Locuințe colective [305013]

Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” , Iași

Facultatea de Arhitectură “G.M.Cantacuzino”

Locuințe colective

“Updatarea” unui program

Locuințe colective

”Updatarea” unui program

Cuprins:

Argument – Cerințe și necesități în proiectarea locuințelor colective 4

[anonimizat] 4

Diversitate și flexibilitate 6

Capitolul I – Tipologia de locuire a viitorului 8

I.1. Locuința individuală sau locuința colectivă? 8

I.2. Tipologii – clasificare prin multiplicare 11

[anonimizat] …………………………………………………………………. 15

II.1. [anonimizat] 15

II.2. [anonimizat] 18

II.3. Totalitarismul – [anonimizat] 23

Arhitectura oficială 23

Arhitectura locativă 24

[anonimizat]? 26

[anonimizat] ………………………………………………………………………………. 29

III.1. În folosul Comunității 29

Abandonarea spațiului public 30

III.2. [anonimizat] 33

III.3. Ierarhizarea spațiilor urbane 35

III.4. [anonimizat]-Housing 38

[anonimizat] 44

IV.1. [anonimizat] 44

• Proiectul ”NEXT 21” – [anonimizat]-Koh-Sha Architectural &Urban Design Studio 44

IV.2 Rezolvări funcționale 48

 [anonimizat] 48

 P10 [anonimizat] 50

IV.3. Noua locuință pasivă 51

 [anonimizat] 51

 [anonimizat] & Kristoffersen Arkitekter 52

IV.4. [anonimizat] ”de completat” 54

IV.5. Locuințele de pe apă 55

 Buyant city: Amsterdam 55

 Waterstudio 58

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………………………………………. 60

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………………………… 62

Cuvinte-cheie: locuire, densitate, individ, soluție, actualitate, a [anonimizat] – criza locuințelor

Un aspect deseori neglijat în abordarea generală a locuinței este cel etic. Poate nu întâmplator câștigatorul premiului Pritzker din anul 2016 a [anonimizat]. [anonimizat]. Însă suntem departe de a îndeplini acest drept. “Criza locuințelor” este o sintagmă auzită din ce în ce mai des și ascunde adevărul dur al rapidității cu care crește proporția celor fară adăpost (ONU estimeaza ca în prezent sunt între 100 de milione și un miliard).

În cartea sa “Dreptul la oras” din 1968, [anonimizat], [anonimizat], în care “locuitorul” va fi un agent al schimbării și va modela viața urbană.

Această criză a locuinței nu e [anonimizat] 1872 Friedrich Engels afirma că: “ această așa zisă criză a locuinței, [anonimizat]. Această criză nu e ceva specific prezentului; nu e nici măcar specifică proletarului modern în comparație cu alte clase opresate din trecut. Din contră toate clasele opresate în toate perioadele au suferit mai mult sau mai puțin la fel în această privință.” Criza locuințelor este un rezultat predictibil a modului în care funcționează piața imobiliara: locuințele sunt un bun folosit pentru a genera profit și sunt supuse avantajelor dar și anomaliilor care apar în piața liberă. Criza locuințelor nu e un rezultat al unei erori în sistem, ci a sistemului care funcționeaza așa cum a fost conceput.

Forma construită a locuirii a fost mereu percepută ca pe o reflexie tangibilă și vizuală a organizării societații. Relevă structura socială existentă și relațiile de putere, a fost mereu un mijloc în imaginarea unei alte ordini sociale. Fiecare mișcare de emancipare trebuie să abordeze problematica locuirii. Unde locuim și cum locuim influențează modul în care suntem tratați de către stat, nici un alt bun nu este mai important în organizarea cetațeniei, a muncii, a identității, a solidarității și politicii. Această latură a locuirii, latura traită, universal necesară a dimensiunii sociale și identitatea sa ca “acasa” trebuie sa fie apărată. Locuința ar trebui să devină o resursă disponibilă tuturor.

Rolul arhitecților în această ecuație complexă care include factori economici, politici și sociali poate fi de a transpune în formă volumetrică o filozofie a dreptului universal al locuirii, de a găsi soluții pentru a face locuirea accesibilă tuturor, de a găsi o alternativă slumului, favelei, tuturor formelor precare și neigienice de locuire care se găsesc la periferiile marilor orașe.

Locuința socială poate fi promotorul dreptului locuirii dacă se conștientizează rolul pe care îl poate avea în stabilirea unei noi paradigme sociale. Arhitectura are puterea de a reda un simț al demnității, al apartenenței, și poate scoate din umbră anumite categorii sociale. O locuința oferă siguranță și stabilitate. Ea nu trebuie sa devina doar un mijloc de speculație financiară. Arhitecții trebuie să vină cu propuneri, cu manifeste și dezbateri, cu proiecte ce pot trage un semnal de alarmă și evidenția necesitatea rolului fundamental al locuințelor sociale.

Diversitate și flexibilitate

Locuirea este o noțiune foarte specifică și formele pe care ea le ia nu pot fi universale, modul în care percepem actul de a locui diferă de la cultură la cultură și este influențat de factori geo-sociologici. Locuința are o parte intimă, complet particulară și specifică chiar atunci cand este produsă în serie, ea trebuie să ia în considerație categoria căreia i se adresează și să raspundă în concordanța. Locuințele, nu sunt doar spații goale care pot fi umplute cu orice, ele vin cu o anumită atmosferă, cu un anumit mod de locuire ce rezidă în proiectare și estetică.

Locuința are specificitate de loc, de timp, de cultură, de societate, de statut socio-economic, de poziție în structura urbana și în final de individ. Deși locuința colectivă este în esență mult mai puțin ‘unică’ ca cea individuală, trebuind să răspundă unui grup mai larg, și nu doar unei familii sau unui singur om, problematica ei este cu atât mai complexă, întrucât implică găsirea unui teren comun, al unor caracteristici unificatoare în cadrul grupului, și stabilirea unei legături între toți membrii lui.

O locuință colectivă nu se prezintă doar sub forma unui turn sau a unei bare cu apartamente, poate sa aiba diverse densități, poate varia considerabil în înalțime și în formă, poate cuprinde sau nu diverse funcțiuni anexe, modul de tratare al spațiului comun poate fi introvertit sau extrovertit, unitatea de locuit poate sa varieze de la micro la macro în dimensiune, de la o totală separare a funcțiunilor la un mix-use.

Tendințele în arhitectura contemporană în ceea ce privesc locuințele colective denotă o totală detașare de modelul modernist, mai puțin resimțite în Europa de est unde doctrina de locuire socialistă încă mai persistă, imaginea locuinței colective fiind redefinită prin proiecte precum Mountain dwellings, 8 house-BIG sau El Mirador, Celosia sau Markthal a lui MVRDV.

De la micro-apartamente, la co-housing, la mix-use, la locuințe high-end cu terase înverzite, arhitectura a înțeles că locuirea colectivă trebuie să aibă același grad de flexibilitate și diversitate ca și cea individuală, trebuie sa fie individualizată pentru categoria căreia i se adresează și contextului în care e construită.

O tendință tot mai evidentă și prin curentul “Tiny house” e ca tot mai mulți tineri, chiar și familii preferă să investească mai puțin în locuință, preferând un stil minimalist dar mobil, care să le permită flexibilitate, multe din aceste așa numite micro-case sunt construite în scopul de a fi transportate. O locuință nu mai este vazută ca pe o investiție rentabilă, dacă este sacrificată independența financiară și capacitatea de a călători, de a crea experiențe. Unele forme arhitecturale care până acum erau rezervate programelor culturale se extind ca limbaj estetic și în domeniul locuirii.

Fig 0.2 Markhall un proiect MRDV din Rotterdam – o gândire originală ce întruchipează conceptul diversității în arhitectura locuințelor colective, atât ca formă cât și ca îmbinare funcțională

Capitolul I – Tipologia de locuire a viitorului

I.1. Locuința individuală sau locuința colectivă?

Orașele sunt nucleele condensate ale societăților umane, toți vor să trăiască în sau în vecinătatea orașului, ele polarizează forța de muncă, și odată cu această polarizare și migrare accentuată apare și forțarea limitelor, cât poate fi de extins, când distanța dintre localitățile de interes devine prea mare. Cât timp suntem dispuși să pierdem pentru a ajunge la serviciu, în parc, în centru? Din această dilemă se naște și problematica locuințelor colective și o necesitate de a le regândi pentru a se mula pe cererea și stilul de viață urban actual.

Locuința este prima structură construită de om, ea răspunde nevoii de bază de adăpost și protecție, e un lucru de care nu ne putem lipsi, o arhitectură vitală, necesară, care ocupă un procent substanțial din totalul construcților. În contextul unui înveliș urban condensat, locuința individuală devine un bun scump și select care se adresează unei categorii restrânse. Locuința colectivă e cea care va trebui să soluționeze problematica locuirii în oraș, a densității, în timp ce locuința individuală va ramâne pentru mulți un vis pastoral.

În marile metropole precum New York sau Tokyo, cererea mare de locuinte se traduce într-un cost mare al spațiului, din ce în ce mai mulți tineri nu își permit să locuiască singuri ceea ce impune găsirea de soluții arhitecturale eficiente din punct de vedere economic. Arhitectura a răspuns prin diverse mișcări/tendințe care se bazează fie pe reducerea și în același timp maximizarea spațiului – microapartamentele, fie pe conviețuirea colectivă – însemnând deplasarea funcțiunilor de socializare/lucru/gătit în spații mai mari, dar disponibile tuturor locatarilor, fie prin transformarea unor spații precum clădiri de birouri.

Factorii care propulsează schimbările în optica locuirii sunt: disponibilitatea spațiului și densitatea, structura socială în schimbare, costul ridicat al locuinței, precum și o nouă mentalitate a generației mileniale.

Spațiul este limitat, global, regional, local. Densitatea rezultantă are propriile ei limitări, în contextul general: mai mulți oameni au nevoie de locuri de parcare, de parcuri, de școli, de facilități de transport public, de infrastructură comunală și în final de mai multă energie.

Structura socială e în schimbare, decalajul dintre clasele sociale se adâncește, migrația globală accentuează diversitatea rasială, culturală și religioasă. Cultura locuirii nu mai poate fi ‘standardizată’. Marimea familiei suferă un proces radical de scădere.

Îmbătrânirea populației a rezultat într-un shift al nevoilor, declinul fizic și mental se traduce în probleme de accesibilitate și de aprovizionare, și impune rezolvarea privațiunilor sociale prin măsuri sociale, economice și politice ce trebuiesc regândite.

Mișcarea de schimbare de la producție la consum în zonele de locuit și-a atins ultimul stagiu: funcția unei locuințe este redusă doar la activitatea de locuire, fără alte activități profesionale.

Factorii și situația descrisă au ca rezultat disponibilitatea mică a locuințelor și costul lor ridicat. Oamenii trebuie sa-și reduca nevoile și comfortul la un minim rezonabil. Luând ca exemplu țări cu o densitate mare a populației ca Olanda, Japonia, China extragem următoarele instrumente de adaptare a spațiului locuinței la contextului actual: reducerea suprafeței, reducerea numărului de lucruri acumulate de-a lungul vieții și implicit reducerea nevoii de spațiu suplimentar de depozitare, utilizarea multifucțională a spațiului, combinarea de funcțiuni în fiecare cameră, externalizarea anumitor servicii precum gătitul, spălatul, curățatul, în vecinătate sau în clădire, schimbarea modului în care trăim, petrecând mai puțin timp acasă și mai mult timp folosind servicii comune, considerarea locuinței ca pe un loc provizoriu, care satisface o nevoie temporară, dar care va trebui schimbată atunci când vor interveni schimbări de statut familial, de slujbă sau venituri.

Restructurarea modului în care gândim locuința trebuie să înceapă de la nivelul planificării urbane: reducând distanța dintre clădiri, alegând tipuri de locuințe mai dense, prin dezvoltarea unei urbanizări verticale și prin introducerea unor noi tipuri de clădiri mixte, ce combină diverse funcțiuni și reprezintă o entitate aproape autocratică, sieși suficientă.

O schimbare majoră a apărut la nivelul proiectării, standardele prevalente care reglementau locuințele colective în secolul 20, fiind abandonate. Motivele se găsesc într-o critică generalizată a uniformității locuințelor moderniste, în decăderea marilor proiecte de locuințe finanțate de stat, și în ascensiunea pieței libere, ca efect locuințele au devenit mai mici și unele reguli uzuale de proiectare au fost neglijate.

Separarea funcțiunilor este un concept impregnat adânc în modul în care percepem și ne organizăm activitățile, însa e timpul să atașăm multiple funcțiuni unui spațiu, să-l facem să ne deservească dualitățile zilnice, lucru/recreere, intimitate/public, zi/noapte, cu demarcări mai puțin dure.

Generația actuală pune mai mult preț pe libertate, mobilitate și experiențe, nu mai e atât de statornică, spațiul de locuire este văzut ca pe ceva provizoriu și opțiunea de a-l schimba ușor în funcție de oportunități este o prioritate. Am intrat într-o etapă în care casa nu mai este un loc static, ci dinamic, ca manifestare a acestui fenomen e apariția minilocuințelor mobile. Globalizarea a dus la un soi de nomadism al forței de muncă, iar locuința individuală permanentă și inflexibilă e văzută ca pe o povară.

I.2. Tipologii – clasificare prin multiplicare

Tipologia locuințelor colective poate fi un punct de plecare pentru o mai bună înțelegere a atuurilor și dezvantajelor fiecărei forme constructive, cât și a contextului în care s-ar putea folosi, poate fi scheletul de la care se pornește în elaborarea unei soluții particulare. Nu trebuie să căutam în diferite clasificări șabloane ce se pot folosi ca atare, ci linii directoare.

Locuințele colective sunt în principal definite de cantitate și își obțin caracteristicile prin grupare; unitățile de locuit sunt compuse în funcție de reguli de asamblare pe verticală și orizontală generând spații cu grade diverse de accesibilitate de la public, semi-public și privat. Locuințele colective își datorează numele modului prin care se realizează accesul, și anume o circulație ce deservește toate unitățile. Clasificările locuințelor colective se pot face urmărind diverse criterii, dar poate unul dintre cele mai relevante în acest sens este modul în care se comportă unitatea în raport cu întregul, modul de grupare a unităților de locuit, considerând ca punct de pornire locuința individuală, apartamentul, ce e multiplicat în configurații identice sau variabile. Categoriile tipologice variază în funcție de principiile de compoziție prin mărime și prin felul în care relaționează cu țesutul urban.

Locuințe cuplate

Pornind de la unitatea tipologică singulară și abstractă reprezentată de locuința individuală, prima categorie e formată prin multiplicarea, unirea și suprapunerea unităților multiple. Configurațiile generate de aceste operații sunt fie clasic atașate sau locuințe înșiruite, fie tipuri contemporane de locuințe suprapuse sau înșiruite pliate și contorsionate pe mai multe direcții. Unitatea individuală relaționează deseori cu solul, beneficiind de o curte, o terasă sau acces direct individual sau cuplat de la nivelul 0. Această categorie face tranziția de la locuința individuală la cea colectivă cu o densitate mai mare. Tipologia are avantajul unei densități mai mici, însemnând mai mult spațiu individual, o relație directă cu terenul și un ambient social mai intim – o comunitate locativă mai redusă, precum și un efect mai plăcut asupra țesutului în care e așezată. Dezavantajul acestei forme e că nu poate fi folosită în țesuturi urbane dense și oferă un randament mai mic în termeni de utilizare a terenului.

Blocurile

Al doilea tip de locuire reprezintă o creștere cantitativă în mărime, în numărul de unități de locuit și în scară, comparativ cu tipologia caselor cuplate. Înălțimea blocurilor e moderată, de obicei cu o înălțime moderată între 3 și 5 nivele – înălțimea e în mod tradițional justificată de numărul de nivele potrivit pentru mers. Configurația sa relativ joasă, amprenta la sol flexibilă și scara sa îi permit să se muleze în mod organic în context. Poate fi de sine stătătoare sau poate fi cuplată la un calcan. Acest tip reprezintă un nivel intermediar ca densitate.

Blocuri urbane

Această tipologie e flancată pe toate laturile de străzi în relație cu țesutul urban; scara sa e în relație directă cu scara orașului. Blocul urban în general implică o mare diversitate spațială și un grad relativ ridicat de intimitate. Poate avea aceeași înălțime ca tipologia blocului sau mai înaltă, în funcție de context. Clădirile ce variază între 4 și 7 nivele sunt ideale în termeni de amprentă energetică, care e mai ridicată la clădirile foarte înalte.

