Locul Contractului In Dreptul Mediului din Perspectiva Dreptului Privat
=== da3dda32edff79639a38611c7c1c1b11b7967a31_404198_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONTRACTUL-IYVOR DE DREPTURI ȘI OBLIGAȚII
Noțiunea
Reguli aplicabile contractelor
Reguli aplicabile contractelor nenumite
Libertatea de a contracta
Categorii de contracte
Contractul sinalagmatic și contractul unilateral
Contractul cu titlul oneros și contractul cu titlu gratuit
Contractul comutativ și contractul aleatoriu
Contractul consensual, solemn sau real
Contractul de adeziune
Contractul cadru
Contractul închieat cu consumatorii
CAPITOLUL II CONTRACTUL INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL PROTECȚIEI MEDIULUI
Regimul juridic general al deșeurilor
Regimul juridic de gestionare a deșeurilor
Regimul administrării deșeurilor
Regimul controlului deșeurilor
Responsabilitatea pentru gestionarea deșeurilor
CAPITOLUL III CONTRACTUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL REGIMULUI JURIDIC AL SUBSTANȚELOR ȘI PREPARATELOR CHIMICE PERICULOASE PRIN INSTRUMENTUL CONTRACTULUI
Regimul substanțelor și preparatelor chimice
Agența Națională pentru Substanțe și Preparate Chimice Periculoase
Procedura de plasare pe piață a produselor biocide
CAPITOLUL III CONTRACTUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL REGILMULUI JUDRIDIC AL ÎNGRĂȘĂMINTELOR CHIMICE ȘI AL PRODUSELOR DE PROTECȚIE A PLANTELOR
Regimul juridic general
Regimul produselor de uz fitosanitar
Reguli specifice de fabricare și comercializare a produselor de uz fitosanitar
Procedura de omologare a produselor de protecție a plantelor în vederea plasării pe piață și și utilizării lor pe teritoriulu României
CAPITOLUL V CONTRACTUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL REGIMULUI JURIDIC AL STUPEFIANTELOR ȘI SUBSTANȚELOR PSIHOTROPE
Reglemenatrea regimului stupefiantelor și substanțelor psihotrope
Regimul de gestionare a stupefiantelor și substanțelor psihotrope în România
CAPITOLUL VI CONTRACTUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL REGIMULUI JURIDIC AL ACTIVITĂȚILOR EXPLOZIVE ȘI NUCLEARE
Reglemntări juriidce în domeniul materialelor explozive
Reglementarea cadrului juridic al activităților de producere a energiei nucleare
Reglementarea activităților de utilizare a energieie nucleare în România
Aplicarea prevederilor Legii nr. 111/1996 și a Ordonanței Guvernului nr. 7/2003
Procedura de autorizare în vederea desfășurării activității nucleare
Desfășurarea activităților ce au ca obiect producerea energieie nucleare
Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare
Regimul juridic al armelor și substanțelor de distrugere în masă.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctul
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONTRACTUL
IZVOR DE DREPTURI ȘI OBLIGAȚII
Noțiunea
Contractul reprezintă un instrument juridic care îndeplinețte o serie de funcții esențiale în societate, iar, prin intermediul său, se face posibilă satisfacerea necesităților persoanei.
El este principalul izvor de raporturi juridice obligaționale și este definit ca un acord de voințe încheiat între două sau mai multe persoane cu intenția de a produce efecte juridice și cu respectarea dispozițiilor legale. Rezultă așadar că un contract este un act juridic de formație bilaterală sau multilaterală.
Preeminența contractului în societate impune necesitatea descoperirii fundamentelor sale, pentru o înțelegere mai corectă a acestuia, precum și pentru a decela eventuale direcții de evoluție și principii care îi stau la bază.
Primele teoretizări ale contractului s-au format în jurul conceptului autonomiei de voință, întemeiat pe teoriile filosofice ale lui Immanuel Kant) și care presupune pe scurt următoarele: forța obligatorie a contractului se explică datorită voinței părților, iar statul garantează doar executarea actului juridic; orice contract este just și legitim fiindcă se bazează pe această voință; există deplina libertate contractuală (a se vedea art. 1169 NCC); există deplină obligativitate a contractului exprimată prin adagiul pacta sunt servanda.
Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului și cu modificarea relațiilor sociale care au condus la accentuarea inegalităților dintre participanții la circuitul civil, caracteristicile autonomiei de voință nu au rămas în măsură să explice aceste noi realități. în mod necesar, pentru înlocuirea rolului avut de autonomia de voință au apărut mai multe teorii, majoritatea construite pe doctrina pozitivismului juridic care oferă dreptului obiectiv (normele juridice în vigoare) poziția principală în fundamentarea contractului.
Totuși, indiferent dacă se vorbește despre utilitarism, solidarism contractual, analiza economică a contractului sau teoria acestuia ca situație juridică obiectivă, aceasta nu conduce la un declin al ideii de contract sau la o diminuare a rolului și importanței sale în viața socială. într-adevăr, așa cum s-a spus, circuitul civil cunoaște o dezvoltare deosebită care necesită mecanisme de cuantificare juridică a raporturilor informaționale și economice, iar contractul își păstrează rolul esențial în fundamentarea acestor raporturi.
De asemenea, trebuie reținut că, așa cum indică art. 1166 NCC, voința părților contractante nu lipsește și nu poate lipsi pentru încheierea unui contract și, prin urmare, ea păstrează un rol important în cadrul fundamentelor acestuia, putându-se vorbi doar despre dispariția caracterului său suveran, erodat pe parcusul timpului de necesitatea respectării normelor imperative, precum și de intervenția directă a legiuitorului și cea tot mai frecventă a judecătorului asupra conținutului contractelor, în numele ordinii publice.
Reguli aplicabile contractelor
Dispozițiile legale conținute de art. 1166-1323 NCC reprezintă norme de aplicație generală în materia contractelor, care configurează situația de drept comun, și se indică în
alin. (2) că reguli particulare privind anumite contracte sunt r revăzute distinct în cadrul noului Cod civil sau în legi special.
Dispozițiile particulare vor avea caracter de norme speciale și, în baza regulii cunoscute pot deroga de la cele statuate în cuprinsul Capitolului I al Cărții a V-a, Titlul II din NCC.
Reprezentând excepții de la norma de aplicație generală, regulile particulare vor fi de strictă interpretare și aplicare, iar în măsura în care soluțiile oferite de acestea nu sunt suficiente se impune revenirea la dreptul comun: regulile din Capitolul I din Cartea a V-a, Titlul II din noul Cod civil.
Reguli aplicabile contractelor nenumite
. în funcție de reglementarea lor, contractele se clasifică l in contracte numite – cele care sunt reglementate expres de lege și au o denumire stabilită pe cale normativă – respectiv nenumite – cele care nu au o reglementare legală specială și, de regulă, nici o denumire specifică stabilită de lege. Deoarece vocabulele „numit” și „nenumit” pot induce în eroare, trebuie spus că esențial este criteriul reglementării, și nu existența, fie ea și normativă, a unei denumiri a contractului. într-adevăr, chiar dacă un anumit act normativ face referire la un contract printr-un termen specific (eventual importat din sisteme de drept străine), acel contract rămâne nenumit, în lipsa unei reglementări (a se vedea L. Pop, Obligațiile, vol. II, p. 113-115).
Încadrarea unui contract într-una dintre cele două categorii prezintă importanță raportat la regimul juridic aplicabil. Din perspectiva contractelor nenumite, atunci când acestea nu conțin stipulații suficiente pentru a contura acest regim, regula conținută de art. 1168 NCC reprezintă fixarea normativă a soluției acceptate majoritar sub sistemul Codului civil din 1864
Contractului nenumit i se vor aplica în consecință, cu prioritate și în mod corespunzător, regulile Capitolului I din Cartea a V-a, Titlul II din noul Cod civil, mai exact dispozițiile art. 1166-1323 NCC
În condițiile în care respectivele dispoziții nu vor fi suficiente pentru clarificarea raportului juridic, vor fi incidente regulile speciale privitoare la contractul numit care prezintă cea mai mare asemănare cu cel nereglementat. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, aceasta reprezintă o derogare de la art. 10 NCC care prevede că „legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”
Identificarea contractului care prezintă cea mai mare asemănare cu un contract nenumit trebuie efectuată vizând trăsăturile esențiale ale celui din urmă, așa cum au fost circumscrise de părți, nefiind relevantă o soluție bazată pe simpla însumare a asemănărilor dintre două contracte.
Fiindcă textul nu distinge, regulile speciale privitoare la contractul cu care cel nenumit se aseamănă cel mai mult se vor aplica inclusiv dacă există norme juridice imperative, de la dispozițiile cărora, după cum se cunoaște, părțile nu pot deroga.
Soluția oferită de art. 1168 NCC nu este, contrar a ceea ce s-a afirmat recent o aplicare a art. 1 alin. (2) NCC care arată că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”, într-adevăr, dincolo de domeniul de aplicare difetit, art. 1 alin. (2) NCC prezintă anumite particularități, precum preeminența uzanțelor asupra dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare.
Libertatea de a contracta
Principiul libertății contractuale
Voința constituie un factor esențial al contractului, iar libertatea contractuală decurge în mod firesc din preeminența acesteia. în baza acestui principiu, părțile simt libere să nu încheie contracte; să încheie contractele dorite, atât numite, cât și nenumite, cu partenerul contractual dorit; precum și să introducă tot felul de clauze, chiar neprevăzute de lege, pentru tipul de contract încheiat.
Tăcerea legii în privința unei anumite operațiuni juridice nu trebuie văzută ca o interdicție a încheierii convenției prin care se realizează acea operațiune. Din contră, în baza libertății contractuale, părțile pot încheia orice convenție în măsura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte care țin de ordinea publică ori de bunele moravuri.
Deși simplu de enunțat, regula poate fi percepută greșit sau trunchiat, caz în care se ajunge inevitabil la soluții eronate. Bunăoară, în sistemul Codului civil din 1864, părerile majoritare erau în sensul că operațiuni precum preluarea de datorie nu ar fi permise fiindcă legea nu oferea norme în acest sens. Or, în realitate, în lipsa unui cadru legal, soluția care ar fi trebuit să se ofere era una permisivă în legătură cu acordul de voințe care duce la efectele juridice menționate.
Limitele libertății contractuale
În doctrină s-a demonstrat că principiul libertății de a contracta cunoaște o eroziune constantă, persoanele nefiind în realitate atât de libere în a contracta sau a se abține, întrucât este incontestabilă existența contractelor nenegociate (a se vedea art. 1175 NCC) pe care complexitatea realității sociale le impune.
Dincolo de aceste aspcete, art. 1169 NCC arată că libertatea contractuală trebuie exercitată în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. La acestea trebuie adăugate însă și limitele care decurg chiar din principiul libertății contractuale, pentru că, prin intermediul acesteia, părțile își pot limita ele însele prerogativele, bunăoară prin stipularea unei clauze de inalienabilitate.
În decelarea unor limite impuse de lege este necesar a observa diversele situații reglementate expres de comandamentele legale, precum cele care blochează posibilitatea părților de a încheia un anumit tip de contract dorit, de a încheia un contract cu anumite persoane sau de a stipula anumite clause.
În ce privește necesitatea respectării ordinii publice și a bunelor moravuri, art. 1169 NCC 5 reprezintă o aplicație a art. 11 NCC potrivit cu care „nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
Categorii de contracte
Contractul sinalagmatic și contractul unilateral
Un contract sinalagmatic oferă fiecărei părți atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor (de exemplu, vânzarea-cumpărarea sau locațiunea), iar art. 1171 NCC arată că obligațiile reciproce trebuie să aibă ca izvor comun același contract.
Dacă există obligații reciproce generate de izvoare diferite, nu ne vom afla în prezența unui contract sinalagmatic.
După cum judicios s-a precizat în literatura de specialitate, chiar dacă de regulă și prestațiile efectuate în baza unui contract sinalagmatic sunt reciproce, reciprocitatea acestora nu trebuie confundată cu reciprocitatea obligațiilor, din moment ce prima apare din perspectiva obiectului raportului obligațional (a se vedea art. 1164 NCC), în timp ce a doua se referă la conținutul acestui raport, deci la reciprocitatea datoriilor
Contractul cu titlul oneros și contractul cu titlu gratuit
După scopul urmărit de părți, contractele se împart în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit.
Definițiile conținute de art. 1172 NCC sunt suficient de clare însă foarte adesea în practică elementele caracteristice se întrepătrund, ceea ce impune decelarea naturii contractului atunci când acesta se află la limita dintre oneros și gratuit.
Criteriul decisiv este legat de elementul intențional determinant: va fi contract oneros dacă scopul încheierii contractului a fost în principal obținerea unui avantaj în schimbul datoriei asumate, nefiind necesară o eventuală echivalență între avantajele aduse părților. Criteriul echivalenței ar putea fi totuși folosit, în mod complementar, pentru depistarea caracterului gratuit sau oneros.
Contractul comutativ și contractul aleatoriu
După cum se știe, art. 947 C.civ. prevedea următoarele: „(1) Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligația unei părți este echivalentul obligației celeilalte.
Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părțile, de un eveniment incert”. Acest text a fost criticat datorită faptului că un contract comutativ era într-o măsură obiectul unei confuzii cu contractul sinalagmatic sau cel cu titlu oneros, criteriul care face demarcație în realitate dintre caracterul comutativ și cel aleatoriu fiind certitudinea sau incertitudinea existenței și întinderii prestațiilor părților.
Potrivit art. 1173 NCC, comutativ va fi contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora (deci inclusiv a prestațiilor care constituie obiectul raportului obligațional; a se vedea art. 1164 NCC) este determinată sau determinabilă.
Definiția contractului aleatoriu – ca fiind cel care oferă cel puțin unei părți șansa unui câștig și riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert – nu face expres referire la certitudinea sau incertitudinea existenței și întinderii drepturilor și obligațiilor părților, însă fară îndoială acest lucru este vizat. Intr-adevăr, noțiunile de „câștig” și „pierdere” nu pot fi văzute decât din perspectivă patrimonială, deci raportat la existența unor drepturi și obligații cu acest caracter.
Deși într-o formă a proiectului noului cod, definiția contractului aleatoriu era formulat astfel: „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă fiecărei părți atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert”, legiuitorul a avut în final altă părere.
Dacă art. 947 C.civ. indica fară dubii că această clasificare este una a contractelor cu titlu oneros, art. 1173 NCC nu mai face o precizare în acest sens. Anumiți autori nu par să sesizeze diferența dar alții susțin în mod decisiv că existența acestei clasificări nu mai depinde de acest titlu
Și, într-adevăr, din perspectiva alin. (1) – care impune, pentru calificarea unui contract ca fiind comutativ, doar certitudinea existenței drepturilor și obligațiilor, precum și caracterul determinat sau determinabil al întinderii acestora – s-ar putea conchide că, bunăoară, și un contract de donație poate îndeplini caracteristicile necesare.
