Locuintele Anl
CUPRINS
INTRODUCERE
Dreptul la locuință este un drept european, fiind menționat în Carta Socială Europeană, document elaborat de Consiliul Europei la Torino, la 18 octombrie 1961 și intrat în vigoare la 26 februarie 1965.
Problema locuințelor nu reprezintă o simplă problemă de construcții, ci comprimă și infrastructura socială, centre culturale, biblioteci, stadioane, etc.
În prezent, la nivel național a apărut o mare dificultate în ceea ce privește achiziționarea unei locuințe atât datorită faptului că nu mai există programe guvernamentale stabile în acest domeniu, cât și datorită faptului că piața imobiliară este destul de scumpă.
Întrebările actuale în țările cu economie în tranziție se leagă mai ales de identificarea motivației pentru a construi o politică de locuire, de alegerile care trebuie făcute pentru stabilirea priorităților și obiectivelor unei politici de locuire, de modul de alocare a resurselor și nu în ultimul rând, de legitimitatea și nivelul de intervenție a autorității publice pe piața de locuințe. Grupurile importante din domeniul construcției de locuințe pot deschide discuțiile despre situația locuirii pe baza elementelor ce privesc politica de locuire bazate pe generalizarea experienței vest-europene. Aceste grupuri sunt întâlnite la nivelul administrației centrale sau locale, comunității locale, chiriași, proprietari, beneficiari ai locuințelor proprietate publică, sectorul privat și grupuri non-profit de suport social.
Așa cum se arată într-un articol recent a nu avea acces la o locuire adecvată reprezintă o serioasă manifestare a excluziunii sociale. Am putea adăuga că a nu avea o locuință și a trăi sub cerul liber reprezintă – în opinia noastră – cea mai dură formă a excluziunii sociale, alături probabil de cea a lipsei actelor de identitate. Locuința stabilă – în sensul de a avea unde să locuiești în sensul nu de proprietate ci de stabilitate pe termen cel puțin mediu – reprezintă un element fundamental în desfășurarea tuturor celorlalte activități cotidiene legate de activitățile familiale comune, petrecerea timpului liber, odihnă și chiar și muncă (și bineînțeles multe altele). „Acasă” este nu doar un concept abstract ci reprezintă un loc de refugiu și de stabilitate și liniște, asigurând pentru cei mai mulți dintre noi intimitatea și siguranța de care avem atât de multă nevoie. Pentru fiecare dintre noi „acasă” reprezintă un loc anume, fiind invariabil asociat cu un spațiu anume, cu o casă anume, chiar dacă în unele situații ne simțim „ca acasă” la prieteni, părinți, rude, sau chiar în anumite locuri. „Acasă” reprezintă siguranță. Importanța lui „acasă” pentru fiecare dintre noi este dificil de exprimat în cuvinte – însă nu avem nici o îndoială că fiecare dintre noi percepe cu o mare exactitate sensul comun nouă tuturor a ceea ce înseamnă „acasă” pentru fiecare dintre noi.
În ultima perioadă în țările Uniunii Europene s-au înregistrat progrese vizibile în promovarea accesului la o locuire adecvată și ameliorarea situației persoanelor fără adăpost. Dezvoltarea de noi programe și a unor abordări noi a acestei probleme sociale a făcut ca și în domeniul teoretico-explicativ al fenomenului să fie adăugate dimensiuni noi. Dacă până de curând se discuta în general doar în termeni de „persoane fără adăpost ” în sensul de persoane fără adăpost, trăind în stradă, și „housing exclusion” – persoane care au condiții de locuire improprii/ mizere, de curând au fost definite noi dimensiuni de analiză, mai adecvate pentru sprijinirea unor noi politici și a unor programe mai focalizate. De asemenea cauzele fenomenului trebuie abordate integrat, atât din perspectivă individuală cât și structurală. Definițiile ce accentuează cauzele „individuale” blamează victima – indivizii rămân fără adăpost din cauza eșecului personal și a neadaptării la condițiile sociale date. Definițiile ce accentuează cauzele „structurale” privesc în mai departe de vina individuală, luând în considerare, accentuând, contextul social și economic marginalizator în anumite situații, incluzând aici bariere economice și sociale în calea participării individului „la viața cetății”, bariere create de către sistem.
Tendințele generale ale locuirii în România pot fi mai bine înțelese în contextul înțelegerii continentului european. Viziunile politice privind viitoarea evoluție economică și socială a Europei au fost formulate în deplină corelație cu o serie de strategii privind dezvoltarea spațială a teritoriului.
Premisele abordării amenajării teritoriului în spiritul obiectivelor Dezvoltării Durabile se regăsesc formulate într-un document al Consiliului Europei din anul 1983. Carta Europeană a Amenajarii Teritoriului, cunoscută și sub numele de Carta de la Torremolinos, este primul dintre demersurile care vizează dimensiunea europeană a activităților orientate către o organizare spațială mai bună în Europa, militând pentru găsirea soluțiilor problemelor care depășesc cadrul național și tinde astfel la crearea simțământului de identitate comună.
În noul context european, amenajarea teritoriului necesită în același timp acțiune la nivel local și gândire la nivel global.
Cadrul legal în domeniul locuirii este asigurat de Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, lege care reglementează aspectele sociale, economice, tehnice și juridice ale construcțiilor de locuințe, a închirierii și administrării locuințelor. Raportul privind Implementarea standardelor europene în legislația din România sublinează necesitatea alinierii politicilor de locuire la standardele europene pentru asigurarea condițiilor durabile de locuit, Carta de la Leipzig pentru Orașe Europene Durabile, Raportul „Locuința și politica regională” aprobat de Parlamentul European, precum și alte documente și recomandări europene vizând locuirea.
Responsabilitatea pentru furnizarea locuințelor sociale s-a schimbat de-a lungul timpului. În anii de început ai industrializării, unele companii ofereau locuințe angajaților pentru a-i atrage și fideliza pe aceștia în pozițiile pe care le ocupau în fabricile uriașe. Industriașii au construit așezări model pentru a îmbunătăți condițiile de locuire ale clasei muncitoare. Muncitorii au arătat și ei că este importantă calitatea locuirii, prin înființarea unor asociații de ajutor reciproc pentru locuire. Condițiile corespunzătoare de locuire au început să fie asociate cu un standard ridicat al sănătății publice, al bunăstării personale și al productivității muncii. S-a ajuns treptat la înțelegerea generală a locuirii ca o responsabilitate socială, iar începând cu secolul XX apare legislația dedicată locuirii și sunt organizate instituții publice specializate în acest domeniu, care pun în practică rolul statului în asigurarea locuințelor corespunzătoare. În ultima sută de ani au continuat modificările de substanță în definirea rolului statului în sectorul locuințelor sociale.
Principalele tendințe ale activității de construcție în domeniul locuințelor, în contextul noii economii de piață de după anul 1989, au fost „retragerea masivă a statului de la finanțarea noilor construcții, un proces de liberalizare a chiriilor, introducerea subvențiilor pentru locuințe și privatizarea masivă a locuințelor de stat”. Primul act normativ în care sunt descrise principiile de pază ale politicii naționale în domeniul locuințelor apare în 1996, în forma Legii locuinței. Pentru relansarea construcției de locuințe apare sistemul de realizare a acestora prin credit ipotecar, în cadrul Agenției Naționale pentru Locuințe.
Caracteristicile pieței românești a locuințelor sunt date de numărul redus al locuințelor și slaba calitate a acestora. România dispune de un fond de 8.2 milioane unități locative, aproximativ 380 locuințe la 1.000 locuitori. Aproape 88,4% din totalul fondului locativ este ocupat. Gospodăria medie este compusă din 3 persoane, ceea ce este relativ mult față de indicele similar de 2,4 persoane/gospodărie existent în medie în cele 27 țări ale Uniunii Europene. Suprafața locuibilă medie pentru un individ este în jurul a 20m², cu mult sub media celor 25 țări din Uniunii Europene de 36 metri pătrați, însă sectorul privat nu acoperă încă cererea în condițiile diminuării drastice a fondurilor publice alocate construcției de locuințe.
În 2008 au fost finalizate circa 30.000 de noi locuințe, iar în 2010 numărul a crescut la aproximativ 39.000 de noi locuințe, reprezentând 1.7 locuințe finalizate la 1.000 locuitori. În Uniunea Europeană media este de 4.8, media europeană fiind considerată ca un minim pentru satisfacerea cererii urgente de locuințe.
În plus, datorită penuriei de locuințe, se înregistrează un fenomen de scădere a calității locuințelor oferite, acestea neasigurând, în multe cazuri, accesul locatarilor la dotările necesare pentru un trai decent. Calitatea slabă a locuinței are impact direct asupra calității vieții oamenilor.
Această propunere de politică publică este complementară demersurilor guvernamentale referitoare la închiriere și administrarea condominiilor în vederea realizării reformei în domeniul locuirii.
CAPITOLUL 1: LOCUINȚA – PERSPECTIVĂ GENERALĂ
Locuirea este cel mai important element în necesitățile vieții umane și în dezvoltarea socială. Are un rol radical în aspectul social și economic al evoluției. Importanța sectorului locuirii pentru dezvoltarea teritorială este evidențiată de o serie de considerente care se regăsesc în documente internațiionale. Funcția sectorului locuirii în cadrul societății este subliniată și de importanța cantitativă și de impactul major pe care îl are asupra economiei și forței de muncă.
Efectele însumate dintre creșterea economică și evoluția demografică, pe de o parte, și modificarea cererii de locuințe, pe de altă parte, din punct de vedere calitativ, cantitativ și de amplasare, implică un proces de dinamizare a construcțiilor de locuințe, dar și dezvoltarea tuturor componentelor legate de actul locuirii.
Realizarea locuințelor presupune mobilizarea unor resurse însemnate de capital, în special a celui privat, ceea ce înseamnă, în cele din urmă, dinamizarea economiei. În acest sens, o deosebită importanță în studiul evoluției locuirii îl are identificarea tendințelor de finanțare și subvenționare a acestei activități.
Principiile unei politici de amenajare durabilă se referă la structurarea rețelei de așezări umane. La acest nivel de abordare a locuirii în teritoriu, cel mai important principiu îl constituie promovarea încurajării dezvoltării generate de funcțiunile urbane și de îmbunătățire a relațiilor dintre orașe și sate. Acest lucru se realizează prin structurarea sistemelor și funcțiunilor urbane, o atenție specială acordându-se dezvoltării centrelor urbane de mărime mică și mijlocie din regiunile rurale care vor facilita accesul acestor regiuni la funcțiunile urbane. Complementaritatea între așezările umane de scară diferită se va face prin constituirea unei structuri echilibrate a armăturii urbane în condițiile unor parteneriate între colectivitatile teritoriale.
Asigurarea accesului la o locuire adecvată reprezintă, adesea, o precondiție pentru exercitarea multor altor drepturi fundamentale, de care trebuie să beneficieze orice individ. A nu avea acces la o locuire adecvată reprezintă, probabil, cea mai serioasă manifestare a excluziunii sociale. A nu avea o locuință este sinonim cu sărăcia extremă, reprezentând, în fapt, mai mult decât o contingență de viață; chiar forma extremă a unui deficit de mijloace și oportunități. Pentru cei care nu au o locuință sau condiții de locuire adecvate este aproape imposibil să-și valorifice potențialul ca membri activi ai societății, cum ar fi, să aibă o slujbă sau să-și îngrijească copiii. Cu alte cuvinte, asigurarea accesului la locuire decentă reprezintă fundamentul realizării unei societăți echitabile, în care fiecare individ poate să aibă un rol activ. În acest sens, se poate spune că accesul la locuire reprezintă elementul principal al incal al incluziunii sociale.
Locuirea adecvată se referă atât la faptul că orice individ sau familie trebuie să aibă o locuință/ un domiciliu, cât și la calitatea și confortul asigurat de locuință (metri pătrați/ persoană, numărul de persoane/ cameră, numărul de persoane/ locuință, izolare fonică, încălzire și izolare termică1, dotare cu utilități – apă caldă, rece, gaze naturale, baie, WC cu apă în interiorul locuinței etc. – și cu bunuri de folosință îndelungată – frigider, aragaz etc.), precum și la spațiile, utilitățile și bunurile publice adiacente locuinței, caracterizate de prezența parcurilor și a spațiului verde, în general, a spațiilor sigure de joacă pentru copii, posibilități de recreere și petrecere a timpului liber în siguranță, transport și conexiuni etc.
Originea cuvântului locuiniță o găsim în limba latină, locus, care are semnificația de poziția a cuiva, de locuință și de loc. Locuința poate fi definită ca fiind „acel organism arhitectural care asigură protecția și dezvoltarea individului la nivel familial și favorizează legaturile acestuia cu ansamblul societății umane”. De aici rezultă că locuința trebuie văzută nu ca o coajă, ci ca o membrană osmotică, ca acea „închidere care se deschide”.
În limbajul curent, prin locuire se înțelege faptul de a locui undeva a locui, de a-și avea domiciliul undeva, a fi stabilit cu locuința undeva, a sta, a ședea undeva, a domicilia.
„Natura umană rezidă în locuire, și anume în sensul sălășluirii muritorilor pe pământ. Dar pe pământ spune deja sub cer. Ambele implică rămânerea în fața Divinităților și includ faptul de a aparține comunității oamenilor. Cei patru: pământul și cerul, divinitățile și muritorii formează un tot, plecând de la o unitate originară”.
A locui înseamnă mai mult decât a avea un acoperiș și niște metri pătrați la dispoziție. Semnifică a întâlni alți oameni pentru a schimba produse, idei și sentimente, adică a putea experimenta viața ca o multitudine de posibilități. Înseamnă a accepta un număr de valori comune, și înseamnă și a fi tu însuți.
Orașul a fost totdeauna un „forum” al locuirii colective. Casa a fost totdeauna locul retragerii private pentru dezvoltarea personalității. Împreună ele constituie o un ambient total mereu în relație cu natura, peisajul, acesta împărțindu-se pe patru niveluri, și anume al așezării pe teren, nivelul public, cel colectiv, cel privat.
Locuirea înseamnă deci legăturile de prietenie care se formează între om și ceilalți și cu lucrurile care îi înconjoară la toate aceste niveluri. Când aceasta se desăvârșește, se atinge aspirația umană de apartenență și participare. Putem spune și că locuirea se produce prin orientare și identificare. Trebuie să descoperim unde suntem și cine suntem pentru ca existența noastră să capete o semnificație.
În legislația românească, dreptul la o locuință este prevăzut relativ explicit în Legea Locuinței 114/1996, precum și în Legea pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale 116/2002. „Accesul liber și neîngrădit la locuință este un drept al fiecărui cetățean”. „Realizarea locuințelor constituie un obiectiv major, de interes național, pe termen lung, al administrației publice centrale și locale”.
În Legea privind Prevenirea și Combaterea Marginalizării Sociale dreptul la locuire este stipulat relativ difuz. Încadrat fiind în sfera drepturilor fundamentale ale omului, rezultă că orice formă de negare a acestui drept (și ne referim aici nu doar la neincluderea în legislația specifică a unor prevederi și drepturi fundamentale, speciale, ci mai ales la neintervenție prin nedezvoltarea de programe de eliminare a fenomenului persoanelor fără adăpost și îmbunătățire a condițiilor de locuire a celor ce trăiesc în condiții precare) aduce o atingere gravă acestora, ducând la marginalizare și excluziune socială, la diminuarea drastică a capacității indivizilor respectivi de a se reinsera în circuitul social normal prin propriile forțe. Așa cum se arată în literatura de specialitate, excluziunea socială poate fi definită în mod cuprinzător în termeni de eșec al integrării individului datorat, în principal, unor cauze structurale, dar și de natură individuală, într-unul dintre următoarele patru sisteme: sistemul democratic și legal, care presupune integrare civică; piața muncii, care promovează integrarea economică; sistemul statului bunăstării, care promovează ceea ce poate fi numit integrare socială și sistemul familiei și comunității care promovează integrarea interpersonală. .