Blocurile turn

Tipologia locuințelor cu regim mare de înălțime cuprinde clădiri înalte structurate pe nivele multiple. Nu există vreo definiție universală pentru numărul de nivele necesar ca o clădire să obțină acest statut, înălțimea sa variind în funcție de zonele geografice și particularitățile țesutului urban. Această tipologie e justificată de considerații economice, nu doar în relație cu costurile de construcție, dar și ca relație cu infrastructura urbană și terenul disponibil. Impactul lor asupra țesutului urban învecinat e destul de mare, principalul lor dezavantaj fiind umbrirea excesivă și consumul ridicat de energie. Este o formă necuplabilă, de sine stătătoare regăsindu-se deseori ca accent vertical.

Această tipologie nu implică o formă compactă tot timpul, existând variații de unități suprapuse, derivate din procese aditive ale unităților mai mici, capabile să genereze diversitate spațială, însă se prezintă sub o formă relativ centrată. Fiind tipologia cu gradul cel mai mare al densității, apare problema impactului acestei concentrății mari asupra percepției umane și devine vitală soluționarea spațiilor comune și publice de așa natură încât să permită grade diferite de interacțiune.

Tipuri mixte

Tipurile mixte implică o combinație între toate tipurile enumerate mai sus, în funcție de particularitățile condițiilor de proiectare. Combinarea cu un alt program poate duce la o mare varietate din punct de vedere stilistic. Pentru a evita crearea unor cartiere tip dormitor, locuințele colective pot fi combinate cu numeroase funcțiuni, cele mai frecvente fiind comerț, birouri și timp liber. Din îmbinarea limbajului stilistic a două sau mai multe categorii se poate atinge atât sub aspect estetic, dar și sub aspect funcțional o diversitate și flexibilitate sporită.

Capitolul II – Amprenta istorică

II.1. Locuirea în secolul XIX – Efectele revoluției industriale

Arhitectura depinde în mare masură de capacitățile tehnice ale timpului, odată cu revoluția industrială și cu producerea în masă a celor trei tipuri de aliaje feroase – fonta, fierul forjat și oțelul, noi forme și noi înălțimi au fost atinse.

Revoluția industrială a adus cu sine mari schimbări în structura socială și în organizarea rural-urban, noile fabrici aveau nevoie constantă de fortă de muncă aproape de locul de producție. Migrarea spre urban a muncitorilor a pus presiune pe oferta disponibilă de locuințe.

În acest secol s-au produs mari schimbări în domeniul locuirii, locuințele pentru muncitori fuseseră făcute până atunci de tâmplarii sau zidarii locali, fără arhitecți sau planuri. Noua clasă de mijloc, comercianții, manufacturierii, oamenii de afaceri aveau ca model doar casele nobiliare. Nu existau locuințe pentru muncitorii industriali urbani – noua clasă socială.

O nouă și complexă structură de clasă a început să se formeze, în special în Marea Britanie. În Statele Unite același efect a venit ca urmare a doctrinei capitaliste ce capăta contur din distincții financiare și rasiale. Rezultatul a fost o noua varietate și calitate în construcțiile domestice. Înainte de secolul 19, arhitectura era rezervată celor înstăriți, însă odată cu apariția muncitorului urban, a apărut necesitatea rezolvării problemei locuirii pentru mase și astfel a apărut o nouă industrie, cea imobiliară.

Ceea ce cunoaștem azi ca locuințe sociale își are începuturile în creșterea dramatică a populației urbane. În marile orașe ale acelei perioade, condițile de locuit pentru muncitorii de rând erau deplorabile, în Marea Britanie existau casele “back to back” (lipite complet una de alta având lumină pe o singură latură) sau “cellar dwellings” (amplasate la subsol cu condiții de igiena precare), slumurile au început să apară la periferii. Marii comentatori sociali ai vremii, scriau adesea despre condițile insalubre și bolile ce se răspândeau odată cu murdăria. Henry Mayhew un jurnalist britanic scria pentru “The Morning Chronicle” după o vizită în Bethnal Green, un slum din Londra: “drumurile erau ca și inexistente, deseori simple alei, casele erau mici și fără fundații, subdivizate și construite în cel mai bun caz în jurul unor curți nepavate. O lipsă aproape totală a sistemelor de drenare și canalizare, apa din jurul șanțului din fața casei era acoperită cu o mâzgă…aerul avea miros de cimitir”.

Unii filantropi au început să ofere găzduire în blocuri cu apartament, iar unii proprietari de fabrică au construit întregi sate pentru muncitorii lor, cum ar fi Saltaire 1853, Port Sunlight 1888. După anul 1885 statul a început sa se intereseze de condițile de locuire și să le reglementeze legislativ.

Boundary estate, printre primele locuințe colective construite în 1890 pentru a înlocui vechile slumuri din zonă, a reprezentat un impuls pentru consiliile locale de a construi proiecte asemănătoare la începutul secolului 20. Mișcarea Arts and Crafts și orasul grădină a lui Ebenezer Howard au dus la realizarea de ansambluri precum Totterdown Fields și Wormholt & Old Oak. Programe de locuințe publice au fost încercate și în restul Europei și Statele Unite devenind răspândite global după al Doilea Război Mondial. Până la sfârșitul secolului, Philip Webb, Norman Shaw și C. F. W. Voysey au creat un nou stil de arhitectură domestică în Anglia, în timp ce în America, H. H. Richardson introducea un stil folosit de Frank Lloyd Wright în Oak Park, Chicago.

În Franța, unul dintre proiectele emblematice ale secolului ca idee și filozofie a locuirii a fost phalanstere a lui Charles Fourier, o clădire proiectată pentru o comunitate utopica autonomă, cu un numar de 500-2000 de oameni muncind împreună în beneficiul comunității. Numele derivă de la combinarea cuvântului franțuzesc phalange (phalanx-unitatea militară de bază în Grecia) cu cuvântul monastere. Structura phalansterie–i conținea o serie de caracteristici urbane și rurale și era compusă din trei părți: o parte centrală și două aripi laterale divizate pe specific funcțional. Acestă idee a unei comunități sieși suficientă, o clădire-microcomunitate a fost mai apoi preluată de Le Corbusier în dezvoltarea l'unité d'habitation.

Un aspect interesant al secolului 19 e modul diferit de abordare a locuinței urbane în spațiul anglo-american și cel francez. Într-o călătorie în Paris, jurnalistul american James Jackson Jarves a descris aceste diferențe, surprinzând foarte bine modul de locuire francez prin sintagma “ locuire verticală”: ” Americanii trăiesc în straturi perpendiculare; francezii sunt dispuși pe orizontală. Casele noastre stau în paralel, ale lor, în măsura în care se referă la familii, se răsfrâng din una în cealaltă, ca o grămadă de turtă dulce. Cu excepția hotelurilor și a câtorva clădiri recent construite în modul englez, casele pariziene sunt aranjate după cum urmează. În general, ele formează un patrulater cu o gaură în centru, permițând o curte interioară cu o dimensiune suficientă pentru a se întoarce o căruță. Această formă admite două feluri de apartamente, echivalente cu casele de la noi: cea care se îndreaptă spre stradă, cealaltă spre curte, bucătăria și alte facilități fiind cele două brațe de legătură.

Casele astfel construite sunt pentru a deservi două familii pe fiecare etaj, având de la cinci până la nouă etaje înălțime.” James punctează și ceea ce e considerat avantaj și dezavantaj în acest mod de locuire: “Acest mod de construcție are câteva avantaje proeminente față de al nostru. În exterior, casele sunt mai uniforme, de dimensiuni mai mari, fiind construite dintr-o gresie moale gri, și permițând o ornamentare arhitecturală mai pronunțată. Ele economisesc și în încăpere și material, deci și în chirie. Toate camerele unei familii fiind doar pe un singur etaj. Dezavantajele lor sunt mai palpabile. Fiecare etaj având bucătăria și conductele de scurgere separate contribuie cu un anumit coeficient la un ansamblu de mirosuri dezagreabile.”

Descrierile sale ne oferă numeroase detalii despre stilul francez al locuirii și oferă o perspectivă unică a unui om din secolul 19 asupra locuințelor din acea perioadă. Parterul locuințelor era dedicat magazinelor, grajdurilor și încăperilor portarului. Era încercuit de un uriaș "porte cochère" păzit de familia recepționerului. Fiecare imobil era dotat cu doua scări, una circulară largă pentru nobilime și alta îngustă și întunecată pentru folosirea domestică. Etajul de deasupra intrării era numit "entresol", fiind, după cum indică și numele său, între soare și pământ. Apartamentul cel mai râvanit era cel de la nivelul 1, progresiv pe verticală scăzând calitatea și finisajele. Locuințele erau de orice tip și varietate, pentru a satisface dorințele pozițiilor diverse ale locuitorilor metropolei pariziene.

II.2. Le modulator – Șablonul Arhitecturii Moderniste

Pentru un număr impresionant de ani oficialitățile franceze nu au reușit să managerieze promiscuitatea și mizeria din mahalalele pariziene. Le Corbusier a căutat modalități mai eficiente de a oferi casă unor mari grupuri de persoane ca răspuns la criza urbană a locuințelor. El a avut credința că formele sale arhitecturale noi și moderne vor aduce o soluție de organizare ce va crește calitatea vieții claselor sociale inferioare. Un exemplu ar fi Immeubles Villas (1922) – un proiect care desenează blocuri înalte alcătuite din apartamente individuale așezate unul peste altul, ale căror planuri includ o sufragerie, dormitoare, bucătărie și o terasă cu grădină.

Nesatisfăcut doar de proiectarea câtorva blocuri de locuit, Le Corbusier a început studiul pentru dezvoltarea de orașe în întregime. În 1922, el a prezentat o schemă a unui oraș contemporan pentru 3 milioane de locuitori (Ville Contemporaine). Piesa centrală a acestui plan a fost un grup de zgârie-nori în formă de cruce de 60 de etaje; clădiri de birouri cu cadrul de oțel încastrate în pereți enormi de sticlă. Acești zgârie nori erau înconjurați de spații verzi, tip parcuri dreptunghiulare de mari dimensiuni. În centrul proiectului era un imens nod de infrastructură de transporturi care pe diferite nivele dispune de depouri de autobuze și tramvaie, ca și de intersecții de autostrăzi și la ultimul etaj de un aeroport. El a lansat ideea fantezistă că liniile aeriene comerciale vor ateriza între zgârie-nori. Le Corbusier a segregat căile de circulație ale pietonilor de străzi și a slăvit folosirea de automobile ca mijloc de transport. Pe măsură ce părăseai zona centrală de zgârie-nori se întrevăd blocuri de apartamente mai mici dispuse în zigzag (cât mai departe de stradă, în mijlocul spațiului verde). Le Corbusier a sperat ca industriașii din Franța cu înclinații politice vor induce trendul de reorganizare a societății prin strategiile lor eficiente adoptate din modelele industriale americane. Cum spunea și Norma Evenson "orașul propus le părea unora o viziune îndrăzneață și convingătoare a unei noi lume mai bune, pe când altora le inspiră doar o negare frigidă la scară megalomanică a ambientului urban familiar".

În acest nou spirit industrial, Le Corbusier a contribuit la un jurnal intitulat L'Esprit Nouveau care susținea folosirea de tehnici industriale moderne și strategii de transformare a societății într-un mediu mai eficient cu un standard mai ridicat al vieții la toate nivelele socio-economice. El a susținut că această transformare era necesară pentru a evita scânteia revoluției care va destabiliza societatea. Dictonul său "arhitectură sau revoluție" s-a dezvoltat în multe articole din acel jurnal și s-a erijat în principala idee a cărții Towards an Architecture care cuprindea articole selectate din contribuția sa în anii 1920 și 1923. În această carte, Le Corbusier a urmat sfaturile lui Walter Gropius și a refăcut câteva fotografii cu fabricile și silozurile de grâu din America de Nord.

Schițele urbane teoretice au continuat să fie preocuparea principală a lui Le Corbusier. El a prezentat public 'Plan Voisin' sponsorizat de un alt producător faimos de autoturimse în 1925. Prin acesta, el a propus să fie demolată mare parte din zona centrală a Parisului la nord de Sena și să fie înlocuită cu cele 6 turnuri cruciforme de 60 de etaje din proiectul său Orașul Contemporan, amplasate pe o rețea stradală ortogonală și un spațiu verde tip parc. Schița sa a fost întâmpinată cu multe critici și dispreț din partea politicienilor și industriașilor francezi, deși aceștia erau în asentiment cu ideile tayloriste și fordiste de la baza designului lui. Totuși a produs ample dezbateri despre cum trebuie abordate condițiile precare și înghesuite în care trăiau o mare parte a cetățenilor orașului.

În anii 1930, Le Corbusier a extins și a reformulat ideile sale de urbanism, ulterior acestea fiind publicate în La Ville Radieuse (The Radiant City) în 1935. Poate cea mai importantă diferență între Orașul Contemporan și Orașul Radios este că lucrarea din urmă abandonează stratificarea pe clase a primei; clădirile sunt desemnate în concordanță cu mărimea familiei și nu cu poziția economică. Unii au citit tonuri întunecate în lucrarea sa: din descrierea Stockholm-ului ca un "ansamblu de clădiri de o frumusețe aparte", Le Corbusier vedea doar "haos înfiorător și monotonie deprimantă". El își dorea o 'curățare și o purificare' a orașului și introducerea unei arhitecturi calme și puternice, referindu-se aici la oțel, sticlă mată și beton armat. Deși proiectele lui Le Corbusier pentru Stockholm nu au avut succes, unii arhitecți i-au preluat ideile și au dus la 'distrugerea' parțială a orașului prin ele.

La Ville radieuse marchează de asemenea începutul neconcordanței acestuia cu capitaliștii și orientarea către sindicaliștii de dreapta a lui Hubert Lagardelle. În timpul regimului de la Vichy, Le Corbusier a primit o funcție într-un comitet de urbanism și a realizat proiectele pentru Alger și alte orașe. Reprezentanții guvernului de la centru au respins planurile sale și după 1942 Le Corbusier s-a retras din activitatea politică.

După al doilea Război Mondial, Le Corbusier a încercat să realizeze schițele sale de planificare urbană la o scară redusă prin construirea unor serii de blocuri (unități din planul inițial al orașului radios) pe teritoriul Franței. Cel mai faimos dintre acestea a fost Unite d'Habitation din Marsilia (1946-1952). În anii 1950 s-a creat o oportunitate de implementare a întregului proiect la scară mare prin construirea teritoriului uniunii din Chandigarh, capitala nouă a statelor Punjab și Haryana și primul oraș planificat din India. Le Corbusier a proiectat multe clădiri administrative incluzând un tribunal, un parlament și o universitate. El a trasat și layout-ul general al orașului împărțindu-l în două sectoare. Le Corbusier a fost adus pentru a dezvolta și implementa planul lui Albert Mayer.

Le Corbusier a folosit în mod explicit raportul de aur în sistemul său Modulor de scalare a proporțiilor arhitecturii sale. El a văzut acest sistem ca o continuare a lungii tradiții a sistemului Vitruvius a lui Leonardo da Vinci, operelor lui Leon Battista Alberti și ale altora care folosesc proporțiile corpului uman pentru a îmbunătăți aspectul și funcția arhitecturii sale. În plus față de numărul de aur, Le Corbusier și-a bazat sistemul pe măsurători umane, numerele Fibonacci și unitățile duble. El a împins sugestia lui Leonardo da Vinci despre raportul de aur în proporțiile umane către extrem: el a secționat modelul său uman la nivelul ombilicului cu 2 secțiuni în raport de aur și apoi a subdivizat aceste segmente încă o dată prin raportul de aur la nivelul genunchilor și al gâtului.

Le Corbusier a plasat sisteme de armonie și proporție în centrul filozofiei sale de design, credința sa într-o ordine matematică a universului a fost clar legată de secțiunile de aur și de seriile lui Fibonacci, pe care el le descria ca ritmuri aparente, vagi pentru ochi, dar clare în relația una cu alta. Iar aceste ritmuri sunt la rădăcina activităților umane. Ele rezonează în om cu o inevitabilitate organică.

După cel de-al doilea război mondial, nevoia de locuințe a fost la un nivel fără precedent. Unite d'Habitation din Marsilia, Franța, a fost primul proiect la scară largă pentru renumitul arhitect Le Corbusier. În 1947, Europa încă simțea efectele celui de-al doilea război mondial, când Le Corbusier a fost însărcinat să proiecteze un proiect de locuințe rezidențiale multi-familiale pentru oamenii din Marsilia care fuseseră dislocați după bombardamentele din Franța.

Finalizată în 1952, Unite d'Habitation a fost prima dintr-o nouă serie de proiecte de locuințe pentru Le Corbusier, care s-a axat pe traiul în comunitate astfel ca toți locuitorii să facă cumpărături, să se joace, să trăiască și să habiteze împreună într-un "oraș vertical de grădină".