Oricum s-ar opta însă, nu pot fi ignorate două aspecte. în primul rând, un contract care prezintă caracter pur gratuit nu poate fi niciodată aleatoriu, caracterizându-se doar printr-un câștig pentru o parte și o pierdere pentru cealaltă. În al doilea rând, interesul practic al distincției este dat de art. 1224 NCC care statuează că nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii. Or, art. 1221 alin. (1) și (3) NCC indică faptul eă leziunea poate apărea doar pe terenul contractelor cu titlu oneros.
Contractul consensual, solemn sau real
Contractul consensual
După modul lor de încheiere valabilă, contractele se clasifică în consensuale, solemne și reale. Potrivit art. 1166 NCC, acordul de voințe este elementul subiectiv necesar oricărui contract, însă, distinct, se ridică întrebarea dacă acest element trebuie dublat de un altul, de natură obiectivă, pentru ca un contract să se încheie.
Dacă răspunsul este negativ, iar acordul de voințe al părților este suficient, indiferent de modalitatea în care a fost exprimat, atunci contractul va fi consensual, ceea ce reprezintă regula în sistemul noul Cod civil.
Contractul solemn
În afară de acordul de voințe, contractele solemne presupun pentru încheierea lor valabilă îndeplinirea unor anumite formalități care trebuie să fie prevăzute de lege. Nerespectarea acestor solemnități atrage nulitatea absolută a contractului.
În situația în care legea nu prevede nicio formalitate, dar părțile, prin voința lor, ridică o asemenea formă la nivelul unei condiții esențiale pentru încheierea valabilă a contractului, acesta va rămâne consensual.
Același lucru explică soluția art. 1242 alin. (2) NCC în sensul că acel contract va fi socotit valabil chiar dacă el se va încheia fără respectarea formei stabilite de părți (și pe care legea nu o cere), întrucât părțile pot renunța, inclusiv tacit, la aceasta. (a se vedea G. Boroi ș.a., Drept civil. Partea generală, p. 165).
De regulă, formalitățile prevăzute de lege au ca rațiune atenționarea părților asupra consecințelor pe care anumite contracte le au asupra patrimoniului lor, atenționare care se poate realiza fie în mod direct, fie prin întârzierea în perfectarea contractului, care oferă timpul necesar pentru reflecție și analiză. De asemenea, în anumite materii se asigură exercitarea unui control cu privire la actele juridice care prezintă o importanță ce depășește interesele părților. în plus, în cazul anumitor formalități este necesară intervenția unui profesionist (de regulă, notar), ceea ce are ca efect existența unui control eficace al respectării dispozițiilor legale la încheierea contractelor, dar și preîntâmpinarea litigiilor datorită consilierii oferite. Nu în ultimul rând, deoarece implică de regulă existența formei scrise (autentice sau nu), formalismul asigură preconstituirea unui mijloc de probă (a se vedea L. Pop, Obligațiile, vol. II, p. 392-393).
Dintre contractele solemne din noul Cod civil se pot oferi ca exemple: convenția matrimonială, contractul de lichidare a regimului matrimonial de comunitate legală, contractul de partaj între soți în timpul comunității legale, contractul de fiducie, contractul de donație, promisiunea de donație, contractul care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară, contractul de vânzare a unei moșteniri, contractul de întreținere, precum și contractul de constituire a unui drept de ipotecă imobiliară sau mobiliară.
Contractul real
În ciuda criticilor existente uneori în literatura de specialitate în sensul că un contract real reprezintă o sursă de complicații inutile, noul Cod civil recunoaște existența acestui tip de convenție.
Contractele reale presupun ca acordul de voințe al părților să fie însoțit sau urmat de remiterea materială a bunului (obiectul derivat al raportului juridic) de la o parte contractantă la alta. în lipsa remiterii, contractul se consideră a nu fi încheiat, acordul de voințe putând eventual avea valoare de promisiune de contract real.
Dintre contractele reale din noul Cod civil se pot oferi ca exemple: darul manual, contractul de deposit, împrumutul de folosință, împrumutul de consumație și gajul.
Contractul de adeziune
Noțiune
Dacă tipul tradițional de contract este cel negociat, rezultat al discuțiilor libere dintre părți, contractul de adeziune are în vedere, așa cum indică denumirea, adeziunea unei părți la un act juridic bilateral al cărui conținut este prestabilit de celălalt contractant. Practic, opțiunea părții se rezumă în acest caz la a accepta sau a refuza încheierea contractului.
Datorită acestor caracteristici, definiția conținută de art. 1175 NCC este discutabilă deoarece pare să arate în teza întâi că este nevoie fie de impunerea clauzelor esențiale fie de redactarea lor de către una dintre părți.
Or, în realitate, nu poate exista contract de adeziune decât în măsura în care clauzele esențiale sunt impuse, ceea ce se desprinde chiar din teza finală a articolului, din moment ce partea care nu a propus conținutul contractului poate fie să consimtă la acel conținut în întregime, fie să-l respingă („cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”).
Nu ne vom afla în situația unui contract de adeziune dacă una dintre părți a redactat în întregime clauzele esențiale ale unui contract, dar cealaltă parte beneficiază de posibilitatea de negociere a acestora. Nu va fi vorba despre un contract de adeziune nici atunci când o parte impune anumite clauze care nu sunt esențiale raportat la structura contractului proiectat, prin clauze esențiale trebuind înțeles aici stipulații care exprimă elementele esențiale ale contractului.
Interesul practic al calificării unor contracte ca fiind de adeziune rezidă în regimul juridic 3 diferit al acestora, în ce privește interpretarea contractului și prescripția extinctivă.
Problema clauzelor standard
Absența negocierii caracterizează contractul de adeziune, însă trebuie să se atragă atenția asupra faptului că, dacă ne aflăm în prezența unui astfel de contract, aceasta nu înseamnă automat că toate clauzele conținute de acesta sunt clauze standard, în accepția art. 1202 alin. (2) NCC.
Aceasta pentru că o clauză standard trebuie să fie inclusă în contract fară a fi negociată cu cealaltă parte, dar în plus trebuie să fie stabilită în prealabil pentru o utilizare generală și repetată.
Or, este posibil ca un contract de adeziune să se încheie fară ca partea care a impus clauzele să dorească o astfel de utilizare. Este însă fară îndoială că, în măsura în care toate caracteristicile sunt îndeplinite, un contract de adeziune poate cuprinde și clauze standard, iar, în situația în care acestea ar avea caracter neuzual, pentru a putea produce efecte vor trebui acceptate expres, în scris, de partea care nu le-a propus, așa cum rezultă din art. 1203 NCC
Dreptul consumatorului
Datorită faptului că presupun de regulă părți contractante aflate într-o situație de inegalitate economică, contractele de adeziune apar în practică, cu frecvență sporită, în raporturile dintre profesioniști și consumatori. Acest lucru determină incidența legislației special, lipsa de negociere a contractului putând conduce la consecințe importante.
Bunăoară, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede că o clauză abuzivă este acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Iar art. 6 din același act normativ dispune următoarele: „clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula in continuare cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”
Contractul cadru
Instrument de simplificare a raporturilor juridice, contractul-cadru este o formulă contractuală folosită de părți cu scopul de a defini principalele reguli la care vor fi supuse relațiile lor) și care, în general, pregătește prin conținutul său obligațional încheierea mai multor contracte în viitor.
Aceste convenții ulterioare sunt denumite „de aplicație” sau „de executare”, iar necesitatea lor conduce la raporturi juridice cu executare succesivă și, de regulă, de durată. Respectivele contracte de aplicație reprezintă executarea obligațiilor izvorâte din contractul-cadru, însă ele își păstrează autonomia de regim juridic, putându-se vorbi cel mult de o legătură cauzală cu contractul-cadru, care are caracter de contract preparator.
Așa cum s-a arătat în doctrină, art. 1176 NCC reține, ca element structural al oricărui contract-cadru, tehnica dublului consimțământ necesară pentru atingerea obiectivelor urmărite de părți: un acord inițial, la încheierea contractului-cadru, care cuprinde o obligație de a negocia, încheia sau menține raporturi contractuale și o serie de convenții ulterioare care reprezintă forme de executare ale contractului-cadru.
S-a remarcat că art. 1176 alin. (1) NCC indică în mod inexact necesitatea determinării prin contractul-cadru a elementelor esențiale privind contractele de aplicație. Într-adevăr, în practică, deseori contractul-cadru nu poate conține elementele esențiale ale contractelor de aplicație, pentru simplul motiv că părțile nu le cunosc încă.
Mai mult, art. 1176 alin. (2) NCC arată foarte clar că, în situația unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în executarea contractului-cadru, prețul se va stabili în convenția ulterioară (cea de aplicație), și nu în cadrul primului acord de voințe al părților; or, prețul într-un contract de vânzare-cumpărare este cu siguranță un element esențial al acestuia.
De aceea, în mod întemeiat, a fost exprimată opinia potrivit căreia textul art. 1176 alin. (1) NCC vizează în realitate doar stabilirea în contractul-cadru de reguli generale aplicabile raporturilor viitoare dintre părți, precum și subordonarea contractelor de aplicație față de contractul-cadru.
Așa cum rezultă din art. 1176 alin. (1) NCC, prin contractul-cadru părțile pot conveni să mențină raporturi contractuale, iar formularea ridică interogații datorită specificității contractului-cadru ce implică de regulă încheierea în viitor a unor contracte noi, de aplicație.
Or, dacă raporturile contractuale sunt deja existente și se hotărăște menținerea lor, nu ar fi nevoie de figura juridică a contractului-cadru, ci, eventual, de simple prelungiri de termen. De aceea, textul trebuie interpretat ca având în vedere menținerea relațiilor de colaborare existente între părți prin încheierea unor contracte noi în baza contractului-cadru.
Utilizând cuvântul „sau”, articolul lasă de înțeles că poate exista un contract-cadru în care părțile să convină doar a negocia raporturi contractuale viitoare dintre ele, însă și acest aspect este nefericit formulat de vreme ce convenția de negociere are un regim juridic propriu
Într-adevăr, convenția de negociere se execută prin însăși negocierea contractului proiectat și nu se finalizează obligatoriu prin încheierea unui contract, cum cere art. 1176 alin. (2) NCC.
De aceea, textul trebuie interpretat în sensul că un contract- cadru poate pregăti încheierea contractelor de aplicație inclusiv prin amenajarea cadrului în care se vor desfășura negocierile pentru încheierea acestor contracte, lucru necesar întrucât elementele esențiale ale contractelor de aplicație nu sunt cunoscute de regulă de la începutul relațiilor dintre părți, fiind nevoie de stabilirea lor ulterioară.
Distincția dintre contractul-cadru și anumite operațiuni
Contractul-cadru trebuie delimitat de promisiunea dea contracta, în ciuda existenței mai multor asemănări între acestea, într-adevăr, potrivit art. 1279 alin. (l)NCC, promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.
Or, contractul-cadru în principiu nu conține, așa cum am arătat mai sus, elementele esențiale ale contractelor de aplicație. în măsura în care simt îndeplinite totuși condițiile art. 1279 alin. (1) NCC, va fi aplicabil regimul juridic al promisiunii de a contracta. în oricare variantă, dacă din contractul-cadru izvorăște obligația de a transmite în viitor proprietatea, își poate găsi aplicare art. 627 alin. (4) NCC care reglementează o clauză de inalienabilitate subînțeleasă.
Lipsa stabilirii elementelor esențiale reprezintă și o diferență dintre contractul-cadru și un contract de vânzare-cumpărare cu executare succesivă, însă între aceste două operațiuni distincția de bază este aceea că ultima operațiune implică un singur negotium iuris, în timp ce contractele de aplicație presupun noi acorduri de voință și, oricum, nu sunt în mod obligatoriu contracte de vânzare, ci pot avea orice configurație juridică.
Contractul încheiat cu consumatorii
Datorită dezvoltării societății de consum, noțiunea de „protecție a consumatorului” s-a impus în vederea atenuării unor consecințe nefaste ale comportamentului producătorilor și distribuitorilor, precum produse de proastă calitate, exces de publicitate sau publicitate înșelătoare, servicii post-contractare costisitoare ori ineficace, tehnici agresive de vânzare etc.
Pornind de la ideea că între profesionist și consumator există o serie de inegalități atât în cadrul negocierii contractului, cât și în planul dependenței și inferiorității economice ale consumatorului, dreptul consumatorului (denumit și dreptul consumului sau dreptul consumației) a apărut, după cum s-a afirmat, ca o „contestare necesară” a autonomiei de voință, a libertății contractuale și a individualismului de sorginte liberală care impregnează Codul civil.
Consumatorul și contractul de consumație
Cadrul legal al protecției consumatorului constă într-un număr foarte mare de acte normative dintre care putem aminti cu titlu exemplificativ Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, Legea nr. 363/2007 privind combatarea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.
Potrivit pct. 13 din anexa la Codul consumului, consumatorul este definit ca orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.
De asemenea, pct. 14 definește contractele încheiate cu consumatorii ca fiind contractele încheiate între comercianți și consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condiții generale prestabilite.
Contractul încheiat cu consumatorii, denumit în literatura de specialitate și contract de consumație, nu are o natură juridică proprie, ci presupune un contract uzual prin care consumatorul să cumpere, să dobândească, să utilizeze ori să consume produse sau servicii.
Regimul juridic al acestui contract de fond (vânzare-cumpărare, împrumut, leasing etc.) este însă caracterizat aici de existența unor norme imperative în legislația specială care dublează cadrul normativ obișnuit al respectivului contract, lăsând de regulă consumatorului posibilitatea de a opta, pentru remedierea situației sale, între mijloacele puse la dispoziție de dreptul comun și cele prevăzute de dreptul consumației.
Se remarcă astfel că redactarea art. 1177 NCC este discutabilă din moment ce regulile din noul Cod civil nu se vor aplica doar în completarea celor speciale din dreptul consumației, atunci când acestea din urmă nu conțin dispoziții într-o anumită materie, ci și atunci când persoana îndreptățită ar opta pentru regimul său, dacă opțiunea este permisă.
În orice caz, regimul juridic al contractului încheiat cu consumatorii este diferit față de cel care se aplică altor convenții, chiar și sub imperiul noului Cod civil.
CAPITOLUL II
CONTRACTUL INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL PROTECȚIEI MEDIULUI
Legislația nostră actuală se găsesc reglementate activități precum: producerea, deținerea sau orice activitate privind circulația produselor, substanțelor și preparatelor toxice; experimentarea substanțelor toxice, precum și clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase.
Astfel, ceea ce trebuie menționat este faptul că aceste activități sunt supuse unui regim special de gestionare, fiind expuse diverselor riscuri și pericole, care pot avea ca efect, oricând, producerea unor grave accidente, cu consecințe deosebite asupra vieții și sănătății oamenilor, a florei și faunei, precum și asupra calității mediului, în general.
Autoritatea publică centrală cu competențe în domeniul sănătății este autoritatea abilitată a stabili lista substanțelor toxice și a plantelor care conțin substanțe toxice cu acordul autorității publice centrale pentru protecția mediului, pe baza propunerilor ministerelor și a celorlalte organe centrale ale administrației publice interesate și se aduce la cunoștință generală, prin publicare în Monitorul Oficial.
