Locuirea în clădirile cu risc seismic monumente istorice din București [302501]

[anonimizat]:

Bogdan Suditu

Absolvent: [anonimizat]

2017

[anonimizat] – [anonimizat] a percepției cutremurelor

Soluții

Concluzii

Cutremurele sunt fenomene naturale ce au drept cauză eliberarea energiei în interiorul Pământului în urma fracturării rocilor supuse tensiunilor acumulate. Suprafața de-a lungul căreia rocile se fracturează și se deplasează poartă numele de plan de falie. Cutremurele din România de origine tectonică se produc de-a lungul unor falii crustale (situate la adâncimi mai mici de 60 km) sau la adâncimi intermediare (aproximativ între 60 si 200 km adâncime).

Magnitudinea (M) unui cutremur este o mărime adimensională ce caracterizată prin energia eliberată în focarul unui cutremur sub forma unor unde seismice. [anonimizat], prin utilizarea scării Richter. O [anonimizat].

[anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

Intensitatea (I) cutremurului este mărimea ce măsoară modul în care a [anonimizat]. Scara MSK (Medvedev, Sponhauer, Karnik) modificata, este o scara de 12 grade (I-XII) [anonimizat], construcțiilor, solului.

Principala cauză care determină formarea cutremurelor este dinamica plăcilor tectonice. O [anonimizat] o [anonimizat]. Lungimea plăcilor prezintă o [anonimizat] (printre cele mai mari se numără placa Pacificului și Antartica). [anonimizat] 15 km (plăcile cu litosferă oceanică tânără) până la 200 km sau chiar mai mult ([anonimizat]: zonele centrale ale plăcilor Americii de Nord și Sud). Principala forța modelatoare a [anonimizat], este forța ce a dus și la ruperea și deplasarea plăcilor litosferice ce alcătuiesc învelișul extern al Pământului. Majoritatea cutremurelor se formează în urma mișcărilor relative ale plăcilor litosferice ale Pământului și au loc cu precădere la limitele de separație dintre ele (margini de plăci). Cercetătorii au identificat un număr de șapte până la 12 plăci majore și un număr mai mare de subplaci. Plăcile au primit numele de la continentele (ex: placa Eurasiatică), oceanele (Placa Pacifică) sau regiunile geografice (Placa Arabică) care se suprapun.

Alături de cutremure, cele mai elocvente mărturii ale mișcării relative a plăcilor sunt reprezentate de formele caracteristice de relief create la marginile de plăci. Acestea diferă în funcție de tipul de mișcare relativă a plăcilor unele față de celelalte și de compoziția lor. În acest mod, au fost identificate trei tipuri de margini de placă:

Marginile divergente sunt caracterizate de interacțiunea dintre două plăci ce se depărtează una față de cealaltă. Ca urmare a acestei mișcări, ia naștere o deschidere în crustă (rift mediu-oceanic) prin care materialul topit din astenosferă prezintă un traseu ascendent spre suprafață, se răcește, formând crustă oceanică nouă. Depozitele se formează de o parte și de alta a riftului, conducând la crearea unor lanțuri de munți oceanici (dorsale). Un exemplu reprezentativ îl constituie Riftul Medio-Atlantic care străbate Oceanul Arctic până în sudul Africii, de-a lungul căruia s-au format o serie de insule de natură vulcanică, precum Islanda sau Insulele Azore.

Marginile convergente se întâlnesc acolo unde două plăci intră în coliziune. Dacă în exemplul anterior, cel al marginilor divergente, se forma crustă nouă, de data aceasta mișcarea convergentă o reciclează. Este motivul pentru care dimensiunile Pământului au rămas neschimbate de la începuturi până astăzi.

Margini transformante se întâlnesc în zonele în care plăcile alunecă una față de cealaltă. Conceptul de falii transformane face trimitere la acele zone fracturate care reprezintă puntea de legătură între două margini de plăci divergente, sau mai rar între două margini de plăci convergente. Majoritatea faliilor de transformare sau transformante se află pe fundul oceanelor. Sunt caracterizate de o puternică activitate seismică de suprafață, una dintre cele mai cunoscute fiind falia San Andreas, din California.

Cutremure intraplăci sunt acele cutremurele care nu se produc la marginile plăcilor tectonice. Seismologii, în urma studiilor cutremurelor ce au loc pe suprafața pământului, în diverse locuri, au ajuns la concluzia că marea lor majoritatea se produc prin fenomenul de faliere inversă, proces datorat forțelor de compresiune sub care sunt supuse rocile. Mișcarea plăcilor tectonice induce efecte de compresiune și asupra rocilor nesituate în apropierea marginilor plăcilor. Cutremurele intraplăci sunt ceva mai rare față de cele produse la marginea plăcilor tectonice, dar pot produce chiar si cutremure majore (magnitudine > 7.0). Și în Romania există predispoziție față de astfel de cutremure, în mai toate zonele seismice, cu excepția zonei Vrancea.

Zonele seismogene sunt arii în interiorul cărora activitatea seismică și câmpul de tensiuni sunt considerate a fi relativ uniforme. Identificarea caracteristicilor pe termen lung ale procesului de generare a cutremurelor în fiecare zonă seismogenă este de importanță majoră pentru estimarea hazardului seismic.

În ceea ce privește teritoriul României, zona cu cel mai mare potențial distructiv se află în litosfera subcrustală, la curbura Carpaților Orientali, în regiunea Vrancea. Pe lângă aceasta, există câteva zone de surse seismice superficiale, de importanță locală pentru hazardul seismic: zonele Est – vrânceană, Făgăraș – Câmpulung, Danubiană, Banat, Crișana – Maramureș, depresiunea Bârlad, depresiunea Predobrogeană, falia Intramoesică, depresiunea Transilvaniei (Radulian et al., 2000).

Zona subcrustală Vrancea (VR)

Regiunea Vrancea este o zonă seismică complexă de convergență continentală, situată la contactul a 3 unități tectonice: placa Est – Europeană, subplăcile Intra – Alpină și Moesică (Constantinescu et al., 1976).

Cea mai puternică activitate seismică pe teritoriul României se concentrează la adâncimi intermediare (60 – 200 km), într-un corp litosferic mai rece, în coborâre gravitațională, orientat aproape vertical. Activitate ridicată a fost observată în două domenii de adâncime – între 80 și100 km, și respectiv între 120 și 160 km . Cutremurele puternice din secolul XX s-au produs în ambele segmente: seismele din 1977 (Mw 7.4) și 1990 (Mw 6.9) în segmentul superior, iar evenimentele din 1940 (Mw 7.7) și 1986 (Mw 7.1) în cel inferior.

Rata de producere a cutremurelor puternice – între unu și șase evenimente cu magnitudine Mw > 7.0 pe secol – într-un volum focal extrem de restrâns implică un nivel înalt al ratei deformării relative/specifice (~3.5×10-7 an-1). Procesul tectonic la adâncime apare ca decuplat, în mare măsură, de tectonica în crustă.

În ceea ce privește mecanismul focal al cutremurelor vrâncene de adâncime intermediară, falierea inversă – cu axa extensiilor (T) aproape vericală și axa compresiilor (P) cvasi-orizontală – caracterizează toate evenimentele majore (Mw > 6) și, de asemenea, peste 90% din evenimentele studiate, indiferent de magnitudinea lor (Enescu, 1980; Oncescu și Trifu, 1987; Enescu și Zugrăvescu, 1990; Radulian et al., 2000). Relativ la orientarea planelor de falie, s-au evidențiat două soluții tipice: (I) planul de falie orientat aprox. NE – SV și înclinat spre NV, iar axa P perpendiculară pe Arcul Carpatic; și (II) planul de falie orientat aprox. NV – SE, iar axa P paralelă cu arcul muntos. Datele disponibile – atât macroseismice cât și instrumentale – indică soluții de tip (I) pentru toate cutremurele cu Mw > 7.

Mecanisme de tip faliere normală sau alunecare laterală/ în direcție au fost rar observate, pentru evenimente localizate cu precădere la marginea superioară și respectiv inferioară a volumului seismogen (Radulian et al., 2000).

Regimul tensional în zona subcrustală Vrancea este predominant compresiv.

Zona Est-Vrancea (EV)

Seismicitatea superficială în regiunea Vrancea se distribuie difuz spre est față de Arcul Carpatic, într-o bandă delimitată de falia Peceneaga – Camena la nord, și de falia Intra-Moesică la sud (așa-numita subplacă a Marii Negre). Seismicitatea constă din cutremure de mărime moderată, ce rar magnitudinea 6. Manifestări explozive ale activității seismice – sub forma secvențelor seismice sau a roiurilor de cutremure – sunt frecvente în această zonă (de ex. în regiunea Râmnicu Sărat – Focșani, în aria Vrâncioaia).