Unite d'Habitation a fost prima încercare de acest fel, atât pentru Le Corbusier, cât și pentru modalitățile prin care se abordează un complex atât de mare încât să găzduiască aproximativ 1.600 de locuitori. Mai ales că Le Corbusier nu avea multe clădiri de o asemenea amploare în comparație cu vilele. Atunci când se proiectează pentru un număr atât de semnificativ de locuitori instinctul natural este de a proiecta pe orizontal pentru a avea o răspândire uniformă a peisajului, dar Le Corbusier a proiectat pentru comunitatea pe care ai întâlni-o într-un cartier rezidențial cu clădiri mixte, moderniste, înalte.

Ideea lui Le Corbusier despre "orașul-grădină pe verticală" se baza pe aducerea vilei într-un volum mai mare, care permitea locuitorilor să aibă propriile spații private, dar în afara acelui sector privat aceștia ar face cumpărături, mâncare, activități sportive și recreaționale.

Cu aproape 1.600 de locuitori împărțiți între 18 etaje, proiectul necesita o abordare inovatoare față de organizarea spațială pentru a se putea adapta spațiilor de locuit, precum și spațiilor publice și comunale. În mod interesant, majoritatea aspectelor comunale nu apar în clădire; mai degrabă ele sunt plasate pe acoperiș.

Acoperișul devine o terasă cu grădină, care are o pistă de alergare, un club, o grădiniță, o sală de gimnastică și o piscină de adâncime mică. Pe lângă acoperiș, există magazine, facilități medicale și chiar un mic hotel distribuit în interiorul clădirii. Unite d'Habitation este în esență un "oraș în interiorul unui oraș", care este atât spațial cât și funcțional optimizat pentru locuitori.

Spre deosebire de amplasarea obișnuită a lui Corbusier a unei fațade albe, solide, Unite d'Habitation este construită din beton brut armat (plăci turnate cu ciment brut), care a fost soluția cea mai puțin costisitoare în Europa postbelică. Cu toate acestea, ar putea fi interpretat și ca o implementare materialistă ce vizează caracterizarea stării de fapt a vieții după război – dură, uzată, neiertătoare.

Chiar dacă Unite d'Habitation nu are aceleași calități materialiste ca cele mai multe dintre lucrările lui Corbusier, există încă un sentiment de influență mecanică, pe lângă cele Cinci Puncte dezvoltate de Corbusier în anii 1920. De exemplu, volumele mari ale clădirilor sunt susținute de piloni masivi care permit circulație, grădini și spații de adunare sub clădire; grădina-terasă de pe acoperiș creează cel mai mare spațiu comun din întreaga clădire, iar patio-ul încorporat în sistemul de fațadă minimizează percepția înălțimii clădirilor, pentru a crea o fereastră abstractă tip panglică care accentuează orizontalitatea unei clădiri atât de mari.

De asemenea, este evident că influențele mecanizate ale Le Corbusier din alte industrii nu s-au pierdut în design. Felul masiv al Unite d'Habitation începe să semene cu vaporul cu aburi de care Corbusier este atât de atras.

Volumul masiv pare să plutească, ferestrele tip panglică se aseamănă cu ferestrele cabinelor care rulează de-a lungul carenei, în timp ce grădina-terasă de pe acoperiș și stivele de ventilație sculpturală aduc aminte de punte și stivele de fum. Chiar dacă aceste elemente sunt destul de figurative și sunt deschise interpretării bazate pe percepție, există o legătură inerentă între cele două.

Unul dintre aspectele cele mai interesante și importante ale Unite d'Habitation este organizarea spațială a unităților rezidențiale. Spre deosebire de majoritatea proiectelor de locuințe care au un coridor "dublu-stivuit" (un hol cu unități pe ambele părți), Le Corbusier a proiectat unitățile pentru a acoperi fiecare parte a clădirii, precum și un spațiu dublu de înălțime care reduce numărul de coridoare necesare până la unul la fiecare trei etaje.

Prin îngustarea unităților și permițând un spațiu dublu de înălțime, Corbusier este capabil să introducă în mod eficient mai multe unități în clădire și să creeze un sistem de interconectare a volumelor rezidențiale. La fiecare capăt al unității se află un balcon protejat de parasolare care permit o ventilație încrucișată în toată unitatea care curge prin dormitoarele înguste în spațiul cu dublă înălțime; accentuând mai degrabă pe un volum deschis decât pe un plan deschis.

Unite d'Habitation este unul dintre cele mai importante proiecte ale lui Le Corbusier, precum și unul dintre cele mai inovatoare răspunsuri arhitecturale la o clădire rezidențială. Atât de mult încât se spune că Unite d'Habitation a influențat stilul brutalist prin utilizarea betonului brut. Unite d'Habitation a fost de atunci exemplul locuințelor publice din întreaga lume; cu toate acestea, nici o altă încercare nu a fost la fel de reușită ca Unite d'Habitation doar pentru că proporțiile modulare pe care Corbusier le-a stabilit în timpul proiectului sunt greu de satisfăcut. Cu toate acestea, primul proiect de mare amploare al lui Le Corbusier s-a dovedit a fi unul dintre cele mai semnificative și inspiraționale.

II.3. Totalitarismul – trăind în stereotipuri – propagandă politică

În sistemele totalitare arhitectura are drept funcție principală “restructurarea unui repertoriu de imagini generatoare de mituri ale societății” (S. Vasilescu, 1995) conform ideologiei promovate de putere. Arhitectura comunistă a funcționat pe două paliere opuse, asemănătoare unor gemeni siamezi –unul bun și unul rău – inseparabil legați între ei. A fost o arhitectură a distrugerii, tot așa cum a fost o arhitectură a construirii. În ciuda opțiunilor negative pe care le generează azi, această ambivalență ar trebui percepută prin prisma multiplelor posibilități pe care le-a generat.

În cazul blocului sovietic, evoluția arhitecturii s-a manifestat asemeni unei sarcini politice de construire a comunismului. Concepțiile ideologice ale arhitecturii au fost introduse încă din primii ani ai Uniunii Sovietice, orice mijloace ce aveau ca scop influențarea si modelarea mentălității colective, erau dezvoltate din perspectiva obiectivelor politice pentru societatea nou formată. Conținului simbolic propagandistic al arhitecturii a dominat întotdeauna asupra legilor structurale ale arhitecturii. În era socialistă au fost dezvoltate noi modele ale spațiului locuit pe care arhitecții au încercat să-l defineasca drept „spațiu colectiv”, înțeles ca aparținând întregului popor sovietic, ceea ce însemna, de fapt, ca nu aparținea nimănui, autoritățile având controlul deplin asupra acestuia. Imensele jungle de beton, pretinse a fi „moștenirea modernă a lui Le Corbusier” se extindeau în fiecare oraș din cauza crizei de locuințe și a costurilor mici de construcție. Acestea se înfiripau adânc în centrele istorice ale orașelor vechi, precum și în zonele verzi, distrugându-le. Impactul modernismului și a stilului internațional a fost crucial pentru cultura rusă. Ca parte a economiei socialiste, arhitectura s-a confruntat cu crize și eșecuri, arhitecții erau angajați în transformarea modului de viață, acest efort fiind privit ca „lupta pentru un viitor fericit”. Către sfârșitul anilor 1970, entuziasmul s-a transformat într-o apreciere ceva mai sobră a arhitecturii sovietice ca una din practicile pe cale de prăbușire a autorităților.

Arhitectura oficială

În primă fază, autoritățile au dat dovadă de o deosebită toleranță față de curentele artistice avangardiste (constructivism, expresionism, raționalism, futurism), ale căror tendințe de desprindere față de trecut erau în concordanță cu noile ideologii politice. La rândul lor, arhitecții avangardei ruse se identificau cu noua putere, deoarece o considerau drept oportunitate pentru instaurarea ordinii și a raționalului în arhitectură: „artistul…este gata să creeze artă proletară,…nu știe că va cădea în cursă: arta proletară, va spune peste un deceniu Puterea, poate fi făcută doar de proletari”[1]. În scurt timp, raționalismul și constructivismul au fost înlocuite cu arhitectura monumentală – denumită uneori și „stalinskiy ampir”(fr. empire-imperiu), arhitectură ce avea sa devină oficială. Începând cu 1945, a început reconstrucția masivă a orașelor distruse, iar noile edificii trebuiau sa fie un simbol al triumfului și dominației atât prin estetica monumetală, cât și prin scara deosebit de mare.

Arhitectura locativă

Arhitectura rezidențială a fost de asemeni un instrument politic prin care se urmărea organizarea societății, de data aceasta însă nu prin monumentalitate, ci prin uniformizare și simplificare a mediului locuit. În conformitate cu indicațiile puterii, arhitectura sovietică trebuia să se caracterizeze prin simplitate, austeritate și eficiența economică a soluțiilor.

În politica de locuire la începutul anilor 1960 a prevalat construirea în masă a noilor cartiere rezidențiale, dar și reconstrucția zonelor istorice ale orașelor vechi. Aceste noi locuințe erau realizate dupa un plan-tip cu modificări nesemnificative în funcție de destinație. Materialele utilizate erau cele artificiale, ieftine și nerezistente. Compartimentarea apartamentelor de locuit se facea  după principiul “un apartament cu n camere pentru o familie cu n+1 membri”, iar suprafețele alocate erau de obicei minime. Aceasta a cauzat o serie de probleme noilor cartiere, printre care:

monotonia și imaginea apăsătoare a cartierelor-dormitor;

indiferența față de esteticul zonelor istorice în care erau inserate noile ansambluri;

încălcarea principiilor unei compoziții urbane armonioase, mari disproporții între spațiul construit și cel liber;

calitatea proastă a blocurilor cu apartamente;

insuficiența infrastructurii tehnice și a serviciilor (magazine, restaurante, școli, etc).

Această impunere artificială a unui nou mod de locuire impropriu nu a ramas fără consecințe de natură socială. Controlul, lipsa intimității și uniformizarea forțată a modului de viață impuse prin intermediul locuințelor au condus la ruperea relațiilor sociale dintre oameni și la înstrăinare. În comparație cu înalta coeziune socială întâlnită în micile orașe, locuitorii cartierelor noi  aveau o viață colectivă limitată atât de condițiile fizice ale locuințelor, cât și de natura activităților. Demolarea și reconstrucția completă a ansamblurilor de locuit a impus strămutări masive ale unor întregi grupuri de oameni, în acest mod fiind distruse relații și activități închegate de decenii în aceste locuri.

Multe s-au spus despre calitatea estetică a blocurilor comuniste, multe dintre ele majoritar negative, unii au sugerat să le dărâmăm pur și simplu, dar lăsând la o parte subiectivismul fiecăruia dintre noi și stigmatul pe care inevitabil îl atașăm acestora, ce calitate arhitecturală au ?

Trebuie să diferențiem imaginea lor de azi, de imaginea lor de acum 40 de ani, ceea ce vedem acum fiind o imagine distorsionată atât de degradarea fizică a construcției, cât și de respingerea și reacțile adverse la modernismul anilor ’60. Jan Gehl în cartea Cities for people susținea că această respingere are la bază eliminarea proiectării integrate în contexul deja existent , și a diminuării capacității conviviale a spațiului public modernist : “Moderniștii au respins orașul și spațiul acestuia, schimbând accentul pe o proiectare individualistă, a fiecărei clădiri în parte. Această ideologie ce a devenit dominantă în anii ’60 și principiile sale continuă să afecteze multe dintre noile zone urbane. Dacă o echipă de proiectanți ar fi fost rugați să reducă drastic viața dintre clădiri, nu ar fi putut găsi o modalitate mai eficientă, decat cea modernistă “.

România a avut un curent modernist de calitate, început din perioada interbelică cu nume mari precum Horia Creangă, Octav Doicescu, Marcel Iancu, și în ciuda abordării brutaliste a comunismului, spiritul acestui modernism poate fi regăsit în parte și în perioada socialistă.

Azi înfățișarea lor exterioară apare sub două forme, fie cea degradată din cauza lipsei mentenanței, fie remodelată într-un stil necoerent, lăsat complet la mâna fiecărui proprietar. Sunt rare cazurile în care s-a reușit o renovare unitară după un oarecare principiu stilistic și în concordanță cu fațada inițială. Însă principiile de alcătuire a fațadelor sunt surprinzător de actuale. Evident că nu toate blocurile construite în această perioadă sunt identice, existând diferențe între cele proiectate pentru a mărgini străzile și bulevardele principale, cele din preajma clădirilor publice, și cele din cartierele periferice. Trăsătura comună este ritmicitatea simplă a fațadelor moderniste, o ritmicitate minimalistă abordată și azi, dar care este greu de perceput sub peticele de termoizolație și tencuiala scorojită.

Ceea ce nu putem nega este că ele și-au îndeplinit scopul pentru care au fost create, au oferit într-un timp relativ scurt locuințe cu o capacitate mare. Felul în care a fost îndeplinit acest scop,însă, este discutabil.

În multe zone, densitatea blocurilor este prea mare pentru a permite dezvoltarea unui spațiu conex eficient, dând senzația unor labirinturi de beton. Nu atât spațiul uneori redus al locuinței și prost compartimentat este o problemă, cât densitatea exagerată ce creează un spațiu public local deficitar, monotonia și repetivitatea excesivă ce sterilizează acest spațiu.

Demolările selective, împreună cu proiecte unitare de reamenajare a fațadelor, însoțite de amenajări sustenabile ale zonei, pot constitui o bază de pornire pentru dezvoltarea unei strategii de abordare

Perioada actuală – se pot vindeca rănile urbane?

În termeni de arhitectură și urbanism, tranziția către post-socialism a însemnat în primul rând comercializarea spațiului public, ceea ce a condus la conversia funcțională și estetică a acestuia.

Statele – satelit s-au adaptat noului context, încercând o debarasare de trecut. Polonezii, spre exemplu, au păstrat locuințele colective, dar le-au revopsit imediat fațadele, străzile s-au umplut cu chioșcuri și panouri publicitare. În marile orașe, arhitectura s-a transformat rapid, multe clădiri au fost reabilitate sau reconstruite, pe lângă acestea aparând tot felul de extinderi și anexe „moderne” care nu făceau decât sa amplifice și mai mult imaginea haotică a orașului. În Georgia și Armenia, mulți locuitori ai apartamentelor de bloc angajau un inginer care să le proiecteze o extensie a apartamentului înafară, mărindu-și astfel suprafața locativă. Aceasta parte parazită, denumită kamikaze loggia, apărea pe o parte a blocului de la primul până la ultimul nivel.  Tot în Armenia pot fi intâlnite cele mai mari orașe-fantomă. Exemplu de oras fantomă este Noul Mush, ce trebuia să devină un proiect mare de locuințe sociale, construcția acestuia a inceput în 1988. Nu a fost, însă, niciodată terminat, rămânând până astăzi un șantier în ruine în mijlocul câmpului.

În Rusia, colapsul imperiului a însemnat de asemenea formarea unei noi organizări sociale, în arhitectură aceasta însemnând  în primul rând apariția birourilor individuale. Totodată a fost impulsionat apariția unui nou tip de arhitectură de hârtie, a criticii de arhitectură și a dezbaterilor dintre intelectualii din Est și Vest. Sfârșitul de secol a generat schimbări continue și o societate heterogenă, în care coexistau violența, sărăcia acută, crima organizată și o noua nomenclatură. Arhitecții teoreticieni au început să se implice în formularea noilor proiecte pentru noua Rusie. Aceștia organizau dezbateri și mese rotunde pentru a discuta moduri de reinventare a arhitecturii ruse prin elaborarea design-urilor pentru fațade, stabilirea canoanelor postmoderne și imitarea stilurilor istorice. Planificarea urbanistică rămânea sub controlul statului (în Rusia planificarea urbană este îndeplinită exclusiv de institutele de proiectare de stat). Deși orașele mari, implicit Moscova sunt văzute ca megastructuri urbane în continuă expansiune, planificarea acestora nu mai poate fi facută într-un mod agresiv, ci conform unui regulament efectuat în baza unor studii științifice.

Țările Baltice sunt martore a unor transformări intense a moștenirii secolului 20: începând cu demolări și sfârșind cu reconstrucții pentru protejare. În pofida diferenței și a contradicțiilor socio-culturale, multe dintre edificiile sovietice au fost reconstruite întocmai. În mod paradoxal multe dintre aceste exemple ale realismului socialist sunt considerate de importanță istorică, de ex. Aeroportul Vilnius, gările feroviare Vilnius și Kaunas, etc. Deși aceste clădiri având o vechime de peste 50 de ani au deja o incărcătură istorică, valoarea lor ca patrimoniu istoric provoacă multe discuții datorită încărcării acestora cu simboluri comuniste. Un exemplu caracteristic de reconstrucție este podul peste Nemunas în Kaunas, reconstruit în 2005. După reconstrucție au fost eliminate stelele cu cinci colțuri, acțiunea fiind interpretată în presă drept „ștergerea amintirilor neplăcute”.