Activitățile cu produsele și substanțele toxice vizate de lege pot fi desfășurate de agenții economici în scop medical, sanitar-veterinar, industrial, agricol, silvic, de învățământ, de cercetare științifică și comercial, pe baza autorizației de funcționare eliberată de autoritățile prevăzute de lege, a acordului și/sau a autorizației integrate de mediu.
În ipoteză în care se consideră că agentul economic nu mai îndeplinește condițiile de funcționare corespunzătoare prevenirii intoxicațiilor ori a încălcat dispozițiile legale privind regimul produselor și substanțelor toxice, autorizația acetsuia va putea fi retrasă.
Legislația în vigoare menționează că agenții economici care au fost autorizați sunt obligați să se înregistreze, în termen de 10 zile de la data eliberării autorizației, la poliția județeană, respectiv a Municipiului București, pe raza căreia își au sediul.
Agentul economic este obligat să depună, în termen de 30 de zile de la încetarea activității cu produse și substanțe toxice, autorizația la organele de la care a obținut-o și să înștiințeze despre aceasta și poliția unde a fost înregistrat.
De asemenea, acestuia îi revine obligația să predea cantitatea de substanțe toxice care au rămas nefolosite în stoc la data încetării activității, în condițiile stabilite de lege.
În conformitate cu actuala legislație, persoanele fizice pot deține și folosi numai produse sau substanțe toxice prescrise în scopuri medicale, precum și cele autorizate a fi desfăcute prin rețeaua comercială.
Autoritatea publică centrală și autoritățile teritoriale pentru protecția mediului, precum și alte autorități publice abilitate de lege supraveghează și controlează respectarea reglementărilor privind substanțele și preparatele chimice periculoase.
Asemenea, în cadrul literaturii de specialitate este subliniat faptul că „autoritățile administrației publice locale sunt obligate să depună toate diligențele pentru a lua măsuri de prevenire și limitare a impactului substanțelor și preparatelor chimice periculoase asupra sănătății populației și mediului și să anunțe autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului despre orice activitate neconformă cu reglementările legale.”
Esențiale consacrări se regăsesc în legislația în domeniu și pentru persoanele fizice și juridice care gestionează substanțe și preparate chimice periculoase sau desfășoară activități care conțin substanțe toxice. Acestea consacrări au în vedere cu precădere aspecte privind prevenirea poluării mediului și asigurarea sănătății populației.
Legislația mai consacră măsuri speciale nu numai cu privire la producerea, ci și cu privire la ambalarea, depozitarea, transportul, manipularea și distrugerea produselor și substanțelor toxice.
Însă, atunci când produsele și substanțele toxice devin improprii din cauza depozitării îndelungate sau al depășirii lor de progresul științific, ele se casează potrivit dispozițiilor legale în vigoare, luându-se măsurile de securitate impuse de natura și proprietățile acestora.
În scopul elaborării strategiei și a programului de acțiune în domeniul substanțelor chimice, potențial, toxice, la nivel interministerial a fost creată o cimisie alcătuită din reprezentanți desemnați din cadrul autorității centrale de sănătate, de protecție a muncii și de protecție a mediului, precum și din cadrul institutelor de profil subordonate acestora și s-a înființat Registrul Național al Substanțelor Chimice Potențial Toxice.
În cadrul categoriei mai mari a substanțelor toxice, un regim juridic special îl au producerea, prelucrarea, utilizarea și/sau comercializarea substanțelor și preparatelor chimice considerate periculoase.
Astfel, sunt considerate substanțe și preparate periculoase cele explozive, oxidante, extrem de inflamabile și foarte inflamabile, substanțele și preparatele toxice și foarte toxice, substanțele și preparatele nocive, corosive, iritante, sensibilizante, cancerigene, substanțele și preparatele toxice pentru reproducere, precum și cele periculoase pentru mediu.
Activitățile privind fabricarea, introducerea pe piață, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul intern, manipularea, eliminarea, precum și introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor periculoase sunt supuse unui regim special de reglementare și gestionare instituite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/ 2005 privind protecția mediului.
Regimul juridic general al deșeurilor
Noțiunea de deșeu
Legislația în vigoare definește deșeul, ca fiind „orice substanță, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislația specifică privind regimul deșeurilor, pe care deținătorul îl aruncă, are intenția sau are obligația de a-1 arunca”
La nivel internațional, în Anexa C (83)180 din 1 februarie 1984 a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se arată că deșeul este „orice materie considerată ca fiind deșeu sau definită juridic ca deșeu în țările unde aceasta se găsește sau este trimisă spre a se găsi”.
O definiție mai elaborată poate fi regăsită în Directiva OCDE din 1987 care consideră deșeul ca fiind „materiale destinate eliminării, materii accidental deversate, pierdute, contaminate, devenite improprii utilizării, diverse reziduuri ale producției etc.”, fiind totodată precizate operațiunile care ar putea lămuri asupra posibilităților de utilizare și, mai ales, enunțate tipurile generice de deșeuri periculoase, oricare ar fi forma sub care se prezintă (lichide, solide, aerosoli, mâluri etc.).
În ciuda faptului că definiția oferită în Directiva OCDE din 1987 este considerată cea mai completă definiție enunțată, aceasta nu a primit, în totalitate, adeziunea statelor membre ale O.C.D.E..
În același sens, Convenția de la Basel din 1989 privind transportul peste frontieră al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, prevede în art. 2 că prin deșeuri, la modul general, se înțeleg „substanțe sau obiecte care sunt eliminate sau urmează a fi eliminate sau este necesar să fie eliminate în conformitate cu legislația națională”.
În ceea ce privește deșeurile periculoase, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005, acestea sunt „deșeurile încadrate generic, conform legislației specifice privind regimul deșeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deșeuri și care au cel puțin un constituent sau o proprietatea care face ca acestea să fie periculoase”.
Deșeurile periculoase provin din activități antropice și odată introduse sau menținute în mediu, au un efect nociv asupra acestuia, asupra oamenilor, plantelor și animalelor și a bunurilor materiale.
Deși nu definește deșeurile periculoase Convenția de la Basel prevede categoriile de deșeuri considerate periculoase ce urmează a fi supuse controlului în cazul transportului internațional, cum sunt: cele de natură chimică, provenite din spitale, din producția farmaceutică, deșeuri petroliere, de natură explozivă etc.
Noțiunea de substanțe periculoase așa cum este definită în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului și anume: „orice substanță calificată ca periculoasă de legislația specifică în vigoare în domeniul chimicalelor” include și deșeurile considerate periculoase
Convenția de la București privind protecția Mării Negre împotriva poluării, 1992, definește noțiunea de substanță nocivă ca fiind „orice substanță periculoasă, otrăvitoare sau un alt tip de substanță care introdusă în mediul marin, datorită toxicității ei și/sau caracteristicilor bioacumulatoare, ar cauza poluarea sau ar afecta negativ procesele biologice”.
Substanță periculoasă sau nocivă este și deșeul considerat periculos datorită compoziției și/sau efectului său nociv asupra unui component al mediului sau a mediului înconjurător în general.
Managementul ecologic al deșeurilor
În doctrină s-a subliniat faptul că prin management se înțelege totalitatea lucrărilor, măsurilor și activităților de gospodărire a deșeurilor, destinate să asigure protecția sănătății umane și a mediului înconjurător, managementul ecologic al deșeurilor se asigură. în primul rând, prin elaborarea și aplicarea unor norme juridice adecvate privind producerea, colectarea, transportul, prelucrarea, neutralizarea, reciclarea, comercializarea, depozitarea, incinerarea și alte activități care au ca obiect deșeurile.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la substanțele și preparatele chimice periculoase, precum și la deșeuri/deșeuri periculoase care se referă, pe de o parte, la obligațiile ce revin autorităților pentru protecția mediului și altor autorități abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea și controla respectarea reglementărilor în domeniu și de a lua măsuri de prevenire și limitare a impactului substanțelor și preparatelor chimice periculoase și a deșeurilor asupra sănătății populației și a mediului și, pe de altă parte, la obligațiile persoanelor fizice și juridice care gestionează substanțe și preparate chimice periculoase sau efectuează operațiuni de import, export, tranzit, transport intern și internațional de deșeuri și norme specifice cu privire la calitatea apelor, a solului și a aerului, protecția ecosistemelor terestre și acvatice, protecția așezărilor umane, desfășurarea activităților nucleare.
Autoritățile competente stabilesc norme, standarde și reguli și adoptă măsuri stimulative economice și financiare corespunzătoare pentru:
prevenirea generării deșeurilor și a efectelor nocive ale acestora prin dezvoltarea de tehnologii curate și economice în utilizarea resurselor naturale, dezvoltarea tehnologiei în vederea obținerii de produse astfel proiectate încât prin caracteristicile lor de fabricație, prin comercializarea acestora pentru utilizare și prin eliminarea lor după utilizare să nu contribuie sau să contribuie în măsură cât mai mică la creșterea riscului de poluare și a gradului de nocivitate a deșeurilor, dezvoltarea de tehnici adecvate pentru eliminarea sau neutralizarea substanțelor periculoase conținute în deșeurile destinate valorificării;
valorificarea deșeurilor prin reciclare, reutilizare sau prin orice alt proces care vizează obținerea de materii prime secundare sau utilizarea unor categorii de deșeuri ca surse de energie.
Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului colaborează cu celelalte autorități publice centrale și locale cu atribuții în domeniul gestionării deșeurilor și cu autoritățile competente din statele membre pentru crearea unei rețele integrate adecvate de instalații de eliminare a deșeurilor, ținând seama de cele mai bune tehnici disponibile, care nu implică costuri excesive, cu respectarea cerințelor prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană.
Regimul juridic de gestionare a deșeurilor
Regimul juridic al activităților de producere și gestionare a deșeurilor în condiții de asigurare a unui nivel corespunzător de protecție a mediului și a sănătății populației, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății este stabilit prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor care transpune în legislația națională Directiva nr. 75/442 privind deșeurile, Directiva nr. 91/689 privind deșeurile periculoase și Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2006/12/CE privind deșeurile.
În înțelesul Legii nr. 211/2011 deșeul semnifică „orice substanță sau obiect pe care deținătorul îl aruncă ori are intenția sau obligația să îl arunce”
Ca obiective prioritare ale gestionării deșeurilor sunt considerate protectia mediului și a sănătății populației, prin prevenirea sau reducerea efectelor adverse determinate de generarea și gestionarea deșeurilor și prin reducerea efectelor generale ale folosirii resurselor și creșterea eficienței folosirii acestora.
Regimul administrării deșeurilor
În concepția legii române, administrarea deșeurilor se desfășoară pe baza unor condiții generale, prin autorizarea activităților legate de deșeuri și se asigură prin controlul acestora.
Condiții generale privind gestionarea deșeurilor
Procesele și metodele folosite pentru valorificarea sau eliminarea deșeurilor trebuie să nu pună în pericol sănătatea populației și a mediului, respectând în mod deosebit următoarele reguli să nu prezinte riscuri pentru apă, aer, sol, faună sau vegetație, să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut, să nu afecteze peisajele sau zonele protejate/zonele de interes special.
Se interzice abandonarea, aruncarea sau eliminarea necontrolată a deșeurilor.
Ca instrumente pentru atingerea obiectivelor legii se elaborează planuri de gestionare a deșeurilor la nivel național, regional, județean, inclusiv al municipiului București.
Planul național de gestionare a deșeurilor, denumit în continuare P.N.G.D., se elaborează de către autoritatea publică centrala pentru protecția mediului și acoperă întregul teritoriu geografic al României.
Planul prevăzut se aprobă prin hotărâre a Guvernului și se notifică Comisiei Europene.
Autorizarea activităților legate de deșeuri
Ca regulă generală, persoanele fizice sau juridice care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sunt obligate să obțina o autorizație/autorizație integrată de mediu emisă de către autoritățile competente pentru protecția mediului.
Potrivit art. 32 din legea nr. 211/2011, în mod obligatoriu, autorizațiile trebuie să cuprindă:
tipul și cantitatea de deșeuri car epot fi tratat;
cerințele tehnice și de orice altă natură aplicabile amplasamentului în cauză pentru fiecare tip de operațiune autorizată;
măsurile de siguranță și de prevenire care trebuie luate;
metoda care trebuie aplicată pentru fiecare tip de operațiune;
monitorizarea și controlul operațiunilor, după caz;
măsurile de închidere și de întreținere ulterioară
Autorizația/autorizația integrată de mediu se emite și se revizuiește în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (2) si (4) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, respectiv după trecerea a 10 ani. În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de reglementare, sau se modifică condițiile care au stat la baza emiterii lor, autoritatea competentă decide, după caz, pe baza notificării titularului, menținerea actelor de reglementare sau necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la aceasta decizie.
Regimul controlului deșeurilor
În conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 211/2011 „producătorii/deținatorii de deșeuri periculoase, precum și operatorii economici autorizați din punctul de vedere al protecției mediului să desfășoare activități de colectare, transport, stocare, tratare sau valorificare a deșeurilor periculoase sunt obligați să colecteze, să transporte și să stocheze separat diferitele categorii de deșeuri periculoase, în funcție de proprietățile fizico-chimice, de compatibilități și de natura substanțelor de stingere care pot fi utilizate pentru fiecare categorie de deșeuri în caz de incendiu, astfel încât să se poată asigura un grad ridicat de protecție a mediului și a sănătății populației potrivit prevederilor art. 20, incluzând asigurarea trasabilității de la locul de generare la destinația finală
Controlul privind generarea, colectarea, operațiunile de transport, stocarea temporară și tratarea în cazul deșeurilor periculoase se efectuează de către instituțiile abilitate prin lege și are în vedere, în mod deosebit, originea, destinația, precum și măsurile luate de producătorul de deșeuri pentru ambalarea și etichetarea unor astfel de deșeuri.
Transportul deșeurilor periculoase pe teritoriul Romaniei este reglementat prin hotarare a Guvernului.
Responsabilitatea pentru gestionarea deșeurilor
Producătorul de deșeuri sau, după caz, orice deținator de deșeuri are obligația de a efectua operațiunile de tratare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1)—(3) și art. 20 sau de a transfera aceste operațiuni unui operator economic autorizat care desfășoară activități de tratare a deșeurilor sau unui operator public ori privat de colectare a dețeurilor în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1)—(3) si art. 20.
Operatorii economici autorizați, din punct de vedere al protecției mediului, pentru efectuarea operațiunilor de colectare și transport au obligația să transporte deșeurile numai la instalații autorizate pentru efectuarea operațiunilor de tratare.
De asemenea actul normativ stabililește că „deținatorii/producatorii de deșeuri persoane juridice, comercianții, precum și operatorii economici prevăzuti la alin. (2) au obligația să desemneze o persoană din rândul angajaților proprii care să urmărească și să asigure îndeplinirea obligațiilor prevăzute sau să delege această obligație unei terțe persoane.
