe perioada 1990-2001 sunt prezentate în tabelul următor:

Tabel 3.8.

Soldurile bugetare exprimate în % din PIB

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, cu specificația că valorile pentru anul 2001 au un caracter previzional

Evoluția investițiilor brute de mijloace fixe, începând din 1996 este redată în tabelul următor:

Tabel 3.9.

Investiții în mijloace fixe pe perioada 1996-2001

exprimate în prețuri actuale (nominal), (miliarde mărci)

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2001

Numeroasele panorame și cultura variată a Germaniei atrag numeroși turști, străini și autohtoni. Aceștia preferă să viziteze stațiunile de pe litoralul Mării Nordului și a celei Baltice, Alpii, pădurile din munții sudici, văile Rin-ului, a Main-ului, Mosel-ului, Neckar-ului, Elbei Superioare și Dunării. De la unificare, turiștii au acces și la parcurile naturale din fosta Germanie de Est, cum ar fi cele din Valea Oder-ului sau de pe peninsula Rügen. Diferitele orașe medievale, așezate pe așa-numitul Drum Pitoresc, de la Würzburg la Augsburg, precum și minunile barocului și colecțiile de artă din Dresden sunt veritabile puncte de atracție pentru vizitatorii Germaniei.

Foarte căutate sunt festivalurile de muzică și teatru, cum ar fi Wagner opera Festival sau “Teatrul Pasiunii” din Oberammergau, precum și stațiunile de schi din Alpi și cele balneo-climaterice din Bad Kissingen și Bad Schandau.

O evidențiere valorică, mai amplă, este prezentată în tabel.

Tabel 3.10.

Cazările hoteliere și în pensiuni private

Notă: ∆ reprezintă modificare față de aceeași perioadă a anului precedent.

Sursă: Oficiul Federal de Statistică al Germaniei, 2000

Studii internaționale arată că Germania a făcut pași importanți în a deveni o economie mai dinamică cu structuri flexibile. Conform unei comparații efectuate de Forumul Economic Mondial și Universitatea Harvard, din punct de vedere al competitivității, Germania a urcat de pe locul 6 pe locul 3 mondial în 2000, clsîndu-se după Finlanda și USA. De asemenea, FMI-ul a considerat rezultatele reformei efectuate în această țară ca fiind impresionante. Cu o rată de creștere a PIB de 3,1 înregistrată în 2000, economia Germaniei a înregistrat cea mai accentuată creștere în ultimii zece ani. Guvernul a avut o contribuție esențială în acest sens, prin deschiderea, supunerea piețelor unei concurențe sporite, prin crearea condițiilor favorabile pentru activitățile de cercetare-dezvoltare și prin ameliorările aduse sistemului educațional și de pregătire profesională.

“ Rezultatele creșterii economice și a angajării forței de muncă dovedesc că ne aflăm pe drumul cel bun.” relatează Dr. Werner Müller, Ministrul Federal pentru Economie și Tehnologie

4. IMPACTUL MONEDEI UNICE EUROPENE ASUPRA ECONOMIEI GERMANE

4.1. Considerații introductive

Din 1 Ianuarie 1999 este euro moneda generală a celor 11 state din Uniunea Europeană.. Responsabilitatea pentru politica valutară și în euro regiunea monetară stă de atunci la Banca Centrală Europeană. Fixitatea definitivă a cursurilor de schimb, preschimbarea conturilor, a sistemului european de circulație a plăților a fost îndeosebi cu succes și a decurs fără nici o problemă în sensul tehnic. Trecerea la noul regim a decurs în sistemul euro ca și la partenerii de afaceri foarte repede. Deja după câteva săptămâni, insituțiile financiare s-au programat în acest domeniu și s-au integrat în piața valutară. În același timp politica valutară a sistemului euro,prin instrumentele sale, și-a dovedit eficiența în sistemul de impozitare de pe piața valutară. Așa a rămas dezvoltarea pieței valutare fără nici o oscilație, fără ca să se folosească instrumentele mai fine de impozitare.

Startul pentru politica valutară locală a beneficiat de conditii prielnice. Politicile de stabilizare a băncilor centrale naționale și regionale din țările Uniunii Monetare Europene au fost luate în considerare. În totalitate presupunerile cu privire la stabilitatea prețurilor au fost foarte bune. La mijlocul anilor 1999 indicele de prețuri al consumatorilor a crescut cu puțin peste un procent. Rata inflației a avut în cadrul BCE din punct de vedere al definiției stabilității prețurilor, chiar cu o rată a scumpirii pe termen mediu cu mai puțin de două procente. În cazul schimbului valutar al euro, în momentul in care euro a fost introdus, schimbul euro – USD s-a schimbat cu 1,79 USD/euro dar euforia nu a fost de lungă durată pentru că câteva zile mai târziu cursul a crescut de unde nici nu a mai scăzut.

La sfârșitula anilor 1999 euro a notat vizavi de dolar foarte puțin deasupra parității. Cu toate că s-a observat o tendință de creștere îmbunătățită în domeniul monetar euro, slăbirea euro s-a accentuat de atunci. Între timp cursul euro a crescut la 90 cenți. El a notat cu aceasta 25% sub primul curs din 4 ianuarie 1999. Chiar și vizavi de alte monede moneda comunității a inregistrat pierderi de valoare : vizavi de pfund –ul englezesc. Nivelul de la începutul uniunii monetare a fost 18%, vizavi de yen a fost chiar cu 27%.

Rata impozitului annual s-a dovedit în cazul prețurilor consumatorilor cu 3,7 % a fi cel la cel mai înalt nivel din august 1991. În cazul ratei șomajului a scăzut la 3,9%. Costurile cu munca au crescut la o rată cum nu a mai fost de 16 ani.

Tocmai în anul curent s-a prognozat diferentialul de creștere între USA și regiunea monetară euro, care, în mod evident, a scăzut.. Pentru anul 2001 nu se va aștepta o mai mare creștere economică decât în USA.

Referitor la perespectivele îmbunătățirii economiei europene ar fi revalorizarea monedei comunitare sau cel puțin evitarea oricărei scăderi a valorii.

Întrebarea este dacă creșterea și diferențele de dobânzi pot să explice dezvoltarea momentană; aceasta deoarece moneda comunitară nu este slabă numai față de dolar.

Banca Centală Europeană a specificat clar în deciziile sale de până acum că nu urmărește ca scop modificarea cursului valutar. Valoarea la extern a euro a jucat oricum un rol important în explicitarea celor două cele mai recente creșteri a dobânzilor de referință în cazul fiecăreia cu 25 puncte.

O scădere externă poate – îndeosebi în cazul unei însuflețiri conjuncturale – genera creșterea inflației. Aceasta se întâmplă chiar direct prin intermediul preturilor de import crescânde și indirect prin îmbunătățirea capacității de a face față concurenței, care înlesnește firmelor să opereze cu creșterea prețurilor într-un câmp mai larg.

Preconizările pe termen mediu privind stabilitatea prețurilor au fost ca și înainte, bune.De fapt, în martie al acestui an creșterea ratei scumpirii în regiunea monetară euro a fost de 2,1%.Cu toate acestea multe argumente prevăd că ritmul creșțerii prețurilor în lunile următoare va scădea. Prețul țițeiului s-a stabilizat clar de câteva săptămâni.

Probabilitatea unui succes al intervențiilor crește în cazul în care urmează unui progres general al băncilor centrale. Pentru aceasta trebuie să existe o egalitate de interese între țările participante.

Intervențiile ar putea ajuta probabil pe termen scurt moneda comunitară să se integreze conform prevederilor și planurilor Tratatului de la Maastricht.

De ceea ce are însă nevoie nepărată euro este crearea unei atmosfere prielnice și de încredere vizavi de introducerea sa ca monedă unică, în cadrul Uniunii Europene.

4.2. Euro, mediul financiar și mediul de afaceri

“Nu cu puțini ani în urmă termenul euro în economie a fost pentru noi necunoscut. Dar, între timp acest termen, în cercurile analiștilor, pe lângă temenii noi cum ar fi “spațiul euro” și “sistemul euro” a ajuns de o mare însemnătate. În statisticile internaționale pe lângă datele referitoare la fiecare stat, s-au publicat și informații privind spațiul euro.

Din aceasta se observă marea responsabilitate a economiei intensive pe care o are Europa unită. Această responsabilitate, pentru a fi întru totul valabilă, prezintă și o provocare la adresa euro.

Provocarea se direcționează asupra actorilor privați dar și asupra aspectului politic.

Banca Centală Europeană are, fără posibilitate de interpretare, mandat asupra asigurării stabilității valorii bănești. Ca o instituție tânără supranațională, în primii doi ani de activitate după înființare, a întâmpinat o mare responsabilitate. Până acum nu a mai fost o politică monetară comună în istoria spațiului euro. Pe lângă aceste nesiguranțe în legătura cu viitoarea poziție economică, s-au ivit nesiguranțe și în efectul pecare îl pot avea măsurile politicilor bănești din marea regiune monetară. Întrebarea care se pune este cum se propagă șocurile economice de-a lungul timpului și legăturile conjuncturale europene.

Din aceste nesiguranțe se ivesc sinergiile dintre băncile centrale și actorii privați. Bancherii ar trebui să se întrebe cum reactionează subiecții economiei și piețele financiare la măsurile politicilor monetare. Pe de alta parte, motivele actorilor pieței, măsurile și intențiile băncilor centrale acționează după propriile experiențe. În regiunea monetară comună se vor forma noi structuri, iar cunoscutele canale de transmisie a politicilor bănești s-ar putea schimba.

Toate aceste provocări la adresa Consiliului Bancii Centale Europeane au fost de la început privite cu seriozitate.Referitor la acestea au existat o sumedenie de atitudini sceptice, care au considerat acest proiect euro un eșec s-au l-au considerat că ia ființă prea timpuriu. Multe întrebări au fost puse în legătură cu acestea :

Vor rămâne stabile prețurile în cadrul euro ? ;

Ar putea sistemul euro să facă față unui șoc extern ? ;

Ar putea funcționa o politică monetară unitară chiar dacă cele mai importante domenii politice le controlează statele suverane ? ;

Înregistrarea activităților a Sistemului Central Bancar Euro a fost întra-adevăr de bun augur, și cu atât mai îmbucurător este faptul că după doi ani de activitate asiduă se poate reține ideea unui bilanț pozitiv.