Rata momentului seismic în crustă, în zona Vrancea (~5.3×1015 Nm/an) este mult mai mică decât rata în domeniul subcrustal (~1.2×1019 Nm/an) (Radulian et al., 2000).

Diversitatea mecanismelor focale – falierea inversă, alunecarea laterală și falierea normală sunt observate în egală măsură – indică un câmp de tensiune complex, caracteristic tranziției de la regimul compresiv predominant la adâncime, la regimul extensional predominant în crustă.

Zona Făgăraș – Câmpulung (FC)

Zona Făgăraș – Câmpulung se află în partea de răsărit a Carpaților Meridionali. Este caracterizată de șocuri ce pot ajunge până la Mw~6.5, cele mai puternice cutremure de suprafață înregistrate pe teritoriul Romaniei. Ultimul cutremur major s-a produs pe 16 ianuarie 1916 (Mw=6.4) și a fost urmat de o importantă activitate de replici.

Distribuția epicentrelor pune în evidență două grupări semnificative: una localizată în partea de vest a zonei, care include șocurile cele mai mari puternice (Mw~6), cealaltă situată la est (regiunea Sinaia), cu evenimente mai mici (Mw<5).

Mecanismele focale sunt de tip alunecare laterală și faliere normală, indicând un câmp de tensiune extensional. Falierile de tip alunecare laterală predomină, planele de falie fiind orientate NV-SE (Enescu et al., 1996).

Zona Danubiană (DA)

Zona seismogenă Danubiană reprezintă extremitatea vestică, adiacentă fluviului Dunărea, a unității orogene a Carpaților Meridionali. Rata activității seismice este relativ ridicată, în special la granița cu Serbia și dincolo de aceasta, peste Dunăre. Magnitudinea observată nu depășește valoarea de 5.6.

Puținele soluții de mecanism focal disponibile indică faliere normală, cu axa T orientată aprox. N–S, în concordanță cu regimul de tensiune extensional din Carpații Meridionali (Oncescu et al., 1988; Radulian et al., 2000).

Zona Banat (BA)

Contactul între Depresiunea Panonică și orogenul Carpatic se întinde în întregime de-a lungul graniței vestice a României. Distribuția seismicității indică existența a două arii active, relativ distincte: Banat, la sud și Crișana – Maramureș, la nord, deși diferențe tectonice sau geostructurale între cele două zone nu au fost puse în evidență.

Seismicitatea zonei Banat se caracterizează prin relativ numeroase cutremure cu magnitude Mw>5, dar fără să depășească Mw 5.6. Socurile mai puternice, care sunt de obicei urmate de secvențe de replici, apar grupate în timp (în ferestre de câteva luni).

În contrast cu mecanismele focale observate în aria avanfosei Carpaților (cu excepția zonei crustale Vrancea) și în Carpații Meridionali, unde falieri inverse nu au fost puse în evidență, aici falierile inverse și alunecările laterale sunt predominante. Ele conturează un câmp regional de compresie orizontală pe direcție E–V, în concordanță cu un model aproximativ radial al regimului extensional din Bazinul Panonic (Grünthal and Stromeyer, 1992), care implică compresie pe direcție E–V la est de bazin, în regiunea intra-Carpatică.

Zona Crișana-Maramureș (CM)

Cataloagele de cutremure istorice raportează producerea de evenimente cu magnitudine mai mare decât 6 în Crișana-Maramureș (catalogul ROMPLUS, Oncescu et al., 1999 – 1 eveniment, Shebalin et al., 1998– 2 evenimente, în prima jumătate a secolului XIX). Pe baza informației istorice sunt de asemenea raportate mai multe cutremure cu efecte distrugătoare, cu magnitudine peste 5. In perioada instrumentală însă (începând cu secolul XX), a fost localizat în zonă un singur eveniment cu magnitudine apropiindu-se de 5.

Depresiunea Bârlad (BD)

Depresiunea Bârlad este o depresiune de subsidență situată la NE de regiunea Vrancea, în Platforma Scitică, și reprezintă prelungirea către NV a Depresiunii Predobrogene. Cutremurele observate sunt de mărime moderată – nu depășesc Mw=5.6.

Soluțiile de plan de falie disponibile indică un regim de stres predominant extensional. Falierea normală este probabil legată de falierea în trepte, evidențiată în Depresiune (Mutihac și Ionesi, 1974).

Depresiunea Predobrogeană (PD)

Zona seismogenă aparține marginii de sud a Depresiunii Predobrogene, urmărind aliniamentul faliei Sfântul Gheorghe.

În linii generale, seismicitatea și caracteristicile mecanismelor focale sunt similare cu cele evidențiate pentru depresiunea Bârlad: activitate seismică moderată (Mw≤5.3) – grupată mai ales de-a lungul faliei Sfântul Gheorghe și regim extensional al câmpului de deformare. Similitudinea poate fi pusă pe seama afilierii celor două zone la aceeași unitate tectonică – Platforma Scitică.

Falia Intramoesică (IM)

Falia Intramoesică traversează Platforma Moesică în direcție SE-NV, separând două sectoare distincte, cu constituție și structură diferite, ale fundamentului. Deși este o falie adancâ bine definită, atingând baza litosferei (Enescu, 1992), și se extinde către sud-est până în regiunea Faliei Anatoliene (Săndulescu, 1984), activitatea seismică asociată este slabă și sporadică (numai două evenimente cu magnitudine mai mare decât 5, ambele raportate în perioada instrumentală). Adâncimea focarelor (atunci când poate fi constrânsă) are valori relativ mari (h~35 km), sugerând un proces activ în crusta inferioară sau în mantaua superioară.

Foarte puținele soluții de mecanism focal disponibile pentru această zonă sunt toate consistente cu regimul extensional observat în aria avanfosei Carpaților (cu excepția regiunii crustale Vrancea).

Depresiunea Transilvaniei (TD)

Această zonă seismogenă este definită numai pe baza informațiilor istorice.

Activitatea seismică aproape lipsește în prezent. Cu toate acestea, mai multe cutremure cu magnitudine peste 5 (două evenimente având Mw > 5.5) au fost raportate pe baza documentelor istorice, importante efecte distructive fiind consemnate în Transilvania (catalogul ROMPLUS, Oncescu et al., 1999).

Hazardul seismic se determină prin mișcarea așteptată a terenului într-un amplasament, în urma cutremurului, fenomen ce poate avea drept consecințe distrugeri și pierderi. Evaluarea hazardului generat de cutremure se face în prezent prin două metode, cea deterministă, respectiv cea probabilistică.

Abordarea deterministă se caracterizează prin dezvoltarea unor scenarii de cutremur particular (de o dimensiune specificată, produs într-o locație specificată), în baza căruia se reazlizează evaluarea mișcarea terenului în arealul de interes. Această metodă presupune urmarea unei serii de pași.

În primul rând, se va face identificarea tuturor surselor de cutremure ce pot afecta amplasamentul; sursele seismogene pot varia de la mici falii plane, la regiuni seismotectonice largi. Potențialul seismic al fiecărei zone este cuantificat printr-un cutremur semnificativ, care poate varia de la cel mai puternic eveniment istoric cunoscut (cutremurul maxim probabil) până la seismul cel mai puternic ce ar putea avea loc în cadrul tectonic cunoscut (cutremurul maxim credibil). La evaluarea hazardului, în absența unor informații suplimentare, este luată în considerare cea mai scurtă distanță între zona seismogenă și areal.

Următorul pas este reprezentat de selecția relațiilor de atenuare care să permită estimarea mișcării seismice a terenului în amplasamentul de interes, în termeni de intensitate macroseismică, accelerație maximă, amplitudinea spectrului de răspuns – ca funcție de magnitudinea cutremurelor, distanța sursă – amplasament și condițiile locale.

În al treilea rând, se realizează definirea cutremurului de control, acesta fiind cutremurul așteptat să producă cel mai ridicat nivel al mișcării terenului în amplasament. Selecția se face prin metoda comparației, pe baza relației de atenuare, a efectelor produse la amplasament de cutremurele semnificative, identificate la pasul I (efecte determinate de combinația dintre magnitudinea cutremurului și distanța focală a acestuia – respectiv distanța minimă dintre zona seismogenă și amplasament). Cutremurul rezultant va defini scenariul seismic.