Persoanele desemnate trebuie să fie instruite în domeniul gestiunii deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase, ca urmare a absolvirii unor cursuri de specialitate.
CAPITOLUL III
CONTRACTUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL REGIMULUI JURIDIC AL SUBSTANȚELOR ȘI PREPARATELOR CHIMICE PERICULOASE PRIN INSTRUMENTUL CONTRACTULUI
Regimul substanțelor și preparatelor chimice
Regimul juridic al substanțelor și preparatelor chimice periculoase este stabilit prin Legea nr. 360/2003, iar pentru clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase pentru om și mediu se aplică prevederile Directivei Consiliului 67/549/CE.
Substanțele și preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt strict respectate cerințele prevăzute de lege cu privire la ambalarea și etichetarea lor.
Trebuie remarcat faptul că încă din art. 2 leguitorul consacră principiile care stau la baza activitãților ce implica substanțe și preparate chimice periculoase sunt și anume:
principiul precauției în gestionarea substanțelor și a preparatelor chimice periculoase, în vederea prevenirii pagubelor față de sãnãtatea populației și de mediu;
principiul transparenței față de consumatori, asigurându-se accesul la informații privind efectele negative pe care le pot genera substanțele și preparatele chimice periculoase;
principiul securitãții operațiunilor de gestionare a substanțelor și preparatelor chimice periculoase
Dispozițiile Legii nr. 360/2003 își găsesc aplicabilitate asupra evaluării și controlului riscului pe care substanțele și preparatele chimice periculoase îl reprezintã pentru sãnãtatea populației și pentru mediu, asupra restricțiilor privind introducerea pe piața și utilizarea anumitor substanțe și preparate chimice periculoase, controlul importului și exportului anumitor substanțe și preparate chimice periculoase și, nu în ultimul rând asupra substanțele care epuizeaza stratul de ozon;
Pentru controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase și în scopul prevenirii lor, titularii activităților în care sunt prezente substanțele periculoase trebuie să dovedească autorităților competente de control că au luat toate măsurile pentru prevenirea pericolelor de accidente majore în care sunt implicate aceste substanțe.
În vederea îndeplinirii acestor obligații, titularul activității va prezenta odată cu documentațiile legale pentru obținerea acordului de mediu, autorizației de mediu și/sau avizul de protecție civilă, după caz, o notificare, care va cuprinde informații privind: identificarea substanțelor periculoase sau a categoriilor de substanțe periculoase prezente în obiectiv; modul de stocare a substanțelor periculoase; cantitatea și starea fizică a acestora; elementele susceptibile de a provoca accidente majore sau de a agrava consecințele acestora.
Titularul activității în care sunt prezente substanțe periculoase în cantități egale sau mai mari decât cele prevăzute de lege are obligația să își stabilească politica de prevenire a accidentelor majore, care să garanteze un nivel ridicat de protecție a mediului și a sănătății populației, în baza acestei politici, titularul activității elaborează raportul de securitate care se transmite autorității publice teritoriale pentru protecția mediului odată cu solicitarea autorizației de mediu. Raportul garantează punerea în aplicare în mod corespunzător a politicii de prevenire a accidentelor majore.
Pentru toate obiectivele pentru care se elaborează raportul de securitate, titularul activității are obligația să elaboreze un plan de urgență internă, care cuprinde măsuri ce trebuie aplicate în interiorul obiectivului. în același timp, autoritățile teritoriale pentru protecția civilă elaborează un plan de urgență externă, care cuprinde măsurile ce trebuie luate în afara obiectivului.
Autoritatea publică teritorială pentru protecția mediului are obligația să aducă la cunoștința publicului informații referitoare la proiectarea unor obiective în care sunt prezente substanțe periculoase în cantități egale sau mai mari decât cele prevăzute de lege; modificările aduse obiectivelor existente etc.
În cazul producerii unui accident major, titularul activității are obligația să informeze imediat autoritățile publice teritoriale pentru protecția mediului, precum și celelalte autorități cu atribuții în domeniu potrivit legii.
Aceste informații privesc: circumstanțele accidentului; substanțele periculoase prezente; datele disponibile pentru evaluarea efectelor accidentului asupra omului și mediului; măsurile de urgență luate; acțiunile pe care intenționează să le întreprindă pentru a atenua efectele pe termen mediu și lung și pentru a preveni repetarea unui astfel de accident.
De asemenea, autoritatea centrală pentru protecția mediului și autoritatea centrală pentru protecție civilă, prin autoritățile lor teritoriale, urmăresc: luarea măsurilor de intervenție și remediere, urgente și pe termen mediu sau lung; organizarea și conducerea activităților de pregătire, prevenire și protecție a populației, bunurilor materiale și a valorilor culturale etc.
Aceste autorități pot interzice utilizarea sau punerea în funcțiune a oricărui obiectiv, instalație sau unități de stocare, dacă titularul activității nu a înaintat în termenele legale notificarea, raportul de securitate, planul de urgență externă sau alte informații solicitate, după caz.
Pentru neîndeplinirea prevederilor legale în domeniu se instituie răspunderea contravențională. Sunt considerate contravenții, printre altele: nerespectarea obligației de către titularul activității de a lua măsurile necesare pentru a preveni producerea accidentelor majore și a limita efectele lor; netrimiterea notificării organelor prevăzute de lege; neelaborarea raportului de securitate etc.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac de către personalul împuternicit al autorităților centrale și teritoriale pentru protecția mediului și pentru protecție civilă, precum și din cadrul autorității administrației publice locale.
Agența Națională pentru Substanțe și Preparate Chimice Periculoase
Prin Legea nr. 360/2003, republicată a fost înființată Agenția Naționala pentru Substanțe și Preparate Chimice Periculoase, agenție ce are ca atribuții în urmãtoarele domenii: clasificarea, ambalarea și etichetarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase, notificarea substanțelor chimice periculoase și aplicarea principiilor bunei practici de laborator.
Pentru a permite utilizatorilor profesionali și a celor industriali să ia măsurile necesare pentru a asigura sănătatea și protecția mediului, precum și a personalului, la prima livrare a substanțelor și preparatelor chimice periculoase orice producător, importator sau distribuitor este obligat să trimită destinatarului fișa tehnică de securitate, care va conține toate informațiile necesare. Producătorii și importatorii au la rândul lor, importante îndatoriri în domeniu.
Nerespectarea prevederilor legii în acest domeniu atrage răspunderea contravențională sau penală, după caz. Sunt considerate contravenții și se sancționează cu amendă următoarele fapte: declararea de date nereale, incomplete sau greșite despre substanțele și preparatele chimice periculoase care pot cauza vătămări grave sănătății omului sau mediului înconjurător; nerespectarea fișelor tehnice de securitate sau prezentarea lor cu date incomplete sau greșite; clasificarea, ambalarea și etichetarea greșită a preparatelor și substanțelor chimice periculoase.
Săvârșirea în mod repetat a uneia dintre aceste contravenții sau neîndeplinirea măsurilor de remediere dispuse de Agenția Națională pentru Substanțe și Preparate Chimice Periculoase se sancționează cu dublul amenzii contravenționale maxime prevăzute.
De asemenea, încălcarea repetată sau nerespectarea prevederilor legale atrage și interdicția temporară sau definitivă a desfășurări activității. Constatarea nerespectării obligațiilor și a săvârșirii contravențiilor, precum și aplicarea amenzilor se fac prin
proces-verbal încheiat de personalul împuternicit al Agenției Naționale pentru Substanțele și Preparatele Chimice Periculoase.
Procedura de plasare pe piață a produselor biocide
Stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 956/2005 procedura vizează plasarea pe piață pe teritoriul României a produselor biocide, definite ca substanțele active și preparatele conținând una sau mai multe substanțe active, condiționate într-o formă în care sunt furnizate utilizatorului, având scopul să distrugă, să împiedice, să facă inofensivă și să prevină acțiunea sau să exercite un alt fel de control asupra oricărui organism dăunător, prin mijloace chimice sau biologice.
Autoritatea competentă pentru reglementarea regimului produselor biocide pe teritoriul României este Ministerul Sănătății, iar atribuțiile privind autorizarea și înregistrarea acestora se exercită de Comisia Națională pentru Produse Biocide, organism de specialitate, fără personalitate juridică.
Produsele biocide supuse reglementării sunt clasificate în 23 de tipuri, dispuse în patru grupe principale.
dezinfectante și produse biocide în general;
conservanți;
pesticide nonagricole;
alte produse biocide.
Pot fi plasate pe piață și folosite pe teritoriul României numai produsele biocide autorizate, cu excepția celor cu risc scăzut, cu condiția înregistrării acestora, dacă dosarul depus în acest sens conține toate elementele prevăzute de lege.
Este interzisă plasarea pe piață a o serie de produse biocide ce conțin anumite substanțe active sau substanțele de bază în scopuri biocide care nu sunt incluse în „Lista substanțelor de bază aprobate de Comunitatea Europeană”.
Eliberată în urma unei proceduri specifice, autorizate este acordată pe o perioadă de maximum 10 ani, în funcție de tipul de produs biocid și fără a depăși termenul limită specificat pentru substanța activă conținută, prevăzută în listele comunitare.
Eliberată în urma unei proceduri specifice, autorizația este acordată pe o perioadă de maximum 10 ani, în funcție de tipul de produs biocid și fără a depăși termenul limită specificat pentru substanța activă conținută, prevăzut în listele comunitare.
Un produs biocid care este deja autorizat într-un stat membru al Comunității Europene se autorizează și în România în termen de 120 de zile de la primirea cererii, cu condiția ca substanța activă din produsul biocid să fie inclusă în „Lista substanțelor active aprobate de Comunitatea Europeană, admise în componența produselor biocide", iar cerințele legale să fie îndeplinite. în acest caz se eliberează Autorizația de recunoaștere mutuală.
Un produs biocid care este deja înregistrat într-un stat membru al Comunității Europene se înregistrează și în România în termen de 60 de zile de la primirea cererii, cu condiția ca substanța activă din produsul biocid să fie inclusă în „Lista substanțelor active aprobate de Comunitatea Europeană, admise în componența produselor biocide cu risc scăzut”. În acest caz eliberându-se înregistrarea de recunoaștere mutuală.
Autorizația poate fi revizuită în orice moment pe perioada de valabilitate dacă se constată că nu mai sunt îndeplinite cel puțin una din condițiile de emitere ori anulată dacă:
substanța activă nu mai este inclusă în „Lista substanțelor active aprobate de Comunitatea Europeană, admise în componența produselor biocide” sau în „Lista substanțelor active aprobate de Comunitatea Europeană, admise în componența produselor biocide cu risc scăzut”;
nu mai sunt îndeplinite condițiile de obținere a autorizației;
se descoperă că solicitantul a depus la autoritatea competentă documente false sau inexacte cu privire la produsul biocid, pe baza cărora a fost eliberată autorizația.
Produsele biocide se clasifică din punct de vedere al periculozității, ambalarea lor respectă și sunt etichetate conform cerințelor stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 92/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea, etichetarea și ambalarea preparatelor chimice periculoase.
CAPITOLUL IV
CONTRACTUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL REGIMULUI JURIDIC AL ÎNGRĂȘĂMINTELOR CHIMICE ȘI AL PRODUSELOR DE PROTECȚIE A PLANTELOR CU AJUTORUL CONTRACTULUI
Datorită efectelor negative pe care le pot produce asupra sănătății umane, bunurilor și mediului în general, îngrășămintele chimice și produsele de uz fitosanitar sunt supuse unui regim juridic special.
Poluările legate de utilizarea pesticidelor și îngrășămintelor chimice determină importante limite pentru producția agricolă. Contaminarea apelor cu nitrați ori distro-fizarea lacurilor prin fosfați a făcut necesară limitarea folosirii fertilizanților, precum și a pesticidelor.
Specialiștii au identificat în unele pânze freatice peste 50 de tipuri de pesticide diferite. Unele dintre acestea, precum atrozina, fac apa nepotabilă pe vaste suprafețe, ca urmare a contaminării pânzei prin acest erbicid foarte folosit în cultura porumbului. Bioamplificarea anumitor insecticide în rețelele trofice ridică de asemenea grave probleme ecotoxicologice. Astfel, în numeroase țări, concentrațiile de DDT din laptele matern depășesc concentrația maximă admisibilă definită de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS).
Totodată, este de remarcat faptul că menținerea unor înalte randamente ale culturilor nu va putea fi asigurată în viitor ca urmare a epuizării previzibile a rezervelor de fosfați extractibile prezente în litosferă.
Armonizarea cerințelor obținerii unor producții agricole cât mai înalte, dată fiind cererea crescândă, cu exigențele protecției mediului rămâne o problemă dificilă.
Principala metodă de prevenire a efectetor negative asupra mediului ale acestor substanțe constă în omologarea lor.
Această operație are ca scop autorizarea producerii și/sau comercializării diverselor produse de acest gen numai dacă sunt conforme unor norme și standarde stricte.
Astfel, două mari categorii de produse sunt supuse omologării.
Este vorba mai întâi despre produsele chimice care fac obiectul unui control preventiv al impactului lor, prin intermediul unor autorizări sau declarații prealabile pe lângă autoritățile competente. Apoi, în privința produselor agricole, fitosanitare ori fertilizante, se urmărește asigurarea unor parametri minimi de nocivitate, în special pentru sănătatea umană.
Regimul juridic general
Îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor sunt supuse unor reguli generale stabilite prin Ordonanța de urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului și unui regim special de reglementare prevăzut prin legislația specifică în domeniul chimicalelor.
Pentru realizarea acestor exigențe, legea stabilește că autoritățile publice centrale competente în domeniu, în colaborare cu autoritatea publică culturală de mediu, au următoarele obligații:
să reglementeze regimul îngrășămintelor chimice și al produselor de protecție a plantelor;
să organizeze, la nivel teritorial, rețeaua de laboratoare pentru controlul calității îngrășămintelor chimice și al produselor de protecție a plantelor;
să verifice, prin rețeaua de laboratoare, concentrațiile reziduurilor de produse de protecție a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale și animale.
Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, împreună cu autoritățile publice centrale pentru agricultură, silvicultură, sănătate și cele din domeniul transporturilor sau serviciile descentralizate ale acestora, după caz, supraveghează și controlează aplicarea reglementărilor privind îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor, astfel încât să se evite poluarea mediului de către acestea.
Potrivit art. 38 “persoanele juridice care produc, stochează, comercializează și/sau utilizează îngrășăminte chimice și produse de protecție a plantelor, au următoarele obligații:
să producă, stocheze, comercializeze și să utilizeze produse de protecția plantelor numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare;
să nu folosească îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor în zonele sau pe suprafețele unde sunt instituite măsuri speciale de protecție;
să administreze produse de protecție a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu avizul autorităților competente pentru protecția mediului, autorităților competente în domeniul sanitar și al comisiilor județene de bază meliferă și stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare, după o prealabilă înștiințare prin mass-media;
să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecție a plantelor care sunt selective față de insectele polenizatoare;
să livreze, să manipuleze, să transporte și să comercializeze îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor ambalate cu inscripții de identificare, avertizare, prescripții de siguranță și folosire, în condiții în care să nu provoace contaminarea mijloacelor de transport și/sau a mediului, după caz;
să stocheze temporar îngrășămintele chimice și produsele de protecție a plantelor numai ambalate și în locuri protejate, bine aerisite.