Consiliul, în cadrul mandatului său, a realizat o statistică privind creșterea prețurilor în spațiul euro cu 1,1%. În anul 2000 a fost depășită pragul superior cu 2,3 %. Cauza acesteia a fost, în primul rând, șocul extern : multiplicarea de trei ori a prețului țițeiului, iar aceasta amenința creșterea prețului energiei care a avut și efecte secundare asupra spiralei salariilor.

Azi, se poate spune cu exactitate că politica monetară europeană a trecut cu bine perioada experimentală,de probă. Creșterea prețurilor nu poate, de fapt, să fie ținută la nesfârșit la un nivel scăzut. Cu toate astea țelul în această situație – evitarea efectelor secundare – a fost atins. În decembrie rata creșterii prețurilor a însumat în spațiul euro 2,6% după 2,9 în noiembrie. Rămâne de sperat ca în acest an tratativele tarifale prezente în Uniunea economică europeană a țărilor participante să se mențină la același nivel.

Europa în totalitate nu a avut în o așa mare măsură o stabilitate a prețurilor ca in timpul funcținării euro. Din 1997 s-a reușit – în primul rând ca rezultat a procesului de convergență – în spațiul euro menținerea creșterii prețurilor,de trei ori, sub un nivel de două procente. Chiar și pentru germani se are în vedere acest etalon.

Nu numai că faza de stabilitate din acest timp este mai vastă ca înainte. Chiar și spațiul geografic al domeniului de stabilitate a crescut remarcabil. În ziua de azi, monedele stabile se află în spațiul dintre Atlantic până aproape de Bosfor, de la Gibraltar până la Polul Nord. Acest câștig de stabilitate se accentuează și în economia europeană. Încă de la începutul deceniului rata inflației a diferit față de statele participante din prezent cu mai bine de puncte procentuale de la 2,5 până la peste 20%.

Acum, la începutul noului mileniu, aceste diferențe s-au mai netezit și ulterior s-au stabilizat la un nivel scăzut. Totuși diferențele existente în ratele de creștere a prețurilor nu indică o reîntoarcere la convergența de succese de-a lungul anilor.

Banca Centrală Europeană a decis să înfrunte tendințele de creștere a prețurilor în zonele euro. Riscurile privind stabilitatea prețurilor au devenit mai mici dar cu toate acestea nu au dispărut. Printre cele mai mari riscuri existente în spațiul euro se află cel legat de cresterea prețurilor alimentelor iar în Germania prin ultima treaptă a reformei economice a sistemului de impozitare. Și în cazul prețului țițeiului nu poate incă să se dea încă semnalul de oprire a alarmei.

Procesul de egalizare a randamentelor titlurilor de stat a fost asimilat. Câteva țări participante au trebuit încă în 1995 să-și plătească pentru datoriile externe, 5-6% mai mult decât Germania. Azi se măsoară diferența de dobânzi la sfârșit în 50-60 de puncte. Diferențele existente au de a face,înainte de toate, cu lichiditatea titlurilor și cu bonitatea debitorilor. Costurile nesiguranței monedelor și politica monetară diferențiată au dispărut.

Dobânzile în sistemul euro s-au stabilizat la un nivel scăzut. Actualmente, acestea stau într-un împrumut de stat de 10 ani sub 5%.

Un factor important pentru a crește încrederea în spațiul euro este stabilitatea și pactul de creștere. Grație pactului s-a pornit consolidarea bugetului. Cota datoriilor în totalitatea regiunii euro a scăzut în urma prognozelor cu mai mult de două procente de la un nivel sub 70% a PIB. Rigla de măsurat care evidențiază criteriul de la Maastricht stă cu toate acestea la 60%.

Chiar și scopul stabilității pactului de creștere necesită mai departe eforturi susținute pentru menținerea bugetelor “close to balance”. Politica fiscală ar putea fi ceva mai ambiționată. Majoritatea îmbunătățirilor realizate provin din încasările majoritar conjuncturale și nu revin la reforma structurală, dar oricum Germania este pe o porțiune de drum înainte pe lanul culturii stabilității europene. Valoarea externă nu și stabilitatea internă a noii monezi se vădesc a fi deseori interes public. Aprecierea valorii internaționale a noii monede este un drept absolut al Consiliului BCE. În cadrul strategiei de politică monetară,,valoarea externă a euro ține, ca un al doilea stâlp de susținere, de creșterea salariilor, indicii costurilor și prețurilor, cercetare consumatorilor precum și alți indicatori economici. Consiliul Bancii Centale Europene nu urmărește prin aceasta ca și scop cursul de schimb.

Unde se găsește al doilea stâlp de susținere trebuie să se afle și primul. Aceasta se referă la dezvoltarea cantității de monedă de unde rezultă și nivelurile prețurilor. Actualmente, se reduce ușor creșterea agregatului cantității de monedă M3.

Creșterea anualizată într-un interval de timp din octombrie până în decembrie a stat la 5% față de 5,1%. Cu aceasta valoarea stă încă peste valoarea de referință de 4,5%. Strategia de politică monetară s-a dovedit a fi foarte bine înțeleasă și acceptată de piețe.

Pentru a face un mic rezumat, după doi ani de uniune monetară, dubiile scepticilor euro au putut fi dărâmate. Euro este o monedă plină de succes iar acceptarea sa crește din ce în ce mai mult. Actualmente, provocările politicii monetare sunt cu privire la schimbările de situații economice în cadrul economiei mondiale. Aceasta se referă la dezvoltarea conjuncturală nesigură din SUA.

FED a scăzut la sfârșitul lui ianuarie dobânzile de referință pentru a doua oară într-un scurt timp cu 50 de puncte la numai 5,5 procente. Acest pas a fost motivat prin dispariția încrederii consumatorilor și tulburarea climatului de afaceri.O slăbire a creșterii în USA va lăsa în spate urme în totalitatea conjuncturii lumii.

După faze de mai mulți ani de creștere furtunoasă, cifrele cele mai recente indică o normalizare a conjuncturii US. Dar nu se dovedește a fi o recesiune. Împotriva recesiunii din USA vorbesc reducerile dobânzilor din datele bancare, buna aprovizionare neîntreruptă a economiei cu capital- fără un “credit-crunch”- și efectele expansive a reformei de impozitare.

Directa dependență a Europei de comerțul exterior este rlativ mică ; mai putin de 10% din comerțul exterior se referă la comerțul cu USA. Nu la fel de puternice ca și Europa sunt Asia și îndeosebi Japonia care sunt afectate de dezvoltarea SUA.

În Japonia se speră o restructurare în domeniul firmelor specifice și sectoriale, după o reformă politică și organizatorică și o deschidere puternică a piețelor spre o creștere a pieței interne. Conjunctura privind economia externă a Japoniei se află sub presiune.

Europei îi revine o nouă responsabilitate ea trebuie să arate că economia europeană va crește cu propriile-i forțe și în ciuda tendințelor de recesiune din economia mondială, va rezista. Dar aici ar trebui manifestată atenție ; economia în Europa crește într-un ritm consolidat. În ultimul an realizările economice din spațiul euro au crescut cu pest 3% cu toate că au existat efectele șocului prețurilor petroliere.În Germania s-a ajuns la o creștere de 3%, în 2000, mai mult față de momentul unificării. Cu asta puterea economică a crescut în ultimul an de două ori mai mult fată de media din ultima decadă.

Se preconizează și în anul 2001, în Germania, ca și în spatiul euro, o creștere peste cea previzionată. Ușoara slăbire acceptată a ratei de creștere potentiale din anul precedent nu este un motiv de pesimism.

Conjunctura primește sprijin de la o anumită normalizare a piețelor devizelor și petrolului. Scăderea impozitelor în multe state europene aduce o relaxare în jur de 1% din PIB. Și aceasta fără a pune în pericol scopurile de stabilitate.

Principalii indicatori de stare sunt clar peste valorile din anii precedenți. Încrederea consumatorilor, după strigătul “trăiască” din anul precedent, s-a redus puțin, dar stă cu toate astea încă peste valorile de record din anii ´80 și începutul anilor ´90.

Capacitatea de producție din industrie a crescut în al patrulea trimestru al anului trecut încă o dată. Valoarea de 86,3 % a stat clar peste nivelul normal. Și în Germania investițile de producție, în septembrie, au crescut. La aceasta se mai adaugă faptul că poziția de comandă în industrie s-a îmbunătățit și mai mult. Cu privire la înalta capacitate de producție nu ne minunăm, că la această cerere a producătorilor de bunuri de investiții, crește supraproporțional. Pentru prima dată de mai mult timp a crescut, în al patrulea trimestru accesul la comenzi în domeniul construcțiilor.

Cererea internă e protejată de ocuparea locurilor de muncă și de scăderea numărului de șomeri. Numărul șomerilor în spațiul euro a scăzut din ianuarie 1999 până în august 2000 la sfârșitul sezonului cu circa 2 milioane. După cel mai înalt grad la care se află numărul șomerilor, s-ar putea micșora la 3 milioane. Aceasta are de a face și cu procesul de convergență plină de succes a uniunii monetare.

Paralel cu scăderea șomajului a crescut puternic în spațiul euro, numărul locurilor de muncă. În al doilea și al treilea trimestru din 2000 au fost amândouă ratele șomajului și ocupării forței de muncă, măsurate în economia euro la începutul anilor ´90. Ocuparea locurilor de muncă a crescut în cele din urmă anula cu două procente. Aceasta, în mare parte, a condus la o scădere a dezvoltării dinamice a conjuncturii.

Chiar și valorile germane s-au îmbunătățit foarte clar. Numărul celor apți de muncă a crescut în noiembrie la în jur de 38,7 milioane. Aceasta a fost cu 550000 mai mult decât 12 luni înainte. Numărul șomerilor s-a redus intern la sfârșitul anului cu 130000 iar în totalitate la sfârșitul ultimilor 2 ani cu 240000. Aceasta se dovedește a fi o concentrare a îmbunătățirii în vest.

Cota șomajului în est este cu 17% clar deasupra și, de la mijlocul anilor 2000 nu s-a mai îmbunățățit. Economia în est în totalitate,în acest caz se ia în considerare domeniul construcțiilor, în ultimii ani a depășit vestul, așadar a crescut mai repede. Numărul capacităților concurențiale a locurilor concurențiale, deci al ocupanților de locuri de muncă din firme ce se implementează pe piață creste puternic și aici.

Politica monetară europeană înseamnă nu numai responsabilități pentru bancheri. Cu politica monetară generală se reduce numărul instrumentelor macroeconomice. Flexibilitatea națională necesară trebuie să se asigure cu ajutorul instrumentelor rămase. Politica de structură financiară a pieței muncii, sociale și formare trebuie să fie compatibilă cu cea a Europei.