Determinarea parametrilor ce descriu mișcarea terenului (intensitatea macroseismică, accelerația maximă, amplitudinea spectrului de răspuns) este ultimul pas, corespunzător scenariului reprezentând cea mai severă situație așteptată.

Abordarea probabilistă a devenit o metodă larg acceptată și utilizată la scară mondială, determinând probabilitatea anuală de depășire sau perioada de revenire a unui anumit nivel (fixat) al mișcării seismice a terenului în areal. Analiza probabilistă furnizează hărți de probabilitate seismică, în forma izoliniilor de valori maxime așteptate ale mișcării terenului (intensitate macroseismică, accelerație maximă), pentru perioade de revenire specificate. Metoda constă din patru pași de bază, iar unii dintre aceștia coincid parțial cu cei ai abordării deterministe:

Identificarea zonelor seismogene. Acest pas este în general similar cu pasul I) al analizei deterministe, cu diferența că aici, în mod explicit, sursele sunt definite ca având un potențial seismic uniform, respectiv probabilitatea producerii unui cutremur de o anumită dimensiune (magnitudine) este aceeași oriunde în interiorul zonei sursei.

Caracterizarea probabilistă a activității seismice în zonele surselor. Spre deosebire de analiza deterministă, care reține un singur cutremur de control, sau cel mult un cutremur maxim pentru fiecare sursă, în abordarea probabilistă fiecare zonă este caracterizată de o distribuție probabilistă a cutremurelor sau relație de recurență. Aceasta indică probabilitatea ca un cutemur de mărime dată să se producă oriunde în interiorul sursei, într-o perioadă de timp specificată (de obicei un an). Pentru fiecare sursă este ales, de asemenea, un cutremur maxim. In contrast cu procedura deterministă, evenimentul maxim nu reprezintă singurul cutremur luat în considerare, ci limita superioară a cutremurelor de toate mărimile, care vor intra în analiză pentru fiecare sursă. Intrucât cutremurele pot apărea oriunde în interiorul zonei seismogene, trebuie luate în considerare distanțele de la toate locațiile posibile până la amplasament (în analiza deterministă este considerată numai distanța cea mai apropiată de la fiecare zonă la amplasament). Prin urmare, analiza probabilistă are în vedere un domeniu de perechi: dimensiunea cutremurului – distanța la amplasament și probabilitatea de apariție asociată acestor perechi.

Selecția relațiilor de atenuare. Acest pas vizând estimarea efectului cutremurelor este similar pasului II) al procedurii deterministe, cu diferența că în analiza probabilistă, domeniul de dimensiuni (magnitudini) considerate pentru cutremure implică o familie de atenuări sau curbe ale mișcării terenului; fiecare din acestea leagă un parametru de mișcare a terenului (intensitatea macroseismică, accelerația maximă) de distanță, pentru o mărime dată a cutremurului.

Integrarea pe întregul domeniu de magnitudini și distanțe pentru fiecare sursă seismogenă, pentru a obține – în amplasamentul particular – valorile hazardului probabilist, în forma unei distribuții cumulative pentru parametrii de mișcare a terenului. Efectele tuturor cutremurelor, de diferite mărimi, produse din diferite locații în diferite zone seismogene și cu diferite probabilități de apariție, sunt integrate într-o singură curbă, ce exprimă probabilitatea de depășire într-o perioadă de timp specificată (de obicei un an) – respectiv perioada de revenire – a anumitor valori ale parametrilor mișcării seismice în amplasament (intensitate macroseismică, accelerație maximă).

Cutremure majore în secolul al XX-lea

Cutremurul din 31 martie 1901

Magnitudine-moment (Mw) estimata: 7.2

Adâncime estimată: 14 km

Zona seismica: Shabla

Ora locala: 09:10

Acest cutremur s-a produs în zona Shabla, în partea de nord-est a Bulgariei, fiind cel mai puternic cutremur inregistrat vreodată in Marea Neagra. Cutremurul a avut ca arie de influență mai multe regiuni, simțindu-se în Bulgaria, în Dobrogea, Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei, nord-vestul Anatoliei si estul Serbiei. În Bucuresti nu a provocat mari distrugeri, însă a condus la panică în rândul populației. Cutremurul a avut efecte devastatoare în zona de coastă românească din sudul Mangaliei, ceea ce a dus la distrugerea mai multor sate din regiune. Cutremurul a generat până și un val de tip tsunami de 4-5 metri înălțime, provocând dislocări ale malurilor, precum și alunecari de teren. Provincia Bulgareasca Dobrici a fost grav afectata de tsunami, iar în mai multe localităti unele case au fost luate de șuvoaiele de ape, farul din Kaliakra fiind și el distrus. Ronguelov et al. (2011) indica un număr total de 1200 case distruse.

Cutremurul din 26 Ianuarie 1916

Magnitudine-moment (Mw) estimata: 6.4

Adancime estimata: 21 km

Zona seismica: Fagaras-Campulung

Ora locala: 09:38

In dimineata zilei de 26 ianuarie 1916 s-a produs un cutremur puternic cu epicentrul in apropierea localitatilor Cumpana-Piscul Negru (Arges), avand efecte semnificative in judetele Arges, Valcea, Sibiu si Alba. Cutremurul a fost urmat pe parcursul a patru luni de numeroase replici. Socul principal s-a produs, se pare, la o adancime de 20 km, iar majoritatea replicilor au avut loc la adancimi chiar mai mici de 10 km.

Cutremurul din 10 noiembrie 1940

Magnitudine-moment (Mw): 7.7

Adâncime: 150 km

Zona seismică: Vrancea

Ora locala: 03:39

Marele cutremur de pe 10 noiembrie 1940 a fost precedat de alte cutremure cu magnitudini mai mic. Cel mai mare dintre acestea se produsese în data de 22 octombrie 1940, cu o magnitudine de 6.5, care a creat daune relativ minore, precum geamuri sparte sau crăpături în pereți. Ca energie eliberată, cutremurul de pe 10 noiembrie a fost cel mai puternic din secolul XX, având consecințe devastatoare cu precădere în centrul și sudul Moldovei, însă și în Muntenia. A fost resimțit în țările învecinate României, însă și la distanțe mai mari, precum Rusia, Grecia sau Turcia.

În ceea ce privește numărul de victime la acele vremuri, cenzura informațiilor din timpul războiului a condus la incertitudine, însă unele estimări susțin un număr de 1000 de morți și 4000 de răniți. In memoriile vice-premierului României de la acea vreme, publicate în 1982, se indica numărul de 593 morti și 1271 răniti la nivel național, din care 140 de morți si 300 de răniți în București. Orașul Panciu ar fi fost distrus aproape în totalitate, iar orașe precum Tecuci, Mărășești, Iași, Focșani, Galați și Iași au fost grav avariate. În București, este binecunoscut cazul blocului Carlton, din centrul orașului, care s-a prăbușit, conducând la decesul a peste 100 de oameni, însă au mai existat și alte clăriri care au suferit daune. De asemenea, o aripă a închisorii Doftana, de lângă orașul Câmpina, s-a prăbușit. Daune majore au fost produse și la Chișinău, unde au fost distruse sute de clădiri, precum și pe teritoriul Bulgariei.

Cutremurul a cauzat si importante efecte morfologice la nivelul scoartei terestre, in special in regiunile subcarpatice din Muntenia si Moldova; aceste efecte s-au manifestat prin alunecari de teren, fisuri, tasari, formarea de crapaturi in straturile superficiale ale scoartei si tasniri de apa din crapaturile formate paralel cu cursurile râurilor.

Prabusirea si avarierea unui numar foarte mare de cladiri (in special si cladiri relativ nou construite) a fost un prim semnal de alarma cu privire la introducerea regulilor obligatorii de proiectare seismica, inexistente pana la acel moment. Incepand cu 1941, un prim cod de proiectare a fost instituit, fiind imbunatatit considerabil in 1963 si 1970.

Cutremurul din 4 Martie 1977

Magnitudine-moment (Mw): 7.4

Adâncime: 94 km

Zona seismică: Vrancea

Ora locala: 21:21

Spre deosebire de cutremurul din 1940, care a fost cel mai puternic ca intensitate produs pe teritoriul Românie, cutremurul din 4 martie 1977 avea să rămână în istoria țării drept cel mai distructiv în privința daunelor materiale și a pierderilor de vieți omenești. Marele cutremur din 1977 s-a produs fără să fi fost precedat de alte replici anterioare semnificative, cum se întâmplase în cazul cutremurului din 1940.