Persoanele juridice interesate în fabricarea și/sau plasarea pe piață a produselor de protecția plantelor și îngrășămintelor chimice au obligația să solicite și să obțină, în cazul în care legislația specifică prevede aceasta, avizul de mediu pentru produse de protecție a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrășămintelor chimice, în vederea producerii, comercializării și utilizării acestora în agricultură și silvicultură.
Regimul produselor de uz fitosanitar
Prin Ordonanța Guvernului nr. 4/1995 s-a instituit regimul legal privind fabricarea, comercializarea și utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor în agricultură și silvicultură.
Din cauza implicațiilor importante de ordin economico-ecologic pe care le prezintă o asemenea activitate, produsele de uz fitosanitar sunt supuse unor reguli speciale vizând omologarea, fabricarea, comercializarea, utilizarea și efectuarea tratamentelor.
În înțelesul actului normativ, produsul de uz fitosanitar reprezintă orice produs din categoria pesticidelor și altor produse de acest gen condiționat și ambalat în vederea prezentării, vânzării și utilizării.
Pesticid este “orice substanță chimică sau combinație de substanțe chimice cunoscute sub denumirile generice de bactericide, fungicide, insecticide, acaricide, nematocide, raticide, erbicide și altele asemenea, care se utilizează în agricultură și în silvicultură pentru tratamente fitosanitare ce vizează prevenirea și combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor în culturile agricole, în plantațiile pomicole și viticole, în păduri, pășuni și fânețe, precum și pentru tratarea materialului semincer, pentru dezinfecția, dezinsecția și deratizarea spațiilor de depozitare a produselor agricole iar alte produse de uz fitosanitar se referă la produse ce se utilizează ca regulatori de creștere și fructificare a plantelor, produse pentru tratarea pre și postrecoltă a fructelor în scopul prevenirii deteriorării acestora pe timpul transportului sau al depozitării; adjuvanți la utilizarea pesticidelor; produsele cu efect atractant (capcane feromonale, fago și chromoatractive) și repelent; biopreparatele pe bază de microorganisme, virusuri și cele pe bază de insecte entomofage, precum și alte asemenea mijloace care au ca scop creșterea vigorii și rezistenței, tratarea bolilor neparazitare, reglarea dezvoltării și fructificării plantelor, ameliorarea stării lor fitosanitare și a recoltelor.
Reguli specifice de fabricare și comercializare a produselor de uz fitosanitar
Potrivit reglementărilor legale, “fabricarea în România a unor produse de uz fitosanitar care nu sunt omologate pentru utilizare pe teritoriul său, fiind produse în vederea exportului, se poate face numai în baza unei autorizații speciale eliberate de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății și cea din domeniul mediului”; “publicitatea de orice fel, prin orice mijloace, pentru utilizarea produselor de uz fitosanitar care nu sunt omologate pentru utilizarea pe teritoriul României este interzisă".
Legea instituie condiții speciale, diferențiate pe grupe de produse, cele clasificate în grupele I și a II-a de toxicitate, fiind supuse regimului produselor reglementate cu strictețe, iar cele din grupele a II-a și a IV, unor reguli mai puțin severe.
Produsele de uz fitosanitar clasificate în grupele I și a II-a de toxicitate au regimul produselor reglementate cu strictețe, în care scop:
pentru fabricarea, comercializarea, importul, distribuirea și utilizarea lor vor fi autorizate numai persoanele juridice care dispun de personal calificat, confirmat prin certificatul de atestare profesională, cu pregătire fitosanitară de nivel superior și mediu, precum și de mijloacele necesare depozitării, manipulării și utilizării în siguranță a acestor produse, pentru eliminarea riscurilor de intoxicare a oamenilor, și a animalelor precum și pentru protejarea albinelor și a mediului înconjurător;
fabricanții, importatorii, comercianții, distribuitorii și utilizatorii autorizați să desfășoare activități cu produse de uz fitosanitar din grupele I și a II-a de toxicitate se vor înregistra, în mod obligatoriu, la serviciile de specialitate ale inspectoratelor județene de poliție în a căror rază teritorială aceștia urmează să-și desfășoare activitatea;
sunt interzise comercializarea, distribuirea și utilizarea produselor din grupele I și a II-a de toxicitate de către persoane fizice, precum și de către persoane juridice neautorizate;
utilizatorii autorizați pentru folosirea produselor de uz fitosanitar din grupele I și a II-a de toxicitate se vor înregistra la inspectoratele județene pentru protecția plantelor și carantină fitosanitară, inspectoratele de poliție sanitară și medicină preventivă, inspectoratele județene pentru protecția muncii, agențiile județene pentru protecția mediului și la inspectoratele județene de poliție în a căror rază teritorială aceștia urmează să-și desfășoare activitatea;
la distribuirea produselor de uz fitosanitar din grupele I și a II-a de toxicitate, fabricanții, importatorii și distribuitorii autorizați au obligația să ceară cumpărătorului autorizația de comercializare (pentru comercianți și distribuitori), iar utilizatorului, autorizația de utilizare, să le verifice valabilitatea și să le înregistreze într-un registru special de evidență a distribuirii acestor produse, potrivit autorizațiilor eliberate. Registrele de evidență vor fi sigilate și paginile numerotate de către inspectoratele județene pentru protecția plantelor și carantină fitosanitară.
În același context produsele de uz fitosanitar din grupele a III-a și a IV-a de toxicitate se pot comercializa și distribui după cum urmează:
a) la comercianți și distribuitori intermediari, dacă aceștia dețin autorizația de comercializare;
b) la prestatori de tratamente fitosanitare autorizați, dacă aceștia dețin autorizația pentru prestare de servicii cu produse de uz fitosanitar;
c) la producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, indiferent de tipul de proprietate și de forma de organizare, în vederea utilizării pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor pe terenurile pe care le dețin și pentru care nu este necesară nicio autorizație specială de cumpărare și utilizare.
Prestatorii de servicii cu produse de uz fitosanitar și producătorii agricoli persoane juridice pot redistribui cantitățile excedentare de produse de uz fitosanitar pe care le dețin, în limitele termenelor de valabilitate a acestora, după cum urmează:
a) produsele de uz fitosanitar din grupele I și a II-a de toxicitate, numai utilizatorilor autorizați să lucreze cu astfel de produse, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe;
b) celelalte produse de uz fitosanitar din grupele a III-a și a IV-a de toxicitate, la toți utilizatorii, persoane juridice sau fizice, numai pentru utilizare proprie, fiind interzisă recomercializarea acestora.
De asemenea, utilizarea produselor de uz fitosanitar se poate face numai în scopurile pentru care au fost omologate și numai în conformitate cu instrucțiunile de utilizare, cu normele și recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate de autoritățile publice centrale cu atribuții în domeniul mediului și agriculturii.
În vederea protejării sănătății oamenilor, animalelor și mediului înconjurător, producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care utilizează pe terenurile pe care le dețin produse de uz fitosanitar din grupele a III-a și a IV-a de toxicitate, au obligația să le depoziteze, să le manipuleze și să le utilizeze în conformitate cu instrucțiunile tehnice care le însoțesc, aprobate potrivit legii.
Tot ca o măsură de protecție, pot efectua tratamente fitosanitare, la solicitarea producătorilor agricoli și a deținătorilor de terenuri cu vegetație forestieră, persoane fizice sau juridice, numai prestatori de servicii care dețin autorizații pentru prestare de servicii cu produse de uz fitosanitar; cei care obțin dreptul de utilizare a produselor din grupele I și a II-a de toxicitate se înregistrează la serviciile de specialitate ale inspectoratelor teritoriale de poliție.
Producătorii agricoli, persoane juridice, care au mijloacele necesare și personal calificat, atestat prin certificat de atestare profesională, eliberat nominal, în urma examenului, de către inspectoratul județean pentru protecția plantelor și carantină fitosanitară, se pot autoriza și ca prestatori de servicii fitosanitare, cu respectarea dispozițiilor legale și a prevederilor prezentei ordonanțe. De aceste prevederi pot beneficia și unitățile silvice, pentru terenurile cu vegetație forestieră.
Procedura de omologare a produselor de protecție a plantelor în vederea plasării pe piață și și utilizării lor pe teritoriulu României
Aceasă procedură este stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 1559/2004 conform căreia “pe teritoriul României sunt plasate pe piață și se utilizează produse de protecție a plantelor omologate de către Comisia Națională de Omologare a Produselor de Protecție a Plantelor (CNOPPP)”, care reprezintă și autoritatea națională desemnată în acest sens.
Produsele de acest gen care “nu sunt omologate pot fi produse, depozitate temporar și pot tranzita teritoriul României în vederea comercializării în statele membre ale Uniunii Europene cu condiția ca acestea să fie omologate în unul dintre statele membre respective și să fie supuse cerințelor de inspecție prevăzute de autoritatea competentă.”
Procedura de omologare este efectuată de CNOPPP, după criteriile stabilite de Hotărârea Guvernului nr. 1559/2004, precum: omologarea produselor de protecție a plantelor numai dacă acestea conțin substanțe active incluse în lista substanțelor active autorizate în UE, omologarea în conformitate cu principiile uniforme de omologare, dacă îndeplinește cerințele legale, omologarea să stipuleze cerințele referitoare la plasarea pe piață și la utilizarea produsului.
În vederea asigurării acestor cerințe se efectuează teste și analize oficiale, în condiții agricole, fitosanitare și de mediu adecvate folosirii produsului de protecție a plantelor.
Omologarea este acordată pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii; ea poate fi anulată /retrasă sau modificată, în condițiile legii.
Cererea de omologare este făcută de către sau în numele persoanei responsabile pentru prima plasare pe piață pe teritoriul României a unui produs de protecție a plantelor, fiecare solicitant trebuind să aibă un birou permanent în unul dintre statele membre ale UE și să depună un dosar care să conțină documentele prevăzute de lege, care se instrumentează conform unei proceduri speciale. Hotărârea Guvernului nr. 1559/2004 mai cuprinde reglementări privind recunoașterea reciprocă a omologărilor cercetarea și dezvoltarea, schimbul de informații și protecția datelor și confidențialitatea
CAPITOLUL V
CONTRACTUL – INSTRUMENT DE REGLEMENTARE AL REGIMULUI JURIDIC AL STUPEFIANTELOR ȘI SUBSTANȚELOR PSIHOTROPE
Este binecunoscut faptul că, după anul 1990 consumul de stupefiante a devenit o problemă socială și internațională.
Acesta este motivul pentru care au început să apară primele reglementări juridice în acest domeniu, care s-au dezvoltat pe parcurs, pe măsură ce folosirea masivă a drogurilor a devenit un flagel național și mondial.
După cel de-al Doilea Război Mondial, crearea ONU a deschis, prin semnarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945, o nouă eră în evoluția relațiilor internaționale și a cooperării între state. La 11 decembrie 1946, un Protocol încheiat transfera Organizației Națiunilor Unite funcțiile exercitate înainte de Societatea Națiunilor în virtutea tratatelor privind stupefiantele, existente până la acea dată.
Astăzi, în cadrul ONU există ca organe cu atribuții și competențe în domeniul drogurilor, următoarele: Comisia stupefiantelor; Divizia drogurilor și narcoticelor care realizează o serie de sarcini cu caracter de execuție administrativă, acțiuni de formare profesională a unor cadre, burse de studii etc.; Organul de Control Internațional al Stupefiantelor.
Sub auspiciile ONU au fost adoptate o serie de tratate care obligă statele semnatare să exercite un control sever asupra producerii și distribuirii stupefiantelor și substanțelor psihotrope. Dintre acestea amintim: Convenția Unică din 1961, de la New York, cu privire la stupefiante, care înmănunchează dispozițiile tratatelor anterioare cu privire la stupefiantele naturale și sintetice, canabisul și cocaina; Convenția din 1971, Viena, asupra substanțelor psihotrope, care se referă la halucinogene, amfetamine, barbiturice, calmante și tranchilizante, altele decât barbituricele; Protocolul din 1972 care subliniază necesitatea tratării și readaptării sociale a toxicomanilor; Convenția Națiunilor Unite asupra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, 1988, Viena etc. Aceste documente au fost ratificate și de țara noastă.
5.1. Reglementarea regimului stupefiantelor și substanțelor psihotrope în România
Regimul juridic al stupefiantelor și substanțelor psihotrope în România este stabilit în prezent de către prevederile următoarelor acte normative: Codul penal, Codul vamal,
Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, Decretul nr. 466/1979 privind regimul substanțelor toxice și al plantelor care conțin substanțe toxice, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu regulamentul său de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 860/2005.
Ca urmare a aderării sau ratificării de către România, se aplică și prevederile Convenției Unice din 1961, ale Convenției din 1971 privind substanțele psihotrope, precum și ale Convenției din 1988 privind traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope.
Prin Legea nr. 339/2005 se interzice persoanelor fizice ”producerea, deținerea sau orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante, precum și cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin substanțe stupefiante, prescrise de către medic, fără a fi necesar, a unor astfel de produse sau substanțe, precum și organizarea sau îngăduirea consumului de stupefiante în locuri anumite”.
5.2. Regimul de gestionare a stupefiantelor și substanțelor psihotrope în România
Sunt interzise experimentarea produselor sau substanțelor stupefiante, administrarea acestora sub orice formă unei alte persoane tară indicație medicală, recoltarea ori deținerea în scop de prelucrare a plantelor care conțin stupefiante.
Fabricarea, extracția, condiționarea, prepararea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, cumpărarea, distribuirea și transportul sub orice formă a produselor sau substanțelor stupefiante sunt permise numai în scop uman sau veterinar, științific și industrial, pe baza unei autorizații eliberate de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății.
Importul și exportul de produse și substanțe stupefiantele se fac numai în baza autorizațiilor și licențelor eliberate de autoritatea publică centrală din domeniul Comerțului, autoritatea publică centrală din domeniul sănătății și autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, după caz.
Organele administrației publice în subordinea cărora se află unități care desfășoară activități cu produse sau substanțe stupefiante sunt obligate să comunice periodic autorității publice centrale din domeniul sănătății date privind intrările, consumurile și stocurile produselor și substanțelor stupefiante, precum și cantitățile de plante care conțin stupefiante și care fac obiectul activității acestor unități.
Legea prevede că produsele și substanțele stupefiante pot fi folosite în scop medical, numai pe baza prescripțiilor medicilor umani sau, după caz, ale medicilor veterinari.
Persoanele care au primit, în baza autorizației, stupefiante și din diferite motive (însănătoșire, schimbarea tratamentului etc.) nu le folosesc sunt obligate ca în termen de 10 zile să le restituie farmaciei de la care au fost ridicate; în cazul în care unui bolnav i s-au eliberat stupefiante și a decedat, rudele acestuia au obligația să restituie unității farmaceutice cantitatea rămasă neadministrată.