La aceasta pot interveni și conflicte de interese, cum este și cazul Irlandei. Ministerul de Finanțe a Uniunii Europene a făcut următoarea propunere Comisiei : politica bugetară expansivă irlandeză să fie amendată.

Politica monetară nu poate să reacționeze la particularitățile politicii irlandeze, și ea trebuie să vizeze întregul spațiu euro.

Pentru această problemă se pot da două soluții : una economică și una politică. Soluția economică constă într-o implicare intensivă în spațiul regional și național. Toate marile divergențe regionale ar putea fi înlăturate prin intensivitatea schimbului comerțului, mobilitatea forței de muncă și a capitalului și așa numitului “Spill-Overs”. Acesta este adevăratul motiv pentru care în pregătirea uniunii monetare bancherii au făcut presiuni asupra definitivării formării piețelor interne.

În cazul soluției economice, evident, nu se poate lua o decizie clară până când nu se găsesc soluții politice. Normal este să fie consultată politica financiară națională; ea trebuie să încălzească conjunctura anticiclică și să o neutralizeze. Dar ar trebui să se realizeze ambele : politica statelor naționale trebuie să ia în considerare mai serios realitățile uniunii monetare și economice europene și politica în Europa trebuie să impulsioneze integrarea piețelor. Multe au fost îndeplinite. Programul piețelor interne și a uniunii monetare au condus la o reală creștere a economiilor europene.

Deschiderea largă a principalelor domenii de întreținere, cum ar fi telecomunicațiile, alimentarea cu gaz, curent, ca și în clasica afacere poștală, în alimentarea cu apă, ca și în circulația pe șine, a făcut un pas important. Scăderea preturilor la o egală îmbunătățire a calității, arată că UE, în sensul consumatorului, a făcut pași importanți.

Integrarea piețelor financiare europene are o însemnătate foarte mare. Integrarea instituțională, unificarea regulilor și instrumentelor mai lasă însă de dorit, încă. Riscurile monetare și obstacolele cursurilor de schimb a costurilor de tranzacționare accelerează pe de o parte integrarea piețelor ; pe de altă parte stau obstacolele legislative.

Pentru a descrie mai bine integrarea pozitivă a piețelor se observă că integrarea piețelor monetare naționala spre o piață monetară unitară europeană a fost pusă în mișcare repede și fără nici un obstacol, peste noapte. Prin integrarea pieței monetare au efect rapid și echilibrat în sectorul bancar prin măsurile politicilor monetare în totalul zonelor euro. Scena referințelor EONIA și EORIBOR este în total accpetată și a devenit destul de importantă față de produsele concurenței.

Și în integrarea pieței de capital este accelerată moneda comună. Piețele de capital sunt largi și au devenit lichide.

Se evidentiază faptul că razanta creștere a piețelor privind împrumuturile firmelor europene au un risc crescut atât în sectorul calității cât și în segmentul de plasament. Această piață în Europa este încă subdezvoltată dar ea își revine treptat. La sfârșitul anilor 2000 Moody´s apreciază că între timp 435 de firme europene au avut peste jumătate o evaluare de Baa sau sub.

Se reține faptul că : înrăutățirea evaluării mediocre nu este nu este un scop în sine. Ea arată însă, că paleta de oferte pe curba riscurilor va fi completă. Cu aceasta piața de capital european crește în lărgime și în profunzime.

Pozitiv pentru dezvoltarea pieței europene privind împrumuturile firmelor cu dobânzi mari au efect și rezultatele puternice din piețele americane. Corelațiile au scăzut clar. În ultimul an au putut să fie plasate circa 90% – 95% emisiuni high yield europene la investitorii europeni, și se observă că este mai mult ca în anul de dinainte.

La această intermediere contribuie o mai bună posibilitatede emisiune a acțiunilor îndeosebi pe “piețele noi” ale Europei. De la începutul anilor 1998 a crescut numărul piețelor noi în care s-au notat 63 de firme iar acum au devenit 564 deci s- a mărit de 8 ori.

În aceeași perioadă de timp “a explodat” captalizarea piețelor tocmai de la 7 la 163 de miliarde euro. Firmele se finanțează printr-o emitere de obligațiuni sau acțiuni cotat la bursă, atât în cea tradițională cât și la bursele de valori. Eficiența piețelor de capital crește și nesiguranța este redusă.

Se dezvoltă așadar – influențat de euro – o cultură a piețelor de capital europene. Cu toate acestea, suntem încă departe de de integrarea piețelor financaiare în Europa.

În toate cazurile există și deficite care trebuie să fie înlăturate. Deficitele se ivesc de exemplu în sistemele de plăți. În acest domeniu a marii circulații a sistemului de plăți au grijă de funcționarea sa sisteme cum ar fi de exemplu sistemul TARGET care are o eficiență în desfășurarea sistemului de plăți din cadrul Uniunii Europene. Cu toate că acest sistem funcționează destul de bine în cadrul EU, în cazul în care desfășurarea plăților se face peste granițe, acestea sunt destul de diferite.

Aparține sarcinii unui bancher asigurarea bună a funcționării fără nici un obstacol al sistemelor de plăți. Sistemul euro ca un țel în sine este definit ca un mijloc de plată în masă peste granițe ce până cel târziu în 2002 va fi pus în funcțiune. Domeniul bancar european a condus la îmbunătățiri în circulația plăților în masă, țelul sistemului euro – o apropiere și egalizare atât în interiorul țării cât și peste granițe în spațiul euro – dar aceasta nu a fost până acum atinsă.

Și în cazul liberalizării piețelor financiare în Europa are loc o mare necesitate de negocieri. Comisia Europeană a depus in mai 1999 planul de acțiune, privind serviciile financiare. Aceasta contine în totalitate 42 de măsuri privind integrarea pițelor financiare. După definitivarea componenței Consiliului European în Lisabona s- ajuns la ideea ca aceste măsuri să poată fi realizate până în 2005. Toate statele participante, atât Parlamentul European cât și participanții la această piață au salutat acest plan.

Cele trei țeluri principale a acestor măsuri sunt :

O unitate și o piață integrată a clienților în Europa ;

O piață privată a clienților deschisă și sigură ;

O legislație solidă ce garantează soliditate piețelor financiare și realizează unui “level playing field” ;

În cazul primei măsuri statutul societății pe acțiuni europene conduce la un important pas înainte. Măsurile celelalte sunt oferte de primire privind emisiunile “europass”.

Chiar dacă celelate măsuri vor da greș singura care intră în aplicare va fi aceea din 1 Ianuarie 2002 cu referire la moneda euro.

Aceasta înseamnă, cu siguranță o mai puternică trensparență a piețelor și a firmelor. Tocmai în firmele familiale tradiționale va fi necesară o schimbare a politicii de afaceri. Prin posibilitatea evaluării interne se limitează, cu toate astea, deschiderea către o bancă proprie a firmei, până acum fiind nevoie de o privire de ansamblu a situației financiare.

Firmele de succes și bine conduse vor obține condiții favorabile și alte avantaje iar la celelalte firme se va întâmpla totalmente invers.

După un raport al Comisiei Europene privind modul de funcționare a piețelor de capital și bunuri în Europa, firmele și consumatorii plătesc in Europa un preț foarte mare pentru integrarea nedefinitivată a piețelor privind serviciile financiare. De fapt aceasta se referă la purtătorii de dobânzi.

Integrarea piețelor de acțiuni în Europa va fi inhibată pe motivul că bursele sunt răspândite geografic. Emitenții și depunătorii vor piețe lichide ce sunt în comerț și eficientă dezvoltare, sigură și cu costuri rentabile. Peste 30 de burse naționale folosesc mai mult de 10 sisteme diferite de comerț și clearing. Pe lângă acestea vine în plan și Electronic Comunication Networks precum și Jiway sau Trade Point. Ele vor fi în parte asumate de importanți jucători ai burselor, bănci și case de investiții. Părerea bancherilor în acest domeniu este foarte importantă pentru că ei vor să fie înființeze un “level playing field”.

Este necesară o analiză a sistemului actual de titluri de valoare și de control a burselor, Grupul care se ocupă de această analiză este condusă de Baron Alexandre Lamfalussy și se numește “Wise Men”. Realizarea unei reguli unitare și o intensificare a cooperărilor peste granițe sunt mai bune decât un Big Bang fără o regulă unitară europenă ar fi în incapacitate de lucru centrele bursiere și controlul titlurilor de valoare.

Guvernul va acționa și în cazul aceste cu patru legi specifice pieței financiare care vor reforma legile burselor. Ministerul Finanțelor și-a dat acordul în timp util înainte de pauza de peste vară.

În sfârșit s- ar putea trage o concluzie că perspectivele economiei euro vor fi încununate de succes. Cu toți știm că sunt necesare multe reforme care să ducă la o dinamizare a economiei euro. Provocările de natură politică a specifice economiei și Uniunii Europene nu sunt încă învinse.

Cu toate acestea nu sunt de neglijat celelalte sarcini înspre drumul integrării europene spre o uniune monetară și economică, și se pot întrevedea importante succese și bune perspective. Stabilitatea și lărgirea spațiului euro s-au realizat într-o mare măsură fapt puțin crezut a fi posibil de realizat în Germania ; să nu zicem chiar și de scepticii uniunii monetare. Mai mult pentru prima dată de mai mult timp nu se trece cu vederea peste creșterea pieței forței de muncă. Creșterea ocupanților și cu aceasta documentația flexibilității crescute a piețelor forțelor de muncă sunt crescute în egală măsură pline de succes și perspective.

Se poate observa o integrare foarte bună a politicii monetare europene. Moneda unică unește Europa dar : ea cere și necesită o reorganizare a firmelor, a piețelor și nu în ultimul rând in politică. Probabil este o cerere spre o “gândire europeană” ce, de fapt constituie provocarea euro și o bază pentru succes în economia euro.

4.3. Implementarea euro în Germania

De la 01.01.2002 mijlocul de plată legal va fi euro bancnota care vor acționa în toat statele din regiunea euro. Transmiterea cash-ului în euro în cadru legal se va începe la 01.01.2002 când va începe nivelul 3B al economiei europene și uniunii monetare în toate statele participante la mijlocul de plată legal euro.