1.1: TIPOLOGIA LOCUINȚELOR
Locuirea urbană, prin trăsăturile și problemele pe care le reflectă, ilustrează un grad ridicat de complexitate si, în acelasi timp, de diversitate. Mediul urban de locuit evidențiază mostenirea istorică de care dispune orasul, dar și particularitățile unor moduri de viață distincte, adaptate dinamicii socio-economice a orasului în decursul timpului. În egală măsură, habitatul local relevă succesiunea unor sisteme politice și culturale diferite, care au acționat distinctiv în anumite perioade de timp. Locuirea medievală este atestată în configurația actuală a peisajului urban prin statornicia și prezența clădirilor monumentale, care, în prezent, funcționează ca și locuințe colective sau ca structuri ce intersectează funcțiunea de locuire cu cea de servicii.
Cea mai mare parte a spațiului urban este asumată de locuințele individuale cu gospodării și terenuri proprii, în care agricultura de tip urban găseste condiții optime de desfăsurare. Amprenta regimului comunist este evidentă prin construcția cvartalelor de blocuri standardizate cu nivel mediu de înălțime. În general, acestea ilustrează modul de viață centrat spre uniformitate și omogenitate socială, care a fost și este încă departe de alinierea la standardele actuale ale calității vieții. În ceea ce priveste gradul de uzură al construcțiilor dar și cel de deteriorare morală, au fost demarate inițiative private sau organizate instituțional cu obiectivul de regenerare a mediului de locuit. Între speranțe și asteptări, specificul locuirii a comportat modificări semnificative, care au determinat fie secvențe spațiale atractive, fie puternice contraste fizionomice.
De-a lungul istoriei societății umane și a așezărilor, care au constituit cadrul fizic al evoluției societății, se pot distinge grosso modo, două perioade al căror punct de schimbare se situează pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, perioade în care atât problematica locuinței în sine, cât și cea a relației acesteia cu orașul au urmat logici sau paradigme de edificare diferite.
Prima poate fi caracterizată printr-o acordare predominant organică între evoluția modului de viață și habitat. De aici decurg, atât conformarea firească a locuinței la modul de viață, practicile și mentalitățile curente ale diferitelor grupuri sociale, locuința obisnuită era, în general, construcție vernaculară, cât și un anume firesc al relației dintre locuință și oraș, dintre public și privat, dintre forma locuinței și forma urbană. Într-un fel sau altul, în cadrul unei mari diversități, locuința, spațiul public, orașul și societatea urbană au evoluat în paralel, fără distorsiuni grave, echilibrându-se reciproc. Această organicitate cedează însă, ca urmare a saltului demografic care însoțește revoluția industrială. Apare astfel o problematică urbană fără precedent, care înglobează și problematica locuinței moderne. Este o problematică încă dificil de înțeles și nerezolvată.
De aceea, schița tendințelor arhitecturii locuinței contemporane se va sprijini pe cazuistica locuinței moderne, pornind de la postulatul că tendințele actuale reprezintă reacții față de modul în care s-a răspuns la problematica locuirii moderne.
În mulțimea și diversitatea tipurilor de locuințe, foarte greu de clasificat, este necesar să se facă o primă distincție între ceea ce s-ar putea numi locuința „privilegiată”, cea cu semnificații „monumentale” și cea „populară”, banală sau anonimă. Deși limita dintre aceste două categorii este gradată și fluctuantă, există anumite diferențe esențiale, atât în ceea ce privește perspectiva arhitecturală, cât și cea urbanistică, astfel încât se poate spune cu usurință că avem de-a face cu două programe de locuință diferite.
Problematica locuinței cuprinde două aspecte complementare, de egală importanță, și anume locuința în sine care presupune distribuția interioară, modul de configurare și folosire a încăperilor și relațiile dintre ele, modul de grupare a unităților locative, apartamente, în unități cu un grad mai mare de complexitate, cum ar fi imobile sau blocuri, într-un cuvânt, la tipologia locuințelor în legătură cu practicile de locuire specifice. Relația locuinței cu orașul surprinde relațiile complexe pe care locuința le întreține cu organismul urban, de la cele funcționale la cele formale, de la cele imediate, de vecinătate, la cele cu locul de muncă și cu polii de interes urban.
Tipologia reprezintă o operație de clasificare a locuințelor după anumite criterii, formale, tehnice, economice etc., a cărei finalitate este ordonarea realității în scopul înțelegerii, a clarificării diverselor ei aspecte puse în lumină de criteriile după care se face clasificarea.
Se contureaza astfel tipuri de locuințe. Tipul esențializează acele trăsături identificate ca importante după criteriul ales. Nu este similar cu modelul sau prototipul, ca obiect repetabil, așa cum este, ci din contra, este un „obiect“ după care oricine poate concepe opere care să nu semene între ele.
Dacă criteriile pun accentul pe corespondența dintre spațiu, formă și valorile culturale și sociale ale celor care produc formele, tipologia introduce implicit chestiuni calitative circumscrise conceptului de locuire.
Tipologia rămâne o clasificare, în funcție câteva criterii, a locuințelor, dar trebuie privită și ca o ilustrare a evoluției constanțelor și variabilelor limbajului arhitectural, ca o reflexie în lumea formelor a modului de locuire, a modului de viață. În general, atunci când se clasifică tipurile de locuințe, Se pune accentul în mod special pe acele chestiuni calitative care fac diferența dintre „modurile de locuire” în diversele tipuri de habitate identificate.
Clasificată în funcție de criterii extra-arhitecturale, locuința poate fi analizată din punctul de vedere al statutului destinatarului, adică de condiția destinatarului, de finanțare, finanțator și utilizator sau al formei de proprietate.
Astfel, în funcție de statutul destinatarului avem locuință privilegiată, numită uneori în istorie și locuință seniorială, care este un program în care funcția publică și de reprezentare este foarte accentuată și care nu se supune unor restricții financiare deosebite. De-a lungul timpului și în diferite locuri s-au constituit tipologii de locuințe privilegiate, cum sunt palatele, castelele, hotel privé, vilele, conacurile etc., amplasate fie pe domenii în afara orașelor, fie în interiorul perimetrului localităților. În acest din urma caz, ele sunt adesea monumente, constituind „momente speciale” și sunt amplasate în consecință, fiind puse în evidență în țesutul urban. Chiar și în varianta lor cea mai anonimă, sunt amplasate în zone privilegiate și scumpe ale orașului și beneficiază de toate condițiile care caracterizează, în momentul istoric respectiv, o locuire luxuoasă și rafinată. De obicei constituie modele, atât în ceea ce privește modul de viață, cât și ca rezolvare arhitecturală. Aceste tipuri de locuințe sunt și au fost, de-a lungul istoriei arhitecturii, arii fertile de experiment artistic, purtătoare de stil și de inovație arhitecturală.
Un alt tip de locuință este, așa cum arătam anterior, locuința populară sau „banală”, numită în timpurile moderne și locuință de masă. Aceasta este cea care se constituie, sub exercițiul restricțiilor economice, are un statut anonim și, foarte adesea, este lipsită de valoare estetică în sine. A intrat foarte târziu în cadrul de preocupări al arhitecților și al istoricilor, fiind în general de factură vernaculară. Ea a constituit și contituie însă marea masă a construcției urbane și fondul fizic al orașului și al țesutului urban. De aceea, valoarea arhitecturală a acestei categorii rezultă din modul în care se aglutinează, coagulează, pentru a da formă țesutului urban și spațiului urban al cotidianului, după o logică dată de practicile de locuire ale claselor medii și defavorizate și conformă spiritului diferitelor epoci și locuri. Ea capată valoare estetică printr-o interesantă alchimie care transformă cantitatea în calitate, adică prin spațiile urbane cărora le dă formă prin grupare. În consecință, aceasta categorie de locuințe este cea mai supusă presiunilor urbane, pe care ea însăși le face posibile. A dat naștere de-a lungul timpului la numeroase tipologii formale, de la locuința antică tip covor, la locuința medievală înșiruită și până la imobilul modern cu apartamente.
Din punct de vedere al finanțării, există locuința privată care este casa fiecăruia, achiziționată cu bani proprii sau prin scheme de împrumut, locuința de raport sau de afacere, caracterizată prin faptul că obiectivul acesteia este vânzarea sau închirierea și locuința subvenționată sau locuința socială, patronală, filantropică care este casa fiecăruia, achiziționată cu bani proprii sau prin scheme de împrumut, prin vânzare sau închiriere subvenționată din bani publici sau privați, destinată categoriilor defavorizate.
După forma de proprietate, locuința poate fi locuința individuală în cazul căreia există o relație directă arhitect-beneficiar, locuința co-proprietate legată de proprietatea în indiviziune, având o formă mixtă aparte, și anume condominiumul și locuința cu chirie în cazul căreia relația este indirectă între arhitect și beneficiar.
Referitor la modul de ocupare a terenului, putem vorbi de un mod intensiv de ocupare a acestuia, întâlnit în central orașelor, unde zona este puternic urbanizată și un mod extensiv caracteristic periferiilor orașelor, zonă slab urbanizată.
Din punct de vedere al accesului la locuință există locuințe cu acees direct la unitatea rezidențială caracteristic locuinței unifamiliare și acces midiat de spațiul public întâlnit în cazul locuințelor colective.
În ceea ce privește gradul de individualitate sau de asociere la un spațiu locativ există locuințe unifamiliale care beneficiază de acces direct, grad de izolare mare și independență funcțională, locuințe plurifamiliale caracterizate prin acces mediat vertical și orizontal, grad de izolare mic și independență funcțională relativă și locuințe comunitare caracterizate prin faptul că unele funcțiuni se externalizează și devin comune și propun o coabitare instituționalizată.
1.2: NEVOIA DE LOCUINȚE ÎN PROCESUL DE URBANIZARE
De-a lungul istoriei sale omul a cunoscut o evoluție ascendentă, înregistrând în mod continuu noi și noi descoperiri. Această afirmație este destul de evidentă dacă privim sfârșitul mileniului doi, când au apărut avionul supersonic, trenurile de mare viteză, blocurile blocurile tip „zgârie-nori”, explorarea spațiului cosmic și așa mai departe. Drept urmare, amprenta dominantă a acestui secol o constituie nivelul de cunoaștere tot mai ridicat al umanității și, în consecință, nivelul de trai al acesteia înregistrează astăzi, în țările dezvoltate, cota cea mai ridicată din istorie, aceasta fiind determinată de transpunerea în practică a descoperirilor din activitatea de cercetare-dezvoltare.
Modul de viață al unei comunități umane este un produs al tipurilor de societate care se formează și care se dezvoltă la un moment dat. Evoluția unei așezări umane este în strânsă legătură si, implicit, dependentă de mersul istoric al teritoriului în care se integrează. Istoria generează contexte politice, iar political este în măsură să creeze modele sociale, economice și culturale, care caracterizează un anumit loc umanizat de grupuri sociale diferite. Acest fapt se reflectă nu numai în modul de viață al oamenilor, ci și în peisajele culturale ale asezărilor în care populația trăieste. Acestea din urmă ilustrează coerența unor anumite contexte istorice și sisteme politice care amprentează puternic configurația siturilor umanizate.
Tendința de dezvoltare tot mai accentuată capătă un caracter exploziv ca urmare a creșterii și diversificării producției, a productivității activității economice tot mai ridicate, a metodelor, tehnicilor și tehnologiilor utilizate, tot mai competitive. Dar, nu trebuie uitat că primul factor care a stat la baza dezvoltării umane l-a constituit mediul înconjurător, apă, aer, sol, subsol, vegetație și faună, din care omul a extras fără încetare, uneori până la epuizare, resursele necesare, materii prime, ca lemnul, sarea, fierul, cuprul, cărbunele, petrolul, apa, substanțele chimice, fără de care nu ar fi putut înregistra progresul ce caracterizeaza astăzi omenirea.
În evoluția sa, acest progres științifico-tehnic, s-a materializat într-o agricultură mecanizată și chimizată, într-o industrie automatizată și robotizată, în mijloace de transport din ce în ce mai rapide, mai confortabile și mai eficiente, omul stabilindu-și habitatul întâi în așezările rurale, apoi în orașele care s-au dezvoltat atât pe orizontală, cât și pe verticală.
Realizarea locuințelor presupune mobilizarea unor resurse însemnate de capital, în special a celui privat, ceea ce înseamnă, în cele din urmă, dinamizarea economiei. În acest sens, o deosebită importanță în studiul evoluției locuirii îl are identificarea tendințelor de finanțare și subvenționare a acestei activități.
Investițiile private fac parte din forțele motrice ale dezvoltării sociale și în mod egal ale dezvoltării teritoriale. Una dintre sarcinile amenajării teritoriului constă în a furniza investitorilor privați o perspectivă de dezvoltare și o securitate în termeni de amenajare. În plus, politica amenajării teritoriului va trebui să contribuie, împreună cu politicile sectoriale adecvate, la creșterea atractivității municipalităților și regiunilor pentru investiții private, la nivel local și regional.
În prezent, între progresul științifico-tehnic și noțiunea de urbanism se află o relație directă, care evidențiază faptul că progresul a determinat dezvoltarea orașelor și intensificarea activității economico-sociale.
Urbanismul reprezintă o activitate de interes general, cu caracter continuu, care se desfășoară pe întreg teritoriul național, având la bază principiul dezvoltării durabile, sustenable, rezumându-se la faptul că deciziile generației prezente trebuie să asigure dezvoltarea societății fără a compromite dreptul generațiilor viitoare la existență și dezvoltare.
Urbanizarea este definită ca procesul de transformare a structurilor sociale și profesionale, o restructurare a formelor de existență rurală și a vechilor forme urbane după modele noi. Urbanizarea mai este definită drept creșterea în timp a populației orașelor în relație cu populația regiunilor rurale.
Urbanizarea este un proces continuu, dinamic, care a apărut prin concentrarea unei populații într-un anumit spațiu și s-a extins prin procese de migrare, sporul natural al populației și prin transformarea treptată a unor zone rurale în orașe. Astăzi, zonele urbane sunt zone complexe, rezidențiale, industriale, culturale, administrative, științifice, de învățământ, comerț, având complexe căi de comunicație interne și externe.
Urbanizarea prezintă o tendință generală de creștere în prezent, deoarece aduce o serie de facilități pentru desfășurarea mai comodă a vieții, printr-un acces mai larg și calitativ crescut al populației la serviciile publice, sisteme de alimentare cu apă, canalizare, epurare a apelor uzate, sisteme de management al deșeurilor etc.
Orașul însă reprezintă un ecosistem specific, un complex de factori naturali și artificiali, care asigură o serie de facilități pentru desfășurarea mai comodă a vieții, dar, în același timp, expun populația la diverse riscuri și disconforturi, în funcție de modul de organizare și folosire, mai mult sau mai puțin echilibrată, al acestora. Adesea, în sistemele urbane, factorii artificiali se extind din ce în ce mai mult, în detrimentul celor naturali.