Farmaciile țin zilnic evidența mișcării produselor stupefiante, într-un registru avizat de direcția sanitară județeană.
Legea prevede ca organele de specialitate ale direcțiilor județene de sănătate publică, respectiv a Municipiului București, precum și organele autorității publice centrale din domeniul internelor sunt împuternicite să execute controale asupra respectării dispozițiilor legale privitoare la activitatea cu stupefiante.
La 3 august 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 143 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, înscriindu-se în pachetul de legi elaborate de Parlamentul României pentru combaterea crimei organizate și care îmbunătățește reglementările de combatere a traficului și consumului ilicit de droguri.
Lista cu substanțele și produsele stupefiante supuse regimului stabilit de Legea
nr. 339/2005 cuprinde un număr de trei tabele în care sunt înscrise toate drogurile și precursorii lor care se află sub control național și cărora li se aplică dispozițiile de regim de stupefiante.
Trebuie remarcat că Legea nr. 143/2000 se intitulează: „Legea privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri”, și nu pentru combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante.
Aceasta pentru că prin droguri legiuitorul înțelege „plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecuri care conțin asemenea plante și substanțe”.
Reiese că, din punct de vedere al legii penale, sfera noțiunii de „drog” este mai largă.
Pentru prima dată, Legea nr. 143/2000 face o interpretare legală contextuală a unor termeni și expresii în legătură cu drogurile și consumatorii lor, cum sunt: „substanțele aflate sub control național”, „droguri”, „droguri de mare risc”, „consumul ilicit de droguri", „toxicoman", „livrarea supravegheată" etc.
În lege sunt prevăzute și infracțiunile, încriminându-se aproape toate faptele posibile prin care s-ar putea încălca regimul legal al substanțelor și produselor stupefiante și psihotrope, precum și plantelor care conțin asemenea substanțe, cu alte cuvinte, regimul drogurilor.
De asemenea, se permite folosirea unor metode mai speciale (agenți sub acoperire, livrări supravegheate, interceptarea convorbirilor telefonice) pentru lupta împotriva traficului ilicit de droguri.
Legea cuprinde și dispoziții privind măsurile ce se pot lua împotriva consumului ilicit de droguri. Aceasta interzice consumul ilicit de droguri pe teritoriul României, indiferent dacă persoana consumatoare este cetățean român, cetățean străin ori un apatrid cu domiciliul în România.
Potrivit legii, unica formațiune care coordonează lupta împotriva traficului ilicit de droguri și centralizează toate datele care vizează drogurile, substanțele chimice esențiale, precursorii și inhalanții chimici toxici este formațiunea centrală de reprimare a traficului ilicit cu droguri din cadrul Inspectoratului General al Poliției.
În baza expertizei medico-legale prin care o persoană este declarată ca fiind toxicoman, unitățile sanitare anume desemnate de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății pot decide ca persoana în cauză să fie supusă la un tratament de dezintoxicare sau la supraveghere medicală într-o unitate publică sau privată, dintre cele stabilite de acest minister, care va aplica măsurile necesare ținând seama de starea de sănătate a persoanei, de personalitatea acesteia și de mediul social din care provine.
Dispozițiile legale privind cura de dezintoxicare a toxicomanilor sunt prevăzute în Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 860/2005.
Potrivit acestui Regulament, cura de dezintoxicare se dispune pe baza unei expertize medico-legale și se realizează în regim de spitalizare în una din unitățile medicale stabilite de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății sau, după caz, de autoritatea publică centrală din domeniul internelor ori autoritatea publică centrală din domeniul justiției, pentru deținuții din penitenciare.
Supravegherea medicală se dispune pe baza unei expertize medico-legale și se realizează în instituții și unități medicale publice sau private stabilite de aceleași autorități menționate mai sus. Serviciile de consiliere psihologică și psihoterapie se realizează în centre de consiliere din cadrul instituțiilor și unităților medicale sau private stabilite de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății. Etapa post-cură și reabilitare se asigură de către unitățile stabilite de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății, servicii de psihoterapie individuală, familială și de grup, de terapie ocupațională și de
tratament al tulburărilor psihice asociate. Durata minimă a acesteia este de 180 de zile.
Pentru prevenirea consumului ilicit de droguri, Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 prevede consecințele deținerii și traficului ilicit de droguri, precum și posibilitățile de prevenire și tratament; organizarea de programe comunitare și de programe de consiliere psihologică etc., care constau în totalitatea activităților desfășurate de instituțiile abilitate, în scopul evitării începerii consumului, întârzierii debutului acestuia, evitării trecerii la un consum cu risc mai mare și promovării unui stil de viață sănătos.
Măsurile de prevenire sunt: informare, educare, comunicare-sensibilizare, conștientizare, câștigare de abilități etc. și se desfășoară, de regulă, pe baza unor programe de prevenire, conform standardelor de calitate.
Standardele de calitate și metodologia de avizare a programelor se elaborează de către Agenția Națională Antidrog și se aprobă prin ordin comun al ministrului sănătății, ministrului muncii, solidarității sociale și familiei și ministrului administrației și internelor.
Programele de prevenire se elaborează pe baza evaluării necesităților și în raport cu situația populației căreia i se adresează, cu mediul în care se implementează și cu tipul de drog avut în vedere și se avizează de către Agenția Națională Antidrog.
Pe lângă actele normative analizate, există unele acte normative care reglementează relațiile sociale ce se nasc în sfera altor domenii de activitate, dar care cuprind și unele dispoziții referitoare la stupefiante.
Astfel, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin dispozițiile art. 5 alin. (3) consideră că acestea sunt și în legătură directă cu infracțiunea de trafic de stupefiante prevăzută în art. 17 lit. i.
Dacă până la sfârșitul anului 1989, România era apreciată în rapoartele Organului Internațional de Control al Stupefiantelor ca o țară de tranzit a drogurilor din Orient către Europa de Vest și nu ca o piață de desfacere sau consum, după 1990, România a devenit ținta marilor traficanți internaționali de stupefiante care au creat o puternică rețea de depozitare, desfacere și consum de droguri.
Față de agravarea situației în privința traficului și consumului ilicit de stupefiante, prin Legea nr. 140/1996221, care a adus unele modificări Codului penal, a fost modificat și completat și art. 312 din Codul penal, care incrimina fapta de trafic de stupefiante.
Acestea constau în: înăsprirea pedepsei pentru infracțiunea de trafic de stupefiante în forma simplă, introducerea, pentru prima dată, a unei igravante a traficului de stupefiante, atunci când a fost săvârșit „în mod organizat”; s-a sporit minimul pedepsei pentru fapta medicului care prescrie, fără a fi necesar, stupefiante unei persoane; s-a agravat pedeapsa cu închisoare pentru fapta de organizare și îngăduire a consumului de stupefiante în anumite locuri; s-a dispus pedepsirea și a tentativei la infracțiunea de trafic de stupefiante.
În concluzie, se poate afirma că prin modificările aduse prin Legea nr. 140/1996, articolul 312 Cod penal, societatea a reacționat mai ferm pentru combaterea traficului și a consumului abuziv de stupefiante, precum și pentru o mai eficientă ocrotire a sănătății publice.
CAPITOLUL VI
REGIMUL JURIDIC AL ACTIVITĂȚILOR EXPLOZIVE ȘI NUCLEARE
Reglementări juridice în domeniul materialelor explozive
Cadrul juridic al activității de preparare, producere, experimentare, deținere, tranzitare pe teritoriul României, transmitere sub orice formă, transport., depozitare, mânuire și folosire de către persoanele fizice și juridice a materialelor explozive este reglementat de Legea nr. 126/1995.
Persoanele fizice și juridice care, potrivit legii, au ca obiect de activitate astfel de operațiuni trebuie să obțină, în prealabil, autorizația din partea Inspectoratului de Stat pentru Protecția Muncii și a inspectoratului de poliție al județului sau al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și să se înregistreze la aceste autorități.
Aceeași obligație revine și persoanelor care dețin, transportă, folosesc sau comercializează materii explozive, cu excepția unităților și formațiunilor Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Comandamentului Protecției Civile; la fel persoanelor care dețin, transportă sau comercializează obiecte artizanale de distracție pe bază de amestecuri pirotehnice, precum și a celor care folosesc în scopuri tehnice, obiecte pe bază de amestecuri pirotehnice.
Autorizațiile eliberate se vizează anual de către autoritățile emitente, în raza cărora titularul își are sediul. Acestea pot fi retrase sau suspendate de către organele emitente, în cazul încălcării prevederilor legale care au stat la baza emiterii lor. Retragerea atrage după sine încetarea dreptului acordat persoanelor fizice și juridice de a prepara, produce, deține, transporta și folosi materii explozive.
La încetarea activității, este obligatorie predarea în termen de 15 zile a autorizației către organul care a emis-o.
O nouă autorizație poate fi eliberată în următoarele cazuri:
când titularul și-a schimbat denumirea sau sediul;
dacă autorizația s-a distrus în anumite împrejurări, a fost sustrasă ori pierdută;
după completa epuizare a spațiilor rezervate vizei anuale.
Materialele explozive fabricate în țară și cele importate pot fi experimentate sau folosite numai cu aprobarea autorității publice centrale cu competențe în domeniul muncii, în baza unui aviz de specialitate emis de un organ autorizat, stabilit prin hotărâre a Guvernului. Amestecurile explozive simple pot fi preparate numai de persoane autorizate, conform normelor specifice de protecție a muncii pentru depozitarea, transportul și folosirea materiilor explozive.
Materiile explozive cu destinație militară, fabricate în țară, precum și cele importate pot fi experimentate sau folosite cu aprobarea Ministerului Apărării Naționale, în baza unui aviz de specialitate emis de un organ autorizat stabilit prin hotărâre a Guvernului.
Persoanele fizice nu au dreptul să dețină, să utilizeze, să transporte, să experimenteze ori să mânuiască materii explozive, fără autorizarea și înregistrarea prevăzute de lege, cu excepția pulberii necesare confecționării cartușelor pentru arme de vânătoare.
Furnizorii au obligația de a garanta calitatea materiilor explozive prin certificate de calitate eliberate odată cu livrarea acestora și de a indica pe ambalaje: denumirea, data. lotul și producătorul, cantitatea, temperatura maximă și minimă în limitele căreia se pot transporta, depozita și mânui, perioada de garanție și alte date necesare deținerii și exploatării în deplină siguranță. Termenul de garanție poate fi depășit numai cu acordul organului de specialitate autorizat.
Legea stabilește condițiile speciale de depozitare și transport a materialelor explozive. Depozitele constituite și amenajate în condițiile prevăzute de lege pot funcționa numai după obținerea, în prealabil, a autorizației emisă de organele abilitate, fiind interzisă autorizarea producerii, preparării, experimentării sau depozitării materialelor explozive în clădiri cu locuințe pentru oameni.
Transportul și mânuirea materialelor explozive, cu excepția celor artizanale și de distracție, se fac numai cu mijloace special amenajate, sub supravegherea artificierilor autorizați și cu personal special instruit pentru astfel de operațiuni, fiind interzise încărcarea, transportul, descărcarea, depozitarea și distrugerea materialelor explozive în timpul nopții.
Vânzarea de materii explozive, cu excepția obiectelor artizanale și de distracție, se poate face numai după înscrierea în registrul de evidență al depozitului a numelui cumpărătorului, a autorizației din care rezultă că are dreptul să dețină, să folosească sau să facă operațiuni cu astfel de materii, precum și cantitatea comercializată.
Vânzarea obiectelor artizanale de distracție fabricate sau confecționate pe bază de amestecuri pirotehnice se realizează numai după inscripționarea pe ambalajul acestora, în limba română, a instrucțiunilor de folosire și a clasei din care fac parte. Vânzarea se poate face numai de către persoane autorizate și numai în locurile autorizate. Legea interzice vânzarea obiectelor artizanale de distracție fabricate sau confecționate pe bază de amestecuri pirotehnice, indiferent de grupa în care sunt clasificate, persoanelor care nu au vârsta de 18 ani.
Referitor la paza materiilor explozive de la depozitele de bază la cele de consum, precum și de la acestea din urmă la locurile de utilizare situate în afara incintei unității, aceasta se face sub pază asigurată de către agenții economici, prin personal dotat cu arme de foc. Pentru transportul de materii explozibile de la depozitele de bază la cele de consum, agentul economic este obligat să anunțe în scris, prealabil, unitatea competentă a autorității publice centrale cu competențe în domeniul internelor pe teritoriul căreia se efectuează transportul.
Pe teritoriul României, paza materialelor explozive în tranzit se asigură de către unitățile competente ale autorității publice centrale cu competențe în domeniul internelor, contra cost, după verificarea prealabilă a integrității sigiliilor aplicate de expeditor, la solicitarea organelor care au atribuții privind transporturile și expedițiile internaționale
Controlul operațiunilor cu materii explozive se exercită de către organele autorității publice centrale cu competențe în domeniul internelor, de către inspectorii de specialitate din cadrul inspectoratelor de stat teritoriale pentru protecția muncii, precum și de către autorității publice centrale cu competențe în domeniul muncii, de către persoanele special desemnate de către conducătorii unităților care folosesc materii explozive.
Încălcarea normelor legale privind regimul materiilor explozive atrage răspunderea contravențională a persoanelor vinovate.
În funcție de gravitatea faptei contravenționale, sancțiunea poate fi amenda sau închisoarea contravențională precizată în lege. Sancțiunile contravenționale cu amendă pot fi aplicate și persoanelor juridice.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac de către inspectorii de muncă din cadrul Inspecției Muncii, precum și de către organele de poliție.
Reglementarea cadrului juridic al activităților de producere a energiei nucleare
Cea mai mare descoperire a secolului XX, respectiv energia nucleară, s-a dovedit a fi cea mai cumplită armă împotriva omenirii.
Utilizarea izotopilor și a tehnicilor nucleare în mai toate sectoarele economice prezintă nu numai avantaje, ci și o serie importantă de riscuri.
În anumite limite radiațile naturale nu sunt periculoase pentru viață.
În literatura de specialitate s-a subliniat că activitatea biologică normală nu ar putea avea loc fără un fond natural de radiații. Însă radiațiile artificiale își au originile în instalațiile de radiații Roentgen folosite în laboratoare și spitale, în depunerile radioactive rezultate din experiențele cu arme nucleare, în pierderile radioactive ale centralelor nucleare, în extracția și prelucrarea minereurilor radioactive, în depozitarea deșeurilor radioactive etc.
Marele pericolul al radioactivității a fost făcut practci numai după explozia primei bombe atomice la Hiroshima, în Japonia, în anul 1945. Poluarea radioactivă dezlănțuită este însă mai înfricoșătoare decât explozia nucleară, cu toată forța ei distructivă. Ea este o contaminare artificială a mediului ambiant, peste valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu descoperirea radioactivității artificiale, cu crearea industriei materialelor nucleare, a centralelor atomoelectrice și mergând până la folosirea în scopuri nepașnice a energiei nucleare.