Studiile de după cutremur au indicat faptul că acesta a fost caracterizat de o mișcare de tip multi-șoc, în sensul că au existat cel putin patru șocuri principale la adâncimi diferite, de-a lungul planului de rupere, care a fost estimat la un perimetru între 30 și 60 km. Mecanismul de faliere a șocului principal a fost invers, orientat pe directia NE-SV si usor scufundat spre NV (Bala si Toma-Danila, 2016). Deși în România existau la data cutremurului mai multe seismometre, doar unul dintre ele a reușit să înregistreze corect întreaga mișcare seismică – cel de la stația INCERC din București (cartierul Pantelimon); valoarea maximă de accelerație înregistrată la nivelul solului a fost de 2,069 m/s².

Faptul că acest cutremur a fost cu mult diferit față de cel produs anterior, în 1940, este indicat și prin aria de impact pe care a avut-o. Dacă atunci regiunea Moldovei a fost cea mai afectată, de data aceasta efectele devastatoare s-au înregistrat în Oltenia și Muntenia, mai puțin în sudul Moldovei. Cutremurul a mai fost resimțit și în țările vecine, Serbia, Bulgaria și Ungaria, dar și în Rusia, până în apropiere de Sankt Petersburg.

Datele oficiale au arătat că 1578 de persoane și-au pierdut viața în România și 11321 au fost rănite, 90% dintre aceste victime fiind în București, în principal ca urmare a prăbușirii clădirilor. Cutremurul a distrus sau avariat grav 32897 de locuinte și a afectat 763 de unități industriale. Din 40 de judete, 23 au fost grav afectate, ceea ce a condus la pierderi economice însemnate. Un raport din 1978 al Băncii Mondiale indică pagube economice totale în valoare de 2 miliarde de dolari, din care 70% în București.

În Romania, cele mai grave urmări s-au inregistrat în partea de sud a țării, cu deosebire în Municipiul București, unde 33 de clădiri si blocuri de inălțime mare sau medie au fost distruse: mai multe clădiri vechi construite în perioada antebelica dar și 3 clădiri noi (blocul OD16 din cartierul Militari, blocul de pe Ștefan cel Mare-Lizeanu și Centrul de Calcul al Ministerului Transporturilor.

Cutremurul a indus fenomene geomorfologice in sudul, estul si nordul Munteniei, precum si in sudul Moldovei. Acestea au constat in alunecari de teren, lichefieri, tasari, tasniri de apa. In Muntii Vrancei, cursul raului Zabala a fost partial blocat, formandu-se un mic lac de baraj natural, conform cutremur.net.

Reactia oficiala de dupa cutremur a fost instituirea, prin decret prezidential, a starii de necesitate pe intreg teritoriul Romaniei. Printre victimele cutremurului s-au numarat si cateva personalitati marcante, precum Toma Caragiu, Doina Badea sau Anatol Baconsky.

Blocul Dunărea după cutremur

Blocul Wilson

Blocul Wilson

Bloc Scala

Blocul Scala după cutremur

Blocul Academiei

Blocul Academiei – trecut prezent

Cutremurul din 31 august 1986

Magnitudine-moment (Mw): 7.1

Adancime: 131 km

Zona seismica: Vrancea

Ora locală: 00:28

Cutremurul din 1986 a fost unul puternic, însă energia eliberată a fost de cel puțin 3 ori mai mică decât cea a cutremurului din 4 Martie 1977. Cutremurul nu a cauzat pagube majore în România – este posibil ca două persoane să fi decedat, în urma atacurilor de panică. Spre Moldova, pe direcția Focșani-Iași, intensitatea seismică a fost predominant mai mare, așa cum se poate observa pe harta de intensitate de mai jos. În Moldova, cutremurul a avut și efecte distrugătoare: la Chișinau s-au prabușit 4 blocuri, consecințele fiind tragice (100 de morți). În apropierea luncii Prutului au fost observate tasări ale terenului, țâșniri de nisip și formarea unor cratere.

Există înregistrări ale cutremurului la 46 de seismometre și accelerometre din România. Valoarea maximă înregistrată a accelerației la nivelul solului a fost de 2,971 m/s², la stația Focșani. La stația INCERC din București (singura care a înregistrat cutremurul din 4 Martie 1977), valoarea accelerației a fost 1,09 m/s² (față de 2,069 m/s² în 1977). Cutremurul a fost urmat de numeroase replici, care se pot identifica pe harta interactivă a cutremurelor.

Cutremurele din 30/31 mai 1990

Magnitudine-moment (Mw): 6.9/6.4

Adancime: 91/87 km

Zona seismica: Vrancea

Ora locala: 13:40 (30 mai 1990)/03:17 (31 mai 1990)

Între 30 și 31 mai a avut loc o serie de cutremure puternice în zona Vrancea, la adâncimea de 80-100 de km. Cel mai puternic cutremur a avut loc pe 30 mai, la ora prânzului. Acest cutremur a fost înregistrat de 64 seismometre și accelerometre din România, cele mai mari accelerații la nivelul solului fiind la stațiile de la Câmpina (2,706 m/s²), Onești (2,416 m/s²) și Bolintin Vale (2,183 m/s²), conform datelor URBAN-INCERC. În zona epicentrală, la Vrâncioaia, accelerația a fost de 1,572 m/s². Următorul cutremur mai puternic (de pe 31 mai 1990) a avut accelerații de cel puțin jumătate de ori mai mici.

În România, 8 persoane au murit (doi în București, doi în Brăila și câte unul în județele Ialomița, Brașov, Buzău și Prahova, conform unui raport al Inspectoratului General de Poliție) și 362 au fost rănite. Din acestea, 100 au fost rănite serios, iar 262 au suferit leziuni ușoare. În Republica Moldova, 4 oameni au murit și zeci de persoane au fost rănite, iar în nordul Bulgariei, o persoană a murit în urma unui atac de cord. Cauzele predominante ale victimelor au fost panica (săritul pe geam) și căderea materialelor de construcție (cărămizi, geamuri etc.). Printre singurele pagube mai însemnate au fost cele înregistrate la Călărași, unde cutremurele au fisurat coșurile centralei termice de la Combinatul de Celuloză și Hârtie și au prăbușit tavanul unei întreprinderi de creștere a porcilor (adevarul.ro).

Pe baza istoriei cutremurelor prezentate mai sus, o concluzie clara este ca un cutremur major va mai avea loc si in viitorul apropiat. Nimeni nu poate sti insa cand – toate incercarile de predictie de pana acum (bazate pe analiza precursorilor – radon, semnale electrice, a comportamentului animalelor, considerentele statistice, influenta corpurilor ceresti etc.) s-au dovedit a fi in marea lor majoritate eronate sau in cel mai bun caz (putand fi vorba si de coincidente) foarte inconstante.

Un prim lucru insa poate fi facut – imediat dupa producerea unui cutremur: sistemele de avertizare timpurie exploateaza diferenta de timp dintre undele P (primare – mai putin distructive) si undele S (secundare – poarta cea mai mare parte a energiei, dar se propaga mai lent). Prin monitorizarea unei zone seismice si depistarea rapida a unui cutremur, pe baza undelor P, se poate emite o avertizare catre zone mai indepartate, in care unda S va ajunge cu cateva secunde mai târziu decât semnalul transmis. Pentru un cutremur subcrustal din zona Vrancea, fereastra de timp creată între mesajul de avertizare și ajungerea undei S în București este de 20-30 secunde – timp util pentru blocarea automată a instalațiilor și echipamentelor periculoase, dar nu prea suficient pentru avertizarea populației. În anumite situații, avertizarea ar putea salva mai multe vieți, dar există toate premizele ca aceasta să provoace și pierderi de vieți în mod nejustificat, datorită panicii instituite – iar această responsabilitate este dificil de asumat. Mai multe informatii pot fi gasite aici sau in filmuletul de mai jos.

Află mai multe despre ce se face în domeniul monitorizării activității seismice și avertizării, din filmul de prezentare al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului (INFP)

Un alt lucru care poate fi facut este evaluarea si consolidarea sau demolarea cladirilor vulnerabile seismic. În București există în prezent (conform datelor Recensământului din 2011) peste 31430 de clădiri (10% din nr. total) construite înainte de 1940 (din care peste 3600 au înălțime medie și mare), fără nici o proiectare specific antiseismică; acestea au supravietuit cutremurelor din 1940 și 1977, dar nu este o garantie că o vor mai face și la cutremure viitoare. De asemenea, cutremurul din 1977 a demonstrat că și clădirile mai noi pot avea erori majore de proiectare sau de construcție, care pot duce la colaps. Deși după 1977 codurile de proiectare seismică (P100-1/2013 în prezent) au devenit tot mai stricte și adaptate la contextul seismic, nu este o garanție că toate clădirile noi au fost construite conform reglementărilor.