Considerând noile direcții adoptate de statele fostului bloc URSS, obiectivul principal al orașelor moderne este aprecierea contextului urban  moștenit și ajustarea acestuia la noile condiții de dezvoltare. Revizuirea arhitecturii ca element definitoriu al imaginii urbane ar trebui să fie realizată în raport cu istoricul și specificul național al orașului, dar și ținând cont de tendințele contemporane și modelele din exterior.

Exemple de conversii și reamenajari de locuințe din perioada comunistă

Cartierului Schorfheide, Berlin

Reamenajarea cartierului Schorfheide, din estul Berlinului s-a realizat prin intermediul demolărilor succesive, cu ajutorul comunității locale, al administrației și al unei echipe multidisciplinare s-a ajuns la revigorarea spațiului interstițial, și la o densitate optimă. O primă etapă a fost demolarea a 5 blocuri (întâmpinată cu scepticism și proteste din partea locatarilor), urmată de elaborarea unui plan de colaborare între comunitatea locală și echipa de proiectare, ajungându-se la crearea unui parc ce apelează la denivelări de teren pentru a rupe monotonia zonei și în care s-au amplasat 24 de containere albe, ce pot fi închiriate și folosite ca garaj, atelier, spațiu de depozitare sau de ce nu, sufragerie de vară. Ideea proiectului a pornit de la dorința de a surprinde istoria uitată a locului, inițial un peisaj pastoral. Succesul proiectului constă în implicarea activă a comunității în procesul de design, de strângere de fonduri și chiar de elaborare artistică a sculpturilor amplasate în parc

Bloc din prefabricate, biroul Gut-Gut, Slovacia

Aceea ce a realizat echipa de arhitecți Gut-Gut demonstrează ca updatarea blocurilor din prefabricate din perioada socialită este posibilă. Proiectul nu se rezumă doar la schimbări estetice de fațadă, are o abordare holistică ce implica modificarea partiului și adăugarea unor unități de tip penthouse. Prin renunțarea selectivă la anumiți pereți nestructurali s-a putut deschide și adapta funcționalul la stilul de viață actual. Parterul ce înainte era închis și sumbru devine un spațiu deschis între public și privat ce găzduiește o cafenea, o saună, o sală de gimnastică, toate comunicând cu exteriorul prin intermediul unei terase exterioare.

Capitolul III – Sharing Architecture

III.1. În folosul Comunității

Aspirația fiecărei familii către fericire începe cu visul unei locuințe unifamiliale înconjurată de copaci și pajiști, dacă se poate pe malul unui lac…. Realitatea însă se traduce într-o înșiruire de loturi mici cu câte o casă amplasată individual, despărțite între ele doar de o intimitate creată forțat, de o retragere dublă de trei metri, așezate în afara orașului, într-o zonă care este prea densă pentru ca să fie rurală și prea puțin densă ca să fie urbană.

Aceste înșiruiri de loturi repetate pătrund adânc în teritoriu, schimbând cadrul natural cu unul construit, creează distanțe enorme de parcurs cu automobilul pentru cel care trebuie să lucreze în oraș, să se distreze în oraș, să învețe în oraș, etc….creează un mare număr de automobile care traversează orașul sau se opresc în locuri de parcare care nu există, creează un individ stresat de timpul pe care și-l petrece la volanul mașinii, timp furat propriei existențe, creează indivizi izolați, zăvorâți în spatele sistemelor de securitate tot mai sofisticate, care nu au nici o motivație să întreprindă ceva în comunitate.

Pe de altă parte, locuirea în oraș este o alternativă care poate oferi avantaje incontestabile calității vieții, cu singura condiție ca toate aspectele vieții urbane: a locui, a munci, a te distra, a te relaxa, a fi copil, a învăța, a fi bolnav, a fi bătrân, a socializa, a comunica, etc., să se desfășoare în fața ușii de intrare a casei tale…sau în imediata apropiere, într-un spațiu pe care-l poți parcurge cu ușurință pietonal, în maximum 10 minute. (Fig. III.1)

Locuirea în oraș presupune suprapunerea pe verticală. Această suprapunere poate combina însă ideea de locuință unifamilială cu cea a locuirii în contextul orașului. Corbusier ne-a aratat că în “orașele – grădină verticale” fiecare locuință poate avea lumină, priveliște, comunicare, spațialitate, diversificare, dar și unitate.

Frumusețea structurii orașului este dată de spațialitatea multifațetată, diversificată, creată în timp. Creșterea populației duce inevitabil la creșterea aglomerărilor urbane. Pentru a evita dispersarea orașelor în teritoriu – problemă a ecologiei și mediului, cel mai important loc al creșterii urbane este chiar in interiorul orașului. Această creștere este posibilă prin realizarea unei densificări mari a fiecarei zone în parte și implicit prin folosirea optimă a infrastructurilor existente. Locuirea de mare densitate este un suport important al acestor extinderi în interiorul orașului. Prin integrarea locuirii cu alte funcțiuni se pot crea la nivelul vecinătății, poluri de interes și de atracție, oportunități de creștere culturală, poluri de urbanitate și cel mai important – caracter de zonă urbană centrală.

Rezultatul este o conlucrare culturală, funcțională, socială a spațiului strict privat cu cel semipublic și cel public, având ca finalitate calitatea vieții în oraș. Este spațiul public cotidian, al atmosferei placute pentru fiecare individ, al medierii culturale la care fiecare individ are libertatea de a participa sau nu.

Abandonarea spațiului public

Dezvoltările imobiliare actuale ale Bucureștiului, dictate de interese economice și atâta tot, contrazic vehement aceste șanse ale orașului, ducând densitatea la extremele imposibilului.

Chiar daca aceste succesiuni au variat extrem de mult în timp, trecând de la modele utopice dintre cele mai diferite, la unele individuale sau colective, acestea au fost profund marcate în special de marile proiecte urbane din perioada comunismului și de modelele culturale care le-au determinat. Dezvoltarea rapidă pe verticală și orizontală a capitalei din această perioada a generat efecte negative majore în organizarea spațiului generând un caracter haotic de dezvoltare și o lipsă de control a construcțiilor în intravilan și extravilan.

Spațiile publice capătă un nou sens prin reducerea locuințelor individuale și înghesuirea populației în locuințe colective, primind conotații politice, spațiile amenajate cu suprafețe ridicate fiind susținute de constucții ieșite din scară, contrastante vechiului oraș.  Aceste schimbări au avut impact direct la nivel social, conducând la transformarea interacțiunilor sociale la un simplu act de co-prezență pierzându-se cultura socială de până atunci.

Bucureștiul a trecut printr-un proces de transformare urbană, proces ce are ca rezultat pierderea identității orașului cunoscut în perioada postbelică, ca Micul Paris.

Ultima perioadă esențială pentru evoluția spațiului public este cea de după 1990, moment în care spațiul public încetează să domine spațiul privat, fapt ce duce la acapararea publicului de către interesele private.

În prezent, spațiul public își pierde din importanță, preferințele populației de petrecere a timpului liber orientându-se către spații semi-publice (complexuri comerciale, centre de agrement). Modul actual de evoluție pierde din coerență, modelele multiple care se intersectează fiind neclare și în neconcordanță cu cele existente sau cele dezvoltate în marile orașe occidentale.

Promovarea tot mai frecventă a culturilor străine în spațiul public a condus de-a lungul timpului la pierderea tradițiilor și valorilor locale autentice. Această evoluție a culturii urbane precum și a activităților de loisir  și  petrecere a timpului liber, conduce la o utilizare a spațiului și peisajului strict ca obiect de consum.

Invadarea spațiului de către automobil, chiar și acolo unde spațiul public a fost special proiectat în favoarea pietonilor este cel mai des invocat fenomen (Fig. III.2); lipsa proiectelor de reabilitare, creare sau regenerare a unor spații publice variate, de calitate arhitecturală ridicată și generatoare de interacțiune socială diversă și toleranță este deopotriva pregnant vizibilă, mai ales din cauza prezenței degradante a publicității neadecvat poziționate, ori a improvizațiilor neprofesionist proiectate și realizate. În unele cazuri, aceste intervenții realizate cu bune intenții, fie suprasolicită locul, ca în multe parcuri importante, fie instaurează o imagine străină de caracterul acestuia.

“Evaluând spațiul public din punct de vedere al accesibilității, calității amenajării și utilizării de către populație se pot constata numeroase disfuncționalități printre care se numără: accesibilitatea vizuală limitată cu repercursiuni asupra frecventării  dinamismului și economiei zonale; invadarea spațiilor de către autovehicule, și amenajări care favoriează mobilitatea auto și nu pe cea pietonală, acestea devenind adevarate obstacole fizice și vizuale ce obligă pietonul să utilizeze partea carosabilă a unei străzi, conducând la fenomenul de separare mentală a spațiului public; suprafețe pietonale prost amenajate și inadecvat reparate ce crează o imagine inestetică dând impresia de  neîngrijire, discordanță și sărăcie; contrast între investițiile centrale și cele de cartier ce împart orașul în două areale distincte; excesul de mobilier urban ce transformă pietonalele în spații nepracticabile și crează o imagine urbană încărcată și îmbâcsită, și nu în ultimul rând, neimplicarea populației locale.”

Imaginea spațiilor urbane bucureștene în mare proporție descrie un colaj vernacular: o terasă în fața unui restaurant, 3 trepte în fața unui magazian, trotuare vopsite cu trasee de bicicliști imposibil de utilizat, stâlpișori de plastic, banere publicitare, copaci toaletați, mobilier urban din abundență, parcări pe trotuare și pietoni pe carosabil, mult praf…

Principalul aspect care a condus către această situație este acela de dificultate de apropriere a spațiului către utilizatori, acesta devenind din spațiu comun un spațiu al nimănui, abandonat și neatractiv. Locuitorii nu și l-au însușit și nu îl consideră al lor, așteptând ca altcineva să se ocupe de el, chiar și în cazul spațiilor foarte apropiate de locuința lor.

Datorită tendinței de abordare nu ca suport a interacțiunii sociale, ci a unui simplu act de coprezență, spațiul public nu mai reprezintă un loc de întâlnire și de dezbatere, un spațiu al tuturor situat mai presus de proprietatea fiecăruia, lipsa înțelegerii acestui rol conducând în timp la scăderea și evitarea contactelor sociale și la un fenomen de izolare a indivizilor.

În zilele de astăzi, importanța este pusă pe proprietatea privată a fiecăruia, dincolo de ușa apartamentului fiind scara blocului și grădina blocului care chiar dacă sunt definite ca spații comune, s-au transformat din spații ce facilitează socializarea în spații abandonate, spații ale nimănui. Totodată conceptul de imobil de locuințe colective nu mai reprezintă o entitate complexă, ci doar o suprapunere de proprietăți, unde casa scării a devenit, din spațiu comun un spațiu strict de acces.

III.2. Comunități împrejmuite – securizarea vieții private

O comunitate închisă nu este în general nimic mai mult decât o locuință. Nimic nu se întâmplă vreodată în ele. În general, comunitățile care sunt închise reprezintă orașe de dormit pentru locuitorii lor: activitățile zilnice esențiale – activități de lucru, petrecere a timpului liber, studii sau activități de cumpărare – sunt efectuate în altă parte. Mai mult decât atât, tocmai pentru că locuitorii orașului își petrec cea mai mare parte a timpului în afara cartierului lor și deoarece nu formează o comunitate împreună cu vecinii lor, comunitățile îngrădite s-au dovedit a fi atât de succes. În trecut, în cartierele pline de viață, unde legăturile locale erau numeroase și puternice, existau ceea ce teoriticianul urbanist – Jane Jacobs numește "ochii pe stradă" , iar toți – trecătorii, rezidenții – au participat la supravegherea colectivă. În acest context, localnicii nu au simțit nevoia de a recurge la soluții tehnice sau personal specializat pentru a controla comportamentele. Cu toate acestea, în spațiile rezidențiale de astăzi, unde motto-ul este de a-și "gândi propria afacere" și unde aproapele este rareori un prieten, un coleg sau un membru al familiei, locuitorii nu doresc să se implice în controlul spațiilor colective. Ei preferă să delege această sarcină furnizorilor externi sau

dispozitivelor tehnologice (Fig. III.3). Din această perspectivă, dezvoltarea comunităților închise trebuie să se înțeleagă nu ca o expresie a comunităților înfățișate din interior, ci mai degrabă exact opusul: ca o consecință a slăbirii legăturilor dintre comunitățile locale – ceea ce Philippe Robert numește "eroziunea societății vecine " (care rezultă în principal din importanța crescândă a mobilităților rezidențiale și zilnice).

Amplasarea și asigurarea spațiilor colective este deosebit de frecventă în localitățile de locuințe sociale, în special cele construite în conformitate cu principiile urbanismului modern. În mai multe țări, imobilele de locuințe sociale sunt restructurate prin inițiative de reabilitare (cunoscute în Franța drept "respecializare") . Aceste inițiative au diverse forme, iar modalitățile de implementare a acestora variază, însă în majoritatea cazurilor ele implică împărțirea spațiilor libere în parcele private, pe de o parte – fiecare parcelă fiind asociată cu o anumită clădire – și în spații publice asemănătoare modelului stradal tradițional – pe de altă parte. Și această redistribuire a spațiului se realizează frecvent prin instalarea de garduri pentru delimitarea parcelelor private și a dispozitivelor de control care restricționează accesul la aceste parcele. Într-un fel, aceste inițiative implică transformarea fiecărei clădiri într-o reședință privată (Fig. III.4). Scopul este acela de a îmbunătăți simultan controlul circulației, să permită locuitorilor să adapteze mai bine spațiile care le înconjoară și să faciliteze întreținerea și gestionarea spațiilor libere (proprietarii gestionează parcelele privatizate, în timp ce municipalitățile supraveghează spații publice care au fost transformate în străzi).

În timp ce în cartierele bogate, paznicii sunt la datorie 24/7, în cartierele sărace, o barieră simplă – care rămâne deschisă în cea mai mare parte a timpului – trebuie să fie operată de cei care intră și părăsesc sediul. Și în timp ce patrulele private funcționează 24 de ore din 24 și dispun de mijloace importante de intervenție (inclusiv dreptul de a trage în anumite țări), în zonele de clasă muncitoare, rezidenții trebuie să se descurce singuri. Aceste diferențe conduc la inegalități importante în ceea ce privește siguranța bunurilor și a persoanelor. Acestea indică faptul că statele au renunțat la monopolul violenței legitime (cel puțin la nivelul cartierelor rezidențiale) și nu sunt acum în măsură să garanteze singure siguranța constituenților lor. Aceste diferențe explică și justifică în parte atenția acordată izolării clasei instăriților. Cu toate acestea, cartierul rezidențial nu este un privilegiu al celor bogați. Cele mai exclusiviste comunități închise dezvăluie în primul rând inegalitățile, nu o izolare sau un aspect interior care ar fi specific bogaților.

În concluzie, atunci când comunitățile închise sunt considerate independent de transformările sistemelor urbane în care există, multe dintre criticile îndreptate împotriva lor se dovedesc adesea foarte generale, ideologice și empiric nefondate, față de ele însele. Totul depinde de context, desigur, și în acest sens, Johannesburg nu este Londra, nici Los Angeles sau Shanghai. Totul depinde și de fiecare situație: o proprietate închisă care conține câteva mii de locuințe are puține în comun cu o reședință compusă din câteva zeci de apartamente. Comunitățile închise atrag patru critici majore care se aplică orașelor contemporane: segregarea socio-spațială, criza spațiului public, escaladarea securității și extinderea sectorului privat în producția și administrarea orașelor. Comunitățile închise permit exprimarea îngrijorărilor legate de probleme reale cu implicații politice importante. Cu toate acestea, aceste probleme nu vor fi rezolvate prin simpla înlăturare a zidurilor și a barierelor. Este necesar să se sublinieze din nou că puterea simbolică și expresivă a barierelor și pereților tinde să ascundă procesele și transformările mai puțin vizibile imediat, care stau la baza dezvoltării comunităților închise. Simbolurile sunt cu siguranță importante; iar înclinația locuitorilor orașelor de a tolera și chiar de a promova afișarea unor astfel de simboluri este fără îndoială problematică. Cu toate acestea, comunitățile care sunt închise sunt de obicei doar simptomele fenomenelor mai mari și mai îngrijorătoare, care ar trebui abordate pe deplin și luate în considerare. Aceste comunități nu cresc în mod semnificativ segregarea, ele sunt doar suprafața vizibilă a proceselor care se joacă la scară mai largă.