Dezvoltarea unei așezări umane este determinată semnificativ de schimbările care se produc în structura economiei locale, în structura populației și în cultura comunitară. Ea trebuie să țină seama însă de caracterul limitat al resurselor, de capitalul uman, natural și financiar disponibil la nivel local, urmărindu-se alocarea echilibrată și eficientă a acestora de către autoritățile publice. Autoritățile administrației publice locale trebuie să încurajeze responsabilitatea civică comunitară și individuală, parteneriatul în realizarea proiectelor de dezvoltare locală, inițiativele private.
În ultimele două secole, urbanizarea a fost un proces sincron industrializării. Prin urmare, ea poate fi caracterizată și prin dezvoltarea industriei. Însă, cel puțin după cel de al doilea război mondial, industria a încetat să mai fie un apanaj exclusiv al orașelor.
Geograful I. Iordan, spunea că factorii de baza ai urbanizării pot fi incluși în trei grupe operaționale, și anume factori fizionomici, factori economici, factori sociali și una potențială, factorii naturali.
Factorii fizionomici se referă la echiparea edilitară, alimentarea cu apă și energie, serviciile comunale, organizarea rețelei stradale, dotările tehnice, socio-culturale, administrative, de producție, sanitare, transportul urban, deservirea, aprovizionarea, fizionomia și silueta urbană, structura urbanistică, capacitatea de polarizare și influanța asupra mediului adiacent.
Factorii economici exprimă dezvoltarea și structura ramurilor de activitate economică, industria, sectorul terțiar, agricultura intensivă de tip capitalist, orientată spre producție-marfă, și alte activități nerurale. Orașul oferă un potențial ridicat pentru funcțiile economico-sociale, posibilități de amplasare a întreprinderilor industriale, valorificarea producției, a serviciilor și funcțiilor locale.
Factorii sociali vizează dimensiunea demografică, creșterea numerică a populației, mobilitatea teritorială a populației, structra social-economică și gradul de asigurare cu servicii, densitatea rezidențială, navetismul populației din spațiul adiacent spre oraș și în interiorul orașului, caracterul portului vestimentar, mentalitatea cetățenilor, nivelul material și spiritual.
Factorii naturali sunt reprezentați prin potențialul de locuire al mediului natural, relief, climă, ape, înveliș pedobiotic. La acestea se adaugă accesibilitatea spațiului respectiv, posibilitățile de reconstrucție și sistematizare, de evacuare a reziduurilor menajere și industriale, resurse naturale de sol și subsol sau potențialul turistic.
Activitatea de urbanism are o serie de obiective principale, cum ar fi determinarea structurii funcționale a localității, utilizarea rațională și echilibrată a terenurilor necesare funcțiunilor urbanistice din localități, asigurarea unei locuiri corespunzătoare nevoilor oamenilor, în general, a unui nivel de trai decent, asigurarea condițiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale copiilor, persoanelor vârstnice și a celor cu handicap, asigurarea esteticii compoziționale în realizarea cadrului construit și amenajarea cadrului natural din localități, protejarea populației și a cadrului natural și construit de poluare și de riscurile naturale și tehnologice previzibile și protejarea, conservarea, punerea în valoare și revitalizarea monumentelor istorice, precum și a patrimoniului natural.
Privind evoluția umanității, fenomenul de urbanizare apare drept unul principal,cu efecte dintre cele mai active asupra vieții sociale. Curiozitatea oamenilor în ceea ce privește structura și consecințele acestui fenomen nu cunoaște limite, ritmul alert de transformare a lumii într-un imens conglomerat urban neputând fi parcă oprit. Dinamica și amploarea dezvoltării urbane atestă că acest fenomen reprezintă un dat fundamentalal lumii actuale, devenind, prin implicațiile sale în plan economic, dar și în structurile social-politice, un fenomen social global de însemnătate majoră.
În zonele urbane regăsim o mare concentrare de clădiri cu diferite întrebuințări, cum ar fi fabrici, magazine, birouri, blocuri, zone rezidențiale, pe când în zonele rurale, proporția predominantă a terenului continuă să rămână mai mult sau mai puțin într-o stare naturală și este folosită în general pentru agricultură, silvicultură, turism etc, fiind folosită o proporție mult mai mică pentru locuințe.
La nivelul continentului european există o structura densă de așezări umane care acoperă partea centrală a Europei, începând cu Marea Britanie, continuând cu Olanda, Belgia și Vestul Germaniei, până la Estul și Vestul Alpilor și anume Italia, Cehia, Sudul Poloniei și Slovacia spre Ungaria. Țările de la Nord și Sud față de aceste zone sunt mai puțin populate și au un sistem urban mai puțin dens. Acest lucru este adevărat pentru Irlanda, zonele nordice ale Marii Britanii, Norvegia, Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, dar și porțiuni din Spania, Portugalia, Grecia, Bulgaria și România.
Una dintre caracteristicile dinamicii urbanizării în spațiul european o constituie dinamicile diferite din zonele vestice, în raport cu estul Europei. După creșteri mari în anii 1980, aceste țări cunosc o temperare a dinamicii. O caracteristică a spațiului Est-European o constituie ,,ruralitatea” unei mari părți a acestuia. Analiza densităților populației urbane ilustrează o densitate scăzută a locuitorilor din mediul urban. Aceste caracteristici sunt completate și de faptul că zona estică a Europei este grevată de o serie de disparități în ceea ce privește raportul urban/rural, situație care este agravată și de scăderea ritmului gradului de urbanizare.
Numărul locuitorilor din România a înregistrat în ultimii ani o scădere. Migrația masivă spre marile orașe de la începutul anilor 1990 a fost urmată de o tendință inversă. Explozia demografică din anii 1967 și 1980 are drept consecință, în prezent, parcurgerea unei perioade de criză a locuințelor, generată de ajungerea generațiilor respectivelor boom-uri demografice la vârsta formării cuplurilor familiale.
Analiza structurii populației active arată o puternică deplasare a populației către mediul urban și o dramatică scădere a celei active din mediul rural, încă din 1992, la sate mai lucrau doar 67% din populația din 1966. Acest fapt ne conduce la concluzia că în următorii ani va crește cererea pentru locuințele urbane. În realitate, distribuția spațială a realizării de locuințe confirmă dinamica populației. Astfel, în perioada 1992-2002 cele mai multe locuințe s-au construit în Moldova. Alte județe cu o dinamică pozitivă importantă sunt Ilfov, Dâmbovița, Gorj, Ialomița, Constanța, Bistița-Năsăud.
Această tendință trebuie corelată cu alte elemente care definesc calitatea locuinței și actul locuirii, materiale de construcție, dotări, precum și cu mediul în care s-au realizat, urban sau rural. Calitatea locuirii este definită și de accesul populației la utilitățile edilitare. Cele mai multe deficiențe există în mediul rural, dar se constată că există și un segment al populației urbane care nu are acces la utilități.
Creșterea cererii pentru locuințe trebuie verificată în corelare cu cererile de teren pentru spațiile de locuințe individuale, atât în mediul urban, cât și rural. Creșterea suprafețelor intravilane un reflectă întotdeauna o presiune pentru construirea de locuințe a populației localnice tinere, ci mai degrabă cererea pentru a doua reședință sau una principală a unor segmente ale populației din marile centre urbane.
Dincolo de limitele orașelor și ale comunelor, după 1990, s-au construit în ritm rapid și cu fonduri private, în zone diferite și cu motivații diferite, locuințe individuale. Este vorba despre o categorie de proprietari care doresc să-și schimbe modul de viață din locuințele colective cu unul adecvat standardelor de confort și noii situații economice. Zonele țintă sunt cele cu potențial peisagistic, dar în dinamica răspândirii acestora, rolul principal îl are distanța și calitatea căilor de acces dintre locuință și orașul unde există locurile de muncă. Realizarea acesptor zone de locuințe se face prin parcelarea terenurilor, de folosința agricolă, iar asigurarea cu utilități edilitare reprezintă rodul demersurilor individuale.
Consecința o constituie marele impact negativ asupra factorilor de mediu, în special asupra apelor de suprafață, pădurilor și chiar a straturilor de apă freatică. Extinderea zonelor de locuințe cu standard de confort urban se realizează prin construirea de loturi libere, cel mai frecvent terenuri agricole supuse parcelării, sau pe loturi în vatra satului care se eliberează, în zone cu locuințe rurale tradiționale, dar în căutarea avantajului unui amplasament favorabil, în acest caz fiind vorba în special de locuințe de vacanță ocupate fie la sfârșit de săptămână, fie în perioada vacanțelor. Așadar casele individuale de retragere, deși la noi prezente încă în mică măsură, vor constitui o prezență semnificativă a locuințelor din perimetrul marilor orașe sau din spațiul rural.
Creșterea gradului de concentrare urbană, distribuirea neuniformă a creșterii demografice, schimbările legislative, depășirea perioadei de serviciu pentru un număr mare de imobile de locuințe, uzura morală specifică unei părți a fondului de locuințe, scăderea importantă a ritmului de construcție a noilor locuințe colective, ne conduc la concluzia că străbatem o puternică criză de locuințe, care se va accentua în următorii ani.
Creșterea gradului de concentrare urbană în România determină, împreună cu alți factori socio-economici, creșterea complexității sistemului oraș-teritoriu periurban. Astfel, se poate formula concluzia că începând cu anii 1990, asistâm la faze succesive ale expansiunii locuirii urbane în teritoriul periurban, situație în care zonele situate la periferia marilor orașe devin puncte sensibile în ceea ce privește actul locuirii.
Problematica locuirii și a locuinței reprezintă un element cheie în strategia dezvoltării social-economice, atât la nivel național, cât și la nivel local. Ea trebuie corelată cu toate aspectele complementare și necesare locuirii în ceea ce privește politicile de dezvoltare a rețelelor de servicii și tehnico-edilitare, precum și a infrastructurilor de transport și comunicații din întreg teritoriul național.
Liniile generale de atac al problemei locuirii urbane și orașului sunt deschise de gânditori aparținind altor domenii, nu arhitecturii și nu se materializează în realizări viabile. De aceea, Francoise Choay numește perioada până la începutul secolului al XX-lea, perioada pre-urbanismului, urmând ca perioada urbanismului propriu-zis să se desfășoare odată cu implicarea în această problematică a arhitectilor. Chestiunea locuinței nu este una numai de economie urbană, dar și de igienă, și mai ales una de interes social și chiar politic.
Așa cum se arată într-un document al Națiunilor Unite, dreptul la locuire reușește să devină mai evident și mai ușor de înțeles dacă se depășește viziunea îngustă a faptului că acesta nu se referă doar la manifestarea fizică și ocuparea unei structuri construite, denumită generic „locuință”, în sensul ei fizic de unitate de locuit, ci include, de asemenea, elemente procedurale, corectiv-intervenționiste, relative la securitatea locuirii, precum și alte aspecte non-materiale, care în multe privințe sunt mult mai importante decât latura fizico-materială a deținerii fizice a unei locuințe și gradul de adecvare al acesteia. Același document al Națiunilor Unite încearcă să ofere o definiție cât mai clară și mai adecvată cu privire la dreptul la o locuire adecvată, care nu poate fi îngust definit acest drept doar prin sensul de „a avea un acoperiș deasupra capului” sau înțeles doar în termeni de marfă sau bun de folosință îndelungată.
Existența ființei în spațiul locuit se discută de pe alte poziții. Spațiile urbane reale sunt în pericolul de a se vida, de a rămâne fără viață. până să ajungă totuși să aparțină spațiului virtual, omul modern se confruntă cu mutații în planul social, dar și în cel profund personal.
Identitatea individului se definește în strânsă relațtie cu mediul său. Așezările contemporane se află în discordanță cu valorile tradiționale, precum, de pildă, golirea de semnificație a Centrului, care, drept urmare a „mașinismului”, a căpătat o zonare în funcție de industrie, comerț, arii speciale dedicate educației, distracției, sportului și altele. Urbanismul modern este o consecință a revoluției industriale, care a promovat abandonarea concepțiilor tradiționale asupra orașului în favoarea unui discurs lipsit de semnificații simbolice, dar încărcat de rațiuni economice.
Urbanismul se preocupă mai mult în ultimul timp de efectele vieții urbane asupra indivizilor, atât cele negative, stres psihic, psihosocial, organizațional și chiar cultural, cât și cele pozitive, precum diversitatea culturală asigurată de vasta rețea socială a vieții urbane. Ca și psihologia environmentală, urbanismul privește spațiul locuit ca pe un organism, entitate organizată ierarhic și alcătuită din părți diferențiate, a căror funcționare complexă formează un tot unitar între ființă și mediu, nu o simpla colecție a unor părți componente. Nevoile reale ale locuitorilor trebuie luate mereu în calcul.
Spațiul urban, în general, este dificil de definit. O definiție largă a spațiului urban este aceea care se referă, la „suma tuturor tipurilor de spații dintre clădirile unui oraș sau din alte așezări umane”. Ambientul construit ca parte a mediului fizic, social și cultural joacă un rol determinant în totalitatea experienței și gândirii umane. Cultura spațiului uman are specificități care își găsesc expresia în diviziunea și marcarea teritoriului, în conceperea arhitecturii, a peisajului, a obiectelor cotidiene, a design-ului industrial, a locuirii și a proiectului urban.
Dacă în secolele trecute se încerca limitarea extinderii teritoriale a orașului prin legislație, astăzi extinderea orașelor este iminentă. Orașele în continuă creștere amenință cu transformarea lor în megalopolisuri, adică în unirea spațiala a mai multor orașe de dimensiuni foarte mari, cum ar fi exemplul New Yorkul cu Bostonul. Unii prevăd chiar apariția „Ecumenopolisului”, adică a orașului mondial, care să cuprindă Terra.
Metropola este un spațiu controversat, la granița dintre omogenizare și defragmentare. Apariția și continua sa dezvoltare sunt consecințe ale fenomenului de globalizare și o caracteristică a societății de consum. Fenomenul globalizării afectează, mai ales, spațiul urban și nu produce o omogenizare, așa cum ar părea firesc, ci dimpotrivă, o fragmentare. „Orașele încep să se spargă în comunități rudimentare; ele sunt mozaicuri în care fiecare ciob are propria sa personalitate, dar toate împreună nu se pot armoniza”.
Dependența persoanei de spațiul concret devine din ce în ce mai slabă în zilele noastre. Se impune astfel spațiul virtual ce servește îndeosebi scopurilor comerciale și care oferă modelele din film sau publicitate. Paradoxul lumii moderne constă dintr-o izolare excesivă față de celalalt și o vizualizare la fel de excesivă, ce produce doar spații ale aparențelor.
Conform Convenției Europene a Peisajului, peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de către populație, al cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani. Totodată, acesta este implicat în formarea culturilor locale și reprezintă o componentă de bază a patrimoniului cultural ce contribuie în mod decisiv la conturarea identității individuale și a comunităților. Orașul este în primul rând o comunitate umană. Este un sistem complex determinat de cultură, spiritualitate și societate ce se transformă permanent sub presiunea satisfacerii nevoilor comunității în schimbare, care își păstrează însă pe tot parcursul existenței sale urme ale perioadelor anterioare. Astfel patrimoniul cultural urban nu trebuie considerat un simplu cumul al monumentelor și obiectelor sale cu valoare istorică și arhitecturală. Se evidențiază ca element realmente valoros și definitoriu în ceea ce privește determinarea identității orașului, tocmai aspectul acestuia de radiografie vie în cadrul căreia este vizibil întregul ansamblu de straturi evolutive ale orașului.