În ultimii 25 de ani, 856 de clădiri au fost expertizate și încadrate în clase de risc seismic în București (și 1577 au fost încadrate în categorii de urgență), conform PMB (ianuarie 2016). Dintre acestea, 349 au fost încadrate în clasa I de risc – cea mai severă. Fotografii ale acestora pot fi găsite pe imagist.ro. 78 de clădiri au fost consolidate. Harta de mai jos prezintă locațiile aproximative ale acestor clădiri (conform listei din ianuarie 2016).

La nivel național, lucrurile totuși au început să evolueze într-o direcție benefică. Între 2016 și 2017 a fost derulat Proiectul Ro-Risk (Evaluarea riscurilor de dezastre la nivel național), coordonat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU) și având ca parteneri 13 instituții din toată țara. Acesta a avut ca prim rezultat realizarea Raportului de Țară cu privire la riscurile naturale și antropice, precum și realizarea hărților de hazard și risc la nivel național și de detaliu, ținând cont în premieră de o metodologie de evaluare unitară. Harta pe care o puteți găsi la acest link este doar una din multele hărți cu privire la riscul seismic al României, la nivel de unitate administrativ-teritorială. Toate aceste produse ale cercetării vor contribui activ la realizarea și implementarea unei strategii mult mai eficiente de reducere a riscurilor. După cum reiese din matricea de risc realizată, cutremurul este hazardul cu cel mai mare impact în România.

Pentru fiecare dintre noi, vital este si sa cunoastem cum sa ne comportam in caz de cutremur, si de asemenea sa intelegem fenomenul si cauzele sale. Pentru asta a fost creat Proiectul ROEDUSEIS, precum si Proiectul MOBEE. Cele mai bune practici in ceea ce priveste pregatirea si comportamentul pentru un cutremur pot fi vizualizate in urmatoarele clipuri, realizate în cadrul Campaniei Naționale „Nu tremur la cutremur”:

Desi atat populatia cat si autoritatile sunt constiente de riscul seismic ridicat din Romania, masurile de reducere a acestuia nu par a fi considerate urgente. Asa cum am aratat mai sus, cutremurele majore apar la intervale de timp suficient de mari pentru a uita ce s-a intamplat la cutremurul major anterior, dar un lucru este cert: nu este nici un motiv sa consideram ca nu vor mai fi cutremure majore. Iar aceasta observatie nu se refera doar la zona seismica Vrancea. Asadar, recomandam adoptarea urgenta a unor masuri pregatitoare eficiente pentru un cutremur viitor.

Bucureștiul a suprins întotdeauna prin diversitate, atât socială cât și formală, ce se caracterizează printr-un mozaic de construcții și de oameni, printr-un amestec de clădiri de diferite stiluri, de la vechi la nou, imobile care indică bogăție și sărăcie, case remarcabile abandonate sau ocupate de grupuri marginale și apartament de bloc locuite de clasa de mijloc. Rezultatul acțiunilor dezechilibrate și complementare ale unor factori publici și pricați din fiecare epocă au condus spre realitatea actuală. Bucureștiul a rezultat astfel din succesiunea de intervenții încă din perioada medievală, trecând apoi prin perioada modernă și comunistă, până în zilele noastre.

Spațiul rezidențial bucureștean avea să sufere transformări majore în cea de-a doua jumătate a secolului trecut. Spațiul actual poartă încă amprenta dezvoltării sale din perioada anterioară, cea comunistă. Pe lângă blocurile construite de-a lungul bulevardelor, se regăsesc imobile construite înainte de 1945, specifice epocilor trecute, care impresionează prin arhitectură. Ca în majoritatea orașelor europene, structurarea rezidențială a permis dezvoltarea orașului după logici firești, dinspre centru spre periferie.

Centrul, spațiul de viață care a fost întotdeauna inima orașului, a reprezentat în trecut nucleul din care a pornit dezvoltarea, ca loc unde inițial se desfășurau activități comerciale. Relevanța istorică și culturală a arealului concentrează părți esențiale din identitatea colectivă a orașului.

Istoria Bucureștiului ca oraș începe de la teritoriul actual al centrului vechi al capitalei, unde se pare că domnitorul Mircea cel Bătrân ar fi construit reședința ce avea să poarte numele de Curtea Veche, în imediata apropiere a râului Dâmbovița. Începând de atunci, palatul a reprezentat o importanță majoră în cadrul așezării, ca reședință pentru diferiți domnitori și a fost supusă de-a lungul timpului unor modificări și reconstruiri. Însă dezvoltarea orașului s-a făcut începând cu acest areal. Vlad Țepeș a fost domnitorul care a consolidat cetatea construită de Mircea cel Bătrând și a ridicat-o la stadiul de reședință domnească. Curtea veche a fost unul dintre edificiile care au fost marcate de predispoziția naturală la dezastre a Bucureștiului, iar după incendiul din 1718 și după cutremurul din 1738, a devenit nefuncțională. După cele două dezastre din secolul al XVIII-lea, care au distrus curtea și clădirile aferente, s-a reconstruit o nouă curte domnească, Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat și un muzeu, Muzeul Curtea Veche.

În secolul al XVII-lea timpuriu, latura comercială a centrului vechi începuse să se contureze, marcată de înființarea primelor hanuri și magazine deschise la acea vreme în zonă. De-a lungul istoriei, orașul a trecut prin perioade de creșteri și descreșteri, având o evoluție fluctuantă. Dezvoltarea sa a fost întotdeauna marcată de catastrofe naturale sau produse de om, precum incendii, inundații și cutremure. Ultimii ani au demonstrat că aceste dezastre și potențialele sale manifestări au fost greu și slab întelese de către comunitate, ceea ce a reprezentat principala cauză din care au rezultat daune majore și pierderi de vieți omenești, cât și mari probleme în ceea ce a însemnat reabilitarea după astfel de catastrofe.

Secolele XVIII și XIX au fost marcate de numeroase dezastre precum inundațiile din albia Dâmboviței, incendii și cutremure. Marele foc din 1847 a produs consecințe severe pentru o treime din clădirile bucureștene. Daunele au avut impact asupra a două treimi din teritoriul centrului vechi. Focul a fost stins complet, de către oameni și autorități, tocmai după câteva săptămâni de muncă asiduă. În centrul vechi, zona din jurul Curții Vechi și de la Hanul lui Manuc a fost grav afectată și nu mai puțin de șase biserici au suferit daune considerabile.

În secolele XVIII ȘI XIX, inundațiile erau frecvente în București, la fel și în centrul vechi al orașului. Printre factorii care determinau producerea unor astfel de evenimente erau numărul mare de mori, numeroasele poduri susținute de piloni ancorați direct în albia râului, care obstrucționau cursul normal al apei, oamenii care aruncau gunoaiele direct în râu, cauzând îngustarea cursului, precum și reducerea constantă a albiei râului prin extinderea gospodăriilor de pe mal. Una dintre cele mai agresive inundații a avut loc în anul 1865, când, după mai multe zile cu ploaie, nivelul apei a atins 3 metri. Pierderile au fost imense, centrul vechi fiind cel maia afectat de acest dezastru, cu precădere în partea de sud, în prejma hanului Manuc, care însă a rezistat. După această catastrofă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat ordin pentru a se canaliza Dâmbovița, care avea să apare de atunci orașul de inundații. De asemenea, a mai ordonat și distrugerea tuturor morilor de lângă râu, unul din factorii care contribuiau la creșterea efectelor inundațiilor.

La începutul secolului al XX-lea, o serie de planuri de sistematizare au început să aibă efecte pozitive în privința dezvoltării orașului. Acestea s-au realizat în perioadele 1914-1916, 1919-1922, respectiv 1928-1935. Străzile aveau astfel să fie reconfigurate, fiind construite artere noi care să îmbunătățească circulația, iar clădirile au fost aliniate de-a lungul străzilor, asemenea modelului parizian. De asemenea, a fost implementat un program prin care se încuraja construirea cât mai multor monumente arhitecturale. Această perioadă a marcat o eră de înflorire a așezării. Clădirile elegante și de arhitectură inspirată din stilul francez erau însoțite de o clasă de elită în rândul oamenilor și de o evoluție culturală. Este ceea ce a făcut ca Bucureștiul să fie sugestiv numit în literatura vremii drept Micul Paris, datorită multiplelor asemănări cu capitala Franței.