III.3. Ierarhizarea spațiilor urbane

Pentru că totuși interacțiunile între vecini și diferitele forme de activitate comună să doboare bariera, să se dezvolte dincolo de un nivel superficial, este în general necesar un numitor comun semnificativ, alcătuit din experiențe, interese sau probleme comune. Această condiție este cu precădere valabilă pentru legăturile mai profunde, cu adevărat semnificative. Interacțiunea dintre activitățile și procesele sociale din spațiile publice trebuie să fie examinată pe mai multe niveluri – luând în considerare caracteristicile fiecărei zone, precum și interesele și nevoile diferitelor tipuri de rezidenți, respectiv utilizatori.

În fiecare caz în parte, se poate observa cum cadrul fizic influențează în măsura mai mare sau mai mica viața socială a acestora. Astfel, mediul construit poate fi proiectat de așa natură încât să împiedice anumite forme de contact: arhitectura poate sta, la propriu, în calea anumitor activități. Pe de altă parte, și opusul este valabil – cadrul fizic poate fi conceput pentru a oferi un spectru mai larg de posibilități de interacțiune astfel încât proiectarea și procesele sociale să se susțină unele pe altele. În acest context trebuie văzută relația dintre spațiile publice și viața între clădiri: potențialul social poate fi și obstrucționat, dar și încurajat.

Tinggarden (Fig. III.6) – proiectul danez de locuințe colective cu optezeci de unități de închiriat construite în 1978, este un exemplu de complex rezidențial în care arhitecții au dat atenție atât structurii sociale, cât și celei fizice. Scopul a fost de a face ca proiectul și procesele interumane asociate să funcționeze împreună. Proiectarea a fost realizată împreună cu viitorii rezidenți și ilustrează o atitudine clară în privința structurii sociale dorite. Complexul este împărțit în șase grupuri de aproximativ cincisprezece unități de locuințe individuale, fiecare cu câte o clădire comunitară.

Acestora li se adaugă încă un mare centru comunitar pentru întregul ansamblu. Această diviziune ierarhică – locuință, grup de locuințe, complex de locuințe, oraș – este motivată de dorința de a consolida comunitatea și procesele democratice în fiecare grup rezidențial în parte.

Structura fizică a ansamblului rezidențial în discuție reflectă și sprijină structura socială dorită. Ierarhia grupurilor sociale se oglindește în cea a spațiilor comunitare: fiecare familie are o cameră de zi, apoi locuințele sunt organizate în jurul spațiilor comune –scuarul și clădirile comunitare, și, în cele din urmă, întregul complex este construit de-a lungul unei străzi publice pe care se află și centrul comunitar principal. Membrii familiei se întâlnesc în camera de zi, locuitorii din fiecare grup rezidențial se întâlnesc în scuar, iar locuitorii din fiecare cartier se întâlnesc pe strada principală.

Ideea de la baza acestui ansamblu și a altor proiecte imobiliare comparabile este că structura fizică – proiectul – sprijină atât vizual, cât și funcțional strctura socială. Vizual, structura socială este exprimată în plan fizic prin plasarea reședințelor în jurul scuarurilor sau a străzilor comune. Funcțional, este susținută prin stabilirea spațiilor comune, atât înăuntru, cât și în afara clădirilor, într-o rețea ierarhică. Principala funcție a spațiilor comune este de a oferi un fundal pentru viața între clădiri, pentru activitățile de zi cu zi neplanificate – plimbări, opriri, jocuri și interacțiuni sociale simple, care pot genera o viață colectivă, așa cum și-o doresc rezidenții.

Un contrapunct la Tinggarden, cu diviziunile sale sociale și spațiale, sunt zonele tipice de suburbie cu locuințe unifamiliale sau cartierele de blocuri multietajate. Aici, structura socială e redusă de multe ori la cea mai mică unitate: familie/gospodărie. Între această celulă de bază și cea mai mare unitate a sistemului – ca de exemplu centrul orașului sau un centru comercial – există numai subdiviziuni difuze. Din punct de vedere fizic, structura acestor zone se manifestă similar, fără diviziuni clare. Lotizările unifamiliale au o alcătuire interioară difuză și limite imprecise. Nu este clar nici de unde “aparține” locuința individuală, nici unde “se termină” zona rezidențială. Designul străzilor rar i-a în considerare unde și cum pot avea loc activități comune. În aceste condiții, structura fizică în sine, din cauza ambiguității, devine un obstacol pentru activitățile din spațiul public.

Legat de introducerea sistemelor ierarhice de spații comune – de la camera de zi la piața centrală – și de relația dintre acestea și diferitele grupuri sociale, se pot defini mai multe nuanțe în calitatea unor spații de a fi publice sau private. La un capăt al acestei scări se află reședința personală cu un spațiu privat în aer liber, cum ar fi o grădină sau un balcon. Apoi, spațiile comune din ansamblurile rezidențiale sunt într-adevăr accesibile tuturor, dar au – din cauza legăturii strânse cu un număr limitat de reședințe – un caracter semipublic. Spațiile comune ale întregului cartier au un caracter public mai accentuat, în timp ce piața centrală, de exemplu, este în totalitate publică.

Stabilirea unei structuri sociale și a unei structuri fizice cu o ierarhie corespunzătoare permite mișcarea dinspre grupuri mici și spații pe măsură către cele mai mari și dinspre spațiul privat către cel public, generând un sentiment de securitate, dar și de apartanență la zonele din jurul locuinței. Zona pe care individul o percepe ca aparținând de mediul său rezidențial se poate extinde mult dincolo de reședința în sine. Acest lucru poate duce la utilizarea mai intensă a spațiilor publice – de exemplu părinții sunt dispuși să le permită copiilor să se joace în aer liber de la o vârstă mai fragedă. Configurarea zonelor rezidențiale astfel încât să existe o gamă de spații în aer liber cu locuri semipublice, intime și familiare în apropierea locuinței ajută oamenii din zonă să se cunoască mai bine. În plus, faptul că aceste spații aparțin unei zone rezidențiale implică și un grad mai mare de supraveghere și de responsabilitate colectivă atât pentru spațiul public, cât și pentru casele din jur. Spațiile publice devin parte din habitatul colectiv și sunt protejate împotriva vandalismului și a criminalității tot așa cum sunt protejate locuințele în sine.

Împărțirea zonelor rezidențiale în comunități mai mici și mai bine definite, care devin verigi într-un sistem ierarhic mai complex, este din ce în ce mai recunoscută ca soluție și este folosită adesea în noile proiecte. Numeroase exemple demonstrează că locuitorii acestor zone sunt în măsură să se organizeze mai rapid și mai eficient pentru activitățile de grup și pentru a rezolva problemele comune.

Un alt domeniu în care se practică reorganizarea în unități mai mici și mai bine conturate este renovarea cartierelor existente. Una dintre problemele importante în aceste vaste zone de locuințe publice ține tocmai de dimensiunea lor și de spațiile publice imprecis definite, care, fiind prea mari și prost organizate, au devenit ale nimănui.

În concluzie, o mențiune specială se cuvine tranzițiilor treptate, domoale între diferitele categorii de spații publice. Este în general oportun ca trecerea de la o stradă orășenească la un cartier rezidențial să fie semnalizată fizic, dar în același timp, este important ca indicarea acestei diferențe să nu fie o demarcație atât de fermă încât să împiedice contactele cu lumea din afară.

III.4. Revenirea unui vechi trend – Co-Housing

Traiul în comun nu este o abatere de la tradiție – este o întoarcere la modul în care oamenii și-au făcut casele de mii de ani.

Pentru cea mai mare parte a istoriei omenirii, oamenii erau vânători-culegători. Ei locuiau în tabere mari, depinzând unul de celălalt pentru mâncare, îngrijirea copiilor și orice altceva – toate fără pereți, uși sau garduri. În comparație, numărul persoanelor care trăiesc în majoritatea gospodăriilor din țările dezvoltate de astăzi este destul de mic.

Acum zeci de mii de ani, toate formele de trai erau comunale. Fiind un vânător-culegător a însemnat a fi eliberat de multe dintre distincțiile care guvernează viața de astăzi. "Nu există nicio diviziune între viața ta socială și viața ta privată", spune Mark Dyble, cercetător postdoctoral la University College London, care studiază vânătorii-culegatori contemporani în Filipine. "Toată viața ta este deschisă altora. Nu există nici o cale de a fi izolați". Taberele de vânători-culegători studiate de Dyble, ale căror membri se schimba săptămânal, se compun din membri variind de la 5 la 18 "gospodării" profund interdependente, fiecare constituită de obicei din părinți, copiii lor și una sau două rude. Aceste gospodării sunt implicate în aproape fiecare aspect al vieții celorlalți.

"Acasă a fost locul care te-a adăpostit la un moment dat, nu un loc special asociat copilăriei sau familiei de origine." În timp ce rudele se adună adesea, aceste familii sunt orice mai putin autonome. "O mamă de cimpanzeu este capabilă să se hrănească pe ea însăși și pe descendenții ei. Nu este cazul oamenilor ", spune Dyble, subliniind faptul că copiii umani au nevoie de mult timp să se maturizeze și să aibă grijă de ei înșiși. "Prin biologia noastră, suntem obligați să avem sprijinul altora. Nu ai putea supraviețui ca o gospodărie unică în rândul vânătorilor-cumpărători.

În Evul Mediu, atunci când casele reprezentau în mod esențial locuri pentru grupuri mici de locuitori care se perindau, reprezintă un punct de vedere conceptual între aranjamentele de viață ale vânătorilor culegatorilor și acelea comune astăzi (Fig. III.7).

Așa cum a descris istoricul John Gillis în cartea sa "O lume a propriei lor realizări: Mit, ritual și căutarea valorilor familiei”, oamenii din Europa medievală trăiau cu un amestec de prieteni și o familie extinsă. În acea perioadă, gospodăriile cu o singură familie erau mai puțin frecvente în cea mai mare parte a lumii, iar Europa de Vest a devenit, în secolul al XII-lea, unul dintre primele locuri în care gospodăriile erau organizate în jurul cuplurilor monogame și a copiilor lor. Dar aceste gospodării încă nu seamănă mult cu familiile nucleu de astăzi. În plus față de părinții și copiii lor, gospodăriile medievale includeau frecvent diversi locuitori, cupluri de săraci căsătoriți, copii ai altor persoane, văduve, orfani, persoane în vârstă fara rude, servitori, pensionari, vizitatori pe termen lung, prieteni și rude asortate.

Oamenii singuri aveau rar gospodării, iar căsătoria nu a fost definită așa de îngust cum este astăzi. Majoritatea copiilor și-au petrecut timpul trăind departe de familiile lor, mai ales ca adolescenți. Condițiile de viață cu străinii erau comune, iar localnicii tratau adesea casele ca proprietate publică. "Oamenii intrau fără să bată, chiar și fără permisiune sau recunoaștere", scrie Gillis. "Adesea, era dificil să afli ce familie aparține unde … În casele mari, dar și cele mici, traficul constant al oamenilor a împiedicat viața confortabilă pe care ne-am imaginat-o în trecut".

Până în anii 1500, ideea unei gospodării ca tată, mamă și copiii lor biologici cuprinsi în noua clasă de mijloc a Europei urbane, era cel puțin ca ceva pentru care merita luptat. Această "gospodărie evlavioasă" datorează mult reformei protestante, în care liderii religioși au început să respingă Biserica Catolică ca centru al vieții și să o înlocuiască cu o divinitate domestică: tatăl ca un suport pentru Dumnezeu, mama pentru un preot, iar copiii pentru congregații. În acest timp, scenele de nativitate au devenit populare, subliniind rolul lui Iisus ca membru al unei familii nucleu, mai degrabă decât ca un predicator singuratic.

Cu toată popularitatea sa ca o idee reconfortantă, gospodăria evlavioasă nu era foarte comună acum 500 de ani. A fost complet nerealist pentru majoritatea oamenilor de a găsi timp, bani și resurse pentru a conduce o gospodărie pe cont propriu. Chiar și cei care de obicei aveau gospodării mari pline de oameni independenți s-au bazat pe comunitatea mare.

Abia în anii 1800 oamenii au început să faca o distincție clară între familie și prieteni atunci când a venit vorba de cine trăiește cu ei. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, familia evlavioasă a început să se formeze în realitate. Industrializarea a făcut ca comunitățile extinse să fie mai puțin vitale pentru câștigarea vieții. Atunci când societățile erau în mare parte agricole, producția era centrată în apropierea casei, iar familiile aveau nevoie de toată forța de muncă pe care o puteau obține pentru a conduce ferma în timpul anotimpurilor aglomerate. Dar, odată cu industrializarea, oamenii au plecat de acasă să meargă la muncă, să meargă la fabrici și, mai târziu, la birouri. A fost pierdut traiul comun, iar la începutul secolului al XX-lea, eficiența industrială a permis un stil de viață al vieții private: gospodăriile s-au redus la familiile nucleu, mult mai închise de rude și de vecini decât oricând.

Homeownership-ul (deținerea de locuință proprie) este încă privit ca o componentă centrală a trăirii visului american, dar modurile in care mulți americani de astăzi le împing înapoi la aranjamentele moderne de viață seamănă foarte mult cu ceea ce a apărut secole, chiar milenii înainte în alte părți ale lumii. Membrii familiei, rudele, vecinii și străinii se reunesc pentru a trăi în grupuri care lucrează pentru ei – ca in Europa medievală. "Astăzi, în întreaga națiune, americanii trăiesc noua fericire eternă", scrie psihologul social Bella DePaulo în cartea ei din 2015 "Cum trăim acum: redefinirea locuinței și a familiei în secolul XXI". "Partea `nouă` este că oamenii cu care împărtășesc case și vieți nu sunt doar soți sau parteneri romantici".

În loc să le limiteze gospodăriile la copii, părinți și bunicii, mulți oameni merg un pas mai departe, făcând case cu prietenii și chiar cu străinii.

'Cohousing-ul', în care o comunitate mare locuiește împreună și împarte taxele casnice, câștigă popularitate. În cohousing, indivizii sau familiile au în general case, dormitoare sau apartamente proprii, dar împărtășesc lucruri precum bucătăriile și spațiile comunității. În mod obișnuit, vor face schimb de responsabilități precum gătitul și treburile. Milagro Housing, de exemplu, este o comunitate de cohousing situată în deșertul Sonoran din Arizona. Acolo, familii, cupluri și persoane singure trăiesc în 28 de case, într-o comunitate strânsă care împarte o bucătărie, o spălătorie, o bibliotecă, o sală de ședințe, o sală de joacă și camere de depozitare.

Și locuințele Milagro nu sunt atât de neobișnuite – Fellowship for Community Intentional, o organizatie care promoveaza comunitățile "în care oamenii trăiesc împreună pe baza unor valori comune explicite", enumera 1.539 de comunități de cohousing, unele deja formate și altele în proces de formare. Aceasta este probabil doar o mică estimare, deoarece o mulțime de comunități care trăiesc în comun nu sunt raportate la nici o bază de date națională. În timp ce unii locuitori angajează dezvoltatori pentru a construi așezările de la zero, majoritatea au transformat casele și apartamentele deja existente în comunități comune.

'Cohousing-ul' s-a dovedit a fi un aranjament util pentru grupuri de oameni cu tot felul de priorități. În casele de hackeri din Silicon Valley, zeci de programatori de calculatoare, majoritatea dintre ei foarte tineri, stau împreună în timp ce lucrează la start-up-uri sau proiecte proprii. Site-ul web CoAbode leagă mamele singure care doresc să trăiască și să crească copii împreună. În Los Angeles, aproximativ 20 de tineri adulți locuiesc împreună într-o casă mare numită Synchronicity LA. Acolo, fac arta împreună, dețin saloane, împart treburile și împărtășesc mese comunale de gătit patru zile pe săptămână. "Se simte într-adevăr că trăiesc într-o familie mare", declara Grant Hoffner, un rezident al Synchronicity.

Modelele Cohousing pot deveni destul de creative. În Hope Meadows, un cartier din apropierea orașului Chicago, pe care DePaulo îl descrie în cartea sa, pensionarii trăiesc împreună cu copiii aflați în programe de plasament. Acolo, oamenii pensionați, dintre care mulți descriau viața lor ca fiind plictisitoare și singuratică, au grija de copii împreună. Și în Deventer, un oraș din regiunea de est a Olandei, acest model este răsturnat: unii studenți fac parte din casele de îngrijire medicală alături de persoanele în vârstă, cu care socializează și colaborează cu diverse treburi.