Privind articolul 15 al Regulamentului înregistrat cu nr. 974/1998 al Consiliului privind întroducerea euro au proprietatea ca bancnotele și monedele să fie unitatea monetară națională de plată în fiecare regiune în care este valabilă această reglementare cel mult până la 30.06.2002. Intervalul de timp cu privire la derularea paralelă poate fi redus prin legile naționale.

După a treia lege de import euro, marca germană și pfennig-ul își pierd valabilitatea la sfârșitul datei de 31.12. 2001 privind proprietatea de mijloc de plată legal. La această dată se vor micșora clar greutățile privind circulația paralelă a mărcii și euro ca modalitate de plată legală îndeodebi în comerț și sistemul de credit.

Pentru a nu se crea aglomerație la filialele bancare, privind posibilitatea de a schimba mărcile germane lichide în euro, durata de schimb va fi până în 28.02.2002. În cazul în care legăturile cu clienții sunt mai strânse, schimbul se va derula și peste această dată. Unicitatea constă în faptul că plata cash se va face legal în cash euro. Ca și în cazul comerțului se vor face plăți în mărci germane iar în rest se va primi în schimb euro bancnote.

Chiar și peste data de 28.02.2002 mărcile germane vor putea fi predate la băncile germane incluzând Olimpia și monezi speciale emise cu ocazia unor evenimente. Aceste schimburi sefac gratis fără a se percepe comision.

Chiar și în cadrul schimbului de cash se așteaptă o creștere clară a tranzacțiilor cash iar legile privind spălarea banilor pentru a putea fi combătute, Ministerul de Interne a propus ca doar până la 30000 DM să poată fi schimbate lichid.

Pentru ca această transmisie a Euro să poată fi făcută fără nici o greuttat și pentru ca mărcile germane să poată fi retrase din circulație timpul de lucru se va mări de sărbători și duminicile, datele prevăzute sunt : 30.12.2001 precum și 01.01, 06.01. 2002 și 13.01.2002.

Prelungirea timpului de lucru a zilelor lucrătoare va fi 17.12.2001 până la 25.01.2002 și pentru perioada de 25.02.2002 până la 28.02.2002 iar prelungirea timpului de lucru în zilele lucrătoare va fi de 12 ore cu o pauză de o oră. Timpul de lucru săptămânal ar trebui după posibilități să fie de 5 zile a 12 ore dar nu are voie să depășească 70 de ore.

În data de 01.01.2002 schimbarea din DM în euro se va face și în cadrul circulației plăților în cadrul interbancar. În prezent doar 2-3% din conturile din Germania sunt preschimbate în euro.

Băncile și casele de economie ne asigură cu certitudine că toate conturile vor fi transormate din mărci germane în euro până la data de 01.01.2002. Pentru transformarea fără greutăți a conturilor se salută decizia ca încheierea europeană și națională a sistemului circulației plăților ( TARGET și RTGS) să fie făcută până în 31.12.2001.

Pentru alimentarea populației cu euro monede și bancnote institutele de credit vor contribui prin darea în folosință a acestora din data de 17.12. 2001. În cazul în care băncile nu au destule lichidități pentru acoperirea cererii se poate din 17.12.2001 să se alimenteze de la Banca Centrală cu bancnote și monezi euro.

Comerțul la începutul anilor 2002 se va efectua cu bancnote euro și va predomina în cazul plăților cash. Din 27. 12. 2001 la ghișeele instituțiilor de credit nu se vor putea schimba mai mult de 100 DM cash. Bancnotele de euro vor fi pentru început de 5, 10, 20, 50 euro. Acestea se vor afla în bancomate. Cel târziu din 01.01.2002 vor exista pentru fiecare în timpul când ghișeele sunt deschise, euro bancnote ș monezi.

5. GLOBALIZAREA ECONOMIEI GERMANE

5.1. Considerații introductive

Globalizarea, înțeleasă ca instituționalizarea piețelor și a producției, este orientarea pe termen lung, căreia i s-a acordat cu mult timp în urmă o mare atenție.

Într-o primă ordine de idei, globalizarea economiei germane, în nici un caz nu va fi un proces însemnat, în care orientările pe termen lung să fie comparate cu ale altor țări. În al doilea rând internaționalizarea nu va fi comparată izolat prin producția externă, ci ca o alternativă sau ca un proces complementar la alte forme ale internaționalizării (comerț, cooperare ). În al treilea rând va fi înțeleasă prin observarea regională și sectorială a dimensiunilor clare, căci până acum doar un sector unic al economiei germane a fost globalizat. În al patrulea rând, va fi luată în considerare paleta largă de motive pentru înregistrarea producției interne. În cazul celor mai multe investiții directe s-au stabilit puține legături concurențiale între producția externă și cea internă. De asemenea, vor fi luate în considerare investițiile în Ward, lângă Out – Ward, investițiile clare.

Globalizarea economiei nu e o nouă apariție, ci este o continuare a dezvoltărilor care au luat ființă u mult timp înainte. Economia germană ia parte mediocru în orientarea globalizării. Globalizarea economiei accelerează fără doar și poate schimbarea structurărilor ce au loc. Politica economică internațională pierde din autonomie, dar, și așa, rezultă noi șanse să aducă în țară amplasările flexibile ale producției moderne; cu toate acestea sunt necesare

reorientare a politicii economice a piețelor;

măsuri specifice întreprinderilor pentru promovarea calității.

Noțiunea globalizării sau a internaționalizării constă în creșterea piețelor peste granițele naționale cât și în împletirea puternică și directă a întreprinderilor cu străinătatea. În centrul discuțiilor politico-economice stă globalizarea întreprinderilor.

Ea se lasă însemnată prin alinierea diferitelor forme ale internaționalizării : comerțul exterior tradițional al produselor finite, “global sourcing” a prefabricatelor, a produselor străine prin investiții directe, cooperarea între întrprinderi ( alianțe strategice ) ; orientările internaționale nu numai ale producției ci și a altor funcțiuni ale întreprinderii, cum ar fi de exemplu finanțarea, marketingul; larga răspândire geografică și coordonatele strategice ale întregii activități străine.

Teza globalizării înseamnă o avansare cantitativă în împletirea economiei naționale și o nouă calitate a activității umane a unei întreprinderi, în forma activităților rețelelor internaționale specializate în așezămintele producției.

În acest caz sunt mai multe direcții de dezvoltare : liberalizarea bunurilor și piețelor de capital, programe de privatizare, deschiderea europeană și asiatică a țărilor reformate.Expansiunea în străinătate se realizează ușor când piețele se dezvoltă.

În discuțiile relative la globalizare, deseori se citează “explozia” curentelor de investiții directe ce presupuneau într-adevăr dezvoltare.

Cu toate că internaționalizarea economiei lumii a întâmpinat greutăți remarcabile, totuși s-a dezvoltat. Profitul întreprinderilor controlate din străinătate se evaluează la un sfert din PIB al lumii. Comerțul internațional va fi realizat de către trei sferturi din întreprinderile multinaționale, din care o treime sunt tranzacții concentrate.

Înca de la inceputul anilor ’50 Germania a fost un membru activ al intagrarii europene, bazandu-se pe reconcilierea franco-germana. Angajamentul Germaniei fata de ideea europeana a facut posibila acceptarea acestei tari, dupa unificarea Germaniei, deoarece acest lucru a sters orice urma de resentimente fata de vechiul dusman si de frica a natiunii germane. Progresul in integrarea europeana reprezinta pentru Germania nu numai o importanta economica ci si una vitala de natura politica. Totusi, se fac dezbateri asupra cum ar trebui sa evolueze un proces de integrare la modul cel mai efivient si cum ar trebui ca unele dintre deficitele institutiilor europene sa fie eliminate.

Se impun atentiei urmatoarele surse potentiale de conflict: EMU – Uniunea Economica si Monetara din Europa

In prezent acesta este subiectul cel mai abordat, caruia i se adauga uneori si conceptul de politica de stabilitate monetara si autonoma precum si perioada de evaluare a DM. Germania a facut eforturi considerabile avand ca efect influentarea atat a modelului adoptata de Banca Central Europeana, a instrumentelor (de exemplu rezerva minima), cat si conceptul de politica monetara (facand din cantitatea de bani un indicator central). Pe viitor, Germania va avea probleme in stabilirea criteriilor de deficit (de exemplu deficitul in bugetele publice este mai mic de 3% din GNP) si de datorii (mai putin de 60% din GNP) a tratatului de la Maastrich din 1997, dar conform articolului 04C a aceastui tratat, Germania va trece cu bine de toate aceste probleme la inceputul anilor’98, iar inceputul EMU-lui nu va mai trebui amanat. Germania insista sa introduca un mecanism de pedepse asupra deficitului public ridicat in EMU, cu scopul de a garanta minimul de convergenta in politica fiscala. Pentru acei membrii ai UE care nu se pot alatura EMU-lui in 1999, un mecanism credibil de reducere a fluctuatiilor curente ar trebui stabilit (EMS II).

In timp ce integrarea europeana progreseaza, integrarea politica (Maastrich II) face putine progrese. Se rdica probleme ca si cele legate de dezvoltare, se evidentiaza rolul regiunilor (si a principiului subventionarii), a resurselor financiare autonome pentru Uniunea Europeana, a uniunilor privind mediul inconjurator (de exemplu reteaua trans – europeana) si a Leizbild-ului (viziunea acestuia ) despre o zona avansata a comertului liber impotriva “americanizarii Europei”.in plus, nu s-a facut nici un progres in aria economica si politica, un element necesar sio care trebuie infaptuit pentru EMU, pentru asigurarea unei politici monetare uniforme.

5.2. Poziția Germaniei în procesul de globalizare

În Germania, datorită poziției strategice din punct de vedere economic, exporturilor germane, unificării, recesiunii, în întreaga lume economia germană participă la procesul de globalizare într-o măsură medie. Soldul investițiilor directe pasive este un indicator neadecvat ce reflectă mai degrabă puterile concurențiale ale investitorilor germani. Investițiile directe ale întreprinderilor străine în Germania pot mai degrabă să fie privite ca un indicator loca

Întreprinderile controlate străine în Germania se dezvoltă în totalitate asemănător cu industria germană și propun în dezvoltare un element nu chiar dinamic. Ele sunt în sectoarele de dezvoltare supraponderal dezvoltate (excepții mașini de birou). Doar în anumite cazuri indică în interiorul branșelor o clară creștere peste medie. Ele pot juca un rol foarte mare în schimbarea structurilor intrasectoriale față de cele intersectoriale.