Acest ansamblu ce conturează în fapt imaginea urbană caracteristică și diferită pentru fiecare oraș în parte se compune atât din diferitele tipuri de țesuturi suprapuse, de la cel tradițional la cel modern, cu plastică arhitecturală aferentă, cât și din amprenta stilurilor de viață caracteristice fiecărei perioade. Imaginea urbană se compune pe mai multe paliere, înglobează atât aspectele pozitive, cât și pe cele considerate negative, și reprezintă o experiență diferită pentru fiecare individ expus în parte.
Deși de actualitate, polemica bazată pe aparenta antiteză între tradițional și modern în ceea ce privește imaginea urbană își are unele din primele rădăcini documentate încă de la începutul secolului al XIX-lea. Odată cu expansiunea urbană generată de revoluția industrială, având în vedere noile cerințe generate de creșterea numărului de locuitori și de progresul tehnic, precum și aspectele legate de igienă, în marile metropole s-a pus problema modernizării. Aceasta a determinat apariția a două curente. Primul care promova ca necesară și benefică intervenția asupra țesutului tradițional în sensul îmbunătățirii condițiilor de viață și cel de al doilea care afirma ca prioritară protejarea și conservarea țesutului tradițional și a valorilor acestuia. Sub o formă sau alta, această polemică s-a transmis până astăzi, fapt explicabil prin presiunea constantă de schimbare spre adaptarea la noi necesități caracteristice diferitelor perioade evolutive, precum și prin capacitatea individuală specifică a oamenilor de a percepe în mod subiectiv și, astfel diferit, ceea ce îi înconjoară.
Una din cele mai importante consecințe ale acestei ciocniri de ideologii a fost aparația noțiunii de patrimoniu urban. Fie că urbanismul se angajează în distrugerea ansamblurilor urbane vechi sau că încearcă să le conserve, formațiunile vechi și-au dobândit identitatea conceptuală datorită faptului că au devenit un obstacol în calea liberei desfășurări a noilor modalități de organizare a spațiului urban.
Noțiunea de patrimoniu urban istoric s-a constituit în contra-curentul procesului de urbanizare dominant. „Ea este rezultatul unei dialectici a istoriei și istoricității”. Studiile istorice și de artă au început să se intereseze despre oraș, cel puțin până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, numai din punct de vedere al instituțiilor sale juridice, politice și religioase, al structurilor economice și sociale, spațiul orașului fiind marele absent. Între al doilea război mondial și anii 1980, începe să se facă simțit timid studiul spațiului urban.
Astăzi asistăm la o înflorire a lucrărilor despre morfologia orașelor pre-industriale și cea a aglomerărilor din era industrială. Această mișcare a fost impulsionată de studiile urbane al căror rol jucat în geneză unei veritabile istorii a spațiului urban trebuie reamintit. „Conversia orașului material în obiect al cunoașterii istorice a fost provocată de transformarea spațiului urban ca urmare a revoluției industriale, răvășirea traumatică a mediului tradițional, aparția altor scări pentru drumuri și parcelări. Abia atunci, prin efectul de diferență și prin contrast, vechiul oraș devine obiect al investigației” .
CAPITOLUL 2: DISCIPLINA ÎN CONSTRUCȚIA LOCUINȚELOR TIP ANL
În condițiile vieții moderne, oamenii sunt supuși unor multiple solicitări; locuința participând la menținerea și refacerea echilibrului fizic și spiritual.
Având în vedere rolul locuinței în asigurarea unui standard civilizat de viață, contribuie direct la aprecierea standardului, domeniul este supus interesului și controlului legislativ și administrativ, dezvoltându-se programe, având ca obiect atât aspectele cantitative, organizarea locuințelor pentru toți membrii societății, cât și calitative, suprafețe, confort, etc.
Politica în acest domeniu urmărește atât satisfacerea unor interese colective, reprezentate prin cerințele de sistematizare ale localităților, cât și individuale, asigurarea de locuințe, dezvoltarea standardurilor acestora.
Tendințele generale ale locuirii în România pot fi mai bine înțelese în contextul înțelegerii continentului european. Viziunile politice privind viitoarea evoluție economică și socială a Europei au fost formulate în deplină corelație cu o serie de strategii privind dezvoltarea spațiala a teritoriului.
Premisele abordării amenajării teritoriului în spiritul obiectivelor Dezvoltării Durabile se regăsesc formulate într-un document al Consiliului Europei din anul 1983, Carta Europeană a Amenajării Teritoriului fiind primul dintre demersurile care vizează dimensiunea europeană a activităților orientate către o organizare spațială mai bună în Europa, militând pentru găsirea soluțiilor problemelor care depășesc cadrul național și tinde astfel la crearea simțământului de identitate comună. În noul context european, amenajarea teritoriului necesită, în același timp acțiune la nivel local și gândire la nivel global.
La nivelul continentului european există o structură densă de așezări umane care acopera partea centrală a Europei, începând cu Marea Britanie, continuând cu Olanda, Belgia și Vestul Germaniei, până la Estul și Vestul Alpilor și anume Italia, Cehia, Sudul Poloniei și Slovacia spre Ungaria.
Țările de la Nord și Sud față de aceste zone sunt mai puțin populate și au un sistem urban mai puțin dens. Acest lucru este adevărat pentru Irlanda, zonele nordice ale Marii Britanii, Norvegia, Suedia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania.
Analizele efectuate în ultimul timp reflectă disparități în ceea ce privește dezvoltarea spațială echilibrată a rețelei de orașe, dintre spațiul central European și România și arată distanța dintre elementele care definesc locuirea la nivelul teritoriului dintre cele două spații. În plus, față de teritoriul continetului, România apare, în cea mai mare parte, ca o regiune cu un puternic declin demografic, cu excepția Moldovei. Aceste elemente, accentuează decalajul în ceea ce privește potențialul de structurare în țara noastră, a unui sistem policentric puternic. În acest context, se poate afirma că România nu dispune în prezent de mai multe arii metropolitane de creștere, în afara de București și Timișoara. Aceasta înseamnă că una dintre priorități o reprezintă identificarea celor mai favorabile aglomerări urbane capabile să susțină în viitor o astfel de dezvoltare. Integrarea în relațiile spațiale cu centrul Europei se poate obține prin întâlnirea policentrismului la toate nivelele de agregare spațială, în cadrul teritoriului național, și prin deschiderea către estul continentului, atunci când condițiile o vor permite.
Problematica locuirii și a locuinței reprezintă un element cheie în strategia dezvoltării social-economice, atât la nivel național, cât și la nivel local. Ea trebuie corelată cu toate aspectele complementare și necesare locuirii în ceea ce privește politicile de dezvoltare a rețelelor de servicii și tehnico-edilitare, precum și a infrastructurilor de transport și comunicații din întreg teritoriul național.
Asigurarea accesului la o locuire adecvată reprezintă adesea o pre-condiție pentru exercitarea multor altor drepturi fundamentale de care trebuie să beneficieze orice individ. A nu avea acces la o locuire adecvată reprezintă probabil cea mai serioasă manifestare a excluziunii sociale. A nu avea o locuință este sinonim cu sărăcia extremă, reprezentând în fapt mai mult decât o contingență de viață, ci forma extremă a unui deficit de mijloace și oportunități (Guvernul României, 2002). Pentru cei care nu au o locuință sau condiții de locuire adecvate, este aproape imposibil să-și valorifice potențialul ca membri activi ai societății, cum ar fi să aibă o slujbă sau să-și îngrijească copiii. Cu alte cuvinte, asigurarea accesului la locuire decentă reprezintă fundamentul realizării unei societăți echitabile în care fiecare individ poate să aibă un rol activ. În acest sens, se poate spune că accesul la locuire reprezintă elementul principal al incluziunii sociale.
Locuirea adecvată se referă atât la faptul că orice individ/ familie trebuie să aibă o locuință/ un domiciliu cât și la calitatea și confortul asigurat de locuință, precum și la spațiile, utilitățile și bunurile publice adiacente locuinței, caracterizate de prezența parcurilor și a spațiului verde în general, a spațiilor sigure de joacă pentru copii, posibilități de recreare și petrecere a timpului liber în siguranță, transport și conexiuni etc.
În acest sens, la nivel național a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe (ANL), instituție de interes public din România, care a apărut în anul 1998, având ca scop pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național. În realizarea scopului propus, agenția poate dobândi, în condițiile legii, construcții aflate în diferite stadii de execuție și terenurile aferente acestora, destinate construcției de locuințe. Conform prevederilor legii, Agenția Națională pentru Locuințe are printre obiective promovarea și dezvoltarea unor programe de investiții publice în construcția de locuințe pentru tineri, destinate închirierii, dar și dezvoltarea unor programe de construcții de locuințe proprietate privată, cu finanțare prin credit ipotecar.
Agenția Națională pentru Locuințe are ca obiective realizarea unor montaje financiare, atragerea și administrarea resurselor financiare, în condițiile legii, pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere, promovarea și dezvoltarea la nivel sectorial și național a unor programe privind construcția de locuințe pentru tineri, destinate închirierii, construcția de locuințe sociale și de necesitate, construcția și/sau reabilitarea locuințelor distruse ori grav avariate, situate în zonele afectate de calamități naturale, construcția altor locuințe proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, precum și intervenții la construcții existente, în aplicarea măsurilor stabilite prin programe guvernamentale.
Programele guvernamentale și sursele de finanțare ale acestora se aprobă de către Guvern, la propunerea Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței.
Alte obiective ale Agenției sunt dobândirea de terenuri destinate construirii de locuințe, în condițiile legii, și după caz, monitorizarea unor programe pentru realizarea lucrărilor de viabilizare a acestora, inițierea și/sau dezvoltarea, în condițiile pieței, a unor programe de construcții de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar, realizarea unor studii de specialitate privind piața imobiliară, cererea și oferta de locuințe, terenuri de construcții, costuri etc.
Investițiile privind construcțiile de locuințe sunt finanțate de la bugetul de stat și/sau bugetele locale, precum și din credite interne sau externe și alte surse legal constituite.
Prin programul de locuințe pentru tineri destinate închirierii, Agenția Națională pentru Locuințe a construit până la finele anului 2009, aproximativ 25.000 de apartamente.
În prezent sunt înregistrate la administrațiile publice locale aproximativ 100.000 de cereri de locuințe pentru tineri.
2.1: ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ DISCIPLINA ÎN CONSTRUCȚIA LOCUINȚELOR TIP ANL
Având în vedere faptul că Programul Agenției Naționale pentru Locuințe este un program guvernamental, el se realizează în baza legilor naționale în vigoare, cu respectarea întocmai a dispozițiilor acestor acte normative.
Legea de bază în materia locuințelor este Legea nr. 114/ 1996, legea locuinței. Aceasta prevede faptul că reglementarea cadrului general de realizare, exploatare și administrare a locuințelor are la bază o serie de principii, dintre care cel mai important este accesul liber și neîngrădit la locuință, care este un drept al fiecărui cetățean.
Realizarea locuințelor constituie un obiectiv major, de interes național, pe termen lung, al administrației publice centrale și locale. Autorizarea executării construcțiilor de locuințe noi, indiferent de natura proprietății sau a amplasamentului, se face pe baza satisfacerii exigențelor minimale. Consiliile județene și locale, potrivit competențelor stabilite prin lege, pot autoriza executarea etapizată a construcțiilor de locuințe.
Construcția de locuințe în regim ANL este prevăzută în Legea 152/1998 care reglementează înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe. Astfel, legea prevede că pentru dezvoltarea construcției de locuințe la nivel național se înființează Agenția Națională pentru Locuințe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului. Agenția Națională pentru Locuințe este instituție de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanțare în domeniul construcției de locuințe, având autonomie financiară.
Conform Regulamentului privind cadrul, modalitatea și criteriile de analiză și soluționare a cererilor de atribuire a locuințelor pentru tineri construite prin Agenția Națională pentru Locuințe, administrarea, exploatarea și închirierea acestora, fondul local de locuințe construite prin Agenția Națională pentru Locuințe, se constituie din locuințele realizate anterior și cele nou construite în condițiile Legii nr.152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, cu modificările și completările ulterioare, aflate în administrarea Consiliilor locale.
Dezvoltarea construcțiilor de locuințe prin Agenția Națională pentru Locuințe se face pe terenurile aflate în proprietatea publică ori privată a statului sau a administrației locale, viabilizate sau în curs de viabilizare corelată cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor, Utilitățile și dotările tehnico-utilitare se realizează prin obiective de investiții promovate de către Consiliul Local potrivit legii și în corelare cu programele de construcții de locuințe.
Stabilirea și/sau clarificarea regimului juridic al terenurilor se realizează în baza planurilor urbanistice și a studiilor de fezabilitate aprobate odată cu promovarea programelor de dezvoltare a construcțiilor de locuințe prin programele privind construirea de locuințe pentru tineri, destinate închirierii.
Legea 152/1998 a fost modificată de o serie de acte normative cu scopul de a armoniza prevederile acestei cu realitatea existente în prezent. Astfel, modificările aduse actului normativ au fost realizate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 298/2000 pentru modificarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 59/2002 pentru completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 185/2002 pentru modificarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 105/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Ordonanța Guvernului nr. 50/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, Ordonanța Guvernului nr. 35/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Legea nr. 89/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe.
Deoarece situația locuințelor la nivel mundial este într-o continuă mișcare, statele lumii încercând permanent să faciliteze construcția de locuințe, România s-a văzut neviotă să se adapteze cerințelor impuse pe plan mundial și european și să-și alinieze normativele juridice astfel încât să un între în contradicție cu prevederile internaționale.
2.2: DOCUMENTE ȘI AVIZE NECESARE PENTRU OBȚINEREA AUTORIZAȚIEI DE CONSTRUCȚIE A LOCUINȚELOR ANL
Conform Legii 114/1996, persoanele fizice sau juridice pot realiza, în condițiile legii, construcții de locuințe pentru folosință proprie sau în scopul valorificării acestora. Executarea construcțiilor de locuințe, indiferent de natura proprietății sau a amplasamentului, se face în condițiile legii și pe baza satisfacerii exigențelor minimale prevăzute în anexa la prezenta lege și a respectării nivelurilor și cerințelor legale referitoare la calitate, în scopul protejării vieții oamenilor, a bunurilor acestora, a societății și a mediului înconjurător. Lucrările de construcții în vederea realizării de locuințe se execută, integral sau etapizat, după caz, numai în baza unei autorizații de construire emisă potrivit legii.
Autorizația de construire pentru ansambluri de lucrări de locuințe se poate emite imediat, potrivit articolului 7 alineat 16 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru atragerea de resurse financiare suplimentare, precum și pentru asigurarea terenurilor viabilizate, destinate construirii de locuințe, persoanele juridice cu activități în construirea de locuințe, de drumuri, în domeniul investițiilor imobiliare, în domeniul serviciilor de gospodărie comunală, precum și al celor de alimentare cu gaze și energie electrică pot participa alături de Agenția Națională pentru Locuințe și/sau de autoritățile publice locale la finanțarea și derularea unor proiecte pentru dezvoltarea zonelor de locuit, pe bază de contracte încheiate potrivit legii.
Tipurile de contracte-cadru, forma și conținutul studiilor de prefezabilitate și fezabilitate și criteriile de analiză a eligibilității investitorilor se stabilesc prin norme metodologice.