Mișcarea modernă de cohousing a început în Danemarca în anii 1970, iar în Danemarca există acum mai mult de 700 de "comunități de locuit", potrivit lui DePaulo. În fiecare, zeci sau chiar sute de familii daneze trăiesc în case construite în jurul unor spații comune și în case comune. "Locuitorii au vrut să se vadă unul pe celălalt în cursul vieții lor de zi cu zi și să fie acolo unul pentru celălalt în moduri mari și mici", scrie DePaulo. Ideea s-a răspândit în mai multe țări, iar Suedia are chiar și o serie de clădiri de stat destinate pentru cohousing, fiecare locuită de sute de locuitori. Și acesta este doar acest brand particular de viață comună: 120.000 de israelieni locuiesc în satele comunale numite kibbutzim, care s-au construit cu aproximativ 100 de ani în urmă.

Dezvoltatorii încep să vadă cât de atrăgătoare este ideea de cohousing pentru unii oameni. Commonspace, de exemplu, este o companie care proiectează și conduce apartamente compuse din aproximativ 20 de unități mici în jurul unei zone comune ocupate în cea mai mare parte de tineri și persoane singure, cum ar fi un dormitor pentru adulți. Prima construcție a caselor de acest gen din S.U.A. a fost construită de dezvoltatori în urmă cu 25 de ani, dar conceptul nu a câștigat mult avânt, deoarece există acum doar 160 de comunități americane de cohousing construite de la zero. Poate că acest lucru se va schimba pe masura ce dezvoltatorii ii vor atrage pe cei tineri care isi imaginează un stil de viață diferit de cel pe care l-au moștenit din secolul 20.

Printre altele, mulți locuitori sunt atrași de compania pe care o oferă cohousingul, pe care DePaulo spune că este principalul motiv pentru care oamenii aleg să trăiască așa. Cohousing se poate simți un pic cam la fel ca tabăra de vară, cu oameni mereu în jur pentru a vorbi și a petrece timpul. Dar, de asemenea, oferă sisteme de sprijin profund. "Dacă cineva este spitalizat, prietenii care coabitează sunt acolo pentru a vizita", scrie DePaulo. "Când un cohouser este bolnav la domiciliu, vecinii apar cu supă de pui și cele mai recente știri din comunitate." (Fig. III.8)

Un antropolog pe care DePaulo l-a intervievat a decis să trăiască cu mai mulți oameni după ce a fost nemulțumit de sine, chiar dacă prietenul ei locuia în apropiere și avea niște prieteni în clădirea ei. "Mă întorceam acasă și as fi plâns", a declarat Leanna Wolfe pentru DePaulo. "Eram atât de singuratica". Ea nu era singura: americanii au mai puțini prieteni apropiați decât in alte timpuri. Din 1985, numărul de americani care nu au prieteni de încredere s-a triplat, a raportat un studiu din 2006 al revistei de Sociologie Americane.

În plus față de sentimentul de comunitate pe care îl construiește, există o creștere evidentă a vieții comune: economisirea timpului și a banilor. Într-o casă sau un apartament tipic american, indivizii sau familiile mici sunt responsabili de fiecare masă. Dar comunitățile cohousing pot împărți programele de gătit. Mulți rezidenți gătesc doar o dată pe săptămână și vin acasă la mese gătite în fiecare zi.

Unul dintre cele mai mari avantaje ale cohousing-ului este aceea de a ușura sarcinile de creștere a copilului. Este nevoie de un sat pentru a crește un copil, după cum se spune, și majoritatea părinților moderni ar putea urma aceste vorbe. Printre Efe, un grup de vânători-culegători din Congo, unii copii petrec 80% din timpul lor cu altcineva decât mamele lor. Prin comparație, majoritatea comunităților americane au rolul de a ține oamenii departe. "Îmi place să mă gândesc la locuințe ca oameni: dacă un grup de oameni vroiau să se cunoască unul pe celălalt, ei nu s-ar îndrepta unul spre celălalt în două rânduri drepte și rigide, prea îndepărtate pentru a vedea pe altcineva în mod clar", scrie DePaulo. "Astfel, casele sunt aranjate pe multe străzi convenționale." În alte modele de locuințe, un sat ar putea ajuta la cresterea unui copil.

DePaulo argumentează că ar fi deosebit de utilă integrarea cohousingului în politica de locuințe publice. "Oamenii care lucrează la locuințe pentru săraci trebuie să se ocupe de întreaga viață a oamenilor", susține ea în cartea ei. "Nu poti să le dai un loc unde să trăiască și să uiți apoi de ei". Sa pastreze chiria accesibilă este preocuparea cea mai importantă pentru persoanele responsabile de gestionarea locuințelor publice, dar cohousing-ul poate să rezolve și alte dificultăți de a trăi fără prea mulți bani: îngrijirea copiilor și cheltuielile gospodăriilor pot economisi o mulțime de timp și bani. Din aceste motive cat și multe altele, guvernele Danemarcei și Suediei au susținut de mult timp cohousingul. Alte tari ar putea face același lucru, probabil transformând hotelurile abandonate într-o structura mixtă, construind clădiri accesibile în comun sau chiar prin conectarea localnicilor interesați și ajutându-i să își transforme cartierele în ceva din care comunitatea beneficiază mai bine.

Oamenii nu au mai trăit în acest mod de mult timp și mulți oameni găsesc cartierele urbane și suburbane din ziua de astăzi, care se bazează pe o versiune idealizată a căminului de acum sute de ani, că lipsesc. Oamenii nu se mai pot întoarce niciodată în zilele în care străinii și rudele îndepărtate vin să trăiască împreună pentru perioade lungi de timp, dar este clar că un grup de oameni pășesc în trecut, despre care John Gillis a scris: "Până în secolul al XIX-lea, paradisul nu a fost reprezentat ca o comunitate de familii, ci ca o comunitate largă de prieteni".

Capitolul IV – Tendințe și forme noi ale locuinței colective

Adăpostirea, element definitoriu în evoluția omenirii, este în coordonate moderne și contemporane un spațiu destinat siguranței, relaxării și sănătății individuale. Deși aparent locuirea presupune satisfacerea acelorași necesități de bază, în prezent, modul de ocupare al clădirilor de locuit este într-o permanență schimbare. Programele se cumulează și devin tot mai complexe sau, dimpotrivă, tind către o „sărăcire” și simplificare, astfel încât, arhitectul este pus în permanență în fața unor situații noi. Ca o consecință a evoluției generale, asistăm azi la: acceptarea ideilor de schimbare continuă, a studierii domeniilor de graniță, a unei noi atitudini în privința valorilor provenind din culturi diferite, rediscutarea nevoilor umane și o reîntoarcere a atenției către om, către beneficiarul sau utilizatorul arhitecturii. Din fazele incipiente ale proiectării și până la sfârșitul execuției clădirii, dar și post-execuție, se generează un întreg ansamblu de întrebări, îndoieli și contradicții, care sunt proprii unui organism viu, complex și în permanentă schimbare. Arhitectura tinde către rezolvarea unor genuri noi de probleme: ale comunităților, colectivităților, bazându-se pe acceptarea diferențelor culturale și de gust, precum și pe accentuarea importanței emoțiilor și percepțiilor umane.

Subliniind aspecte și tendințe de ultimă oră din experiența practică internațională, începând cu abordarea conceptuală a proiectului și finalizând cu înserarea obiectului de arhitectură în contextul urban al vecinătății imediate, apropiate sau îndepărtate, exemplele alese și prezentate în cele ce urmează, vorbesc de la sine.

IV.1. Structură permanentă, unitate termporară

Proiectul ”NEXT 21” – Yositika Utida, Shu-Koh-Sha Architectural, Urban Design Studio

NEXT 21, situat în Osaka – Japonia, este un proiect experimental de locuințe multi-familiale, cu noi concepte ale unităților de locuit care încorporează metode sustenabile de proiectare și tehnologii avansate care se așteaptă să fie utilizate în viitorul apropiat.

Designul acestei clădiri a fost conceput pe baza ipotezei că stilul individualizat de viață este unul de viitor în secolul următor. Studiază problemele legate de densitatea mare a locuințelor urbane și conservarea resurselor din clădiri. Spre deosebire de designul convențional utilizat peste tot, NEXT 21 experimentează un nou tip de locuință colectivă care găzduiește preferințele și stilul de viață al fiecărui locatar ocupant. În același timp, ea vizează prezentarea unei clădiri ecologice care încorporează diverse resurse, strategii de proiectare și diverse sisteme de construcție. Ca modalitate de a atinge aceste obiective, conceptul de locuințe în două etape a fost adoptat, astfel că și proiectarea și construcția infrastructurii clădirii și a unităților de locuit individuale au fost realizate în două etape.

Clădirea este formată din 18 unități individuale de locuit, proiectate de 13 arhitecți. Clădirea are șase etaje deasupra solului și un subsol. Perioada construirii a durat din mai 1992 până în septembrie 1993, iar proiectarea unităților a continuat până în decembrie 1993. După o perioadă de șase luni în care clădirea a fost deschisă publicului, experimentul de ocupare a clădirii timp de cinci ani a început în aprilie 1994. Angajații companiei de gaz Osaka și familiile acestora au devenit ocupanții clădirii, participarea la proiect începând cu compilarea datelor referitoare la experiența lor de cinci ani in acest tip de locuință colectivă atipică.

Locuințele realizate în două etape formează celelalte baze conceptuale ale proiectului NEXT 21. Prin urmare acest proiect experimentează noi abordări de proiectare, construcție, ocupare și reutilizarea adaptata în locuințe colective. Ca atare, această clădire a fost concepută pentru a satisface nu doar nevoia și stilul de viață al ocupanților inițiali, dar și al adaptării viitoare a următorilor ocupanți. Este, de asemenea, destinat să adapteze în mod flexibil viitoarele tehnologii de construcție pe măsură ce continuă să se inoveze. În NEXT 21, sistemele de construcție sunt clasificate în două categorii: infrastructura și ”conținutul” (Fig. IV.1). Această clasificare oferă principala orientare pentru implementarea celor două etape ale sistemului. Infrastructura este privită ca o proprietate comună, iar conținutul este proprietatea personală a proprietarilor. Infrastructura este proiectată să fie permanentă, iar conținutul, care are o durată de viață mai scurtă, este proiectat să fie ușor de înlocuit. Infrastructura este alcătuită din structură, placarea, ușile și ferestrele publice, echipamentele sanitare și mecanice instalate în afara unităților individuale (Fig. IV.2). Conținutul fiecărui apartament include pereții de compartimentare, finisajele interioare, ușile și ferestrele unităților individuale și echipamentele mecanice din cadrul acestor unități.

Designul locuinței colective este, de obicei, realizat pe baza preferințelor asumate de utilizator. Cu toate acestea, în cadrul NEXT 21, participarea utilizatorilor la proiectare a fost o parte integrantă a procesului de luare a deciziilor. În faza incipientă a proiectului, organizatorii și designerii proiectului au efectuat interviuri cu ocupanții potențiali pentru a identifica nevoile și dorințele celor care locuiesc într-o astfel locuință colectivă.

Răspunsurile potențialilor ocupanți obținute de la interviuri au fost diverse:

1) o casă adaptata stilului individual de viață;

2) casa de înaltă tehnologie, confortabilă;

3) adecvată persoanelor învârstă;

4) interior liniștit;

5) casă care permite adunări sociale;

6) capabilă să găzduiască trei generații;

7) birou de acasă, atelier, studio, sala de fitness;

8) casă pentru o familie tânără.

În continuare, designerii au stabilit colectiv obiective generale de proiectare pentru acest proiect de locuinta experimentală:

1) O clădire flexibilă care permite furnizarea de unități de locuit și de locuințe diverse care răspunde la schimbările survenite în stilul de viață al ocupanților din cadrul unităților individuale.

2) O clădire care conservă energia și utilizează eficient resursele naturale.

3) O clădire care minimizează impactul dăunător asupra mediului.

4) O clădire care este flexibilă în adaptarea inovației în tehnologia de construcție.

5) O clădire care oferă spații în contact cu natura.

Pentru a atinge aceste obiective, au fost elaborate o serie de strategii specifice de proiectare:

1) Un sistem structural care oferă flexibilitate pereților exteriori ale unităților individuale, dar și a amenajărilor interioare, un sistem structural care este organizat astfel încât diversele unități individuale să fie armonizate pentru a forma la final o clădire integrată. Atât componentele de construcție standard, cât și cele neconforme trebuie să fie încorporate pentru a îmbunătăți diversitatea unităților individuale. Pentru a testa abilitatea sistemului de construcție să găzduiască diversele unități rezidențiale, fiecare unitate a trebuit să fie proiectată de către un arhitect diferit.

2) Un sistem energetic al clădirii bazat pe gazul natural ca resursă primară. Acest sistem este destinat să economisească energie prin utilizarea celulelor de combustie ca sursă primară de energie electrică și celule solare ca sursă secundară.

3) Utilizarea sistemelor și metodelor de tratare a deșeurilor care încurajează reutilizarea și reciclarea resurselor produse din clădire, inclusiv deșeurile solide și apa menajeră.

4) O metodă de asamblare a clădirii care împarte sistemul de construcție în subsisteme distincte. Această metodă creează o clădire care are flexibilitatea de a se adapta la viitoarele schimbări tehnologice prin asigurarea înlocuirii ușoare a subsistemelor, ele cu timpul devenind depășite. În plus, aceasta utilizează mai eficient resursele, permițând înlocuirea numai a componentelor necesare pe măsură ce durata lor de viață expiră.

5) Crearea unei oaze verzi urbane în interior pentru ocupanți, precum și pentru păsările sălbatice și insecte.

6) Crearea unei străzi tridimensionale deschise, permițând ocupanților să experimenteze natura în timp ce se deplasează în interiorul clădirii. Oamenii se vor simți mai în viață în astfel de spații tridimensionale.

Spațiul de sub stradă este folosit pentru conductele pentru alimentarea și descărcarea resurselor precum energia și apa.

Două grupuri de arhitecți au participat la proiect pe două capacități diferite. Un grup a fost responsabil pentru proiectarea infrastructurii clădirilor, iar celălalt a fost responsabil doar pentru proiectarea unităților individuale de locuit din cadrul infrastructurii. Această dublă organizare a echipelor de design a conferit un aspect arhitectural unic. Spre exemplu, fațadele clădirii sunt o combinație a fațadelor unităților individuale proiectate de către diferiți designeri și, prin urmare, au dus la un design distinct neconvențional.

Fațadele NEXT 21 sunt simbolice pentru provocarea adusă de acest tip de locuință colectivă neconvențională.

Ca un sistem de construire în două etape, proiectarea unităților a început după proiectarea cadrului de structură și a continuat în timp ce s-a construit cadrul clădirii. Participarea viitorilor ocupanți a avut un rol esențial în toate procesele de luare a deciziilor de proiectare. Ca rezultat, a fost emisă o varietate de unități de locuit. De exemplu, unul dintre ocupanți se ocupă cu creșterea Bonsaiurilor, iar pentru unitatea lui, s-a ținut cont de acest aspect și s-a instalat o zonă – Verandah care corespunde grădinii, zonă care a venit dotată cu un raft pentru bonsai. Procesul de proiectare folosit în NEXT 21 este o parte importantă din acest proiect experimental.

Diversitatea din unitățile NEXT 21 este un simbol al abilității sale de a se adapta diverselor stiluri de viață, a compoziției familiei si a modurilor de ocupare a unităților de pe parcursul anilor care urmează. Fiecare unitate a putut să fie proiectată independent în cadrul unei clădiri care constă din coloane, grinzi și plăci din beton armat. Pereții sunt excluși din cadrul clădirii, oferind arhitecților flexibilitate în organizarea aspectului fiecărei unități. Au fost multe proiecte de locuințe colective, unde interiorul unităților a fost proiectat în mod liber. Cu toate acestea, puține proiecte au permis ca pereții exteriori să fie dispuși liber ca în NEXT 21. În trecut, aceasta a fost o problemă dificilă pentru că trebuia găsit un echilibru între a oferi arhitecților libertatea de a proiecta pereții exteriori și de a crea o imagine unificată pentru clădire ca un întreg.

NEXT 21 este una dintre cele mai cuprinzătoare clădiri care demonstrează și experimentează metode de proiectare sustenabile în procesul construcție, exploatare și întreținere. O varietate de metode de design și de conservare a energiei și a resurselor tehnologice sunt regăsite în acest proiect. Metodele și tehnicile pentru "proiectarea pentru dezasamblare" și "proiectarea pentru ciclul de viață" au o implicație largă asupra modului în care ar trebui proiectate și construite clădirile. Scopul final al proiectului este de a crea un mediu construit în care calitatea vieții este sporită. Susținerea metodelor de proiectare a fost pur și simplu un mijloc de realizare a îmbunătățirii calității vieții într-un cadru urban cu densitate mare, în care calitatea de viață a fost deteriorată de pierderea naturii, aerul poluat, lipsa de interacțiune socială, pentru a numi câțiva factori. NEXT 21 este un exemplu al noilor concepte de locuințe colective și de arhitectură urbană.