Pentru Germania, riscul constă în faptul că investițiile directe internaționale ale investitorilor tradiționali (de exemplu din U.S.A., noii veniți din Asia de Est) ocolesc Germania.Întreprinderile străine controlate stimulează legătura economiei germane cu cea europeană, mai puțin divizarea muncii în întreaga lume. Acest fapt contează doar pentru ținuturile vest germane.

În construcția estică, întreprinderile străine au luat parte mai puțin la cele vest germane și se concentrează mult mai mult pe piețele regionale îngrădite și pe branșele în criză în care costurile au fost foarte mici. Industria grea a avut o importanță foarte mică pentru investitorii străini. Întreprinderile germane nu s-au orientat către globalizare. Internaționalizarea industriei germane este mai puțin globală decât s-ar putea presupune ținând cont de discuțiile în legătură cu globalizarea.

Exporturile, la începutul anilor ’90 au trecut printr-o perioadă de regres. Aceasta în nici un caz nu înseamnă o orientare a renaționalizării lor. Globalizarea se realizează prin investiții directe în acele sectoare și întreprinderi care se caracterizează prin orientări tehnologice, diferențe ale produselor, prin investirea în capital german și dominarea prin marile întreprinderi.Industria chimică prezintă o poziție deosebită.

Producția străină joacă în economia externă a industriei unul dintre cele mai importante roluri. La aproape jumătate din branșe crește prin comerț producția externă. În primul loc nu se situează numai orientarea spre tehnologie ci prin intermediul marilor întreprinderi stă comerțul extern și producția străină. Alianțele strategice sunt pentru întreprinderile germane un element folositor al internaționalizării. Structura sectorială din principiu, nu ocolește investițiile directe. Alianțele naționale iau amploare puternic și în cadrul alianțelor internaționale întreprinderile iau parte mai mult pe linie orizontală și cooperează în domeniul piețelor apropiate.

Aprofundarea studiilor de caz clarifică pentru sectorul german condițiile problemei de internaționalizare sau neinternaționalizare și formele în care aceasta se realizează. Așa va fi globalizarea în domeniul prestări servicii, adică prin aprofundarea studiilor de caz.

Aceasta este totuși împiedicată prin factorii structurali, unde ar fi posibilă îngreunarea în mai multe cazuri prin comerțul internațional și reducerea sucursalelor, dar pentru că întreprinderile de prestări servicii aduc realizări importante stimulează starea de concurențialitate a economiei.

Următoarea ramură este domeniul de creditare. În acest caz deponenții depun atât monedă națională cât și valută și se inițiază o piață internațională a deponenților și a finanțatorilor, iar avantajoase pe această piață sunt depunerile în valută, în DM. În orice caz în domeniul creditării germane profitul este mai mare decât în cel al finanțării germane care este împiedicat din motive de ordin structural și administrativ. Și în acest caz domeniul bancar al lumii se prezintă într-o fază de transformare.

A treia ramură este industria de automobile ce stă în centrul unor dezbateri aprinse.Domeniile în care excelează producătorii germani sunt construcțiile de automobile și a pieselor de schimb.

În telecomunicații prin procesul tehnologic s-a ajuns la liberalizarea pieței și a deschiderii pieței, monopolizarea piețelor. Prin deschiderea piețelor în telecomunicații va avea loc o concurență între întreprinderile de telecomunicații locale și cele străine.

Structura regională a comerțului extern a devenit pentru mai multe ramuri mult mai largă.Principalul rol în importul cu bunuri de consum și aparatură electronică îl joacă furnizorii din afara Europei.

Globalizarea piețelor și întreprinderilor transpun amplasările germane într-o concurență cu amplasările străine. Atunci când producția are loc în străinătate și nu în Germania aceasta nu poate fi privită ca o slăbiciune a amplasărilor din Germania. Problemele speculative care se pun sunt dacă este mai rentabilă producția în Germania sau dacă este mai rentabilă producția în străinătate. La aceste probleme s-a răspuns într-un mod nesatisfăcător deoarece leg de cauzalitate observate în cele din urmă nu sunt destul de clare, se află mari lacune în informație.

Graficul nr. 5.1.Comparația între producția Germaniei și alte state

Sursa : Banca Națională a Germaniei

Internaționalizarea prin investiții directe comportă o mișcare globală tradițională puternică ce este îndreptată de la mijlocul anilor ’80 spre o împletire a întreprinderilor intraeuropene. Strategiile internaționalizării sistemelor de producție vor fi puternic schimbate la începutul anilor ’90 urmare a recesiunii economice și presiunii costurilor.

Germania a fost puternic afectată de schimbările din mijlocul și estul țărilor europene și centrale. Germania a investit la sfârșitul anilor ’93 mai bine de 5 miliarde de DM și a creat peste 150 de mii de locuri de muncă în societățile reprezentante ceea ce înseamnă de 2 ori mai mult decât în 1991. Regiunile Pacific, asiatice în ascensiune au ajuns la un anumit timp în centrul atenției din punctul de vedere al produselor High – tech pe piețele de desfacere și de aprovizionare și au câștigat o importanță deosebită pentru investitorii germani, dar economia germană, în investiții directe este subreprezentată cu 2 sau 3%, iar șansele de creștere nu sunt în total folosite, ori fără o expansiune puternică a investiții directe poziția sa în export va fi greu menținută.

Deplasarea producției de valoare care din punctul de vedere al internaționalizării întreprinderilor constă în opinia germană în transferul producției, ce poate face posibilă creșterea veniturilor. Aceasta se referă la producția din țările europene învecinate.

Amplasările de producție germană în Europa de Vest și SUA ajung la același nivel al productivității ca și industria internă în Germania, determinând în acest sens flexibilitatea investițiilor.

Singura problemă care poate apărea în procesul de internaționalizare a întreprinderilor constă în deplasarea producției ce face posibil un venit mare. Aceasta se referă în primul rând la producția în țările europene vecine.

Amplasamentele producției în Europa de Vest și Sud ajung la un nivel de producție egal cu cel al industriei interne în Germania.

Masa investițiilor directe germane vor fi orientate ca și înainte spre. În toate cazurile nu se mai poate porni de la o generare pozitivă a legăturilor între producția internă și cea externă. Vizibil are loc o decuplare a producțiilor externe și a exporturilor. Legăturile cu importatorii sunt foarte reduse. În cadrul întreprinderilor germane se remarcă o orientare spre organizarea diviziunii muncii așezămintelor, de producție. Chiar și forța de muncă calificată în industrie și sectorul prestări servicii poate, sub presiunea concurenței, chiar și a proprietății să ajungă la o concurență cu forța de muncă mai ieftină din străinătate.

Globalizarea economică exploatează eficient și într-o mare măsură economia lumii și drept urmare nivelul veniturilor (și în economia germană ) prezintă avantaje și dezavantaje. Cel puțin se poate spune că expansiunea activităților firmelor străine și investițiilor străine ale întreprinderilor în Germania nu reprezintă o componentă centrală a problemelor.

Deplasarea producției în țările puternic dezvoltate și angajamentul străin în Germania pot fi considerate ca indicatori dar nu ca o principală cauză pentru amplasamentele germane.

Globalizarea economiei Germaniei are câteva avantaje politico-economice și o degajare a legăturilor amplasamentelor și pot fi realizate producții străine ce presupun o mișcare a structurilor în interiorul branșelor și a întreprinderilor și are un efect de descongestionare pentru politica economică.

Mișcarea structurilor urmează să fie dozată financiar în mase puternice intrasectoriale și în întreprinderile interne.Globalizarea întreprinderilor suportă concurență internațională și problema vec regional al sectoarelor producătoare. Ele sunt schimbate de concurenți prin așezămintele străine și prin forța de producție mobilă. Această concurență este de dorit, deoarece, în aceste sectoare presiunea asupra îmbunătățirii calității și scăderea costurilor crește.

Globalizarea economiei ar trebui să conste într-o creștere rapidă a internaț economic în comparație cu producția economică a lumii. Un indicator important în acest caz sunt investițiile directe ale lumii și numărul alianțelor internaționale strategice. În comparație cu PIB lumii.Baza comparației PIB – ului cu PIB – ul lumii este crearea valorii. În funcție de indicatorul folosit internaț se prezintă diferit. În acest caz au efect prețurile, influențele schimburilor și internaționalizarea va fi în câteva sectoare foarte diferită prin instituționalizare. Aceste efecte se văd îndeosebi în caz ext.

Comerțul mondial cu bunuri și servicii este de la începutul anilor ’80 în medie anuală în jur de 6% și a urcat la 8% $ în anul 1993. Dezvoltarea sa nu a decurs continuu și nu a atins în același timp toată gama de produse și toate regiunile.

Punctul de plecare este reprezentat de curbele paralele ale comerțului mondial și de PIB-ul lumii ce conduc la următoarea concluzie și anume că nu poate fi vorba de o globalizare generală a piețelor pentru bunuri și servicii. Relația con. mondială – PIB-ul lumii s-a schimbat de la începutul anilor ’80 foarte puțin; în 1993 a ajuns la mai bine de 20% “. Cu toate acestea, nu se poate percepe o internaționalizare și aceasta conduce la 2 factori:

în comerțul extern, dezvoltarea prețului este mai slabă decât în interior;

în com. natural și împotriva concurenței străine, în domeniile economice protejate, prețurile cresc mai repede decât în sectoarele naturale ale OCDE ca urmare a delimitărilor.

Participanții la procesul economic se orientează în deciziile lor de cele mai multe ori, nu la cantități ci la mărirea valorică.

Sectorul de prestări servicii stă în com. mondial, conform statisticilor GATT cu 1% de peste 20% mai mică decât producția lumii ( în țările OCDE, cu peste 60% ). Din aceasta se poate trage concluzia că industria se realizează în sectorul terțiar în totalitate și mai puțin prin comerț extern, internaționalizat.

Comerțul cu prestări servicii crește în jur de 50% mai repede decât comerțul cu bunuri. În toate cazurile o creștere în comerțul exterior este mai mare decât în producție. Așadar, cu toate acestea se poate vorbi despre o anumită tendință a internaționalizării. Barierele comerțului se pare că au pierdut foarte mult din efect. Până în ’90 se evidențiază o clară orientare spre internaționalizare. Ea este mai pronunțată la import decât la export.