În situația în care pe terenurile destinate amplasării construcțiilor de locuințe care se realizează în cadrul programelor stabilite de lege nu s-a ajuns la faza autorizării lucrărilor de construcție, în termen de un an de la preluarea în folosință gratuită a terenurilor, în condițiile legii, Agenția Națională pentru Locuințe va reanaliza în consiliul de administrație oportunitatea continuării programelor de construcții și va stabili, împreună cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și cu autoritățile administrației publice locale implicate, modalitatea de utilizare a terenurilor respective și de valorificare a proiectelor de execuție realizate cu finanțare din surse bugetare.
Pentru soluționarea situației sus-menționate, Agenția Națională pentru Locuințe este abilitată să ia următoarele măsuri în cazul în care, potrivit Programului de guvernare și analizei efectuate împreună cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, este oportună continuarea programelor de construcții de locuințe, iar autoritățile administrației publice locale sunt de acord și hotărăsc prelungirea acordării dreptului de folosință gratuită a terenurilor aferente, proiectele de execuție realizate se valorifică în continuarea acestor programe; în cazul în care autoritățile administrației publice locale sunt de acord și hotărăsc prelungirea acordării dreptului de folosință gratuită a terenurilor către Agenția Națională pentru Locuințe, dar pentru dezvoltarea de către agenție a unor programe de construcții de locuințe prin credit ipotecar, proiectele de execuție realizate cu finanțare din surse bugetare se valorifică în cadrul acestor programe, iar sumele rezultate se virează de Agenția Națională pentru Locuințe la bugetul de stat; în cazul în care autoritățile administrației publice locale nu sunt de acord cu prelungirea acordării dreptului de folosință gratuită asupra terenurilor către Agenția Națională pentru Locuințe și/sau solicită restituirea terenurilor, urmând să dezvolte pe acestea programe proprii de construcții de locuințe, Agenția Națională pentru Locuințe va restitui, prin protocol, terenurile respective unităților administrativ-teritoriale implicate.
Proiectele de execuție realizate cu finanțare din surse bugetare pe terenurile respective se transmit, în mod gratuit, în proprietatea unităților administrativ-teritoriale și se predau acestora de către Agenția Națională pentru Locuințe, prin protocolul prin care se restituie terenurile, în vederea dezvoltării programelor proprii de construcții de locuințe. Această măsură este aplicabilă și în situația în care, potrivit Programului de guvernare și analizei efectuate împreună cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, nu mai este oportună continuarea programelor de construcții de locuințe de către Agenția Națională pentru Locuințe.
Conform Legii 50/1991 republicată, articolul 2, alineat 1 prevede faptul că „Autorizația de construire sau desființare este actul de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege, referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea și funcționarea construcțiilor”.
Potrivit alineatului 2 al articolului 2 din Legea 50/1991, „Autorizația de construire se emite în temeiul și cu respectarea prevederilor documentațiilor de urbanism, avizate și aprobate conform legii”. Autorizația de construire sau de desființare se emite la solicitarea deținătorului titlului de proprietate asupra unui imobil – teren și/sau construcții ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desființare.
Conform articolului 3 din Legea 50/1991 republicată, autorizația de construire se eliberează pentru lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, schimbare de destinație sau de reparare a construcțiilor de orice fel, precum și a instalațiilor aferente acestora, lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare, conservare, precum și orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor, care urmează să fie efectuate la construcții reprezentând monumente istorice, inclusiv la cele din zonele lor de protecție, lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere, reparare, modernizare și reabilitare privind căi de comunicație, inclusiv lucrări de artă, rețele și dotări tehnico-edilitare, lucrări hidrotehnice, amenajări de albii, lucrări de îmbunătățiri funciare, lucrări de instalații de infrastructură, noi capacități de producere, transport, distribuție a energiei electrice și/sau termice, precum și de reabilitare și retehnologizare a celor existente; împrejmuiri și mobilier urban, amenajări de spații verzi, parcuri, piețe și alte lucrări de amenajare a spațiilor publice; lucrări de forjare și excavări necesare în vederea efectuării studiilor geotehnice, prospecțiunilor geologice, exploatărilor de cariere, balastiere, sonde de gaze și petrol, precum și alte exploatări de suprafață sau subterane; lucrări, amenajări și construcții cu caracter provizoriu necesare în vederea organizării execuției lucrărilor de bază, dacă nu au fost organizate odată cu acestea; organizarea de tabere de corturi, căsuțe sau de rulote; lucrări de construcții cu caracter provizoriu, chioșcuri, tonete, cabine, spații de expunere situate pe căile și spațiile publice, corpuri și panouri de afișaj, firme și reclame, precum și anexele gospodărești ale exploatațiilor agricole situate în extravilan sau Cimitire și alte tipuri de extinderi.
Articolul 11 alineat 1 din legea menționată stipulează faptul că se pot executa fără autorizație de construire lucrări care nu modifică structura de rezistență, caracteristicile inițiale ale construcțiilor sau aspectul arhitectural al acestora, cum ar fi reparații la împrejmuiri, acoperișuri, învelitori sau terase, atunci când nu se schimbă forma acestora și materialele din care sunt executate, reparații și înlocuiri de tâmplărie interioară și exterioară, dacă se păstrează forma, dimensiunile golurilor și tâmplăriei; reparații și înlocuiri de sobe de încălzit; zugrăveli și vopsitorii interioare; zugrăveli și vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică elementele de fațadă și culorile clădirilor; reparații și înlocuiri la pardoseli; reparații și înlocuiri la finisaje interioare și exterioare, tencuieli, placaje, altele asemenea, la trotuare, la ziduri de sprijin și la scări de acces, fără modificarea calității și a aspectului elementelor constructive; lucrări de întreținere la căile de comunicație și la instalațiile aferente; lucrări de investigare, cercetare, expertizare, conservare și restaurare a componentelor artistice ale construcțiilor cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor și al autorității administrației publice județene sau locale, după caz; lucrări de forjare și sondaje geotehnice pentru construcții de importanță normală sau redusă, situate în afara zonelor de protecție instituite pentru zăcăminte acvifere.
Pentru emiterea Autorizației de construire sau desființare este necesară obținerea Acordului unic. Acordul unic se elaborează de structurile de specialitate constituite sub autoritatea administrației publice locale, în condițiile prevederilor articolului 5 alineat 1 din Legea 50/1991 „În vederea simplificării procedurii de autorizare, emitentul autorizației are obligația să organizeze structuri de specialitate, în vederea emiterii Acordului unic, respectiv a obținerii, în numele solicitantului, a avizelor legale necesare autorizării, pentru racordarea la rețelele de utilități, în condițiile impuse de caracteristicile și de amplasamentul rețelelor de transport energetic sau tehnologic din zona de amplasament; racordarea la rețeaua căilor de comunicații; prevenirea și stingerea incendiilor, apărarea civilă, protecția mediului și a sănătății populației”.
Pentru emiterii – cererii-tip sunt autorizația de construire sau desființare, aceasta se ridică de la Serviciul Relații cu Publicul, anexa la autorizația de construire, dovada de luare în evidență, Ordinului Arhitecților din România, borderou cu paginarea pieselor componente ale documentației tehnice, actul de proprietate în copie legalizată, fișa bunului imobil și planul de amplasament din documentația topografică în copie, declarație pe propria răspundere din partea titularilor actului de proprietate privind inexistența unui litigiu pe rolul unei instanțe judecătorești, asupra imobilului respectiv, certificat de nomenclatură stradală în copie, fișe tehnice cerute în Certificatul de Urbanism, fișe tehnice cerute în Certificatul de Urbanism, alte avize cerute în Certificatul de Urbanism, studii de specialitate cerute în Certificatul de Urbanism, proiect pentru autorizația de construire sau desființare în două exemplare, extras din Proiectul Tehnic, întocmit de arhitect sau conductor arhitect în limita competențelor cu drept de semnătură, membru al Ordinului Arhitecților din România, program de control al execuției lucrărilor vizat de inspectoratul în Construcții pe raza căruia urmează să se construiască clădirea, referate de verificare cu viza în original și chitanțe de achitare a taxelor în copie.
Dosarul pentru obținerea avizelor conține certificatul de Urbanism; schița de amplasament a terenului la scara 1:500; schița de amplasament a terenului la scara 1:2 000; schița de amplasament cu poziția clădirii pe teren cerere. Certificatul de urbanism poate preciza că în vederea obținerii autorizației de construcție este nevoie de avizele Oficiul de cadastru care eliberează studiul pedologic și certificatul de scoatere a terenului din circuitui agricol, rețele de apă, canal eliberate de Compania Națională Apele Române, exploatarea rețelelor electrice emis de Electrica, exploatarea rețelelor de gaze naturale eliberate de compania de gaz competentă, salubritate, rețele telefonice emise de Romtelecom, documente specifice apărării împotriva incendiilor emise de Inspectoratele de Pompieri competente teritorial, documente specifice apărării civile emise de Apărarea Locală Antiaeriană, documente de sănătate publică eliberate de Direcția de Sănătate Publică, documentația necesară obținerii autorizației de construcție.
Autorizația de construcție este actul prin care autoritatea publică locală avizează soluția prezentată de solicitant, având la bază certificatul de urbanism și certifică dreptul de începere a lucrării de construcție.
Dosarul pentru începerea lucrărilor de construcție se întocmește conform Legilor 50/1991 privind autorizarea lucrărilor în construcții și Legea 453/2001, lege care completează și aduce modificări Legii 50/1991, și cuprinde planul de amplasare a terenului în zonă, planurile cadastrale, certificatul de urbanism; toate avizele solicitate prin certificatul de urbanism; acte notariale în cazul în care sunt necesare; memoriu tehnic care cuprinde memoriul de arhitectură, rezistență, instalații); referatele verificatorilor de specialitate; referatele experților tehnici dacă sunt necesare; actele de proprietate asupra terenului, proiectul pentru autorizare, acesta este compus din planul de situație care menționează cum se amplasează casa în teren; planul fundației elaborat de inginerul de rezistență; planuri de arhitectură pentru toate nivelele construcției, planul de învelitoare, secțiune caracteristică, toate fațadele, scara de redactare pentru toate desenele fiind 1:10, cererea de eliberare a autorizației de construcție și chitanța de achitare a taxei de autorizare.
Autorizația de construcție este eliberată de Primăria competentă teritorial, Serviciul de Urbanism din localitatea sau sectorul în care se află terenul.
Taxa de eliberare a autorizației de construcție reprezintă 0,5 % din valoarea construcției stabilită pe baza declarației proprietarului și se stabilește în funcție de suprafața desfășurată a constructiei. Valoarea declarată nu va putea fi mai mică decât valoarea determinată potrivit prevederilor legale în vigoare privind impozitele și taxele locale
Întocmirea documentației pentru detaliile de Execuție trebuie structurată pe specialități, respectiv, rezistență, arhitectură, instalații sanitare, instalații termice, instalații de gaze, instalații electrice, inclusiv curenții slabi de la telefon, TV, cablu, sonerie, alarmă, aer condiționat. Planurile pe secțiuni sau fațade se întocmesc la scara 1:50, urmând a fi redactate detaliile de execuție la scară mare: 1:25, 1:20, 1:10 etc., prezentându-se fiecare zonă, în vederea unei execuții corecte.
Toate detaliile trebuie să răspundă solicitărilor de izolare hidrofugă, termică și fonică. Alte acte necesare referitoare la execuția casei sunt autorizarea organizării de șantier. Conform Legii 50/1991, orice construcție pe un teren, chiar provizorie, cum sunt barăcile, depozitele de materiale, dormitoarele pentru muncitori, se execută cu avizul Administrației Locale. Pentru obținerea acestui aviz este necesar întocmirea un dosar care să cuprindă documentația construcției, projectulconstrucției, planurile de amplasare în zonă; planul de fundație pe nivele și o cerere tip. Dosarul se predă la Primaria locală și autorizația se primește în aproximativ 30 zile lucrătoare de la depunearea documentației.
Proiectarea execuției branșamentelor la utilități, apă, gaze, energie electrică, canalizare, telefonie, trebuie să fie proiectate și executate de firme autorizate, alese prin licitație de regiile sau societățile responsabile. Firma aleasă întocmește o documentație și un deviz pentru întreaga. lucrare care cuprinde proiectarea, obținerea autorizațiilor speciale și execuția. Această documentație este trimisă regiei responsabile. Regia o prezintă proprietarului împreună cu factura aferentă costurilor totale. Această factură trebuie plătită integral în avans.
Competent pentru eliberarea certficatelor de urbanism și a autorizațiilor de construire este Consiliul județean pentru construcții care se aprobă de Guvern pentru lucrări publice, lăcașuri de cult, construcții pentru industrie, activități de comerț, prestări servicii, social-culturale, speciale și lucrări de orice fel ce se execută în afara localităților, cu excepția anexelor agricole situate în extravilan sau de Consiliul local municipal sau orășenesc pentru construcții de orice fel din localități, cu excepția celor care se aprobă de Guvern. Consiliul local comunal dă avizul pentru construcții, locuințe și anexe gospodărești ale acestora, precum și pentru anexele exploatărilor agricole situate în extravilan.
Astfel, dacă administrația publică nu are studiile de urbanism și de amenajarea teritoriului aprobate poate solicita studii urbanistice zonale sau de detaliu pentru clarificarea în special a problemelor de cooperări, de rezolvare a utilităților și de încadrare în zonă. În cazul în care obiectivele propuse se încadrează pe terenuri cu destinație agricolă, în afara intravilanului localităților, se vor obține certificatul de calitate al solului emis de Oficiul de Studii Pedologice și Agrochimice pentru suprafața ce se va scoate cu plată din circuitul agricol și avizul definitiv al OCOT, cu dovada plății către stat a taxei de scoatere din circuitul agricol. Pentru racordare la utilități se solicită avize de la toți administratorii acestora. În cazul amplasării unor obiective în zona drumurilor publice se vor obține acorduri prealabile și autorizații pentru fiecare obiectiv în parte de la organul care administrează drumul respectiv. În cazul amplasarii unor obiective în zona căii ferate este necesar avizul Regionalei de Căi Ferate. În cazul în care obiectivul propus are un susceptibil caracter poluant se solicită aviz de la Apele Române, Inspectoratul de Poliție Sanitară și Medicină Preventivă și de la Agenția pentru Protecția și Supravegherea Mediului.
De la un anumit grad de complexitate al investiției se solicită verificarea performanțelor construcțiilor din anumite puncte de vedere prin intermediul verificatorilor atestați. Sunt exceptate de la această situație clădirile pentru locuințe cu parter și parter plus un etaj și anexele gospodărești situate în rural, precum și construcțiile provizorii. Intervențiile la construcțiile existente, inclusiv reparațiile, se fac pe baza unei expertize tehnice sau a unui proiect avizat de proiectantul inițial. Statul Major de Apărare Civilă este solicitat pentru investiții altele decât locuințe ce depășesc suprafața totală desfășurată de 150 metri pătrați.
CAPITOLUL 3: LOCUINȚELE TIP ANL DIN JUDEȚUL VRANCEA-STUDIU DE CAZ
În prezent, se constată că sub aspectul condițiilor de locuit în țara noastră există un mare deficit, evaluat la circa 1.000.000 de locuințe. Această situație este determinată atât de scăderea producției de locuințe după anul 1989, cât și de reducerea stocului public de locuințe, ca urmare a vânzării acestora către chiriași după 1990, prezentând restricții importante pentru accesul la o locuință a unor importante categorii de cetățeni, cum sunt tineri căsătoriți, persoanele cu venituri reduse, pensionari, șomeri etc.