A doua decadă a secolului XX în București avea să fie marcată de cutremure intense generate de sursa tectonică subcrustală din regiunea Vrancea. Cutremurul din 1977 a avut cel mai devastator impact din istoria României și a Bucureștiului, determinând prăbușirea multor clădiri și decesul sau rănirea a mii de persoane. A urmat apoi o perioadă cenușie în istoria orașului, întrucât cutremurul a fost folosit drept pretext de către autoritățile comuniste de la acea vreme, iar drept consecință, au fost adoptate o serie de programe cu caracter antiseismic. Sub conducerea regimului președintelui Nicolae Ceaușescu, orașul s-a dezvoltat intens, suferind o serie de modificări majore. Conducătorul nu a menținut clădirile din centrul vechi al orașului, ci a început să demoleze o arie de 7 km² din interiorul orașului pentru a face loc noului centru civic socialist. Doar o mică parte din centrul vechi al orașului a fost afectat de proiectul de sistematizare. Unele clăriri înalte, majoritatea pentru scop rezidențial, au fost ridicate pe locul unor vechi cartiere istorice, precum cartierul evreiesc de pe malul Dâmboviței sau Uranus – Izvor, locuri recunoscute pentru arhitectura inedită. Cea mai mare modificare făcută în zona centrului istoric al capitalei a implicat reconstrucția axei râului Dâmbovița, care erau compus din bazine cu apă curată la suprafață și canale plasate dedesubt. Rata de scurgere a râului a fost de asemenea regularizată. În urma acestor lucrări, transportul public a fost îmbunătățit, ceea ce a făcut posibilă construirea metroului bucureștean, singurul din țară și în prezent, inaugurat în anul 1979.

În prezent, asistăm la o degradare a valorilor centrului vechi, care astăzi este un loc caracterizat de numeroase contraste estetice și funcționale. Aici se află o multitudine de monumente arhitecturale, din diverse epoci și de felurite stiluri, majoritatea aflându-se în stadii de degradare avansată sau în ruină. Acestea alternează cu construcții improvizate, reclame mari și vizibile pe fațatade clădirilor, cât și noi stiluri arhitecturale mult diferite și incompatibile cu stilurile secolului XIX întâlnite la majoritatea clădirilor istorice. În acest areal sunt concentrate mai multe tipuri de instituții, de la clădiri religioase, un spital, clădiri culturale, birouri, cât și spații comerciale și de servicii. Este un spațiu al constrastelor, aici găsindu-se cluburi și baruri în apropierea bisericilor, comerțul se realizează în clădiri istorice degradate, ce reprezintă pericol public. În timp ce activitatea comercială se desfășoară la parterul clădirilor, etajele superioare sunt locuite de persoane care trăiesc în condiții de sărăcie extremă, pe când restaurantele și cafenelele de la nivelul de jos atrag membrii unor clase cu venituri mai ridicate.

În prezent, mai bine de o treime din clădirile din centrul vechi al Bucureștiului sunt vulnerabile riscului seismic, fiind încadrate de către autorități în diferite clase de risc seismic. Unele din aceste clădiri sunt monumente istorice, însă nu toate clădirile din centrul istoric au fost evaluate după vulnerabilitatea lor seismică. Condiția precară a mediului construit conduce la creșterea riscului în caz de cutremur, iar Bucureștiul se simte din nou amenințat de posibila iminență a unor dezastre care au provocat pagube imense în secolele anterioare.

Foto 3. Strada Gabroveni

Strada Gabroveni

Calea Moșilor

Strada Sfinților

Strada Lipscani

Strada Franceză – plăcuță monument istoric și bulină

Strada Blănari – Băcani

Bucureștiul este localizat în partea de sud a țării, în Câmpia Română, pe un teritoriu ce are o mare predispoziție la fenomenele de mișcare a solului, ce poartă numele de cutremure și care se produc cu mare frecvență în zona Vrancea. Principalele cauze ale producerii cutremurelor sunt determinate de activitatea tectonică. Majoritatea cutremurelor ce au loc pe planetă se produc în locuri unde plăcile tectonice se întâlnesc. Totuși, cutremurele pot fi generate și în interiorul unor plăci tectonice.

În Europa, zonela cu cea mai mare predizpoziție la cutremure se găsește în partea de sud – est a continentului, cu precădere pe teritoriile, Greciei, Italiei și României. În aceste țări, nu toate cutremurele au loc în regiuni unde se întâlnesc plăcile tectonice. În ciuda progreselor științifice incontestabile din ultimii ani care s-au făcut în țări ale lumii frecvent afectate de cutremure, precum Japonia, Statele Unite ale Americii, China, Turcia, Italia, Noua Zeelandă sau Chile, cutremurele sunt evenimente care încă nu pot fi anticipate.

Aproape întreg teritoriul României se află sub risc seismic ridicat, ceea ce plasează mai bine de trei sferturi din populație sub risc, ceea ce indică relevanța și importanța unor planuri de protecție și prevenție în țară în cazul producerii unor astfel de fenomene imprevizibile. Hazardul seismic în România este cauzat cu precădere de o sursă subcrustală, la curbura Carpaților Orientali, având o lungime curprinsă între 60 și 180 km. Regiunea Vrancea se suprapune peste zona cu cea mai intensă activitate seismică de adâncime din România. Turbulențele interne ce au loc în această zonă generează mișcări tectonice ale scoarței terestre, ale căror unde seismice ating, pe lângă alte orașe ale României, și capitala țării, Bucureștiul. Cu cât aceste turbulențe se produc la o adâncime mai mare, cu atât suprafața de impact va fi mai mare. În cazul Bucureștiului, este de menționat faptul că orașul se află în apropierea ariei de ruptură a suprafeței subcrustale Vrancea. Astfel, orașul este poziționat pe un teritoriu care este amenințat de cutremure majore. Aceste evenimente, cât și efectele pe care le produc, fac ca această problemă să reprezinte una de securitate națională, având drept cerințe imediate elaborarea unor planuri de dezvoltare urbană antiseismică.

Conform statisticilor, în România au loc trei cutremure majore pe o durată de un secol. Cutremurele care se produc la o adâncime mai mare generează impact pe suprafețe mai largi. În trecut, orașul a fost cel mai grav afectat de seisme, mai mult decât orice alt oraș al țării. Cutremurele produse în Vrancea în ultimele două secole sunt evenimente seismice printre cele mai studiate și documentate. Compoziția solului în București și în împrejurimi arată o mare concentrație de soluri nisipoase și depozite de loess în partea sa de nord, în timp ce în părțile centrale, sudice și de est, predomină solurile argiloase. Aceste date indică și clarifică predispoziția la vibrații scurte sau lungi ale solului. În acest mod, solurile nisipoase din partea de nord a orașului mențin o perioadă scurtă de control a vibrațiilor, în timp ce solurile argiloase sunt marcate de o perioadă lungă de vibrație a solului, datorită elasticității rocilor. Perioada lungă de control a solurilor este specifică teritoriului bucureștean și al centrului istoric în timpul seismelor puternice generate de sursa Vrancea.

Cutremurul din data de 10 noiembrie 1940 care s-a produs în România a condus la decesul a circa 350 de oameni în întreaga țară, cea mai grav afectată regiunea fiind Moldova. Bucureștiul a suferit de asemenea mari pagube, cutremurul ducând la prăbușirea și distrugerea blocului Carlton, care era la acea vreme cea mai înaltă clădire din capitală.

Cutremurul din 4 martie 1977 a produs cele mai mari pagube dintre toate cutremurele generate de sursa Vrancea. Efectele acestui cutremur au fost profunde și cel mai devastator efect s-a înregistrat în București, unde s-au pierdut aproximativ 1500 de vieți omenești și au fost răniți peste 7000 de oameni. În acel moment, în oraș, nu mai puțin de 32 de clădiri înalte s-au prăbușit.

Un alt cutremur de peste 7 grade magnitudine ce s-a putea produce în România în viitor ar putea de asemenea crea daune majore. Cel mai mare risc seismic l-ar prezenta Bucureștiul, cu zona centrului istoric. Riscurile unui astfel de eveniment sunt incredibil de mari. În plus, un eventual cutremur major ar putea să conducă și spre alte dezastre, precum incendiile și inundațiile. De exemplu, barajul de la Lacul Morii ar putea fi avariat în cazul unui seism major, ceea ce ar duce la inundarea zonelor vestice, centrale și sudice ale Bucureștiului. Printre amenințările pe termen scurt după producerea unui mare cutremur ar putea genera în centrul vechi, în afara pierderilor umane și materiale, și alte tipuri de daune, precum distrugerea sau avarierea infrastructurii, un mare număr de oameni care nu și-ar putea asigura nevoile de bază, precum hrana, apa și adăpostul și care ar necesita asistență din partea statului, blocarea accesului și prăbușirea sau degradarea monumentelor arhitecturale.