Utilizarea pașnică a energiei nucleare nu exclude poluarea.
Industria extractivă a elementelor radioactive, instalațiile de îmbogățire a uraniului, reactoarele în care se fabrică radioizotopi și cei din uzinele nuclearo-electrice constituie surse potențiale de poluare..
Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător, fiind poluată atmosfera, apa, solul și subsolul.
În ceea ce privește poluarea radioactivă a solului, o problemă acută o reprezintă găsirea celei mai bune soluții pentru depozitarea deșeurilor radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat.
Este binecunsocut fapătul că deșeurile radioactive solide emit radiații pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol scoate din circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă.
Până la găsirea unei soluții privind depozitarea deșeurilor radioactive își găsesc aplicabilitatea prevederile Convenției de la Viena din 1977 asupra gospodăririi în siguranță a combustibilului uzat și asupra gospodăririi în siguranță a deșeurilor radioactive, ratificat de România prin Legea nr. 105/1999 Obiectivul său este acela de a permite să se ajungă la un înalt grad de securitate în gestiunea combustibilului uzat și deșeurilor radioactive, de a se asigura că în orice moment sunt luate măsuri adecvate pentru a evita efectele periculoase ale iradiațiilor pentru om, societate și mediu și de a preveni accidentele și, eventual, a le reduce consecințele.
Regelementarea activităților de utilizare a energiei nucleare în România
În România reglementarea activităților de folosire a energiei nucleare, în condiții de deplină securitate, de protecție a personalului profesional, a populației, a mediului înconjurător împotriva radiațiilor, se regăsește în Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activităților nucleare, în Ordonanța Guvernului nr. 7/2003 privind promovarea, dezvoltarea și monitorizarea activităților nucleare, precum și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului.
Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de emiterea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear, conform legislației în vigoare.
Pentru instalațiile cu risc nuclear major-centrale nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale de combustibil nuclear ars – acordul de mediu sau autorizația de mediu se emit prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului.
Controlul activităților nucleare se realizează de autoritatea competentă în domeniul activităților nucleare, respectiv de Comisia Naționalã pentru Controlul Activitãților Nucleare
La rândul lor, persoanele fizice și juridice autorizate, care desfășoară activități în domeniul nuclear, au următoarele obligații:
să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potențial, să solicite și să obțină autorizația de mediu;
să aplice procedurile și să prevadă echipamentele pentru activitățile noi, care să permită realizarea nivelului rațional cel mai scăzut al dozelor de radioactivitate și al riscurilor asupra populației și mediului, și să solicite și să obțină acordul de mediu sau autorizația de mediu, după caz;
să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, care să asigure respectarea condițiilor de eliminare a substanțelor radioactive prevăzute în autorizație și menținerea dozelor de radioactivitate în limitele admise;
să mențină în stare de funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanțe radioactive;
să raporteze prompt autorității competente orice creștere semnificativă a contaminării mediului și dacă aceasta se datorează sau nu activității desfășurate;
Potrivit actualelor reglementări, activitățile nucleare sunt “de interes național și se desfășoară în condiții de siguranță și securitate nucleară, de protecție a personalului expus profesional, a populației, a mediului și a proprietății, cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea și controlul statului și cu respectarea obligațiilor ce decurg din acordurile și convențiile internaționale” la care România este parte.
Promovarea și utilizarea energiei nucleare în scopuri exclusiv pașnice constituie priorități naționale în contextul aplicării programelor de dezvoltare durabilă a societății.
Activitățile din domeniul nuclear se desfășoară conform Planului Nuclear Național, elaborat în baza Strategiei de dezvoltare a domeniului nuclear și a Planurilor Nucleare Anuale, elaborate de Agenția Națională pentru Energia Atomică cu consultarea ministerelor, a altor organe ale administrației publice centrale și locale, a agenților economici care au responsabilități și activează în domeniul nuclear, precum și a asociațiilor profesionale de profil.
În conformitate cu dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 1259/2002, strategia
dezvoltării în domeniul nuclear se bazează pe:
recomandările Uniunii Europene în domeniu;
dezvoltarea durabilă ca element conceptual fundamental; prevederile tratatelor și acordurilor internaționale la care România este parte semnatară; prevederile unor acte normative interne.
Toate activitățile nucleare care se desfășoară în România sunt supuse unui strict control efectuat de statul român, pe de o parte, și de organismele internaționale abilitate, pe de altă parte.
Aplicarea prevederilor Legii nr. 111/1996 și a Ordonanție Guvernului nr. 7/2003
În conformitate cu prevederile actelor normative menționate anterior principalele domenii de aplicare ale acestora sunt:
cercetarea, proiectarea, amplasarea, producția, construcția, montajul, punerea în funcțiune, exploatarea, modificarea, dezafectarea, importul și exportul obiectivelor și instalațiilor nucleare;
mineritul și prepararea minereurilor de uraniu și toriu;
producerea, furnizarea, încheierea, transferul, manipularea, deținerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul și exportul materialelor nucleare și radioactive;
furnizarea și utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiațiilor ionizante, a materialelor și dispozitivelor utilizate pentru protecția împotriva radiațiilor ionizante, precum și a mijloacelor de conteinerizare sau de transport, special amenajate în acest scop;
producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deținerea, exportul, importul materialelor, dispozitivelor și echipamentelor prevăzute în Anexa I din Legea nr. 111/1996;
deținerea, transferul, importul și exportul informațiilor nepublicate, aferente materialelor, dispozitivelor și echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive;
realizarea produselor și serviciilor destinate obiectivelor și instalațiilor nucleare.
realizarea produselor și serviciilor destinate surselor de radiații, aparaturii de control dozimetric, sistemelor de detecție a radiațiilor ionizante, materialelor și dispozitivelor utilizate pentru protecția împotriva radiațiilor ionizante;
sursele orfane, de la detectarea acestora pânã la depozitarea finalã ca deșeu radioactiv.
Legislația interzice pe teritoriul României cercetarea, experimentarea, dezvoltarea, fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deținerea sau detonarea de arme nucleare sau a oricărui dispozitiv exploziv nuclear. De asemenea, este interzis importul deșeurilor radioactiv, cu excepția situațiilor în care importul decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara teritoriului României, a unui export, anterior autorizat, de deșeuri radioactive sau combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaționale sau contracte încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în strãinãtate.
În cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 7/2003 sunt detaliate serie de activități nucleare prevăzute de Legea nr. 111/1996 cum sunt:
cercetarea, experimentarea, proiectarea, amplasarea, construirea, montajul, punerea în funcțiune, exploatarea, modificarea, importul, exportul, conservarea și dezafectarea obiectivelor și instalațiilor nucleare, a materialelor nucleare și radioactive și altele, precum și extinderea câmpului de aplicare la alte domenii ca: cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică în domeniul energiei nucleare;
conservarea și închiderea minelor de uraniu, dezafectarea haldelor și depozitelor de steril;
producerea, furnizarea, tratarea, utilizarea, depozitarea intermediară sau finală, transportul, tranzitul, importul și exportul materialelor nucleare și radioactive, al apei grele și tritiului;
colectarea, tratarea, prelucrarea, transportul, depozitarea intermediară și finală a deșeurilor radioactive și a combustibilului nuclear uzat;
evidența și controlul materialelor radioactive și al instalațiilor nucleare aflate pe teritoriul României; protecția fizică a obiectivelor și instalațiilor nucleare;
asigurarea calității, securității nucleare, radioprotecției și protecției populației, mediului înconjurător și a proprietății particulare.
6.2.3. Procedura de autorizare în vederea desfășurării activităților nucleare
Pentru desfășurarea activităților nucleare prevăzute de lege este necesară autorizația eliberată de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, la cererea persoanelor juridice care fac dovada că îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. Autorizația se poate elibera și unităților fără personalitate juridică, constituite conform legii, dacă dovedesc că respectă prevederile în domeniu.
Pentru diferitele faze de realizare sau de funcționare a instalațiilor se pot elibera autorizații parțiale. Aceste autorizații pot avea caracter de decizie provizorie a Comisiei Naționale, dacă petiționarul solicită expres acest lucru. Ele sunt valabile până la eliberarea autorizației definitive, dar nu mai mult de 2 ani, cu drept de prelungire, la cerere, pentru încă 2 ani, atunci când nu sunt disponibile toate informațiile necesare în timp util.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. 11 din Legea nr. 111/1996, republicată “Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare poate retrage autorizația ori de câte ori constată lipsa de preocupare a titularului pentru îndeplinirea obligațiilor asumate la cererea de eliberare a autorizației.”
6.2.4. Desfășurarea activităților ce au ca obiect producerea energiei nucleare
În scopul desfășurării activităților autorizate, titularul autorizației este obligat să folosească numai personal care este posesor al unui permis de exercitare, valabil pentru aceste activități. Permisul se eliberează de către autoritatea națională competentă, în baza unei evaluări și examinări.
Permisul de exercitare a activității nucleare se suspendă sau se retrage de către emitent, din proprie inițiativă sau la sesizarea altor instituții cu atribuții de control, potrivit legii, sau a persoanelor specializate, în toate cazurile în care emitentul constată că: titularul permisului nu a respectat prevederile din reglementările emise de Comisia Națională; titularul permisului încetează din viață sau își pierde capacitatea juridică.
Legea prevede condiții speciale de autorizare pentru deținerea, eliberarea și transportul combustibilului nuclear și a materialelor radioactive, pentru importul și exportul materialelor nucleare și radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear și ale dispozitivelor generatoare de radiații ionizante, precum și pentru asigurarea calității în domeniul nuclear a activităților adiacente. Autorizarea de asigurare a calității în domeniul nuclear a acestor activități, precum și a produselor și serviciilor menționate mai sus este obligatorie.
Totodată supuse autorizării introducerea în circuitul economic și social, în vederea utilizării sau consumului de către populație, a produselor care au fost supuse iradierii sau care conțin materiale radioactive; introducerea în domeniul medical, pentru diagnostic și tratament medical, a surselor închise, deschise, a dispozitivelor generatoare de radiații ionizante și a produselor farmaceutice care conțin materiale radioactive. În toate aceste situații, autorizația se emite de către autoritatea publică centrală din domeniul sănătății, la cererea persoanelor fizice și juridice care desfășoară activitățile prevăzute mai sus.
În afara autorizației de funcționare și a permisului de exercitare, pentru desfășurarea activităților nucleare expres prevăzute de lege, este necesară solicitarea și obținerea acordurilor și autorizațiilor integrate de mediu, pe baza elaborării unui studiu de impact. Titularul investiției sau al activității în domeniul nuclear răspunde pentru exactitatea datelor și informațiilor furnizate în studiul de impact privind acțiunea propusă a fi realizată.
Acordurile și autorizațiile integrate de mediu se emit de către Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, pe baza criteriilor de autorizare și control prevăzute de lege, completate cu criteriile de autorizare și control specifice cuprinse în reglementările emise de această autoritate.â
În conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 7/2003, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare acordă autorizații titularilor de instalații nucleare în urma verificării calității de „proprietar", „utilizator" sau „operator", după caz, a acestora și face mențiuni în acest sens în cuprinsul autorizației.
Comisia Națională pentru Controlulu Activităților Nucleare
Fiind autoritatea competentă în domeniu nuclear, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare este competentă să emită reglementări pentru:
detalierea cerințelor generale de securitate nucleară; protecția împotriva radiațiilor ionizante;
asigurarea calității;
controlul neproliferării armelor nucleare; protecție fizică și intervenție în caz de accident nuclear.
Totodată, inițiază, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe, acțiuni de promovare a intereselor specifice României în relațiile cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică, cu Agenția pentru Energie Nucleară și cu alte organizații internaționale specializate în domeniul reglementărilor și controlului activităților nucleare; asigură informarea publicului; organizează, potrivit legii, rețeaua de supraveghere a radioactivității mediului pe teritoriul României, asigurând fluxul informațional necesar sistemului integrat de monitorizare a parametrilor mediului etc.
În cadrul autorității publice centrale în domeniul cercetării funcționează Agenția Națională pentru Energia Atomică care elaborează Planul Nuclear Național, promovează participarea agenților economici din domeniul nuclear la activitățile specifice, la cele care se desfășoară sub egida Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și asigură stimularea dezvoltării parteneriatului internațional prin colaborare cu A.I.E.A. și cu alte organizații internaționale sau regionale de profil.
Coordonarea activităților de intervenție în caz de accident nuclear se asigură de către Comisia Centrală pentru Accidente Nucleare și Căderi de Obiecte Cosmice, sub conducerea Ministerului Apărării Naționale, în cooperare cu toate organele de specialitate ale administrației publice Centrale și locale cu atribuții în acest domeniu.
Planul de intervenții în caz de accident nuclear pentru amplasamentul obiectivelor și instalațiilor nucleare se elaborează de către utilizator, titular de autorizație, împreună cu toate autoritățile publice centrale și locale și organizațiile implicate în pregătirea și desfășurarea intervenției și se aprobă de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare.
În baza prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2003, în vederea armonizării politicilor în domeniul nuclear și implementării Planului Nuclear Național s-a constituit, Consiliul Național pentru Energie Nucleară (CNEN), format din reprezentanții ministerelor cu atribuții în domeniul nuclear.
În domeniul controlului și supravegherii activităților nucleare autoritățile competente sunt: Autoritatea Publică Centrală pentru Protecția Mediului, ca autoritate care coordonează și controlează activitățile în domeniul protecției mediului; Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, care exercită controlul preventiv, operativ-curent și ulterior al respectării prevederilor legale, și Comisia Centrală pentru Accident Nuclear și Căderi de Obiecte Cosmice.
În cuprinsul Legii nr. 111/1996, republicată sunt prevăzute drepturile pe care le au reprezentanții Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare pe timpul activităților de control și după încheierea lor.
Astfel, aceștia trebuie să încheie un proces-verbal de control în care să consemneze rezultatele controlului, măsurile coercitive dispuse și termenele de rezolvare: pot să propună suspendarea sau retragerea autorizației sau a permisului de exercitare și sancționarea disciplinară a personalului vinovat; să aplice sancțiuni contravenționale prevăzute de lege etc.
Legislația în domeniu are prevederi importante și pentru supravegherea stării de sănătate a personalului expus profesional la radiații și a populației, protecția acestora, în cazuri normale și de urgență.
Încălcarea prevederilor Legii nr. 111/1996 atrage răspunderea administrativă, penală sau civilă.
Regimul juridic al armelor și substanțelor de distrigere în masă
Dacă folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare creează pericole majore cu privire la viața și sănătatea lumii vii și a mediului, cu atât mai mult folosirea unor arme sau mijloace de distrugere în masă într-un eventual război ar periclita însăși existența omenirii.
Acesta este motivul pentru care tot mai multe state doresc să se interzică folosirea unor categorii de arme, mai ales a celor nucleare.