O creștere a orientării comerțului extern apare în cadrul internaționalizării înainte de purtarea discuțiilor intensive în studiul piețelor globalizate. Internaționalizarea se prezintă diferit în următoarele regiuni : în est de vest cresc numai importurile în timp ce exporturile ating la mijlocul anilor ’80 un anumit nivel. Pentru Germania în anii ’80, cota exportului este mai pronunțată decât cea a importului, cu toate acestea în anii ’90 se constată un declin al cotei exportului, cota importului, dimpotrivă, continuă să crească. Aceasta se datorează îndeosebi conjuncturii economice internaționale și a reunificării Germaniei. Pe deoparte au fost exporturile westgerm. spre Germania de Est în timp ce pe de altă parte necesitățile Germaniei de Est au fost acoperite prin mai multe importuri.

În SUA are loc la un nivel scăzut o clară orientare a internaționalizării prin export și import ce au avut loc în diferite timpuri a cursului de schimb și a schimbărilor conjuncturale în decursul vremii. În economia Japoniei nu se observă nici o creștere a întregii industrii și reprezintă o scădere a internaționalizării.

Se va observa ca și până acum existența unor obstacole de import în vigoare și pe de altă parte se observă în sectorul specializarea exporturilor.

Investițiile directe constituie un element central al globalizării. De la începutul anilor ’80 de la 50 miliarde de dolari pe an a crescut în 1989 – 90 la 200 de miliarde de dolari. De atunci au scăzut din nou. O puternică creștere a relației va constitui o clară orientare spre internaționalizare; de la 5% în 1980 la peste 6% în ’85 și la 9% în 92.

Această dezvoltare a curentelor investițiile directe va avea o mai clară legătură cu mișcările conjuncturale, iar posibilitățile de finanțare cresc atât pe plan intern cât și extern.

În toate cazurile se observă că investițiile directe sunt mai degrabă un element expansiv al strategiilor firmelor decât un instrument de reglare. Investițțile directe mai degrabă au un rol în expansiunea decât în stagnarea branșelor și a firmelor și în îmbunătățirea poziției piețelor ce folosesc la optimizarea costurilor.

Alianțe între firme din diferite regiuni ale triadei indică la sfârșitul anilor ’80 o dificultate mare și anume indică o scădere în greutate, dar la începutul anilor ’90 vor crește iar. Participarea firmelor din SUA a crescut puternic, dar cu toate aceste alianțe, nu a avut loc o internaționalizare spectaculoasă.

Această presupunere se bazează pe faptul că Germania pe piața exportului ( în comerțul mondial ) de la 11 – 12%, ocupă un loc de frunte lângă SUA și chiar lângă Japonia. La prelucrarea produselor industriale are o poziție și mai puternică, iar la importul de bunuri, Germania ocupă o poziție de frunte după SUA. Poziția Germaniei în exportul mondial s-a schimbat în 1990 când se ia în considerare că o creștere interioară din 1985 – ’86 a putut fi căutată în principal prin deprecierea dolarului.

Graficul nr. 5.2. Ponderea exportului și a importului pentru bunuri și servicii

Sursa : OCDE, 2000

Comparând ponderea comerțului extern al țărilor OCDE în anul ’99 se observă că Germania este în centru.

Înlăturarea obstacolelor comerciale reprezintă și o scădere a costurilor de tranzacționare în comerțul internațional. Profitul extern și piețele de aprovizionare sunt foarte ușor de atins. Runca Umguay a avut un rol hotărâtor în scăderea acestor obstacole. Efecte pozitive se observă prin scăderea vamală cu peste o treime, adică peste 40% a comerțului de bunuri industriale. Se observă în întreaga lume circulația mărfurilor la o ridicată scădere tarifară și obstacolele scad chiar și în regiunile de integrare.

Poziția comerțului extern al unei țări va fi de obicei egal cu intensitatea comerțului extern, a cotei exportului și importului sau pe de altă parte, partea comerțului mondial sau coordonată de o parte a comerțului mondial. Germania se consideră în general ca o țară cu o mare diversificare a comerțului extern.

Economia totală a cotei exportului ( bunuri și servicii ) de la 33% ocupă un loc apropiat de media țărilor OCDE în timp ce cota importului de 26%în procent cu 4% stă sub medie. De-a lungul timpului se semnalează în economia Germaniei o dezvoltare peste medie a cotei comerciale exterioare îndeosebi în export.

Ponderea importului stagnează, cu toate acestea în OCDE per total a scăzut mai mult. Aprecierea acestor cifre trebuie să fie luată în considerare după mărirea țării și poziția geografică a Germaniei.

Germania după se situează din punctul de vedere al măririi țării la o ridicată intensitate a comerțului extern. În tabel nu se fac diferențieri între import și export.

Într-o măsură și mai puternică sunt Belgia, Luxemburg și Nederland internaționalizate prin comerț exterior în timp ce în primul rând Japonia și SUA ca și câteva țări europene periferice folosesc mai puțin comerțul exterior decât indică “norma”.

Influența poziției unei țări se ia în calcul prin împărțirea comerțului printr-o inter și intra componente regionale. Din motive practice regiunile vor fi considerate drept concurente. Comerțul intraregional va fi cu aceasta în cazul țărilor europene ca și comerțul în interiorul Europei inclus și în Europa de Est, probabil SUA și Canada va fi luată în considerare comerțului împreună cu N și S țărilor americane, iar în cazul Japoniei va fi comerțul cu țările asiatice.

În comerțul intraregional din care fac parte Nederland, Belgia, Luxemburg are loc o intensitate foarte puternică din cauza poziției geografice pe care o ocupă. În caz intercontinental observă o nivelare la un nivel ce stă în medie la 6% din PIB și deci la o mărire modestă a globalizării și Germania se situează foarte aproape de media internaționalizării.

În cazul Germaniei în altă cotă a comerțului exterior se ivește important prin poziția centrală și a UE. În comerțul extern german se poate vorbi mai degrabă de o europenizare decât o globalizare.

La creșterea intensității comerțului german între 1980 – 1992 comerțul în interiorul Europei a păstrat puternic comerțul intercontinental.

Ponderea exportului intraregional a crescut în timp ce cota exportului intercontinental a scăzut și cota importului intraregional a crescut mai puternic decât intercontinental. O dezvoltare asemănătoare este pentru mai multe țări UE puncte de observat, îndeosebi pentru cele 3 noi țări membre. În Germania efectele au fost ale integrării europene și ale globalizării întregi de reunifucare ( s-au suprapus cu reunificarea).

Partea de export și import german la comerțul mondial a crescut între 1980 – 1982 și 1990 – 1992 cu peste 2 procente. Parte germană a importului mondial e până la sfârșitul anilor ’80 foarte ușor scăzută, iar după aceea se observă o creștere. Vizavi de acestea, exportatorii germani, în fiecare timp, observat în medie, au pierdut din teren internațional, pentru că s-au concentrat foarte puternic asupra Germaniei de Est. În momentul în care cursul dolarului a scăzut drastic, cota comerțului german, cota importului s-a dus clar înapoi la un nivel din 1983.

Internaționalizarea economiei Germaniei are o tradiție foarte lungă, îndeosebi spre interiorul investițiilor directe. Chiar și americanii și investitorii europeni au preluat o parte importantă a economiei autohtone la care firmele din țările învecinate în următorii ani au crescut în greutate.

Internaționalizarea firmelor germane a avut loc mai târziu. Ea a ajuns la o ce pentru dezvoltarea economiei interne ar putea avea o mare importanță. Peste 7000 de investitori formează peste 20000 de societăți străine cu peste 2,5 mil. de angajați ( ceea ce reprezintă în jur de 14% în economia privată internă a angajatului). Singure, societățile externe industriale au început să se dezvolte în 1993. Un dever de 4.40 miliarde de mărci și 1,3 miliarde de salariați ce indică aproape un sfert din angajații industriei în Germania.

Poziția Germaniei în investițiile directe internaționale ridică două întrebări ce de un anumit timp formează discuții intensive emigrează economia germană și trec expansiunile investițiilor directe internaționale pe lângă Germania.

Această întrebare are un aspect calitativ și cantitativ. În cazul cantitativ, se întreabă dacă afacerile și investițiile directe germane prezintă o deosebire în comparație internațională.

În ceea ce privește aspectul calitativ se pornește de la intrarea, cât de departe merg investițiile directe în străinătate ca o greutate a dezvoltării economice interne, aceasta se numește cât de departe investițiile directe sunt puse la egalitate exportul de muncă, venituri și tehnologie. Investițiile directe germane s-au dublat din 1985 până în 1988 în dolari și cu aceasta, calculat în comparații internaționale s-au întreit.

Cu toate că investițiile directe din Germania la jur de 11 procente din PIB au ajuns la o mărime peste medie, cu toate acestea, cota investițiilor directe rămâne clar în spatele Belgiei cu 21%, în Suedia și Marea Britanie cu 26% și cu Elveția 21%, iar Olanda cu 38%. Dar cu toate acestea, cota este peste cea a USA și a Japoniei și Italiei. În acest caz se ia în considerare și mărimea țării. Cu cât o țară este mai mare, măsurată în PIB, cu atât mai mici vor fi probapilitățile investițiilor directe.

Legătura statistică între ponderea investițiilor directe și mărimea țării este mai puțin importantă. Investițiile directe vor fi impregnate mai puternic de alte țări și alți factori specifici. Orientarea investițiilor directe a economiei Germaniei poate fi privită clasată într-o poziție de mijloc, cel puțin cantitativ nu se poate vorbi de o deosebită migrare a firmelor germane.

Firmele germane nu iau prea puternic în considerare străinătatea și planurile de expansiune și investiții ca francezii și ca investitorii englezi care sunt mai puternic înclinați spre străinătate. Această joacă de un anumit timp un rol în discuțiile politice economice din mai multe motive. Pe de o parte are loc o asemuire în economie, știință și politică, ce investițiile directe pot fi un vehicul foarte bun, ca tehnologii moderne, locuri de muncă dinamică în țară. De cele mai multe ori va fi afluența de investiții directe ca și indicatori pentru calitatea poziției unei țări. Pe de altă parte este afluența investițiilor directe anuale a scăzut spre Germania la o minimală mărime.

5.3. Internaționalizarea piețelor de produse

Marea extindere a piețelor are loc prin împreunarea unor șiruri a factorilor de cerere și ofertă. Cererea poate pentru produsele singulare în cazul regional să fie limitate, pentru altele dimpotrivă să indice o internaționalizare specific regional, alimente, prestări servicii, ce numai în produse, ce ar putea fi legate prin cumpărare cu transporturi probabile sau cu alte costuri tranzacționate. La piețele naționale se ia în calcul produsele High – tech ca avioane, camere video, “culture-free”, bunurile de consum cum ar fi parfumurile, dar și materii prime și mărfurile de masă cum ar fi T-shirt. Diferite norme de stat sau granițele de limbă conduc la limitarea națională a piețelor.