Amenințările pe termen mediu includ declinul economic al orașului, pierderea unor spații locuibile, memoria colectivă negativă care ar fi legată de acest loc, precum și sporirea efectului de segregare socială. Pe termen lung, există o serie de amenințări ce ar putea fi generate în acest areal, precum scăderea importanței și semnificației zonei, pierderi de ordin economic și turistic.

Expertizarea tehnică a clădirilor vulnerabile

Începând cu anul 1990, autoritățile locale lansau un program național de expertizarea tehnică a clădirilor vulnerabile la cutremure, ca parte a unei strategii naționale ce avea drept scop recucerea riscului seismic. Programul de expertizare seismică a clădirilor avariate de cutremurele din 1940, 1977, 1986 și 1990 a vizat realizarea unei liste de priorități de consolidare, cât și punerea în siguranță a celor ce locuiesc în construcțiile vulnerabile, cu grave probleme în ceea ce privește structura de rezistență.

Situația este destul de dificilă, întrucât majoritatea clădirilor, în proporție de peste 90%, au fost construite în perioada interbelică, înainte de anul 1940, atunci când nu se luau în considerare norme de proiectare seismică pentru construcții. Cele mai multe astfel de clădiri încadrate în clasa de risc seismic I care prezintă pericol public s-au construit în decada 1931 – 1940, perioadă care înglobează mai bine de 50% din imobilele cu risc foarte crescut la cutremur. Structura acestor clădiri a fost supusă sub experiența tuturor cutremurelor majore care s-au produs în secolul al XX-lea.

Se poate observa un număr relativ redus al clădirilor joase și foarte înalte, fiind numai 24 de imobile cu maxim 2 etaje și 22 de clădiri cu regim de înălțime care depășește 9 etaje. Cea mai mare pondere este ocupată de clădirile cu 5, 6 și 7 etaje, în această categorie fiind inclus un număr de 85 de imobile.

Majoritatea clădirilor ce aparțin clasei de risc seismic I sunt imobile cu o vechime de peste 70 de ani, construite cu precădere în perioada interbelică, în intervalul 1921-1940 fiind construite 91 din cele 193 de astfel de clădiri. De asemenea, se observă o pondere destul de însemnată a unor clădiri cu o vechime de peste 110 ani, ce datează din secolul al XIX-lea, nu mai puțin de 52 de imobile, ce reprezintă aproape o treime din total. În ceea ce privește regimul de înălțime al imobilelor încadrate în clasa de risc seismic I, cel mai însemnat procent este ocupat de clădirile cu 2, respectiv 3 etaje, care sunt în număr de 123 din totalul de 183. De asemenea, se remarcă o pondere foarte redusă a clădirilor foarte înalte, existând câte o clădire cu 5, 7 și 8 etaje, respectiv 2 clădiri cu 6 etaje.

Imobilele în cauză pot fi dificil de identificat, întrucât marcajul cu bulina roșie a dispărut de pa fațada multor clădiri, lucru ce s-a realizat probabil de către proprietari sau locatari, pentru a ascunde situația în care se regăsesc imobilele și de a masca starea de degradare, cu scopul obținerii unor beneficii, cum ar fi prețul de închiriere al acestora. În acest exemplu se regăsesc și foarte multe clădiri din centrul civic din București, acolo unde se desfășoară importante activități comerciale la parterul imobilelor.

De asemenea, legislația în vigoare prezintă anumite lacune, în sensul că nu permite asigurarea locuințelor decât după finalizarea tuturor lucrărilor de consolidare. De cele mai multe ori, proprietarii sau locatarii din blocurile înalte cu mai multe apartamente refuză, întârzie sau împiedică execuția lucrărilor de consolidare a structurii blocului, întrucât aceasta ar presupune evacuarea temporară sau permanentă a imobilului. În România, de multe ori s-au realizat lucrări superficiale cu scopul de a reduce riscul seismic. O idee eronată este aceea de a reabilita clădirile în timp ce locatarii se află în acestea. Reabilitarea ar trebui să presupună, în afară de lucrări la tencuială și izolare termică, și lucrări de consolidare la structura de rezistență și armături. În cazul unor clădiri din centrul Bucureștiului, cu regim de înălțime ridicat, există anumite privilegii, deoarece acestea desfășoară la parter și etajele inferioare diverse activități, găzduind spații publice mari, precum sălile de teatre și cinematografele. În această categorie, intră obiective precum Cinema Patria, Cinema Scala, Teatrul Notarra, Cinema Pro sau Cinema Studio. În acest sens, se poate spune că legislația, cât și criteriile ce se au în vedere la stabilirea claselor seismice prezintă neclarități și nu urmează proceduri bine stabilite, pentru că nu iau în considerare criterii ca tipologia structurală, clasa de vulnerabilitate, respectiv de expunere la cutremur. Din punctul de vedere al riscului seismic, nu s-ar putea astfel compara două imobile cu regim de înălțime diferit, unul în care locuiește o singură familie, cu un altul în care se regăsesc sute de apartamente.

Cinema Patria

Sporirea gradului de siguranță și confort al locuințelor, au devenit obiective foarte importante, în condițiile în care majoritatea clădirilor sunt vechi, ceea ce implică costuri mari de întreținere. Programul de reabilitare termică s-a aplicat în cazul multor imobile construite în perioada 1950 – 1990, o mare pondere dintre acestea fiind ocupată de clădiri care au fost construite înainte de cutremurul din 1977. Majoritatea clădirilor din anii 60-70 au fost proiectate după norme care nu corespund cerințelor de reducere a riscurilor seismice. Acestea ar putea să fie grav avariate în urma unui cutremur cu epicentru în regiunea Vrancea. La cele mai multe blocuri, s-a realizat anveloparea fațadelor pentru îmbunătățirea termoizolației, fără însă a se efectua în prealabil o consolidare a structurii de rezistență, conform tuturor prevederilor aflate în vigoare. De aceea, direcția logică și viabilă, cât și prioritară ar fi implementarea unor programe naționale care să vizeze consolidarea clădirilor vulnerabile, aparținând claselor de risc seismic I pericol public și risc seismic I, doar ulterior putând să se facă și reabilitarea termică a acestor imobile, cu scopul de a creșțe performanța energetică.

Strada Doamnei – concepție eronată despre rezistența clădirilor la cutremure

Calea Victoriei – cade tencuiala

Evoluția cadrului legislativ privind riscul seismic

Programul de consolidare al clădirilor are scopul de a reduce efectele sociale și economice pe care le-ar putea provoca un cutremur major în municipiul București, iar cea mai importantă prioritate o reprezintă salvarea de vieți omenești și bunuri materiale. Acest program de prevenție prezintă însă unele limitări, în sensul că legislația specifică are neclarități, este dificil de implementat și a suportat numeroase modificări de-a lungul timpului. De asemenea, în actele normative nu s-au prevăzut etapele și acțiunile necesare în cazul în care proprietarii sau locatarii refuză începerea lucrărilor de consolidare.

Primul pas a fost făcut în anul 1991, când a fost emisă Hotărârea de Guvern nr. 709/1991, emisă de către prim-ministrul de atunci, Petre Roman. Prin această hotărâre se reglementa modalitatea de finanțare a lucrărilor de expertizare și consolidare a clădirilor avariate de cutremur.

Guvernul Romaniei hotaraste:

Art. 1

Fondurile necesare pentru finantarea cheltuielilor de natura investitiilor privind proiectarea si executia lucrarilor de consolidare a imobilelor avariate de cutremure se vor asigura dupa cum urmeaza:

a) pentru locuintele proprietate personala, din sursele proprii ale proprietarilor si din despagubirile acordate, potrivit clauzelor contractuale, de societatile de asigurari, precum si din credite bancare pe termen lung cu dobanda redusa.