Conform recensământului populației și locuințelor din 18 martie 2002, fondul de locuințe existent în România însuma 4,846.572 de clădiri, dintre care 8.110.407 locuințe, cu precizarea că în mediul urban sunt amplasate 23,51% din imobile. O unitate locativă medie are o suprafață locuibilă de 37,5 metri pătrați și este ocupată de 2,6 persoane. Față de recensământul din anul 1992, numărul clădirilor a crescut cu 355.000 la nivel național. Din totalul locuințelor construite după 1990, peste 85% se regăsesc în mediul rural și s-au construit în proporție de 95% în regie proprie și doar 5% sunt executate de unități specializate în lucrări de antrepriză.
Dacă în anul 1989 în mediul rural s-au construit doar 2.100 locuințe, condiționat în special de restricțiile privind realizarea construcțiilor numai în viitoarele centre de concentrare rurală și de obligativitatea respectării unui regim de înalțime minin de parteer și etaj, începând cu anul 1990 numărul locuințelor a crescut continuu, ajungându-se în 2006 la peste 22.000 unități anual în care nu sunt incluse locuințele realizate fără autorizație de construcție.
Ca formă de proprietate, din totalul fondului locativ, ponderea locuințelor private reprezintă 97%, creșterea datorându-se în principal vânzării locuințelor de stat, retrocedării unor imobile, precum și construcției de noi locuințe. Ponderea imobilelor rezidențiale individuale sau unifamiliale depășește deja în România 95% din totalul clădirilor de locuit. Clădirile multietajate de apartamente, reprezentând sub l,8% din totalul imobilelor de locuit existente, adică 80.632 de blocuri, includ însă circa 39%, ceea ce înseamnă 2.984.577 de unități locative, din numărul total de locuințe inventariat la nivelul anului 2002 în România. Alimentarea cu energie pentru încălzirea spațiului, prepararea apei calde de consum și ventilarea sau aerisirea se asigură în cazul blocurilor de locuințe – într-o proporție de circa 96% în sistem centralizat – încălzire colectivă, în acest sens, în 61 de orașe mari din România au fost create și extinse – pe parcursul ultimilor 40 de ani, aceste tipuri de sisteme de alimentare cu căldură, având ca sursă fie termoficare urbană, fie o centrală termică de zonă sau pentru un ansamblu de blocuri de locuințe care sunt conectate la surse de producție a energiei termice aparținând RENEL, celelalte aparținând municipalităților locale, fiind gestionate de întreprinderi sau regii specializate, subordonate administrativ primăriilor.
Județul Vrancea este situat în sud estul României, la exteriorul Curburii Carpaților, din punct de vedere matematic, poziția sa fiind definită de intersecția paralelei de 45 grade latitudine nordică cu meridianul de 26 grade longitudine estică. Județul Vrancea are o suprafață de 4857 km (2,04% din suprafață țării), fiind învecinat cu județul Bacău, județul Vaslui, județul Galați, județul Brăila, județul Buzău și județul Covasna. Aflată la o răscruce geografică, Vrancea constituie o legatură între marile zone ale Carpaților Orientali și Meridionali, Câmpia Siretului și Câmpia Dunării, precum și Moldova, Transilvania și Țara Românească.
Merită să subliniem și spațiile verzi urbane, ale căror suprafețe, în parcuri și în afara lor, se află sub norma agreată de Organizația Mondială a Sănătății și Uniunea Europeană, de 15 –25 metri pătrați pe locuitor, Municipiul Focșani are o suprafață a spațiilor verzi de 69,5 hectare din care parcuri. Aproximativ 6,8 hectare, scuaruri, aproximativ 6,2 hectare, spații verzi stradale, 6,25 hectare; spații verzi unități de locuit, 1,8 hectare; complexuri sportive, 15,42 hectare; spații verzi la instituții și cvartale, 18 hectare.
Municipiul Focșani mai beneficiază de zone peisagistice ce pot îndeplini funcția de agrement la distanțe de 1-2 km. Acestea sunt zona Golești-pod Milcov; zona Bălți-Mândrești; plaja Putna; Pădurea Crângul Petrești, rezultând un total de 155 hectare.
Municipiul Adjud are o suprafață a spațiilor verzi de 20 hectare din care, parcuri – 4,5 hectare; zone pentru sport și agrement, 5,5 hectare; total spații verzi în cvartale de locuit, 7,9 hectare din care spații florale amenajate 1,8 hectare; complexuri sportive 4 hectare.
Orașul Panciu are o suprafață a spațiilor verzi de 11,07 hectare din care parcuri de agrement cu o suprafață totală de 3,28 hectare, scuaruri 7,79 hectare.
În orașul Odobești zonele verzi ocupă 2,29% din totalul intravilan adică 10,47 hectare. Orașul Mărășești are spații verzi și zone agrement de 30000 metri pătrați, adică 3 hectare. Structura de centre urbane a județului este relativ slab dezvoltată. După populația stabilă totală, municipiul Focșani se încadrează în grupul orașelor mari, fiind totuși cel mai mic municipiu reședința de județ din Regiunea Sud-Est, cu excepția municipiului Tulcea, celelate orașe și municipii încadrându-se în grupul orașelor mici. Datele statistice privind populația stabilă a municipiilor și orașelor includ însă și populația satelor incluse în aceste unități teritorial-adminstrative, dimensiunea centrelor urbane fiind în realitate mai redusă. Dacă luăm în considerare exclusiv nucleul urban al municipiului Focșani, acesta se încadrează în grupa de orașe mijlocii. Dimensiunile reduse ale centrelor urbane din județ ridica obstacole în calea capacității acestora de a atrage investițiile și de a susține dezvoltarea sectorului de servicii.
3.1: AMPLASAREA LOCUINȚELOR ANL ÎN JUDEȚUL VRANCEA
În Vrancea sunt programate a fi construite peste 400 de garsoniere și apartamente în orașele Focșani, Odobești, Adjud și în comunele Câmpineanca, Suraia, Tulnici, Vulturu, Păunești și Dumbrăveni. În luna decembrie, consilierii locali focșăneni au fost de acord cu concesionarea gratuită a unei suprafețe de 6.450 metri pătrați pentru ridicarea de noi blocuri.
Până în prezent, în Focșani s-au construit 683 de locuințe, dintre acestea în jur de 250 împlinind termenul de 5 ani după care pot fi vândute chiriașilor. Potrivit legii de funcționare, Agenția Națională pentru Locuințe predă locuințele primăriilor după finalizare. Acestea urmează să le repartizeze tinerilor care îndeplinesc condițiile pentru a putea primi o casă prin programele Agenției.
Locuințele se acordă tinerilor cu vârsta între 18 și 35 de ani, care nu au un apartament în proprietate sau cărora nu le-a fost repartizată o locuință prin acest program. Solicitanții trebuie să fie încadrați cu contract de muncă și să-și desfăsoare activitatea în localitatea respectivă.
În județul Vrancea au fost finalizate un număr de 88 de locuințe în blocurile construite prin programul derulat de Agenției Naționale pentru Locuințe. Reprezentanții Agenției au verificat execuția tehnică a locuințelor, finisajele, cât și viabilitatea amplasamentelor și realizarea unităților.
În Focșani au fost finalizate 88 de locuințe în strada Brăilei și Bulevardul București, în blocuri cu demisol, două etaje și mansardă. Locuințele sunt acordate de primării tinerilor cu vârsta între 18 și 35 de ani, care nu au deja un apartament în proprietate sau cărora nu le-a fost repartizată o locuință prin acest program. De asemenea, solicitanții trebuie să fie încadrați cu contract de muncă și să își desfășoare activitatea în localitatea respectivă.
Localitatea Focșani:
Apartamentele construite în județul Focșani sunt incluse în Programul de construcții locuințe pentru tineri, destinate închirierii. Programul se adresează tinerilor care nu își permit să cumpere un apartament sau să închirieze o locuință de pe piața liberă. Blocurile sunt împărțite în garsoniere și apartamente cu două sau trei camere. Blocurile sunt în garanție pe o perioadă de doi ani și orice problemă apărută în perioada de garanție este rezolvată de firmele de construcții cu care sunt încheiate contractele.
Locuințele se acordă persoanelor care au între 18 și 35 de ani, nu au un apartament în proprietate sau nu le-a fost repartizată o locuință prin programele Agenției Naționale pentru Locuințe De asemenea, solicitanții trebuie să fie încadrați cu contract de muncă și să desfășoare activitatea de bază în localitatea respectivă.
Potrivit unui material realizat de reprezentanții municipalității focșănene, în Focșani sunt 683 de locuinte pentru tineri, din care 476 în cartierul Tineretului, 67 pe Aleea Parc și 140 în cartierul Democrației. Dintre acestea, 224 pot scoase la vânzare, după ce Guvernul României emite hotărârea de trecere a lor în domeniul privat al statului. Ulterior, Primaria Focșani dispune unui expert evaluator să stabilească prețul final de vânzare.
Potrivit calculelor realizate, se pare că apartamentele consruite de Agenția Națională pentru Locuințe din Focșani au un preț de vânzare ridicat datorită faptului că s-a utilizat o cantitate mai mare de materiale și tehnologii specifice zonelor de risc seismic. „Parametrii generali cu privire la vânzarea acestor locuințe au fost stabiliți prin Ordonanța de Guvern nr. 35/2007. Legea nr. 89/2008 a abrogat această Ordonanță și, împreună cu Hotărârea Guvernului 889/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, a stabilit că pentru scoaterea la vânzare a acestor locuințe este necesară parcurgerea unor etape, cum ar fi stabilirea prețului de inventar al locuințelor pe baza prețului de construcție comunicat de Agenția Națională pentru Locuințe București, preț mediu pe garsonieră de 36.000 lei, preț mediu pe apartament doi camere de 50.000 lei, preț mediu pe apartament de trei camere de 60.000 lei.
În timp ce în jur de 200 de apartamente sunt vândute către chiriași, Primăria și Consiliul Local Focșani fac primele pentru construirea de noi locuințe pentru tineri în municipiu. Astfel, edilii locali au votat și trecerea unui teren de 30.500 metri pătrați de pe Calea Munteniei, din domeniul public al municipiului, în domeniul privat, pentru construirea de locuințe cu credit ipotecar, prin Agenția Națională pentru Locuințe.
Localitatea Odobești
Terenul, în suprafață de 4.254 metri pătrați, a fost pus la dispoziția Agenției Naționale pentru Locuințe prin Hotărârea Consiliului Local Odobești nr. 71/2004. În orașul Odobești, pe strada Smârdan, infrastructura prevede fundații de tip continui; planșeul peste subsol este din beton armat monolit; suprastructura are cadre de tip lamelar, cu stâlpi și grinzi din beton armat monolit; planșee din beton armat monolit cu grinzi și centuri; acoperișul se realizează cu șarpantă din lemn cu învelitoarea din tablă profilată vopsită; arhitectura prevede închideri exterioare cu pereți din blocuri ceramice de 25 cm grosime, termoizolați cu polistiren de 8 cm; planșeul peste subsol este termoizolat cu polistiren de 6 cm; planșeul peste ultimul nivel se va termoizola cu vată minerală de 20 cm. Finisajele interioare sunt prevăzute cu pardoseli, parchet laminat în camere de zi și dormitoare, pardoseli din gresie ceramică în băi, bucătării și holuri interioare, și mozaic în spațiile comune. Pereții și plafoanele sunt zugrăvite cu var lavabil, și au faianță perimetral în bucătării și băi. Tâmplăria exterioară este din profile PVC sau lemn stratificat, cu geam termopan, iar intrările în bloc sunt din tâmplărie de aluminiu cu geam termoizolant. Tâmplăria interioară este din lemn.
Blocurile de locuințe sunt, la exterior, tencuite, drișcuite cu zugrăveli lavabile sau tencuieli structurale, iar soclul cu tencuială este rezistentă la apă. Alimentarea cu apă și canalizarea acestor locuințe sunt realizate prin racordarea la rețelele localității. Apa caldă menajeră și încălzirea locuințelor se vor asigura de la o centrală termică proprie amplasată la subsol cu combustibil lichid. Pentru consumul casnic sunt folosite butelii cu gaz lichefiat. De asemenea, locuințele beneficiază de racorduri electrice și telefonice.
Localitatea Panciu
Încă din 2008 Primăria localității Panciu a lucrat la un proiect de realizare de noi locuințe în oraș. Proiectul multianual prevedea ca la începutul anului 2012 să fie realizate în jur de 320 de locuințe destinate tuturor categoriilor sociale, tineri, familii cu probleme sociale sau familii evacuate din case retrocedate.
În anul 2009 au început lucrările la 64 de locuințe destinate familiilor cu probleme sociale, dar și a 80 de locuințe destinate familiilor evacuate. Lucrările au continuat și în 2010. Toate aceste lucrări sunt finanțate prin programele Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.
Lucrările la 16 locuințe de pe strada Angerului, destinate familiilor cu probleme sociale, realizate în baza Legii 114/1996, au fost finalizate în procent de 80 %, investiția fiind cifrată la 2.858.975,47 lei.
Lucrările la 64 locuințe de pe strada Mareșal Antonescu destinate familiilor cu probleme sociale, realizate în baza Legii 114/1996, au fost finalizate în procent de 50 %, investiția fiind cifrată la 1.304.304 lei.
Lucrările pentru 80 locuințe de pe B-dul Independenței nr. 6-8 destinate familiilor evacuate, sunt realizate în baza Legii 74/2007. În acest caz lucrările sunt finalizate în procent de 90%. Investiția este de 9.386.271,26 lei.
3.2: NEVOIA DE LOCUINȚE ANL PENTRU CETĂȚENII VRÂNCENI
Urbanizarea poate fi privită ca un proces continuu, dinamic este o activitate operațională, prin detalierea și delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului; integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităților; normativă, prin precizarea modalităților de utilizare a terenurilor, definirea destinațiilor și gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajările și plantațiile.
Construcțiile rezidențiale trebuie să răspundă din punct de vedere al costurilor de achiziție, siguranței personale, costurilor de întreținere, încadrarea armonioasă în cadrul urbanismului general. Omul a fost permanent preocupat de obținerea unui adăpost adecvat, care să-l protejeze față de elementele defavorabile ale naturii și care să-i asigure un mediu sigur și confortabil. O locuință ideală favorizează sănătatea fizică și confortul psihic, conferind în același timp un sentiment de securitate ocupanților săi, ea constituind cadrul propice pentru dezvoltarea personalității umane și totodată o punte de legătura a individului cu societatea. În același timp, locuinta este și va rămâne refugiul, dar și legătura omului cu semenii săi, iar prin această natură bivalentă a sa, ea va interacționa permanent cu mediul exterior, de aceea nu poate fi privită ca o entitate izolată și independentă.
Calitatea vieții este o componentă esențială în dezvoltarea socio-economică a României. Pentru locuitorii orașelor și municipiilor, adică pentru peste 55% din populația României, calitatea vieții este strict condiționată de calitatea serviciilor de gospodărie comunală și a mediului în care trăiesc.