În cazul ofertei sunt importanți factorii de cost pentru deschiderea piețelor străine. Unele dintre costuri sunt cele de distanță în cazul costurilor de transport, costul pentru aflarea informațiilor, marketing și pentru adoptarea produselor la necesitățile regionale, depășirea unor obstacole comerciale etcetera. Pe de altă parte sunt avantajele de cost. Se iau în considerare ce ia naștere în producție, organizare, marketing sau gestionarea funcțiilor întreprinderii. Cât timp costurile per bucată pe baza unor avantaje cad puternic mai bine decât creșterea costurilor de distanță, pentru o întreprindere este mai eficient să îl mărească în străinătate. Aceasta are o valabilitate mult mai mare când costurile de distanță cu creștere a experienței de străinătate și mai departe sunt costurile specifice regiunii, ce se ia în considerare și ce de întreprinderi doar puține ar putea fi influențate de exemplu de costurile de energie.

Cu cât sunt mai mari diferențele dintre intern și extern, la costurile specifice regiunii cu atât iau naștere piețele internaționale. O diferență de condiții în ceea ce privește cererea și oferta sunt sectoarele economice particulare cel mult diferite prin internaționalizarea comerțului exterior.

Internaționalizarea unei piețe poate fi modificată atunci când conceptul exterior se pune în legătură cu economia internă. În acest caz sunt mai multe posibilități. În cazul Germaniei o mare importanță o are posibilitatea concurenței economiei germane. În export o putere concurențială și în import a statisticii concurențiale.

Pentru decuplarea acestor factori va fi de aceea ca o măsură generală pentru internaționalizarea piețelor antrenează suma importurilor și exporturilor în relație cu inima branșelor.Dominația în piețele naționale în ultimii 10 ani a crescut în comerțul german exterior foarte mult de la aproape 12% la aproape 14%. Marea creștere a avut loc în anii ’90. Comerțul exterior în prestări de servicii profită într-o mare măsură a tendinței liberalizării și pentru o îmbunătățire a posibilităților de telecomunicații și export. De exemplu : introducerea de date și transmiterea la distanțe mari.

Internaționalizarea prin comerțul exterior în sectorul prestări servicii din Germania de Vest. Cu toate acestea internaționalizarea sectorului german de prestări servicii, cel puțin până acum a atins un nivel demn a exportului și importului.

În ultimii ani internaționalizarea a înaintat chiar mai încet decât în industrie. Comercializarea prestărilor de servicii până acum s-a făcut numai în anumite domenii ce în statistică nu prea sunt indicate.Condițiile pentru internaționalizarea piețelor de bunuri sunt în primul rând indicate acolo unde apar obstacole comerciale și politice, de exemplu ( costuri de transport ) și avantajele de concurență naționale se formează ușor.

Cea mai înaltă internaționalizare prin export este în Germania. Mai întâi sunt așteptate în domeniile intuitive ale științei, ale cunoașterii, ce prin înalt nivel tehnologic și investirea cu capital uman sunt notate.

Un indicator total pentru internaționalizarea piețelor de produse conduce la o înșiruire a sectoarelor, ce se observă ca “ național”. Printre acestea se numără prepararea tabacului, construcția de metale ușoare, alimentație și prelucrarea de lemn și hârtie. La un grad înalt al internaționalizării sunt și piața construcțiilor de nave aeriene precum și aparate BMDV precum și un șir de bunuri de consum tradiționale, iar importantele branșe de export german ( construcții de mașini, electronice) sunt observate doar în partea de sus a zonei de mijloc.

Din anii ’90 internaționalizarea industriei germane este prin comerțul exterior merge înapoi. În timpul anilor ’89 media anuală de creștere a exporturilor nominale au fost de 7%, iar rata de creștere a exporturilor nominale au fost de 7%, iar rata de creștere din anii 89 – 92 a fost numai de aproape 1%. Și în cazul acesta cota exporturilor din Germania de Vest în domeniul prelucrărilor a fost în anii ’89 și ’92 cu aproape 5 procente scăzută printre care branșele atinse au fost : NAHL, BMDV, KFZ, dar și GL, FK, EBM, FO, MUSS, MB. Și se pune întrebarea care sunt cauzele acestei evoluții. Se semnalizează o dare înapoi a îmbinării comerțului exterior, a unei rupturi în orientarea de până acum a internaționalizării sau ce rezultă din întreținerea posibilității concurențiale naționale din cauza curenților de bunuri ce au fost orientate înspre Germania de Est sau a unei slăbiciuni de import a partenerului comercial.

Aceasta indică asupra faptului că înrăutățirea capacității de concurență nu este baza pentru mersul înapoi a cotei de export.

O influență negativă a capacității de concurență la ponderea exportului apare în ramurile aparatură de birou și construcția de mașini necesitare, precum și ceramică fină, sticlă, mecanică fină, optică. În branșele construcțiilor de nave, nemetale, celuloză, hârtie, prepararea tabacului prezintă o creștere în partea piețelor explotatoare.

După unirea Germaniei bunurile vest – germane au început să curgă spre Germania de Est, rapid, între 1989 și 1992 de la 8 miliarde de DM la 800 de miliarde de DM.

Internaționalizarea prin comerțul exterior indică un larg spectru al branșelor. Dezvoltarea branșelor sau a întreprinderilor cu specific tehnic sau cunoaștere comercială și cu o înaltă integrare verticală cu alte branșe și întreprinderi sunt cerințe avantajoase, precum și la tineri, cât și la experți. Costurile de transport au o mai mică importanță decât se aștepta. Într-o înșiruire a branșelor cerințele nu sunt date. De-a lungul timpului este un proces deosebit de depășire ce prezintă o mică internaționalizare a branșelor.

În Germania se observă că internaționalizarea comerțului se împiedică de o mare piedică decât producția. Așa comerțul cu prestări de servicii cu toate că a fost la un nivel mic, în anii 70, 80 orientarea a fost mai înceată dar a crescut mai puțin decât în comerțul cu bunuri. Deși în sectorul terțian cu Germania unită, împreună cu industria de construcții.

Singura problemă care pe termen mediu din inițializarea întreprinderilor poate rezulta, stă Germania prin deplasarea producției care face posibilitatea unui venit mai mare. Aceasta se referă în primul rând la producția în țările europene vecine. Așezămintele producției germane în E de V și în USA ajung la un nivel al producției egal, ca și industria internă a Germaniei. Investițiile vor fi cu aceasta mai flexibile.

Masa investițiilor directe germane urmează ca și înainte să fie orientate spre vânzare. În toate cazurile nu se mai poate porni de la o generare pozitivă a legăturilor între producția internă și cea externă. Vizibil, are loc o decuplare a producțiilor externe și exporturilor. Legăturile cu importatorii sunt foarte reduse. Aceasta poate să fie un indicator pentru aceasta ce și la întreprinderile germane o orientare este pentru organizarea diviziunii muncii a așezămintelor de producție în Europa de Vest cu locul de bază german ia opoziție mai puțin centrală ca până acum. Chiar și forța de muncă calificată în industrie și sectorul prestări servicii pot sub presiunea concurenței chiar și a proprietății dar ajung în concurență străină mai ieftină. Studiul străin este concentrat pe centru tehnologiei și economiei ale triadei și în SUA.

5.4. Impactul globalizării asupra politicii economice

Globalizarea economiei nu este un joc. Ea exploatează în mare măsură economia lumii eficient și cu aceasta nivelul venitului. Și în economia germană ca și în alte țări exisă probleme. Cel puțin se poate spune că expansiunea activității străine a firmelor germane este nesatisfăcătoare. Deplasarea producției în țările puternic dezvoltate și gaura la angajamentul străin în Germania pot ca indicatori, dar nu ca principală cauză pentru slăbiciunea locurilor germane să fie valabile.

Globalizarea economiei Germaniei are câteva avantaje politico-economice, o degajare a legăturilor locurilor și pot și realizate prin producții străine ce propun o mișcare a studiilor în interiorul branșelor și a întreprinderilor și are ca efect al descongestionării pentru politica economică.

Mișcarea structurilor urmează să fie dozată fie la un nivel în mase puternice intrasectorial și a întreprinderilor interne. Globalizarea întreprinderilor poartă concurența și pentru necesarul regional al sectoarelor producătoare. Ele sunt schimbate concurent prin așezăminte străine și prin forța de producție mobilă. Această concurență este dorită deoarece în acest sector presiunea îmbunătățirii calității, scăderea costurilor se întăresc deoarece se schimbă și restul.

Globalizarea economiei ar trebui să se întâmple printr-o creștere rapidă a internaționalizării împletirii economiei în comparație cu producția economică a lumii.

Baza comparației PIB-ului este bună în cazul creării valorii. În funcție de identificatorul folosit realizarea se prezintă diferit. În acest caz au efect prețurile, influența schimbărilor cursului național pentru câteva sectoare prin instituționalizarea și formarea

Aceste efecte se văd îndeosebi în comerțul exterior. Comerțul exterior cu produse și servicii. Comerțul exterior cu produse și prestări servicii ia amplaore la începutul anilor 80 în media anuală a crescut cu aproximativ 5 milioane dolari în ‘93.

Investițiile directe sunt un element central al globalizării. De la începutul anilor 80 cei 50 miliarde de dolari au crescut în 1989-1990 la 200miliarde de dolari. De atunci au scăzut clar din nou. O puternică creștere a relației investițiilor directe asupra PIB va fi o clară orientare pe internaționalizare; de la 5% în 1980 la peste 6% în 1985 și la 9% în 90. Această dezvoltare a curentelor investițiilor directe vădește o mai clară legătură cu mișcările conjuncturale, iar posibilitățile de finanțare pentru investiții cresc la intern ți la extern.

În toate cazurile se observă că investițiile directe sunt mai degrabă un element expansiv al strategiilor formelor decât un instrument al reglărilor. Ele sunt mai degrabă în expansiunea decât în stagnarea branșelor și a firmelor și mai degrabă pentru îmbunătățirea poziției piețelor ce folosesc la optimizarea costurilor.

Alianțe între firme din diferite regiuni ale triadei indică la sfârșitul anilor 80 chiar o greutate foarte importantă, deci indică o scădere în greutate, iar la începutul anilor 90 vor crește iar. Îndeosebi participarea firmelor USA au crescut puternic. Dar cu toate aceste alianțe nu a avut loc o internaționalizare spectaculoasă.