In scopul sprijinirii populatiei pentru completarea surselor financiare se autoriza bancile comerciale sa acorde cu prioritate, in completarea resurselor prevazute la alineatul precedent, credite bancare pe termen lung cu dobanda redusa, necesare lucrarilor de consolidare, la cererea proprietarului, pe baza documentatiei prezentate in conditiile stabilite prin prezenta hotarare;

b) pentru locuintele din fondul locativ de stat, din veniturile obtinute din chirii si sursele proprii de investitii ale agentilor economici care au in administrare locuintele respective, precum si din o parte din cota de 50% din sumele incasate ca urmare a vanzarii locuintelor in conformitate cu prevederile

Decretului-lege nr. 61/1990 si ale hotararilor Guvernului nr. 88/1991 si 562/1991, ramasa la dispozitia prefecturilor si a Primariei municipiului Bucuresti, precum si din credite bancare pe termen lung, cu dobanda redusa, in conformitate cu conditiile stabilite prin prezenta hotarare;

c) pentru constructiile detinute de institutiile publice, potrivit prevederilor stabilite anual, cu respectarea termenelor prevazute de normele tehnice pentru lucrarile de consolidari de natura investitiilor si aprobate prin bugetul administratiei centrale de stat sau bugetele locale, dupa caz, in functie de subordonarea institutiilor respective.

Institutiile publice finantate integral din venituri extrabugetare vor asigura acoperirea cheltuielilor din veniturile proprii si din credite acordate de bancile comerciale, pe baza documentatiei prezentate de proprietar, cu respectarea prevederilor prezentei hotarari;

d) pentru constructiile aflate in proprietatea agentilor economici, din fondurile proprii ale acestora si din credite acordate de bancile comerciale, pe baza documentatiei prezentate de proprietar, cu respectarea prevederilor prezentei hotarari.

Art. 2

Diferentele de dobanzi vor fi acoperite de la bugetul administratiei centrale de stat dupa cum urmeaza:

– 75% pentru creditele solicitate potrivit prevederilor art. 1 lit. a);

– 50% pentru creditele solicitate de agenti economici detinatori de locuinte si de constructii cu caracter edilitar si de gospodarie comunala care deservesc asezarile umane, acordate potrivit prevederilor art. 1 lit. b) si d).

Art. 3

Pentru realizarea expertizarii locuintelor se suporta de la bugetul administratiei centrale de stat o cota din costul acesteia, cu conditia ca detinatorii imobilelor sa se oblige sa realizeze lucrarile de consolidare prevazute prin expertiza, dupa cum urmeaza:

– 75% pentru locuintele proprietate particulara;

– 50% pentru locuintele din fondul locativ de stat.

Art. 4

Suma reprezentand subventiile acordate de la bugetul administratiei centrale de stat pentru expertizarea si consolidarea constructiilor afectate de cutremure se va prevedea intr-o pozitie distincta ca transfer – in bugetul Ministerului Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului – care, pe baza propunerilor prefecturilor si Primariei municipiului Bucuresti, o va repartiza pe ordonatorii principali de credite in baza documentatiilor prezentate in conditiile prezentei hotarari.

Pentru anul 1991, fondurile se vor asigura, in limita sumei de 35 milioane lei, in cadrul actiunii de ajustare a cheltuielilor bugetului administratiei centrale de stat, ca urmare a indexarii acestora in functie de evolutia indicilor de preturi.

Art. 5

Consolidarea constructiilor avariate in urma cutremurelor se va realiza cu respectarea conditiilor de siguranta, in termenele si in conformitate cu conditiile tehnice prevazute in Normativul P 100/1991.

Lucrarile de consolidare care nu respecta conditiile stabilite prin alineatul precedent nu vor putea beneficia de facilitatile prevazute la art. 1, 2 si 3 din prezenta hotarare.

Art. 6

Detinatorii de constructii, indiferent de forma de proprietate, pe baza expertizelor efectuate la constructiile afectate de cutremure si a unor studii de fezabilitate, vor analiza si decide oportunitatea executarii lucrarilor de consolidare sau a demolarii.

Se excepteaza de la prevederile alineatului precedent cladirile care reprezinta monumente istorice si de arhitectura, pentru care se va proceda potrivit prevederilor art. 1 lit. c) si art. 5 din prezenta hotarare.

Art. 7

Lucrarile de consolidari la cladirile afectate de cutremure se pot efectua si in afara ciclurilor prevazute in actele normative in vigoare privind reparatiile capitale pentru constructii si cladiri.

PRIM MINISTRU

PETRE ROMAN

În 1994 Guvernul a emis Ordonanța nr.20 cuprinzând măsuri pentru reducerea riscului seismic la construcțiile existente. Cadrul legislativ a fost modificat de 19 ori în 25 de ani.

Conceptul de clasă de risc seismic a fost lansat în anul 1996, aprobate prin Ordinul nr. 71/N din 7 octombrie 1996, de către Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării teritoriului. Trei ani mai târziu, în anul 1999, ministrul Nicolae Noica a introdus semnul distinctiv denumit “bulina roșie”. În această categorie erau incluse clădirile din clasa I de risc seismic, cu regim de înălțime mai mare sau egal cu P+4E, al căror an de construcție era înainte de 1940. Bulina a devenit astfel un simbol în privința riscului seismic ridicat, însă la scurt timp după montaj, a fost îndepărtată de pe cele mai multe clădiri. Deși semnul indică situația dificilă a fondului construit bucureștean, aspectul pozitiv ce reiese este acela de înștiințare, în sensul că oamenii iau la cunoștință riscurile pe care le prezintă astfel de clădiri, mai ales că în foarte multe dintre acestea funcționează diferite instituții, precum grădinițe, farmacii, librării, chiar și teatre și cinematografe. Pentru a verifica situația bulinei roșii și prezența acesteia pe fațadele clădirilor, ministrul Noica a efectuat vizite aleator, cu ajutorul listei primăriei București, identificându-se nu mai puțin de 58 de clădiri cu risc seismic I pericol public și 30 de clădiri cu risc seismic I care nu prezentau semnul distinctiv.

În ceea ce privește clădirile incluse în clasa I de risc seismic, considerate ca fiind pericol public, încadrate într-o categorie separată față de cele de clasa I de risc seismic, legislația a suferit mai multe modificări de-a lungul anilor. În 2007, erau considerate pericol public trei categorii de clădiri:

Clădirile cu spații publice cu un număr mare de persoane, cu excepția locuințelor;

Clădirile din zone cu circulație densă și/sau aglomerări de persoane;

Clădirile în care se află valori material și/sau de patrimoniu cultural;

În anul 2016, regăsim conotații diferite în definirea pericolului public. Astfel, categoriile sunt următoarele:

Clădirile cu spații publice având aria de minim 50 m², cu un număr ridicat de persoane, cu excepția locuințelor;

Clădirile cu regim de înălțime mai mare sau egal cu P+3E și minimum 10 apartamente;

Clădirile din zone cu valoare de proiectare a accelerației seismice a terenului mai mare de 0,15 g;

Ulterior, modificări în ceea ce privește cadrul legislativ al riscului seismic, la data de 22 noiembrie 2015, a fost adoptată legea nr. 282/2015, pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 20/1994, privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor existente. În fond, această lege a interzis organizarea și desfășurarea de activități permanente și/sau temporare în spațiile prevăzute, care implică aglomerări de persoane, până la finalizarea lucrărilor de intervenție realizate în scopul creșterii nivelului de siguranță la acțiuni seismic a construcțiilor existente.

Legea promulgată a dat posibilitatea autorităților de a se implica și de a închide spațiile publice de la parterul clădirilor incluse în clasa de risc seismic, considerate pericol public. Primăria Municipiului București urma să închidă astfel, cinematografe, teatre, spații comerciale și restaurante, care implicau aglomerări de persoane. Cu toate acestea, termenul aglomerare de persoane nu este clar definit, astfel că în vederea aplicării legii, s-au luat în considerare definiții din normativele pentru siguranța la locul de muncă sau în caz de incendii. O mare problemă constă în faptul că în cazul foarte multor clădiri, pentru a se păstra activitățile de la parterul acestora, s-au realizat noi expertize, în urma cărora imobilele au fost încadrate în clase de risc seismic II, așa cum se întâmplă pe artere istorice ale orașului, precum Calea Victoriei, Bulevardul Gheorghe Magheru, Bulevardul Nicolae Bălcescu sau Calea Dorobanților.

Legea nr. 153 din 5 iulie 2011, actualizată privind măsuri de creștere a calității architectural – ambientale a clădirilor, denumită și Legea fațadelor prevede obligativitatea proprietarilor de a repara fațadele degradate ale clădirilor deținute, iar pentru clădirile cu risc seismic I, aduce în atenție obligativitatea proiectării și executării lucrărilor de consolidare, legiferate deja prin Ordonanța nr. 20/1994, dar fără a produce efecte. În București, se pot întâlni frecvent avertizările de tipul Atenție cade tencuiala!.