IV.2 Rezolvări funcționale

MTN Mountain Dwellings – BIG Conpenhaga, Danemarca, 2008 – 80 de apartamente pe 33.000 m2

Cum reușești să oferi unui complex rezidențial urban o imensă parcare și o atmosferă de periferie cu multă verdeață? Folosește spațiile de parcare/garaj ca baza acestei topografii, acoperă cu unități de locuit cu grădini terasate ce vor da naștere unui munte verde.

Locuințele din Mountain Dwellings sunt a doua generație de case VM Houses-același client, aceeași mărime și aceeași stradă. Totuși aici volumul e împărțit în 2/3 parcare și 1/3 spațiu de locuit. În loc să fie construite 2 clădiri separate, cele 2 programe sunt unite într-o unitate simbiotică. Parcarea necesită conexiune cu stradă, în timp ce locuințele doresc lumina, aer curăț și panoramă. Astfel “Mountain Dwellings” apare ca un cartier periferic de case verzi și luminoase ce plutesc peste o clădire de 10 etaje redefinind traiul suburban cu densitate urbană (Fig. IV.3).

Situl este adiacent celui de la VM Houses. Are o suprafață de 8000 m2 pentru o suprafață construită de 30.000 m2. Suprafața este împărțită în 1/3 locuințe și 2/3 parcare. Aceste funcțiuni sunt organizate pe 2 niveluri diferite, spațiile de locuit fiind situate deasupra. Volumul este înclinat pentru a beneficia de vederea către est și încă o data înclinată către sud pentru a maximiza expunerea la soare. Lateralele sunt tăiate pentru a menține perspectivele. O rampă continuă organizează parcarea, parcarea fiind înconjurată de o plasă din metal cu imaginea muntelui Everest. Plasarea în L a apartamentelor și a balcoanelor garantează intimitatea fiecărei unități de locuit.

Situl se află într-o nou dezvoltată zonă suburbană din Copenhaga în apropierea stației de metrou. Este înconjurată de case de dimensiuni mici la est și de terenuri cu deschidere amplă la vest. O linie de metrou elevată și un canal trec pe lângă clădire.

Grădinile de pe acoperiș constau dintr-o terasă și o margine cu plante care își schimbă caracterul în funcție de anotimp. Singurul lucru care separă apartamentul și grădină este o ușă glisantă din sticlă pentru a facilita intrarea luminii și a aerului curat.

Rezidenții din cele 80 de apartamente au fost primii din Orestaden care au avut parcare direct în afara locuințelor lor. Parcarea gigant de dedesubt conține 480 de locuri de parcare și un funicular care străbate pereții interiori ai muntelui. În unele locuri tavanul ajunge la 16 m înălțime dând impresia unui spațiu dintr-o catedrală.

Fațadele de nord și vest sunt acoperite de plăci de aluminiu perforate care permit trecerea aerului și a luminii în interiorul parcării. Golurile de pe fațade formează o reproducere impresionantă a muntelui Everest. Pe timp de zi golurile din plăci vor părea negre pe aluminiul argintiu și întregul desen va semăna cu o imagine de rezoluție mică. Pe timp de noapte, fațadele vor fi iluminate din interior și vor apărea ca un negativ fotografic în culori diferite, deoarece fiecare etaj al parcării are altă culoare.

Apartamentele măsoară între 80 și 150 mp. Fiecare unitate are inclusă o grădină mare cu vedere, iluminare amplă și acces direct din și către parcare. Instalarea unor rigole cu pământ adânci pentru plante în jurul teraselor asigură intimitatea față de unitățile învecinate.

P10 Mixed Use Building – (Studio UP) Split, Croatia, 2009 – 92 de apartamente pe 21.600 m2

Este un amplu complex rezidențial cu program de uz mixt, care este deschis către public ca parte a unui vechi proiect de pasaj mediteranean ce se continuă către mare. În consecință, acest proiect dezvoltat privat este dedicat contextului și nevoilor contemporane ale societății locale, cât și istoriei acesteia.

Acest complex conține spații de birouri, showroom-uri comerciale, apartamente, o parcare publică și un mic muzeu arheologic dedicat apeductului dioclețian ce străbate situl. Această zonă a făcut parte dintr-un studiu postbelic al lui Berislav Kalodjera care propunea o secvență continuă de spații publice de la sud la nordul peninsulei Split. Situl a fost de atunci considerat ca un gol ce funcționa ca o poartă de intrare în campusul sportiv aflat la nord. Proiectul de concurs a propus o nouă tipologie adresată sitului care urmărea ritmul pulsatil de plăci și turnuri aflate lângă centură Split-ului. Designul acesta combină turnuri (apartamente și birouri) care se ridică dintr-o placă în spirală care rezonează cu ideea romantică din secvența de spații publice prin încorporarea unei rute publice interne și introducerea unor serii de grădini de inspirație mediteraneană.

Planul parterului: întregul parter, inclusiv grădinile, este gândit ca o stradă mediteraneană deschisă pentru cumpărături. Acest spațiu de schimb între cetățeni și rezidenți funcționează ca o logie urbană ocupată de cafenele, buticuri și birouri.Volumul de la bază (parterul si etajul I) este ocupat de spații publice, grădini, spații comerciale și birouri (Fig. IV.4).

Acoperișul este acoperit cu plăci de mozaic din beton vizibile doar din apartamente care simulează o grădină-iluzie creată cu ajutorul unei umbre întunecate care simulează licheni urbani.

Parcarea are sistem de codificare prin culori: demisol-roșu ca o continuare a parterului, albastru la nivel cu apeductul dioclețian, galben pentru a se potrivi cu asfaltul negru și alb-garaje private.

Proiectul se inspiră din unele clădiri moderniste din lungul șoselei de centură, un omagiu adus arhitecților locali: materialele sunt similare cu cele folosite de arhitectul Ivo Radic – plăci din ciment suprapuse ce formează o fațadă high-tech mediteraneană, produse de o fabrică locală (Salonit). Ca răspuns la reglementările de cost și cerințele pentru izolarea termică, s-au aplicat plăci de ciment din fibră Eternit. Pasajul public de la parter este un omagiu adus somptuoasei clădiri a lui Frano Gotovac denumită 'Zidul chinezesc'.

Schema planului de locuit este flexibilă – cu excepția structurii și a fațadelor, poziția celorlalte elemente poate fi variată, prin participarea rezidenților la faza de execuție a designului clădirii.

IV.3. Noua locuință pasivă

Lynked Hybrid – (Steven Holl Architects) Beijing, China 2008

Acest complex contraatacă curentele actuale de dezvoltare în China prin crearea unui nou spațiu urban dinamic ce promovează relațiile de interacțiune și încurajează întâlnirile în spațiile publice ce variază de la comercial, rezidențial, educațional și recreațional. Întregul complex este un spațiu tridimensional în care clădiri de la nivelul solului, de deasupra și de dedesubtul lui sunt sudate împreună (Fig. IV.5). Parterul complexului oferă un număr de pasaje deschise pentru rezidenți și vizitatori pentru plimbare. Magazinele activează spațiul urban din jurul lacului artificial. La mezaninul clădirilor mici se află grădini publice pe acoperiș care oferă zone verzi pline de liniște și pe acoperișul celor 8 turnuri rezidențiale se întind grădini conectate cu apartamentele mansardă. Toate funcțiunile publice de la parter – incluzând un restaurant, hotel, școală Montessori, grădiniță și cinema au conexiuni cu spațiul verde din jur. Liftul te ridică rapid către o altă serie de pasaje de la un nivel superior. De la etajul 12 la 18 – o serie multifuncțională de poduri suspendate cu piscină, sală de fitness, cafenea, galerie, auditorium și un mini-salon conectează turnurile rezidențiale și turnul hotel și oferă priveliști ale întregului oraș. Este de așteptat ca traseul suspendat și cel de la bază să genereze relații aleatorii. Acest nou sector vertical urban oferă individualizare în traiul urban cu sute de apartamente al căror layout este conceput după principiile Feng-Shui.

Fluxurile de energie

Proiectul prezintă un sistem de pompare a căldurii cu o sursă în sol, una dintre cele mai mari din construcțiile rezidențiale. Înmagazinând 70% din puterea anuală de încălzire și răcire a complexului, acest sistem este alcătuit din 660 de fântâni geotermale aflate la 100 m sub fundația subsolului. Aceste fântâni subterane au înlocuit spațiul destinat centralele termice terestre, crescând astfel nivelul zonelor verzi, micșorând poluarea fonică și reducând semnificativ emisiile de dioxid de carbon create de metodele tradiționale de încălzire/răcire.

Organizarea turnurilor ia în considerare mișcarea, timing-ul și secventialitatea. În locul turnurilor ca obiecte izolate sau insule private într-un oraș din ce în ce mai privatizat, speranța unui nou tip de locuința colectivă a secolului XXI este inscripționată în aer. Scopul acestui design de poduri structurale a fost de a maximiza transparența și de a crea holuri de lumină plutitoare, traversând 30-40 m între turnurile masive de beton. În vederea întinderii pe distanța necesară și obținerea transparenței cerute, podurile folosesc o pereche de grinzi cu zăbrele paralele din oțel. O configurație tip Pratt a grinzilor a fost aleasă pentru a folosi tensiuni subțiri pe membrele diagonale, orientate în așa fel încât dimensiunile diagonalele să aibă stres egal, deci valori egale. Conexiunile dintre grinzile verticale și orizontale au fost realizate rigid pentru a forma rețeaua rigidă tri-dimensională Vierendeel. Aceasta realizează rigiditate adițională și redundantă la structura podului și permite îndepărtarea părților diagonale ale panoului central.

Refolosind pământului excavat din situl noii construcții, s-au realizat 5 structuri peisagistice numite "Garden of Mounds". Aceste movile oferă o paletă vastă de activități ce atrag persoane din diferite grupuri de vârstă.

De asemenea, trebuie punctată și utilizarea eficientă a apei – aproximativ 220,000 de litri de apă gri din toate apartamentele va fi reciclată în fiecare zi și refolosită pentru irigarea spațiul verde din jurul movilelor, a grădinilor de pe acoperiș și refacerea nivelului apei în lac – rezultând o scădere cu 41% a consumului de apa potabilă.

Svartlamoen housing – (Brendeland & Kristoffersen Arkitekter) Trondheim, Norvegia, 2005

Locația este orașul Trondheim, într-o zonă relativ demolată numită Svartlamoen care a prins viață în sec. XIX ca un cartier al clasei de muncitori. A fost reparcelată în vederea dezvoltării ca zonă industrială în 1947, dar aceste planuri nu au fost puse în aplicare din cauza rezistenței localnicilor. A urmat apoi o perioadă de degenerare până în 1970 când populația "alternativă" a orașului (atunci majoritar punkisti, acum anarhiștii clasei de mijloc) au început treptat să acapareze cele aproximativ 40 de clădiri rămase. Autoritățile din Trondheim au acceptat recent acest mod de dezvoltare și în 2001 au fost sistate intențiile de industrializare a zonei și sub denumirea de "arie urbană ecologică semi-autonomă experimentală" a fost reclasificată ca zonă rezidențială. Toate proprietățile deținute de oraș au fost transferate unei fundații. În această perioadă de transformare s-a desfășurat o competiție deschisă pentru noi clădiri rezidențiale. Planul urbanistic general, regulile concursului și juriul au permis includerea participanților din cadrul reprezentaților comunității locale. Pe 1 aprilie 2005 proiectul a fost inaugurat și 31 de persoane care au participat în procesul de creație și planificare s-au instalat în cele 2 clădiri cu suprafața totală de 1,015 mp. Clădirea mai înaltă dinspre Strandveien conține un spațiu comercial și 4 apartamente, fiecare deținute și împărțite de 4 până la 6 persoane. Clădirea din spate conține 6 garsoniere. Densitatea proiectului, tehnica de construcție și finisajele brute sunt puse pe seama costului foarte scăzut al clădirii : 1.8 mil. euro și chiria lunară de 350 de euro reprezintă cifre mult sub media valorilor de pe piața imobiliară norvegiană.

Toate elementele structurale ale proiectului au fost produse în fabrică, din lemn netratat de esență tare și au fost asamblate la locație în 10 zile (Fig. IV.6). Doar elementele pereților exteriori de 144 mm grosime sunt structuri de rezistență, clădirea nedispunând astfel de stâlpi de rezistență la nici un nivel. Elementele structurii interioare au 96 mm grosime. Partajarea interioară creează un spațiu brut în care locatarii își pot așeza și fixa mobila și aparatura direct pe pereți. Finisarea ulterioară poate fi realizată ușor cu un fierăstrău sau prin polizare. Acest fapt oferă flexibilitate în posibilitățile de modificare a programului în anii ce vor urma. Elementele din lemn reprezintă o resursa reutilizabilă, regenerabilă, nepoluantă și produsă local cu impact pozitiv asupra echilibrului de dioxid de carbon din atmosferă. Clădirea mai înaltă este prima de acest gen din Norvegia; cercetările extensive întreprinse de arhitecți și consultanți din domeniu în colaborare cu cercetători din Norvegia, Suedia și Austria vor ajuta la posibilitatea reintroducerii de clădiri mari construite integral din lemn în zonele urbane. Acestea îndeplinesc acum cerințele de securitate împotriva incendiilor și de izolare fonică încadrându-se în bugete rezonabile.

IV.4. Inovația socială – locuințe ”de completat”

SANTIAGO, Chile – În calitate de lider latino-american în rândul națiunilor din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Chile servește drept model pentru un continent care se luptă cu sărăcia și inegalitatea economică. Pentru Chile, pericolele de mediu, inclusiv cutremurele, tsunami-urile, vulcanii și poluarea, adaugă o altă provocare spre a fi depășită. Cu toate acestea, rezistența inovatoare a Chinei la dezastrele naturale potențiale a dus la descoperirea unui nou tip de proiect – locuințe “ de completat" – care ar putea fi reprodus în alte națiuni care se confruntă cu sărăcia.

Dezvoltate de arhitectul Alejandro Aravena și compania sa Elemental, locuințele “de completat” se referă, în principal, la vânzarea caselor semi-construite (Fig. IV.7). Finanțate de guvernul chilian și de companiile importante din zonă, casele vin cu patru camere complet finisate si cu numai un cadru exterior pentru alte patru camere adiacente. Camerele complet finisate cuprind două dormitoare, o bucătărie și o baie, ceea ce este suficient pentru ca familiile să se mute imediat și să trăiască confortabil. Aceștia sunt apoi singurii responsabili pentru finalizarea casei așa cum își doresc și după cum le permit fondurile.

Necesitatea unor proiecte de locuințe actualizate a survenit în urma unui tsunami major care a lovit orașul Constitucion în 2010. Locuitorii s-au luptat pentru a reconstrui în urma tragediei deoarece mulți erau prea săraci pentru a face acest lucru. Mai mult, guvernul a dorit, de asemenea, să analizeze cât de aproape de țărmul constituțional a fost inițial localizat pentru a diminua viitoarele evenimente de acest gen. Două soluții au apărut: o scufundare scumpă corporativă sau planul lui Elemental care era atent la dorințele locale. Designul lui Aravena a câștigat datorită strategiei în trei părți. În primul rând, a crezut că este mai ușor să lucrezi cu natura prin plantarea copacilor ca tampon mai aproape de coastă, decât să încerci să lucrezi împotriva mediului înconjurător. În al doilea rând, el a subliniat că clădirile ar trebui să fie mai ecologice pe baza lucrărilor sale cu proiecte anterioare în Elveția și la Harvard. A treia componentă a planului lui Aravena este conceptul de ”proiect imcomplet”. Aravena a constatat până acum că acest tip de proiect este extrem de benefic pentru cei săraci. Deoarece sunt incomplete din punct de vedere tehnic, casele sunt vândute la prețul foarte ieftin de 700 de dolari. Cumpărătorii au, de asemenea, avantajul de a-si mări capitalurile proprii, pe măsură ce casele sunt terminate. În cele din urmă, locuitorii se bucură de un sentiment unic de comunitate și individualitate care rezultă din cochiliile exterioare identice, dar designul interior personalizat.

Din perspectiva urbanistică, zonele cu mare circulație în orașe pot utiliza aceste tipuri de locuinte pentru a oferi o alternativă la prețuri accesibile pentru cartierele cu drepturi de teren garantate. Carcasele rămase de completat oferă spațiu pentru ca familiile să se extindă, evitând preocupările legate de sănătate asociate cu supraaglomerarea.