Înlăturarea obstacolelor comerciale prezintă și o scădere a costurilor de tranzacționare în comerțul internațional. Profitul extern și piețele de achiziționare sunt foarte ușor de atins. Runda Uruguay a avut un rol hotărâtor în scăderea acestor obstacole. Efectele pozitive sunt observate prin scăderea cu peste o treime, adică cu peste 40% a comerțului de bunuri industriale. Vor fi nevamate și se mai observă în lumea întreagă circulația mărfurilor la o ridicată scădere tarifară și netarifarea obstacolelor comerciale pentru realizarea integrării.

CONCLUZII

Perspectivele creșterii economice în Germania în următorii ani nu sunt clare. Politica economică germană trebuie să facă față cu a cumularea diferitelor probleme cum ar fi dezvoltarea economică a statelor din estul Germaniei care încă va costa bilioane pentru mulți ani și împovărând consumatorii și industria din vestul Germaniei, consolidarea bugetelor publice și modernizarea activităților statale, competiția internațională crescândă.

Rezolvarea acestor probleme implică atât solidaritate din partea tuturor grupurilor din societate, cât și din partea conducerii politice. In prezent nici una nu există și ca consecință următorii ani vor fi grei și cruciali pentru Germania. Pentru a depăși recesiunea ar trebui să crească cererea. Dar bugetele publice sunt îndatorate și deci cheltuielile guvernamentale nu pot fi forțate. Dinacelași motiv nu prea se pot reduce taxele în vederea stimulării investiției și cererii

Politica Germaniei contribuie în mod semnificativ la creșterea puternică a aerului poluant și la impactele negative a acestuia asupra mediului. Liberalizarea și dereglările nu au avut la bază idei de adaptare a fluxurilor privind traficul la limitele structurale și ecologice.

Politica germană privind agricultura este încă dominată de ideea intensificării producției în profida culturii existente. Acest lucru produce pagube enorme și reduce calitatea produselor. Unele dintre programele și proiectele regionale și structurale generează dezavantaje economice și ecologice pe termen lung. Nu s-a făcut nici o contribuție pentru a reduce efectele globale, negative, impozitul pe CO2.

Șansa de a adopta câteva dintre standardele ecologice europene la un nivel mai ridicat ca Austria, Finlanda și Suedia nu s-a realizat. O evoluție a perspectivelor nu trebuie să se oprească numai asupra deficitelor ce trebuie să însuneze și succesele care pot fi stabilitatea monetară, modernizarea,etc..Declinul rapid al datelor temporare de inflație foarte mari ( 20 % în 1991, 8 % în 1992) au făcut ca ratele dobânzii să scadă, dar în ciuda acestui fapt, relațiile externe ale Germaniei au rămas încă atractive pentru investitorii străini făcând cmpensație pentru înlăturarea deficitului în balanța de conturi curente, ceea ce înseamnă că potențialul economic al Germaniei nu a suferit schimbări negative.

După înlăturarea lucrurilor / bunurilor și echipamentelor vechi rezultate în urma unei munci intensive, apariția unor noi și moderne echipamente precum și a unei infrastructuri a dus la un progres semnificativ (rata investițiilor în noile state fiind mai mare decât în Germania de Vest).

Calitatea aerului și apei s-a îmbunătațit ca urmare a închiderii unor fabrici și a întocmirii unor proceduri de curățare a mediului. In ciuda acestui fapt sute de kilometri pătrați din natură au fost distruși în favoarea zonelor industriale ( creând o provizie inegală cu cererea) infrastructurii privind traficul și a unor centre industriale din afara oraselor/de la periferia orașelor.Aproape nici unul dintre vastele depozite create anterior nu au fost curățate-fapt ce demonstrează că șansele privind proiectele unei piețe internaționale (spre deosebire de prestigiosul proiect Transrapid) au fost ratate/minime.

Calitatea vieții s-a îmbunatațit deoarece aproape mai mult de 3 milioane de apartamente și case s-au reparat și modernizat, iar situația financiară a unui grup semificativ de pensionari s-a îmbunatațit semificativ.

Ridicarea spectaculoasă a Germaniei pe ruinele Celui de-al Doilea Război Mondial a fost, pe bună dreptate, un motiv de admirație, invidie și, câteodată, critică.

Unele fațete ale mecanismului intern al mentalității economice germane pot părea, privind prin prisma americană, slabe sau prost ghidate. Adesea, celor ce-i privesc din afară germanii le par excesiv de neflexibili. Rețeaua lor bizantină de asocieri de corporații miroase a insularitate conspirativă ce atacă noțiunile americane de întreprindere liberă și deschidere. Acesta este și izul puterii conservatoare a băncilor germane. Poate Germania să atragă în continuare investitori străini într-o asemenea atmosferă și cu perspectiva unui preț foarte ridicat pentru afacerile pe care ar dori să le încheie aceștia aici? Vor ajunge aceste prețuri să scoată produsele și serviciile germane pe piața internațională? Totul e posibil.

Totuși, orice dubii cu privire la capaciatea Germaniei de a supraviețui și de a prospera în următoarele decenii pălesc în fața conștiinței forței Germaniei. Dincolo de evidență – o tradiție a calității, mână de lucru mulțumită și cu înaltă calificare, piețe de capital în continuă dezvoltare și un grup putemic de companii industriale de mărime mijlocie – cea mai mare forță a Germaniei e, poate, modul sofisticat, dibaci de a trata lumea din afara granițelor sale. Remarcile insinuante făcute de unii politicieni japonezi la adresa SUA -cel mai bun client al Japoniei – nu vorfi niciodată rostite de buzele omologilor lor germani și rolul Germaniei în Europa (atât cea Occidentală cât și cea Estică) merită o atenție specială: pe lângă faptul că deține cea mai puternică economie de pe continent și o poziție geografică privilegiată, Germania a fost prima care a recunoscut statutul diplomatic al unei Jugoslavii divizate — un semn evident al influenței sale crescâde la cârma Europei. Pentru germani, fără îndoială, beneficiile vor compensa costurile.

Problema este că SUA nu-și mai poate permite să-și concentreze toate forțele pentru „a face ceva" cu Japonia; ignorăm Germania ca pericol. Nu apăr discreditarea germană mai mult decât o sprijin pe cea japoneză. Dar cred, într-adevăr, că forța Germaniei, dublată de abilitate, o va așeza, în curând, într-o poziție pe care nu o vom mai putea ignora. Ar trebui să ne pregătim pentru așa ceva.

0 modalitate de a ne pregăti ar fi analiza atentă a tuturor caracteristicilor economiei germane care au determinat succesul atât de mare al acestei țări. Este prea ușor — și nu tocmai util — să criticăm SUA pentru că nu seamănă mai mult cu Germania. La urma urmelor, nu semănăm cu germanii, dar avem propriile forțe — poziția geografică, resursele naturale, spiritul nostru inovator și intreprinzător — pe care Germania nu le-a avut și nu le va putea avea vreodată. Dar dependența noastră absolută de o iluzorie piață liberă nu ne e de nici un folos dacă neglijăm, în același timp, chestiuni fundamentale, cum ar fi îmbunătățirea sistemului educațional și a calificării forței de muncă. Modelul economic german, cu accentul său atât de puternic pe preocupările și îndatoriile sociale, funcționează. Va reuși Germania să ridice la nivel occidental condițiile economice și sociale din regiunile estice de curând reunificate? Da. Nu fără probleme pe parcurs, dar cred că germanii vor reuși multeainte ca americanii să fi îmbunătățit condițiile economice și sociale din orașele lor, aducându-le la un nivel acceptabil.Există încă, la aproape toți germanii, o bunăvoință extraordinară față de americani. Desigur, influența crescândă a Germaniei în Europa poate duce la divergențe de opinie în chestiuni economice și politice, dar legăturile care unesc cele două culturi nu pot fi atât de ușor distruse.

In condițiile unei concurențe globale, chiar și țări de dimensiunea Germaniei nu sunt altceva decât regiuni care concurează pentru un capital mobil internațional și pentru întreprinderi (pentru măsuri antreprenoriale). Este principalul țel al politicii economice (în acest mediu de afaceri) de a asigura condițiile desfășurării afacerilor favorabile (infrastructura, impozitare, forța de muncă, instituțiile, etc) și de a dezvolta potențialul intern al regiunii cu scopul de a forma o rețea unică.

Sistemele economice regionale concureaza unele cu celelalte, au loc provocări în politica economică tocmai pentru a juca un rol activ în crearea, modelarea, îmbunatațirea și inovarea acestor sisteme. A devenit chiar mai important faptul că o investiție în factori imobili e mai bună ca ceea în “factori campioni naționali” deoarece acestea nu implică firme de natură germană sau bavariană. Fidelitatea pentru un anumit mediu de afaceri a devenit un lux pe care firmele și-l pot permite doar într-o anumită măsură.

Surplusurile din balanța comercială și din cea a conturilor curente existente de-a lungul anilor arătau faptul că Germania nu trebuie să-și facă griji pentru mediul său de afaceri. Totuși, statutul țării a fost tulburat de un număr de factori.

BIBLIOGRAFIE

1. Fels, G. Fürstenberg, G.M. (eds), A Supply – side Agenda for Germany, Springer, Berlin, 1989.

2. Hartel, H.H. et. Al, Grenzüberschreitende Produktion und Strukturwandel. Globalisierung der deutschen Wirtschaft, HWWA Institut für Wirschaftsfoschung. Hamburg, 1995.

3. Heileman, V. Reinicke, W. H. Welcome to Hard Times, The Fiscal Consequences of German Unity, American Institute for Contemporany German Studies at the Jlohns Hopkins University, Washington, DC, 1995.

4. Lampert, H., Die Wirtschafts – und Sozialordnung der Bundesrepublik Deutschland (12 th eds), Olzog, München, Monopolkommission Elftes Hauptgutachten 1994/1995 Nomos, Baden-Baden, 1996.

5. Ottnad, A.Wahl,S., Grünewald, R, Risse im Fundament Die Deutsche Wirtschaft bis 2005, Springer, Berlin, 2001.

6. Rotariu I., Economie mondială, Editura Mirton, Timișoara, 1993.

7. Rotariu I., Nițu Antonie R., Șoșdean C., Schipor B., Sistemul economic mondial și mecanismele sale de realizare, Editura Mirton, 2001.

8. http//www.deutsche bundesbank.de

9. http://europa.eu.int