În structura serviciilor de gospodărie comunală sunt incluse alimentarea cu energie electrică și gaze; captarea și distribuția apei potabile; canalizarea și epurarea apelor uzate și meteorice; producția și distribuția energiei termice pentru încălzire și apă caldă; întreținerea străzilor, spațiilor verzi și obiectivelor din domeniul public; transportul local public, administrarea, întreținerea și repararea fondului locativ de stat; colectarea, transportul, depozitarea și eliminarea definitivă a deșeurilor menajere.
Zonele rezidențiale sunt proprietate majoritar de stat sau majoritar privată, după cum fondurile care contribuie la realizarea lor sunt bugetare și private.
În elaborarea politicilor de locuire se pierde adesea din vedere structura nevoii de locuințe. În Vrancea la momentul actual există un Numa de 308 locuințe,dintre care un număr de 65 cu o cameră, 48 cu două camere, 68 cu trei camere, 62 cu patru camere și 65 cu un număr de peste cinci camere. Suprafața utilă actuală în județ este de aproximativ 30791 metri pătrați, iar suprafața locuibilă ajunge la aproximativ 17951 metri pătrați. trebuie specificat faptul că, în comparație cu anii precedenți, acest boom al constructiei de locuinte este rezultatul investitiilor locuitorilor plecati la munca în strainatate și al dezvoltarii ofertei de credite imobiliare. Aceste investitii trebuie analizate și în contextul unei mentalitati conform careia locuinta reprezinta principalul indicator al statutului social.
Datorită faptului că zona Vrancei are potențial turistic, s-a observat o creștere demografică a județului datorată faptului că locuitorii județelor limitrofe s-au instalat în special în zonele urbane ce intră în componența administrativă a acestui județ. În consecință, creșterea numărului populației a apărut și necesitatea construirii de noi locuințe, în special în regim privat.
La momentul actual, piața imobiliară este în stagnare în județul Vrancea, dar în special în municipiul Focșani, expertii pund acest lucru pe seama condițiilor de creditare din ce în ce mai drastice impuse de Banca Națională a României, dar și pe faptul că românii plecați în străinătate nu mai investesc în imobiliare. „Cei din Spania și Italia, care sunt hotărâți să rămână acolo, nu mai cumpară nimic în țară, ci investesc într-o casa acolo”, a declarat Ștefan Nedelcu de la Agenția „Panoramic”. Acesta a adăugat că un alt motiv pentru care casele și terenurile nu se mai vând este legat de politica Băncii Naționale a României. „Creditele sunt din ce în ce mai inaccesibile, comisioanele sunt mari și cei care sunt interesați să cumpere o casă obțin greu banii. Pe de altă parte, piața s-a împărțit în două, se vând apartamente ori foarte elegante și scumpe, ori foarte urâte, dar ieftine”, a mai adaugat Nedelcu. O mare problemă apare și în cazul tranzacțiilor cu terenuri, deoarece sunt foarte scumpe și investițiile ulterioare pentru construcție pot ajunge la 1.000 euro pe metru pătrat. Experții susțin că se simte o ușoară scădere a prețurilor pe metru pătrat în zona tranzacțiilor cu terenuri.
CAPITOLUL 4: PROGRAMUL NAȚIONAL ANL-AJUTOR REAL PENTRU TINERII CĂSĂTORIȚI
Tinerii, în sensul prevederilor legii, sunt persoanele majore care au vârsta de până la 35 de ani împliniți la data depunerii cererii pentru repartizarea unei locuințe construite prin programele Agenției Naționale pentru Locuințe, destinate închirierii, și care pot primi repartiții în cel mult 12 luni de la împlinirea acestei vârste.
Locuințele pentru tineri destinate închirierii, realizate în condițiile legi, fac obiectul proprietății private a statului și sunt administrate, în conformitate cu prevederile legale în materie aflate în vigoare, de autoritățile administrației publice locale ale unităților administrativ-teritoriale în care acestea sunt amplasate. Pentru celelalte locuințe care se realizează prin programele de investiții prevăzute la articolul 6 indice 1 alineat 4, regimul juridic și modul de repartizare sunt prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Repartizarea locuințelor pentru tineri destinate închirierii, construite și date în exploatare prin programele derulate de Agenția Națională pentru Locuințe conform prevederilor articolului 6 indice 1 alineat 4, se face după criterii stabilite și adoptate de autoritățile administrației publice locale și/sau centrale care preiau în administrare aceste locuințe, cu avizul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, pe baza unor criterii-cadru de acces la locuințe și, respectiv, de prioritate în repartizarea locuințelor, aprobate prin hotărâre a Guvernului. În baza unor propuneri temeinic justificate pot fi adaptate la situații concrete existente pe plan local numai criteriile-cadru de acces la locuințe și numai din punctul de vedere al cuprinderii teritoriale.
Programul Agenției Naționale pentru Locuințe se desfășoară prin intermediul administrației publice locale, care gestionează cererile solicitanților de noi locuințe. Astfel, candidatul trebuie să fie major, în vârsta de până la 35 de ani la data repartizării locuinței. Cererea de locuință se efectuează numai individual și în nume propriu, fiind necesară o copie autentificată după actul de naștere și/sau de identitate. Candidatul și membrii familiei acestuia nu pot deține și nu trebuie să fi deținut o altă locuință în proprietate și/sau să nu fie beneficiarul unei alte locuințe pentru tineri, destinată închirierii, în localitatea în care a solicitat noua locuință.
Sunt necesare ca acte doveditoare a condițiilor ce trebuie îndeplinite declarații autentificate ale titularului cererii și, după caz, ale soției sau soțului și ale celorlalți membri majori din familia acestuia. Restricția nu are în vedere locuințele înstrăinate în urma unei acțiuni de partaj sau locuințele trecute în proprietatea statului în mod abuziv și care nu au fost retrocedate în natură. De asemenea, solicitantul trebuie să își desfășoare activitatea curentă în aceiași localitate unde sunt construite locuințele. Aceasta se va dovedi prin adeverința de la locul de muncă însoțită de o copie după cartea de muncă completată la zi.
Odată îndeplinite aceste criterii, cererea candidatului este notată după un sistem de puncte, iar repartiția locuinței se face în funcție de cel mai mare punctaj.
Persoanele căsătorite primesc 10 puncte, iar cele necăsătorite primesc 8 puncte. Dacă titularul cererii are un copil, primește 2 puncte. Trebuie menționat faptul că la numărul de copii se adaugă întotdeauna câte un punct. Alte persoane, indiferent de numărul lor, primesc 2 puncte.
Programul de construcții de locuințe destinate închirierii se adresează tinerilor cu vârste între 18 și 35 de ani care nu își permit să achiziționeze o locuință pe piața liberă.
Un criteriu eliminatoriu pentru acest program este ca titularul cererii și membrii familiei acestuia, soț, soție, copii și/sau alte persoane aflate în întreținerea acestuia, să nu dețină și să nu fi deținut o altă locuință în proprietate.
De asemenea, solicitantul nu trebuie să fi fost beneficiarul unei alte locuințe pentru tineri destinată închirierii în aceeași localitate în care a solicitat locuința.
Un alt criteriu de calificare pentru programul „Locuințe pentru Tineri” este ca titularul cererii să își desfășoare activitatea în localitatea în care sunt amplasate locuințele.
Acestor condiții eliminatorii li se adaugă o serie de criterii de punctare ce țin de situația locativă actuală a solicitantului, și anume dacă acesta este chiriaș sau tolerat în spațiu, de ce suprafață locuibilă dispune, de starea civilă a acestuia, căsătorit sau nu, numărul de copii aflați în întreținere, starea de sănătate, nivelul de studii sau pregătire profesională, situații sociale sau locative deosebite, tineri care provin din case de ocrotire socială, care au adoptat copii sau persoane evacuate din case naționalizate. După stabilirea punctajului aferent fiecărui criteriu în parte, locuințele destinate închirierii vor fi repartizate în limita stocului disponibil.
Un lucru necesar de menționat este că unitățile locative ce fac parte din programul „Locuințe pentru Tineri” pot fi cumpărate, însă numai în anumite condiții. Potrivit Ordonanței de Urgență numărul 14/2010, locuințele destinate închirierii construite de către Agenția Națională pentru Locuințe se pot vinde titularilor contractelor de închiriere, numai la solicitarea acestora, după expirarea unei perioade de minimum un an de la închirierea neîntreruptă către același titular și/sau către persoana în beneficiul căreia s-a continuat închirierea în condițiile legii, fără ca vânzarea să fie condiționată de vârsta solicitantului.
Potrivit datelor anunțate de către reprezentanții Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, valoarea medie de înlocuire a locuințelor în regim ANL se ridică la 19.140 de euro pentru o garsonieră, 26.950 de euro pentru un apartament cu două camere și 36.014 euro pentru o locuință cu trei camere.
4.1: CRITERII CADRU PENTRU STABILIREA ORDINII DE PRIORITATE ÎN SOLUȚIONAREA CERERILOR DE LOCUINȚE ȘI ÎN REPARTIZAREA LOCUINȚELOR PENTRU TINERI, DESTINATE ÎNCHIRIERII
Criteriile de acordare a unei locuințe construite în regim ANL sunt reglementate de Legea nr.152/1998 și Hotărârea Guvernului nr. 165/2008.
În primul rând, titularul cererii de locuință care poate deveni beneficiar al unei repartiții de locuință pentru tineri, destinată închirierii, și titular al contractului de închiriere, trebuie să fie major, cu vârsta de până la 35 de ani împliniți la data repartizării locuinței. Cererea de locuință se efectuează numai individual și în nume propriu. Solicitantul trebuie să se prezinte cu o copie autentificată a actului de naștere și/sau a actului de identitate.
Titularul cererii de locuință și membrii familiei nu trebuie să dețină sau să nu fi deținut o altă locuință în proprietate și/sau să nu fie beneficiarul unei alte locuințe pentru tineri, destinată închirierii, în localitatea în care a solicitat acordarea unei locuințe în regim ANL. Actele doveditoare în sprijinul cererii sunt declarații autentificate ale titularului cererii și, după caz, ale soției sau soțului și ale celorlalți membri majori ai familiei acestuia.
Titularul cererii trebuie să își desfășoare activitatea profesională în raza administrativ- teritorială a municipiului în care solicită acordare locuinței, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, respectiv să fie titular pe post în cazul celor din învățământ și similar, excepție făcând rezidenții și stagiarii a căror durată de stagiu este de minim doi ani. Calitatea de angajat în condițiile de mai sus cu excepția celor din învățământ și sănătate să fie de cel puțin 60 zile la data depunerii dosarului, și se va face prin adeverință de la locul de muncă însoțită de o copie după carnetul de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de muncă sau copie după contractul de muncă, titularizarea pe post în cazul celor de învățâmânt respectiv ordinul de repartiție pentru rezidenți sau stagiari, copiile fiind certificate pentru autenticitate de către unitatea emitentă a adeverinței.
Titularul cererii trebuie să facă dovada domiciliului, respectiv reședinței și calitatea de ,,tolerat în spațiu” sau ,,chiriaș”. În cazul că are calitatea de chiriaș este necesar ca acest statut să fie cel puțin de la ocuparea locului de muncă sau cu cel puțin 30 zile înainte de data depunerii dosarului. Calitatea de chiriaș în spațiu din fondul locativ privat va fi atestată prin contract de închiriere cu proprietarul sau deținătorul spațiului, luat în evidență la Administrația Finanțelor Publice locale, iar adresa de reședință să fie consemnată în cartea de identitate. În cazul contractului de comodat, acesta este considerat ,, tolerare în spațiu”.
Dovedirea stării civile și componenței familiei se va face prin copie după actele oficiale de stare civilă eliberate de autoritățile statutului în domeniu.
Solicitanții înscriși în lista de priorități, care nu pot beneficia de repartizarea unei locuințe în limita fondului disponibil în anul respectiv, pot primi repartiții în anii următori, în limita fondului disponibil în fiecare an și în noua ordine de prioritate stabilită.
Au prioritate în repartizarea unei locuințe tinerii proveniți din casele de ocrotire socială care au împlinit vârsta de 18 ani și solicitanții care au adoptat și/sau adoptă copii din casele de ocrotire socială. Persoanele cu studii superioare vor beneficia de 15 puncte. Familiile cu mulți copii vor avea prioritate și la închirierea unei locuințe de la Agenția Națională pentru Locuințe.
Prin noile modificări făcute Legii 152/1998, a fost eliminat și criteriul referitor la locul de muncă al solicitantului. Adică cel în baza căruia tinerii angajați la stat primeau un punctaj mai mare decât cei angajați în societăți private. Astfel, Agenția Națională pentru Locuințe va avea posibilitatea să între în parteneriate cu autoritățile publice locale și cu persoanele fizice sau juridice deținătoare de terenuri de constructie. De asemenea, persoanele care își construiesc locuințe prin intermediul Agenției Naționale pentru Locuințe nu vor mai primi subvenții de la stat. Guvernul a propus eliminarea subvenției de 20% acordată prin intermediul Agenției Naționale pentru Locuințe pentru construirea de locuințe proprietate personală prin credit ipotecar după sesizarea făcută de Consiliul Concurenței.
Acestor condiții eliminatorii li se adaugă o serie de criterii de punctare ce țin de situația locativă actuală a solicitantului, dacă acesta este chiriaș sau tolerat în spațiu, de ce suprafața locuibilă de care dispune, de starea civilă a acestuia, dacă este căsătorit sau nu, de numărul de copii aflați în întreținere, starea de sănătate, nivelul de studii sau pregătire profesională, situații sociale sau locative deosebite, cum este cazul tinerilor care provin din case de ocrotire socială, care au adoptat copii sau persoane evacuate din case naționalizate.
Astfel, situația locativă actuală este notată dacă solicitantul este chiriaș în spațiu din fondul locativ privat primește 10 puncte, iar cel tolerat în spațiu primește șapte. Dacă titularul cererii locuiește într-un spațiu mai mare de 15 metri pătrați până la 18 metri pătrați inclusiv, primește 5 puncte. O suprafață mai mare de 12 metri pătrați sau până la 15 metri pătrați inclusiv valoreaza 7 puncte. Dacă suprafața se înscrie între 8 metri pătrați și 12 metri pătrați inclusiv, atunci candidatul primește 9 puncte. Suprafața mai mică de opt metri pătrați valorează 10 puncte.
În funcție de starea civilă a candidatului, cei căsătoriți primesc 10 puncte, iar cei necăsătoriți primesc 8 puncte. Dacă titularul cererii are un copil, primește 2 puncte. Dacă titularul cererii sau un alt membru este bolnav și are nevoie de o cameră în plus sau un însoțitor, se acordă 2 puncte.
De asemenea, sunt acordate puncte pentru vechimea cererii solicitantului. Astfel, dacă cererea are o vechime de un an, i se acorda 1 punct, între 1 și 2 ani primește 3 puncte, între 2 și 3 ani, se acordă 6 puncte, între 3 și 4 ani se acordă 9 puncte, iar pentru fiecare an ce depasește 4 ani se acordă câte 4 puncte în plus.
Nivelul de studii sau de pregătire profesională se recompensează dacă titularul cererii nu are studii superioare sau pregătire profesională, i se acordă 5 puncte. Pentru finalizarea școlii generale, fără pregătire profesională se acordă 8 puncte. Pentru studii medii se acordă 10 puncte. Aici trebuie specificat faptul că studiile medii, completate de o pregătire profesională de specialitate sau studiile superioare de scurtă durată aduc candidatului 13 puncte. Candidații cu studii superioare primesc 15 puncte.