Conceptul poate fi transferat altor tipuri de clădiri, cum ar fi școli, și poate permite planificatorilor să imagineze cartierele înainte de a fi complet terminate.

IV.5. Locuințele de pe apă

Buyant city: Amsterdam

Unul dintre cele mai reușite eforturi care a stabilit șablonul pentru viitoarele scheme a fost Borneo Sporenburg, construit în Amsterdam, Oostelijk Havengebied (estul Docklands), pe două platforme mari care au fost odată folosite pentru descărcarea navelor provenite din coloniile olandeze din Orientul Îndepărtat. În anii 1980, multe dintre depozitele din acest cartier au fost populate de artiști în căutarea unor locuințe ieftine. Guvernul orașului a desemnat întreaga zonă pentru locuințe în anii 1990. Constructiile improvizate și majoritatea clădirilor vechi au fost demolate. Pe terenul curățat, orașul a impus o densitate de 40 de unități pe hectar, ceea ce este ridicat, chiar și după standardele olandeze. Un plan general a fost conceput de Adriaan Geuze, directorul West 8 Urban Design & Landscape Architecture (o firmă cu sediul la Rotterdam), și așa-numitul concept "Branza elvețiana" al lui Geuze a cerut un procent ridicat de spații deschise, "goluri" care să fie dispersate proportional printre blocurile de 2.500 de locuințe cu piețe deschise, grădini și parcuri. În plus, în fiecare casă a fost nevoie de un gol de 30% până la 50%, sub formă de terase și curți, pentru a atrage cât mai multă lumină naturală, ceea ce face ca spațiile interioare relativ mici să pară mai mari și mai expansive, îndreptându-ne ochii spre vederea de apă ori de câte ori este posibil, pentru a ajuta la promovarea a ceea ce Geuze numea "un contrast între intimitate și spațiu deschis cosmic".

Inspirația sa inițială a venit din genul de mici sate tradiționale care au folosit linia țărmurilor Zuiderzee, precum și o influență pictoriala a artiștilor olandezi din secolul 17, cum ar fi Pieter de Hooch și Johannes Vermeer, un sentiment al "continuitatii sublime" între interior și exterior, o saturație a luminii reflectate în mare și o claritate a vederii în care fiecare cărămidă pare să dețină o certitudine aproape mistică a locului ei în univers. Sunt permise doar trei etaje, dar primele etaje sunt foarte înalte, cu o înălțime de 3,5 metri față de standardul de 2,4 metri. "Înălțimea mai mare nu numai că sporește patrunderea luminii de zi în locuințe, dar oferă și o atmosferă urbană", a explicat Geuze (înălțimea suplimentară permite, de asemenea, posibilitatea unor funcții alternative viitoare cum ar fi magazine, cafenele, studiouri și birouri).

Mai mult de o sută de arhitecți internaționali au prezentat modele pentru unitățile rezidențiale individuale, inclusiv firmele precum OMA, MRDV, UN Studio și Neutelings Riedijk , astfel încât fiecare unitate să aibă propriul său caracter distinctiv și să creeze împreună un mozaic animat de culori, texturi și materiale variate. Fiecare arhitect a lucrat cu o combinație ușor diferită de spații interioare, proporții, variații în înălțime și regres, uneori cu pridvoare mici, balcoane proiectate și tratamente alternative de ferestre. O fațadă de cărămidă cu ferestre mici, cu ferestre din oțel, ar putea să se întindă pe o fațadă din sticlă sau pe o fațadă de ardezie albastră cenușie, cu amvon și ferestre cu clești, sau o fațadă de portocaliu deschis cu ferestre mari, cu ferestre din lemn. Acest tip de diversitate ritmică a contribuit la crearea unui caracter instant și a unui întemeiat sentiment de loc în ceea ce altfel ar fi putut fi un alt mediu uniform. Chiriașii și-au personalizat în continuare unitățile respective cu plante în ghivece, bannere și banci, precum și mici docuri și acostare pentru bărci de-a lungul apelor comunității.

"Le văd ca un fel de hibrid, undeva între o barcă și o casă", a spus Rohmer. Există un minim de balansare, deși mobilierul greu poate înclina case pe o parte. "Când puneți o canapea sau un pian mare pe o parte a camerei de zi, trebuie să o echilibrați cu ceva de cealaltă parte", a explicat Rohmer. Toate componentele au fost prefabricate într-o curte de barci la patruzeci de kilometri nord de IJburg, apoi remorcate de-a lungul canalelor și printr-o serie de încuietori pentru a ajunge pe site-ul Waterbuurt. Într-un sens, procesul de livrare i-a dat lui Rohmer dimensiunile modulare, deoarece casele trebuiau să aibă o lățime mai mică de 6 metri. "Trebuiau să fie proiectate cu exact aceleași măsurători ca și încuietoarele care să se potrivească", a spus Rohmer.

Casele de 275 metri pătrați au fost așezate într-o configurație elegant triunghiulară, ancorate la Kadegebouw de-a lungul flancul sudic Waterbuurt. Toate unitățile plutitoare sunt ținute în loc de doi poli de ancorare din oțel, care le mențin în poziția apropiată, dar care permit structurilor să se deplaseze în sus sau în jos, odata cu schimbarea mareelor. Wijk-ul tradițional olandez a devenit o flotă staționară, un fel de Veneția modernă, cu ambarcațiuni mici ancorate în fața fiecărei unități, cu înotul copiilor în vară și patinajul pe gheața care înconjoară uneori comunitatea în timpul iernii. Rohmer chiar a proiectat o "terasă plutitoare", un spațiu public de evenimente care poate fi mutat și folosit pentru petreceri.

"Orașul a lucrat îndeaproape cu dezvoltatorii și companiile de locuințe sociale", a explicat Wouter Onclin, un planificator urban cu sediul la Amsterdam. "Orașele au făcut bani din vânzarea de terenuri, dezvoltatorii au putut construi datorită cererii mari. Băncile ar finanța 100% din casele noastre fără plăți în avans și dobanda ipotecara a fost deductibilă din veniturile persoanei." Potrivit lui Onclin, toate acestea s-au schimbat odată cu criza financiară din 2007/2008. Acum, dezvoltatorii trebuie să se bazeze pe capitalul privat și mai puțin pe finanțarea datoriei. "Metoda tabula rasa de curățare a zonelor întregi nu se va mai întâmpla", a spus el. "Acum este mai mic și mai organic. Rolul individului și al consumatorului devine mult mai important. "

Mai multe clustere de locuințe modulare au fost construite ca și cum ar fi un bloc plutitor de studiouri de artiști in unul din cartierele plutitoare – Houthavens. Un feribot abandonat și o platformă de petrol de adâncime au fost transformate în restaurante, iar un nou teatru a fost construit pe o fostă fabrică. Biroul de arhitectura HVDN – un tânăr colaborator, a creat o "comunitate instantanee" cu containere de transport marfă reciclate, cu trei etaje înălțime și amplasate în jurul a două curți pentru a crea 715 de unități studențești și 72 de apartamente mai mari. A durat doar douăsprezece luni de la concepție până la finalizare. Fațadele au fost făcute din panouri din plastic turnat prefabricat, cu o varietate de tratamente pentru ferestre, obstacole și inserții din plexiglas viu colorat (ceva asemănător cu o reinterpretare a modernismului De Stijl), toate ajutând la deghizarea înălțimii industriale . Într-adevăr, proiectarea HVDN a fost atât de bine implementată încât ceea ce inițial a fost considerata "locuință temporară" s-a transformat într-un statut semi-permanent și a dat vecinătății un sentiment de centru și de destinație care ii lipsise anterior. Dar tot ce se afla in Houthavens este în flux continuu, iar orășelul de containere al HVDN este programat să fie înlăturat. Elevii au primit observații că vor trebui să-și elibereze apartamentele pentru a face loc unui nou masterat care să includă o serie de insule similare cu IJburg, cu locuințe proiectate de diferite firme de arhitectură. Economia începe să se ridice și Amsterdam continuă să se reinventeze.

Waterstudio

RIJSWIJK, tot în Olanda – La începutul acestui an, când un container de transport de pe o fundație plutitoare de sticle de plastic se deschide pe țărmurile predispuse la inundații ale Korail Bosti, cea mai mare mahala din Bangladesh, puțini dintre utilizatorii săi au sărbătorit spațiul de 320 de metri pătrați ca o revoluție. Cu toate acestea, potrivit lui Koen Olthuis, arhitectul principal al proiectului, susține că acest lucru face parte din cea mai mare transformare din urbanism, de când Elisha Otis a construit frâna de siguranță care a dus la ridicarea modernă a zgârie-norilor și, prin urmare, densitatea urbană.

Într-o epocă în care nevoile centrelor urbane aflate în creștere se schimbă rapid și amenință construcția de pe malul apei, Olthuis a fost ocupat cu găsirea unei soluții: clădirea plutitoare. "Se va schimba ADN-ul orașelor", a spus Olthuis despre tehnologia – nucleu al designului său. Olthuis a fondat Waterstudio – pe care l-a descris ca fiind prima firmă de arhitectură modernă care construiește exclusiv case plutitoare – în 2003. Mai mult de un deceniu, el și echipa sa se consideră pionieri într-o mișcare tot mai mare. Firma a finalizat mai mult de 200 de case și birouri plutitoare, multe dintre ele în Olanda, unde în ultimul deceniu au apărut mai multe cartiere plutitoare.

Deși ambarcațiunile – locuință și apoi habitaclul au existat de-a lungul secolelor, casa plutitoare modernă este o invenție relativ recentă, cu materiale și metode noi care permit construcția la înălțime fără pierderi de stabilitate sau a pătrunderii umezelii. Clădirile sunt construite pe o fundație plutitoare (uneori stabilizată de popi ficși), ceea ce le face inundabile, accesibile și independente de bunurile imobile costisitoare, deși obținerea permiselor de construcție poate fi dificilă.

Probabil cel mai important aspect pentru cartierele din Dhaka este ca unitățile – care pot găzdui facilități cum ar fi terminalele de internet, toaletele și dușurile, filtrele de apă pe scară largă, clinicile medicale, bucătăriile comunitare și atelierele – sa fie mutate ușor acolo unde sunt necesare cel mai mult. Primele unități ale proiectului său high-end – Oceana din Dubai – urmează să fie livrate. Pentru proiect, Olthuis și compania olandeză Docklands, firma de dezvoltare pe care o deține, proiectează și construiesc 33 de insule de 11.000 de metri pătrați, care susțin vile construite la comandă de până la 5.500 de metri pătrați fiecare, la un cost total estimat al proiectului 170 de milioane de dolari.

În versiunea sa de viitor, orașele vor utiliza mai bine suprafețele de apă. În unele zone, nu vor avea de ales. Olthuis prevede clădiri publice, cum ar fi școli, stadioane și chiar parcuri, în funcție de necesități. "În 20 de ani", spune el, "orașele vor fi diferite de ziua de azi".

Concluzii – potențialul de regenerare al cartierul contemporan

Locuința este un program arhitectural de o deosebita importanță, este programul fără de care societatea nu poate funcționa, un minim necesar al civilizației, a reprezentat începutul dezvoltarii umane, si a fost prima formă de arhitectură. Rolul pe care îl poate juca în dezvoltarea urbanistică si socio-economică a orașului e uriaș, cu condiția să fie înțeles. Locuințele dețin o proporție majoritară din totalul construcților, ceea ce poate fi un avantaj, permițând crearea de zone noi, cu un aport estetic benefic imaginii orașului, dar si un dezavantaj, atunci când sunt tratate individual, și exploatate în beneficiul financiar al dezvoltatorului, ignorând principii arhitecturale de bază.

Potențialul locuințelor colective de a genera spațiu nou atât individual cât și colectiv transforma acest program într-un instrument puternic de regenerare urbana. Însă fără o viziune de ansamblu, fără reglementari si implicare din partea autorităților, locuințele colective riscă să devina un factor perturbator al învelișului urban, creând un limbaj dislexic si incoerent. Stigmatizăm blocurile din perioada socialistă, însă poate ca singurul lucru care le diferențiază de unele dintre cele construite acum la noi in țară e culoarea tencuielii.

O locuință coletivă nu trebuie considerată în mod singular, ea trebuie să facă parte dintr-un ansamblu, să intre în dialog cu orașul, să creeze ea insăși dialog. Spațiul din jurul locuinței este la fel de important ca cel interior, și trebuie tratat ca atare, acest spațiu semi public e locul de intersecție al locatarilor, locul in care se pot crea legături și activități.

Când cartierele de locuințe sunt folosite în scopul regenerării și extinderii sustenabile a orașului pot duce la crearea unor zone cu o estetică coerentă care sa fie în sine un punct de interest al țesutului urban, doua exemple relevante in acest sens sunt cartierele Orestad din Copenhaga și West 8 din Amsterdam, cartiere preponderent rezidențiale dar care conțin și multe alte funcțiuni capabile de a infuza dinamism și diversitate. Aceasta abordare holistică a programului locuințelor colective poate lăsa o moștenire arhitecturală durabilă și poate asigura un flux dinamic al dezvoltării orașului.

Dacă reușim să înțelegem adevăratul rol al locuințe colective in extinderea țesutului urban vom stapâni cel unul dintre cele mai puternice dacă nu cel mai puternic instrument constructiv.

(dreapta) Cartierul Orestad, ce conține clădiri precum Mountaing Dwellings, 8 House, VM House de BIG, dar si gimnaziul Orestad de 3xN architects și Sala de concerte DR de Jean Nouvel, alături de parcuri ansambluri comerciale si birouri.(stânga) Cartierul/insula West 8, ce reuseste prin crearea unor fațade diverse dar legate prin gama de expresie stilistică să producă un efect ritmic la nivelul străzii asemănător cu cel din vechiul Amsterdam

Bibliografie

SITE-URI:

https://www.nytimes.com/2016/11/28/arts/design/offshoring-the-future-of-housing.html?mcubz=3

Arhitectura socialistă şi influenţele asupra modului de viaţă urban

Incremental Housing a Breakthrough in Chile

Spatiul Public

http://www.e-antropolog.ro/2012/05/rolul-spatiului-public

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/141/art08-sinescu.html

https://www.theatlantic.com/business/archive/2016/09/millennial-housing-communal-living-middle-ages/501467/

REVISTE:

J.P. Besset & P. Kremer, Le Monde, 15 mai 1999, “Le nouvel attrait pour les résidences ‘sécurisées’”;

G. Capron, L’Espace géographique, n° 2, 2004, pp. 97-113, “Les Ensembles résidentiels fermés dans les Amériques. Une lecture critique de la littérature”

V.Brezar, Int. Journal for Housing Science, Vol.36, No.2, pp.89-98,2012, USA, The Future of urban dwelling design

Dalrymple, Theodore. 'The Architect as Totalitarian: Le Corbusier’s baleful influence' ,City Journal, Autumn 2009, vol. 19, no. 4

CĂRȚI:

Nițulescu D., 2001, “Amenajarea și planificarea orașului, conceptele esențiale ale dezvoltării comunităților urbane de locuire” în Percepții ale problemelor sociale și programe de intervenție în România

E. J. Blakely & M. G. Snyder, Brookings Institution Press & Lincoln Institute of Land Policy, 1997, „Fortress America. Gated Communities in the United-States”;

T. Sanchez, R. Lang & D. Dhavale, Alexandria, Metropolitan Institute, Virginia Tech, 2003, Security versus Status? A First Look at the Census’s Gated Community Data;

J. Jacobs, Editura Random House, 1961, „Death and Life of Great American Cities”;

E. Charmes, Editura L’Harmattan, 2005, „La Vie Périurbaine face à la menace des gated communities” ;

S. Low & N. Smith, Editura Routledge, 2006, „The Politics of Public Space”;

G. Billard, J. Chevalier & F. Madoré, Editura Presses Universitaires de Rennes, 2005, „Ville fermée, ville surveillée. La sécurisation des espaces résidentiels en France et en Amérique du Nord”;

Michael J. Crosbie, Images Publishing, Australia 2003, Muli-Family Housing, The Art of Sharing

Graham Towers, The Policy Press, UK 2000, Shelter is not enough, Transforming multi-storey housing

A+t reserch group, a+t publishers, 2013, 10 stories of collective housing

C.Hildner, Birkhauser, Basel, Future Living, Collective Housing in Japan

Robert Fishman, Urban Utopias in the Twentieth Century: Ebenezer Howard, Frank Lloyd Wright, and Le Corbusier (Cambridge, MA: MIT Press, 1982)

Gans, Deborah, The Le Corbusier Guide (2006), Princeton Architectural Press

Evenson, Norma. Le Corbusier: The Machine and the Grand Design. George Braziller, Pub: New York, 1969