Astfel, după multiple negocieri la nivel internațional purtate după folosirea primei bombe atomice, s-a ajuns la rezoluția Adunării Generale ONU nr. 2933 (XXVII) din 1972, prin care statele membre se angajează solemn să renunțe la folosirea forței sau amenințarea cu forța, sub orice formă, în raporturile interstatale și să interzică în mod permanent utilizarea armelor nucleare.
Pentru realizarea acetsui deziderat au fost semnate o serie de acorduri bilaterale sau multilaterale între state privind controlul armelor nucleare, printre principalele obligații asumate prin aceste acorduri numărându-se: interzicerea producerii și eliminarea stocurilor unor tipuri de arme; interzicerea folosirii unor metode de luptă; respectarea regulilor referitoare la conducerea războiului; notificarea unor activități militare; prevenirea efectelor militarizării sau nuclearizării asupra mediului înconjurător și altele.
Prin Tratatul privind interzicerea experiențelor cu arma nucleară în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă, semnat la Moscova, la 5 august 1963, statele semnatare se oblogă să interzică, să prevină și să nu efectueze niciun fel de explozii experimentale cu arma nucleară și nici alte explozii nucleare în orice loc aflat sub jurisdicția sa sau sub controlul său, astfel:
în atmosferă, dincolo de limitele ei, inclusiv spațiul cosmic; sub apă, inclusiv apele teritoriale și marea liberă;
în orice alt mediu, dacă o asemenea explozie este însoțită de căderi radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicția sau controlul căruia se efectuează o asemenea explozie.
Trebuie făcută mennțiunea potrivit căreia Tratatul se referă și la sol, deosebit de contaminat de căderile radioactive din stratosfera, care ating pământul în câteva luni și continuă să emită radiații deosebit de periculoase.
În Tratat nu se diferențiază aplicațiile pașnice ale exploziilor nucleare de cele militare. Din punct de vedere al poluării mediului, nu are nicio relevanță dacă o anumită explozie efectuată a avut scop pașnic sau militar.
Un alt important tratat este Tratatul privind spațiul exterior deschis spre semnare concomitent la Londra, Moscova și Washington. Prin acest tratat se dezvoltă principiile ce guvernează activitățile pașnice ale statelor în spațiul exterior Pământului.
Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină, la Ciudad de Mexico, prevede utilizarea în scopuri exclusiv pașnice a materialelor și instalațiilor nucleare supuse jurisdicției statelor părți și interzicerea experimentării, producerii, folosirii și achiziționării prin orice mijloace, precum și primirea, depozitarea, instalarea, desfășurarea și orice formă de posesie a armelor nucleare în America Latină. Sunt excluse din sfera de aplicare a Tratatului exploziile nucleare pașnice.
Un alt document internațional este Tratatul de neproliferare a armelor nucleare din 1968 – instrument juridic multilateral care leagă în prezent 183 de state, dintre care 178 s-au angajat să respecte interzicerea completă a producerii, achiziționării, stocării, testării și folosirii armelor nucleare.
Prin acest tratat se interzice transferul din statele producătoare spre orice alt destinatar a armelor nucleare sau orice alt material exploziv; încurajarea sau incitarea, sub orice formă, a vreunui stat care nu posedă arme nucleare, să fabrice sau să obțină, în orice mod arme nucleare sau dispozitive explozive nucleare.
În acest scop. statele părți la tratat se obligă să nu furnizeze materii brute sau materiale fisionabile speciale sau echipament ori material proiectat sau pregătit în mod special pentru prelucrare, utilizarea sau producerea de materiale fisionabile speciale niciunui stat neposesor de arme nucleare, pentru scopuri pașnice, dacă aceste materii brute sau materiale fisionabile speciale nu sunt supuse garanțiilor, în termenul prevăzut de Tratat.
Însă, tratatul nu împiedică părțile de a dezvolta cercetarea, producția și folosirea energiei nucleare în scopuri pașnice. Părțile se obligă să înlesnească și au dreptul de a participa la cel mai larg schimb posibil de echipament, materiale și informații științifice și tehnologice în vederea folosirii pașnice a energiei nucleare.
În aria actelor internaționale care se referă la măsuri colaterale de reducere a cursei înarmărilor, a dezarmării și în consecință, a diminuării gravului pericol de contaminare radioactivă se numără și tratatul cu privire la interzicerea amplasării de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor din 11 februarie 1971.
Concomitent cu încheierea unor tratate pentru interzicerea sub diferite forme a unor activități în domeniul nuclear prin care, pe lângă alte consecințe, ar produce și grave prejudicii mediului înconjurător, la nivel internațional, s-a remarcat preocuparea statelor și pentru interzicerea unor metode de luptă cu consecințe asemănătoare.
În acest sens amintesc Protocolul și Convenția cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător, din 18 mai 1977, interzic folosirea de metode ori mijloace de luptă destinate să producă efecte dăunătoare larg răspândite, pe lungă durată sau grave mediului înconjurător.
Totodată se impune a aminti și Tratatul de interzicere totală a experiențelor nucleare, adoptat de Adunarea generală ONU la 10 septembrie 1996, scopul acestui tratat fiind interzicerea posibilităților de a produce arme nucleare de către nstatele care nu le-au realizat încă și asigurarea neproliferării lor.
Fiecare parte se obligă să nu efectueze explozii experimentale cu arme nucleare sau orice alt fel de explozii nucleare, să interzică și să împiedice efectuarea lor, în orice zonă aflată sub jurisdicția sau controlul său. De asemenea, se obligă să se abțină de a provoca, încuraja sau a participa, .în orice fel, la efectuarea unor explozii experimentale cu arme nucleare sau orice alte explozii nucleare.
Tratatul a instituit un sistem internațional de monitorizare care cuprinde instalații pentru monitorizarea seismologică, hidroacustică, infrasonică și mijloacele respective de comunicații. Tratatul are și un Protocol de interzicere totală a experiențelor nucleare.
Armele bacteriologice (biologice) sunt, la rândul lor, deosebit de periculoase și constau în utilizarea organismelor vii sau a produselor toxice pentru cauzarea morții, unei incapacități sau vătămări a omului, animalelor ori unor distrugeri ale recoltelor.
Astfel, în cadrul unui Raport al secretarului general ONU din 1969, aceste arme “au fost calificate drept „arme de distrugere în masă” deoarece, folosite împotriva unor regiuni întinse sau unor orașe mari, provoacă pierderi imense de vieți omenești, fără nicio discriminare. Acest caracter al lor a fost recunoscut și prin Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare și a altor gaze, precum și a mijloacelor bacteriologice de război.”
Deși armele biologice au fost considerate întotdeauna de utilitate redusă datorită necontrolabilității și impracticabilității lor, în multe state ale lumii asemenea arme s-au produs și, ce este mai grav, au fost chiar utilizate în diferite conflicte militare zonale.
În ceea ce privește armele chimice, începând cu anul 1874, în Declarația adoptată la Bruxelles asupra legilor războiului, se interzice „folosirea otrăvurilor”.
Însă, acest document nu a fost ratificat însă de niciun stat, rămânând fără forță juridică.
A urmat Declarația privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic scop răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare, de la Haga din 1899, documentul fiind semnat în 1900 de 28 de state.
În 1925, la Geneva a fost închaiat protocolul referitor la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice de luptă.
Rezoluția Adunării Generale ONU nr. 2603 (XXIV) din 1969 declară ca fiind contrare regulilor dreptului internațional consacrate în Protocolul de la Geneva din 1925 folosirea oricăror agenți chimici, gazoși, lichizi sau solizi care au efecte toxice asupra oamenilor, animalelor și plantelor.
Dup ani de-a rândul de negociero, la 13 ianuarie 1993, se semnează la Geneva Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și utilizării armelor chimice și distrugerea acestora, România semnând această Convenție și ratificând-o prin Legea
nr. 125/1994.
Regimul de aplicare a prevederilor Convenției s-a realizat prin Legea
nr. 56/1997. Potrivit legii, prin arme chimice se înțeleg următoarele elemente luate împreună sau separtat:
substanțe chimice toxice și precursorii lor, cu excepția celor destinate unor scopuri neinterzise prin Convenție, atâta timp cât tipurile și cantitățile sunt conforme acestor scopuri;
muniții și dispozitive concepute special pentru a provoca moartea sau alte vătămări, prin acțiunea toxică a substanțelor chimice toxice;
orice echipament conceput special pentru a fi utilizat în legătură directă cu folosirea munițiilor și dispozitivelor prevăzute la litera b).
Legea interzice oricărei persoane fizice și juridice, în orice situație:
dezvoltarea, producerea, dobândirea, deținerea sau transferarea către alte persoane, direct sau indirect, de arme chimice;
folosirea armelor chimice;
angajarea în orice fel de pregătiri militare pentru folosirea armelor chimice;
ajutarea, încurajarea sau determinarea, în orice fel, a altor persoane să se angajeze într-o activitate interzisă de lege;
utilizarea, ca mijloc de război, a substanțelor pentru combaterea dezordinilor publice.
Convenția de la Geneva constituie primul tratat de dezarmare cu vocație universală, care vizează eliminarea unei întregi categorii de arme de distrugere în masă sub un strict control internațional, reprezentând un real progres pentru securitatea regională și globală.
Aceasta prevede obligațiile statelor părți de a distruge armele chimice proprii, aflate pe teritoriul lor, pe cele abandonate pe teritoriul altor state, precum și instalațiile de producere a armelor chimice.
În același timp, statele părți se angajează să nu utilizeze ca mijloace de război, în combaterea dezordinii publice, substanțe chimice. Convenția constituie un instrument eficace de descurajare a programelor clandestine de dotare cu arme chimice, datorită regimului strict de control și verificare.
Armele incendiare au fost considerate inițial arme convenționale, dar ulterior, prin perfecționarea lor, au căpătat caracteristicile armelor de distrugere în masă.
Opinia dominantă de interzicere a armelor incendiare, care întrunesc trăsăturile armelor de distrugere în masă, și-a găsit reflectarea în mai multe rezoluții ale Adunării Generale ONU, începând cu anul 1974.
Ca urmare a Conferinței ONU din 1979, pentru problema armelor inumane a fost încheiată Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de anne clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fară discriminare. Aceasta are caracterul unui tratat-cadru, stând la baza încheierii unor acorduri separate.
În vederea aplicării prevederilor Convenției au fost încheiate trei protocoale. Cel de-al treilea se referă, în principal, la incendierea bunurilor sau provocarea de arsuri persoanelor prin flacără, căldură sau combinații între ele, produse prin reacția unei substanțe chimice lansate asupra obiectivului, prin diferite dispozitive.
Armele incendiare pot fi, de exemplu, aruncătoare de flăcări, obuze, rachete, grenade, mine. bombe sau containere cu substanțe incendiare. Se interzice atacarea cu arme incendiare a populației civile, a bunurilor civile și a obiectivelor militare situate într-o zonă unde sunt concentrate masiv bunuri civile.
Protocolul interzice atacul cu arme incendiare asupra pădurilor și a altor plantații, cu excepția situațiilor în care pădurile sunt folosite pentru acoperirea unor obiective militare sau constituie ele însele asemenea obiective.
Armele laser care produc orbirea aparțin categoriei armelor interzise în virtutea Dreptului internațional umanitar.
Protocolul IV anexat Convenției Națiunilor Unite asupra armelor clasice din 1980 interzice folosirea și transferarea tuturor armelor laser concepute special să producă orbirea permanentă. Este prima oară, după 1968, când au fost interzise gloanțele explozive, astfel că o armă este declarată ilegală înainte de a fi folosită pe câmpul de luptă.
Protocolul ratificat de 29 de state pune în lumină rolul Dreptului Internațional Umanitar de a împiedica expunerea soldaților și civililor la noi și oribile suferințe.
Interzicând deopotrivă întrebuințarea și transportul armelor laser care produc orbirea, este necesar să se evite ca aceste arme să poată fi utilizate în scopuri teroriste sau criminale.
În ceea ce privesc minele antipersonal la Oslo, a fost semantă, în 1997, Convenția privind interzicerea folosirii, stocării, producerii și transportului minelor antipersonal și distrugerea lor.
Statele părți se angajează ca niciodată, în nicio împrejurare, să nu folosească, să nu pună la punct, să nu producă, stocheze, conserve sau transfere către oricine, direct sau indirect, mine antipersonal. De asemenea, trebuie să distrugă sau să asigure distingerea tuturor minelor antipersonal.
Este cunoscut faptul că minele terestre antipersonal au făcut multe victime timp de decenii.
Campania Internațională pentru Interzicerea Minelor (I.C.B.L.), ce reprezintă o coaliție de organizații neguvernamentale, a estimat că explozia minelor ucide sau mutilează 15.000-20.000 de oameni pe an.
La ora actuală sunt afectate de mine 90 de țări și 11 teritorii autonome. Aceste arme nu numai că ucid dar și mutilează oamenii fără nicio discriminare. Ele duc la situația în care multe terenuri fertile devin inutilizabile, orice deplasare devine periculoasă, agricultorii sunt împiedicați să-și ducă produsele la piață, sunt stânjenite repatrierea refugiaților și reconstrucția postbelică.
După adoptarea, în 1999, a Tratatului internațional de interzicere a minelor antipersonal s-au făcut progrese semnificative în combaterea folosirii lor.
Aceeași Campanie I.C.B.L. a ajuns la concluzia că s-a redus folosirea minelor antipersonal, a avut loc o diminuare drastică a producției lor, o reducere a exporturilor, s-a efectuat distrugerea unor stocuri, s-a realizat deminarea unor suprafețe tot mai mari de teren și s-au înregistrat mai puține victime în țările afectate.
Volumul cheltuielilor făcute în anul 2000 pentru acțiunile de deminare s-au ridicat la 224 milioane dolari, dar ONU consideră că fondurile alocate nu acoperă nevoile țărilor afectate. Cea mai mare parte a acestora s-a îndreptat către țări ca: Afganistan, Angola, Bosnia, Cambodgia și Mozambic.
I.C.B.L. apreciază că mai există încă stocuri de 230-245 milioane de mine antipersonal în 100 de țări.
Țările ce nu au semnat Tratatul dețin cea mai mare parte – cea 215-225 milioane de mine. Printre acestea se află SUA, Rusia, Egiptul, Iranul, Irakul, China, India, Pakistanul, Coreea de Nord și Coreea de Sud. în total 14 țări mai produc încă aceste mine. Este posibil ca populația din țările afectate de prezența minelor să se mai confrunte încă multă vreme cu această situație. Un exemplu trist: dacă operațiunile de deminare din Cambodgia vor continua în ritmul actual, acestea ar putea dura 200-300 de ani.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Baias, Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București 2012;
Pop, L. Tratat de drept civil. Obligațiile¸vol. II, Contractul, Editura Universul Juridic, București 2009;
Articole din reviste de specialitate
F. Roșioru, Considerații privind executarea în natură a obligațiilor contractuale, în Revista de drept internațional privat și drept comparat 2006;
Legislație internă și europeană
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Locul Contractului In Dreptul Mediului din Perspectiva Dreptului Privat (ID: 122017)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.