Situatiile locative sau sociale deosebite sunt luate în considerare astfel: cei care provin din case de ocrotire socială și care au împlinit 18 ani primesc 15 puncte. Tinerii care au adoptat sau adoptă copii primesc 10 puncte, iar tinerii evacuați din case naționalizate primesc 5 puncte.
Criteriile de ierarhizare stabilite prin punctaj se aplică numai solicitanților de locuință care au îndeplinit în totalitate criteriile „de acces în locuință”.
În cazul înregistrării unor punctaje egale, solicitanții vor fi departajați în funcție de situația locativă constatată la data repartizării locuințelor, având prioritate, numai în acest caz, solicitanții a căror situație locativă este sau poate deveni, în mod iminent, gravă. Dacă nici acest criteriu nu este suficient, departajarea se poate face funcție de vechimea cererii solicitantului, luând în considerare data efectivă a înregistrării cererii având prioritate, solicitantul a cărui cerere are o vechime mai mare. În cazul în care departajarea nu se poate efectua nici în baza acestor criterii, au prioritate solicitanții care au punctajul cel mai mare acordat pe baza criteriilor cu caracter de protecție socială. După stabilirea punctajului aferent fiecărui solicitant în parte, locuințele destinate închirierii vor fi repartizate în limita stocului disponibil.
Criteriile de ierarhizare stabilite prin punctaj se aplică numai solicitanților de locuință care au îndeplinit în totalitate criteriile. În cazul înregistrarii unor punctaje egale, solicitanții vor fi departajați funcție de situația locativă constatată la data repartizării locuințelor. Dacă nici acest criteriu nu este suficient, departajarea se poate face în funcție de vechimea cererii solicitantului, luând în considerare data înregistrării cererii (zi/lună/an), având prioritate solicitantul a cărui cerere are vechime mai mare. În cazul în care departajarea nu se poate efectua nici în baza acestor criterii, au prioritate solicitanții care au punctajul cel mai mare acordat pe baza criteriilor cu caracter de protecție socială (starea civilă și starea de sănătate actuală).
4.2: CONDIȚII PENTRU VÂNZAREA LOCUINȚELOR ÎNCHIRIATE SAU CUMPĂRATE ANTERIOR
Un lucru necesar de menționat este că unitățile locative ce fac parte din programul Locuințe pentru Tineri pot fi cumpărate, însă numai în anumite condiții. Potrivit Ordonanței de Urgență numărul 14/2010, locuințele destinate închirierii construite de către Agenția Națională pentru Locuințe se pot vinde titularilor contractelor de închiriere, numai la solicitarea acestora, după expirarea a minimum un an de închiriere neîntreruptă către același titular și/sau către persoana în beneficiul căreia s-a continuat închirierea în condițiile legii, fără ca vânzarea să fie condiționată de vârsta solicitantului.
Vânzarea locuințelor ANL se realizează în conformitate prevederile legii 85/1992 republicată și actualizată coroborate cu prevederile Legii 152/1998. Vânzarea acestor locuințe se poate efectua după expirarea a minim un an de închiriere neîntreruptă către același titular și/sau către persoana în beneficiul căreia s-a continuat închirierea în condițiile legii, fără ca vânzarea să fie condiționată de vârsta solicitantului.
Locuințele pentru tineri destinate închirierii, realizate în condițiile legii, fac obiectul proprietății private a statului și sunt administrate, în conformitate cu prevederile legale în materie aflate în vigoare, de autoritățile administrației publice locale ale unităților administrativ-teritoriale în care acestea sunt amplasate. Pentru celelalte locuințe care se realizează prin programele de investiții, regimul juridic și modul de repartizare fiind prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996.
Repartizarea locuințelor pentru tineri destinate închirierii, construite și date în exploatare prin programele derulate de Agenția Națională pentru Locuințe se face după criterii stabilite și adoptate de autoritățile administrației publice locale și/sau centrale care preiau în administrare aceste locuințe. În baza unor propuneri temeinic justificate pot fi adaptate la situații concrete existente pe plan local numai criteriile-cadru de acces la locuințe și numai din punctul de vedere al cuprinderii teritoriale.
Contractele de închiriere se încheie pe o durată de 5 ani de la data repartizării locuinței. După expirarea acestei perioade contractuale prelungirea contractului de închiriere se face pe o perioadă de un an prin recalcularea chiriei în condițiile prevederilor articolului 31 din Legea locuinței nr. 114/1996, pentru titularii de contract care au împlinit vârsta de 35 de ani sau prin păstrarea condițiilor contractuale inițiale referitoare la cuantumul chiriei, pentru titularii de contract care nu au împlinit vârsta de 35 de ani.
Locuințele pentru tineri, destinate închirierii, repartizate în condițiile articolul 8 alineat 3 din Legea nr. 152/1998, se vând solicitanților care îndeplinesc la data exercitării opțiunii de cumpărare, o serie de condiții obligatorii, cum ar fi ca titularul contractului de închiriere și membrii familiei să nu dețină o altă locuință în proprietate, inclusiv casă de vacanță; venitul mediu brut pe membru de familie, la data vânzării, al titularului contractului de inchiriere, să nu depășească cu 100% salariul mediu brut pe economie și titularul contractului de închiriere și membrii familiei acestuia pot beneficia o singură dată de cumpărarea unei locuințe pentru tineri destinate închirierii.
Valoarea de vânzare a locuinței se calculează de către autoritățile administrației publice locale și reprezintă valoarea de înlocuire pe metru pătrat, multiplicată cu suprafața construită efectivă, inclusiv cotele indivize, diminuată cu amortizarea calculată de la data punerii în funcțiune a locuinței până la data vânzării acesteia. Valoarea de înlocuire este valoarea medie ponderată pe metru pătrat, calculată pe baza valorii contractelor de antrepriză încheiate, în condițiile legii, în cursul anului anterior de către Agenția Națională pentru Locuințe cu antreprenorii, care se majorează cu un coeficient rezultat din raportul dintre valoarea medie ponderată pe metru pătrat a locuințelor puse în funcțiune în anul anterior și valoarea medie ponderată pe metru pătrat contractată la momentul începerii lucrărilor acestor locuințe.
Valoarea de înlocuire pe metru pătrat astfel calculată se stabilește anual, până la data de 31 ianuarie a anului următor, prin Ordin al ministrului dezvoltării regionale și turismului și este publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Valoarea de înlocuire pe metru pătrat pentru anul 2011 a fost de 448 euro/metru pătrat, inclusiv TVA, determinată în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 906/28 ianuarie 2011 privind stabilirea valorii de înlocuire pe metru pătrat pentru anul 2011, în vederea vânzării locuințelor pentru tineri.
În cazul clădirilor dotate cu centrale termice proprii, valoarea centralelor se cuprinde în prețul locuintelor, în funcție de cotele părți aferente fiecărei locuințe. Centralele termice rămân în administrarea Consiliului Local al localității în care este construită locuința până la vânzarea a jumătate plus unu din numărul locuințelor pe care le deservesc.
Sumele obținute din vânzarea locuințelor ANL sunt destinate exclusiv finanțării construcției de locuințe. Sumele reprezentând valoarea de vânzare a locuințelor ANL se încasează inițial în contul Primăriei localității pe raza căreia sunt construite locuințele, apoi sunt virate în contul Agenției Naționale pentru Locuințe în vederea finanțării programului de locuințe pentru tineri. Sumele reprezentând comisionul de 1% aplicat valorii de vânzare a locuințelor ANL și valoarea de vânzare a terenului se încasează și se constituie venituri ale bugetului local.
Autoritatea publică locală, prin Direcția Economică, comunică lunar, până la data de 15 a lunii în curs pentru luna anterioară, Agenției Naționale pentru Locuințe, situația privind sumele încasate sau virate reprezentând valorile de vânzare ale locuințelor ANL în vederea conducerii evidențelor prevăzute de Legea nr. 152/1998 republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Vânzarea fiecărei unități locative face obiectul unei hotărâri de Consiliu Local. Autoritatea publică locală, prin structurile abilitate inițiază procedurile legale pentru înființarea asociațiilor de proprietari la nivelul imobilelor ANL, după vânzarea unui număr de cel puțin trei unități locative din imobil.
Contractele de vânzare- cumpărare, precum și orice alte acte încheiate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în Legea 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe sunt lovite de nulitate absolută. Depistarea acestor cazuri și sesizarea instanțelor judecătorești pentru constatarea nulității și restabilirea situației anterioare se fac prin grija prefecților.
CONCLUZII
În toate epocile autoritățile din diferite țări au urmărit o anumită politică de locuire ale cărei obiective au evoluat în decursul timpului. Locuirea reprezintă o tematică aflată mereu în actualitate, atât pentru decidenții și administratorii responsabili cu gestionarea proceselor legate de acest subiect, cât și pentru profesioniștii implicați în încercarea de rezolvare a problemelor specifice domeniului imobiliar.
De aceea, studiul permanent al diverselor aspecte ale locuirii apare ca fiind absolut necesar pentru înțelegerea contextului general al dezvoltării socio-economice, locuirea reprezentând o oglindă a dinamicii unei societăți.
Premisele abordării amenajării teritoriului în spiritul obiectivelor Dezvoltării Durabile se regasesc formulate într-un document al Consiliului Europei din anul 1983. Carta de la Torremolinos este primul dintre demersurile care vizează dimensiunea europeană a activităților orientate către o organizare spațială mai bună în Europa, militând pentru găsirea soluțiilor problemelor care depășesc cadrul național și tinde astfel la crearea simțământului de identitate comună. În noul context european, amenajarea teritoriului necesită în același timp acțiune la nivel local și gândire la nivel global.
Analizele efectuate în ultimul timp reflectă disparități în ceea ce privește dezvoltarea spațială echilibrată a rețelei de orașe, dintre spațiul central European și România și arată distanța dintre elementele care definesc locuirea la nivelul teritoriului dintre cele două spații. În plus, față de teritoriul continetului, România apare, în cea mai mare parte, ca o regiune cu un puternic declin demografic, cu excepția zonei Moldovei. Aceste elemente accentuează decalajul în ceea ce privește potențialul de structurare în țara noastră a unui sistem policentric puternic. În acest context, se poate afirma că România nu dispune în prezent de mai multe Arii Metropolitane de creștere, în afară de București și Timișoara. Aceasta înseamnă că una dintre priorități o reprezintă identificarea celor mai favorabile aglomerări urbane capabile să susțină în viitor o astfel de dezvoltare. Integrarea în relațiile spațiale cu centrul Europei se poate obține prin întâlnirea policentrismului la toate nivelele de agregare spațială în cadrul teritoriului național și prin deschiderea către estul continentului, atunci când condițiile o vor permite.
Dacă din punct de vedere al percepției generale orașul poate fi privit în modulprezentat mai sus, în privința capacității sale de integrare în spațiu și de a integraspațiul geografic, trebuie relevate câteva caracteristici de bază care-l transformă într-o entitate operațională de bază, prin care geografia urbană se detașează ca oștiință geografică desoebit de activă. În acest sens orașul trebuie privit ca o formăparticulară de organizare a spațiului geografic, universal răspândită pe suprafațaglobului și ca un fenomen transistoric. Practic încă nu s-a fundamentat oteorie globală asupra orașului capabilă să prezinte de o manieră convenabilă toateaspectele caracteristice sau generate de fenomenul urban. Din această cauză,progresele în analiza orașului pornesc de la ideea de bază că acesta face parte dincategoria sistemelor complexe și evolutive.
BIBLIOGRAFIE
Legea 50/1991
Legea Locuinței 114/1996
Legea 152/1998
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 298/2000
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2001
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 59/2002
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 185/2002
Legea pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale 116/2002
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83/2003
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 105/2005
Ordonanța Guvernului nr. 50/2006
Ordonanța Guvernului nr. 35/2007
Legea nr. 89/2008
Hotărârea Guvernului nr. 165/2008
Regulament privind cadrul, modalitatea și criteriile de analiză și soluționare a cererilor de atribuire a locuințelor pentru tineri construite prin A.N.L. administrarea , exploatarea și închirierea acestora
Convenția Europenă a Peisajului
Conferință Europeană a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului, C.E.M.A.T., Hanovra, 7-8 septembrie 2000
M. Heidegger, Construire, locuire, gândire, 1952
K. Lynch, L’image de la cité, 1976
V. Cucu, Geografia populației și așezărilor umane, 1981
I. Ianoș, Orașele și organizarea spațiului geografic, editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987
M. Caffe, Locuința contemporană – Probleme și puncte de vedere, 1987
M. Preda, Excluziunea socială în Europa: contextul politic și cadrul analitic, în Graham Room, 1996
E. Edou, Le logement en France .Economie, politique et societe, 1996
D. Pumain, M-C. Robic,Theoriser la ville , în vol. Penser la Ville. Theories et modeles, Collection Villes, Anthropos, Paris, 1996
B. Beaujeu – Garnier, Jacgueline, Geographie urbaine, Paris, 1997
C. Zamfir, L.Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, editura Babel, Bucuresti, 1998
I. Marin, Geografie regională. Europa & Asia, București, 1999
J. Gehl, Spaces and Public Life. City of Adelaide, 2002
V. M. Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș – București, București, 2003
A. Dan, Accesul la locuire în România astăzi, în Calitatea Vieții, Nr. 3-4/ 2003
N. Șt. Noica, Între istorie și actualitate.Politici de locuire în România, București, 2003
R. Florida, Cities and the Creative Class, 2004
T. Roman, Sociologie economică rurală, București, 2004
B. Edgar, H.Meert, J. Doherty, Third Review of Statistics on Homelessness în Europe. Developing an Operational Definition of Homelessness, FEANTSA, 2004
ESPON 1.1.1. Potentials for polycentric development în Europe, March 2005
C. Sârbu, Habitatul Urban în expansiune periurbană, București, 2005
M. Constantinescu, M. Dan, Locuințele sociale în România – o analiză de ansamblu, în Revista Calitatea Vieții, XVI, nr. 1–2, 2005
A.M. Zahariade, Practică de arhitectură după modele, critică sistematică a modelelor și problematica contemporană a locuinței, 2006
M. Profiroiu, Politici Publice, editura Economică, București, 2008
Al. Ungureanu, Gh., Țurcănașu, Geografia așezărilor umane, Iași, 2008
V. Cojanu, E. Botezatu, I. Peleanu, Formularea conceptelor operaționale ale unei politici de coeziune și competitivitate, Institutul European din România, București, 2009
A. M. Băltărețu, Amenajare turistică și dezvoltare urbană, București, 2010
V. Mionel, Tipologia segregării sociale în mediul urban, în Revista Transilvană de Științe Administrative 1 (25)/2010
Anuala de Arhitectură, București, 2010
A. M. Zahariade, M. Stroe, T. Popescu, Tipologie de locuire, 2012
M. Zahariade, Introducere în Locuire, Curs, 2011
Raportul privind Implementarea standardelor europene în legislația din România – Institute for Real Estate Construction and Housing Ltd
M.Caffe, Note de curs
N. Șt. Noica, Locuințe pentru om și izotopii lui
Joe Cortright, The Economics of Being Different
F.Choay, Urbanisme – Utopies et realites
F. Braudel, Structurile cotidianului
B. Voicu, R. Noica, Nevioa de locuire în România
Dicționarul Explicativ al Limii Române
http://www.banii
http://econ.worldbank.org
http://www.banii
www.primaria-panciu.ro
www.anl.ro
http://www.realitatea.net
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Locuintele Anl (ID: 141856)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.